Fenomenul Charlie Hebdo

Cu cât este mai mare balta de sânge cu atât va fi mai mare corpul de literă pe prima pagină a ziarelor spunea într-un interviu acordat publicității în 2006, un cunoscut terorist. Lucrarea de față, și-a propus să analizeze legătura dintre mass media și terorism, în contextual globalizării informaționale. Această revoluție a avut la bază progresul mijloacelor de comunicare în masă. Dezvoltarea acestora, respectiv a radioului, televizorului și a internetului, a făcut astăzi posibilă trecerea evenimentului care îmbraca până nu demult haina unei realități de tip narațiune, la evenimentul revoluționar, specific societății globalizate, cel "transmis în direct."

Conținutul acestei lucrări vizează atât partea de definire a conceptelor, în vederea familiarizării cu termenii cheie în jurul cărora s-a dezvoltat întreaga cercetare, cât și studiul teoriilor media, raportate în mod evident, la fenomenul terorist. Partea teoretică a lucrării prezente, este alcătuită din patru capitole, în cadrul cărora, sunt conturate pe rând, o serie de subcapitole tematice. Un accent deosebit în lucrarea prezentă s-a pus pe relația dintre mass-media și terrorism. În cadrul acestui vast capitol, ne-am focusat atenția atât pe istoricul acestei întrepătrunderi, cât și pe cauzele, efectele, scopurile mediatizării sau tipurile de relații manifestate între cele două concepte. De asemenea, ne-am concetrat atenția și asupra unor particularități apărute în urma dezvoltării acestui tip de relație simbiotică. Relevantă pentru studiul nostru a fost și analiza contextului apariției metonimiei musulman-terorist, dar și a pseudoevenimentului, materializat în acest secol sub forma unui “atentat psihic”, declanșator de paralizii sociale, a cărui țintă directă este publicul larg, consumator de media. Tot în cadrul teoretic, a fost dezbătută și aplicabilitatea unor teorii media importante, raportate la cazul atentatului de la Charlie Hebdo. Ultimul capitol teoretic, vizează sfera pamfletului, a satirei, istoricul revistei Charlie Hebdo, și nu în ultimul rând, trecerea prin filtrele înțelegerii a principiului libertății de exprimare, cu care au tot defilat jurnaliștii și susținătorii Charlie Hebdo în acea perioadă.

Extrem de importantă pentru studiul nostru, a fost și analiza laturii simbolice a evenimentului terorist de la Charlie Hebdo. În acest scop, am încercat să identificăm în a doua parte a lucrării, dacă în relatarea evenimentului terorist, portalele românești de știri s-au concentrat pe transmiterea de mesaje informative sau pe comunicare ca proces simbolic. De interes pentru cercetarea noastră, a fost și identificarea unghiului de abordare pe care a mizat mediul online românesc de știri în vederea relatării atentatelor de la Charlie Hebdo. Rezultatele conturate în finalul lucrării, ne-au confirmat ipoteza conform căreia, pe lângă îndeplinirea funcției principale a mesajului jurnalistic, respectiv cea de informare, în cazul Charlie Hebdo, mesajul a mai acționat și la un alt nivel: unul de tip comunicare simbolică. În același context a fost identificat și tipul de conținut pe care au mizat jurnaliștii, dar și modul de abordare adoptat în vederea relatării evenimentului terorist. Am utilizat ca metodă de cercetare analiza de conținut, iar instrumentul utilizat a fost grila de analiză. Aceasta a fost aplicată pe un eșantion de 225 de articole, postate pe trei dintre principalele portale de știri românești. Principiul care a stat la baza alegerii articolelor, a fost acela al selectării cronologice a primelor 75 de articole de pe fiecare portal, publicate pe tema atentatului de la Charlie Hebdo, începând cu data de 7.01.2015, respectiv ziua producerii atentatului terorist și terminând cu ziua de 11.01.2015. M-am rezumat la patru zile de analiză, deoarece fiind un eveniment puternic mediatzat, volumul de articole pe această temă a fost unul ceva mai mare comparativ cu cel alocat majorității evenimentelor. Portalele au fost alese în funcție de traficul lor. În acest sens, m-am folosit de datele publicate pe trafic.ro, site de monitorizare aparținând companiei Netbridge Services. Cele trei portale românești de știri alese în vederea analizei, au fost Gândul.info, Adevărul.ro și Hotnews.ro.

The bigger the blood pool the bigger the literature body on the front page of the newspaper as mentioned in an interview which was published in 2006, a renowned terrorist. This study is made to analyze the connection between mass- media and terrorism, in the context of information globalization. This revolution had the foundation based on progress in mass communication. The evolution of this, respectively of the radio, television and the internet, had made today possible the passing of the event which dresses until now the cloth of one reality of a narrative genre, at the revolutionary event, specific to a society which is globalized, the “broadcast live”.

The context of this study targets the defining of the concepts, hoping to familiarize with the key terms around which the study has been developed and also the examination of the media theories, in exclusivity to the terrorist phenomena. The theoretic part of this study is structured into 4 chapters, in which they are chronologically a series of thematic sub-chapters. The emphasis in this study is put on the connection between mass media and terrorism. I focused my attention in this vast study upon the history overlapping, as well as causes, effects and purposes of the media or types of relations manifested between the two concepts. Likewise, my attention was focused upon particularities that appeared after the development of this symbiotic relationship. Relevant to my study was also the analysis of this metonymy appearance muslim-terrist but also the pseudo-event, which materialized in this age as the “psychic attack”, triggering the society paralysis, at which the public at large is the target, and media being the consumer. Also in this theoretic frame it was debated the applicability of some important media theories related to the Charlie Hebdo attack.

The last theoretic chapter targets the scope pamphlet, of satire, the history of the Charlie Hebdo newspaper, and not in the last place, the passing through the understanding filters of liberty of speech principal, to which the journalist and supporters of Charlie Hebdo were encouraging.

Extremely important to the study, was the analysis of the symbolic part of the terrorist event occurred at Charlie Hebdo. In this scope, I tried to identify in two parts of the study, related to the event if the Romanian news focused on transmitting the informative context or communication as a symbolic process. Of interest in my research, was the identification of the angle the approach that the Romanian media used, the online news to communicate the Charlie Hebdo attack. The results confirmed the hypothesis that, alongside the journalistic message which was the prior function, basically the information, in the Charlie Hebdo cases, the message acted at another level: the symbolistic communication. In this context the identification, on which the journalist bet, but also the adopted approach in the perspective on how the terrorist event unfolded.

I have used the research of the context as the main method. This was applied on a sample of 225 articles, posted on three different main Romanian portals. The principal that stood as the bedrock of the choosing of the articles, was the chronological selection of the first 75 articles on each portal, publicized on the event of Charlie Hebdo, starting with the date of 07.01.2015, respectively the terrorists attack which finished on the day of 11.01.2015. I`ve summarized at 4 days of analysis, due to the fact that it was a strong mediatized event, the volume of articles based on this theme was sumptuous compared with the majority of events.

The portals were chosen in relation to their traffic. In this sense, I used the dates publicized on trafic.ro, the monitoring site belonging to the Netbridge Services company. The three Romanian portals chosen for the analysis were: Gândul.info, Adevărul.ro and Hotnew.ro.

Cuprins

Partea I.

Capitolul I. Definirea conceptelor

Mass-Media

Terorism

Globalizarea informațională

Informativ vs Opinie

Capitolul II. Mass-Media și Terorismul

Relația mass media- terorism. Scurt istoric.

2.2 Atentatul terorist- eveniment media?

2.3.Teorii privind fenomenul de terorism.

2.4 Pseudoevenimentul

2.5 Mass- media și terorismul. Relație de simbioză?

2.6 Mediatizare terorii și efectele ei asupra consumatorilor de media

2.7 Apariția metonimiei musulman-terorist. Efect al mass-mediei?

2.8 Procese simbolice

Capitolul III. Teorii media

Capcana Globalizării informaționale

Capcana Agenda Setting

Teoria Glonțului magic

Teoria Framing-ului

Capitolul IV. Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!

4.1 Pamfletul și satira

4.2 Charlie Hebdo- istoric.

4.3 Libertatea de exprimare și tragedia de la Charlie Hebdo

Partea a II a. Studiu de caz: Atentatul de la Charlie Hebdo în presa online românească.

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Am ales această temă, deoarece consider că în cazul aducerii în atenția publică a unui act terorist, atenția și responsabilitatea de care trebuie să dea dovadă orice jurnalist, trebuie să fie una sporită. Teroriștii au reușit să-și creeze o imagine în fața marelui public, puternic conturată de atentatele comise de-a lungul timpului, cu a căror cruzime și barbarism, au început să fie identificați.

Astăzi, la simpla rostire în cadrul unui breaking news a cuvântului “terorist”, consumatorul de media va tinde automat să se gândească la acte dintre cele mai tragice și inumane.

Teroriștii nu sunt străini de puterea cu care a fost înlesnită presa de către public. Acesta este motivul pentru care mass-media a luat de multe ori forma unui liant cu caracter strategic, poziționat între teroriști și populație. Asistăm la acest "fenomen" pentru că mass- media a devenit în ultima vreme atât mijloc cât și metodă întrebuințată de grupările teroriste contemporane, în vederea atingerii unor scopuri clar definite. Scopuri și idealuri în numele cărora se ucide și se moare, se negociază și se răspândește în mod natural teroarea.

Conștienți de puterea cu care presa a fost „decorată” de „marele public”, dar și de virulența mesajelor transmise prin intermediul mass-mediei, teroristul modern a ajuns să obțină maximum de teroare cu minimum de eforturi. Pseudoevenimentul a apărut ca efect al acestei cauze, și se manifestă prin instaurarea rapidă a unei paralizii sociale, fără a mai fi nevoie ca teroristul să-și materializeze practic amenințările, acesta îndeplinindu-și scopul înainte să fi acționat.

Scopul acestei lucrări, este familiarizarea cu istoria, tehnicile și teoriile teroriste, dar și ale mass-media, în vederea înțelegerii contextului în care a fost dezvoltată această relație simbiotică între cele două. Vasta abordare teoretică, în cadrul căreia au fost înglobate mai multe capitole relevante, a pregătit terenul analizei practice.

În a doua parte a lucrării, atenția a fost concentrată asupra manierei de relatare a atentatului de la Charlie Hebdo în presa online românească. Un alt obiectiv al cercetării a fost materializat în încercarea prin intermediul grilelor de analiză, de a stabili dacă mesajul jurnalistic a acționat și la un alt nivel decât cel informativ, respectiv la cel în care comunicarea a fost una de tip simbolic. O mare parte a lucrării s-a concentrat pe acest aspect, al simbolurilor, deoarece deși necesită un efort sporit în vederea înțelegerii, odată ce informația a fost decodificata, aceasta devine mult mai grăitoare și plină de subsanță.

Evenimentele de la Charlie Hebdo, mi-au atras cu atât mai mult atenția, cu cât valoarea simbolică a acestora s-a dovedit a fi incontestabilă. Nu de puține ori a fost catalogat de presa națională și internațională, drept un “11 Septembrie al Presei.” De impact a fost curajul jurnaliștilor de a afirma chiar că evenimentele de la Paris au fost mai tragice decât cele care au vizat Turnurile Gemene în 2001, deoarece de această dată nu s-a încercat doar uciderea unor oameni, ci și uciderea unor idei, a unor principii. În presa online românească, evenimentul s-a bucurat de o serie de alte aprecieri metaforice, pline de esență și sens, cu un puternic impact. De la “Moartea râsului”, la “Charlie și Charlie, Merci!” – facandu-se referire la comediantul Charlie Chaplin și la revista Charlie Hebdo, căzută victimă atentatului terorist- portalele românești de știri s-au intrecut în imaginație, fapt confirmat de existența în mediul online a unui număr mare de materiale de impact, cu titluri puternice, extrem de grăitoare.

I.Definirea conceptelor

1.1 Mass-media este cu siguranță una dintre sintagmele indispensabile, ba chiar definitorii, ale secolului revoluționar XXI. Un secol în care dominantă este informația universalizată și transmisă în timp real consumatorului de media, omului modern, dependent de informație.

„Sintagma mass-media, analizată din punct de vedere semantic, desemnează două elemente indispensabile comunicării.Termenul medium ( la plural media) este un cuvânt de origine latină, transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. El desemnează în principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare și se traduce, în general, cu expresia- comunicatiile de masă. (…)Noțiunea de mass înseamnă de fapt un public numeros, dar poate fi înțeleasă și ca o amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării, pe o arie largă.”

Pachetele „livrate” de mass-media au conținut divers: informativ, de divertisment, educațional, valori alternate de către aceasta cu ușurință, în funcție de doleanțele publicului, deoarece el dictează întotdeauna oferta. Astăzi presa, internetul, televizorul și radioul se împletesc armonios, conlucrând în vederea îndeplinirii aceluiași scop, în vederea mulțumirii aceluiași „actor”, edificând un mediu universalizat de informații și reprezentări ale realității.

Trăim într-o lume reorganizată în jurul declanșării unui „boom” tehnologic- informațional, în care orice informație, transmisă din orice colț al pământului, face înconjurul lumii și este adusă în atenția cititorului în mai puțin de câteva secunde. O lume fără bariere, în care cunoașterea și informarea sunt două dintre elementele aflate în disponibilitatea oricui, la doar un click distanță. „Mijloacele mass-media moderne au capacitatea de a furniza o cantitate semnificativă de informații într-o situație neprevăzută. Radioul și televiziunea au capacitatea de a ține la curent publicul sau de a-l informa direct cu privire la victime și la familiile acestora, periclitându-și sau nu angajații. Aceste mijloace pot furniza informații referitoare la ceea ce se întâmplă și chiar să facă recomandări privind modul de acțiune.”

În timp ce unii teoreticieni pun la baza axei mass-media- terorism principiul simbiozei, alții îl neagă total, în timp ce unii percep această legătură ca fiind una de tipul win-win, punând la îndoială posibilă existența a uneia în absența celeilalte, alții blamează mass-media considerând-o iresponsabila și vizibil îndepărtată de principiul sacru al jurnalismului, cel al informării, orientată parcă tot mai agresiv către spectacular.

1.2Terorismul

Pe cât de actual, pe atât de vechi, pe cât de vocal, pe atât de puțin cunoscut. În prezent, nu există o definiție clară, unică, universal acceptată a terorismului, motiv pentru care de-a lungul timpului, a fost validat un număr impresionant de încercări de definire a conceptului. „Cuvântul terorism a fost menționat în urmă cu peste 200 ani (1798), în suplimentul Dicționarului Academiei Franceze. Într-o carte consacrată acestui fenomen, Walter Laqueur, istoric și comentator de politică externă american, aprecia că între 1936 și 1981 au fost date peste 100 de definiții ale terorismului, dar nici una nu este suficient de cuprinzătoare.”

În jurul încercărilor variate de definire a termenului, s-au angrenat de la teoreticieni și istorici până la comentatori și oameni politici influenți din întreaga lume.„Britanicii au fost printre primii care au reacționat față de recrudescența fenomenului terorist în a doua jumătate a sec. al XX-lea- ei îl defineau astfel într-o lege din 1974: „folosirea violenței în scopuri politice, incluzând orice recurgere la violență în scopul de a plasa publicul sau orice secțiune a publicului într-o stare de teamă." Putem afirma însă că, această primă încercare de definire a termenului este destul de fragilă, deoarece motivele declanșării atentatelor teroriste au variat în timp, de la cauze politico-sociale, la cauze religioase sau organizaționale. Un alt element menit să susțină fragilitatea acestei idei, este faptul că „demonstrațiile de stradă violente, de exemplu, nu pot fi considerate acte teroriste", în pofida faptului că și acest tip de acțiuni includ utilizarea violenței în scopuri politice.

O interpretare mult mai potrivită a conceptului, e Definiția Departamentului Apărării al SUA, conform căreia un act de terorism e orice acțiune care presupune „folosirea calculată a violenței ilegale pentru a instaura frică, în vederea intimidării sau pedepsirii guvernelor sau societăților, pentru atingerea unor scopuri în general politice, religioase sau ideologice."

Prin acest război mut, ale cărui urmări au fost de fiecare dată deloc neglijabile, extremiștii au căutat să se facă înțeleși ori ascultați prin intermediul violenței, terorii și a presiunilor psihologice.

Actele lor nu sunt străine de nicio perioadă a istoriei, dar începutul secolului XXI a fost pentru aceștia, garantul instaurării unei panici generale la simpla rostire a termenului de terorism. „O abordare interesantă a chestiunii definirii terorismului este aceea a doi cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden. Ei au strâns 109 definiții academice și oficiale ale terorismului și le-au analizat principalele elemente. În urma studiului, au ajuns la concluzia că elementul de violență era prezent în 83,5% dintre ele, țelurile politice în 65%, în vreme ce 51% puneau accentul pe elementul inducerii sentimentelor de frică și teroare. Doar 21% din definiții menționau arbitrarul și caracterul nediscriminatoriu al țintelor alese și numai 17,5% cuprindeau victimizarea civililor, a non-combatanților, a elementelor neutre sau din afară.”

Aceste tragice evenimente abundă de informații șocante care își pot pune amprenta asupra consumatorului de media în felurite moduri. Îl pot preface mai suspicios, mai vigilent, mai temător sau chiar paranoic, blocând deci, bunul mers al cotidianului, în care nu tindem să fim atât de rigizi. Aici intervine responsabilitatea imensă de care trebuie să dea dovadă mass-media în momentul în care „împachetează” informații care abundă de detalii înfiorătoare. Actele violente în general, dar cu precădere cele caracterizate de o asemenea barbaritate, îl determină pe consumatorul de media să se-ntrebe dacă nu el ori cineva drag lui, reprezintă următoarea potențială victimă a teroriștilor.

În aceste situații, pachetele livrate de către mass-media, sunt o combinație între ideea de violență, care asigura partea de spectacular și ideea de pace, siguranță, concepte care materializează idealuri indispensabile unei bune organizări și desfășurări ale activităților cotidiene într-o societatea democratică. „Afinitatea violenței cu obsesia securității și a bunăstării nu este accidentală: violența „spectaculară" și pacificarea vieții cotidiene sunt omogene între ele pentru că ambele sunt la fel de abstracte și ambele trăiesc din mituri și semne.”

1.3 Globalizarea informațională

Globalizarea este principalul determinant al proceselor dezvoltate în epoca actuală. Deși suntem tentați să o percepem ca fiind o forță motrice a societății moderne, apărută și dezvoltată în această perioadă, adevărul e că ea nu reprezintă un fenomen nou, aflându-se de secole în plin proces de rafinare. Ioan Bari ne aduce în atenție prin intermediul cărții sale, “Globalizare și probleme actuale”, una dintre cele mai comun utilizate definiții în studiile pe această temă: “globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socioculturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale.” Această diminuare a proximității spațiale, eliminare a granițelor fizice, a început să fie o certitudine odată cu apariția și dezvoltarea Internetului și a noilor tehnologii.

Același teoretician, Ioan Bari, afirma că „globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, economică și politică.” Globalizarea informațională are în principiu la bază un moment cheie, cel al apariției și dezvoltării Internetului. Într-o eră puternic tehnologizata, posibilitatea răspândirii rapide a informațiilor, dintr-un capăt de lume în altul, nu avea cum să rămână doar un mit. Anthony Gideens (1990) definea acest tip de globalizare, ca fiind unul revoluționar și greu de imaginat pentru omul simplu, cu până acum nu foarte mult timp în urmă. El a pus în centrul preocupărilor sale analitice și ideea de diminuare a proximității spațiale prin acest tip de informare, dar și factorul social: „Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă, care leagă într-o asemenea măsură localități îndepărtate, încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, și invers.”

Emanuel Richter, întărește idea enunțată anterior, atribuind conceptului de „globalizare” calitatea de „rețea globală.” O rețea a conexiunilor interumane, a multiculturalismului, a ideilor comune și universal dezbătute, valori care înglobate au dus la ceea ce teoreticianul cataloga drept „o dependență mutuală și o unitate ale unei singure lumi.” În contextul globalizării, Radu Cristian Bârna vorbește de rolul progreselor tehnologice manifestate după jumătatea secolului trecut. Acesta este de părerea că materializarea acestor pași tehnologici a dus la formarea unui nou val spefic lumii moderne, și anume „valul NTIC” (Noile Tehnologii ale Informației și Comunicării). Același teoretician, plasează la baza existențiala a acestui val, trei domenii cheie ale procesului de comunicare modern: „telefonie, audio-vizual și informatică.”

Ioan Bari, plasează determinantul revoluției informaționale, Internetul, în zona de „adevărat motor și simbol al globalizării”. Acesta face și o conexiune istorică între două dimensiuni importante ale globalizării. Potrivit acesteia, „astăzi nu ne mai apare ca o simplă curiozitate faptul că unul dintre motoarele de căutare world-wide-web poartă numele lui Magellan, primul om care a experimentat fizic una dintre dimensiunile globalizării.”

Internetul ocupa o poziție privilegiată în procesul globalizării informaționale, cea de liant între pământuri,culturi și oameni, se află în plină expansiune și îndeplinește simultan mai multe funcții jurnalistice importante precum culturalizare, informare, diverisment, etc.

Dat fiind faptul că trăim în epoca boom-urilor tehnologice, a informației universalizate, asistând la continua dezvoltare a mediilor și a canalelor de comunicare, nu putem pierde din vedere nici posibilitatiile mai puțin îmbucurătoare precum: creșterea riscului scurgerii de informații, atacurile informaționale, cibernetice, eficientizarea comunicării și a legăturilor stabilite între diverse grupări teroriste, care în această manieră se pot face mai ușor auzite, sau folosirea Internetului în scopul propagandei.

1.4 Informativ vs. Opinie

Textele jurnalistice, indiferent de genul lor, au ca scop principal reprezentarea realității. Indiferent dacă genul lor este informativ, caz în care abordarea este una de tip obiectiv, iar mesajul este transmis către cititor într-o manieră mai puțin spectaculoasă, ori de opinie, când mesajul îmbraca haina subiectivismului iar esența mesajului tinde să se spectacularizeze, textele jurnalistice vor căuta mereu să materializeze realități sau bucăți de realitate aparținând vieții de zi cu zi. După cum afirma și Mădălina Bălășescu, „arta jurnalistului este de a face realitatea să existe.”

În ceea ce privește eterna dispută între textele informative și cele de opinie, același autor ne recomandă respectarea unei „legi de aur” în vederea obținerii unui text jurnalistic de calitate, indiferent de genul său. „a nu se amesteca informația cu comentariul. Confuzia între aceste moduri de a gândi și de a scrie duce la lipsa de credibilitate.” În mod evident, există și cazuri în care cele două mărci se întrepătrund, presa românească fiind un exemplu destul de grăitor în acest sens. Aceeași Mădălina Bălășescu, a sesizat această tendință a presei autohtone, accentuând că „regula este respectată mai ales de mass-media anglo-saxonă, mai puțin de cea latină.”

Textele informative au ca principal scop transmiterea unui mesaj către consumatorul de media, în formă cât mai obiectivă, nealterată, clară, concisă. În funcție de tipurile de texte încadrabile în genul informativ, distingem următoarele scopuri: „educația (info tip serviciu public), factualul (știre, flash, reportaj), povestirea ( reportaj), persoană (portret), dialogul (interviu), o cauză în dezbatere ( ancheta), explicația ( vulgarizarea unor informații), pagina de actualitate de dosar ( documentul , mărturia).”

Sunt plate ca și construcție, lingvistic vorbind, forma lor fiind generată de formula clasică „substantiv+ verbe la indicativ.”

În ceea ce privește textele de opinie, acestea materializează practic, maniera de interpretare și modul de percepție al lucrurilor, ori evenimentelor, părerile personale emise, lansate de jurnalistul care redactează acest tip de texte. Maniera de abordare a unui eveniment, sau a unei problematici în acest caz, este de tip subiectiv, exprimarea de tipul eu, mie, personal, etc, apărând în mod constant și nestingherit pe parcursul textului. Astfel, orice material de opinie, „presupune valorizarea unei convingeri, a unui sentiment, a unei emoții.” Și în acest caz, distingem mai multe tipuri de materiale, determinate de scopul redactării lor: „rațional ( editorialul), umoristic ( pamfletul), de competență, de gust (critică).” Este un gen mult mai spectaculos ca cel informativ, conținutul și maniera de abordare a textelor de opinie, fiind mult mai spumoase. În acest caz, maniera lingvistică este dată de formula „adjective+ verbe ( imperativ, subjonctiv, condițional-optativ).”

O abordare corectă a oricărui eveniment, este trecută prin filtrul cauză-efect. Indiferent de genul abordat, jurnalistul trebuie să se asigure că indiferent de cum va alege să relateze un eveniment, sau o problemă, oricare ar fi aceasta, nu va uita de respectul datorat publicului, pe care are obligația profesională să îl informeze just, corect, real. Jurnalistul are datoria de a oferi consumatorului de media, reprezentări ale unei realități veridice, nu bucăți de realitate construită, închipuită.

II. Mass-media și terorismul

2.1.Mass media și terorismul. Scurt istoric

Sfârșitul secolului XX și începutul secolului XXI, sunt doi din cei mai vătămați spectatori ai secenelor din teatrul groazei, care poziționează actele teroriste în roluri principale. Teroriștii nu sunt străini de efectele pe care le poate genera media în mentalul colectiv, în urma transmiterii unor informații de interes general, care îi vizează în mod direct. Aceștia se folosesc de mass-media pentru a se asigura că odată ce mesajul transmis ajunge la public, cotidianul va fi alterat, declanșându-se o stare de panică generală ale cărei elemente caracterizante sunt teama, groaza, șocul și spaima. Nivelul cel mai important la care „atentează" de cele mai multe ori teroriștii, e pragul psihic al publicului. Atingerea acestui scop a dat naștere pseudoevenimentului.

Teroriștii au speculat într-o anumită măsura „setea” presei pentru senzațional, pentru violența spectaculară, stăvilindu-și concomitent cu aceasta, „setea” pentru publicitate gratuită și instaurare a șocului într-un timp relativ scurt, fără a mai fi nevoiți de multe ori să înfăptuiască atentatele propriu-zise. „Teroriștii au început să se folosească de mass-media încă din anii '60 încoace, datorită impactului emoțional pe care l-au constatat în rândul societății civile în urma unei mari mediatizări, atunci când în 1968, s-au îmbarcat la bordul zborului El Al Roma- Tel Aviv și l-au deturnat spre Algeria cerând să fie eliberați cei 1200 de arabi arestați de către statul Israel."

Acesta a fost momentul-apogeu, în care teroriștii au înnobilat presa și toate efectele aferente transmiterii acestui tip detalii, care odată răsfrânte asupra populației, au devenit declanșatoare de reale paralizii sociale. „Una dintre cele mai timpurii forme de manifestare a terorismului înregistrată de istorie o constituie secta religioasă a șicarilor, ce a activat în Palestina , în sec. I, după Christos”. Deși terorismul este o mișcare veche, după cum putem vedea, cu o bază istorică solidă în spate, ecourile cele mai puternice s-au făcut auzite la sfârșit de secol XX, început de secol XXI. Deloc întamplător acest fapt, deoarece această perioadă reprezintă era apogeului terorist. „Trenurile morții la Madrid ( 11 martie 2004), metrourile și autobuezele morții la Londra ( 7 iulie 2005) sunt după 11 septembrie 2001, acțiunile teroriste care țin planeta sub o continuă teroare.” Mai nou, anul 2015 a mai semnat o pagină în “condica terorii”, victime căzând de această dată Parisul și libertatea de exprimare.

Atentatul a fost îndreptat împotriva redacției săptămânalului francez de satira Charlie Hebdo, și s-a soldat cu 12 morți. Astăzi teroriștii nu cunosc bariere. Țintele lor preferate au devenit simbolurile.

Simbolurile ascund mesaje puternice, care odată decodificate acționează la un nivel al emoțiilor, superior cunoașterii superficiale, limitate doar la câteva note informative fragile și interpretabile.

Jean Baudrillard, în L’esprit du terrorisme, publicat în Le Monde, în 2001, considera că „dacă mass-media n-ar exista, terorismul n-ar însemna nimic.(…) Nu există o bună modalitate de utilizare a mediilor de comunicare, ele fac parte din eveniment, din teroare și, într-un sens sau altul, își joacă rolul.”

Astăzi, teroriștii nu sunt străini de efectele televiziunii sau ale internetului, care pe lângă informația propriu-zisă, transmit și imagini de la locul faptei, substanța mesajului fiind astfel semnificativ ajustată. Acest fapt este certificat de instaurarea stării de panică, într-un timp mult mai scurt și cu ecouri mult mai puternice, neperisabile. Un exemplu concret este cazul Atentatelor de la 11 Sepembrie 2001, cel îndreptat împotriva Turnurilor Gemene. Astăzi, la 14 ani de la tragicul eveniment, consumatorul de media, devenit martor al carnagiului, încă mai poate vizualiza cu ochii minții, cu aproximativ aceeași acuratețe, turnurile fumegânde, cadre detaliu cu avioanele lovind în plin clădirea, oameni care se aruncau în gol pentru a-și diminua suferința, bucăți de clădire desprinse, indivizi alergând haotic pe străzi, purtând măști de gaze și în sfârșit, prăbușirea iminentă a turnurilor. „La 11 septembrie 2001, s-a realizat transmiterea primului atentat terorist în direct – lovirea celui de-al doilea turn – având ca principale efecte amplificarea fricii și a stării de incertitudine”. Remarcabilă în cazul atentatelor de la 11 Septembrie, este și declarația celebră, devenită virală la acea vreme, aparținându-i lui Al-Zawahiri, liderul grupării Al-Qaeda în Irak, și oferită postului Al Jazeera la scurt timp după producerea cumplitului eveniment: “Cu cât este mai mare balta de sânge cu atât va fi mai mare corpul de literă pe prima pagină a ziarelor”.

Teroriștii s-au folosit de nenumărate ori de presă și pentru a-și anunța intențile. Astfel, „la 2 aprilie 1968, s-au produs doua incendii în magaziile Schneider und Kaufhof. Printr-un telefon la Agenția de presă DPA, membrii grupării au informat că este vorba despre o acțiune politică.” Practicile teroriste au beneficiat de update-uri frecvente, tocmai în scopul de a nu-și obișnui inamicul cu tehnicile utilizate. Aceștia caută de fiecare dată să-și surprindă ținta prin detalii șocante adăugate de fiecare dată cu meticulozitate . Vor ca cei vizați să înțeleagă că terorismul nu mai cunoaște demult bariere, tocmai pentru a spori oroarea în mentalul colectiv. Aceștia militează astăzi, în primul rând pentru un război prishologic: „teroriștii capăta o imagine tot mai vie în mințile consumatorilor de media ca fiind cei care pot atinge orice sferă a securității indiferent de stat, guvern sau persoană.”

2.2 Atentatul terorist- eveniment media?

Este bine întipărit în mentalul colectiv faptul că un act terorist poate fi plasat cu ușurință în mijlocul unei suite de elemente ca groază, oripilare, spaimă, tragism, anormalitate. Tocmai aceste elemente antemenționate, sunt cele care dau valoare relatării anumitor informații de către mass-media. Pentru a ajunge în postura de eveniment, orice întâmplare trebuie să conțină mai multe așa numite „criterii de evenimentalizare". Conform criterilor aparținând seturilor propuse de Leo Jeffres, respectiv profesionale și organizaționale, un act terorist, are foarte multe date să devină eveniment cu ușurință:"(…)dezastrele, proeminența personalităților implicate, potențialul de conflict, potențialul dramatic al evenimentului, consecințele pe care le implica, interesul uman, frecvență și intensitate, capacitatea de a semnifica, imprevizibilitate, factori de personalizare"

Daniel Dayan și Elihu Katz, în lucrarea „Media Events: The Live Broadcasting of History”, publicată în 1992, definesc media event-ul ca fiind „un eveniment excepțional ca importanță, care întrerupe ritmurile vieții cotidiene și captează o audiență transnaționala sau celebrează un ritual exemplar pentru relația individului cu semenii, cu grupurile și comunitățile cărora le aparțin.” Aceiași teoreticieni considera că un media event, trebuie să reunească în jurul său spectatori care „împărtășesc aceleași emoții și se identifică cu aceleași simboluri.” În aceste cazuri, dimensiunile spațiale și temporale, deși au un rol deosebit în modul în care un eveniment potențează emoția și solidarizarea consumatorului de media cu cauza, își pierd din greutate. Acest fapt se datorează impactului deosebit psiho-afectiv manifestat asupra individului, care anulează orice graniță și barieră culturală, factorul uman devenind prioritar. Cercetătorii în domeniu sunt de părerea că, la nivel mondial, CNN-ul reprezintă la ora actuală, cel mai bun model de universalizare informationala, iesind în evidență prin „construcția simbolică a informației mondializate și a unei <lumi>.” În ceea ce privește acest fenomen, cercetătorul Semprini (2000) este de părere că, maniera aleasă de CNN în abordarea unui eveniment media, a materializat o nouă filosofie specifică lumii moderne care înglobează “referințe și valori, trăsături simbolice și imaginare, care trimit la ceea ce s-a putea numi World Philosophie.” Poate că cea mai nobilă caracteristică a acestui proces de universalizare informațională a evenimentelor media este aceea că, “sunt purtătoare de mesaje cu adresă globală.”

În cazul unui atentat terrorist „timpul cotidian este anulat, iar audiența reunită în fața ecranului trăiește solidar evenimentul în conformitate cu secvențele majore ale unui ritual cu care lumea este deja familiarizata.” Aceasta „familiarizare” față de eveniment, este declanșată în genere de memoria individului de tip flash-back, care tinde să găsească elemente comune sau să descifreze simboluri prin prisma experiențelor anterioare similare trăite. Consumatorul de media, va găsi întotdeauna elemente comune între un atentat terorist îndreptat astăzi împotriva unui stat și cel de acum doi sau zece ani îndreptat împotriva altuia. Va tinde să facă analogii, comparații și să emită păreri, odată ce informația actualizată a fost trecută prin toate filtrele cognitive și prin toate cadrele sale de interpretare, mai mult sau mai puțin influențate de experiențele livrate anterior de media și întipărite bine în mentalul sau.

Mediatizarea acestui tip de evenimente, îl va determina pe consumatorul de media să-și dezvolte o gândire critică, depășind astfel granița care l-a consacrat, aceea de simplu spectator. Informațiile livrate de către media în aceste cazuri au nuanțe revoltătoare, enunțând situații și acțiuni în fața cărora spectatorii nu pot rămâne pasivi, luând astfel naștere o imensă dezbatere publică ce reunește în jurul ei participanți din întreaga lume, militanți ai acelorași idealuri și crezuri. Un eveniment media stârnește vâlvă, reacții, mobilizări și ecouri trainice.

Pe lângă toate aceste elemente, mai avem și factorul negativ, care știm că este un determinant deosebit de important în alegerea știrilor. „Un eveniment demn de a fi relatat într-un ziar se caracterizează întâi de toate prin anormalitatea să.” Iar atentatele teroriste, se caracterizează în genere, prin anormalitate, inedit și groază.

În contextul globalizării media, a luat naștere un nou gen al televiziunii, unul al “dezastrului și al catastrofelor”, după cum afirma Daniel Dayan. “Mediatizarea conflictelor militare( războiul din Golf, din Afganistan sau Irak), a atentatelor teroriste și a catastrofelor naturale, a dus la apariția unor practici specifice de redare a crizelor și suferinței în lume.”

Numeroase studii au confirmat faptul că în fața unui astfel de eveniment media, nivelul de anxietate și teroare este același atât pentru participanții directi- oamenii implicații efectiv – cât și pentru simplii spectatori media, consumatori ai imaginilor tulburătoare și informațiilor care abundă de detalii șocante, construite astfel de către emițător, tocmai în scopul de a oferi o reprezentare a realității cât mai fidelă.

De fiecare dată după un astfel de eveniment media, am putut constata rapid mobilizarea unui număr impresionant de indivizi uniți într-o luptă comună în centrul căreia planează același ideal. „Mediatizarea crizelor dobândește o dimensiune deopotrivă ceremonial -suntem cu toții martori-, etică- ne privește pe toti- și umanitară- trebuie să ne mobilizăm.” Ruperea cotidianului, mobilizarea mulțimii, păreri contradictorii, feedback-uri emise de oameni aparținând unor culturi diverse, adunate din toate colțurile lumii, ori campanii mai mult sau mai puțin agresive, sunt doar câteva dintre efectele constant manifestate în urma mediatizării unui astfel de eveniment, în fața căruia omul modern rezonează din teamă și din revoltă, în același timp.

2.3.Teorii privind fenomenul de terorism.

Este important să cunoaștem teoriile care planează în jurul fenomenului terorist, pentru a înțelege mai bine atât actul, cât și profilul psihologic al teroristului, atât motivațiile acestora, cât și posibilitățile de stopare sau cel puțin diminuare a actelor teroriste de către lumea democratică. Conform cercetătorului Cristian Delcea, terorismul înglobează 6 teorii care vizează acest fenomen: Teoria multicauzală, Teoria politico-socială, Teoria politico-religioasă, Teoria organizațională, Teoria biologică și Teoria psihologică.

Vom insista asupra Teoriei politico-religioasă, deoarece este teoria cea mai susținută, declanșatoare de puternice ecouri, la nivel global.

Cele mai multe carnagii au fost înfăptuite de către teroriști sub pretextul răzbunării unor idealuri politice ori religioase. „Teroriștii învața despre virtutea martirajului în lupta pentru religie și patrie și mai sunt încurajați să practice sacrificiul de sine în lupta împotriva celor care nu respecta religia de apartenență." Motivația religioasă a acestora se materializează de obicei în comiterea unor atentate, în numele răzbunării simbolurilor religioase cărora le sunt aduse prejudicii. Factorul definitoriu al acestei teorii îl constituie „impactul puternic cauzat de pagubele fizice și mediatice produse în vederea atingerii scopului lor politico-religios."

Teoria politico-religioasă, este cea mai utilizată teorie în vederea înțelegerii și explicitării multiplelor forme de manifestare ale fenomenului terorist și ale terorii. „Studiul Lieth, 2004 de 288 de pagini al Institutului Soester din Germania, confirmă crims și comporamentul antisocial de la teroriști ca fiind de natură religioasă.”

Simileanu (2006), în lucrarea sa „Terorismul, doctrina politico-religioasa”, raportându-se la idea de bază a teoriei prezente, face referire la elementele generatoare de conflict, pe care le poziționează în centrul teoriei, subliniind astfel ideea de răspuns al teroriștilor prin acțiunile lor, față de nesăbuința celor care le-au batjocorit simbolurile sacre. Teoreticianul aduce astfel în atenția publicului, câteva elemente declanșatoare de conflict, printre care : “discriminările religioase și cele etnoculturale și politice, prozelitismul religios agresiv și violent; și unii factori care declanșează și mențin conflicetele cum ar fi : polaritatea sistemului politic, guvernanții incompetenți și lipsa totală a echilibrului socio-economic, discrepanțele de status, voința de conflict și tradiția istorică”.

Susținătorii acestei teorii, consideră că în acest caz, cauza teroristă este transformată într-un război sfânt, cu scopul teroriștilor de a-și verifica astfel credința prin intermediul confruntărilor militare. În acest tip de terorism, edificatoare înțelegerii comportamentului protagoniștilor este analiza psihologiei de grup, în detrimentul celei individuale. Iar asta, deoarece teoria politico-religioasa presupune angrenarea într-o luptă comună a acelorași actori, având același inamic și în același timp, idealuri și credințe comune. „Acțiunile lor au un impact puternic din cauza pagubelor fizice și mediatice produse în vederea atingerii scopului lor politico-religios.”

Cel mai recent exemplu, în care această teorie se aplica perfect, este cazul atentatului îndreptat împotriva jurnaliștilor săptămânalului francez de satiră de la Charlie Hebdo. Dacă teroriștii și-au răzbunat prin acțiunea lor un ideal religios puternic simbolizat, respectiv profetul Mahomed caricaturizat în paginilie revistei antemenționate, jurnaliștii implicați au murit în numele apărării unui alt ideal, de această dată democratic, respectiv cel aparținând principiului libertății de exprimare.

Mediatizarea excesivă a acestui atentat, a avut ca ecou, dincolo de instaurarea clasică a panicii și a paraliziei sociale, specifice în urma producerii unui astfel de eveniment, și mobilizarea rapidă a populației autoproclamată victimă indirectă a atentatului. Această mobilizare a implicat organizarea unor mitting-uri de solidarizare și prostest, de unitate în lupta anti-tero, fiind o mișcare puternic simbolizată și dezvoltând chiar și un current devenit viral în acea perioadă, cunoscut sub sloganul de “Je suis Charlie.”

Teoria multicauzala, după cum înșiși termenii ce o compun o înfățișează, a apărut ca urmare a înglobării mai multor factori. „Terorismul este un fenomen multicauzal, deci ar fi eronat să considerăm că un act terrorist are doar o singură cauză, cum ar fi nevoia psihologică a teroristului de a comite un act de violență pentru a mediatiza ideologia grupării teroriste de care aparține.“ În aceste cazuri, comiterea unui atac terorist are la bază o paletă variată de motivații. Acest tip de înțelegere, presupune conștientizarea unei crize care planează în interiorul nucleului terorist. „Teoria multicauzala reprezintă criza din mediul terorismului care are <multe fațete>, atât în sfera socială cât și în cea politică, economică, culturală, psihologică și religioasă”

Teoria politico-sociala, deși este teoria care se bucura de cea mai mare susținere la nivel politic și guvernamental, beneficiază de o abordare critică mai redusă decât teoria politico-religioasa. Este aplicabilă în momentul în care se ia în calcul tactica folosirii terorii organizate. O ramură importantă aferentă curentului, se ocupa deci cu studiul și analiza psihologiei grupurilor în diverse contexte și acte de ordin terorist. “Studiază grupările teroriștilor, punând accent deosebit pe analiza demersurilor și formelor care se desfășoară în rândul acestora.”

Conform cercetătorului Antipa (2004) terorismul politic are următoarele scopuri: “ruperea relațiilor pașnice dintre state sau agravarea acestora atunci când s-a ajuns la anumite neînțelegeri; răsturnarea orânduirii politice a unui stat; înlăturarea, în interesul anumitor cercuri, a unor oameni politici; influențarea politicii interne sau externe a unui stat.” Specific acestor demersuri, este și instaurarea în mentalul colectiv a ideii de insecuritate totală. Când teroriștii atentează asupra siguranței unui stat, alegându-și drept potențială victimă vreo instituție supremă a unui stat sau un conducător puternic, mesajul subliminal transmis consumatorului de media este unul declanșator de panică: „teroriștii sunt capabili să răspândească teroarea irațională prin intermediul televizorului pentru a amplifica impactul terorii în mințile oamenilor. Prin omorârea unui președinte, teroriștii îl fac pe consumatorul de media să se simtă și mai amenințat.”

Teoria Organizațională, pune în centrul preocupărilor sale, analiza grupurilor mari de subiecți, aparținând anumitor organizații teroriste. O atenție deosebită se acordă în acest caz și studiului relațiilor și interacțiunilor existente între diferitele grupări extremiste. Între acestea se dezvolta afinități, datorate intervenției sentimentului apartenenței, la baza căruia se află convingerile, crezurile și idealurile comune, în numele cărora decid să își unească forțele. Această teorie edifică și misterul ce planează asupra structurilor organizatorice și a modalitățiilor de funcționare existente în aceste grupări.

Antipa, (2004), făcând referire la această teorie, consideră că „terorismul contemporan nu mai reprezintă o formă tranzacționala, ci a adoptat o nouă metodă mult mai periculoasă, imprevizibilă, puternică organizată și profesionistă împotriva grupului țintă pentru a-și atinge scopul datorită tipului de manifestare organizat, planificat în echipă, dovedindu-și astfel puterea absolută.” În teoria de specialitate, Teoria Organizațională este percepută ca un update al terorismului clasic, ea înfățișând un model mult mai stabil, puternic și amenințător.

Teoria biologică, a avut parte de cele mai multe critici aduse, fiind aprig contestată. Considerentul principal al acestui fapt, este acela că, „teoria biologică pierde teren în fața paradigmei kamikaze luată prin comparare.”

Teoria biologică pune în centrul preocupărilor ei, studiul comportamentelor antisociale, sugerând ideea de influență biologică manifestată asupra teroristului. Așadar, comportamentele specifice ale acestora, sunt puse pe seama unor carențe ale filtrelor neuronale, hormonale și biochimice, punând în centrul teoriei ideea că teroristul „e captiv” într-un corp și o minte programate să ucidă. Zucherman (2002) întărește esența acestei teorii, susținând că în construcția teroristului „exista o bază biochimică a personalității complexă și multivariată.”

Este o teorie momentan destul de fragil susținută, anumite studii trecând chiar de partea unor granițe importante, precum cea a judiciarului spre exemplu, deoarece „diverse comportamente antisociale inexplicabile la teroriști până în prezent, au intrat în atenția specialiștilor psihosomatici și de psihiatrie judiciară.”

Teoria Psihologică, explică diferitele procese cognitive și fizice ale teroriștilor, predispozițiile criminale ale celor implicați, dar și care sunt variațiunile motivaționale de aderare în cadrul unei anumite grupări teroriste. Teoria psihologică „se ocupă cu studiul științific al comportamentului violent și agresiv, al proceselor informaționale și discrepanțelor cognitive, al predispozițiilor genetice și ambientale cu caracter antisocial.” În susținerea acestei teorii, s-au identificat puncte comune existente și aplicabile și în cazul Teoriei Biologice.

Dat fiind faptul că profilul acestei teorii este unul psihologic, e normal ca punctul de interes și analiză în acest caz să vizeze ramurile psihologiei, cu toate subcategoriile de analiză aferente acestora. Teoria Psihologică „se focalizează pe cercetarea minților criminale și se ocupă cu studiul teroriștilor în sine, adică recrutarea și includerea lor în grupări teroriste, cognițiile teroriștilor, personalitatea, convingerile, atitudinile, motivațiile și cariera lor.” O atenție deosebită este îndreptată în acest caz și asupra psihicului teroristului pus în fața unei provocări limită, unei situații de criză, care îl plasează pe acesta în rolul „armei”. Este vorba de studiile care-și centrează atenția asupra detaliilor legate de pregătirea psihicului teroriștilor în eventualitatea angrenării acestora într-un atentat sinucigaș.

În concluzie, în conformitate cu cele afirmate de teoreticienii Horgan Taylor și Schmid, (2000), considerăm că „teoria psihologică este unica în măsură să expliciteze științific cum se nasc teroriștii și de ce.”

2.4 Pseudoevenimentul

Pseudoevenimentul e un update al terorismului modern, care înglobează alarme false trase de teroriști și răspândite de media, acte ale căror consecințe se materializează în blocarea cursului normal al vieții și al activităților cotidiene. Pentru teroriști e foarte important ca nivelul moralului "adversarului" să fie foarte scăzut. În acest scop, se folosesc de instrumente și strategii menite să creeze climate traumatice ale căror efecte să fie generatoare de angoasă și spaimă în rândul oricărui consumator de media. „Fără să își dea seama, publicul ajunge să joace un rol activ în strategia teroristului.” Astfel, folosindu-se de public ca potențială victimă, dar și de efectele difuzării mediatice excesive a actelor teroriste, răsfrânte asupra psihicului publicului spectator, teroriștii au dat naștere pseudoevenimentului.

În acest caz victimele sunt colaterale, în capcană fiind atrase atât media cât și publicul. Luat ad-literam, cuvântul reprezintă un eveniment fals. Odată adoptată acestă tehnică, teroristul atinge maximum de rezultate, cu minimum de efort. „Prin manipularea eficientă a mass-mediei, teroriștii obțin nivelul de anxietate scontat, chiar fără a fi nevoie să-l mai înfăptuiască, generând astfel în rândul societății civile, haos, șoc și teroare."

În ultimii ani, am putut sesiza multe încercări teroriste de a induce starea de anxietate în rândul populației prin intermediul pseudoevenimentului. Omul modern a fost martorul a numeroase alarme false trase cu privire la iminența producerii unui atentat, care urma să aibă loc în genere, în zone aglomerate precum metrouri, aeroporturi, mall-uri, muzee, tocmai în ideea de a paraliza psihic, într-un timp scurt, cu eforturi minime, un număr impresionant de persoane.

Un caz de alarme teroriste false emise în lanț, a avut loc în perioada imediat următoare atentatului de la Charlie Hebdo, când mai multe amenințări și alerte de atentat cu bombă au ținut ocupate titlurile principalelor buletine de știri.

2.5. Mass- media și terorismul. Relație de simbioză?

"La baza acestei teorii sta teza simbiozei- privită ca relație mutuală între teroriști și mass-media." De-a lungul timpului acest subiect a beneficiat de o gamă largă de interpretări și analize în genul cauză-efect. Respectând același model, a apărut și teoria conform căreia între cele două ar exista o relație de simbioză, apărută ca efect pentru cauza mass-mediei, aceea de a informa, cumulată cu un efect al cauzei teroriste, acela de a instaura groază și panică, prin intermediul media. „Miquel Rodrigo citează trei voci de prestigiu ale secolului XX, Umberto Eco, Jean Baudrillard și Marshall McLuhan, conform cărora există o relație directă, cauzală, între mass-media și terorism.” Această teorie a fost susținută și de un pion contemporan important, devenit figură emblematică a scenei politice mondiale. „Doamna de fier”, Margaret Thatcher, considera că: „democrațiile trebuie să identifice modalități prin care să priveze teroriștii de oxigenul publicității”.

Mass-media a devenit fără voia să un instrument de răspândire a terorii în mâinile teroriștilor. O altă posibilă cauza a apariției acestui fenomen, poate fi reprezentată și de fragilitatea unui element media, respectiv de depășirea graniței extrem de subțire trasată între principiul informării și tentația raiting-ului. Spre exemplu, Cristian Delcea, consideră că „terorismul și mass-media se află într-o relație pe cât de complexă, pe atât de evidentă. Terorismul are nevoie de publicitate, iar mass-media are nevoie de audiență."

Același Delcea mai notează că, „între teroriști și mass-media s-a dezvoltat o simbioză sau relație de tipul <îmi dai, îți dau>.” Cu toate că majoritatea teoreticienilor susțin existența unei simbioze între cei doi subiecți implicați, punând la baza acestei legături o relație de tipul win-win, au reușit să se facă auzite și vocile contradictorii, care neagă cu vehemență existența unei legături de acest gen între cei doi actori.

Un exemplu grăitor, este cazul sociologului francez Michel Wieviorka (1988). Acesta a contrazis teza conform căreia terorismul și mass-media se găsesc într-o relație de simbioză. Argumentul dat derivă din faptul că între media și terorism se pot lega relații diferite, „de la pură indiferență a terorismului pentru media- indiferență relativă- la strategia orientată spre media și coerciția media”.

2.6 Mediatizare terorii și efectele ei asupra consumatorilor de media

Felul în care este construit și transmis mesajul publicului,e deosebit de important în general, dar cu precădere în aceste situații, în care depășirea granitei aproape insesizabile dintre informare și senzațional, poate avea efecte negative neașteptate. În acest caz, senzaționalul poate avea un caractet distructiv. Acestea sunt informații cu un caracter sensibil și trebuie avută o grijă sporită în momentul în care alegem să le aducem în atenția publică, pentru că altfel riscăm declanșarea unei panici generale. O rezultantă a mediatizării excesive a fenomenului terorist, este declanșarea panicii imediate în mintea publicului la simpla rostire a cuvântului care desemnează tipul atacului, precum și asocierea imediată a termenului cu nenorociri și dezastre, însoțite de puternice impacturi psiholgice.

Dat fiind faptul că prezentarea unor astfel de evenimente marcante prin intermediul media, rămâne în mintea publicului un timp îndelungat, schimbarea inconștientă a comportamentului consumatorului de media devine iminentă, făcându-l și mai precaut, plasându-l direct în mijlocul evenimentelor și determinându-l să se gândească la faptul că victimă ar fi putut fi oricine, de la propria-i persoană, până la oamenii dragi lui. Atenția acordată în construirea matertialelor informative orientate spre acest tip de eveniment nu trebuie să fie una superficială. Silver, remarca în urma umui studiu longitudinal realizat în 2002 pe un eșantion de 6000 de persoane faptul că în urma atentatelor de la 11 Septembrie 2001 , „s-a putut observa cum efectele psihologice ale unei traume majore, activarea emoțiilor negative, șocul, groaza și frica la nivel național în urma atacurilor teroriste nu se reduc doar la experiența directă a subiecților, ci au același grad al reacțiilor psihice cu cei care sunt consumatori media și receptează mesaje ale terorii."

Pragul cel mai important asupra căruia efectele mediatizării terorismului acționează, rămâne cel psihic. Promovarea excesivă a ideei de terorism a dus la apariția de simboluri mediatice, care odată decodificate, devin mai pline de însemnătate decât informația propriu-zisă, transmisă în momentul respectiv, care devine una plată. Aceste simboluri ar rămâne la fel de grăitoare și în absența alăturării unui text, mesajului imaginii. Faptul că astăzi consumatorul de media, poate face analogii între niște imagini transmise de media și faptele reprobabile ulterioare ale teroriștilor, nu este decât o dovadă a faptului că media a acordat acestora din urmă, o atenție și o importanță deosebită. Și implicit că teroriștii și-au atins scopul. Cu siguranță că fiecare dintre noi poate vizualiza cu ochii minții, imaginea arhimediatizată a ostaticilor îmbrăcați în aceleași veșminte portocali înainte de fiecare execuție.

De fiecare dată când un individ ne este adus în atenție purtând aceste veșminte, știm că următoarea posibilă știre poate face referire la execuția acestuia. Universal cunoscute sunt și celebrele interviuri date publicității de către Bin Laden. La vremea respectivă, imediat după ce acestea erau difuzate, în mintea consumatorului de media se instaura rapid panica și groază, la gândul iminenței producerii unei alte mari nenorociri. Acest fapt se explica astfel: „prin creearea unor expectanțe ale terorii după fiecare emitere a unei casete video sau audio cu înregistrarea lui Bin Laden, al grupării Al-Qaida, s– a construit un pattern, conform științei behavioriste, de stimul și răspuns.” Instaurarea paraliziilor sociale, era practic răspunsul publicului în fața stimulului amenințării teroriste.

2.7 Apariția metonimiei musulman-terorist. Efect al mass-mediei?

De extrem de multe ori, am regăsit în același context sintagma teorist- musulman, sau terorist de origine musulmană, în discursurile informative ale diverșilor reprezentanți media. Acest lucru a dus la inducerea în mod inconștient în mentalul colectiv, a credinței conform căreia musulmanii sunt în genere, teroriști.

Acest fenomen lansat de media, a apărut ca efect al difuzării frenetice a celor doi termeni în aceleași sintagme sau contexte privind actele teroriste. Principiul care stă la baza declanșării acestui crez la nivel general, este metonimia.

Reprezentările mediatice au pus nu de puține ori accentual pe acest detaliu, fapt ce a dus la formarea unei idei preconcepute de către mentalul colectiv în ceea ce privește musulmanii. Imaginea lor ca națiune, a fost grav afectată de media, care a determinat consumatorul de media să atribuie noțiunii de musulman automat termenul de terorist. La fel ca și în cazul românilor, care din cauza reprezentărilor mediatice internaționale ale unei minorități, respectiv cea rromă, sunt catalogați drept cerșetori, murdari, hoți, de către majoritatea statelor. Libertatea de exprimare este un principiu foarte fragil. Iar responsabilitatea cea mai mare pentru o bună înțelegere a acestui ideal, revine presei, mass-mediei, din care consumatorul de media, cetățeanul, își ia majoritatea informațiilor după care își va ghida ulterior crezurile și viața

Metonimia presupune „transpunerea sau schimbarea de nume, un nume folosit pentru altul." Principalul argument pentru care metonimia se distinge de alți tropi este „cauză pentru efect." Acesta este și argumentul care stă la baza conservării metonimiei musulman-terorist. Ea desemnează efectul unei cauze, și anume aceea că, marea majoritate a actelor teroriste au fost comise de reprezentanți de origine musulmană. Faptul că mass-media a plasat în mod constant cei doi termeni în aceleași contexte, în materialele lor informative livrate către marele public, a dus la nașterea efectului asocierii, a catalogării de către judecata colectivă a unui om de origine musulamană, ca fiind un potențial terorist.

2.8 Procese simbolice

Simbolul este prezent în această lume încă din cele mai vechi timpuri. Fie că este vorba de sisteme de coduri, de picturi rupestre străvechi, de semne distinctive imprimate pe steagurile de luptă, toate presupun necesitatea existenței unui proces de decodificare în vederea înțelegerii și interpretării mesajului transmis. „Cum a remarcat Charles Peirce, viața umană este caracterizată printr-o <perfuzie de semne>. Peirce a argumentat că nu există ceva ce nu poate fi exprimat, deoarece orice gândire este o gândire prin semne.” Modelul dezvoltat de Peirce, pune accentul pe elemente esențiale: “icon, index și simbol.”

Continuatorii lui Peirce, Odgen și Richards (1923), propun un model triunghiular al semnificației: „referentul , referința și simbolul. Referentul corespunde obiectului de la Peirce, referința corespunde interpretantului, iar simbolul- semnului. Referentul și referința sunt legate direct, ca și referința cu simbolul; numai legătura dintre simbol și referent este indirectă ( sau atribuită)”. Încă din cele mai vechi timpuri, simbolul a ocupat un loc privilegiat în arta cunoașterii universale. Fie ca acesta s-a materializat în coduri, în elemente distinctive ori de recunoaștere, în forme de limbaj sau reprezentări ale realității, mesajul simbolizat a fost intodeauna unul mai plin de substanță și sens

„Simbolul e un semn a cărui conexiune cu obiectul, e o problemă de convenție, înțelegere mutuală sau regulă. El comunică numai ceea ce oamenii au stabilit că reprezintă. Crucea roșie e un simbol, numerele sunt simboluri.“ Simbolul în media a apărut din necesitatea sintetizării informației. Acest fenomen are la bază, tendința modernă de a spune mult cu puțin, apărută ca urmare a unui lips comun, lipsa timpului, specifică lumii contemporane, cea a vitezei. În procesul de comunicare simbolică, „accentul nu se pune atât pe comunicarea ca proces, cât pe comunicarea ca generator de semnificații.” În acest caz, receptorul este cel care produce înțelesul, imediat după ce acesta a interacționat cu semnul livrat.

De multe ori, în relatarea unui atentat terorist, media face apel la diferite mărci, devenite simboluri în urma unor experiențe similare anterior trăite de spectator, sau grație cunoașterii comune. Calitatea unei informații simbolizate este susținută de capacitatea specială a simbolului, și anume, „aceea de a tinde să spună totul despre obiectul semnificat." Deși presupune necesitatea existenței unui background teoretic sau cel puțin împărtășirea unor experiențe anterioare comune, imaginea sau informația simbolizată, devine mult mai convingătoare, puternică și grăitoare în momentul în care procesele cognitive o decodifică. „Oamenii recurg la simboluri pentru a spune despre el și despre lume ceva ce nu încape în sensurile obișnuite ale cuvintelor sau în categoriile și legile științei." Din această motivație, au luat naștere simboluri puternice, ușor identificabile cu obiectul simbolizat, comune și pline de esență, ale căror cadre de interpretare sunt disponibile cunoașterii univerale.

În contextul dat, putem menționa câteva simboluri care materializează imaginea mass-mediei: microfonul, pixul, camera de luat vederi, hârtia, ideea de libertate de exprimare,etc, în timp ce pentru terorism regăsim simboluri precum: arme, vărsare de sânge, Război Sfânt, avion, gloanțe, etc. Prezența acestora în cotidian nu este neglijabilă, deoarece „simbolurile au valoarea unei interpretari- cadru a realității."

Felul în care publicul consumator de media reacționează în momentul în care, diverse simboluri devin ținta sau miza unui terorist, nu a fost niciodată neglijat de către aceștia din urmă. Ba chiar speculat și exploatat la maximum. Istoria recentă a atacurilor teroriste ne arată că, principalele ținte ale teroriștilor, au fost în general locurile încărcate de istorie și semnificație. Locuri care, odată devenite ținte, dau de fiecare dată un plus informativ mesajului transmis de media către marele public. Atentatele îndreptate împotriva unui simbol, sunt generatoare de afecte și informații suplimentare, care acționează la mai multe nivele ale afectivității și cogniției. Așadar, nu întâmplător, de cele mai multe ori țintele alese de teroriști au fost unele simbolice. Faptul că teroriștii nu au emis niciun fel de reținere în a-și alege drept potențiale victime simboluri puternice ale lumii democratice- precum marile capitale- Madrid, Paris, Londra, simboluri culturale- Turnul Eiffel, simboluri jurnalistice, ale libertății de exprimare- redacția ziarului de satiră Charlie Hebdo, simboluri economice, simboluri ale puterii- WTC, Turnurile Gemene- reușește să inducă la nivelul subconștientului oricărui consumator de media devenit martor al unui atentat terorist prin intermediul pachetelor informative livrate de presă, faptul că, poate lua chiar el însuși, chipul următoarei victime a unui astfel de atac.

Simboluri puternice regăsim și în cultele dezvoltate în mijlocul grupărilor teroriste. Un exemplu elocvent ar fi situația palestinienilor: „fiecare armă, echipament militar, are un simbolism aparte, care servește la unitate și motivare. În cazul palestinienilor, aceștia ezită să treacă la stadiul de luptă armată care i-ar fi cu siguranță fatală. Simbolul pietrei exprimă astfel voința lor de a menține conflictul între anumite limite.”

Fiind cunoscut la nivel global fanatismul religios al acestora, precum și numeroasele carnagii înfăptuite nu de puține ori în numele religiei, ori a răzbunării vreunei entități, merită adusă în atenție și tendința de incitare a adversarului, în scopul găsirii unui motiv declanșator de război. „Teroriștii au recurs deseori la un puternic simbolism religios pentru a provoca riposte din partea inamicului, cum s-a întâmplat când s-au tăiat capetele unor vaci în apropierea a două temple hinduse din Amirtsar, fapt ce a provocat ciocniri masive între persoanele de religie sikh și hinduși în aprilie 1982. Momentul executării actelor violente de către teroriști este atent cumpănit pentru a coincide cu propriile lor comandamente teologice sau pentru a încerca să profaneze sărbători religioase sau momente sacre ale inamicului.”

Teroriștii nu sunt străini de aceste efecte, un update al terorismului modern fiind reprezentat întocmai de acest element: elementul psihologic, care a convertit terorismul clasic, bazat pe concretețe și vărsări de sânge, într-unul psihologic, în care mai important decât puterea propriu-zisă și resursele „războinicului”, este moralul „adversarului”. Dacă acesta din urmă este scăzut, teroriștii, vor considera că și-au îndeplinit deja scopul, nefiind nevoiți să își mai materializeze amenințările deja declanșatoare de haos, șoc și teroare.

III. Teorii Media

3.1 Capcana Globalizării Informaționale

Globalizarea informațională e rezultanta proceselor prin care "mai mult de 500 de sateliți înconjoară Pământul, emițând semnale evului modern. Imagini uniformizate captate pe mai mult de un miliard de ecrane TV hrănesc aceleași aspirații și nostalgii pe Jang Tze, Amazon, Gange și Nil."

Deși la o analiză superficială a conceptului, suntem tentați să-i atribuim doar calificative pozitive, sub influența valului ticsit de argumente plauzibile ca- eficientizarea procesului informativ, revoluție informațională, informație primită în timp real din orice colț al lumii etc- acesta rămâne totuși purtător de numeroase capcane. Prin transmiterea știrilor universalizate, pe lângă afectarea publicului în comportament și gândire, pot fi remarcate ca efecte adverse, și acțiunile teroriștilor de intimidare a publicului, odată ce au înțeles că o informație universalizată le poate ușura munca în procesul de îngrozire a maselor mari de oameni. Aceste efecte sunt mai proeminente în societatea modernă, deoarece „niciodată în trecut, nu au auzit și nu au știut atât de mulți oameni atât de multe despre restul lumii. Pentru prima dată în istorie, omenirea e unită de o fantezie comună a existenței." Acest proces al globalizării informaționale este unul aparent poleit în intenții menite să servească mai mult interesul public decât gustul publicului, dar adevărul lumii spectacularului este cu totul altul: „activitățile profesionale de informare ascund de cele mai multe ori motivații economice și politice, chiar dacă misiunea de informare se face în numele unor valori și idealuri.”

3.2 Capcana Agenda Setting

Teoria Agenda Setting, are la bază „procesul prin care opinia publică și receptorii în general, sunt influențați în percepția mentală asupra realității de plasarea anumitor teme în media și de locul lor în prezentarea media.”

Ce se dorește a fi evidențiat prin studiul acestei teorii, este principalul efect care se răsfrânge asupra publicului în urma receptării mesajelor emise de media și anume acela că, el ajunge să creadă că proeminența difuzării unui subiect e direct proporțională cu importanța acestuia. „Originile acestei teorii se găsesc în opera celebrului jurnalist american, Walter Lippman, care în anul 1922, în capitolul intitulat <The World Outside and the pictures în Our Heads>, din celebra sa lucrare <Public Opinion>, se întreabă care este rolul media în selectarea și prezentarea anumitor teme publicului.”

În cazul difuzării masive a detaliilor aparținând unui fenomen terorist, publicul își va creea necondiționat, un univers paralel al percepției, la baza căruia se va afla proiectarea sa cognitivă și a impactului psihologic răsfrânt asupra sa, în urma relatării. Cu alte cuvinte, atenția publicului de la probleme la fel de reale și la fel de actuale, care-l vizează în mod direct, va fi distrasă de senzaționalul evenimentului terorist. Extremiștii ating astfel un efect scontat- îngrozirea populației, cu minimum de efort. „Modelul inițial aparține cercetătorilor Mc Combs și Shaw, iar primele studii despre această teorie apar în anul 1976, respectiv, în anul 1978, fiind considerată una dintre cele mai importante teorii din ultima perioadă cu privire la efectele media pe termen mediu și îndelungat în general, și cu privire la efectele cognitive în particular.”

3.3 Teoria glonțului-magic

O altă teorie importantă, care pune în centrul preocupărilor ei analiza manierei în care mass-media reușește să influențeze consumatorul de media, este Teoria glonțului magic. Melvin De Fleur este cel care propune această teorie, „prin care se vehiculează ideea că mass-media apar ca instrumente vrăjite, magice, care fascinează receptorul, modelându-l, supunându-l total. Tradusă în alți termeni, această teorie ar suna astfel: „Un trăgător (emițătorul) încarcă un glonț (mesajul) într-o pușcă (canalul de comunicare) și trage (transmite) într-o țintă (receptorul) care cade (primește mesajul și este afectat de el) sau rămâne în picioare (nu recepționează mesajul)."

Teoria glonțului magic, are la bază „analiza marilor campanii care au avut ca efect generarea unor mișcări de masă cu baze psihologice profund iraționale.” Principiul pe care s-a fundamentat această teorie are la bază un model de tipul stimul-reactie. Teroriștii speculează acest efect și sunt conștienți de puterea sa, astfel că au ajuns să caute elemente de promovare ale actelor teroriste, care să declanșeze efectul imediat în mintea consumatorului de media. Această teorie are la bază atât mijloace specifice persuasiunii, cât și manipulării. „Procesul de influențare, de evocare a emoțiilor negative prin mass media sau alte forme de mediatizare ale terorii sunt deci importante comunicării fiindcă orice comunicare a terorii este o încercare de a influența.” Pentru că acest „glonț" vizează efecte ca destabilizarea emoțională, atacând zonele cele mai fragile și vulnerabile ale omului, respectiv psihicul și afectele, rezultatul e unul scontat pentru teroriști, în sensul că, prin mediatizare, acestea „ (…)permit dizolvarea totală a subiecților umani în mulțime, devenind astfel adevărați sclavi psihici."

3.4 Teoria framing-ului

Oricât de actual dezvoltată ar părea această teorie, adevărul e ca fundamentele ei își găsesc rădăcinile tocmai în jumătatea secolului trecut. „Tom Gitlin a utilizat conceptul de framing în analizarea modului în care mass media a prezentat evenimentele politice ale anilor 60, unde strategiile de încadrare și înrămare acordau aceleași formule de prezentare oricăror activități, indiferent de finalitatea acestora.”

Teoria framing-ului, reprezintă astăzi o provocare pentru cercetători, fiind un teren puternic exploatat în sectoarele a tot mai multor domenii. Potrivit cercetătorului Entman „framing-ul face apel la selectarea și plasarea informațiilor și este vorba de un proces care se realizează pe mai multe dimensiuni.” El pune accente deosebite pe ceea ce preferă media să evidențieze, atunci când speculează potențialul spectacular al unui eveniment. Conform lui Entman, „elementele cognitive și emoționale pot da o anumită greutate unei teme.”

Societatea modernă a dezvoltat un plan al cunoașterii comune, materializat prin intermediul stereotipurilor, simbolurilor, schematizărilor, tocmai din raționamentul dobândirii unui nivel maximum de înțelegere din partea publicului, chiar și în condițiile în care mesajul transmis spre acesta, e unul sintetizat. Cunoașterea anterioară este un element deosebit de important în procesul decodificării mesajului, deoarece cu ajutorul analogiilor, vom reuși să ne extindem cadrul de interpretare a oricărui eveniment. Diferențele sesizate, ne vor conduce de asemenea, spre tendința de a realiza, de cele mai multe ori în mod inconștient,o analiză comparativă între două posibile evenimente de același fel, care au avut loc însă la intervale diferite de timp. Spre exemplu, în cazul unui potențial act terrorist, vom avea tendința să căutăm în background-ul nostru teoretic, informații sau elemente asemănătoare, care să facă identificabil actul prezent, prin intermediul unui atentat anterior. Acestea pot fi detalii legate de numărul victimelor, ținta, pagube materiale, motivație teroristă, etc, elemente care odată luate prin comparație, reușesc să contureaze mai bine în mintea consumatorului de media, dimensiunile tragicului eveniment. „Indivizii dezvolta scheme-cadre, rame- interpretative care îi ajută să delimiteze evenimentele și să le integreze în structura experiențelor anterioare.”

Mass-media este domeniul în care, teoria framing-ului se bucura de o mare aplicabilitate. „Mass media utilizează indicii sociale, semnale culturale de care dispunem pentru a impune o cultură politică și o realitate culturală predominanta.” Cercetătorii în domeniu au dezvoltat o schemă a frame-urilor, care pune în centrul preocupării ei două elemente esențiale comunicării și receptării mesajelor: pe deoparte apelul la afecte, în timp ce cealaltă extremă vizează cogniția. Teoreticienii T.Liebes și E. Katz, dezvoltă două modele de încadrare: „de tip referențial: care fac apel la sentimente, emoții și afecte și de tip critic, rațional—care fac apel la capacitatea indivizilor de a judeca fenomenele și experiențele politice, de a plasa în mod activ propria interpretare în contextul de ansamblu, în cadrul general.”

IV.Acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!

4.1 Pamfletul și satira

Nu de puține ori am auzit în cadrul diverselor emisiuni sau materiale expresia “acesta este un pamflet și trebuie tratat ca atare!” Că a fost folosită mai mult sau mai puțin justificat în unele cazuri, un lucru e cert: de fiecare dată a fost declanșatoare de valuri de reacții și controverse. Parcursul pamfletului ca gen nu a fost unul liniar. Și-a dezvoltat fundamentele ca gen literar și a servit ulterior drept sursă de inspirație în formarea unui nou gen jurnalistic. Așadar, fiind un gen de frontieră, așa cum a fost catalogat de către Northrop Frye, pamfletul jurnalistic întrunește majoritatea caracteristicilor specifice pamfletului literar. N. D. Cocea spunea despre această formă de scriitura că e „publicistică, violentă, îndrăzneață, critică, sprijinită pe idei sociale adânci care devine o armă importantă în mâinile celor revoltați și care are caracterul actualității imediate puternic subliniat”.

Din păcate, realitatea zilelor noastre, ne demonstrează că accentul este pus la ora actuală pe promovarea în mass-media a unui altfel de pamflet: unul agresiv, cu mărci specifice lingvisticii violente și registrelor sexuale. „Soarta pamfletului depinde în realitate de cadrul legislative existent la un moment dat. Un cumul de legi vizând insulta și calomnia poate descuraja și chiar interzice practicarea acestui gen jurnalistic.”

Toate aceste „deviații” profesionale, se manifestă cel mai adesea sub mantia libertății de exprimare, ideal apărut ca materializare a esenței democratice. Acest principiu le servește drept străjer jurnaliștilor, ori de câte ori sunt acuzați cu privire la conținutul anumitor materiale tip pamflet.

„Definiția riguroasă a termenului descrie pamfletul ca o specie literară satirica, în versuri sau în proză, menită să blameze persoane, idei, opere, întâmplări reprobabile, într-un mod direct și, deseori, violent; procedeele caracteristice pamfletului sunt imprecația, hiperbola, ironia, caricatura etc., prin intermediul cărora se urmărește ridiculizarea, suprimarea prin discurs a obiectivului ales.” Tot mai des întâlnită în ultima vreme, este confuzia creeată între pamflet și satiră. Diferența principală existentă între cele două este aceea că, „dacă pamfletul se ocupă de persoane, satira amendează obiceiuri, mentalități, situații.”

Chiar și la o analiză superficială îndreptată asupra fenomenului transformării genurilor umoristice, putem observa faptul că, ceea ce promovează astăzi acest gen, mizează mai degrabă pe o reprezentare violentă a realității, lipsită de gust și deontologie, decât pe „ pedepsire a moravurilor” societății.

În ceea ce privește domeniul jurnalistic, genurile umoristice nu s-au bucurat de o abordare deosebită, teoreticienii presei lăsând cadrul teoretic mai degrabă „în seama lingviștilor și a neoretoricienilor”. Chiar și în aceste condiții, teoreticienii care și-au îndreptat atenția spre aceste genuri, au realizat analize destul de superficiale. Un exemplu elocvent, este studiul realizat de teoreticianul Nici Henri Montant (1994) care, trasează doar câteva diferențieri între felul în care pamfletul și satira acționează asupra cadrului interpretativ al omului: „umorul, în general se adresează primului nivel de lectură. Este un reflex de inspirație, un strigăt. Pamfletul, dimpotrivă, reclamă o lentă maturizare a ideii. Acolo unde adversarul așteaptă un pumn direct în ficat, pamfletarul va răspunde cu o fiolă de venin(…). Abuzul de insulte, de admonestări și de invective sfârșește prin a distruge frumusețea înjurăturii, vulgarizează și domolește răutatea verbului. Satira este mult mai eficace, utilizând o armă mortală. Scriitura de gradul II .”

4.2 Charlie Hebdo

Deși este o revistă cu baze istorice puternice, fiind fondată în a doua jumătate a secolului trecut, a beneficiat de un adevărat boom de imagine la nivel global, imediat după atentatul terorist îndreptat împotriva jurnaliștiilor, angajați ai revistei, de la începutul anului 2015. „Charlie Hebdo este o revistă satirică franceză, cu apariție săptămânală, care publică în mare parte ilustrații (caricaturi și desene), dar și reportaje, articole polemice și glume. Având puternice vederi de stânga și anti-religioase, revista este caracterizată de poziția ei critică fată de islamism, catolicism, iudaism și extremismul de dreapta.”

Cu o istorie de peste 50 de ani de activitate în spate, revista este considerată a fi una de prestigiu în Franța. Cu toate acestea, traseul ei nu a fost unul liniar. A fost de multe ori sancționata de statul francez pentru glumele acide ori reprezentările violente publicate în paginile revistei. Ulterior, a devenit chiar și țintă a atacurilor teroriste, ca urmare a publicării în repetate rânduri a diverse caricaturi, a căror miză era ridicularizarea profetului Mahomed. „În noiembrie 2011, vechiul sediu al redacției a fost atacat cu sticle incendiare după ce revista a publicat caricaturi considerate ofensatoare la adresa profetului Mahomed.”

Însuși numele revistei, Charlie Hebdo, este unul încărcat de istorie și semnificație, sintagma materializând de fapt, două etape istorice diferite ale revistei. „În 1960, Georges Bernier, cunoscut și sub numele de Profesorul Choron, și François Cavanna au lansat o revistă lunară intitulată Hara-Kiri.(…)În 1969, echipa de Hara-Kiri a decis să producă o publicație săptămânală. Așa a apărut L'Hebdo Hara-Kiri ( Hebdo este prescurtarea de la hebdomadaire – săptămânal).”

Forma actuală a numelui revistei, a fost dobândită după un alt episod care a făcut istorie, respectiv, momentul în care redacția a ales o manieră inedită de relatare a morții unui președinte francez. „În noiembrie 1970, fostul președinte francez Charles de Gaulle a murit în satul său natal Colombey-les-Deux-Églises, la opt zile după un dezastru într-un club de noapte, un incendiu la Club Cinq-Sept care a provocat moartea a 146 de persoane. Revista a avut pe prima pagină un titlu care a spulberat felul în care restul presei acoperise dezastrul: <Bal tragic la Colombey, un mort>.” Maniera umoristă aleasă de revistă în vederea prezentării tragicului eveniment, a generat intrigi puternice la vremea respectivă în Franța, ajungând chiar să-i mai fie interzisă publicarea. „Ca să ocolească interdicția, revista și-a schimbat numele în Charlie Hebdo. Noul nume a fost derivat dintr-o revistă de benzi desenate lunară numită Charlie Mensuel (Lunarul Charlie). Charlie a luat numele de la Charlie Brown, personajul principal al serialului Peanuts – una dintre benzile desenate publicate inițial în Charlie Mensuel.”

Începând cu anul 2011, tensiunile dintre angajații revistei și extremiști, au început să se accentueze vizibil. Deviza publicației a fost mereu “<Apărăm libertatea de expresie, libertatea în general și democrația>; potrivit celor mai recente date de difuzare, din 2012, Charlie Hebdo are un tiraj de 45.000 de exemplare. Prețul publicației este de 3 euro.” Săptămânalul francez Charlie Hebdo, este o revistă satirică, a cărei profil, deși vizează abordarea mai multor ramuri -precum socialul, ori politicul- este astăzi mai degrabă cunoscută, pentru reprezentările sale critice față de religiile lumii, cu precădere a celei islamice. La începutul anului 2015, a căzut victimă unui sângeros atentat terorist, soldat cu 12 morți- majoritatea angajați ai redacției- și 11 răniți. Revista a oferit un simbol artei satirice și caricaturale universale, prin persoana caricaturistului Wolinski, care a reușit să creeze dintr-un brand, brand-ul Charlie Hebdo, un personaj însuflețit prin maniera sa de a-l pune în evidență și de a-i face auzite intențiile, ajutat fiind de diverse tehnici umoristice: „de-a lungul multor ani, i-a pus în Charlie Hebdo să dialogheze, la tejgheaua unui bistrou, pe doi francezi de condiție medie, unul voinic și altul mărunt, dându-și replică, cel mai mare începând în prima imagine cu un <Domnul> pe care încă îl auzim.”

4.3 Libertatea de exprimare și tragedia de la Charlie Hebdo

La baza declanșării acestui act, a stat principiul apărării a doua idealuri diferite: pe de-o parte, răzbunarea extremistă a unui ideal religios, iar pe de alta, apărarea unui ideal democratic, cel al libertății de exprimare. Cred totuși că, principiul libertății de exprimare, atât de vehiculat în ultima vreme în lumea presei, a trecut demult pragul unui ideal democratic, convertindu-și generozitatea în abuzuri. Nu e deontologic să te ascunzi sub vălul satirei, pentru a batjocori violent și agresiv, simbolurile religioase sau de orice altă natură ale unui grup.

Spre exemplu, caricaturile declanșatoare al conflictului dintre membrii redacției Charlie Hebdo și teroriști, îl înfățișau pe profetul Mahomed în ipostaze indecente, obscene, vulgare, cu trimiteri la ideea de homosexualitate și altele. Ba mai mult, imaginile antemenționate, erau completate de texte ce instigau la violență și răspunsuri iminente din partea extremiștilor. Libertatea de exprimare nu trebuie să fie străjerul acestor instigări, deoarece așa cum afirma și Mihai Coman, „libertatea presei nu este absolută. Ea este limitată de existența unor exigențe de natură politică, ținând de protejarea, în cazuri bine definite, a interesului etatic, ca și de necesitatea salvgardării unui set de valori incluzând onoarea, demnitatea , toleranța, respectul identității minorităților.”

În ultima perioadă, parcă mai mult ca niciodată, au devenit evidente deviațile și anomaliile unei societăți bolnave, însetate de scandal și senzațional, care denigrează și batjocorește ascunsă sub scutul libertății de expresie, a satirei, caricaturilor ori a pamfletului.

Consider că, ceea ce nu se mai aplică astăzi tot mai mult în jurnalism, e respectarea limitelor legale impuse de ideea principiului libertății de exprimare, jurnaliștii asumându-și doar libertățile, nu și obligațile.

În Constituția franceză, tema religiei este amintita de doar două ori: o dată în articolul I, prin care se dă asigurări privind egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, „fără deosebire de rasă, origine sau religie”, respectiv în articolul I, alin. 10 din Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului din 26 august 1789, integrată în conținutul Constituției franceze, conform căreia „nimeni nu poate fi cercetat pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.”

Această temă, a celorlalte religii existente la nivelul Franței este foarte fragil conturată în Constituție, deoarece Franta mizează pe omogenitatea propriei culturi, așteptând deci ca imigranții să se adapteze politicii franceze și nu invers.

Constituția franceză, spre exemplu, nu are articole care să reglementeze ideea de libertate religioasă sau relația dintre culte. Acest lucru, a încurajat într-o anumită măsură și răspunsurile materializate grafic, extrem de violent ale Charlie Hebdo, față de valul migrator masiv de musulmani în Franța. În paginile revistei, nu de puține ori s-au batjocorit în mod revoltător simboluri religioase islamice.

Comiterea de carnagii în numele religiei nu e deloc justificată, fiind chiar un gest barbar. Dar în același timp, nici plătirea unui preț atât de mare de către breasla jurnalistică nu face onorabilă lupta în numele libertății de exprimare. Ci mai degrabă regretabilă. Moralizatoare. Lumea mass-mediei nu avea nevoie de vărsări de sânge și exemple purtătoare de doliu pentru a învăța într-un final să-și asume responsabilități și să fie mai decentă. Libertatea de exprimare nu e un moft, nu e o cortină groasă trasă peste scena unui spectacol ce se vrea a fi senzațional, spectatorii nu sunt nici surzi, nici muți, au reacții, dau feedback-uri, trag concluzii și taxează. De aceea, înainte de orice principiu, respectul datorat marelui public, este cel care ar trebui să primeze.

II.

1. Ipoteză

Plecând de la un atentat terorist comis asupra jurnaliștilor francezi, caricaturiști ai revistei de satiră Charlie Hebdo, eveniment amplu mediatizat atât de presa internațională, cât și de cea națională, am încercat să evidențiem faptul că, pe lângă îndeplinirea funcției principale a mesajului jurnalistic, respectiv cea de informare, acesta a mai acționat și la un alt nivel, unul de tip comunicare simbolică. De interes este și identificarea unghiului de abordare a mesajului jurnalistic. Astfel, am încercat să evidențiez faptul că în relatarea evenimentului, jurnaliștii au mizat pe tipul de conținut simbolic, în detrimental celui strict informativ.

2. Întrebări de cercetare

1 În relatarea evenimentului de la Charlie Hebdo, portalele românești de știri s-au concentrat pe transmiterea de mesaje informative sau pe comunicare ca proces simbolic?

2. Cum a fost relatat evenimentul de la Charlie Hebdo în mediul online românesc?

3. Cum a fost construit mesajul în mediul online românesc și cum a fost el transmis publicului?

3. Metodologia

Am utilizat ca metodă de cercetare analiza de conținut. Aceasta a fost aplicată pe un eșantion de 225 de articole, postate pe trei dintre principalele portale de știri românești. Principiul care a stat la baza alegerii articolelor, a fost acela al selectării cronologice a primelor 75 de articole de pe fiecare portal, publicate pe tema atentatului de la Charlie Hebdo, începând cu data de 7.01.2015, respectiv ziua producerii atentatului terorist și terminând cu ziua de 11.01.2015. M-am rezumat la patru zile de analiză, deoarece fiind un eveniment puternic mediatzat, volumul de articole pe această temă a fost unul ceva mai mare comparativ cu cel alocat majorității evenimentelor. Portalele au fost alese în funcție de traficul lor. În acest sens, m-am folosit de datele publicate pe trafic.ro, site de monitorizare aparținând companiei Netbridge Services. Cele trei portale românești de știri alese în vederea analizei, sunt Gândul.info, Adevărul.ro și Hotnews.ro. Conform datelor furnizate de trafic.ro, în săptămâna 05.01.2015-11.01.2015, respectiv săptămâna care curpinde perioada selectată în vederea realizării analizei, Gândul.info avea 1.481.979 vizitatori unici și 3.395.349 vizite, Adevărul.ro 2.113.537 vizitatori unici și 3.765.153 vizite, Iar Hotnews.ro 911.990 vizitatori unici și 2.180.385 vizite. Potrivit aceleiași surse, cele trei portale antemenționate se află în topul celor 10 site-uri știri/massmedia românești.

Următoarea etapă a constituit-o alegerea tehnicilor și instrumentelor de cercetare. În vederea realizării cercetării, ne-am folosit de analiza frecvențelor ca proces de determinare a numărului de apariții a anumitor unități (itemi), considerate reprezentative pentru sistemul categoriilor de analiză. Relevantă pentru această cercetare a fost și analiza tendinței, utilizată ca derivat al analizei frecvențelor, în scopul de a evidenția, tendința portalelor de a transforma mesajul de tip informativ, într-unul incitativ, simbolizat. Instrumentul principal de care ne-am folosit, a fost grila de conținut.

În ceea ce privește grilele de analiza, ne-am folosit în realizarea lor atât de itemii specifici câtorva categorii standard, cum e cazul modelului tipurilor de lead propus de David Randall, sau cel care vizează manierele de încheiere a articolelor, propus de Didier Husson și Olivier Robert, cât și de grile proprii, cum e cazul categoriei simbolurilor politico-religioase, simbolurilor politico-democratice, categoria mărcilor negative și de tulburare ale afectivității sau cea a reacțiilor internaționale manifestate. După ce a fost determinată frecvența unor itemi specifici încadrați în aceste tipuri de categorii, s-a trecut la interpretarea datelor, unde o atenție deosebită a fost acordată tendinței și manierei jurnalistice de a aduce în atenția publică datele atentatului de la Charlie Hebdo. Fiecare categorie stabilită a fost trecută prin mai multe filtre comparative. Astfel, analiza a fost și una comparativă, deoarece s-a urmărit în același timp și identificarea portalului care face cel mai mult apel la mărcile incitative, simbolizate, în vederea redării informației.

În vederea realizării cercetării au fost analizate mărcile informative și simbolice ale celor trei elemente de bază în discursul jurnalistic, respectiv titlurile, corpul știrii și imaginile. În ceea ce privește titlurile, ne-am folosit de o grilă de analiză care să determine frecvența titlurilor informative și a celor incitative, fiind ulterior analizată și tendința celor 3 portale în ceea ce privește aceste tipuri de titluri. În analiza corpului știrilor, ne-am folosit de mai multe grile de analiză, al căror scop final era stabilirea direcției adoptate de portalele românești de știri în vederea relatării atentatului de la Charlie Hebdo. Pentru a determina această tendință, ne-am folosit în mare parte de câteva grile specifice de simboluri (a se vedea Anexele). Totodată, aceste grile de simboluri, au fost aplicate articolelor și în scopul de a demonstra dacă în acest caz, mesajul a acționat și la nivel simbolic, nu doar informativ. Tot în vederea realizării acestei analize, ne-am concentrat atenția și asupra tipurilor de texte jurnalistice. Pentru a determina acest aspect, ne-am folosit de trei grile de analiză: informativ vs. opinie, categoria textelor informative, respectiv cea a textelor de opinie. Determinând frecvența acestor tipuri de texte, am putut evidenția spre ce tip de jurnalism înclină mai mult balanța mediul online de știri.

În ceea ce privește analiza imaginilor, și în acest caz ne-am folosit de trei grile de analiză, respectiv o primă categorie în care am grupat tipurile de imagini, o alta în care ne-am concentrat atenția doar asupra fotografiilor și a frecvenței cadrelor predominante în paginile online ale portalelor, respectiv de o grilă aplicată doar cadrelor de atmosferă.

Urmând toți acești pași, și aplicând celor 225 de articole selectate de pe cele 3 portale de știri, toate grilele de analiză stabilite cu ajutorul unor itemi specifici, am reușit să obținem anumite rezultate a căror interpretare a fost realizată în capitolul legat de analiza datelor.

Analiza datelor:

Trafic, Comentarii, Update

În primă fază, ne-am concentrat atenția asupra a doua mărci specifice online-ului, respectiv update-urile și comentariile. Acestea materializează două din avantajele majore pe care presa online le are față de presa tradițională. Update-urile, îi vor permite jurnalistului, să își îmbunătățească în mod constant un material deja postat pe platforma de știri. Acesta actualizează în timp real materialul, prin adăugarea în textul inițial al știrii, a noi informații de interes public. Comentariile din mediul online, sunt echivalentul feedback-ului. Spre deosebire de mediul tradițional, în care obținerea feedback-ului presupune existența unui proces destul de lent și anevoios, Internetul favorizează participativitatea, incitând și îndemnând consumatorul de media să se implice activ în alcătuirea sau chiar difuzarea de mesaje. Dacă în cazul presei tradiționale, posibilitatea de a emite feedback e destul de fragil conturată, în cazul Internetului feedback-ul este unul revoluționar, direct. Numărul total al comentariilor poate sugera tipul publicului căruia cotidianul i se adresează, dacă e activ sau pasiv, dacă se implica direct în procesul comunicării, dacă este interesat de subiectele propuse, dacă se identifică cu direcția redacției și în ce măsură, etc. Pe parcursul celor patru zile alese în vederea realizării analizei, am adunat din totalul de 225 de articole, un număr de 4.631 de comentarii, dintre care pe primele două poziții se află Gândul.info și Adevărul.ro, cu un total de 1797 comentarii, respectiv 1756. Dacă diferența dintre portalele antemenționate este de doar câteva zeci de comentarii, diferența dintre acestea și portalul Hotnews.ro e ceva mai mare. Acesta însumează un număr de 1078 de comentarii, înregistrând o diferență de câteva sute comparativ cu Adevărul.ro și Gândul.info. Acest lucru ne sugerează faptul că cititorii Adevărul.ro și Gândul.info sunt mai activi, mai receptivi, că au un spirit ușor mai critic și că sunt mai integrați în procesul comunicării mesajului jurnalistic. Portalul Hotnews.ro cu siguranță că are și el la rândul său astfel de cititori activi, dar spre deosebire de celelalte două site-uri, rata cititorilor pasivi, care doar preiau informația fără a emite vreun feedback, e ceva mai mare.

În ceea ce privește Update-urile, cele mai puține modificări realizate pe parcursul zilelor de analiză, au fost înregistrate pe portalele Adevărul.ro și Hotnews.ro, într-un număr de 11, respectiv 15 update-uri. Gândul.info în schimb, numără nu mai puțin de 120 de update-uri, atenția acordată actualizării constante a materialelor, fiind una mai sporită decât în cazul celorlalte două site-uri.