Fenomene Demografice din Municipiile Judetului Dolj

Introducere

Lucrarea Fenomene demografice din municipiile județului Dolj, realizată ca lucrare de licență, se dorește a fi o radiografie detaliată și actualizată a celor trei municipii ( Craiova, Băilești și Calafat) și a potențialului lor geodemografic, prezentând o serie de particularități ale lor, atât din punct de vedere al dimensiunii actuale, cât mai ales al evoluției și dinamicii în timp.

Prezenta lucrare, structurată pe capitole și subcapitole, își propune să identifice și să analizeze, pe baza unei metodologii riguroase, capitalul demografic al municipiilor doljene, reliefând principalii indicatori geodemografici și evoluția lor în timp.

Cadrul natural al regiunii, caracterizat prin varietate, etajare altitudinală a reliefului și implicit a condițiilor bio-pedo-climatice și printr-o rețea hidrografică densă, a favorizat circulația și permanentizarea populației în Oltenia, precum și dezvoltarea așezărilor rurale, din care ulterior au evoluat orașele, pe baza valorificării poziției geografice favorabile, a comercializării produselor agro-animaliere și meșteșugărești, iar ulterior pe baza valorificării resurselor de sol și subsol.

Transformările profunde pe plan politic, economic și social înregistrate de-a lungul timpului au condiționat evoluția fenomenelor demografice, fapt demonstrat de evoluția ratei natalității, a mortalității și a bilanțului natural.

Mișcarea naturală reprezintă totalitatea modificărilor ce apar în numărul și structura populației ca urmare a nașterilor și deceselor, căsătoriilor și divorțurilor. Pentru sublinierea schimbărilor survenite în dinamica naturală a populației urbane din Oltenia, este necesar să se observe evoluția a doi indicatori principali – rata natalității și a mortalității, plecând de la factorii care determină variațiile spațiale ale acestora.

Capitolul 1. Individualizarea municipiilor doljene

Teritoriul Județului Dolj se întinde între 430 43` și 440 42` latitudine nordicăși, respectiv 220 50` si 240 16` longitudine estică, adică pe aproximativ un grad latitudinal și un grad și jumătate longitudinal.

Dintre elementele majore ale cadrului natural european, fluviul Dunărea și lanțul muntos carpato-balcanic pot fi luate ca repere în determinarea poziției geografice a județului. Privit în ansamblul teritorial al țării, Doljul are o poziției sudică – sud-vestică, axată pe cursul inferior al râului Jiu.

Figura 1.1 Județul Dolj

Limitele convenționale îl separă de județele Mehedinți, Gorj, Vâlcea și Olt. Numai pe latura sudică limita este naturală, ea find constituită de cursul Dunării, care formează aici și granița țării cu Bulgaria. Dintre aceste limite a căror lungime totală depășește 450 km, teritoriul județului are o întindere de 7413 km2, ceea ce reprezintă 3,12% din suprafața țării. Potrivit acestor repere, Doljul se situează pe locul 8 între unitățile administrativ-teritoriale ale țării făcând parte din grupa celor zece județe a căror suprafață depășește 7000 km2.

Astfel, prin situarea în partea de sud-vest a țării, județul Dolj face parte dintre unitățile administrative sprijinite cu marginea sudică spre Dunăre, iar cu el începe seria județelor Dunărene al căror teritoriu aparține în primul rând câmpiei Dunării. Chiar dacă în limitele lui intră o porțiune aflată la peste 200 m altitudine absolută ( considerată limită teoretică a câmpiilor) și cu aspect colinar, nu este exagerată aprecierea că județul Dolj este un județ de câmpie. Trăsăturile acesteia dau nota dominantă a întregului teritoriu atât sub aspect fizic exterior, cât și din punctul de vedere al resurselor pe care le oferă, al modului de utilizare și de organizare.

Imaginea generală este aceea a unei suprafețe tabulare coborând ușor de la nord spre sud în trepte, cu denivelări din ce în ce mai reduse pe măsură ce ne apropiem de Dunăre.

Cea mai mare altitudine absolută se întâlnește în marginea de nord a județului, în dealurile dintr-o parte și alta a pârâului Plosca unde ajunge la 325 metri. La vest de Jiu, pe spinările deluroase dintre văile Argetoaiei și Rasnicului, în raza localităților Cernătești și Secu, înălțimile abia depășesc 270 m ( dealul Comănicea- 271 m). La fel, culmile late și prelungi de la est de Amaradia delimitate de văile Tesluiului, Geamărtăluiului și Horezului se ridică la înălțimea de 270 m. De la această înălțime spinările și podurile deluroase coboară către sud, mai repede în spațiul de la est de Jiu, mai domol și mai prelung în valea de est a acestuia. Ele ajung ca aproximativ, la sud de linia localităților Plenița, Sălcuța, Terpezița, Craiova, Pielești să se afle sub 200m altitudine absolută și să treacă în câmpurile întinse din sudul județului.

Privind, așadar, diferența dintre înălțimile extreme de pe întreg teritoriu, observăm că aceasta este de aproape 250 m, ceea ce ar depăși diferențele de altitudine obișnuit întâlnite la câmpii. Luând în considerare distanța pe care se realizează această diferență de nivel ( circa 80 km) și lipsa unor denivelări pronunțate pe cea mai mare parte a teritoriului, nu poate fi schimbată aprecierea inițială că acest județ face parte dintre cele tipice de câmpie.

Coborârea generală a reliefului către sud și sud-est este în mare măsură trădată de orientarea generală a văilor. Chiar cu ușoara arcuire către dreapta în porțiunea dinspre vărsare, valea Jiului – o adevărată axă geografică a județului- urmează această direcție.

Partea dinspre obârșie a văilor Tesluiului, Geamărtăluiului și Horezului, aparținând bazinului Oltului, au o direcție evidentă nord-vest – sud-est. Chiar pe cei numai câțiva Km prin care aparține Județului Dolj, valea Amaradiei se înscrie pe aceeași direcție. Văile Desnățuiului, Baboiei și Balasanului străbat treptele dinspre Dunăre, conformându-se și ele dispunerii generale a acestora. O orientare întrucât diferită o au văile din nord-vestul județului, și anume văile Argetoaiei și Rasnicului, cu toate ramurile lor. Reprezentând o generație mai tânără decât toate celelalte, se îndreaptă grăbit către Jiu cu o direcție generală vest-est, punând în avidență înclinarea către est a câmpiei înalte dintre Jiun și Dunăre. Chiar și văile Terpeziței și Desnățuiului înainte de întâlnire urmează aceeași direcție generală.

Dacă în nordul județului văile prezintă adâncimi ce depășesc 100 m , în apropierea Dunării numai valea Jiului se mai menține cu 20-30 m sub nivelul câmpiei de alături.

Caracterele văilor și al fragmentării generale a reliefului, dar mai ales dispunerea acestuia în trepte din ce în ce mai coborâte de la nord la sud, dau încă de la început indici asupra formării și evoluției regiunii în care se află județul Dolj.

În pleistocenul inferior s-a format rețeaua majoră a câmpiei reprezentată de Dunăre, Jiu și Olt.

În partea de nord a județului unde sunt scoase la zi strate de vârstă pliocenă, acestea prezintă o ușoară înclinare către sud, așa după cum este și suprafața topografică generală și inițială. Cu totul diferit se înfățișează formațiunile mai vechi din apropierea Dunării care arată o cădere inversă. Aceasta dovedește încă o dată că teritoriul județului Dolj este clădit pe umplutura sedimentară din acea veche depresiune structurală din interiorul marelui arc muntos carpato-balcanic, un fel de albie uriașă a cărei parte mai adâncă se află undeva mai la nord de Dunăre, adică nu acolo unde câmpia și valea Dunării însăși prezintă partea lor cea mai coborâtă.

Afundarea ușoară din aria Calafat — Bast (extinsă și în dreapta Dunării) s-a tradus în relief printr-o extindere considerabilă a luncii Dunării, o reducere accentuată a pantei de scurgere a fluviului, urmată de o depunere puternică a aluviunilor (acumulate în numeroase ostroave, în grinduri și mai ales în dune). Spre deosebire de aceasta, aria cu manifestare pozitivă de pe interfluviul dintre Jiu și Olt a determinat, înainte de orice, o deplasare în direcții contrare a celor două râuri: Jiul spre dreapta, Oltul spre stânga. Faptul se recunoaște în asimetria pronunțată a celor două văi cu dezvoltare monolaterală a teraselor, și anume numai pe partea dinspre care s-a deplasat râul. Versantul opus – la Jiu, cel vestic -, continuu subminat de cursul râului, se înfățișează abrupt și instabil, mereu afectat de năruiri și alunecări.

O a doua consecință a tendinței de înălțare a câmpului larg al Romanaților poate fi socotită reducerea considerabilă a teraselor Dunării în comparație cu ceea ce este la vest de Jiu. Fluviul nemaiavând aici la dispoziție un spațiu larg de divagare și împrăștiere a aluviunilor (ca în avale de Calafat), a trebuit să-și adâncească albia mai mult decât în ată parte, răspunzând printr-o eroziune mai activă la tendința de ridicare, desigur foarte lentă, a teritoriului.

Poziția sa geografică, într-un spațiu cu caracteristici naturale specifice, a constituit un factor favorabil de populare și de desfășurarea a unor activități productive. Totuși, dezvoltarea economico-socială a fost încetinită de menținerea unor structuri sociale devenite anacronice, astfel că, numai după înlăturarea acestora, în urma actului revoluționar din 23 august 1944, s-au creat condiții favorabile de valorificare superioară a potențialului natural și a resurselor umane.

1.1 Poziție și localizare geografică

1.1.1 Municipiul Craiova

Pentru prima oară Craiova a fost atestată documentar la 1 iunie 1475, când reședința banilor Olteniei s-a de la Strehaia la Craiova. În perioada Evului Mediu a fost moșie și oraș, sub stăpânirea influentei familii a Craioveștilor. În secolele următoare a cunoscut o puternică dezvoltare ca reședință a banilor craioveni. În secolele XVIII – XIX s-au înființat aici mai multe școli în limba greacă și română (prima la 1826).

Din anul 1582, Craiova apare ca și oraș în toate documentele. Această dezvoltare rapidă este datorată atât așezării geografice favorabile , cât și mutării în acestă regiune a Marii Bănii a Olteniei, importantă instituție politico-militară medievală. Orașul prosperă și devine al doilea centru politic al Țării Românești. Pentru scurt timp, în 1770, îndeplinește temporar chiar rolul de capitală a țării. În vremea lui Mihai Viteazu, ban al Craiovei, orașul era înfloritor și „plin tot de belșug”.

Figura 1.2 Municipiul Craiova

Craiova s-a dezvoltat treptat potrivit apariției unor structuri social-economice de bază creșterea demografică și diviziunea socială a muncii expresie a dinamizării circulației de produse, cristalizarea raporturilor feudale și incipiența organismului statal, precum și un raport de situarea la interferența unor importante drumuri comerciale și politico-strategice între Nordul, Sudul, Estul și Vestul țării. Referitor la originea numelui orașului putem spune că acesta prezintă subiectul multor controverse. Cel mai important și sigur aspect este Acela că numele provine din slavonescul "kralj" (rege, crai).

În prezent capitala județului Dolj, Craiova se află într-o depresiune din lunca Jiului, la intersecția căilor de comunicație care leagă orașele București și Timișoara , de la Est la Vest, și portul Calafat de provincia Transilvania, de la Sud la Nord. Orașul este așezat aproximativ în centrul Olteniei, la o distanță de 227 km de București și 68 km de Dunăre. Forma orașului se prezintă a fi neregulată,în special spre partea vestică și nordică, iar interiorul orașului, spre deosebire de marginea acestuia, apare deosebit de compact.

Craiova este situată în sudul României, pe malul stâng al Jiului, la ieșirea acestuia din regiunea deluroasă, la o altitudine cuprinsă între 75 și 116m. Din punct de vedere geografic Craiova face parte din Câmpia Română, mai precis din Câmpia Olteniei care se întinde între Dunăre, Olt și podișul Getic fiind străbătută prin mijloc de Valea Jiului.

1.1.1 Municipiul Calafat

Potrivit cercetătorilor, vechea așezare a Calafatului ar fi fost la origine o mică colonie de pescari. Legenda spune că în secolul al XI-lea, Mihail Calafat care era meșter în arta calafătuirii, a găsit pe aceste meleaguri un loc propice pentru executarea meserieiașul este așezat aproximativ în centrul Olteniei, la o distanță de 227 km de București și 68 km de Dunăre. Forma orașului se prezintă a fi neregulată,în special spre partea vestică și nordică, iar interiorul orașului, spre deosebire de marginea acestuia, apare deosebit de compact.

Craiova este situată în sudul României, pe malul stâng al Jiului, la ieșirea acestuia din regiunea deluroasă, la o altitudine cuprinsă între 75 și 116m. Din punct de vedere geografic Craiova face parte din Câmpia Română, mai precis din Câmpia Olteniei care se întinde între Dunăre, Olt și podișul Getic fiind străbătută prin mijloc de Valea Jiului.

1.1.1 Municipiul Calafat

Potrivit cercetătorilor, vechea așezare a Calafatului ar fi fost la origine o mică colonie de pescari. Legenda spune că în secolul al XI-lea, Mihail Calafat care era meșter în arta calafătuirii, a găsit pe aceste meleaguri un loc propice pentru executarea meseriei lui. În urma acestui lucru ar fi înfințat, pe malul Dunării, un atelier pentru repararea și smolirea corăbiilor, fapt care a facut ca navigatorii bizantini, iar apoi și cei genovezi, atrași de iscusinta sa, să-și aducă vasele pentru a fi reparate.

Fără a ne raporta la multele teorii referitoare la originea numelui Calafat, în mod sigur această așezare datează din epoci străvechi, cumulând de-a lungul mileniilor paleolitice și neolitice, în epoca fierului și pretracică, acele valori ale anticelor civilizații din spațiul egeeano-carpatic.

Primul act official care amintește de Calafat este reprezentat de decretul din 1529 a lui Moise Vodă prin care poruncea ca venitul Vămii Calafatului să fie dat pentru întreținerea mănăstirei Tismana.. În momentul redării libertății comerțului și navigației pe Dunăre, începe și pentru Calafat,o nouă perioadă benefică. Începând cu anul 1856 satul Calafat se dezvoltă și capătă o structură mai civilizată. Satul propriu-zis era situat pe locul unde este astăzi orașul, spre sud, iar negustorii, în partea de nord-vest,aveau case. Documentele atestă că, în anul 1853, satul Calafat avea aproximativ 405 familii. Negustorii,în număr de 37, majoritatea se ocupau cu comerțul de cereale,

.Descoperirile arheologice efectuate pe raza comunei Basarabi au scos la iveală urme materiale cunoscute sub denumirea de « Cultura sau complexul Basarabi ». Vechii locuitori ai complexului Basarabi erau traci de origine si apartineau ramurii nordice a acestora, adică dacilor. Locuitorii complexului Basarabi practicau păstoritul și agricultura. Tezaurele descoperite aici reflectă o diferențiere socială și legăturile permanente cu populația romanică din Balcani, Calafatul fiind și în acele vremuri un important punct de trecere.

Stirile privind dezvoltarea asezarilor omenesti din zona Calafatului pentru perioada stapanirii romane in Dacia, ca si pentru secolele urmatoare sunt limitate dar atesta continuitatea populatiei autohtone.

În prezent, municipiul Calafat se află în sud-vestul judetului Dolj, pe malul stâng al Dunarii, la 220 56’ 40’’ longitudine estică și 430 58’ 14’’ latitudine nordică. În regiunea de nord-est se învecinează cu comuna Maglavit la distanța de aproximativ 15 km. În partea de sud-est a municipiului se află comuna Poiana Mare. În partea de sud, municipiul Calafat se învecinează cu comuna Ciupercenii Noi la o distanță de 10 km, iar în partea de nord și vest, hotarul este format de fluviul Dunăre ce constituie mai exact granite cu Bulgaria.

Figura 1.3 Poziția geografică a municipiului Calafat

Această situare a municipiului Calafat îl caracterizează ca fiind un oraș dunărean.

Totalul intravilan al orașului Calafat este de 722 ha, iar cel extravilan este de 13761 ha.

În urma reorganizării teritorial-administrative a țării din anul 1968, în componența sa administrativă au fost incluse satele: Basarabi, Golenti și Ciupercenii Vechi..

Cel mai apropiat oraș în cadrul județului este orașul Băilești situat la o distanță de 45 km, legat de Calafat prin calea ferată Craiova – Calafat și printr-o șosea modernizată.

De reședinta județului – municipiul Craiova – este legat printr-o linie de cale ferată de 117 km și prin șoseaua națională nr.56 (E79) la distanță de Craiova de 88 km.

Portul Calafat prezintă o importanță deosebită posedând cheu de piatră accesibil, pe toată întinderea sa. Acesta are adâncime suficientă pentru vasele cu un calaj maximum de patru metri la cota de doi metri. Cheul are o lungime de 948 metri. În amonte, cheul, cu o lungime de 457 metri, cu un taluz de piatră la cota de 715 cm si, în aval cheul jos, cu o lungime de 491 metri cu taluz de piatră la cota de 560 cm. Cheul prezintă 12 dane de câte 75 metri, la care pot opera câte 3 vase la dană.

Cheul a fost construit între anii 1883-1885. Platforma portului se întinde o suprafață de 18010 mp pietruită si pe o suprafață de 75223 mp nepietruită iar întreaga platforma a portului este pavată pe o suprafață de 4120 mp. Pe platforma cheului de jos găsim instalate opt linii de cale ferată în lungime totală de 2000 metri. Aceasta are două linii care pornesc din stație, traversează platforma înaltă și ajunge până în dreptul magaziei de mărfuri generale având o lungime de 160 metri. Pe platforma cheului pavat se pot depozita cantități mari de vagoane cereale varsate sau vagoane cereale stivuite.

Portul Calfat se află la o distanță de 180 metri de oras. Aproape de port, este construită și o clădire unde găsim pompele care alimentează orasul cu apă din Dunăre.

1.1.3 Municipiul Băilești

Localitatea Băilești a fost atestată documentar pentru prima oară în anul 1536 la 4 ianuarie, în perioada domniei lui Radu Paisie. Cu toate acestea, potrivit istoricului orașului, putem afirma cu certitudine că el exista încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Localitatea Băilești se găsește în documente cartografice vechi precum Harta Țării Românești, datorită numărului mare de locuitori pe care îl avea și mai ales, datorită țărgurilor săptămânale și anuale care se organizau aici.

Figura 1.5 Harta municipiului Băilești Dolj

În urma decretului relag de la 3 mai 1921, comuna rurală Băilești, care de altfel era cea mai mare comună rurală din țară, este transformată în comună urbană.

Marile evenimente ale istoriei poporului român de la mijlocul și din a doua jumătate a secolului al XlX-lea, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor, Războiul de Independență, la al căror succes și-au adus contribuția și locuitorii localității Băilesși, au construit punctul de plecare al luptei pentru desăvârșirea unității naționale.

Localitatea Bailesti s-a dezvoltat odată cu trecerea timpului, în partea cea mai mănoasă a Câmpiei Olteniei, la o distanță de 57 km sud-est de Craiova și la 32 km nord-est de Calafat, regiune care mai târziu poartă denumirea de Câmpia Băilești.

Municipiul Băilești de azi ocupă o poziție în sud-vestul țării, fiind aproape de Dunăre, care face hotarul cu Bulgaria și la mare distanță de graniță de nord. Se află într-o zonă care, odinioară, era acoperită de păduri, dovada fiind existența în peisajul așezării a unor pâlcuri izolate de arbori seculari, unele dispărute în perioada dinaintea anului 1989.

Prin resursele sale, municipiul Băilești a permis locuirea lui din cele mai echi timpuri, constituind, ulterior, un puternic punct de atracție pentru ocupanții din sud și un loc de popas pentru mulți călători de la Calafat la Bechet.

La fel ca și Craiovei, municipiul Calafat se află în mijlocul Câmpiei Olteniei și este un punct de observare si supraveghere a circulatiei de-a lungul Dunarii, intre Portile de Fier si Gura Vaii.

În prezent, localitatea Băilești ocupă o suprafata de 16376 ha și are o populație de 20900 de locuitori.

1.2 Locul municipiilor în sistemul urban al județului Dolj

„Consolidarea poziției în teritoriu și totodată amplificarea funcțiilor determină formarea de arii de convergenta social-economică, a căror întindere este influențata de mărimea demografică și importanța funcțiilor pe care le exercita orașele". Așadar, poziția geografică, mărimea demografică și structura poli-funcțională, oferă orașelor premisele de care au nevoie pentru dezvoltarea unor puternice relații de interdependență cu ariile lor înconjurătoare, fie ele rurale sau urbane. Relațiile de interdependență se materializează în fluxuri de materie, energie și informație care sunt conduse pe de-o parte dinspre oraș spre aria înconjurătoare, iar pe de altă parte dinspre aria înconjurătoare spre oraș. În funcție de distanța față de oraș, de caracteristicile particulare ale orașului și ale spațiului său înconjurător, aceste fluxuri au intensități mai mici sau mai mari și sunt mult sau mai puțin complexe.

Centrele urbane diferă în funcție de natura activităților și serviciilor de care se folosesc. Astfel, într-o regiune, centrele urbane secundare nu dispun, spre exemplu, decât de activitățile și serviciile cele mai banale. Din această cauză, în situația în care un locuitor al acestor centre urbane secundare sau al zonelor lor de influență, necesită o activitate sau un serviciu mai rar utilizat, acesta este obligat, pentru a-și satisface nevoia respectivă, să apeleze la un oraș mai mare care dispune de aceea activitate sau acel serviciu. Fiecare dintre aceste activități/servicii "rare" presupune existența unei "mase critice", care să asigure o clientelă suficientă pentru a face menținerea activității/serviciului respectiv rentabilă. Această "masă critică" reprezintă de fapt un volum minim de populație, necesar susținerii activității/serviciului respectiv, volum care poate varia în funcție de structura socio-profesională și nivelul de trai al populației respective.

Un alt criteriu de diferențiere al centrelor urbane este acela după structura activităților sau a serviciilor. În situația de față, influența orașelor mari asupra centrelor mai mici, secundare, din zona înconjurătoare, are ca punct de plecare structurarea ierarhică a serviciilor. Aceasta poate determina o dependență rigidă, cum este de exemplu cazul organizării administrative naționale, unde diferitele nivele ale ierarhiei administrative se localizează în anumite centre urbane. În funcție de frecvența schimbărilor organizării administrative ale statului, acest tip de influență se menține zeci și chiar sute de ani la rând.

Principalul criteriu care diferențiază sistemul urban de rețeaua urbană este faptul că prima noțiune cuprinde și relațiile de interdependență dintre elementele (orașele) unui sistem urban.

Potrivit studiilor și analizelor făcute în timp asupra sistemelor de așezări, respectiv a sistemelor urbane, s-a ajuns la concluzia că „în cazul relațiilor stabilite între așezări, de primă importanță sunt cele de servicii, urmate de cele de natură administrativă, economică și demografică”, dar și că „aceste relații deseori sunt asociate, având un mare grad de complementaritate”.

În urma acestora putem afirma că delimitarea sistemelor urbane regionale ale României are ca punct de plecare două premise. Prima premiză se referă la faptul că elementele de bază ale sistemelor urbane regionale sunt sistemele urbane județene, iar cea de-a doua pleacă de la idea ă sisteme urbane județene s-au realizat pe baza ierarhiei demografice și administrative a orașelor din fiecare județ, orașul reședință de județ fiind centrul coordonator al sistemului urban județean.

Bineînțeles că delimitarea sistemelor urbane regionale s-a realizat luând în considerare și alte criteria precum relieful, distanța, regiunile istorice.

Capitolul 2. Cadrul fizico-geografic al municipiilor doljene

2.1 Caracteristici geologice și geomorfologice

Geologia județului Dolj este strâns legată de geologia întregii Depresiuni getice, care constituie o unitate structurală de vorland, formată prin scufundarea fundamentului carpatic și balcanic la începutul senonianului.

La sfârșitul pliocenului și începutul cuaternarului, în urma acumulării depozitelor piemontane de la sud de Carpați, lacul care ocupă această întinsă regiune se retrage spre est, se încheie procesul de sedimentare și regiunea devine uscat.

Deschiderile din versanții văilor mai adânci arată că sub cuvertura de luturi, nisipuri și pietrișuri cuaternare cu care s-a încheiat procesul de clădire a teritoriului se întâlnesc, în alternanță, orizonturi de nisipuri, argile, marne și chiar piterișuri, bogate în fosile de vârstă plocenă. În râpele din malul drept al Jiului, pe toată întinderea lui de la Filiași până la Zăval, ca și pe văile mai mari aferente, poti fi observate straturi depuse în lacul pliocen care a dăinuit în aceste locuri cu câteva milioane de ani în urmă. Unele orizonturi sunt foarte bogate în fosile – cochilii de lamelibranchiate și gasteropode , mult înrudite cu cele de astăzi. Una din cele mai interesante deschideri – punct fosilifer care a furnizat meterialul de bază pentru descifrarea trecutului regiunii – se află în dealul Bucovăț din vestul Craiovei. Pentru importanța sa științifică a fost declarat rezervație naturală și pus sub protecție.

La Calafat, în malul Dunării, apar formațiuni argiloase de vârstă pliocenă.

Vârsta formațiunilor scoase la zi prin eroziunea apelor ca și a celor de la mai mare adâncime cunoscute prin foraje, arată că acestea se află unele peste altele în raporturi normale, dar că dispunerea lor nu este întru totul conformă cu înclinarea generală a reliefului, adică de la nord la sud. Teritoriul județului Dolj este clădit pe umplutura sedimentară din acea veche depresiune structurală din interiorul marelui arc muntos carpato-balcanic.

O asemenea dispunere a straturilor trebuie considerată în primul rând ca o reflectare a situației fundamentului vechi și consolidat acoperit de sedimente tertiare.

Cercetările geofizice au pus în evidență o ușoară afundare în sectorul Calafat-Rast, ca și o bombare în spațiul dintre Jiu și Olt. Tendințele de lăsare sau de înălțare a celor două arii structurale au influențat în măsură vizibilă caracterele reliefului. Afundarea ușoară din aria Calafat-Rast s-a tradus în relief printr-o extindere considerabilă a luncii Dunării, o reducere accentuată a pantei de scurgere a fluviului, urmată de o depunere puternică a aluviunilor. Spre deosebire de aceasta, aria cu manifestare pozitivă de pe interfluviul dintre Jiu și Olt a determinat o deplasare în direcții contrare a celor două râuri: Jiul spre dreapta, Oltul spre stânga. Faptul de recunoaște în asimetria pronunțată a celor două văi cu pronunțare monolaterală a teraselor, și anume numai pe partea dinspre care s-a deplasat râul.

O a doua consecință a tendinței de înălțare a câmpului larg al Romanaților poate fi socotită reducerea considerabilă a teraselor Dunării în comparație cu ceea ce se află la vest de Jiu. Fluviul nemaiavând aici un spațiu larg de divagare și împrăștiere a aluviunilor, a trebuit să își adâncească albia mai mult decât în altă parte, răspunând printr-o eroziune mai activă la tendința de ridicare, desigur foarte lentă, a teritoriului.

Pentru că, după încheierea ciclului de sedimentare de la începutul cuaternarului, aceleași râuri care au contribuit cu aluviunile lor la umplerea lacului pliocen au început să-și adâncească albiile în suprafața recent devenită uscat.

Câmpia este formată la suprafață din depozite exclusiv cuaternare de loess, aluviuni de pietrișuri și nisipuri aduse de râuri ce formează șesuri sau lunci aluvionare.

Sunt caracteristice aici și dunele „mișcătoare”, nisipoase care în trecut produceau mari pagube locuitorilor de pe aceste meleaaguri. Astăzi, nisipurile din această zonă sunt fixate prin culturile de pomi fructiferi, prin păduri, etc.

În legătură cu analiza profilelor longitudinale ale rețelei hidrografice este de remarcat că râurile afluente Dunării prezintă profile concave, fapt care indică sectoarele de lăsare de la confluența lor, ca și slaba mișcare de ridicare a Podișului Getic în cuaternar.

Din punct de vedere structural zona Calafat face parte din marea depresiune structurală care a apărut în Mezozoicul Superior între Carpați și Balcani odată cu înălțarea acestora.Astfel, structural, zona Calafatului se află în cuprinsul Platformei Moessice, constituită din două etaje:

– etajul inferior – format din cristalin aflat la adâncimi mari;

– etajul superior – alcătuit din cuvertură sedimentară ( calcare, gresii, marne, argile, nisipuri si pietrisuri) asezate orizontal sau monoclimal cu caracteristici de platformă.

Formațiunile sedimentare situate peste fundamentul cristalin, in special cele neozoice provin predominant din Carpati, fapt demonstrat din înclinarea lor dinspre nord și nord-vest spre sud și sud-est.

Tectonic zona Calafatului se încadrează într-o arie stabilă, ca de fapt tot teritoriul județului.

Depozitele sedimentare cele mai noi sunt cele cuaternale aparținând la mai multe tipuri genetice:fluviatile, coliene și lacustro-mlăștinoase. În funcție de textura se găsesc depozite loessoide, nisipoase, fluvionare, de pantă și de amestec.

Depozitele se eșalonează pe fâșii cu direcția vest-nord-vest-est-sud-est, care se succed de la nord la sud ca și formele de relief.

Depozitele loessoide ocupă o suprafață considerabilă în diferite variante: material loessoid, depozitele loesooide ușoare, nisip loessic și material loessoid roșcat lutos al căror areal coincide aproape cu cel al teraselor superioare. Dintre depozitele loessoide, cea mai mare extensiune o au cele propriuzise și cele loessoide superioare.

Terasa Băilești este limitată la nord de terasa Flamanda. Înaltimea relativa variază între 27-35 m si scade de la vest la est, iar înălțimea absolută este cuprinsă între valorile de 70-90 m.

Ocupă cele mai întinse suprafețe pe teritoriul satelor Basarabi și Golenți, unde vine în contact direct cu lunca și chiar cu albia Dunării.

În dreptul satului Basarabi, așezat pe fruntea terasei, care este abruptă, iar la baza terasei apar numeroase izvoare cu debit puternic care oferă localnicilor apă potabilă.

Podul terasei prezintă un relief foarte variat, constituit din grupuri de dune mai accidentate în vest si mult mai turtite în est, având aspectul unor valuri ușor ondulate acoperite de un strat gros de sol și orientate vest-est. Depozitele din care este alcatuită această terasă sunt formate din pietrișuri, nisipuri și luturi argiloase.Pe formele majore de relief s-au grefat forme secundare care au luat naștere în urma proceselor coliene, fluviatile, torențiale și de pantă.

Procesele de modelare a reliefului care dau nota specifică acestei zone sunt procesele coliene în urma carora s-au format complexele de dune ce acoperă atât lunca cât și terasele. Prezența dunelor este legată de activitatea Dunării și indirect prin natura depozitelor din Munții Carpați și podisurile pe care le străbate aceasta și văile afluente.

Forma tipică a dunelor este longitudinală, paralelă cu direcția vânturilor dominante.Apar foarte rar și dune transversale formate prin devierea unor curenți slabi de aer de la direcția principală.

Dunele de nisip din zona Calafatului sunt mai consolidate cu cât se depărteaza de fruntea terasei, toata evoluția lor putându-se urmări din luncă până în podul teraselor.

În luncă deosebim dune arcuite, bine individualizate, alcătuite din nisipuri zburătoare, lipsite de vegetatie, cu o ghirlandă de lacuri, localizate în depresiunile dintre ele

După fiecare revărsare, apele Dunării transforma lunca în baltă depunând mari cantități de nisip și alimentînd cu apă depresiunile de interdună, care în parte, vara seacă.

În general aceste dune sunt mobile, rar semimobile, au o înălțime de 7-8 m și sunt bine conturate.

Sus pe fruntea terasei apar dunele slab fixate și acoperite cu o cuvertură de soluri, care pot fi ușor îndepărtate și nisipul spulberat.

Pe podul terasei valurile de dune sunt din ce în ce mai mici, mai bine consolidate și fixate datorită vegetatiei care s-a putut înrădăcina.

Spre marginile teraselor sunt prezente dune foarte vechi unde procesul de solificare s-a desfățurat în timp foarte îndelungat, solul având grosimea de 40-50 m.

În depresiunile largi dintre dune se întâlnesc frecvent lacuri sau în cele mai dese cazuri mlaștini. Suprafața acestora se reduce treptat în favoarea nisipurilor care le invadează treptat.

În general în depresiunile dintre dune, unde stratul freatic se găsește la adâncimi mici, se instalează vegetația care influențează procesul de de solificare a nisipurilor.

2.2 Trăsături climatice

Din punct de vedere climatic, specificul circulației atmosferice, teritoriul analizat este situat în domeniul climatic cu influență predominantă a aerului continental, dar în care sunt marcante și influențele submediteraneene. Influențele submediteraneene sunt datorate frecventelor advecții dinspre SV ale aerului cald si umed maritim-tropical, advecții asociate ciclonilor mediteraneeni.

Factorii genetici principali sunt: radiația solară și dinamica atmosferică în raport cu poziția geografică.

Factorii radioactivi sunt dintre cei mai importanți factori genetici din punct de vedere climatic. Suma medie anuala a radiației solare directe este de 70-75 kcal/cm pe suprafața orizontală și variază în funcție de prezența norilor, a ceței care influențează transparența atmosferică.

În această zonă intensitatea radiației solare directe este de 1,1 kcal/cm/minut iarna și 1,4 kcal/cm/minut vara.

Radiația difuză depinde de înalțimea soarelui deasupra orizontului, transparența aerului și de gosimea si densitatea norilor.

Ajung la nivelul suprafeței terestre si radiații difuze ale caror valori sunt mai mari în condițiile unui cer acoperit în prezența norilor ciriformi sau stratiformi. Sumele lunare ale radiațiilor difuze, iarna sunt foarte mari datorită existenței norilor stratiformi subțiri și cu densitate redusă.

Valorile radiațiilor difuze totale lunare maxime sunt în luna iulie de 18-19 kcal/cm și scad către anotimpul rece al anului de 3-4 ori față de valorile din vară. Valorile zilnice medii sunt de 100 kcal/cm iarna și 600 kcal/cm vara.

Valorile anuale ale radiației totale sunt de 127 kcal/cm, cu un maxim în iulie și un minim în ianuarie, ziua, valorile medii orale ale radiației totale variază un maxim de 1,6 cal/cm la ora 12 în luna iulie.

Iarna, in regiunea de câmpie apar diferențe în repartiția teritorială a valorii albedoului, suprafețele acoperite cu strat de zăpadă au albedoul cuprins între 50 si 95% contrastând cu porțiunile de sol descoperit umed cu valori reduse de 5-18%. Primăvara, solul umed descoperit de stratul de zăpadă au albedoul și cu vegetația nedezvoltată are albedoul mic de 10-15%, vara pe măsură ce plantele se dezvoltă si ajung la maturitate, crește albedoul la 15-20% pentru ca toamna să scadă dtorită solurilor descoperite de vegetație și umezite de ploi.

În comparație cu alte regiuni ale țării, în regiunea sudică de câmpie, deci și în zona studiată, sumele radiației reflectate scad din cauza discontinuității și instabilității stratului de zăpadă, fiind de 45-50 kcal/cm.

Bilanțul radiativ prezintă valori de peste 45 kcal/cm crescute din februarie până în noiembrie și crescute în decembrie și ianuarie cu o diferența de 0,5 kcal/cm pe lună față de nordul țării.

Factorii care acționează asupra întregii țări influențează municipiilor doljene. Aceștea provoacă schimbări neperiodice ale stării timpului oferind posibilitatea explicării genetice a caracteristicilor climatice. Succesiunea diverselor tipuri de mase de aer peste o regiune duce la apariția unor faze de timp, prin repetarea cărora, cu trecerea anilor, dau naștere trăsăturilor climatice locale.

Astfel, partea sudică a țării din care face parte și teritoriul județului Dolj, are o serie de caracteristici. Iarna, depresiunile atmosferice, din jurul continentului european se deplasează de-a lungul Dunării și imprimă vremii un caracter ploios, în perioad de trecere de la iarnă la vară. Primăvara și toamna se observă o alternanță a timpului rece și cald ca urmare a circulației intense ce are loc la întâlnirea maselor de aer ale Anticiclonului Azoric cu masele de aer ale Anticiclonului Siberian.

Ca factor genetic al climei, suprafața activă, are un rol important prin proprietățile sale fizice și structura sa în dezvoltarea proceselor atmosferice.

Valorile medii ale temperaturii aerului sunt mai mici pe suprafețele joase cu circa 1și totodata în cadrul lor au loc amplitudini termice diverse și anuale mari. Tipurile de sol și structura eterogenă a învelișului vegetal pot crea condiții microclimatice chiar și in cadrul unei regiuni puțin accidentate de teren. Procesele de evaporare și umezire a aerului sunt mai puțin intense in cazul lipsei de vegetație.

Diversitatea mare a condițiilor fizico-geografice pe teritoriul relativ restrâns al județului Dolj, imprimă o variație destul de accentuată a regimului temperaturii aerului. Această variație se remarcă, mai ales, pe direcția nord-sud, ea fiind imprimată nu atât în latitudine, ci mai ales în altitudine, expunerea și căderea în trepte a reliefului.

Valorile medii anuale ale temperaturii aerului variază teritorial între 10,8o C și 11, 6o C.

Prelucrările statistice pun în evidență că, sub influența circulației generale a atmosferei, valorile medii lunare ale temperaturii aerului prezintă mari variații neperiodice, de la un an la altul.

Amplitudinea medie anuală (între ianuarie și iulie) prezintă variații mari, fără a depași valoarea de 25o C. Cele mai mai amplitudini se înregistrează la Craiova, 24,8o C, la alte stații meteo valorile acesteia fiind de peste 24o C (Băilești, Bechet și Calafat)

Valorile medii pe intervale pentadice ale temperaturii medii anuale ale aerului au prezentat în județul Dolj abateri de până la: 1,1o C la Calafat; de până la 1,5o C la Băilești; de până la 0,7o C la Bechet; și de până la 0,9o C la Craiova;

Analizate pe ansamblul acestui teritoriu, abaterile temperaturii medii pentadice, au valori relativ mai limitate decât în alte zone, între 0,6o C și 1,7o C.

Temperaturile medii zilnice ale aerului prezintă o pronunțată variație pe teritoriu și o sensibilă oscilație de la o zi la alta, cauzată de deplasarea câmpurilor barice.

Iarna, circulația atmosferică este mai intensă, iar contrastul termic deferitelor mase de aer este mai mare. Așa se explică deferențele diurne mai mari, în comparație cu celelalte anotimpuri.

Zilele de îngheț, cu temperaturi sub 0o C predomină în luna ianuarie cu 14, 6 zile de iarnă, apoi în luna decembrie și februarie cu 6,8 zile și respectiv 6,7 zile de iarnă.

Vara, diferențierile termice de la o zi la alta sunt cele mai reduse.

În județul Dolj în zilele cu încălzire excesivă, temperatura medie zilnică poate atinge valori de până la 30o C. Beneînțeles că cele mai multe vor fi în luna iulie (16,7 zile), apoi în celelalte luni de vară: august (cu 15,9 zile) și iunie (9,8 zile). Destul de rar se întalnesc zile tropicale în lunile mai și septembrie când în numai câteva ore din zi temperatura trece de 30o C.

2.3 Potențialul hidrografic

2.3.1 Apele de suprafață

Cu excepția Dunării și Jiului – care trec prin județ cu ape colectate, în cea mai mare parte, din alte regiuni – rețeaua hidrografică a Doljului este formată din ape curgătoare cu caracter mai mult sau mai puțin temporar, precum și din numeroase lacuri de diverse tipuri și mărimi.

Dunărea curge la marginea sud-vestică și sudică a județului, între localitățile Cetate și Dăbuleni. Pe această distanță de aproximativ 150 km, diferența de nivel este mai mică de 7 m, ceea ce înseamnă o pantă medie de numai 0.043 0/00.

Jiul străbate județul de la Filiași la Zăvalu, fără a primi afluenți importanți și având aici cel mai îngust sector al întregului sau bazin hidrografic. Deși distanța dintre cele două puncte (154 km) este aproape egală cu cea a cursului Dunării în sectorul doljean, diferența de nivel între confluența cu Motrul (la intrarea în județ) și confluența cu Dunărea este de 78 m, de unde rezulta o panta medie de scurgere mult mai mare (0.5 0/00). Totuși Jiul are un curs cu multe meandre și cu despletiri destul de frecvente.

Zona câmpiilor de interfluvii (sau a “câmpiilor tabulare” cum le numește Vintilă Mihăilescu), care se întinde până aproape de Dunăre), este alcătuită din largi interfluvii (“câmpuri” în terminologia populară) separate de văi rare și puțin adânci (obișnuit sub 20 m), prezentând frecvent terase marginale (câmpurile reprezentând ele însele, deseori, terase sau suprafețe ce pot fi asimilate acestora). În alcătuirea lor intră la suprafață loessul și depozitele loessoide cu grosimi foarte mari (10-30 m) ce au determinat poziția la adâncime a pânzei freatice și o frecvență deosebită a crovurilor și văilor rezultate din unirea acestora. În unele crovuri întâlnim lacuri (lacuri de crov), între care câteva sunt sărate. Văile alohtone care separă subunitățile câmpiei au lunci foarte largi, cu meandre și despletiri numeroase. Destul de des, pe măsura apropierii de Dunăre, apar și terase. Râurile mai mici, afluenții acestora, au adesea gurile de vărsare astupate de aluviunile colectorului și ca urmare, sectorul inferior este transformat într-un lac (liman).

Dunărea la Calafat prezintă unul din marile sale meandre începând din dreptul localității Cetate până în dreptul localității Rast, cu schimbări de directie până la 1800.

Panta medie a Dunării (datorită diferenței de nivel mică din zona de numai 7 m) este de numai 0,043%. Atât această pantă redusă cât și unele particularități geologice ale teritoriului (mișcări foarte lente de coborâre a teritoriului în sectorul Calafat – Rast și de ridicare la est cu confluența Jiului ) au condiționat caracteristicile cursului actual al Dunării din acest sector.

Dintre râuri, municipiul Băilești este traversat de Balasan (Sărăceaua), al cărui curs a fost modificat și amenajat antropic. Acesta izvorăște din câmpie, are o lungime de 51 km, o suprafață a bazinului de 890 km2, un coeficient de sinuozitate de 1,36 și are un regim de scurgere caracteristic, cu importante variații de la o lună la alta și o ușoară instabilitate a regimului de iarnă.

2.3.2 Apele subterane

În zona de nord a județului Dolj pânza freatică se află la 15-22m adâncime, alimentând afluenții râului Jiu și râurile de la poalele dealurilor. Pe Terasele și în Lunca Dunării se găsește apă la 5-10m. În cea mai înaltă zonă de câmpie la est de râul Jiu pânza freatică se găsește la 20-30 m. În partea de sud a județului apa prezintă o însușire minerală având un conținut sulfuros și clorosodic fiind folosit de populație în scop terapeutic.

În cazul municipiului Băilești, stratele acvifere freatice din lunca râului Balasan sunt alcătuite din nisipuri și pietrișuri, cu intercalații de bolovănișuri la partea inferioară. Nivelul piezometric se află la adâncimi de 0,5 – 3 m. Alimentarea orizonturilor acvifere se realizează pe toată suprafața lor din precipitații, din râuri și temporar din canalele de irigații.

Datorită unor studii regionale întocmite din forajele hidrogeologice, dar și a măsurătorilor rezultate la izvoarele existente în zonă s-a permis o cunoaștere mai bună a apelor subterane freatice și de adâncime, a litologiei luncii și a teraselor, a condițiilor de cantonare, a drenajului subteran din judetul Dolj.

2.4 Caracteristici bio-pedogeografice

2.4.1 Vegetația

În zona Calafat distingem o vegetație caracteristică zonelor de luncă și de stepă, cu unele elemente specifice determinate de existența pe mari întinderi a terenurilor nisipoase. Zona prezintă numeroase păduri de salcâm cu importanță economică și geografică, acestea fixând nisipul dunelor.

Vegetația spontană a suferit în ultimele două secole modificări însemnate, ca urmare a defrișărilor pe suprafețe întinse cu scopul practicării agriculturii sau pășunării animalelor. Lunca Dunării a fost de asemenea afectată de mari transformări precum indiguiri, desecări și irigații.

În acest sector este prezentă vegetația zonală și azonală.

Vegetația zonală prezintă două formațiuni distincte, silvostepa și pădurea. Aceste două formațiuni vegetale naturale în decursul timpului istoric au fost în mare parte defrișate în favoarea spațiilor de locuit și a terenurilor agricole, sau au fost puternic modificate.

Silvostepa a apărut în mod spontan pe unele islazuri sau pe malurile râurilor, fiind puternic modificată. Astfel au dispărut gramineele perene, cum ar fi speciile de păiuș și speciile de stipa, locul lor fiind ocupat acum predominant de firuță, pir și bărboasă.

Silvostepa ocupă partea sudică a județului, Dolj, este mai săracă în resurse de lemn și se situează în zona de pajiște a Dunării. Din cauza construcțiilor de baraje și sisteme de irigații, precum și din cauza procesului de deșertificare, zona de pajiște a Dunării a suferit unele modificări majore în habitatul natural.

Pădurile din silvostepă sunt alcătuite din stejar pufos (Quercus pubescens), cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), alături de care vegetează exemplare izolate de arțar tătărăsc (Acer tataricum), tei (Tilia sp.) și carpen (Carpinus betulus). Stratul arbustiv este alcătuit din păducel (Crataegus pentagyna), corn (Cornus mas) și sânger (Cornus sanguinea). Pajiștile au un caracter secundar și se întâlnesc, de regulă, pe terenuri improprii culturilor agricole. Grupările caracteristice sunt cele de păiuș stepic (Festuca valesiaca), rogoz (Carex praecox), sadină

(Crysopogon gryllus). Pe nisipuri au fost plantați salcâmi (Robinia pseudoacacia). Pe malul bălților se întâlnește o vegetație higrofilă și hidrofilă, cu plop tremurător, salcie, răchită roșie, papură, trestie. În pădurea Nisipuri – Băilești există numeroși arbori seculari, din flora spontană (cum ar fi părul pădureț și stejarul brumăriu, alături de speciile deja menționate și de salcâmi).

Puternica antropizare a formațiunilor vegetaele inițiale a condus la reducerea elementelor faunistice terestre.

2.4.2 Fauna

În condițiile modificării din ce în ce mai intense a peisajului natural, parallel cu creșterea numerică a populației și extinderea activității umane, asociațiile vegetale și faunistice au căpătat cu totul alt aspect.

În zonele studiate. fauna este influențată de relief, climă și hidrografie. Dintre păsările prezente pe aceste teritorii menționam: ciocârlia, privighetoarea, barza, cucul, cioara. In bălțile găsim pești precum roșioara, somnul, bibanul, șalăul.

Actualele păduri doljene ocupă suprafețe mai mari în cîmpiile înalte piemontane de la vest și de la est de Jiu. Ele sunt formate cu precădere din cer și gârniță, dar și din alte specii precii. În Cîmpia Băileștilor se găsesc păduri mai rare și mai mici de stejar pufos și stejar brumării.

Transformarea mediului natural de viață ca urmare a intervenției omului, precum și vânatul și pescuitul abuziv practicate în trecut au avut consecințe importante asupra faunei teresre și acvatice.

2.4.3 Învelișul de soluri

Combinarea specifică a acțiunii climei cu cea a vegetației a depozitelor de suprafață ale scoarței terestre, în condițiile unui relief predominant plan, dar de diverse vârste, a determinat formarea unui înveliș de sol variat. De la suds pre nord se pot observa câteva fâșii sau zone ce cuprind soluri zonale diferite. În zona Craiovei, găsim în cea mai mare parte soluri brune-roșcate, care sunt argilo-iluviale cu un grad mediu de fertilitate naturală, care pot fi folosite atât pentru diverse culture de camp cât și în pomicultură și viticultură.

Solul pe care este așezat municipiul Calafat este variat, dat fiind faptul că aici întâlnim zonă de luncă, terase și dune. Cernoziomul acoperă suprafețe întinse, iar în luncă și în apropierea imediată a acesteia găsim nisipuri și aluviuni. Caracteristice sunt terenurile nisipoase, cu un conținut de material fin, humus, argilă, sunt, deci, terenuri fără structură, cu soluri peticite, subțiri cu o fertilitate mai scăzută din punct de vedere natural.

Referitor la municipiul Băilești, putem spune că solurile caracteristice sunt cernoziomurile, răspândite pe între teritoriul câmpiei. S-au format pe loess și depozite loessoide, acestea din urmă având uneori un conținut ridicat de nisip grosier (10-15%).

Capitolul 3. Fenomene demografice

Cuvântul ,,demografie” vine din limba greacă și este format din cuvântul ,,demos” care înseamnă popor și ,,graphe” care înseamnă descriere. Demografia, deci, este știința care are ca obiect populațiile umane pe care le studiază sub aspectul numărului și al repartizării geografice, structurii după diferite caracteristici demografice și socio-economice, evoluției lor, precum și al factorilor ce determină schimbările numărului și structurii pentru a pune în lumină regularitățile după care se produc fenomenele demografice. In acest scop demografia folosește cu precădere metode cantitative-statistice, matematice, modele. Sub raport istoric demografia a apărut odată cu statistica, desprinzându-se treptat de sub ,,tutela” ei, pentru a deveni o știință autonomă. Datorită aspectului dual-biologic și social- al fenomenelor sale demografia a cunoscut un proces de ,,biologizare” și, actual, mai recent, de ,,socializare”. In consecință, se pot distinge două abordări ale demografiei: -în sens îngust, corespunzând specificității obiectului ei, demografia studiază cu metode statistice-matematice populațiile umane, concentrându-și atenția asupra fertilității, mortalității, nupțialității și migrației; -iar în sens larg, corespunzând caracterului interdisciplinar al obiectului ei, studiază în plus mobilitatea socială, structura social-economică a populației și factorii social-economici care influențează fenomenele demografice precum și raportul reciproc dintre populație și economie.

Termenul de demografie a fost folosit pentru prima dată în lucrarea ,,Elemente de statistică umană sau demografie comparată” (Paris, 1855) de către demograful și statisticianul francez Achille Guillard, în concepția căruia demografia descrie masele cu ajutorul numerelor și după sfera pe care ele o ocupă. Termenul de demografie a fost propus de către demograful francez Emile Levasseur în 1878, la cel de-al doilea congres internațional de igienă și demografie, pentru a înlocui denumirile de ,,statistică”, ,,fizică socială”, ,,teoria populației”.

Potrivit aprecierii demografului francez Daniel Villey, ,,statistica și demografia sunt nedespărțite, ele s-au născut în aceeași zi: ziua primului recensământ”. După recensăminte a apărut cea de-a doua sursă informațională, statistica stării civile, care a jucat un rol important în apariția demografiei. Sub formă de registre parohiale, această evidență, introdusă în secolul al XVI-lea, consemna nașterile, decesele și căsătoriile. In Anglia aceste înregistrări au cunoscut o mare dezvoltare, în special datorită epidemiilor de ciumă. Din 1629 au fost incluse câteva elemente noi, cu precizarea bolii și cauza decesului. Prelucrând materialul din asemenea liste, John Graunt a elaborat celebra sa lucrare, ,,Observațiile naturale (biologice) și politice (sociale) pe certificatele de mortalitate mai ales cu referire la guvernare, religie, tradiții etc.”. Această lucrare marchează constituirea demografiei ca știință datorită analizei științifice de mare ingeniozitate pe care o întreprinde autorul și care-i permite să stabilească regularități și legități în producerea unor fenomene demografice cum este mortalitatea, să folosească metode de estimare a populației, să facă predicții pe baza unui material statistic relativ redus, să intuiască caracterul dual al fenomenelor demografice, biologic și social. Acolo unde informația era insuficientă sau lipsea cu totul, Graunt a făcut apel la eșantioane care i-au servit drept bază pentru diferite estimări. El a elaborat primele ,,tabele de viață” (,,tabele de mortalitate”) și a făcut unele din cele mai timpurii evaluări ale mărimii și tendințelor populației Londrei.

Secolul al XVIII-lea se caracterizează prin dezvoltarea demografiei și statisticii, printr-o tendință de autonomizare a ambelor discipline, prin dezvoltarea teoriei probabilităților de care beneficiază și statistica și demografia. Este perioada dezvoltării tabelelor de mortalitate, a diferitelor teorii despre populație, a formulării ,,legilor de mortalitate”, a abordării problemelor raportului dintre populație și economie. In secolul al XVIII-lea apar și teorii despre populație care culminează cu cea a lui Thomas Malthus. In lucrarea sa principală, ,,Eseu asupra principiilor populației”, încearcă să stabilească o ,,lege a populației”. Malthus a formulat cel dintâi corelația demo-economică sub forma faimosului raport dintre creșterea în progresie geometrică a populației și creșterea în progresie aritmetică a mijloacelor de subzistență, elaborând totodată, în cadrul doctrinei sale, un ansamblu de măsuri de politică demografică desemnate astăzi generic cu numele de ,,malthusiene” sau ,,antipopulaționiste”. Meritul lui Malthus constă în faptul că a pus față în față variabila demografică cu cea economică, problemă care a rămas un bun câștigat deopotrivă pentru economia politică cât și pentru demografie, constituind în prezent o preocupare de cea mai mare actualitate sub forma raportului dintre ,,creșterea economică” și ,,creșterea populației”.

In secolul al XIX-lea se conturează diferite școli naționale de demografie; apar noi discipline înrudite cum ar fi sociologia și biologia, se dezvoltă genetica. Amintim pentru această perioadă pe germanul Gustav Zeuner, pentru tabelele de mortalitate și pentru reprezentările grafice ale variabilelor demografice, Richard Backh, pentru contribuția adusă la perfecționarea tabelelor de mortalitate, dar mai ales pentru faptul că este primul care, în 1884, a formulat indicele net al reproducției, indice dezvoltat peste câteva decenii de demograful Robert Kuczynski (,,indicele Backh-Kuczynski”). El a elaborat studii privind fertilitatea populației feminine, divorțialitatea. Economistul, demograful și statisticianul Wilhelm Lexis a introdus celebra ,,rețea demografică” care-i poartă numele, instrument de descriere și analiză demografică, a perfecționat metodele de întocmire a tabelelor de mortalitate. In Anglia, în secolul al XIX-lea sunt de semnalat câteva contribuții în demografie și, mai ales, constituirea școlii de statistică matematică care a jucat un rol deosebit în progresul aplicațiilor practice ale probabilităților și statisticii matematice. Tradiția demografiei în Franța este continuată în secolul al XIX-lea de nume prestigioase, ca cele a lui Laplace, a cărui lucrare ,,Teoria analitică a probabilităților” cuprinde și studii demografice, sau a lui Play, sociolog având însă și studii demografice. In Italia trebuie reținute numele lui Luigi Bodio, statistician și demograf, mai ales pentru lucrarea sa ,, Mișcarea populației în Italia și în alte state ale Europei”-1876, și Rodolfo Benini și L. Perozzo, autori ai unor stereograme demografice, un fel de reprezentări grafice, asemănătoare cu graficul lui Lexis. Un progres remarcabil a înregistrat demografia în S.U.A. Se poate afirma că, în prezent, cele mai reprezentative școli demografice pe plan internațional sunt cea franceză și cea americană. Caracteristic este faptul că în demografia americană s-au conturat două tendințe: una de orientare biologistă iar cealaltă, sociologică și economică, predominantă datorită marilor progrese pe care le-au făcut sociologia și, mai ales, cercetările sociologice concrete.

Progresele sunt notabile în toate ramurile demografiei și în toate etapele cercetării, începând cu sistemul informațional, continuând cu analiza demografică și terminând cu teoriile despre populație. Au fost perfecționate metodele de culegere a datelor despre populație: recensămintele au cunoscut un proces energic de modernizare; anchetele demografice s-au îmbogățit cu noi variante elaborate de tehnica și teoria sondajului; s-au extins preocupările de introducere a registrelor permanente ale populației sub formă de ,,bănci de date”, pe bază electronică. Interpretarea sistemică și cibernetică a populației devine tot mai mult un principiu fundamental în abordarea problemelor demografice.

Caracterul multidisciplinar al obiectului demografiei, care condiționează necesitatea abordării interdisciplinare a acesteia, explică dificultățile în definirea exactă a demografiei ca știință. Schema cea mai generală a descrierii și analizei populației și a fenomenelor demografice poate fi prezentată astfel: populația (ca ,,stoc inițial”) distribuită pe sexe și vârste; fenomenele demografice (nașteri, decese, căsătorii, divorțuri, migrații) ca ,,fluxuri” în cadrul unei perioade care modifică ,,stocul inițial”; factorii social-economici care influențează fenomenele demografice și, prin intermediul acestora, populația și structura sa.

Între fenomenele demografice luate ca atare (nașteri, decese, structuri) se formează relații care sunt relații între variabile demografice. Pe de altă parte, între fenomenele demografice și cele social-economice se constituie de asemenea interrelații, care sunt considerate ca interrelații dintre variabilele demografice și cele social – economice, inclusiv psihologice, culturale. Specificitatea obiectului demografiei o constituie numai variabilele demografice și raporturile dintre ele.

Analiza fenomenelor demografice în raport cu cele social-economice și încercarea de a găsi explicații cauzale transferă problema în zona altor științe ca biologia, sociologia, economia politică. De aceea se justifică distincția dintre demografie, în sens restrâns și demografia în sens mai larg, evidențiată și terminologic prin expresii diferite. Prima este denumită uneori demografie formală sau demografie pură în timp ce a doua poartă denumirea de studiul populației sau demografie socială.

Demografia formală este foarte dezvoltată cuprinzând metodele statistice și matematice de măsurare și de analiză a componentelor schimbărilor populației, în special a nașterilor și a deceselor, a structurii populației (după vârstă, sex, stare civilă).

Demografia socială include studiul variabilelor demografice în contextul lor social, ca și în contextul lor biologic, ceea ce înseamnă, în ultimă analiză, că demografia descrie și analizează: mărimea și distribuția populației, structura ei biologică (sex și vârstă), caracteristicile socio-economice ale populației (distribuția geografică, starea civilă, religia, limba, educația, ocupația, venitul).

3.1 Natalitatea

Transformările suferite de România după cel de-al doilea război mondial, au determinat ca din punct de vedere demografic țara noastră să se afle într-o fază intermediară a tranziției demografice, cu un decalaj de câteva decenii față de țările din Europa Occidentală. Schimbările sociale și economice au influențat puternic populația și structura populației, precum și evoluția natalitații și a mortalității.

Nataliatea a avut în Dolj, în utimele șase decenii, mișcări care prin amplitudinea lor îi conferă o anume specificitate în raport cu celelalte țări europene.

Natalitatea este componenta dinamică a bilanțului natural, fiind sub directa influență a individului și societății, putând înregistra oscilații negative sau pozitive într-un timp relativ scurt. Pentru determinarea intensității nașterilor în cadrul unei populații, se utilizează rata natalității.

Natalitatea este influențată de factori de ordin economic, politici și social-culturali.

a) Factorii politici

După războiul mondial cea mai puternică amprentă și-a lăsat-o factorul politic, și anume politicile demografice și măsurile legislative. Astfel, guvernul român a interzis întreruperea sarcinii în 1948, pentru a le legaliza în 1957, datorită efectelor avute asupra stării de sănătate a femeilor. Cel mai mare impact l-a avut însă decretul 770/1 octombrie 1966. După schimbarea regimului comunist și legalizarea întreruperii sarcinii, precum și accesul la mijloacele contraceptive și organizațiile de planificare familială, rata natalității a început din nou să scadă.

b) Factorii economici și socio-culturali

Nivelul general de dezvoltare economică și-a lăsat amprenta asupra ratei natalității cu deosebire în a doua jumătate a secolului XX, când se accelerează ritmul de dezvoltare a orașelor. Pe de o parte, perioada de școlarizare mai mare și gradul de ocupare a forței de muncă contribuie la o scădere a ratei natalității. Pe de altă parte însă, fenomenul migrației definitive, care antrenează în cea mai mare parte, populația adultă tânără, care constituie grupa populației active și reproductive, contribuie la o natalitate ceva mai ridicată. Astfel, populația orașelor crește pe de o parte datorită sporului migratoriu, dar și a celui natural.

De asemenea, mentalitățile referitoare la familie au un impact major, obișnuința de a trăi într-o mare proporție în familie favorizând menținerea unei natalități ridicate.

c) Structura pe grupe de vârstă a populației

Structura pe grupe de vârstă condiționează indiscutabil valorile ratei natalității. În cea mai mare parte a timpului, o proporție ridicată a adulților din grupa de vârstă 20-40 ani și a tinerilor favoriza o natalitate ridicată, susținută în deceniile 7 și 8 și de politica pronatalistă. De asemenea, puterea de atracție a orașelor diferă, și în fucție de profilul economic și sensul mișcării migratorii, orașele industriale recent apărute atrăgând populație tânără, natalitatea fiind ridicată, în timp ce în orașele unde predominau activitățile primare, populația era îmbătrânită încă din 1977. În prezent, în condițiile în care cele mai multe orașe din Oltenia au o populație îmbătrânită, iar ponderea tinerilor se reduce constant, natalitatea este în continuă scădere.

Tabel 3.1 Natalitatea municipiilor doljene pe ani

Figura 3.1 Natalitatea municipiilor doljene pe ani

Potrivit datelor indicate mai sus putem observa că cea mai mare rată a natalității se află la nivelul municipiului Craiova. Acest lucru este datorat și faptului că acest municipiu are un număr mare de locuitori în raport cu Băilești și Calafat. Sub acest aspect, putem spune că fiecare dintre municipiile studiate a avut o evoluție proprie a natalității.

Rata cea mai scăzută de natalitate în municipiul Craiova este înregistrată în anul 2002 existând 2279 de copii născuții vii, iar cea mai mare este în anul 2000, când au existat 2901 în 2010 copii născuți vii.

La nivelul municipiului Băilești, în anul 2004 observăm cel mai mic număr de copii născuți vii, 8, 70%, cel mai mare fiind în anul 1998 (252 copii născuți vii), 11, 30%.

Referitor la municipiul Calafat, potrivit datelor statistice avem în anul 2011 cea mai mica rată de natalitate, iar cea mai mare rată de natalitate înregistrată fiind în anul 1998.

Perioada 1967-1989 este caracterizată printr-o politică demografică activă, marcată de decretul din 1968,toamna anului 1966, care interzicea întreruperea sarcinii și folosirea mijloacelor contraceptive, ceea ce a dus la o creștere rapidă a natalității. Astfel, în acel an Craiova a avut cea mai mica rată a natalității din toate orașele Olteniei.

3.2 Fertilitatea

În funcție de valorile ratei specifice de fertilitate, demografii identifică mai multe tipuri, fertilitatea din zonele studiate, atât în mediul urban, cât și rural, fiind una timpurie în cea mai mare parte a evoluției societății românești, valorile cele mai mari înregistrându-se la grupa de vârstă 20-24 de ani. Acest model timpuriu al fertilității a caracterizat România și după 1989, în pofida declinului general al fertilității de la începutul anilor 90.

După 1990, fertilitatea a coborât rapid, în a doua jumătate a decadei fiind foarte stabilă; în spatele acestei stabilități însă, au avut loc importante schimbări structurale.

Declinul natalității și reculul masiv al fertilității din deceniul al nouălea nu se datorează numai crizei economice și sociale, ci și „factorilor de natură ne-economică, emanând din profundele schimbări pe care le-au cunoscut societățile post-comuniste.

Tendința evidentă de scădere masivă a fertilității a fost semnalată în toate țările foste comuniste din estul Europei, însă în funcție de contextul economic, dar mai ales social din fiecare stat în parte, acest declin a avut ritmuri diferite. În schimb, pentru România, a existat un alt factor cheie, și anume politica pro-natalistă forțată, fertilitatea fiind menținută ridicată în mod artificial. De aceea, odată cu liberalizarea întreruperii sarcinii și legalizării mijloacelor contraceptive, pe fondul dificultăților economice, dimensiunea familiei s-a redus considerabil.

Figura 3.2 Feritiltatea în perioada 1990-2006

După mai bine de 15 ani de prefaceri sociale și economice, care și-au pus amprenta și asupra dimensiunii familiei și a planningului familial, se constată mai multe schimbări: ratele maxime se micșorează substanțial, urmare a „prăbușirii” natalității, iar cele mai mari rate de fertilitate se înregistrează la grupa de vârstă 25-29 de ani. De fapt, rata specifică laaceastă grupă avea aproximativ aceeași valoare în 1990 ca și în 2012, însă la grupa 20-24, s-a redus la mai puțin de jumătate. De asemenea, vârstele 30-34 prezintă o fertilitate mai ridicată decât în perioada anterioară

Peste 90% din născuții vii ai anului 2007 reprezintă rangurile unu și doi. Dacă adăugăm și faptul că mamele a peste jumătate din născuții vii în acest an aveau vârste cuprinse între 25 și 35 de ani (mai mult de o treime între 25 și 29 de ani, iar un sfert dintre mame aveau între 30 și 34 de ani), rezultă că fertilitatea populației urbane din Oltenia este tardivă, concentrată pe rangurile unu și doi, familia având o dimensiune relativ redusă.

În prezent, rata totală a fertilității în cadrul populație urbane este de doar 1 copil/femeie, fiind de numai jumătate din rata de înlocuire a populației.

3.3 Nupțialitatea

Din punct de vedere demografic, căsătoria -– în lucrarea nostră vârsta la care are loc, și frecvența căsătoriilor – este foarte importantă, întrucât ea influențează în mod direct fertilitatea. Căsătoria, ca instituție socială, este reglementată de legislație.

Foarte importantă pentru fertilitate este și vârsta minimă legală de căsătorie. Legea nr. 288/2007 modifică dispozițiile din 1956 (18 ani împliniți pentru bărbați și 16 ani împliniți pentru femei), vârsta minimă de căsătorie fiind de 18 ani, pentru motive temeinice căsătoria putând avea loc și la 16 ani, în temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților.

Deși un fenomen demografic natural, căsătoria este un eveniment care diferă substanțial de la mediul urban la cel rural, atât în ceea ce privește vârsta la care are loc, cât și frecvența acesteia. Astfel, în mediul urban, perioada mai mare de școlarizare, emanciparea femeii, participarea pe scară largă la activitățile social-economice, popularitatea din ce în ce mai mare în ceea ce privește traiul în liberă asociere face ca rata de nupțialitate să fie mai redusă în mediul urban, și de asemenea, căsătoria să aibă loc la vârste mult mai înaintate. De remarcat de asemenea, că frecvența și vârsta la care are loc căsătoria diferă chiar și în mediul urban, orașele mici, cu un profil predominant agrar, având un comportament demographic asemănător mediului rural.

Căsătoriile după grupa de vârstă a soților indică profunde transformări în societatea urbană românească, cu 3 perioade majore: prima jumătate a secolului XX, cu căsătorii la vârste mici, cele mai multe sub 20 de ani, perioada comunistă, când cele mai multe persoane se căsătoreau înainte de împlinirea vârstei de 25 de ani și perioada tranziției economice și sociale, marcată de glisarea vârstei de căsătorie după 20 și chiar 25 de ani.

În prezent, se constată o reducere substanțială a numărului și ponderii femeilor căsătorite sub 20 de ani (în general sub 10%) și cu vârste între 20-24 ani, în paralel cu creșterea proporției căsătoriilor la vârste peste 25 de ani ( Figura 3.3).

Figura 3.3 Nupțialitatea în perioada anilor 1990-2012

Tabelul 3.2 Numărul de căsătorii în municipiile doljene

Potrivit datelor din Anuarul demographic al județului Dolj observăm că cel mai mic număr de căsătorii în cele trei municipii doljene este în anul 2011 ( Craiova- 1747, Băilești – 81, Calafat – 79). Rata cea mai mare a nupțialității este în Craiova în anul 2006, iar în Calafat și Băilești în anul 2007.

3.4 Divorțialitatea

Divorțul, ca fenomen demografic, influențează în mod direct fertilitatea legitimă sau matrimonială, în România aceasta continuând să fie preponderentă. Ca și căsătoria, divorțul este reglementat prin lege (Codul familiei). Cu un efect major asupra divorțialității populației se înscriu decretul nr. 779/1966, 174/1974 și 475/1977, modificate prin legea nr. 59/ 1993. În perioada comunistă, căsătoria putea fi dizolvată prin divorț în cazuri excepționale, considerându-se că divorțul nu interesează doar părțile, ci și societatea însăși, răspunderea cea mai mare revenind judecătorului.

Ca urmare, spre sfârșitul anilor 60, rata divorțialității în orașele din Oltenia a fost aproape nulă, numărul divorțurilor pronunțate în anul 1967 fiind nesemnificativ comparativ cu cel din anul 1966, în majoritatea orașelor nefiind înregistrat niciunul. După 1975 și până la sfârșitul anilor 80, rata divorțialității aproape că se dublează față de anii anteriori.

Divorțurile după grupa de vârstă a soților indică faptul că mai mult de jumătate din divorțuri se înregistrează între 25 și 39 de ani, numărul divorțurilor fiind direct proporțional cu vârsta, maximul fiind înregistrat la grupa 35-39 de ani: 22% atât în rândul populației feminine, cât și masculine.

După durata căsătoriei, este demn de remarcat procentul mare al căsătoriilor care se încheie după numai 2 ani (maxim 10% în județul Vâlcea, minim 6,5% în Dolj). Totuși, cele mai multe căsnicii ajung la divorț după 10, 15 și 20 de ani (de la un an la altul, proporțiile variază între 15 și 20% pentru fiecare categorie).

Odată cu schimbările economice, sociale și culturale pe care le-a suferit societatea românească, s-a schimbat și structura divorțurilor după cauza desfacerii căsătoriilor. Astfel, dacă la începutul anilor 90, alcoolismul și violența fizică aveau ponderi aproximativ egale, reprezentând peste un sfert din cauzele de divorț, în prezent numărul acestora s-a redus semnificativ, cea mai mare proporție revenind altor cause (peste 55% după 2001, comparativ cu mai puțin de 5% la începutul deceniului al nouălea). Infidelitatea conjugală continuă să fie principala cauză a desfacerii căsătoriei, deși prezintă o tendință descendentă (de la 35-38% la aproape 20%).

Tabelul 3.3 Numărul de divorțuri în municipiile doljene

În anul 1997, în municipiul Craiova au avut loc cele mai multe divorțuri ( 567) față de anul 2010 când numărul divorțurilor a fost cel mai mic, și anume 115.

Referitor la municipiul Băilești, observăm că rata cea mai mica a divorțurilor a existat în anul 2007 ( 16 divorțuri), cea mai mare fiind în anul 2010, 34 divorțuri.

În municipiul Calafat numărul celor mai puține divorțuri este de 22 în anul 2004. Anul 1999 este anul în care au existat cele mai multe divorțuri (56) în cadrul acestui municipiu.

3.5 Mortalitatea

Mortalitatea reprezintă factorul pasiv al dinamicii naturale a populației, caracteristic pentru deces, ca și pentru naștere fiind faptul că este un factor biologic, și în același timp, social.

Factorii care determină variații spațiale ale mortalității

Deși variabili ca importanță de-a lungul istoriei, factorii principali care influențează mortalitatea sunt de ordin social-economic, cei istorici și naturali având în prezent o importanță mult mai redusă.

Nivelul de dezvoltare generală al economiei unui stat are efecte majore asupra reducerii ratei mortalității, fiind într-un raport de inversă proporționalitate, întrucât progresul economic atrage după sine pe cel din domeniul sanitar și educațional. Referindu-se la diferențele constatate în intensitatea mortalității în funcție de veniturile populației și mediul de rezidență, demograful francez Jacques Bertillon folosește sintagma inegalitate în fața morții.

Sistemul sanitar are în prezent cea mai mare importanță, prin „calitatea serviciilor sanitare, gradul de pregătire al personalului medical, infrastructura și echipamentele sanitare. După cel de al doilea război mondial, odată cu intensificarea dezvoltării economice, are loc și extinderea sistemului sanitar, în paralel cu îmbunătățirea acestuia. În a doua jumătate a secolului XX, se înmulțesc dispensarele și spitalele, numărul persoanelor care au acces la îngrijire medicală corespunzătoare crescând atât în mediul urban, cât și în cel rural. Numărul de pacienți ce revin unui medic a scăzut continuu de-a lungul secolului, crescând însă ușor în ultimii ani datorită înregistrării unei rate mai mari a morbidității.

Numărul de persoane ce revin unui medic prezintă mari variații chiar și în mediul urban, fiind mai redus în orașele mari, reședințe de județ, și de două- trei ori mai mare în orașele mici. Astfel, dacă în Craiova, în anul 2006, existau 1554 de medici, ceea ce înseamnă un raport de aproape 200 locuitori/medic, în Calafat raportul era de 451 loc/medic, Băilești 626, în orașele declarate recent – Dăbuleni și Bechet, numărul acestora depășind 1000 locuitori/medic. Situația este asemănătoare și în celelalte județe.

Nivelul general de instruire a populației se reflectă și el în valorile mai mari sau mai mici ale ratei mortalității. Igiena corespunzătoare, adoptarea unui mod de viață sănătos, fără tutun și alcool, sunt principalii factori care duc la reducerea mortalității. Din nefericire, numărul fumătorilor este în continua creștere atât în mediul urban, cât și în cel rural, și, mai mult, vârsta fumătorilor este din ce în ce mai mică.

În prezent, nu trebuie neglijat nici nivelul general de instruire a populației și modul de viață adoptat de populație (consum de alcool, tutun, o dietă bogată în grăsimi animale), care de asemenea influențează, local, valorile ratei mortalității.

Ca urmare a progresului sanitar și socio-economic înregistrat după cel de al doilea război mondial, structura deceselor pe principale cauze s-a schimbat radical, populația urbană din România prezentând în prezent o situație similară cu cea a statelor dezvoltate.

În perioada interbelică, bolile infecțioase și parazitologice reprezentau principala cauză de deces în mediul urban din Oltenia cu 25% din numărul deceselor. Pe primul loc se situa tuberculoza (deși existau și orașe unde au fost semnalate foarte puține cazuri de tuberculoză pulmonară: proporții însemnate având și scarlatina, febra tifoidă, tetanosul la nou-născuți. De remarcat faptul că anumite boli erau mai frecvente în unele regiuni ale țării decât în altele. Astfel, febra tifoidă era destul de rară în Vechiul Regat, tifosul exantematic făcea mult mai puține victime în Oltenia, fiind foarte frecvent în Basarabia, cazurile de tuse convulsivă erau mai numeroase în Oltenia, Basarabia și Transilvania, iar pelagra era caracteristică Vechiului Regat și Basarabiei, fiind extrem de rar întâlnită în provinciile de dincolo de Carpați. Bolile aparatului circulator și cancerul aveau o pondere mult mai redusă, spre deosebire de statele vest-europene, unde aceste boli cauzau cel mai mare număr de decese. Această situație diferită de celelalte țări se datora în mare parte și numărului mare de copii decedați sub un an.

Figura 3.4 Mortalitatea indusă de boli în perioada interbelică

În structura cauzelor de deces din perioada interbelică rețin atenția prin ponderea ridicată ce le revine senilitatea (12%) și debilitatea congenitală (10%), „diagnoze care sunt menite să ascundă o serie întreagă de morți, a căror diagnoză nu s-a putut stabili pentru motivul că bolnavul nu a fost examinat de medic, nici în viață fiind și nici după moarte. Acest fapt este destul de sugestiv pentru situația sanitară și starea de înapoiere care caracteriza chiar și mediul urban.

În prezent, cele mai multe decese (peste 60%) sunt cauzate de bolile aparatului circulator, în principal de bolile cerebro-vasculare, urmate de boala ischemică a inimii, cu ponderi diferite de la o zonă la alta.

Principalii factori care favorizează apariția cardiopatiei ischemice sunt, pe lângă ereditate, sexul, bărbații, și cu deosebire cei tineri, fiind afectați mai frecvent, vârsta (frecvența maximă la grupele de vârstă 50-60 ani, alimentația bogată în grăsimi animale și glucide, și nu în ultimul rând ocupația, persoanele sedentare sau care sunt supuse unui stres constant fiind predispuse la această boală.

Figura 3.5 Mortalitatea indusă de boli în prezent

Mortalitatea prin tumorile maligne se situează, ca și în cazul tuturor statelor europene, pe locul al doilea, cu 18% în ultimii ani. Deși această boală are o evoluție îndelungată, de multe ori diagnosticarea s-a făcut târziu, în faza de metastază sau cu ocazia decesului, în România numărul cazurilor de cancer fiind mai redus decât în celelalte state europene datorită subdepistării142. Odată cu urbanizarea, industrializarea și migrația spre orașe a crescut și incidența cancerului, în ansamblu, în cadrul românilor, predominând cancerele digestive, ceea ce reflectă influența factorilor de mediu (alimentația și modul tradițional de conservare a alimentelor, prin sărare sau afumare), o pondere în creștere având și cancerul colo-rectal, caracteristic statelor dezvoltate, datorită alimentației bogate în grăsimi animale. Stilul de viață nesănătos, cu o dietă dezechilibrată, consumul pe scară largă și, mai alarmant, de la vârste foarte fragede, de tutun (conform OMS, 30% din cazurile de cancer se datorează fumatului) contribuie la creșterea incidenței acestei boli.

Tabel 3.3 Mortalitatea în zonele studiate pe ani

Potrivit datelor din tabelul de mai sus, observăm că :

În anul 2001, în municipiul Craiova a existat cea mai mica rată a mortalității reprezentând 14,3% din totalul de decese din perioada 1996- 2011. Cea mai mare rată a mortalității este data în anul 2010, unde numărul de persoane decedate este de 2655.

Referitor la municipiul Băilești, putem observa că în 2011 au existat 241 de persoane decedate, față de 1966 și 2009, când a existat cea mai mare rată a mortalității.

În municipiul Calafat, cele mai puține decese au existat în anul 2007, și anume 200, iar cea mai mare fiind în anul 1997 (274 decese).

3.6 Mortalitatea infantilă

Dintre mortalitățile specifice după vârstă, mortalitatea infantilă este cea mai importantă, fiind primul vârf în curba ratelor de mortalitate după vârstă, al doilea revenind grupei 65-75 de ani. Întrucât raportează numărul deceselor sub 1 an la 1000 de născuți vii, rata mortalității infantile nu este influențată de structura pe grupe de vârstă, așa cum este cazul ratei brute de mortalitate. Acest indicator, care reflect de fapt atât gradul de bunăstare și eficiența sistemului sanitar, cât și nivelul educațional și cultural, este folosit la nivel național pentru evidențierea decalajelor care există între regiuni, medii și județe, precum și a progreselor înregistrate de-a lungul timpului.

Odată cu campaniile masive de vaccinare din anii ‘50 – ‘60, numărul deceselor sub 1 an a scăzut considerabil, de la peste 140‰ la mai puțin de 60‰ în perioada 1965-1969, tendința de descreștere menținându-se până în 1984 (20,9‰ pentru anii 1980-1984). Deceniul al șaptelea reprezintă al doilea interval caracterizat prin diminuări importante, rata mortalității infantile în cadrul populației urbane din municipiile doljene reducându-se la jumătate, de la 59,2‰, cât era în perioada 1966-1969, la 27‰ în intervalul 1975- 1979. Demn de remarcat este faptul că dacă în anii 1967-1969, ca urmare a măsurilor restrictive privind întreruperea sarcinii, are loc o creștere bruscă a mortalității infantile, municipiile doljene înregistrează o reducere, de multe ori substanțială, a deceselor sub 1 an.

Deși tendința generală a fost de scădere în toate orașele din Oltenia, rata mortalității infantile a prezentat mari variații de la un an la altul, depășind în unii ani 60-70‰, și uneori chiar 80‰. La jumătatea secolului XX, toate localitățile din Dolj aveau rate ale mortalității infantile ce depășeau, în medie, 50%‰. Urmare a îmbunătățirii serviciilor sanitare și accesului pe scară largă la asistența socială, rata mortalității infantile a scăzut, dar nu peste tot cu aceeași intensitate, existând în continuare orașe unde aceasta se menținea foarte ridicată chiar și după 1970. Este cazul orașului Băilești, unde s-au înregistrat cele mai mari rate din a doua jumătate a secolului XX: 102%‰ în 1968, 98%‰ în 1969, abia după 1973 fiind mai mică de 50%.

Tabel 3.4 Mortalitatea infantile în zonele studiate

Potrivit anuarului demografic al municipiilor doljene, pe baza tabelului de mai sus observăm că:

În cazul municipiului Craiova, rata cea ma mica a mortalității infantile este data de anul 2010, când au existat 11 cazuri de copii morți sub un an, iar rata cea mai mare este în anul 2000 când numărul de copii morți este de 58.

Referitor la municipiul Băilești, în anii 2009 și 2010 nu a existat niciun caz de copii decedați sub vârsta de 1 an, însă anul 1998 este marcat de cea mai mare rată a mortalității infantile, numărul cazurilor fiind de 10.

În municipiul Calafat, putem observa că în anii 2001, 2004, 2006, 2008-2009 și 2001 a existat un singur caz de mortalitate infantile, spre deosebire de anii 1996-1997 când au existat cele mai multe cazuri de mortalitate infantile, și anume, 7.

3.7 Bilanțul natural

Sporul natural al populației orașelor reprezintă una din căile creșterii ponderii populației urbane. O foarte mare perioadă de timp, a avut un rol major la sporirea populației urbane, rata natalității, deși mai redusă în urban, înregistrând valori destul de ridicate (peste 20‰). Odată cu dezvoltarea economică, creșterea gradului de participare al femeii la viața social-economică, sporul natural a căpătat un rol secundar după mișcarea migratorie, care a cunoscut o amploare deosebită în anii ’70-’80.

Sporul natural a cunoscut mari variații în prima parte a secolului, marcată de cele două războaie mondiale, cu valori cuprinse între 3,5 și – 5‰ (Measnicov, et. Al., 1977), crescând în perioada comunistă până la 10‰ chiar mai mult în orașele cu un mare aport de populație tânără. După 1990, ca urmare a inversării mișcării migratorii pentru multe orașe, mediul urban devenind un factor de respingere a populației datorită restructurărilor economice și costului mai ridicat al vieții, bilanțul demografic s-a redus, multe orașe, indiferent de mărimea demografică, înregistrând un sold natural negativ.

Tabel 3.5 Sporul natural

În baza datelor din table observăm că doar municipiul Craiova a înregistrat un spor natural pozitiv. Spre deosebire de municipiile Calafat și Bechet care au înregistrat în toate perioadele spor negative, singurii ani de spot negative din municipiul Craiova sunt 2002 și 2003.

Figura 3.6 Sporul natural în perioada 1996-2011

3.8 Mobilitatea teritorială

Populația a manifestat întotdeauna o mișcare migratorie mai mult sau mai puțin intensă în funcție de condițiile social-economice ale societății.

Astfel dacă până în 1989, migrațiile erau în cea mai mare parte interne și vizau zonele puternic industrializate, după anul 1989 migrațiile au fost în cea mai mare parte externe ca urmare a diferențelor mari între viața social-economică a Europei de Vest și cea a Europei de Est.

Și în municipiile doljene mișcarea migratorie a populației fie internă, fie externă a avut cauze asemănătoare.

Soldul migratoriu reprezentând diferența dintre numărul plecărilor și cel al stabilirilor a fost în ultimii ani negativ.

Conform datelor curente statistice se va prezenta în tabeleul următor evoluția mișcării migratorii, sosiri și plecări, schimbări de domiciliu la nivelul municipiului Calafat în perioada 1986-2006.

Se observă din datele prezentate intrarea masivă a locuitorilor cu domiciliul legal în Municipiul Calafat în anul 1990, ca urmare a înlăturării interdicțiilor de stabilire a locuitorilor cu domiciliul legal în centrele urbane. În acest an s-a înregistrat cel mai mare număr de sosiri în Calafat, de 1713 persoane și un spor migratoriu de 1235 persoane.

Dacă după anul 1990 s-a înregistrat creșterea în general a numărului de persoane care au intrat în Municipiul Calafat cu până la 160% față de anul 1989, totuși a crescut și numărul persoanelor care au plecat din oraș, ca urmare a declinului economico-social înregistrând în această perioadă de trecere la economia de piață, când o parte din unitățile economice au intrat în lichidare sau conservare, fapt ce a condus la disponibilizarea masivă a personalului salariat și trecerea în șomaj.

În mare parte persoanele disponibilizate s-au întors în localitățile lor de domiciliu, de unde au plecat.

Având în vedere totodată, că în această perioadă nu s-a simțit revigorarea sectorului economic privat, nu au apărut agenți economici mici sau mijlocii sau societăți din sectorul terțiar (prestări servicii) care să necesite noi forțe de muncă, a determinat reducerea volumului de intrări în municipiu față de anul 1989 și creșterea în același timp a numărului celor care au plecat, rezultând un spor migratoriu negativ în ultimii ani (începând cu anul 1998).

Numărul plecărilor a atins nivelul cel mai ridicat în anul 1990 și în anul 2000. De remarcat este și faptul că numărul mare al plecărilor s-a datorat și migrației externe, „mirajul vestic” atrăgând un număr mare de români.

Spre deosebire de naștere și deces, migrația nu mai are un caracter dual (biologic și social), fiind în întregime un eveniment social, având o condiționare socială, cu consecințe sociale și demografice deopotrivă.

Mobilitatea spațială cuprinde totalitatea deplasărilor populației pe distanțe variabile, determinate de mai mulți factori, însoțite sau nu de schimbarea permanentă a domiciliului. intensă, în funcție, la început, de condițiile naturale, iar ulterior de cele sociale și mai ales economice, datorit㠄unor factori de respingere în arealul sa regiunea de plecare (origine), precum și a unor factori de atracție în arealul sau regiunea de sosire (destinație).

Pentru secolul XX, factorii cei mai importanți care au influențat deplasarea populației au fost de ordin social-economic, amploarea migrațiilor și direcțiile dominante fiind impuse de ritmul de industrializare, de dezvoltarea economică inegală, de colectivizare, fiind favorizate în același timp de extinderea și îndesirea căilor de comunicație, care au facilitat deplasările rapide și la distanțe din ce în ce mai mari. Se remarcă astfel că județele cu o populație numeroasă, și cu o dezvoltare predominant agricolă la început, au constituit zone de plecare pentru populație, în timp ce zonele în care au început să fie exploatate resursele de subsol, au atras un mare număr de persoane.

Mișcările migratorii definitive, în cea mai mare parte pentru muncă, sunt parte a unei strategii de viață, cu efecte majore asupra individului și gospodăriei, decizia unei persoane („migrație individuală”) sau a unei familii („transplant de cuiburi”) de a-și schimba domiciliul având motivații de ordin economic, social și cultural.

Primele mențiuni despre deplasările de populație datează din evul mediu, condițiile socialeconomice foarte apăsătoare din timpul stăpânirii austriace sau turcești determinând mutarea unor sate și deplasări de populație.

3.8.1 Imigrări

Cu cât un oraș este mai mare și dezvoltat mai de timpuriu, cu atât numărul populației atrase este mai mare, raza de influență a orașului respectiv fiind și ea mult mai mare odată cu dezvoltarea industriei.

Populația este atrasă de orașele mari întrucât ele dispun de multe locuri de muncă în întreprinderi și instituții, care oferă imigranților câștiguri mai bune decât în localitățile de origine.

Distanța dintre localitatea de plecare și cea de primire acționează ca o forță de rezistență față de atracțiile oferite de oraș, ea devenind mai puternică pe măsură ce distanța se mărește, datorită nu numai cheltuielilor legate de transport și eventualelor posibilități de revenire în localitatea de origine, dar mai ales datorită faptului că diferența dintre obiceiurile și modul de viață este mai mică între două localități apropiate decât între cele situate la distanțe mari.

Astfel, în Craiova, cel mai mare oraș al regiunii, conform datelor de la recensământul din 1966, aproape jumătate din locuitori proveneau din localitățile situate la o distanță mai mică de 50 km față de oraș, iar aproape o treime din satele localizate la distanțe cuprinse între 51-100 km.

Tabel 3.7 Imigrări

Din datele de mai sus putem observa că cele mai multe imigrări au avut loc în cazul municipiilor Craiova și Băilești în anul 2010 iar în cazul municipiului Calafat în anul 1997.

3.8.2 Emigrări

Ca urmare a deschiderii granițelor, și mai ales datorită avantajelor unei slujbe într-un stat dezvoltat, tot mai mulți români au ales să părăsească România, stabilindu-se în străinătate. Conform datelor furnizate de Ministerul de Interne și Institutul Român de Statistică, în perioada 1994-2007, din zonele studiate au plecat oficial aproape 8000 de persoane, din care 83% (6674 persoane) din mediul urban.

Cele mai multe peroane au plecat din Craiova – 3245 persoane în intervalul 1994-2007, cele mai mici valori fiind înregistrate în anii 2002-2003 (sub 200 pers/an), în timp ce valorile maxime au deposit 300 de persoane.

Mobilitatea teritorială modifică structura pe grupe de vârstă a populației, în ariile de plecare rămânând o populație îmbătrânită, ponderea tinerilor fiind și ea în continuă scădere. Ca urmare, aceste areale cunosc o dinamică demografică negativă.

Fenomenul migrației are însă și elemente pozitive, migrația forței de muncă contribuind la realizarea echilibrului în dezvoltarea regională, întrucât migrarea populației din regiuni cu rate mari ale șomajului către regiuni mai dezvoltate, care necesită forță de muncă duce la atenuarea diferențelor existente.

Echilibrarea spațială a ofertei și cererii de forță de muncă implică de multe ori și schimbarea domiciliului, fiind antrenate și ceilalți membrii ai familiei (unii fiind inactivi), fenomenul migrației având nu numai implicații economice, dar și demografice și sociale.

Nu este de neglijat nici rolul migranților în creșterea gradului de urbanizare al unei regiuni, pentru municipiile doljene sporul migratoriu reprezentând principala cauză a creșterii populației fiecărui oraș în parte și a populației urbane în general.

Tabel 3.8 Emigrări

Potrivit tabelului de mai sus observăm că anul marcat de cele mai multe plecări este în Craiova și Calafat 2010, iar în Băilești 2011. Coparativ cu numărul de sosiri prezentat anterior, în municipiile doljene, rata emigrărilor raportată la anii 1996-2011 este mult mai mare.

Mobilitatea teritorială este un „proces spațial de adaptare a forței de muncă la cererea sistemului productiv, realizat fie sub forma schimbării domiciliului, a apropierii acestuia de locul de muncă (migrație), fie prin păstrarea domiciliului și deplasarea la locul de muncă (mișcare pendulatorie sau navetism.

3.9 Bilanțul demografic general

Bilanțul demografic cuprinde șase variabile (natalitatea, mortalitatea, bilanțul natural, rata imigrării, rata emigrării și soldul migratoriu) și reflectă intensitatea și sensul de evoluție al unei populații.

Pentru analiza transversală a dinamicii populației se utilizează hexagonul demografic, ale cărui colțuri reprezintă cele șase variabile demografice.

Suprafața hexagonului demografic depinde în mod direct de intensitatea dinamicii populației. Astfel, suprafața sa este mai mare în condițiile unei dinamici naturale pozitive, cu valori ridicate și a unui bilanț migratoriu mare, și se restrânge în cazul unui bilanț demografic și migratoriu redus sau chiar negativ, așa cum este cazul populației din municipiile doljene.

Tabel 3.9 Bilanț demographic general

În condițiile unei dinamici naturale negative în municipiile doljene sau reduse și unui sold migratoriu redus, suprafața hexagonului demografic se restrânge accentuat.

În cazul orașelo, forma hexagonului demografic este o consecință directă a structurii populației pe grupe de vârstă, care determină valorile ratei mortalității și natalității ( putem observa în tabelul de mai sus că rata mortalității depășește semnificativ rata natalității în special în Calafat și Băilești), precum și a puterii de polarizare a orașului pentru spațiul din jur, orașul constituindu-se, în unele cazuri, ca pol de atracție pentru populația de pe un teritoriu lărgit.

Capitolul 4. Prognoze demografice

României față de 2005 cu 927,2 mii locuitori până în 2015 (-4,3%), respectiv cu 2.380,4 mii loc. până în 2025 (-11%).

Pe grupe mari de vârstă, față de 2005, la nivel național cea mai accentuată scădere se proiectează în grupa 0-14 ani, cu 11,9% (-407,9 mii pers.) până în 2015, respectiv cu 26,8% (-920,7 mii pers.) până în 2025. În schimb, va crește numărul persoanelor în vârstă (peste 65 ani).

Numărul populației tinere cu vârsta până în 25 ani, în continuă scădere, are influență directă asupra contingentului copiilor de vârstă preșcolară, școlară, gimnazială, liceală și universitară. La rândul său, fiecare grupă de vârstă are implicații directe asupra instituțiilor sistemului educațional și efectivului cadrelor pedagogice necesare.

La 1 iulie 2010, populația de vârstă școlară (3-24 ani) a României a fost de 5518,0 mii persoane, reprezentând 25,7% din totalul populației țării, cu 1505,5 mii persoane mai puține decât în 2000 (7023,5 mii persoane). Scăderea înregistrată în perioada 2000-2010 este în concordanță cu tendința generală de scădere a populației totale a țării.

Din datele proiectării populației de vârstă școlară, la nivelul României, reiese că în următorii ani populația cuprinsă într-o formă de învățământ, va scădea treptat (mai accentuat în primii ani și apoi mai lent), ajungând în 2050 la 2402,6 mii persoane, o populație școlară de 2,3 ori mai mică decât cea din anul 2010.

În timp ce în localitatea Calafat populatia a crescut continuu și mai ales după 1989, când s-au realizat investitii în domeniile economic, social, edilitar si de locuinte ceea ce a determinat un aflux puternic de forta de munca, în satele aparținătoare însă, după anul 1989 populația a scăzut cu 8-16 locuitori pe an datorită migrării populației tinere spre centrele urbane.

În perioada de tranziție populația județului Dolj a scăzut an de an datorită atât sporului natural negativ cât și migrației externe, tendința manifestându-se cu o intensitate mai mare pentru populația masculină. Evoluția populației evidențiază, de asemenea, proporția majoritară a femeilor, cu o ușoară tendință de creștere a ponderii lor în totalul populației. La 1 ianuarie 2011 populația județului Dolj a fost de 700431 locuitori din care 339534 bărbați (48,5%) și 360897 femei (51,5%).

Populația la 1 ianuarie 2011 a scăzut față de 1 iulie 2010 cu 1693 persoane, cu diferențieri semnificative pe sexe: 805 persoane la femei și 888 persoane la bărbați. Ca urmare, densitatea populației la 1 ianuarie 2011 a fost la 94,5 locuitori/km2.

La 1 ianuarie 2011, la 1000 persoane de sex masculin reveneau 1063 persoane de sex feminin.

La nivelul grupelor mari de vârstă, modificările structurale survenite sunt caracterizate de scăderea numărului și ponderii persoanelor tinere sub 15 ani, concomitent cu creșterea numărului și proporției populației de 60 ani și peste.

Din analiza evoluției populației județului Dolj actuală și proiectată, pe grupe mari de vârstă pentru perioada 2003-2025, putem observa următoarele aspecte cu implicații asupra sistemului TVET:

• Procesul de îmbătrânire demografică coroborat cu tendința de descreștere a populației determină reduceri semnificative ale populației școlare, ceea ce ar putea avea următoarele implicații:

– reorganizarea sistemului educațional care să țină cont de tendințele existente pe piața muncii, având totodată în vedere servicii de orientare și consiliere, excedent de cadre didactice, abordarea unor nevoi educaționale specifice.

-dezvoltarea unor programe de formare profesională continuă în scopul păstrării resurselor umane pe piața muncii pe o perioadă cât mai lungă (bătrânețe activă) prin retragerea din activitate mai târziu și progresiv.

• Ponderea populației feminine, atât în populația totală a județului Dolj cât și în mediul rural, implică asigurarea unor calificări specifice populației feminine.

• Procentul ridicat de populație roma din județ necesită intensificarea măsurilor pentru a asigura accesul egal la educație prin programe de sprijin pentru grupurile dezavantajate, ca și înființarea de clase TVET pentru calificări specifice

• Scăderea numărului populației la nivelul întregului județ, ritmul cel mai alert de descreștere înregistrând populația de vârstă școlară are implicații directe și imediate asupra rețelei școlare, impunându-se restructurarea acesteia și corelarea ofertei educaționale cu cerințele pieței muncii.

Concluzii

Transformările profunde pe plan politic, economic și social înregistrate de-a lungul timpului au condiționat evoluția fenomenelor demografice, fapt demonstrat de evoluția ratei natalității, a mortalității și a bilanțului natural.

În secolul XX, tendința generală a natalității a fost de reducere, însă cu ritmuri diferite de la o perioadă la alta, în funcție de intervenția statului. Cele mai mari oscilații au caracterizat a doua jumătate a secolului: după o perioadă de scădere accentuate.

Ca urmare a „prăbușirii” natalității, fertilitatea s-a redus: ratele maxime s-au micșorat considerabil, curba ratelor specifice de fertilitate prezintă un vârf mult mai aplatizat în prezent decât înainte de 1989, maximul fiind înregistrat la grupa de vârstă 25-29 de ani.

Orice măsură economică pentru redresarea natalității și creșterea fertilității este salutabilă, și cu atât mai necesară cu cât generațiile ce urmează să devină adulte vor fi mai puțin numeroase, și deci numărul născuților vii va fi mai mic, iar mediul rural este deja puternic îmbătrânit, nemaiputând furniza forța de muncă necesară.

Mortalitatea, influențată direct de nivelul de dezvoltare economică, de sistemul sanitar și structura pe grupe de vârstă a populației, a prezentat o tendință descendentă în prezent, cu ritmuri și intensități diferite de la o perioadă la alta.

Structura deceselor pe principalele cauze s-a schimbat radical în urma progresului sanitar și socialeconomic, municipiile doljene având în prezent o situație asemănătoare celei din statele dezvoltate. S-a trecut de la un regim în care predominau bolile infecțioase și parazitologice (în prima jumătate a secolului XX), la o prevalență a bolilor aparatului circulator (peste 60% din cazuri), a tumorilor maligne și ale bolilor aparatului digestiv.

Mortalitatea infantilă reprezintă primul vârf al curbei ratelor de mortalitate după vârstă, fiind un bun indicator al nivelului de bunăstare și al eficienței sistemului sanitar.

Bilanțul natural, rezultanta directă a oscilațiilor natalității și mortalității, a contribuit mult timp la creșterea numerică a populației fiecărui municipiu din Dolj.

Mobilitatea teritorială și dinamica naturală a populației influențează direct evoluția numărului de locuitori, precum și structura pe grupe de vârstă, întrucât mișcarea migratorie antrenează doar anumite segmente de populație. Astfel, municipiile Băilești și Calafat care au înregistrat solduri negative ale migrației se confruntă cu o reducere a numărului de locuitori, datorită tinerilor mai puțin numeroși și ratei mortalității ridicate datorită ponderii mai mari a vârstnicilor, în timp ce municipiul Craiova care a atras forță de muncă, în cea mai mare parte tânără, natalitatea este mult mai ridicată, iar perspectivele de dezvoltare durabilă sunt mult mai bune decât în orașele mici.

Bibliografie

1. Canianu M și colab, Dicționarul Geografic al Județului Dolj, București 1896

2. Cezar Avram, Dicționarul istoric al localităților din Județul Dolj, Editura Alma 2004

3. Dr. Petre, V. Coteț, Câmpia Olteniei, Studiu geomorfologic, Ed. Științifică, București, 1957

4. Ghinea, Dan – Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică, București, 2000

5. Ianoș Ioan, Tălângă Cristian, (1994), Orașul și sistemul urban românesc în condițiile economiei de piață, Institutul de Geografie, București

6. Ianoș Ioan, Tălângă Cristian, (1996), Structura și dinamica funcțională a orașelor mici din România, A II-a Conferință regională de geografie, Universitatea de Vest, Timișoara.

5. Ion Cetățeanu, Ilarie Hinoveanu, Elisabeta Trăistaru, Județele Patriei. Județul Dolj, Ed. Sport-Turism, București 1981

6. Institutul național de statistică, Direcția Națională de statistică Dolj, Anuarul demografic al județului Dolj 1996-2011

7. L. Badea, Alexandra Ghenovici,.Județele Patriei. Județul Dolj, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1974

8. Pompei Cocean, Strategii de dezvoltare urbană, Presa Universitară Clujeană, 2011

Bibliografie

1. Canianu M și colab, Dicționarul Geografic al Județului Dolj, București 1896

2. Cezar Avram, Dicționarul istoric al localităților din Județul Dolj, Editura Alma 2004

3. Dr. Petre, V. Coteț, Câmpia Olteniei, Studiu geomorfologic, Ed. Științifică, București, 1957

4. Ghinea, Dan – Enciclopedia geografică a României, Editura Enciclopedică, București, 2000

5. Ianoș Ioan, Tălângă Cristian, (1994), Orașul și sistemul urban românesc în condițiile economiei de piață, Institutul de Geografie, București

6. Ianoș Ioan, Tălângă Cristian, (1996), Structura și dinamica funcțională a orașelor mici din România, A II-a Conferință regională de geografie, Universitatea de Vest, Timișoara.

5. Ion Cetățeanu, Ilarie Hinoveanu, Elisabeta Trăistaru, Județele Patriei. Județul Dolj, Ed. Sport-Turism, București 1981

6. Institutul național de statistică, Direcția Națională de statistică Dolj, Anuarul demografic al județului Dolj 1996-2011

7. L. Badea, Alexandra Ghenovici,.Județele Patriei. Județul Dolj, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București 1974

8. Pompei Cocean, Strategii de dezvoltare urbană, Presa Universitară Clujeană, 2011