. Feminismul Si Influenta Lui Asupra Vietii DE Cuplu

CUPRINS

ARGUMENT…………………………………………………………………….1

CAPITOLUL I: FEMINISMUL ȘI PROBLEMATICA SA

1. Evoluția statusului femeii și apariția ideii de emancipare………………….…..4

2. Feminismul :concept, istoric, orientări……………………………………..…..6

3. Ramuri și orientări………………………………………………………….…..9

4. Dezbateri și revendicări……………………………………………………….10

5. Efecte perverse ale ideologiei feministe…………………………………..…..17

6. Problematici feministe: tipurile discriminării …………………………………19

6.1. Greutatea de a dovedi că există discriminare……………………..…..20

6.2. Obsesia bărbatului privitoare la perspectiva feminină asupra actului reproducerii…………………………………………………………………21

6.3. Discriminarea sistematică a femeii……………………………………22

6.4. Discriminarea economică………………………………………………23

6.5. Discriminarea politică………………………………………….………25

6.6. Discriminarea religioasă………………………………………..…..…28

CAPITOLUL II: ATITUDINEA, CARACTERISTICI ȘI SCHIMBARE

1. Caracteristicile atitudinilor……………………………………………………..29

2. Teorii explicative ale schimbării atitudinale……………………………………33

CAPITOLUL III: FEMINISMUL ȘI IMPACTUL SĂU ASUPRA VIEȚII DE CUPLU

1. Evoluția relațiilor dintre sexe…………………………………………………….36

2. Implicații psihosociale generate de schimbarea rolurilor familiale…………….45

3. Influența feminismului asupra vieții și funcțiilor asumate de cuplul modern..51

4. Previziuni privind evoluția familiei ……………………………………………56

5. Orientarea psihosexuală …………………………………………………….…59

CAPITOLUL IV: CERCETAREA APLICATIVĂ

1. Stabilirea temei și a ipotezei de lucru……………………………………….….63

2. Plan experimental…………………………………………………………….….64

3.Stabilirea lotului de subiecți……………………………………………………..65

4.Metodele utilizate………………………………………………………………..65

5.Subiecții …………………………………………………………………………69

6.Desfășurarea cercetării…………………………………………………………..69

7.Concluzii și observații……………………………………………………………81

Referințe bibliografice……………………………………………………….…..85

Anexe………………………………………………………………………….…..87

lucrare licenta cu prezentare powerpoint

Anexa 1

CHESTIONAR 1

Relațiile dintre bărbați și femei s-au modificat sensibil în ultimul timp. Următoarele afirmații se referă tocmai la aceste schimbări. Vă rugăm citiți cu atenție aceste afirmații, și exprimați-vă acordul sau dezacordul pe scala alăturată lor, unde 1 înseamnă dezacord total iar 5 acord total.

1 2 3 4 5

1.Femeile trebuie să dobândească controlul de sine singure sau în grup . O–O–O–O–O

2.Femeile sunt la fel de capabile să gândească logic ca și bărbații. O–O–O–O–O

3.Femia trebuie să fie o persoană puternică ce nu are nevoie de protecție din partea bărbatului.

4.Femeile au dreptul de a fi protejate de relațiile sexuale cu soțul întreținute prin O–O–O–O–O

constrângere .

5.Nașterea și creșterea copiilor este o muncă pentru care femeia ar trebui plătită. O–O–O–O–O

6.Căsătoriile între persoanele de același sex ar trebui legalizate. O–O–O–O–O

7.În cazul căsătoriilor între persoane de același sex , trebuie respectată dorința acestora O–O–O–O–O

de a crește copii.

8.Trebuie înlăturată natura sexistă a aprecierii sociale și a respectului de sine (cu cât ești O–O–O–O–O

mai sexy cu atât ești mai apreciat).

9.Tendința agresivă și abuzivă a bărbaților, ca rezultat al influenței mediului și O–O–O–O–O

educației, trebuie corectată.

10.Femeia trăiește pentru ea și nu pentru familie. O–O–O–O–O

11.Femeia trebuie să își câștige singură existența și să fie independentă economic față O–O–O–O–O

de bărbat.

12.Femeile au dreptul la inițiativă și satisfacție sexuală completă în cadrul raporturilor O–O–O–O–O

sexuale.

13.Femeia poate îndeplini și rolul partenerului său, iar acesta trebuie să îndeplinească și O–O–O–O–O

rolul deținut până nu de mult de femeie.

14.Din punct de vedere juridic și social, femeile trebuie să fie egale cu bărbații în O–O–O–O–O

toate situațiile.

15.Femeile au dreptul de a fi protejate de violența verbală, emoțională, fizică etc a soțului. O–O–O–O–O

16.Soțul care abuzează psihologic și fizic de soția lui trebuie pedepsit. O–O–O–O–O

17.Infidelitatea femeilor trebuie apreciată în același fel ca și cea a bărbaților. O–O–O–O–O

18.Femeia nu este datoare cu nimic bărbatului numai pentru că acesta este bărbat. O–O–O–O–O

19.Femeile au dreptul să se implice în politică, armată, raliuri, fotbal etc fără O–O–O–O–O

a fi discriminate, ci chiar apreciate pentru asta.

20.Femeia nu ar trebui să se implice afectiv în relațiile cu bărbatul, deoarece acest lucru O–O–O–O–O

o face ușor de manipulat.

21.Femeile nu ar trebui să opteze pentru implantul de silicon, întru cât, acest lucru este O–O–O–O–O

un rezultat al manipulării lor de către bărbați.

22.Femeia are dreptul la avort, acțiune pentru care nu trebuie stigmatizată. O–O–O–O–O

23.Este important pentru femeie să aibă unul, sau mai multe grupuri, în care să O–O–O–O–O

găsească susținere și distracții.

24.Atribuțiile și responsabilitățile în familie trebuie împărțite în mod egal, altfel O–O–O–O–O

este vorba de exploatare.

Anexa 2

CHESTIONAR 1

Relațiile dintre bărbați și femei s-au modificat sensibil în ultimul timp. Următoarele afirmații se referă tocmai la aceste schimbări. Vă rugăm citiți cu atenție aceste afirmații, și exprimați-vă acordul sau dezacordul pe scala alăturată lor, unde 1 înseamnă dezacord total iar 5 acord total.

De asemenea, acest chestionar, urmărește stabilirea influenței acestor modificări asupra vieții de cuplu. Vă rugăm să notați, pe spațiile punctate, cum credeți dumneavoastră, că ar influența aceste transformări, relațiile dintre cei doi membri ai cuplului, dacă aceste supoziții ar fi adevărate. Evitați răspunsurile de genul “bine”, “rău”, “pozitiv”, “negativ”, ci, explicați cât mai concret care este efectul.

dezacord acord

total total

1 2 3 4 5

1.Femeile au aceeași capacitate de autocontrol (ex: controlul emoțiilor, nervilor etc)

ca și bărbații. O–O–O–O–O

Dacă femeia are o bună capacitate de autocontrol cum influențează acest fapt viața de cuplu ? …………………………………………………………………………………………………….

……………………………………………………………………………………………………..

2.Femeile sunt la fel de capabile să gândească logic ca și bărbații. O–O–O–O–O Cum influențează viața de cuplu faptul că femeia gândește la fel de logic ca și bărbatul?

…………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………

3.Femeia trebuie să fie o persoană puternică ce nu are nevoie de protecție din partea bărbatului.

Influența asupra vieții de cuplu:…..…………………………………………………………….. O–O–O–O–O

………………………………………………………………………………………………………………………..

4.Femeile au dreptul de a fi protejate de relațiile sexuale cu soțul întreținute prin O–O–O–O–O

constrângere .

Influența asupra vieții de cuplu:……………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

5.Căsătoriile între persoanele de același sex ar trebui legalizate. O–O–O–O–O

Ce influență are asupra vieții de cuplu homosexuale legalizarea relației?…………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

6.Trebuie înlăturată natura sexistă a aprecierii sociale și a respectului de sine (cu cât ești O–O–O–O–O

mai sexy cu atât ești mai apreciat).

Cum influențează viața de cuplu, faptul că cei doi nu se mai apreciază, în funcție

de cât de sexy sunt?…………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

7.Tendința agresivă și abuzivă a bărbaților, ca rezultat al influenței mediului și O–O–O–O–O

educației, trebuie corectată.

Influența asupra vieții de cuplu:……………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

8.Femeia trăiește în primul rând pentru ea(scopurile ei) și abia apoi pentru

familie(scopurile celorlalți). O–O–O–O–O

Cum influențează viața de cuplu faptul că femeia trăiește în primul rând pentru ea?…………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

9.Femeia trebuie să își câștige singură existența și să fie independentă economic față O–O–O–O–O

de bărbat.

Influența asupra vieții de cuplu:……………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

dezacord acord

total total

1 2 3 4 5

10.Femeile au dreptul la inițiativă și satisfacție sexuală completă în cadrul raporturilor O–O–O–O–O

sexuale.

Influența asupra vieții de cuplu:……………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

11.Femeia poate îndeplini și rolul partenerului său( social, casnic), iar acesta trebuie

să îndeplinească și rolul deținut până nu de mult de femeie (casnic, social). O–O–O–O–O

Cum ar influența această schimbare viața de cuplu?………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

12.Din punct de vedere juridic și social, femeile trebuie să fie egale cu bărbații în O–O–O–O–O

toate situațiile.

Influența asupra vieții de cuplu:……………………………………………………………………………..

…………………………………………………………………………………………………………………………

13.Femeile au dreptul de a fi protejate de violența verbală, emoțională, fizică etc a soțului. O–O–O–O–O

Influența asupra vieții de cuplu:……………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

14.Soțul care abuzează psihologic și fizic de soția lui trebuie pedepsit. O–O–O–O–O

Influența asupra vieții de cuplu:……………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

15.Infidelitatea femeilor trebuie apreciată în același fel ca și cea a bărbaților. O–O–O–O–O

Influența asupra vieții de cuplu:……………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

16.Femeia nu este datoare cu nimic bărbatului (social, casnic, sexual) numai pentru că

acesta este bărbat. O–O–O–O–O

Cum este influențată viața de cuplu dacă femeia vede lucrurile în acest fel?……………

…………………………………………………………………………………………………………………………

17.Femeile au dreptul să se implice în politică, armată, raliuri, fotbal etc fără O–O–O–O–O

a fi discriminate pentru asta.

Cum influențează viața de cuplu implicarea femeii în astfel de activități?……………..….

……………………………………………..…………………………………………………………………………..

18.Femeia nu ar trebui să se implice afectiv în relațiile cu bărbatul, deoarece acest lucru O–O–O–O–O

o face ușor de manipulat.

Influența asupra vieții de cuplu:……………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

19.Femeia are dreptul la avort, acțiune pentru care nu trebuie stigmatizată. O–O–O–O–O

Influența asupra vieții de cuplu:……………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………………………………

20.Este important pentru femeie să aibă unul, sau mai multe grupuri, în care să O–O–O–O–O

găsească susținere și distracții.

Cum influențează viața de cuplu implicarea femeii în astfel de activități și grupuri?…..

…………………………………………………………………………………………………………………………

Anexa 3

Împărțirea pe frecvențe după feminitate – baieti-1-2-3\fete-4-5-6

T-Test independent fete – împărțirea pe quartile după feminitate:

T-Test independent băieți – împărțirea pe quartile după feminitate:

Aplicarea testului Chi pătrat pentru toată populația

Chi-Square Test

Frequencies

T-Test fetele comparate cu băieții:

COMPARAȚII ÎNTRE FACULTĂȚI:

1). FILOZOFIE ȘI TEOLOGIE

T-Test fete filosofie si teologie – atitudinea față de feminism:

T-Test baieti filosofie si teologie – atitudinea față de feminism:

2). PSIHOLOGIE ȘI TEOLOGIE:

T-Test fete psihologie si teologie – atitudinea față de feminism:

T-Test baieti psihologie si teologie – atitudinea față de feminism:

3). PSIHOLOGIE ȘI FILOOFIE:

T-Test fete psihologie si filosofie – atitudinea față de feminism

T-Test baieti psihologie si filosofie vs. feminism

COMPARAȚIE ÎNTRE BĂIEȚI ȘI FETE PE RĂSPUNSURI CALITATIVE:

NPar Tests

Mann-Whitney Test testul U pentru date calitative/ indep-fete/baieti itemii 1-10:

NPar Tests

Mann-Whitney Testul U pentru date calitative- fete/băieți itemii 11/20:

=== Argument ===

Argument

La primele ore ale dimineții, toate metropolele lumii trăiesc febra diurnă a începerii unei noi lupte pentru existență. Pe trotuare, în tramvaie și metrouri se îndreaptă alături de bărbați niște siluete congenere, dar de sex diferit, spre poarta fabricilor, laboratoarelor, școlilor sau șantierelor de pretutindeni.

La orele prânzului, aceleași siluete cu sacoșe pline de cumpărături se îndreaptă cu satisfacția datoriei împlinite și nerăbdarea revederii celor dragi de acasă, în gând. Cine sunt aceste ființe grațioase și omniprezente? Aproximativ 100 de milioane, din întreaga lume, poartă numele Ana: iar una singură, pentru toate din cele două miliarde, se numește: femeie. Și, fie că a fost creată din coasta lui Adam, fie înainte sau după el, important este că ea trăiește concomitent cu bărbatul, că împreună au aceeași soartă – aceea pe care și-o fac ei înșiși. Pentru a ajunge însă la „împreună”, femeii i-au trebuit multe secole de „alături” în condiția de „obiect vorbitor”, „marfă de schimb” sau „moment de divertisment”. Secole, în care răbdarea ei să se transforme în diplomație, și cu ea să constate că cu ea bărbații deveniseră mai sentimentali; perioadă, în care și-a dovedit din plin prezența, farmecul și faptul că fără ea existența n-ar fi posibilă.

Deși emancipare presupune un ansamblu de drepturi câștigate, nici unul însă nu e mai important decât cel de natură sentimentală. Prin diplomația feminină și prin sentimentalismul masculin s-ar fi ajuns, cel mult, la o situație de toleranță sau la compasiune: adevărata emancipare însă și-au obținut-o femeile prin curajul cu care au cerut-o și, mai ales prin capacitatea lor creatoare.

Sentimentalismul bărbaților, frate bun cu gelozia, ar fi ținut-o veșnic claustrată, navetistă între leagănul copiilor și cratiță. Cu miile de pași făcuți zilnic în gospodărie, până la pensie, o femeie ar ocoli de două ori Pământul pe la Ecuator. Cu această energie, adăugată creierului ei, mai dezvoltat decât al bărbatului (raportat la greutatea corporală), fiecare femeie ar fi putut deveni o superspecialistă, cu un bogat palmares de investigații. Dar, când apărea câte o „floare”, bărbații, dornici de frumos, s-au repezit s-o smulgă.

Fie că acceptăm sau nu, emanciparea femeilor este un proces care continuă de sute de ani, și va continua nu se știe cât și până unde va ajunge. Stereotipurile despre femei influențează mintea bărbaților în continuare și vor continua să o facă pentru mult timp de acum în acolo, întrucât stereotipul este cel mai simplu refugiu al gândirii la îndemâna bărbaților, atunci când sunt sub influența trăirilor puternice declanșate în ei de către o femeie. În dorința lor de a se elibera, de a nega această putere a femeilor asupra lor, au negat femeia cu totul.

Lucrarea de față își propune să studieze măsura în care, mișcarea de emancipare a femeilor a pătruns în România, mai precis zona moldovei, cât și gradul de acceptare a ei de către tinerii din societatea noastră, din diverse medii profesionale. Având în vedere intensa promovare a ideii de „femeie modernă”, care se face aproximativ la toate nivelele media, este evident faptul că această „schimbare” a femeii, va avea repercusiuni asupra vieții de cuplu. Unul dintre scopurile acestei lucrări este și acela de a stabili opinia studenților referitoare la influența feminismului asupra vieții de cuplu.

Am corelat atitudinea față de feminism cu sexul subiecților, cu orientarea profesională și cu orientarea psihosexuală, scopul lucrări este de a vedea cum influențează aceste aspecte atitudinea studenților față de mișcarea de emancipare a femeilor.

În aceste condiții am considerat că fetele masculine din punct de vedere al structurilor de personalitate sunt mai în acord cu mișcarea feministă decât cele feminine, care o var respinge, existând o nepotrivire a ideologiei cu felul lor de a fi.

Conceptele principale vehiculate în această lucrare sunt: feminism, orientare psihosexuală, orientare profesională, viață de cuplu, atitudine.

Feminismul se referă la mișcarea de emancipare a femeilor, existentă de sute de ani, apărând sub forma câtorva voci, și concretizându-se în final într-un curent filozofic cu influențe majore la nivelul societății.

Orientarea psihosexuală este tendința indivizilor de a gândi, simți, de a se comporta și acționa într-un mod specific sexului feminin sau masculin.

Orientarea profesională se referă la preferința unei persoane față de un anumit gen de comportamente, acțiuni și activități conform cu anumite trăsături de personalitate, calități sau credințe.

Viața de cuplu are în vedere relațiile dintre bărbat și femeie, evoluția și dinamica lor corelativ cu schimbările petrecute la nivelul societății.

Atitudinea implică o stare în care individul este gata să răspundă într-o manieră specifică la un anumit stimul.

Ipoteza principală a lucrării afirmă că dacă persoanele de sex feminin sunt masculine din punct de vedere al structurilor de personalitate, atunci ele vor fi de acord cu teoriile feministe; comparativ cu cele feminine din punct de vedere al structurilor de personalitate, care nu vor fi de acord cu feminismul.

Ipotezele secundare afirmă:

că băieții feminini sunt mai feminiști comparativ cu cei masculini;

fetele sunt de acord cu filozofia feministă, comparativ cu băieții, care nu sunt de acord;

studenții de la teologie resping feminismul, comparativ cu cei de la facultățile de psihologie și filozofie;

există diferențe între fete și băieți în ce privește opinia despre influența feminismului asupra vieții de cuplu.

Pentru testarea subiecților s-au utilizat:

o scală de atitudini, pentru a măsura atitudinea față de feminism;

un chestionar cu întrebări deschise pentru a stabili modul cum influențează feminismul viața de cuplu;

inventarul de personalitate C.P.I., scala feminitate (Fe).

Lotul este constituit din 197 de subiecți, aceștia fiind studenți la facultățile de psihologie, filozofie și teologie.

Rezultatele cercetării arată că există diferențe între fetele masculine și cele feminine, primele având o deschidere mai mare față de feminism, iar această diferență poate fi susținută statistic.

În cazul băieților acest raport se păstrează, în sensul că cei masculini acceptă feminismul mai mult decât cei feminini, însă această diferență nu este statistic semnificativă.

Se constată că studenții la teologie dezaprobă ideile susținute de filozofia feministă, comparativ cu cei de la facultățile psihologie și filozofie, iar această diferență este statistic semnificativă atât în cazul băieților, cât și în cel al fetelor.

De asemenea, există diferențe între sexe, din punct de vedere al opiniei față de influența feminismului asupra vieții de cuplu, dar această diferență este statistic semnificativă doar la nivelul a 10 itemi, adică la jumătate din numărul lor.

=== Bibilografie ===

Referințe bibliografice:

Butler J. (2000), „Genul- un măr al discordiei. Feminismul și subversiunea identității”, 2000, Ed. Univers, București, 2000;

Bartlet K., Kennedy R., (1998), „Feminist. Legal theory. Readings in law and gender” , San Francisco, Oxford Westview Press, 1998;

Castele M. (1999), „Pouvoir de l identite”, Paris, 1999;

Ciupercă C. (2000) „Cuplul modern – între emancipare și disoluție”, Ed. Tipoalex, București, 2000;

Collins R., Cottrane S. (1995), „Sociology of marriage and the family”, 1995, Ed. Nelson-Hall Publishers, Chicago, 1995;

Cosmovici A. (1998), „Psihologie generală”, Ed. Polirom, Iași, 1998;

de Beauvoir S., (1998), „Al doilea sex”, Ed. Univers, București, 1949;

Diamond J., (1997), „Why is sex fun? The Evolution of Human Sexuality”, New-Zork, Harper-Collins Publishe Inc, !997

Doise, W. Deschamps, J.C. Mugnz, (1999) „Psihologie socială experimentală”, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Drâmba O. (1997), „Istoria culturii și civilizației”, Ed. Saeculum și Vestala, București, 1997;

Evola J. (1969) „Metafisica Del Sesso, (tradus în 1994, Ed. Humanitas, București);

French M. (1993), „The war against women”, London, Penguin Books, 1993;

Gatens M. (2001), „Feminism și filozofie. Perspective asupra diferenței și egalității”, Ed. Polirom, Iași, 2001;

Gray J. (1997), „Bărbații sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus”, Ed. Vremea, București, 1997;

Grosu N., (1997) „Esențele socoiologiei”, Ed. Militară, București, 1997;

Grunberg L., Miroiu M., (1997), „Gen și societate”, Ed. Alternative, București, 1997;

Havârneanu C. (2000), „Cunoașterea psihologică a persoanei. Posibilități de utilizare a computerului în psihologia aplicată”, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Havârneanu C. (2000), „Metodologia cercetării în științele sociale”, Ed. Erota, Iași, 2000;

Jackson S. (1996), „The Social Construction of Female Sexuality in Feminism and Sexuality” (coord. Jakson S., Scott S.), Edinburg, Edinburg University Press, 1996;

Lungu O. (2001), „Ghid introductiv pentru SPSS 10.0”, Iași, 2001;

Malinowski B. (1927), „Sex and Represion”, New-Zork, Brace Co., 1927;

Miroiu M. (1996), „Convenio”, Ed. Alternative, București, 1996;

Miroiu M. (1995), „Gândul umbrei”, Ed. Alternative, București, 1995;

Mitrofan I., Mitrofan M. (1994), „Elemente de psihologie a cuplului”, Ed. Șansa, București, 1994;

Mitrofan I., Ciupercă C. (1997), „Psihologia relațiilor dintre sexe. Mutații și alternative”, Ed. Alternative, București, 1997;

Niel M. (1974), „Drama eliberării femeii”, Ed. Politică, București, 1974;

Neculau A. (1996), „Psihologie socială. Aspecte contemporane”, Ed.Polirom, Iași, 1996;

Neculau A. (1996), „Memoria pierdută. Eseuri de psihosociologia schimbării”, Ed. Polirom, Iași, 1996;

Rousseau J.J. (1762) „Emile”, Book IV, 1762;

Shanley M.L., Narayan U.(2001), „Reconstrucția teoriei politice”, Ed. Polirom, Iași, 2001;

Voinea M. (1978), „Familia și evoluția sa istorică”, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1978

CAPITOLUL I: FEMINISMUL ȘI PROBLEMATICA SA

1. Evoluția statusului femeiii și apariția ideei de emancipare

În viziunea tradițională a evoluției umanității, oamenii au progresat de la stadiul de sălbatici la civilizația actuală, proces în care “bărbații au târât femeile de păr afară din peșteri până într-o lume în care bărbații le deschid portiera mașinii”. Dar, realitatea s-ar putea să fie exact invers. Unele dovezile sugerează că în urmă cu trei milioane de ani și jumătate oamenii au trăit în mici comunități în care femeile și bărbații erau egali, deși femeile aveau, parcă, un statut mai înalt și erau mai respectate decât bărbații.

Rămășițele arheologice de acum zece mii de ani reflectă faptul ca respectivele comunități trăiau în egalitate, armonie și bunăstare materială. Războiul dintre sexe ar fi putut începe acum zece mii de ani, dar nu înainte de al patrulea mileniu î.Ch., când bărbații au început să construiască, la început în Orientul Mijlociu, ceea ce a devenit patriarhatul: supremația bărbaților. Aceștia au început să se autodeclare „Oameni Mari” și să-și atribuie munca și resursele celorlalți. De-a lungul miilor de ani, “zeii” au început să-i aibă trimiși ca și regi sau prinți, care au făcut legea peste comunitățile autonome, liniștite, iar în timp și-au extins dominația peste întregul glob. După ridicarea statelor, țăranii, principalii muncitori în comunitățile agricole, erau condamnați la muncă și la întreținerea elitei și a instrumentelor propriei lor represiuni: soldații și armele.

Astfel a început plasarea statului social al femeii în plan secund. Femeile au fost probabil primele sclave și chiar dacă femeile din elită aveau o putere considerabilă în unele state, ele erau supuse bărbaților din propria lor casa. Femeile nu numai că nu au progresat, dar le-a fost subminată puterea și chiar au fost subjugate. Această tendință s-a accentuat în ultimele patru secole, când bărbații, mai ales societățile de tip Occidental, au explodat într-o frenezie a dominației, încercând să extindă și să fixeze controlul asupra naturii și a celor asociați cu natura, în special, negrii și femeile.

Bărbații au construit nave capabile să navigheze de-a lungul globului. Dar, explorarea lor, motivată de curiozitate și combinată cu lăcomia pentru bogăție și faimă, a generat unul dintre cele mai tragice capitole din istoria omenirii. Prin forță și subminare, europenii au exploatat Africa, Asia, Orientul mijlociu, Pacificul de sud, și Americile omorând, înrobind sau subjugând oamenii de acolo și însușindu-și resursele.

În secolul următor, sfidând restricțiile bisericii și justificându-și efortul prin aprobarea biblică a dominației oamenilor asupra naturii, bărbații au pus bazele științelor experimentale moderne. Munca lor a furnizat premisele unei noi tehnologii, care a produs revoluția industrială de care ar fi trebuit să beneficieze întreaga rasă umană. Dar, industrializarea a adus beneficii, în special, pentru un grup restrâns de oameni și multă suferință, mizerie și sărăcie pentru ceilalți. Astfel, apusul evului mediu a cioncis cu zorii capitalismului; o elită împroprietărită în Anglia, a îndepărtat un număr imens de țărani de obiectul muncii lor: pământul. Din variate motive, oamenii au fost dezrădăcinați de pe pământurile lor de-a lungul întregii Europe, au fost transformați în proletari, privați d proprietatea lor și constrânși să contribuie la industrializare.

Toți cei ce au beneficiat de pe urma industrializării capitaliste, au devenit o nouă elită, o clasă fluidă și dinamică. Indivizii elitei puteau să acceadă mai mult sau mai puțin la bogăție și putere, dar ceea ce era constant era faptul că, elita era compusă aproape întotdeauna din bărbați. Femeile din jurul lor puteau avea unele avantaje datorită bogăției, dar nu puteau avea acces la putere. În secolul al XIX–lea, mulți oameni de pe glob erau muncitori săraci ce lucrau pentru o elită puțin numeroasă și aproape toate femeile erau subjugate bărbaților. Până atunci, printr-un efort perseverent și concertat, bărbații au reușit să-și impună poziția în raoprt cu cea a femeii: ea nu poseda aproape nici unul din drepturile omului – drepturi politice, de moștenire, de proprietate, de a face afaceri pe cont propriu. Era lipsită până și de dreptul asupra propriului ei corp.

Dar, subjugarea a generat resentimente puternice. Astfel, ultimele două secole au fost dominate de revoluții. Mișcările pentru drepturile muncitorilor și ale femeilor au invadat Europa și SUA, la fel ca valurile unei furtuni.

Muncitorii au protestat împotriva împărțirii necinstite a resurselor omeniri. Cele mai multe resurse erau însușite de elita restrânsă, care deținea controlul economic și puterea politică. Mișcările muncitorilor au fost inspirate de ideile socialiste, răspândite în secolul al XIX-lea. Primele experimente socialiste s-au realizat la sfârșitul secolului al XIX-lea în comunitățile din Anglia, ele vizând și grupuri

de femei. Mai târziu, socialismul european era dominat de lideri care să fie protejate propriile lor prerogative. În timp, Marxismul a început să domine gândirea socialistă, iar câțiva socialiști s-au preocupat de problemele femeilor: de naștere, creșterea copiilor și ajutorul pe care trebuie să îl primească ele din partea soțului.

Greutățile economice și lipsa vocilor politice, au făcut, să se ridice primele feministe din rândurile claselor muncitoare luând în considerare principiile socialiste, anarhiste, comuniste etc. De când pentru o femeie și să vorbească în public era o violare a regulilor genului, aceste femei și-au făcut un statut feminist, chiar dacă, nu agreau în mod deosebit feminismul.

Socialismul a avut și unele consecințe nefaste – au sporit dictatorii care inspirau frica, au creat un sistem de legi cu caracter represiv, iar cei de la putere uzau de ea pentru a-și satisface unele interese economice sau militare, condițiile de muncă ale oamenilor erau negociate în defavoarea lor.

Statele socialiste au îndepărtat legile care discriminau femeile, dar nu au făcut nici un efort pentru a învăța bărbații că trebuie să împartă responsabilitatea de a avea grijă de casă, de ei înșiși, de generațiile următoare. Guvernele fasciste au încercat să rezolve problemele femeilor, reimpunând un control masculin extrem asupra femeilor și constrângerea lor în interiorul regatului domestic. Guvernele capitaliste și dominația bărbaților au menținut femeile într-o zonă marginală a muncii și evident prost plătită. Peste tot femeilor le erau negate drepturile la munca pentru o plată decentă la care doar bărbații aveau dreptul. Până când n-au recunoscut toți bărbații, femeile și copii au trăit într-o sărăcie adâncă, iar bărbații care sprijineau femeile le tratau ca pe proprietăți.

2. Feminismul :concept, istoric, orientări

Unul dintre cei mai importanți factori implicați în procesul de emancipare a femeii și în modificările care au avut loc și în straturile cele mai profunde ale mentalității oamenilor, în ceea ce privește diferențele de gen dintre cele două sexe, este feminismul. În definirea și înțelegerea feminismului trebuie să pornim de la două aspecte:

Feminismul ca teorie sau ideologie a egalității între sexe;

2) Feminismul ca activitate organizată, în vederea lărgirii sau obținerii de noi drepturi.

Atât ca teorie ,cât și ca mișcare, curentul feminist apărut și continuă să se dezvolte în special în culturile occidentale. Din această perspectivă, în paginile ce urmează, vom face referire în majoritatea cazurilor la feminismul occidental, deoarece noi considerăm că nu putem deocamdată vorbi de feminism, în adevăratul înțeles al cuvântului, în culturile marcate de un puternic tradiționalism sau în societățile bazate pe caste. Pentru a înțelege mai bine, atât activitatea, cât și revendicările feminismului, succesele obținute dar și neîmplinirile acumulate, considerăm că este necesară o scurtă istorie despre acest curent, de la apariție și până în prezent.

Primul val feminist cuprinde perioada sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. El a avut, în principal, revendicări de natură politică și socială, axându-se în primul rând pe obținerea dreptului de vot, controlul fertilității și combaterea limitării oportunităților de independență economică. Lupta pentru dreptul femeilor la vot, începută în SUA în 1848 sub conducerea unor feministe precum E.C. Stanton , L. Mott, S.B. Anthony sau L. Stone, a fost încununată de succes în 1920 când, prin amendamentul 19 din Constituție, s-a garantat acest drept . În 1867, J.S. Mill ținea în fața Parlamentului englez prima pledoarie din lume rostită într-un oficial în favoarea dreptului de vot al femeii, drept obținut în 1928 după o campanie susținută de peste 25 de ani de E. Pankhurst.

Perioada imediată terminării celui de-al doilea război mondial s-a caracterizat printr-o mare nevoie de locuri de muncă, ca urmare a numărului mare de bărbați uciși pe front sau ocupați cu probleme de armată, precum și a volumului mare de muncă pentru reconstrucția țărilor distruse de război. Acest lucru a dus la o angajare masivă a femeilor în cele mai diverse domenii de activitate, creându-se oportunități nebănuite pentru ele și permițându-se conștientizarea faptului că pot fi nu numai mame, soții și gospodine, dar pot realiza multe din lucrurile pe care, până atunci, le făceau numai bărbații. Acesta este contextul în care a luat ființă al doilea val al feminismului, început în deceniile VI-VII ale secolului XX, pe fondul mișcărilor politice și sociale de stânga din anii ’60-’70 (opoziția față de războiul din Vietnam, mișcările tinerilor de culoare din SUA, înăbușirea brutală a revoltei din Cehoslovacia, mișcările sociale din Franța etc.).

O importanță deosebită au avut cererile formulate la Oxford în 1970, de reprezentantele mișcării feministe britanice : egalitate în carieră, egalitate în educație și oportunități de dezvoltare personală, libertatea avortului și a contracepției au fost adăugate încă două cereri: independența financiară și încetarea discriminării împotriva lesbianismului, urmate ( într-un viitor nu prea îndepărtat ) de încă una: eliberarea de violența masculină .

Ideile promovate de aceste mișcări au avut un impact deosebit asupra femeilor din țările dezvoltate, care participaseră la aceste manifestări, determinându-le să-și dorească noi libertăți pentru a atinge țelul suprem : egalitatea față de bărbați. Astfel, ele au continuat să revendice superioritatea sexului liber față de căsătorie, pe care o considerau ‚’’ o instituție burgheză care reduce oamenii la posesie și le transformă pe femei în obiecte pasive ale dorințelor bărbaților ’’ (S. Jackson, S. Scott, 1996, p. 6 ), cerând totodată despărțirea actului sexual (al cărui scop este plăcerea ) de reproducere. Practic, prin aceste revendicări și critici, aduse modelului tradițional de organizare familială, ele puneau un semn de întrebare chiar asupra instituției heterosexualității. Mișcările feministe au pornit, deci, de la câteva idei centrale, una dintre ele fiind aceea că relațiile heterosexuale dezavantajează femeile și le subordonează bărbaților.

O altă idee ar fi aceea că dorințele și practicile sexuale sunt determinate social și nu biologic . Pornind de aici, feminismul consideră că sexualitatea nu poate fi tratată izolat de celelalte aspecte ale vieții omului, nu poate fi înțeleasă fără a fi pusă în relație cu ideea de culturală de <dragoste>, cu instituția căsătoriei, cu religia, obiceiurile. ’’ Nu putem defini ceva ca fiind sexual într-un sens absolut, pentru că ceea ce este sexual într-o societate, în alta poate să nu fie. Un act nu este sexual în virtutea proprietăților sale moștenite, dar devine sexual prin asocierea cu înțelesuri sociale învățate. Comportamentul sexual este comportament social și nu numai încoronarea unor porniri biologice.’’ (S. Jackson, 1996 ,p.62 ). Prin urmare, atitudinea si comportamentul caracteristic fiecărei societăți față de sexualitate sunt produse ale învățării sociale. Astfel, unele comportamente ce au o conotație puternic sexuală în anumite comunități, pot să nu o aibă în altele. De exemplu, în marea majoritate a societăților, descoperirea zonelor erogene ( sănii femeilor, fesele, organele genitale ) are o mare conotație sexuală, ceea ce nu este valabil și pentru unele comunități din Africa sau Amazon, unde portul tradițional valorizează goliciunea. Noi credeam că sexualitatea se bazează pe două aspecte : unul biologic și unul socio–cultural . Primul este dat de diferențele naturale dintre bărbați și femei : organe genitale, aspecte specifice ale corpului ( înălțime, masă musculară ) etc. Din acest punct de vedere, putem spune clar că femeile sunt diferite de bărbați ( inegalitate naturală ), însă nu putem afirma că ar fi superioare sau inferioare acestora. Pe de altă parte, aspectul socio–cultural este dat de inegalitatea socială ( mediu de proveniență, educație, experiență personală de viață etc. ).

Greșeala feminismului este aceea că nu privește problema sexualității dintr-un punct de vedere integrator, ci pur și simplu încearcă să demonstreze contrarul teoriilor tradiționale, fără a extrage din ele părțile viabile. “ Dacă pentru a demonstra că sexualitatea nu este aceeași în toate culturile, ci se schimbă din punct de vedere istoric, atunci avem un contra argument la determinismul biologic ’’ (S. Jackson, S.Sott, 1996, p.9 ). Acest contraargument a fost adus de mai mulți antropologi ( B. Malinovski, 1927, M. Mead, 1930 etc. ). Înseamnă, oare, că problema sexulității este rezolvată, că sexualitatea este supusă numai unui determinism socio-cultural ? Credem că această abordare este la fel de periculoasă ca și cea a determinismului biologic . Practic descoperirile făcute nu ne arată decât că sexualitatea este un aspect foarte complex al vieții umane, că bazele ei sunt date prin naștere, dar sunt modelate socio-cultural de-a lungul vieții. Pe de altă parte, nu trebuie ignorate niciodată total instinctele căci ‘’omul este la fel de încărcat de instincte, ca și insecta cea mai evident instinctivă ; omul li se supune pri metode mai diverse, ; asta-i tot” ( R. de Gourmont, 1903, p.12 ) . Pornind de la rolul sexualității, mai putem face câteva precizări importante. Una dintre ele se referă la terminologie. Astfel se preferă termenul de gen în loc de sex atunci când se vorbește despre tot ce înseamnă bărbat sau femeie și despre diferențele sociale și culturale dintre sexe, și se folosește termenul de sex atunci când se face referire la aspecte ale vieții personale, cu semnificație erotică ( S. Jackson, S. Scott, 1996 ) . Deși, semantic, termenii sunt foarte apropiați între ei, s-a considerat că termenul de ‘’gen” accentuează aspectele sociale ale feminității și masculinității, și că îndepărtează ideea că relațiile dintre femei și bărbați sunt ordonate natural . A doua precizare pleacă de la conceptul de subordonare . De-a lungul istoriei, bărbații au găsit diverse mijloace de a controla sexualitatea feminină : acoperirea feței și a formelor corpului, legi de proprietate, centura de castitate etc. Prin însăși existența himenului, femeia era supusă unei discriminări naturale. Odată ce Creștinismul a devenit religia dominantă în Europa, s-a încercat ținerea sub control a sexualității feminine prin legarea femeii de un singur bărbat. In timp ce bărbatul avea o mare libertate sexuală , femeii i se refuza acest drept. Iar sexualitatea nu era decât un aspect al subordonării femeii față de bărbat.

Referitor la subordonarea femeii ( indiferent de aspect ), am putea presupune că acest lucru s-a întâmplat atunci când religia dominantă a devenit monoteistă iar zeul atotputernic de gen/sex masculin. O astfel de subordonare a femeii față de bărbat este mai greu de imaginat la popoarele care adorau o multitudine de zeități, dintre care multe erau de gen/sex feminin. Cu alte cuvinte, noi credem că adorarea și respectul pentru zeițe, impune și un respect mai mare față de femei. Argumente pentru supoziția noastră ar fi următoarele ( O. Drâmba, 1997 ) :

1) Cultura iudaică a fost caracterizată printr-un puternic caracter de dominație a bărbatului, odată cu impunerea Dumnezeului unic, Yahwe .

2) “Codul lui Hammurabi “ ne dă o imagine destul de clară asupra vieții sociale sumero-babiloniene . Astfel, aflăm că femeia, deși avea unele drepturi, era sub dominația bărbatului, într-o cultură care avea o singură zeitate feminină mai importantă.

3) In Persia , femeile erau sub dominația bărbaților, într-o cultură în care principalele zeități erau masculine ( Ahura, Mithra, Ahriman ), o singură zeitate fiind de gen feminin (Anahita ).

4) Religia greacă se caracterizează printr-un echilibru între zeitățile masculine și cele feminine, fapt care se repercutează și în relațiile din interiorul familiei. Statutul femeii era aproape egal cu cel bărbatului, situație care nu a durat însă prea mult, deoarece raporturile dintre soți erau în continuă mișcare.

5) Religia romană avea mai multe zeități feminine datorită (și) faptului că era foarte permisivă și îngăduitoare cu zeitățile popoarelor vecine, tolerându-le sau chiar adoptând unele dintre ele. ‘’In secolul I î.e.n., soția romană era respectată mai mult decât era femeia în societatea greacă” ( O. Drâmba, 1997, p.278 ), realitate care nu a durat nici aici, pentru că situația intra-familială s-a aflat tot timpul sub semnul schimbării .

Concluzionând, presupunerea noastră ar fi aceea că religia a influențat locul și rolul femeilor în societățile patriarhale. Alături de religie ar mai putea fi câțiva factori pe care îi numim factori istorici specifici fiecărui popor, ce vizează trecutul popoarelor, care au condus la crearea unor concepții despre lume și viață : diverse personalități locale ( conducătorii de triburi, înțelepți, magi etc. ), obiceiuri străvechi, condiții istorico-geografice etc.

3. Ramuri și orientări

Revenim la cele două aspecte de la care am pornit în înțelegerea feminismului . Din punctul nostru de vedere, feminismul nu este altceva decât o mișcare protestatară, un bloc de status ( B. Turner, 1998 ) susținut de femei, constituit în vederea unor scopuri specifice. Înainte de a evidenția scopurile, să facem o incursiune în principalele orientări ale acestui curent. Noi doar le vom menționa ( și nu pe toate ), cei interesați găsind detaliile căutate în remarcabilele lucrări ale lui M. Miroiu, din care am preluat aceste tipologii ( Gândul umbre, 1995, Gen și societate, 1997 ).

Autoarea citată consideră că feminismul se subdivide în:

1) Feminism modern ( cel al egalității în drepturi ) ce a dominat secolul trecut și prima jumătate a secolului nostru;

2) Feminism contemporan (cel al dreptului la diferență în contextul egalității), născut în anii 60 ai veacului. Potrivit unor analiști, feminismul contemporan s-ar încheia în anii 90, făcând loc celui de-al treilea val ( ecofeminismul ).

Feminismul contemporan se subsumează, în principal, următoarelor orientări: liberală, marxistă, socialistă, radicală și ecofeministă.

Feminismul liberal consideră că o societate bazată pe drepturile omului poate să se autoregleze în așa manieră, încât să convină femeilor, să încorporeze și experiența lor și modul lor de gândire. Ele cer șanse egale în competiție, pledează pentru reformularea sex-rolurilor, cu insistență pe procesul de socializare în care sexele se diferențiază sub influența genurilor, în sensul educării androgine copiilor.

Feminismul marxist consideră că doar un „mariaj” între feminism și marxism ar putea conduce la o emancipare reală a femeilor. Una dintre premisele acestuia este că societatea pleacă de la o primă formă de inegalitate, cea din familie, în care munca femeilor este exploatată.

Feminismul socialist luptă pentru a crea o societate fără gen, în care categoriile sociale, precum cele de’’ femei” sau de ’’bărbați’’, să dispară. Feminismul radical susține că schimbarea societății nu poate fi concepută fără distrugerea sistemului nedrept al divizării dintre sexe, divizare care pune femeile într-o postură inferioară, subordonată, aservită. El consideră că dominația de tip patriarhală este o constantă istorică generală, aceasta schimbându-și doar numele ori forma, esența rămânând însă aceeași, de-a lungul timpului

În fine, ecofeminismul reprezintă o orientare care se apleacă insistent asupra relațiilor umanității cu mediul, cu făpturile nonumane. El consideră că disprețul față de natură este inacceptabil deoarece același dispreț s-a răsfrânt în, forme, și asupra femeilor.

4. Dezbateri și revendicări

Acestea ar fi, în mare, orientările feministe contemporane. M. Maynard ( 1995, p.270 ) consideră că încercările de a clarifica feminismul în astfel de categorii, au drept rezultat, cel mai adesea, „un set de stereotipuri fără nici un folos, din cauză că se accentuează numai diferențele dintre ele’’ . Partea comună tuturor acestor orientări s-ar reduce, însă, la următoarele idei directoare, care au stat la baza dezbaterilor promovate de feminism :

Atacul împotriva tuturor formelor de discriminare sexuală (discriminare în selecția profesională, în posibilitățile de carieră profesională, în ocuparea unor funcții publice etc.) ;

Atacul împotriva socializării tradiționale (eliminarea procedurilor de educare diferențiată a băieților și a fetelor etc ) ;

Atacul împotriva practicilor sexismului instituționalizat (desființarea organizațiilor, cluburilor și asociațiilor rezervate doar bărbaților etc.)

Pentru o înțelegere mai clară, vom detalia fiecare din cele trei puncte de vedere.

1) Deși J.J. Rousseau (1762 ) spunea că oamenii sunt egali de la natură, datele statistice ne arată cu totul altceva . Astfel, cu toate că situația femeii este mult diferită de la o țară la alta, de la o zonă geoculturală la alta, nicăieri în lume femeile nu sunt tratate egal cu bărbații, din punct de vedere al oportunităților pentru educație, pentru angajare etc. ( Human Developement Report, 1993, United Nations ). Chiar ți în țările unde procentul femeilor care muncesc este mare, domeniul în care sunt angajate este restrâns, și salarizarea este inferioară celei practicate pentru bărbați. Pe de altă parte, deși în multe țări de pe glob femeile au drept de vot ( în unele chiar de la începutul secolului ), mai există încă multe națiuni în care ele nu au primit acest drept politic esențial. Chiar și acolo unde au drepturi politice egale cu ale bărbaților, oportunitățile pentru o carieră politică sunt, însă, mult mai reduse decât în cazul bărbaților . De exemplu, de-a lungul timpului, în toată lumea și în toate culturile, femeile au fost slab reprezentate în funcțiile înalte din stat. Conform cu “The World’s Women : Trend and statics “ ( United nations, 1994 ), numai 23 de femei au fost alese șefi de stat sau de guvern în istoria modernă, dintre cele mai cunoscute publicului român numărându-se M. Thatcher, I.Gandhi, T. Ciller etc .

P. Noris(1997) apreciază că unul dintre obstacolele împotriva ascensiunii femeilor la orice nivel este rolul jucat de mass-media, modul în care modul în care aceasta oglindește locul și responsabilitățile femeilor. Un factor important în acest sens este „vizibilitatea mai scăzută a femeilor lideri, în comparație cu corespondenții lor bărbați, în cadrul emisiunilor TV sau pe primele pagini ale revistelor”. Totuși studii recente demonstrează că această reflectare diferențiată a mai scăzut. De exemplu Women, Men and Media (1994) a monitorizat primele pagini ale 20 de reviste și ziare americane, precum și programele de știri ale mai multor rețele de televiziune între 1989 și 1994. în urma studiului s-a constatat că numărul femeilor la care se făcea referire pe primele pagini ale publicațiilor respective a înregistrat o creștere de la 11% la 19%. În aceeași perioadă, procentul de fotografii ale unor femei importante a crescut de la 24% la 39%.

Dar să vedem, pe scurt, cum s-a ajuns la această situație. În epocile preindustriale, oamenii se raportau la natură și societate prioritar în funcție de potențialul lor fizic. Prin urmare, femeile (cu un potențial fizic redus ) s-au dedicat activităților cerute de mediul exterior. În acest fel, consideră N.Grosu(1997), s-a produs prima diviziune a muncii, prin care femeia și bărbatul au trecut de la semnificația naturală de sex (ca femei și bărbați), la semnificația socială de gen ( ca feminitate și masculinitate). Însă, spre deosebire de sex (cu care ne naștem), rolurile determinate de genul social nu reprezintă un dat imuabil, putând fi puse sub semnul întrebării și revalorizate, dacă se dovedește că ele sunt discriminatorii. Cu alte cuvinte, „construit social, individul poate fi deconstruit”.

Conceptul de discriminare a căpătat relevanță sporită în societatea zilelor noastre, societate clădită în jurul ideii de egalitate. „Discriminarea reprezintă o tratare inegală a indivizilor sau grupurilor în raport cu unele trăsături categoriale…”(I. Mihăilescu, 1993). Conform lui M. Banton(1994), discriminarea este o acțiune individuală, dar dacă membrii aceleiași clase sau categorii sunt tratați în mod asemănător, ea este – în același timp un model social de comportament colectiv. În cazul nostru, discriminarea este o practică de tratare inegală a oamenilor în funcție de sex, concretizată în faptul curent că femeile, la potențial intelectual egal cu bărbații, sunt orientate spre pregătiri inferioare, iar în caz de încadrare egală, sunt plătite inferior. În general, însă, în concordanță cu prevederile Convenției pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor 1981, United Nations), termenul de „discriminare împotriva femeilor” poate însemna orice deosebire, excludere sau restricție făcută pe bază de sex și care are efecte, sau intenționează slăbirea sau anularea recunoașterii, aprecierii sau exercitării de către femei a drepturilor omului și a libertăților fundamentale în domeniul politic, economic, social, cultural etc.

În țările în care datele disponibile sunt relevante și credibile, indexul de dezvoltare umană (măsură sintetică propusă de ONU, ce se bazează pe trei variabile: speranță de viață, nivelul școlarizării și venitul individual) pentru femei este doar de 60% față de al bărbaților. Un foarte bun exemplu l-am avut cu ocazia Turneului Internațional de Tenis de la Wimbledon(1999), unde jucătoarele profesioniste de tenis au protestat pentru că nu primeau premii egale cu ale bărbaților (lucru care se întâmplă doar la Internaționalele de Tenis din SUA). Foarte interesantă a fost poziția lui Țiriac Organizator de turnee internaționale de tenis), care a adus argumente de natură pur economică (premii diferențiate, în contextul încasărilor mai mari în cazul meciurilor masculine) și care ne determină să ne întrebăm dacă în astfel de cazuri vor avea câștig de cauză feministele.

Comportamentul discriminatoriu este justificat cu ajutorul stereotipurilor (modalități nediferențiate de percepere și apreciere). Stereotipurile de gen sunt convingerile, ideile, credințele pe care le au oamenii dintr-o societate în privința atributelor și așteptărilor comportamentale ale bărbaților și femeilor. Iată câteva exemple:

a)femeia judecă după criterii subiective și nu după criterii obiective. Gândirea ei e dominată de sentiment și nu de interes, e psihologică în loc să fie logică;

b)femeia judecă pentru prezent și nu pentru viitor. Riscurile îi apar precumpănitoare, pentru că se exercită în prezent, iar șansele îi apar inaccesibile, pentru că sunt realizabile în viitor.

c)femeile sunt mai conservatoare decât bărbații, deci sunt un grup subversiv în raport cu idealul schimbării sau al modernizării.

În privința discriminării sexuale, a discriminării în general, au apărut păreri contrare. Astfel, C. Zamfir(1993) consideră că ”egalitatea reprezintă mai mult o valoare difuză, o aspirație constituită în contextul unei societăți caracterizate prin inegalitate” .Pe de altă parte, B. Turner(1988) e de părere că societatea contemporană garantează egalitatea, le permite indivizilor să ia startul la cursă din același punct, dar nu garantează egalitatea rezultatelor. De aceeași părere este și M. Banton, care apreciază că este obligatoriu să existe variații, astfel încât, unii vor pierde , alții vor câștiga. Cei care pierd vor fi dezavantajați, dar acesta este rezultatul competiției și nu al discriminării. Însă, „orice argument conform căruia statul ar trebui să intervină și să stabilească proporții egale de bărbați și femei în fiecare sector și la fiecare nivel ocupațional ar fi lipsit de realism”(M.Banton, 1994).

Nu încape nici o îndoială că discriminarea, de orice natură ar fi ea (socială, rasială, sexuală etc.), este un fenomen pe care orice societate ce se consideră civilizată trebuie să îl dezaprobe și să îl combată. Cu toate acestea, uneori, se încearcă cu atâta vigoare combaterea ei, încât se ajunge la un cerc vicios: înlăturarea discriminării prin …discriminare. S-a ajuns, astfel, la apariția unui nou termen: discriminare pozitivă (positive discrimination), care indică situația în care o persoană aparținând unui sex inadecvat reprezentat este preferată în locul alteia, aparținând celuilalt sex, alegere datorată doar acestui motiv. Trebuie amintit că și Guvernul SUA (1970) a elaborat un program care combate efectele discriminării din trecut, prin acordarea de tratamente preferențiale ale unor minorități etnice sau sexuale.

Nu insistam mai mult asupra acestui concept ,pentru ca noi preferam termenul de discriminare inversă (reverse discrimination),chiar dacă considerăm inadecvată explicația dată de Webster (și anume aceea de „ discriminare împotriva albilor sau a bărbaților ),din motive pe care le vom arăta in continuare. Numim „discriminare inversă „ ,discriminarea care se creează asupra majorității, prin încercarea de a îndrepta sau compensa greșelile sau nedreptățile la care au fost supuse unele categorii de populație. De exemplu ,în această categorie ar intra: crearea unor locuri speciale pentru categorii sexuale sau rasiale în instituții de învățământ, crearea unor facilități la angajare etc. preferăm acest termen primului deoarece nu găsim nimic pozitiv în aceste practici, ci ,dimpotrivă ,le considerăm la fel de periculoase ca și discriminarea tradițională. A acorda drepturi mai mari categoriei nedreptățite decât restului populației ,înseamnă a favoriza apariția următoarelor efecte:

a)se recunoaște inferioritatea segmentului favorizat, prin faptul că nu poate concura de la egal la egal cu ceilalți;

b)nu se atinge o stare de echilibru sau egalitate, ci se ajunge chiar la starea contrară, de defavorizare a categoriei majoritare;

c)se încarcă principiile economiei de piață.

Concluzionând, prin acțiunile sale, feminismul a reușit să impună câteva norme împotriva discriminării sexuale, prin intermediul organizațiilor și organismelor internaționale, în ciuda tradițiilor și obiceiurilor din țările aparținând zonelor geo-culturale respective. Astfel, pe 18 decembrie 1979, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a adoptat Convenția cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare împotriva femeilor, intrată în vigoare pa 3 septembrie 1981, semnată până în 1989 de peste o sută de state. Însă, deși în Constituțiile tuturor țărilor considerate democratice sau care aspiră la democrație sunt prevederi legale ce enunță egalitatea dintre sexe, este greu de spus dacă egalitatea afirmată este și reală.

2)Încă de la naștere copilul este implicat în rețeaua de interacțiuni din grupul său social. Cu timpul ,el conștientizează ca oamenii sunt diferiți ca se comportă diferit și ca îi pretind și lui să se comporte în mod diferit ,în funcție de categoria socială de care îi aparține. Cum însa categoriile constituie generalizări, copilul își însușește comportamentul abstract al unui altul generalizat ,deci rolurile sociale specifice genului din care face parte .

Prin intermediul educației, copiii învață încă de mici roluri de gen rigide, prin imitare și identificare (altul semnificativ).în acest proces, ei își interiorizează și prejudecățile și discriminările, diferențele biologice între cele două sexe transformându-se rapid în diferențe socio-culturale, ceea ce implică atitudini și așteptări diferite din partea societății față de femei și bărbați.

L. Grunberg(1997) consideră că genul funcționează încă, ca un criteriu de organizare socială, care direcționează explicit și implicit destinele noastre ca indivizi. Acest lucru se întâmplă pentru că societatea (investind mai mult în diferențe decât în asemănări) îi pregătește pe copii pentru niște lumi separate, în funcție de sexul lor. Copii , dobândind conștiința apartenenței la unul dintre genuri, își fixează atât de mult imaginea genului lor, încât o transformă într-un model față de care se raportează, ca la un model de referință. În acest fel, bărbații dobândesc trăsături tot mai definibile ca masculine, iar femeile trăsături tot mai definibile ca feminine, fapt care accentuează ideea de discriminare sexuală.

Pornind de aici , feminismul consideră că trebuie regândit procesul socializării.

3)După cum am evidențiat, bărbații-prin socializare- dobândesc sentimentul superiorității față de femei. Acest sentiment, transformat în mentalitate a egalității sexelor, a devenit sexism. Conform M.Miroiu(1997) sexismul are două forme: misoginismul (desconsiderare, disprețuirea, inferiorizarea femeilor ca persoane și a genului feminin) și misoandria ( detestarea bărbaților ca persoane și a genului masculin). Dacă în matriarhat se presupune a fi existat practici misoandre, patriarhatul ne pune cu certitudine în fața diferitelor forme de misoginism, atât la nivel practic, cât și simbolic.

Cele mai cunoscute semnificații ale sexismului sunt:

atitudinea socială de denigrare a femeilor;

comportamente, limbaje și politici care exprimă inferioritatea femeilor;

tratare stereotipă a persoanei în funcție de sexul acesteia.

Instituționalizarea sexismului își are arhetipul în religie, instituțiile laice (începând cu familia) respectând acest arhetip. Instituționalizare amintită are efecte considerabile, dacă ne gândim că trecerea unor profesii de la o încadrare majoritar masculină la o încadrare majoritar feminină (cum s-a întâmplat cu învățământul elementar și chiar și în cel gimnazial și liceal) a fost considerată ca o devalorizare, profesia respectivă pierzându-și astfel, prestigiul. Dacă, însă, o profesie feminină, precum aceea de a asista nașterile, este preluată de bărbați, se consideră că ea se înalță de la condiția empirică de „moașă”, la condiția științifică de „obstretician”, dobândind astfel prestigiu(N. Grosu,1997).

Dar, poate, cel mai negativ efect al instituționalizării sexismului este acela acă grupul supus inferiorizării și marginalizării tinde spre auto dispreț și neîncredere în forțele proprii. „Societățile sexiste nu sunt doar nedrepte, ci și contraproductive în privința inovației sociale, a gradului de civilizație și a șanselor de împlinire omenească”(M. Miroiu,1997).

Acestea ar fi, în esență, principalele revendicări ale feminismului. Desigur, ele sunt mai multe, dar să ne oprim asupra consecințelor generate de punerea în practică a acestor revendicări.

Principalul efect pozitiv al mișcării feministe ar fi acela că reușește să modifice o reprezentare a lucrurilor, care în loc să fie văzute în termenii unicității, vor fi văzute în termenii pluralității. Feminismul vrea să schimbe ceva, și chiar dacă, nu reușește să își atingă toate scopurile, încearcă să modifice o mentalitate, încearcă să demonstreze că există și alte puncte de vedere și, prin aceasta, încearcă să îl facă pe individ să își aleagă propriul stil de viață, propriile valori și nu să preia un model unic, viabil într-o perioadă de istorică trecută dar nefuncțional acum. Feminismul, din această perspectivă, este un tip de grup nomic(S. Moscovici,1976), opus acelui anomic prin faptul că se manifestă foarte activ în apărarea propriilor puncte de vedere și propun norme alternative acelora considerate perimate.

Efectul negativ cel mai important derivă din neînțelegerea de către mișcarea feministă a reacției bărbaților la procesul de schimbare pe care acesta îl dorește. Bunăoară, orice schimbare implică transformarea, mai mult sau mai puțin bruscă și profundă, a unei anumite stări de echilibru. Sociologii au constatat că intervalul necesar reorganizării vieții individuale și familiale este întotdeauna și în mod fatal mult mai mare decât intervalul de dezorganizare. Mai mult, până la instalarea noii stări de echilibru, apare și se manifestă o stare de tensiune psihologică, o conflictualitate destul de pronunțată, chiar o tendință de negare a funcționalității noii stări de lucruri.

Această reacție este interpretată de feminism ca o neacceptare a modelului propus, ca o respingere a schimbării. Mai mult mișcarea feministă consideră că așa-zisul refuz al ofertei lor duce la valorizarea și mai înaltă a vechilor valori. Teama că schimbarea nu va fi acceptată generează agresivitate și respingerea unui dialog constructiv, accentuează starea de nesiguranță, dizarmonie, incertitudine. În esență, feminismul greșește prin aceea că nu are răbdare, nu înțelege că trebuie destul timp pentru găsirea noii stări de echilibru și că mai devreme sau mai târziu, dezideratele lor oricum se vor împlini, pentru că societatea prin evoluția și dinamica ei împinge indivizii către această schimbare, pentru a nu deveni disfuncțională și anomică.

Brutal spus, mișcarea feministă a apărut pentru că o mână de femei a conștientizat mai devreme ce se va întâmpla în viitor. Numai că, numărul feministelor a crescut dar nu toate au înțeles sensul în care se mișcă și nu li s-a spus deoarece ele ar fi trebuit să grăbească acest proces. Marea masă a feministelor nu a fost altceva decât o masă de manevră, ușor de manipulabilă, care nu a înțeles și nici nu avea cum să înțeleagă că evoluția societății merge oricum în această direcție, iar asimilarea acestui model ține mai mult de dinamica modificărilor din societate, și mai puțin de lozincile și cerințele acestora. Să nu se înțeleagă de aici că activitatea mișcării feministe nu a avut nici un impact asupra indivizilor sau a societății. În anumite perioade a fost chiar considerabil. Însă, pe ansamblu, dinamica vieții sociale a fost aceea care a pus în practică revendicările feministe.

Să revenim, totuși, la consecințe. Plecând de la ideea că femeile au învățat să lupte pentru un statut egalitar nu cu propriile arme ci, din păcate, cu armele sexului opus(agresivitate etc), această atitudine induce doar efecte negative, din perspectiva funcționalității unei relații autentice. Departe de a fi un câștig sau o creștere în planul personalității feminine, acest comportament nu este decât un surogat iar prețul plătit recunoașterii poziției egalitare a femeii în plan profesional, economic și socio-politic reprezintă de fapt pierderea celor mai autentice trăsături avute, trăsături pentru care a fost apreciată și valorizată. În fine, femeile pornesc de la premisa că devin egalele bărbaților, comportându-se masculin și nicidecum impunându-și, și afirmându-și, păstrându-și sau dezvoltându-și feminitatea. Practic, aici intervine falsa percepție a feministelor asupra mijloacelor prin care pot obține un egalitarism real.

Nu trebuie să se înțeleagă de aici că sunt de preferat raporturile dintre sexe, specifice societății tradiționale. Dimpotrivă, se urmărește dezvoltarea notelor definitorii ale rolului de sex (feminin/masculin) al fiecăruia, având o bază egalitară, din perspectiva planului economic, social, politic, cultural, sau religios. Majoritatea autorilor sunt împotriva exagerărilor proclamate de adeptele feminismului, exagerări ce au drept consecințe desacralizarea relațiilor între sexe și dezorganizarea familiei ca instituție socială(I. Mitrofan, C.Ciupercă,1997). Cu alte cuvinte, este susținută ideea potrivit căreia, în societatea contemporană, problema centrală este aceea de a combina diferența cu egalitatea(A.Touraine,1999).

5. Efecte perverse ale ideologiei feministe

În continuare vom accentua și unele efecte perverse pe care le generează feminismul. Plecând de la pe care le definiția lui R. Boudon(1979), avem de-a face cu un efect pervers atunci când cineva, urmărind un anumit obiectiv, generează o stare de lucruri urmărind un anumit obiectiv, generează o stare de lucruri neurmărită, care poate fi indezirabilă chiar și pentru acesta.

Din punctul nostru de vedere, emanciparea femeii a căutat întărirea, modificarea și afirmarea poziției femeii și a obținut, de fapt, destrămarea, diminuarea și ignorarea familiei contemporane. „Modernitatea” căsătoriei înseamnă din această perspectivă, adaptarea bărbatului la noile cerințe ale femeii și prelungirea unui stil de viață bazat pe incertitudine și nesiguranță. Ca atare, putem afirma, că revendicările feminismului nu își au originea în ambiții greșit orientate ce decurg din ideea eronată că o femeie ca atare ar fi inferioară bărbatului. În realitate, feminismul a luptat nu pentru drepturile femeii, ci pentru dreptul femeii de a deveni egală cu bărbatul. Aceasta este, în ultimă instanță, un nonsens, deoarece a te întreba dacă femeia e superioară/inferioară bărbatului e la fel de inutil ca și întrebarea dacă apa e superioară/inferioară focului(J.Evola,1969).

În al doilea rând, problema sexualității a devenit mult mai complexă. Secole de-a rândul, femeia a fost considerată doar o ființă sexuală, prin sexualitate, fiind supsă bărbatului. Feminismul a conștientizat că două sunt căile de eradicare a acestei stări de lucruri. Prima, frigiditatea, considerată a fi o modalitate a femeii de a-l domina pe bărbat(W.Stekel,1972), nu-și poate atinge scopul, căci bărbatul nu va conviețui cu o astfel de femeie, nefiind -prin urmare- dominat. A doua, implică idealul libertății sexuale, însă, dacă în trecut, (când era inconștientă sau neputincioasă în a se impune ca „femeie”) ea nu înțelegea de ce vaginul ei este atât de prețios, deși prin diferite mijloace (tradiție și normă, cutumă și obiceiuri) și-l apără, în prezent (când e perfect lucidă de rolul ei, în raporturile sale cu bărbații), valorizează atât de mult sexul, încât nu numai că nu își poate apăra nici măcar virginitatea dar își împrăștie obiectul plăcerii, pentru a obține ea înseși plăcere. Altfel spus, din punct de vedere sexual, femeia rămâne în continuare sclava bărbatului, deși feminismul crede că a făcut din bărbat sclavul femeii. Și aceasta pentru că, după afirmația lui P. Bruckner și a lui A.Finkielkraut(1977), cu cât sexul dispare ca diferență, cu atât genitalul se impune ca referință. Desigur, femeia își poate alege singură bărbatul, poate intra în relații extraconjugale fără a mai fi stigmatizată ca în trecut, însă, date fiind dominantele firii ei (sensibilitate, afectivitate, implicare), trecerea la un stil de viață neobișnuit, adâncește frustrarea, și nu mulțumirea, regretul și nu plăcerea.

În fine, un ultim efect pervers prezentat aici, derivă din faptul că femeia va evita bărbatul pe care îl iubește și pe care îl dorește sexual, tocmai din teama de propria pasiune, din teama de a se supune. Dimpotrivă, va căuta să intre cu un bărbat pe care nu îl iubește dar pe care îl poate manipula, tocmai datorită faptului că nu îl iubește. Se observă că dorința de a domina triumfă asupra iubirii. Dorința de putere va învinge dorința de supunere. Însă, cu timpul, va fi tot mai nemulțumită de alegerea făcută și nu va mai putea să își mimeze rolul cu atâta ușurință. În condițiile în care soțul conștientizează că, de fapt, căsnicia lui a fost o minciună, își va schimba radical comportamentul față de soție sau o va părăsi. În ambele cazuri, femeia trăiește din plin deziluzia și regretul, stări pe care nici nu concepea să le întâlnească în condițiile în care bărbatul era cel dominat.

Dincolo de aceste efecte perverse, prin activitatea sa, feminismul a reușit să aducă în atenția opiniei publice și să o impună ca o problemă care necesită soluții, realitatea statistică conform căreia femeile sunt a doua clasă socială peste tot în lume, în special datorită tradiției și obiceiurilor. „Tradiția perpetuează injustiția împotriva femeilor în mai multe feluri, atingând câteva dintre cele elemente ale calității vieții umane: sănătate, educație, libertate politică, participare la viața societății, respect de sine etc.”(M.Nussbaum,J.Glove,1995).

Pe de altă parte, a spune că anumite practici sau concepții tradiționale din anumite părți ale lumii, care își au originea în vremuri de mult uitate, sunt inferioare valorilor occidentale contemporane sau nedrepte față de anumite categorii de populație în general, față de femei în special, este periculos și greu de argumentat. Avem noi dreptul să impunem valorile culturii occidentale în toate zonele culturale de pe glob? Vor fi aceste valori acceptate de triburile din Amazon sau Noua Guinee?

Feminismul a încercat, și încearcă să impună valorile sale în toate culturile, plecând de la premisa că ceea ce este injust în situația femeii din țările în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, nu este profund diferit de nedreptățile la care ea este supusă în țările dezvoltate. Impunerea noilor valori se face, în general, prin influența puternică a civilizațiilor occidentale asupra celor în curs de dezvoltare. Influențele externe (fie prin intermediul colonialismului, fie prin intermediul dominației economice etc.) distrug, de obicei, obiceiurile și valorile ce constituie modul tradițional de viață al popoarelor respective.

Din această perspectivă, fără a critica valorile culturii occidentale, ne întrebăm doar dacă este de preferat să înlocuim varietatea culturală cu un singur mod de viață, omogenic. În acest sens, putem vorbi chiar de o ecologie culturală, o știință menită să descopere și să ajute la conservarea unor modele culturale tradiționale. Ecologia culturală nu este simplă, dacă ne gândim fie numai la zonele unde văduvele sunt nevoite să își urmeze soții decedați sau cele în care fetele sunt vândute de părinți la vârste fragede pentru a se asigura subzistența acestora pe o perioadă limitată. Aceste exemple ne determină să ne întrebăm care ar fi calea cea mai bună: ecologia culturală sau imperialismul? Există și calea de mijloc, și cine este îndreptățit să negocieze interferența valorilor?

Interogațiile prezentate sunt de mare actualitate, mai ales că multe din teoriile feministe sunt criticate, pentru că ar fi ele însele discriminatorii față de unele categorii de femei. Cele mai de seamă reprezentante ale feminismului (care sunt femei albe, de condiție medie sau din clasele superioare) sunt acuzate că ar fi insensibile, nu doar la problemele femeilor de altă rasă, cultură sau religie, ci chiar și la cele ale femeilor din alte clase sociale decât a lor (S.Moller,1995).

6. Problematici feministe tipurile discriminării

Orice încercare de discriminare (în ceea ce privește drepturile de proprietate) afectează nu numai puterea economică a femeii, dar și vocea sa politică, corpul și pe copii ei. Dacă sistemul garantează dreptul de proprietate exclusiv bărbatului (cum e cazul Africii) pentru a supraviețui, pentru a se adapta, femeia trebuie ori să se mărite și să aibă grijă de ferma soțului, ori să-și găsească de lucru la oraș. Multe dintre femeile din Africa sunt obligate să se mărite, însă mariajul aduce copii și mulți bărbați africani, nu-și întrețin familiile. Dacă din cultivarea pământului nu-i poate întreține, ori dacă bărbatul divorțează, femeia trebuie să-și găsească de lucru la oraș, numai că EA acum are copii, care pot purta numele tatălui, deși acesta poate să nu-și asume responsabilități față de ei.

Copiii îngreuiază deplasarea femeii din loc în loc pentru a-și găsi de lucru. Nu-i poate lăsa singuri. Și de obicei, puține femei sunt educate să lucreze într-un birou, și puțini patroni de fabrică le angajează.

O femeie săracă își poate găsi serviciu în meserii marginale: de lucru în casă, comerț cu mărunțișuri sau prostituție. Femeile sunt angajate ca servitoare în casă în unele țări africane și de obicei, sunt ”însușite” de bărbații casei. Comerțul cu lucruri mărunte ca și prostituția sunt de obicei ilegale (De când cu sistemul patriarhal) prostituția e singura meserie pentru care bărbații plătesc îndeajuns ca femeile să se poată întreține.

Cu toate acestea, e posibil ca femeile să nu se poată întreține din ceea ce câștigă, sau poate să se îmbolnăvească. Dacă se întâmplă asta, copiii vor face foamete. Societatea o va condamna pentru „munca„ ei, dar și pentru starea copiilor; ea se va mâhni și se va învinovăți. Cam acesta este scenariul comun. Factorii economici afectează corpul femeii; legile „familiei” nu fac decât să controleze corpul femeii, dar și afectează femeia din punct de vedere financiar. Și oricând are de suferit femeia, vor suferi și copii.

Caracterul circular al problemelor femeii se reflectă în acest text, unde un motiv se reîntâlnește în altele; e uneori imposibil să distingi un anumit rău, încât să poți să îl separi de cele care îl produc (guverne dominate de bărbați, biserica, instituții, municipalitatea sau societățile private). Totuși trebuie subliniat că aproape întotdeauna când femeile au de suferit, și copii au de suferit și când femeilor li se face un bine, li se face un bine indirect copiilor. Astfel că politicile care fac rău femeilor, ele de fapt, fac rău, întregii comunități.

6.1. Greutatea de a dovedi că există discriminare

E greu să dovedești că există discriminare în societățile în care primează prejudecata. E mai întotdeauna posibil să găsești ceva de atacat – dacă asta vrei – în orice ființă umană. Oricine e doritor de a găsi o persoană sau unu grup ca fiind inferior, poate găsi liste întregi de motive care să demonstreze inferioritatea, pentru că de fapt, cu toții suntem inferiori față de idealul de umanitate pe care l-am creat.

Dacă încercăm să dovedim că bărbatul e inferior, ne putem referi la faptul că bărbații mor la o rată mai mare decât femeile, în orice decadă a vieții, căci sunt din punct de vedere emoțional reduși, incapabili să ofere suport afectiv, nu pot naște copii ori să îi crească sau nici măcar să-și gătească cina. Depinzând de schimbările hormonale care îi fac să aibă crize de furie, care amenință viața, a lor sau a altora, ei sunt de asemenea fascinați de jucării și în mod deosebit se cred adepții unor structuri care le dau iluzia că dețin controlul. Au unele calități care le compensează: sunt firi pasionale când e vorba de sex; și faptul că sunt lipsiți de responsabilitate, îi face să fie ludici sau strălucit de deștepți, când e vorba de probleme care n-au nici o legătură cu realitatea. Desigur, o astfel de specie ar trebui să fie folosită pentru a crea jocuri pentru propriul amuzament, în timp ce femeia să preia greutatea responsabilității de a conduce societatea, crescând copii și pregătind cina. Dacă aceasta ar fi ideologia care să se impună, actele individuale, care au schimbat situația s-ar putea potrivi în context, iar protestele bărbaților ar fi privite ca oscilații ale sării, cauzate de hormoni.

Albii îi văd pe negri ca prădători în ținuturile locuite de albi. Albii le consideră pe negresele din zonele bogate, locuite de albi ca servitoare, dar le văd ca prostituate pe străzile orașelor.

În Moskova, femeile nu pot intra în hoteluri, dacă nu au dovada că sunt așteptate sau invitate, pentru că guvernul presupune că orice femeie care nu locuiește în hotel, dar intră în hotel, este prostituată. La asta s-ar referi prejudecata oamenilor bazată moștenirea genetică, pe amprenta pusă de sex sau culoare. Toate societățile întrețin prejudecățile „despre care nu trebuie să se vorbească”. Mișcarea feministă a reușit să dea la o parte legile discriminării din modul de gândire al societății industrializate; însă, acum, bărbații folosesc tehnici mai sofisticate pentru a exclude femeile (de exemplu: într-o companie, când o femeia nu e promovată, nu e vorba de discriminare, (spun bărbații), problema e că băieții n-au plăcut-o, și ea nu s-a integrat în colectiv. De asemenea e folosit cuvântul „prea” când e vorba de femei: femeile vorbesc prea tare, sunt prea pasive, prea agresive sau se îmbracă prea țipător, sunt prea bătrâne/tinere etc.

Într-o societate, unde femeia e vânată, toți găsesc femeia ca fiind mai plictisitoare decât bărbații.

În cartea „Retropped woman: Gatch 22 in deviance and control” un articol prezintă câteva caracteristici care califică femeia care se abate de la reguli: să nu aibă copii, ori să aibă copii lucrând pentru salariu. Femeile cu copii care au nevoie de ajutor pentru a-i întreține sunt găsite vinovate, la fel cum sunt considerate și femeile care divorțează, care sunt lovite și care nu lovesc, care îi părăsesc pe cei care le bat.

La fel e cu femeile criticate pentru că sunt libertine (sexual), că sunt „țâfnoase” când e vorba de sex, că se agață de ideea de virginitate…femeile se abat de la regulă când se afirmă, sau când nu sunt supuse, dacă nu se dedică total soțului și copiilor sau dacă se dedică doar lor. Societatea le condamnă pentru că sunt ambițioase, pentru că sunt bogate sau sărace, cu sau fără carieră.

În societățile patriarhale, ura pentru femeie este ceva obișnuit, orice mică acuzație găsindu-se în buzunarul bărbatului, care e dispus să plătească orice acțiune. Discriminarea e greu de dovedit și trebuie studiate întâi efectele pentru a-i putea dovedi existența.

6.2. Obsesia bărbatului privitoare la perspectiva feminină asupra actului reproducerii

Rasa umană e recreată prin femeie cu ajutorul corpului ei. Însă sistemul patriarhal a închis femeia în corpul ei. Pentru că femeia poartă copilul, bărbații au încearcat să controleze corpul femeii; ei credeau că femeile se pot „reproduce” singure (în mod miraculos). Ideea că femeia singură poate să facă copii pătrunde toate societățile și nivelele de mentalitate. Dacă ele singure fac copii, tot ele să-și asume responsabilitatea de a-i crește, spun bărbații. Însă vor ca copii să le poarte numele, dar se comportă ca și cum doar femeile au ales să aibă copii, și de aceea ele au exclusivitatea în întreținerea și creșterea lor.

Pentru că femeile fac copii, problemele lor au un caracter circular: ceea ce bărbatul face corpului femeii, poate afecta sarcina. Nici castrarea, nici faptul că e tată nu-i împovărează la fel de mult pe tot restul vieții. Pentru că femeia poartă copilul, bărbatul vede femeia ca mamă care-i datorează serviciul de a-l îngriji. Dacă femeii i s-ar da posibilitatea, ea ar putea avea responsabilitate totală pentru reproducerea și socializarea întregii rase umane. Dar bărbatul așteaptă ca femeia să-și îndeplinească rolul fără să primească nici o recompensă, fără ajutor sau considerație din partea bărbatului.

Istoria arată faptul că bărbații sunt invidioși pe faptul că femeile au capacitatea reproductivă, a fost primul lucru pe care au vrut să și-l aloce. Însă dorința lor n-a rămas decât la stadiul de obsesie. E ușor vizibil că tendința de a controla reproducerea se află în toate nivelele de activitate ale bărbatului.

6.3. Discriminarea sistematică a femeii

În întreaga lume se observă faptul că femeile fac cea mai mare parte din muncă –cu excepția țărilor islamice.

În India, femeile muncesc, în timp ce bărbatul le urmărește munca; aici femeile sunt foarte slabe, cară ulcioarele pe cap, pe iarbă aproximativ douăzeci de bărbați stau tolăniți, vorbind, având cămăși albe pe care sigur nu le-au spălat ei. Vânzătorul, fiind hindus, vinde doar băuturi răcoritoare, care sunt scumpe pentru acești oameni săraci însă doar bărbații stau în aceste „cafenele” indiene. În Etiopia, poți trece pe lângă o femeie cu un corp îmbătrânit, cocoșată de brațul de lemne pe care îl duce. Alături de ea, călărește un bărbat pe un măgar. În multe orașe, puține femei sunt pe stradă în timpul orelor de lucru. Dacă intri într-o cârciumă din Dublin, e plin de bărbați. În Italia observi că un bărbat care te urmărește. Îl înfrunți, și el îți spune tot ce-ai făcut în ziua respectivă, în ultimele două ore; bine îmbrăcat, lucrează pentru o companie de asigurări. Te întrebă dacă nu vrei să bei ceva, -înțelegi că nu va plăti el. în Moscova, bărbații zăbovesc lângă hoteluri, aeroporturi, așteptând să vândă ruble la negru străinilor, deși ar putea găsi ceva sigur de lucru în oraș. Pe femei le vezi doar la lungile cozi din fața magazinului alimentar. Cozile la care stau bărbații, sunt pentru votcă. Nici în Atena nu vezi femei pe stradă, decât spre seară când își fac cumpărăturile. Nu le vezi pentru că ele sunt la serviciu: acasă, în birouri, în fabrică. Însă, bărbații, indiferent de ce fac, câștigă mai mult decât femeile.

6.4. Discriminarea economică

În 1980, în Copenhaga, la Conferința națiunilor unite AF., statisticile prezentate atunci, sunt valabile și acum: femeile fac două treimi din muncă. Produc 45% din producția alimentară de bunuri de consum, dar li se oferă doar 1% din câștig și 1% din proprietăți și o parte din acest procent maschează proprietatea ascunsă a bărbaților pentru taxe și impozite.

Întreaga lume e inter-relaționată ai, iar ce ne unește este economia și piața de valori a lumii. Toți suntem afectați de creșterea prețului petrolului, toate statele fac parte din piața mondială, în procente diferite, controlate de agențiile globale: Banca Mondială, Fondul Internațional Monetar, Națiunile Unite. Ele fac rapoarte privind performanța economică a țărilor, iar aceasta arată care țări au nevoie de ajutor, dar și pe posibilele țări unde s-ar putea face investiții.

Statistica arată ce s-a întâmplat, dar și ce urmează să se întâmple în viitor, ele sunt punct de plecare pentru exploatarea economică și politică, reflectă abilitatea unei țări de a face bani și nu starea ei de producție. În aceste statistici sunt două constante: bărbații iau decizii în funcție de ele, și uită de femei, copii și mediu. Situația curentă a lumii e că nu valorizează pacea, nu are grijă de resursele naturale, munca femeilor, ori pentru „munca” ne plătită pe reproducere și menținere a vieții. Sistemul nu răspunde de valori pe care oricum nu le recunoaște.

În 1985, la sfârșitul raportului U.N.Decade for woman s-a ajuns la unele concluzii: femeile au câștigat teren în educație, sănătate, în găsirea unei slujbe și în politică, dar încă au mai multe responsabilități, în timp ce bărbații au mai multă putere. Raportul susține că 35% din femeile europene căsătorite, muncesc pentru salarii, în Africa, femeile fac 75% din muncile agricole. În societățile industrializate, femeile lucrează 56 de ore pe săptămână acasă, iar în societățile neindustrializate petrec mai mult timp. Sarcina gigantică a reproducerii este scoasă total din „producția domestică” și în statisticile Producțiilor Naționale Totale femeile nu sunt considerate ca făcând parte din forța de muncă, pentru că ele nu sunt plătite pentru munca lor, și pentru că bărbații le iau salariile, sau pentru că munca lor nu e considerată muncă.

După independență, statele africane i-au numit pe bărbați „capul gospodăriei”, acestea au exclus femeile din programele de dezvoltare naționale și internaționale. Aproape toate proiectele de dezvoltare din Africa se adresează bărbaților. Deși femeile sunt „fermiere” în Africa li s-a dat doar puțin ajutor. Reforma agrară oferă titluri de proprietate bărbatului, titluri necesare pentru a obține împrumuturi și alte facilități în agricultură. Neavând titluri, femeile sunt excluse de la pământ, ele asigură hrana, dar fabrică și bunuri pentru uz domestic sau comerț. Când femeile muncitoare din vest au fost angajate la fabrică, deși erau exploatate, puteau câștiga bani, care să le scape de opresiunea bărbaților. Dar ele nu pot acumula bani din salariul care e prea mic. Pentru munca lor, ele obțin doar atât cât le trebuie pentru a supraviețui (ele și copiii). Munca și banii lor susțin bărbații din mine, de la ferme și din industria urbană.

Femeile fermiere din Africa, India sunt cele mai istovite din lume, lucrând de la zece la cincisprezece ore pentru proprietar. O zi tipică pentru o femeie din Zimbabue începe la ora trei A.M., se duce la râu după apă, plivește buruienile din culturi, alăptează copilul în timp ce lucrează, alungă animalele de pe terenurile cultivate, macină grâul în făină, prepară hrana, adună lemne, ajută soțul la semănat, face mâncare, spală.

Dreptul femeii de a avea pământ, variază de la o societate africană la alta. Bărbații dețin într-o așa de mare măsură controlul, încât o femeie care cultivă pământul deținut de soț, care lucrează în oraș, nu poate hotărî singură ce anume să cultive – pentru că nu au pământ- femeile nu pot primi credite și nu au drepturi bănești care li se cuvin din culturi, chiar dacă ele cresc plantele.

Nivelul de nutriție al femeii și capacitatea de muncă scade, pentru că venitul aparține bărbatului, iar acesta dă „petreceri” și cumpără cu banii radiouri. Însă bărbații din Camerun plătesc taxa de școlarizare a copiilor, însă în Kenia bărbații joacă cărți, beau și plătesc prostituate în timp ce familiile lor fac foamete. În India, bărbații cheltuie 80% din bani doar pentru el, în SUA mulți bărbați își părăsesc familia, cheltuind mai mult pentru ei.

Studiile arată că femeile cu resurse îmbunătățesc nivelul nutrițional al copiilor (femeile indiene cheltuiesc 95% din venit pentru copii), indienii au un proverb: „un penny pentru o femeie e un penny pentru femeie e un penny pentru familie, un penny pentru bărbat, e un penny pentru bărbat.. în Zambia s-a încercat impunerea unei legi ca femeii să i se ofere jumătate din alocația copilului – bărbații s-au plâns că dacă se întâmplă asta, femeile vor cheltui banii pentru machiaj, rochii scumpe.

O altă formă de exploatare este turismul sexual: bărbații să viziteze bordeluri special create pentru ei – cu fete vândute de familiile sărace. Turismul sexual a fost propus ca strategie de dezvoltare de agențiile internaționale de ajutor. Prima care a susținut ideea a fost Banca Mondială, apoi FMI și Agenția pentru Dezvoltare a Statelor Unite. Thailanda, Filipine, Koreea de Sud sunt centre ale turismului sexual asiatic și african. Altă secțiune din această industrie este cuplajul: companii din vechea Germanie de Vest, vând femei din Asia și alte zone drept soții, făcându-li-se reclamă: sunt supse, ne emancipate și docile. Industria aceasta e susținută de o rețea de organizații de turism internațional, filiere de hoteluri etc.

În timp ce nașterea copiilor, creșterea lor, menținerea familiei nu valorează nimic în bilanțul economic global, războiul e considerat productiv și valoros. În 1988, națiunile lumii au cheltuit peste 110$ pentru fiecare bărbat, femeie, copil aflat în armată, mai mult decât pe mâncare, apă, adăpost, sănătate, educație sau pentru protecția ecosistemului.

Cheltuielile militare globale în 1985 au fost de 900 miliarde dolari, mai mult decât venitul a ½ din umanitate; sunt 70 milioane de persoane angajate în armată- munca și serviciile militare sunt importante pentru comunitate, creșterea copiilor NU.

Un miliard de oameni se duc la culcare flămânzi în fiecare seară, cei mai mulți, femei și copii. 50.000 mor pe zi de malnutriție, boală care există și în țările dezvoltate. În SUA 12 milioane de copii nu beneficiază de servicii medicale, iar 5 milioane sunt fugari de acasă, nu au unde locui. Societatea din India cere femeilor să își crească copii în granițele izolatoare ale casei. Sistemul economic al SUA, cere femeilor să-și îngrijească familia fără susținere financiară, plan de pensionare, sau asigurare medicală; sistemul le obligă pe femei să depindă de bărbați.

Reducerea „muncii femeii” care are grijă de toată societatea – are efecte dezastruoase la femeile din societățile industriale/agricole. În societățile socialiste, femeile aveau două slujbe, bărbații doar una. În societățile capitaliste, bărbații exclud femeile din slujba de manager. În Bangladesh și Indonezia, femeile dețin 1% din aceste posturi. Femeile câștigă cu 75% mai puțin decât bărbații care fac același lucru. Bărbații câștigă cel mai mult între 45 și 64 de ani, femeile la 44, după care pierd din sumă. În 1989 venitul anual al femeilor între 45 și 54 de ani era de 20,466$, iar al bărbaților între aceleași vârste era de 34,684$.

Liga Femeilor în Vârstă explică: „mai mult de jumătate din diferența dintre salarii poate fi explicată de diferența de educație și de experiența muncii”. Femeile de culoare, față de cele albe, sunt predispuse să trăiască în sărăcie, din cauza capacității lor reduse de a câștiga, dar și pentru că bărbații negri câștigă în medie mai puțin decât cei albi.

6.5. Discriminarea politică

Istoricii au denumit Atena antică „locul democrației”, pentru că acolo a fost primul stat care a dat drept de vot tuturor cetățenilor, dar numai 6% din populație erau considerați cetățeni; femeile și sclavii nu puteau fi cetățeni, iar legea ținea femeile aproape în sclavie.

Ni s-a spus că revoluțiile politice din ultimele secole au dus la democrație, așa că tot mai mulți oameni au dreptul la cuvânt decât în trecut. Poate că aceasta este adevărat, chiar dacă cele mai multe sisteme „democratice” contemporane maschează faptul că adevărata putere în stat este deținută de bărbați necunoscuți, care administrează corporații imense și instituții importante. Oricum, regulile democratice presupuneau conducerea „poporului”, a cetățenilor țării, însă, niciodată nu au inclus femeile până în secolul trecut.

Discuțiile despre femei și putere politică, deseori confundau două situații foarte diferite: femeia remarcabilă, ajunsă la putere ca o individualitate, într-o instituție condusă de bărbați și puterea politică deținută de casta femeilor, de femei în general. De la apariția statelor, nici un stat nu a permis femeilor să ajungă la conducere, dar femeile totuși puteau conduce în multe sisteme, în special în cele monarhice.

Primele state erau conduse de un singur bărbat, susținut de clanul lui, care își însușea adesea producția și uneori, pământul acelora pe care îi domina; dar bărbații din clanuri erau înconjurați de femei – mame, soții, surori, concubine și sclave, care în interiorul familiei, aveau o putere personală, prin care se impuneau uneori. Ele erau adesea conducătorii din spatele scenei, influențând bărbații care conduceau, și mai ales pe cei tineri. Multe femei au condus în locul lor, de la primele state Sumeriene și Japoneze, până la monarhiile Europei medievale, dar multe au condus după modelul masculin. Femeile puteau deține putere politică din această poziție, dar niciodată nu au avut dreptul legal la putere. Aceasta pentru că acolo unde femeile puteau deține puterea, existau femei în conducere doar întâmplător, văzute ca extraordinare, și capabile să depășească „slăbiciunea” sexului lor. Toate însă sunt supuse atacului, tocmai datorită sexului lor (chinezii au blamat concubinele împăraților pentru căderea dinastiilor). Poate părea ironic, o femeie, Indra Gandhi, a condus o națiune, care mai mult decât altele și-a ucis propriile femei. Femei ca Indra Gandhi, Golda Meir sau Margaret Tatcher, deși dețineau putere, aceasta nu înseamnă că țările lor aveau mai puțin dispreț pentru femei decât alte țări. Astăzi femeile ajung la putere, în general, în țările în care prin tradiție puterea se moștenește: elita bărbaților le poate permite femeilor din propria lor clasă să dețină putere dacă aveau putere de a ține unită o țară, și contând pe faptul că bărbații le pot controla pe ele.

India își alege mai multe femei pentru a ocupa posturile politice decât alte țări, întrucât are o tradiția a conducerii de către o elită înlănțuită prin rudenie; este încă o națiune feudală. În India, distincțiile de clasă au o importanță imensă, și este dificilă depășirea lor. În 1990 a fost un procent mai mare de femei în camera parlamentului indian (7,9%), decât în camera omoloagă americană (6,4%); femeile cuprind 9-10% din camera senatului în India, dar numai 2% din senatori în America sunt femei. Economista Amartya Sen notează că multe femei ocupă funcții în Universitatea din Delhi, decât la Howard, unde Sen predă acum. Oricum, la fel cum sistemul castei indiene se erodează gradat, și devine mai puțin constrictiv, tot așa elita feminină, nu va mai fi privilegiată în camera de jos a Parlamentului, într-adevăr, mai puține femei din această generație au funcții importante de guvernământ, decât prima generație după independență. În ambele guverne și instituții economice, ca o valoare presupusă, moștenește sângele ca standard.

Sistemele devin mai impersonale și mai masculin dominante. Femeile au ultimul acces la putere în sisteme care se presupun a fi bazate pe valoare, unde rândul este câștigat, nu moștenit. Aceasta nu este, așa cum unii bărbați se plâng, din cauză că femeile sunt mai puțin competente, ci pentru că sunt înlăturate de pe calea prin care este câștigat. În sisteme controlate de „găști militare masculine”- sau în așa numitele democrații, accesul este câștigat prin serviciul militar (care exclude femeile), experiență în muncă, sau experiență politică (ambele din care femeile sunt de regulă excluse). Când bărbații educați au început să aibă un cuvânt de spus în Europa, în secolul al XIV-lea, femeile au fost oprite să meargă la Universități și câteva aveau o educație rudimentară. Pur și simplu prin această singură excludere, bărbații țineau femeile în afara vieții religioase și politice în afara tuturor profesiilor, exceptând obstretica.

Astăzi femeile sunt educate în cele mai multe din țările industriale și pot munci într-o mare varietate de arii (dar nu în toate) dar superiorii bărbați, refractari să le avanseze în poziții mai înalte, foarte rar le plasează pe o pistă spre posturi mai înalte, în țările non-industriale, femeile dețin aproape 6% din posturile de guvernământ. În cele mai multe națiuni Europene, ele dețin de la 5 la 11%, dar în 1989 Uniunea Interparlamentară a raportat că numărul femeilor în lumea legislaturii a scăzut. În 1975 femeile au urcat la 12,5% din parlamentele lumii în 1988, 14,6%, dar în 1989 au scăzut din nou la 12,7%. Vocea femeilor este absentă în noile state europene estice. Posturile guvernamentale în Ungaria și România erau deținute exclusiv de bărbați.

Pe de altă parte, multe femei au ocupat poziții înalte în politică în Țările Scandinave și în câteva alte țări mai mici. Gro Harlem Brundtland a fost de câteva ori primul ministru al Norvegiei, , și câteva țări aveau femei în funcție de președinte (poziție onorifică pentru femei). Un Institut norvegian de cercetare, a efectuat un studiu, numit „Scenario 2000” pentru a cerceta cauzele acestor schimbări feministe. Norvegia este una dintre cele mai feministe țări din lume. Bărbații, la fel ca și femeile au drepturi egale, cel puțin ca principiu, dar cercetătorii, afaceriștii și politicienii implicați în acest studiu au sugerat că unul din motivele pentru care femeile au câștigat un renume în viața publică, a fost pentru că bărbații renunțau la acest renume. Ca și americanii care au condus biserica protestantă, ce era unită, iar apoi s-a împărțit, liderii lăsând religia în grija femeilor, tot așa când s-a deschis drumul spre o putere mai mare, politicienii au renunțat la politica norvegiană, pentru corporații internaționale mai puternice și mai profitabile.

Alta este însă situația în USA, unde în 1990 erau 29 de femei în senat din 435 de locuri, deci 6%. Acolo unde este inima feminismului, și unde, spun femeile că ele conduc bărbații, femeile au mai puține locuri în guvernământ decât în țările neindustrializate. 1986, 151 de femei dețineau funcții în guvernul statului, deci 17,9%. În 1990 trei femei au ocupat funcția de guvernator din 50 de state, ele au câștigat 18% din posturile de legislatură statală – 54 dețineau funcții executive în stat, se putea și mai rău: în aprilie 1990, diviziunea administrativă elvețiană a votat pentru oprirea femeilor de la vot.

Mai mult decât atât, puținele femei care operau în sfera publică, sunt subiect pentru o formă de atacuri care rareori vizează bărbații. Când Margaret Tatcher a fost primul ministru al Marii Britanii, jurnaliștii contestau regulat sexualitatea ei și „virilitatea” soțului și criticau rochia și manierele ei, și totuși ea a fost la vremea ei cel mai deosebit conducător din lume. În timp ce critica politicii duse de Margaret Tatcher era legitimată, astfel de atacuri personale forțate la adresa funcției ei erau era pentru a aminti liderilor femei că ele sunt sub controlul constant al bărbaților, care vor ataca fiecare mișcare pentru a altera, a schimba politica guvernamentală – împotriva femeilor. Este îndoielnic faptul că o feministă puternică poate câștiga o funcție politică importantă în vreo țară, chiar dacă Golda Meir, Indira Gandhi, Margaret Tatcher, iar mai târziu Benazir Blutto au avut înclinația de a îmbunătăți situația femeilor, ele nu au îndrăznit să o facă. Cu câteva excepții, numai conducătorii bărbați îndrăznesc să elimine legile care le constrâng pe femei.

Ura bărbaților pentru femei din viața publică se extinde și asupra soțiilor conducătorilor politici. Barbara Busch reușește să scape criticismului, prezentând un comportament mămos. În ultimii ani Pat Nixon a fost ținta unor simpatii considerabile, dar când soțul ei a ajuns președinte, jurnaliștii au acuzat-o de slăbiciune. Soțiile care sunt percepute ca având minți care i-ar putea influența pe soții lor, se confruntă cu cele mai puternice atacuri. Jurnaliștii arătau dispreț pentru Rosalin Carter, o parteneră inteligentă, dedicată și muncitoare pentru președintele Jimmy Carter. Ei au criticat-o vicios pe Nancy Reagan pentru gustul ei pentru lux, pentru gusturile, pentru hainele ei, dar au urât-o pentru influența ei asupra soțului (care s-ar părea că a fost pozitivă – s-a opus plecării lui la Bitsburg, și a vrut ca el să îl țină mai bine sub control pe directorul CIA William Casey). Fiind pe departe mai serioasă decât Nancy Reagan, nu au scutit-o pe Raisa Gorbaciov de atac. Rușii nu-i puteau suporta asertivitatea și stilul. Un deputat din guvern a atacat-o într-o emisiune TV de la o oră de maximă audiență. Afirmând metaforic că Napoleon a fost atras de tiranie datorită lingușitorilor și soției sale, el l-a acuzat pe Mihail Gorbaciov de acordarea unor tendințe imperialiste pentru că el era de asemenea „incapabil” să treacă peste lingușirea și influența soției sale.

6.6. Discriminarea religioasă

Cu toate că fiecare țară ridică bariere împotriva femeilor în sistemele sale economice și politice, iar situația economică și politică a femeilor este mai rea decât a bărbaților în întreaga lume, cu toate că diverse personalități politice au luptat pentru favorizarea femeilor, înainte ca feminismul să se extindă pe toată suprafața globului. Multe instituții însă luptă pentru revocarea acestor câștiguri ale femeilor, pentru a întoarce femeile la o poziție de subordonare și subjugare. Aceste instituții sunt religiile, „depozitele„ încrederii și credințelor multor femei.

Toate principalele religii ale lumii sunt patriarhale. Ele au fost fondate pentru a răspândi, pentru a sprijini supremația masculină, deoarece zeii lor sunt masculini. Dar nu este nimic patriarhal în impulsul religios; oamenii religioși îl definesc pe Dumnezeu în felul lor propriu, și sub presiunea feminismului, multe biserici încearcă să elimine elementele patriarhale din ce în ce mai evidente în simbolismul lor. Ca răspuns la asta alte biserici au devenit mult mai rigide, chiar fanatic patriarhale, într-o mișcare numită fundamentalism. Gânditorii evrei și musulmani insistă că termenul fundamentalism nu descrie noile mișcări în iudaism sau islamism, dar jurnaliștii au tendința să numească toate mișcările religioase de aripă dreaptă „fundamentalism”. Intrușii aplică termenul unor grupuri care împărtășesc doar câteva principii religioase, sau chiar nici unul, dar care susțin cu fervoare controlul puternic al bărbaților asupra femeilor. Scriitorii sectelor fundamentaliste rareori discută despre femei, dar singura caracteristică împărtășită de toți fundamentalișii religioși și este războiul lor pentru a domina femeile tot mai mult.

CAPITOLUL II: FEMINISMUL ȘI IMPACTUL SĂU ASUPRA VIEȚII DE CUPLU

1. Evoluția relațiilor dintre sexe

Nevoiți sau nu, bărbatul și femeia au conviețuit de-a lungul istoriei, indiferent de gradul de dezvoltare al societății, indiferent de gradul de implicare al celor două sexe în realizarea funcționalității diadei din care făceau parte.

O posibilă explicație a atracției interpersonale o găsim în învățătura tradițiilor antice. Potrivit acesteia, conceptele de bărbat și femeie nu sunt mai mult decât niște termeni generici. Nimeni nu este bărbat sau femeie în stare pură pentru că fiecare individ aparținând unui sex figurează rudimente și ale celuilalt sex.

Aceasta înseamnă că, în fiecare dintre noi, calitatea masculină și cea feminină sunt amândouă prezente, într-un dozaj diferit, chiar dacă forța vitală este fundamental yin sau yang. Conform doctrinei tradiționale extrem-orientale, simpla prezență a femeii în fața unui bărbat dă naștere în ființa amândorura unei energii speciale numită tsing, energie ce provine din polaritatea lui yin și a lui yang. De aici derivă și legea atracțiilor sexuale.

Potrivit lui J.Evola(1969), această lege o găsim exprimată încă de la Platon, care pune la baza ei un complementarism, reprezentat printr-un obiect tăiat în două părți folosit în vechime pentru recunoașterea reciprocă a două persoane, când partea arătată de una dintre ele coincidea perfect cu partea rămasă în păstrarea celeilalte persoane. În mod analog, spune Platon(Banchetul), fiecare ființă poartă în sine o jumătate a întregului doveditor și caută instinctiv și necontenit „frântura ruptă din el însuși”, cu alte cuvinte complementul, astfel încât „ambele părți să devină una”.

Aceeași idee apare și la Aristofan care, imaginând o alegorie a omului primordial, considera că la începutul lumii au existat androgini (oameni de ambele sexe) care aveau o conformație specială: patru mâini și patru picioare, două fețe iar înfățișarea era aceea a unui tot, dintr-o singură bucată. Zeus, mâniat de puterea și semeția acestora, i-a pedepsit, tăindu-i în două și întorcându-i unul către celălalt. De atunci durează atracția unei ființe omenești pentru alta, dorința întregitoare a naturii noastre primordiale, care se străduie să facă unul din doi pentru a vindeca insuficiențele firii omenești. Această atracție nu este altceva decât o tentație reparatorie, o încercare infinit repetată a naturii umane spre împlinirea ei desăvârșită.

Mai dezvoltată, aceeași idee apare la A.Schopenhauer(1918), care spune că, precondiția unei pasiuni puternice este ca două persoane să se neutralizeze reciproc, așa cum fac un acid și o bază când formează o sare.

Chiar dacă a fost intuită din timpuri străvechi, legea atracțiilor sexuale nu a fost formulată decât în secolul XX, de către O.Weninger(1918). Potrivit acesteia, dacă luăm drept criteriu bărbatul absolut și femeia absolută și dacă considerăm că există ceva bărbătesc în fiecare femeie, și ceva femeiesc în fiecare bărbat, atunci atracția maximă dintre un bărbat și o femeie se trezește în momentul când adunând părțile de masculinitate și feminitate prezente în amândoi, se obține ca total bărbatul absolut și femeia absolută. Acest lucru face ca oamenii să caute continuu, de cele mai multe ori inconștient, perechea potrivită, chiar și atunci când au impresia că au găsit-o.

C.Jung(1952) a reluat aceeași idee, chiar dacă a schimbat perspectiva de abordare. El plecă de la premisa că fiecare bărbat poartă în sine, nu imaginea unei femei anume, ci a unei femei în genere. Această imagine este o însușire ereditară transmisă din vremuri străvechi și înscrisă în sistemul organic, un arhetip al tuturor experiențelor liniei ancestrale, privind natura feminină. Același lucru e valabil și în ceea ce privește femeia care și ea are o imagine înnăscută a bărbatului. C.Jung numește prima imagine anima iar pe a doua animus. Atât pentru bărbat, cât și pentru femeie împlinirea acestei imagini oferă „posibilitatea de a găsi o replică a propriilor complicații în ființa multiformă a celuilalt”(C.Jung,1925).

Dincolo de aceste explicații ale atracției interpersonale, au existat destule speculații teoretice conform cărora, pe primele trepte ale dezvoltării, femeia avea nevoie de protecție din partea bărbatului în aceeași măsură în care societatea contemporană (dominată de independența economică a femeii) îl constrânge pe bărbat să recunoască cel puțin implicit, dependența de celălalt sex, mai ales din perspectiva afectiv-sexuală.

Cert este faptul că, încă de la începuturile promiscuității(când omul a trebuit să își asigure supraviețuirea), continuitatea existenței a fost posibilă doar prin acomodarea celor două sexe, relația lor trebuind să fie destul de suportabilă pentru a oferi un grad suficient de protecție, securitate, și grijă față de urmași. De-a lungul timpului, indiferent de achizițiile culturale care au urmat, de schimbarea percepției față de viața de cuplu, de valorile care s-au pus la baza unei conviețuiri autentice și funcționale, ceea ce a rămas constant în relația dintre cei doi parteneri a fost acest grad de suportabilitate, care a determinat sensul armonic/dizarmonic al evoluției cuplului, stabilitatea/instabilitatea structurii de rol conjugal.

În opinia noastră, gradul de suportabilitate este rezultatul unui plus de negociere intersubiectivă (implicită sau explicită), menit să reducă divergențele și să sporească compatibilitatea acțiunilor individuale. El presupune un consens tacit sau explicit al actorilor sociali asupra regulilor care reglementează raporturile interpersonale. Astfel, chiar dacă unul dintre sexe l-a dominat sau nu pe celălalt (în diferite perioade istorice și în diferite domenii), manifestarea autorității a fost acceptată tacit pentru că ea nu afecta prea mult acest grad de suportabilitate care menținea unitatea cuplului și îi conferea funcționalitate.

Bineînțeles că gradul de suportabilitate nu este un indicator constant, și aceasta din două motive. În primul rând de-a lungul timpului, s-a modificat percepția asupra dinamicii și funcționalității cuplului. Ceea ce apărea drept normal pentru o anume perioadă istorică, era considerat ca fiind prea puțin sau chiar perimat pentru o treaptă de dezvoltare ulterioară. Continuând exemplul anterior, dacă în promiscuitate era de ajuns ca bărbatul să ofere protecție femeilor și urmașilor lor, contemporaneitatea aduce în prim plan și alte cerințe, impuse de evoluția societății: satisfacție sexuală, fericire personală etc. cu alte cuvinte, gradul de suportabilitate este dependent și cauzat de suma factorilor care explică relația dintre doi parteneri, iar numărul acestor factori este influențat de perioada istorică în care apare și se dezvoltă acel cuplu.

În al doilea rând, gradul de suportabilitate diferă de la un cuplu la altul, chiar dacă numărul factorilor amintiți este același. De exemplu, așteptările partenerilor dintr-un cuplu în care ambele sexe au studii superioare pot fi mai mari decât așteptările partenerilor dintr-un cuplu în care ambele sexe au studii medii. Analog, putem elabora ipoteze privind diferențele legate de mediul de proveniență, vârstă, rasă, etnie etc.

Un model care încearcă să redea elementele explicate anterior este prezentat grafic mai jos. Se observă gradul de suportabilitate poate fi cu atât mai mare cu cât zona de autonomie a celor doi parteneri este mai mică. În același timp, factorii care reprezintă, atât cauza cât și efectul gradului de suportabilitate au fost aleși în funcție de importanța pe care o au în funcționalitatea cuplului. Pot fi mai mulți sau se pot schimba, așa cum am mai spus. Variabilitatea lor nu împiedică, însă, funcționalitatea modelului.

În continuare, vom analiza evoluția relațiilor dintre sexe, așa cum a fost ea evidențiată de sociologul român P.Andrei(1936) pornind de la cea mai primitivă formă de familie.

Prima formă de familie se confundă cu clanul nediferențiat. De aici încep divergențele dar și convergențele de păreri. F.Engles(1884), F.McLennan(1886), J.Frazer(1910), J.Bachofen(1948) admit existența prostituției originare și aduc ca principale argumente manifestarea poliandriei (forma de mariaj dintre o femeie și mai mulți bărbați) și descendența uterină (pe linie maternă). C.Darvin(1871), C.Starcke(1891) exclud ipoteza promiscuității originare și combat cele două ipoteze. Însă ,toți cad de acord asupra ideii că femeia era centrul grupării social familiale, doar modalitățile de a explica matriarhatul diferind.

Primii invocă, după cum am mai spus, descendența uterină și existența poliandrei. Ei consideră că se recurgea la descendența uterină pentru că bărbatul era necunoscut, paternitatea nefiind sigură. Pe de altă parte, aceștia consideră că existau două tipuri de poliandrie;

1.tip nair, în care bărbații aceleiași femei sunt străini între ei;

2.tip tibetan, în care bărbații sunt frați între ei;

Ceilalți pleacă de la ipoteza conform căreia femeia avea poziție dominantă deoarece se ocupa cu agricultura, iar de noțiunea de agricultură se leagă imediat ideea de proprietate. Și aici apar destul de multe controverse legate de faptul că femeile primitive s-au dedicat mai ales culesului, iar bărbații au practicat în special vânătoarea. Însă, se consideră că doar acolo unde culesul constituia (comparativ cu vânătoarea sau pescuitul) sursa principală de hrană, femeia avea o situație mai bună, pentru că însemnătatea socială și poziția pe care o deținea în cadrul clanului era mult mai importantă decât a bărbatului. În schimb, acolo unde era preponderentă vânătoarea, poziția socială a femeii era nesemnificativă (T.Herseni,1982).

Argumentele legate de descendența uterină și existența poliandriei nu erau luate în calcul de adversarii tezei prostituției originare deoarece aceștia considerau că tatăl era cunoscut, chiar dacă nu avea autoritate în fața copilului. Astfel, la poliandria de tip nair fratele cel mai mare este tatăl copilului, el având drepturi mai mari în fața celorlalți. În poliandria tibetană, femeia indica pe soțul protector, ceea ce îl determină pe P.Andrei să afirme că „nu se poate explica, deci, matriarhatul prin incertitudinea paternității, pentru că nicăieri n-a existat o promiscuitate absolută”. Indicarea soțului protector de către femeie era , totuși, destul de relativă, acest lucru reieșind din cercetarea realizată de K.Hawkes și H.Kaplan pe indienii ACHE din nordul Parguaiului. Astfel, atunci când au fost rugate să îl identifice pe tatăl potențial dintr-un grup de 66 de bărbați, femeile au identificat, în medie, doi bărbați pentru fiecare copil, cei aleși fiind vânători buni, mai degrabă decât vânători slabi.

Următoarea formă de familie este clanul diferențiat(poligiandria). Între cele două tipuri de clan nu-i decât o diferență de structură, de compoziție. Astfel, se împiedică progresiv unirea dintre mamă și fiu, dintre tată și fiică, dintre frate și soră. Ultimul stadiu, care consfințește interdicția relațiilor sexuale dintre frați și surori a rămas în istorie sub denumirea de familia punalua, care nu este altceva decât un derivat al poligiandriei. După obiceiul havaian, arată F.Engels(1884( temeiurile acestei denumiri, un număr de surori bune erau soțiile comune ale soților lor comuni, dintre care erau însă excluși frații lor. Acești soți nu erau între ei frați, ci punalua, adică tovarăși intimi, asociați. Tot astfel un șir de frați buni țineau în căsătorie comună un număr de femei, nu însă pe surorile lor, iar aceste femei se numeau între ele punalua.

Acestea ar fi cele două forme de familie caracterizate prin existența matriarhatului. În esență, matriarhatul n-a reprezentat exercitare autorității de către femeie, ci recunoașterea descendenței uterine. Totuși L.Morgan(1870) și J.Bachofen(1948) afirmă că au fost societăți unde femeia avea și rol politic. În California, la triburile Serii, femeile chiar au avut putere judecătorească, legiferând.

După L.Morgan, a treia formă de familie este familia sindiasmică (familia pereche), care se reduce aproape la monogamie, fără însă să implice credința conjugală. Progresul pe care îl aduce familia pereche constă în faptul că este recunoscut cu certitudine tatăl adevărat, ceea ce în formele anterioare de familie era mai greu de realizat. După ieșirea din promiscuitate și îndeosebi odată cu generalizarea familiei pereche,, a apărut ideea de incest și tot mai largi și mai severe de interzicere a acestuia. C.Levi-Strauss(1949) consideră că interzicerea incestului a fost un act revoluționar, pentru că prin el s-a fixat prima oară în istorie o regulă socială, prin care oamenii rezolvau altfel (după criterii noi, culturale), probleme care până atunci se rezolvau după mecanisme strict biologice.

În cadrul familiei pereche se afirmă pentru prima dată dominația bărbatului asupra femeii. Care au fost cauzele care au determinat trecerea de la matriarhat la patriarhat?

În mod greșit, J.Banchofen consideră că această trecere s-a datorat ideilor religioase, introducerii unor zei noi, față de cei tradiționali (M.Voinea,1978). P.Andrei(1936) afirmă că, în principal au existat trei caue care pot explica descendența masculină și, prin aceasta, trecerea la patriarhat:

1.Descendența masculină începe odată cu furtul violent al femeii, pentru că bărbatul devine stăpân pe aceasta și pe copiii ei;

2.Căsătoria bazată pe dar explică și ea trecerea de la descendența feminină la cea masculină;

3.Căsăstoria prin cumpărare reprezintă o altă formă prin care se poate justifica dominația și superioritatea bărbatului asupra femeii.

Ideea descendenței feminine căzând, au apărut puncte de vedere care au încercat să justifice și diminuarea poziției dominante a femeii în agricultură, pentru a se explica și – în această perspectivă – trecerea la patriarhat. Astfel, S.deBeauvoir(1949) afirmă că bărbații scapă de sub stăpânirea femeii când se eliberează de sub natură (cuceresc solul). Dacă munca productivă ar fi rămas pe măsura forțelor ei, femeia nu ar fi cedat poziția avută. Însă, munca sclavilor fiind cu mult mai eficace decât a ei, femeia și-a pierdut rolul economic jucat până atunci.

Apariția familiei pereche a favorizat trecerea la monogamie, o serie de teorii încercând să explice, mai mult sau mai puțin, această trecere. Una dintre ele, pe cât de interesantă, pe atât de paradoxală, pleacă de la fenomenul ovulației ascunse a femeii și a fost evidențiată de J.Diamond(1997).

În general, ovulația reprezintă acel moment când femeia poate fi fertilizată. La animale, ea este semnalizată de către femelă prin mai multe mijloace (umflarea și colorarea în roșu aprins a pielii din jurul vaginului, miros specific, expunerea zonelor inferioare ale corpului etc). la oameni, ea nu este semnalată de către femei, fapt care a generat două ipoteze opuse;

1)Teoria „tatălui acasă” (R.Alexander,K.Noonan,1990), afirmă că ovulația ascunsă promovează monogamia, îl forțează pe bărbat să stea acasă, ca să-i întărească convingerea în paternitatea copiilor soției sale. Bărbatul, neavând idee când soția lui este fertilă, trebuie să stea acasă pentru a avea activitate sexuală în scopul fertilizării și pentru a o păzi de alți bărbați, să nu-i fie fertilizată soția de aceștia.

2)Teoria „mai multor tați” (S.Hrdy,1981), afirmă că ovulația ascunsă le permite femeilor accesul la mai mulți parteneri sexuali, ca să îi facă să nu fie siguri dacă au ajutat sau nu la procrearea copiilor, și să trăiască în incertitudinea că fiecare ar putea fi tatăl lor.

Se observă că, în timp ce R.Alexander și K.Noonan consideră ovulația ascunsă ca modalitate de a explica paternitatea și a întări monogamia, S.Hrdy e de părere că ovulația ascunsă ajută la confuzia maternității și destrămarea efectivă a monogamiei.

A patra formă de familie este familia patriarhală. În cadrul ei, mai mari deosebiri apar între familia romană și cea aparținând populațiilor germanice. Astfel, rudenia în familia romană era agnatică (intrau în constituirea familiei toți cei care descind dintr-un autor comun pe linie masculină), pe când cea germanică era cognatică (intrau în constituirea familiei și rudele pe linie feminină). Apoi, femeia se de mai multă libertate în familia germanică decât în cea romană. Pentru a o deosebi, familia germanică s-a numit familie paternelă.

La romani, soția nu era privită ca parteneră de viață a bărbatului, ci ca una din persoanele casei, din care fac parte fiii, sclavii eliberați, clienții și sclavii. „Dacă un sclav, un sclav eliberat, soția sau unul din clienți se încumetă să-ți răspundă cu impertinență, să te înfurii” scrie Seneca. Ca soție, femeia avea dor datorii și obligații, printre puținele drepturi ale ei numărându-se posibilitatea de a divorța, lăsând însă copiii cu tatăl lor. Un alt drept era acela că femeia putea poseda avere fără ca aceasta să treacă în patrimoniul soțului ei, iar în ceea ce privește dreptul succesoral, ea era egala bărbaților. În general, însă, femeile erau privite ca niște ființe marginale, care nu contribuiau cu nimic sau cu foarte puțin la rolul public jucat de soții lor.

În ceea ce privește copiii, la 12 ani soarta băieților se despărțea de cea a fetelor, numai băieții continuându-și studiile. La 14 ani o fată era „adultă”, dată în căsătorie și învățată să dobândească o cultură de agrement” (să danseze, să cânte la un instrument etc.).

Familia patriarhală funcționa, deci, sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex masculin („pater familias”) și cuprindea, pe lângă soț și soție, descendenți necăsătoriți indiferent de sex și descendenți căsătoriți de sex masculin, soțiile și copiii acestora din urmă. Totuși, sporirea numărului de membri peste capacitatea de hrană a proprietății și disensiunile interioare generate de autoritatea slăbită a patriarhatului au reprezentat principalele cauze ale disoluției familiei patriarhale.

F.LePlay(1975) consideră că familia patriarhală era caracteristică popoarelor de culegători și păstori, în timp ce pentru populațiile ce aveau drept ocupații principale pescuitul sau păduritul, forma de organizare familială era familia tulpină (souche). Familia tulpină este o formă derivată a familiei patriarhale, care se deosebește prin faptul că tatăl este mai degrabă un administrator al proprietății comune (care organizează munca echipei familiale), decât un „pater familias” cu autoritate absolută iar în grupul familial, alături de descendenții necăsătoriți, rămâne doar unul dintre descendenții căsătoriți, soția și copiii acestuia. Familia tulpină, îngăduie, așadar, roirea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependență între ele, grație provenienței din aceeași matcă familială. Așa cum remarcă R.Nisbet(1967), acest tip „combină ceea ce este mai bun din sistemul patriarhal cu individualismul familiei instabile”.

Evul Mediu aduce un nou tip de familie: familia tradițională, care prezintă destul de puține schimbări semnificative, dacă o raportăm la cea patriarhală. Se intensifică disocierea progresivă a marilor familii și se accentuează individualizarea lor. În același timp, diferențele dintre bărbat și femeie devin și mai mari, fiind ierarhizate în folosul bărbatului. Există repulsie până și față de puținele femei care îndrăzneau a se îmbrăca bărbătește. Însă, mai important decât atât este faptul că, odată cu Evul Mediu, a început să fie aplicată monogamia, mai întâi de popor, apoi de nobilime(M.Rouche,1985).

Secolul XI e chinuit de obsesia adulterului feminin, frica de păcat determinându-i pe bărbați (ce aveau puteri neîngrădite) să le închidă pe femei în „camera doamnelor”, care nu trebuia interpretat ca un spațiu destinat seducției sau plăcerilor, ci izolării. E atestată voința Bisericii de a reprezenta cuplul conjugal într-o anumită manieră: afirmă egalitatea, și totodată, supunerea femeii. Însă, atât individul (și cu atât mai puțin femeia), cât și cuplul aveau un spațiu de manevră îngust în fața regulilor feudalității clasice.

În ajunul Renașterii, bărbatul devine administrator unic al bunurilor familiei. El preia, de multe ori, și funcția de socializare, începând educația cu propria soție care (căsătorită de tânără) are nevoie de experiența și de cunoștințele lui. Este singurul care decide asupra viitorului copiilor lui. Îndatoririle fundamentale ale soției sunt maternitatea și conducerea gospodăriei iar față de soț, răbdare și obediență. Femeia continuă să rămână sub tutela soțului, după cum înainte de căsătorie fusese supusă tutelei tatălui.

Începând cu secolul al XVI-lea, dar mai ales din secolul al XVIII-lea, se impune familia modernă (nucleară), pe fondul afirmării unui anume individualism ce va intra în declin la începutul secolului XIX (P.Aries,1985).

Revoluția franceză accentuează diferențierea rolurilor sexuale dar limitează într-o oarecare măsură, puterile tatălui și recunoaște dreptul la divorț (M.Perot,1985). Legea din 1792 secularizează căsătoria („Legea nu mai consideră căsătoria decât ca un contract civil”), fapt care elibera femeile de sub despotismul marital )L.Hunt,1985). Însă, femeii îi este interzis orice rol public și orice responsabilitate externă. Ea a fost limitată la rolul de mamă și de soție, identificându-se prin sexualitatea și corpul ei, în vreme ce bărbatul este identificat prin spiritul și energia lui(P.Roussel,1775).

În plan structural, familia modernă este redusă numeric la cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Se bazează pe o complementaritate a rolurilor de soț-soție, pe o mai mare independență față de familiile de apartenență ale soților.

Secolul XIX a exilat femeia în viața privată, în mod brutal, așa cum nu se mai întâmplase până atunci (A.Prost,1985, M.Perrot,1985). Acest fapt era cauzat de industrializare și urbanizare, fenomene care nu permiteau femeilor să se definească decât în acel spațiu. Numai celibatarele și văduvele puteau intra în afaceri în nume propriu. Diviziunea sexuală a rolurilor se sprijinea pe dubla opoziție pasiv/activ, interior/exterior, care a guvernat tot secolul M.Perrot,1985). Bărbatul domina în întregime spațiul public, puterile lui întinzându-se și asupra gospodăriei. El lua hotărârile fundamentale, el hotăra viitorul copiilor. Femeia nu putea să cunoască o promovare socială prin muncă, decât sacrificându-și viața privată. Celibatul rămânea, astfel, cea mai potrivită alegere.

Către mijlocul veacului al XIX-lea, majoritatea muncitorilor francezi își încredințează remunerația soției, ceea ce întemeiază un așa-zis matriarhat bugetar, fapt care sugerează slăbiciune și favorizează accentuarea idealurilor feministe. Prin urmare, secolul XX, este caracterizat prin creșterea sentimentului identității individuale a femeii, consecința cea mai importantă fiind aceea că „înăuntrul vieții private a familiei se instituie o viață privată individuală „(A.Prost,1985). Mai mult, „dacă înainte familia trecea înaintea individului, acum individul trece înaintea familiei”(A.Prost,1985).

Deci secolul XX, impune (către sfârșitul lui) un nou tip de familie: familia restructurată. Acest concept cuprinde o pluralitate de configurații familiale (cupluri fără descendenți, concubinaje, căsătorii deschise, familii reconstituite etc) adaptate realității sociale contemporane. La baza lor stau opțiunea individuală și permanenta modelare a rolurilor în funcție de context, structură de personalitate a individului, pregătire profesională etc.)I.Mitrofan,C.Ciupercă,1998). Acest tip de familie pare a fi cel mai potrivit pentru afirmarea individualității (în special, pentru femeie) dar în același timp, pare a avea consecințe dintre cele mai nefaste pentru societate, în ansamblul ei.

Așa ar arăta, istoric vorbind, evoluția relațiilor dintre sexe. Se observă că s-a trecut de la forme mai mult sau mai puțin manifeste de matriarhat la forme mai mult sau mai puțin manifeste de patriarhat. De asemenea, au existat perioade în care s-au conturat forme mai mult sau mai puțin latente de egalitate între cele două sexe.

Pe de altă parte, nu se poate contesta faptul că dominația bărbatului asupra femeii a fost atât de întinsă în timp și spațiu, încât a fost denumită religia prevalentă a întregii planete (M.Daily,1991). Care au fost motivele care au favorizat proliferarea acestei „religii”?

M.Miroiu, preluând și dezvoltând argumentele G.Lerner(1986), consideră că răspândirea universală a formei bărbătești de autoritate și participarea femeilor la propria lor marginalizare socială și spirituală, au la bază următoarele cauze:

1)Deprivările în educația fetelor

Fetelor le era restrâns sau chiar interzis accesul la învățământ, mai ales la formele superioare ale acestuia, considerându-se că unica instrucție care le era necesară era pentru rolul de mamă și soție.

2)Trecerea de la un protector la altul

Această trecere se făcea, de obicei, de la tată la soț. Protecția inversă, a bărbaților de către femei, este redusă la hrănirea și întreținerea soțului.

3)Accesul scăzut la resurse economice și putere politică

Femeile erau, în general, dependente de resursele economice aduse de bărbați, iar poziția lor în decizia socială a fost sistematic inferioară.

4)Lipsa tradiției de independență și autonomie

Femeilor, având mai multe roluri prescrise decât bărbații, li se cultivau mai mult virtuțile supunerii, dependenței, raliării personale prin intermediul altora.

5)Descurajarea intelectuală și lipsa modelelor

Cultura de până acum este creație bărbătească. Femeile existau în această cultură mai degrabă ca proiecții, ca umbre.

6)Îndoctrinarea de gen

Rolurile desemnate ca feminine au fost considerate ca fiind inferioare celor desemnate ca masculine și, mai ales, ca roluri lipsite de autoritate.

Aceste cauze, ca și multe altele neamintite aici, reprezintă puncte de plecare a mișcărilor feministe, mișcări care au drept scop reevaluarea raporturilor dintre sexe și schimbarea viziunii asupra conceptului de femeie. Amploarea „luptei” lor este atât de puternică, încât se consideră deja că secolul XX va fi etichetat drept secolul drepturilor femeilor și că mileniul al treilea va fi feminin sau nu va fi deloc(J.Seguela,1998). Femeile au dobândit drept de vot, dreptul la studii universitare, dreptul de a-și administra avutul independent de soț. Dar, mai presus de toate, ele și-au obținut dreptul de a-și gândi orice problemă, de a-și formula și de a-și alege soluțiile pe care le consideră adecvate(D.Ștefănescu,1997).

Prin urmare, afirmația L.Hutcheon(1989), conform căreia feminismul reprezintă unica și cea mai puternică forță capabilă să schimbe direcția în care se îndreaptă postmodernismul, nu pare a fi nici exagerată, nici ridicolă. Pentru că, așa cum credea autoarea citată, mișcarea feministă a determinat postmodernismul să reflecteze asupra dorințelor sale.

Mai important rămâne faptul că schimbările dorite de feminism implică o mulțime de consecințe, unele pozitive, altele negative, atât pentru individ, cât și pentru familie sau societate. Obiectul schimbării, maniera în care se operează schimbarea, consecințele schimbării sunt doar câteva din temele pe care le abordează filozofia feministă.

2. Implicații psihosociale generate de schimbarea rolurilor familiale

Problema rolurilor familiale nu este nouă. Insă, ea a devenit cu adevărat o “problemă” abia în ultimele decenii, când, după o relativă stabilitate și rigiditate privind percepția și comportamentul efectiv de rol-sex din cadrul cuplului – s-a produs o schimbare bruscă, generată în special de procesul de emancipare a femeii. Schimbarea amintită a indus multiple implicații psihologice, atât la nivelul identității psihosexuale, cât și la nivelul familiei, ca entitate funcțională. Cu alte cuvinte, familia a devenit cu adevărat „o unitate a personalității aflate în interacțiune” (E.Burgess,1926,I.Mitrofan,N.Mitrofan,1991), caracterizată prin creștere și schimbare, în care partenerii își modelează continuu relațiile.

Acest caracter dinamic induce, însă, și efecte perverse, crește numărul factorilor favorizanți ai disfuncționalității conjugale și familiale, mărește posibilitățile de apariție a conflictelor interpersonale, și fapt mult mai important, favorizează proliferarea alternativelor la căsătorie. Înainte de a intra în profunzimea explicațiilor privind implicațiile psihologice generate de schimbarea rolurilor familiale, trebuie să răspundem la câteva întrebări:

1)Era inevitabilă această schimbare?

2)Era femeia pregătită pentru asemenea schimbare?

3)Era bărbatul pregătit pentru o asemenea schimbare?

Din perspectivă sociologică, dacă facem apel la polaritatea ”comunitate/societate” formulată de F.Tonnies(1887) ajungem la concluzia că schimbarea era inevitabilă deoarece societatea umană se mișcă într-un sens și o direcție istorică: de la comunitate la societate. Așa cum vom evidenția ulterior, bărbatul a făcut trecerea de la comunitate la societate odată cu revoluția industrială. În plan familial și din perspectiva rolului pe care bărbatul îl îndeplinea, această trecere nu a avut consecințe deosebite, pentru că a modificat foarte puțin din stilul de viață și valorile care stăteau la baza celulei familiale. Trecerea femeii de la comunitate la societate se pare că a fost posibilă cu ajutorul procesului de emancipare însă, de data aceasta, consecințele au fost mult mai grave. Femeile au vrut să schimbe modelele culturale perpetuate de-a lungul timpului, să reconsidere statutul lor în societate și în familie, să modifice stilul de viață și valorile familiale.

Conchidem, deci, că schimbarea era inevitabilă, chiar dacă, în cazul femeii, ea a fost accelerată artificial prin procesul de emancipare. Această accelerare artificială este un argument ce poate susține ipoteza că femeia nu era pregătită pentru o astfel de schimbare.

Impulsionate de mișcare feministă, care își bazează argumentații filozofice și istorice, fiind ruptă de empiric și prea cufundată în teoretic, femeile sau găsit în ipostaza de a renunța la un model cultural, nemaiavând ce pune în loc. ele au realizat că, înainte de a le impune bărbaților anumite valori, înainte de a le reconsidera rolul în familie, este nevoie să conștientizeze ele ce vor să facă cu adevărat. Ori, exact aici s-au împotmolit, căci rolurile au devenit tot mai ambigue, coeziunea cuplului a scăzut, dimensiunile s-au mărit. Femeile și-au dat seama că, una e să vrei să schimbi ceva, și alta e să știi ce să pui în loc. Ele nu au luat în calcul reacția bărbaților vis-a-vis de noile cerințe ale lor, nu au intuit empatic care ar fi așteptările acestora în noile condiții și posibilitățile efective de a le oferi femeilor ceea ce așteaptă de acum în acolo de la ei. Astfel, femeia modernă a ajuns în situația de a oscila permanent „între nevoia de independență și dorința de a se agăța de vechile valori”(M.Niel,1974).

Această situație se datorează faptului că, dacă la nivel ideologic concepția feministă este relativ clară, la nivel empiric ambiguitățile sunt destul de mari. Oricare femeie vrea să schimbe ceva în rolul său, însă fiecare vrea să schimbe altceva. Nu există o convergență a schimbării. Nu există o ierarhie, ca a lui A.Maslow(1954), în care odată depășit un nivel să treacă la următoarele. Fiecare femeie își alege modelul său, iar dacă întâmpină rezistență din partea bărbatului intervin conflicte sau se renunță la „revendicări”. În ambele cazuri apare un sentiment de frustrare, care se adâncește treptat, mai ales dacă femeia observă că la cuplurile din jur reconversia rolurilor are succes.

Dacă femeia nu era pregătită pentru o asemenea schimbare, bărbatul cu atât mai puțin. El s-a trezit în fața unei realități destul de crude, fiind oarecum constrâns să accepte noile cerința ale femeii. Dar dacă s-a văzut pus în situația să-și modifice rolul în cadrul familiei, nu înseamnă că el a preluat noile responsabilități cu zâmbetul pe buze sau că le-a îndeplinit la fel de bine ca partenera sa, ceea ce a generat frustrare și disensiune, pentru că bărbatul a resimțit o undă de insatisfacție în fața unui comportament de rol-sex ce i se părea inadecvat sau chiar înjositor. Mai mult, faptul că ceea ce făcea nu atingea nivelul calitativ cu care fusese obișnuit până să preia sarcinile de la sexul feminin (indiferent că se raporta la mamă, soție, iubită), atingea destul de puternic orgoliul său personal, fie datorită incapacității sale, fie datorită neputinței de a înțelege de ce femeia încearcă să își dovedească sieși că poate îndeplini și rolul partenerului său, obligându-l în același timp pe acesta să îndeplinească rolul deținut până nu de mult de ea.

Însă, la bărbat acționează în special mecanismul imitațional al formării rolurilor conjugal-parentale, preluat din familia de apartenență. Tributul modelelor de rol fiind foarte mare (modelele respective fiind investite de bărbați cu valoare de criteriu de referință și evaluare pentru propriul rol conjugal), „abaterea” partenerei de la rolul conjugal expectat conduce la accentuarea unui sentiment de frustrare și anxietate. Ca atare, comparațiile, analogiile și nu de puține ori, disonanțele și nemulțumirile sunt frecvent exprimate („mama n-ar fi cerut niciodată așa ceva tatălui meu”, „la mine în familie nevsta trebuie să facă asta” etc.).

Pe de altă parte, bărbatul s-a confruntat cu o problemă neașteptată, și oarecum paradoxală. Secole de-a rândul, masculinitatea părea ceva evident și firesc pentru bărbat. Însă, interdicției tradiționale de a-și manifesta feminitatea i se adaugă acum și interdicția de a-și manifesta masculinitatea, total negată de mișcarea feministă, ceea ce a făcut ca o generație întreagă de bărbați să își piardă sentimentul identității. Așadar,, lipsit de vechile puncte de referință, bărbatul modern se simte descumpănit, fapt pus în evidență de o lucrare de medicină chineză, care spune (apud E.Leonelli,1994): „Bărbatul aparține focului, care este stins ușor de apă, de care aparține în schimb femeia”. Din această perspectivă, bărbatul, care și așa este mai vulnerabil decât femeia, pare a fi cel care are astăzi mai multă nevoie de ajutor.

Concluzionând, deși schimbarea rolurilor familiale era inevitabilă, nici bărbatul, nici femeia nu au fost pregătiți să înfrunte o asemenea realitate socială. Să vedem, totuși, care au fost consecințele.

Modificarea rolurilor familiale a ridicat câteva probleme mai deosebite:

1)Problema statusului și a imaginii legate de status

2)Problema percepției și a evaluării rolurilor

3)Problema competitivității nevoilor și a conflictelor legate de scopuri și valori

În sociologie, noțiunea de status social este adesea pusă în legătură cu conceptul de rol social. Reprezentarea grafică a relației dintre statusul și rolul unei persoane este prezentată mai jos:

(sursa:G.Allport,1961)

Rolurile pot fi definite ca „un buchet de atribute și așteptări sociale determinate, asociate unor poziții sociale” (N.Abercrombie,1984). Rolurile pot fi prescrise (atribuite) sau dobândite (achiziționate). S.Chelcea(1993) consideră că, odată cu evoluția societății, s-a trecut de la rolurile impuse, încărcate afectiv, difuze, particulariste (ce caracterizau societatea tradițională), la rolurile dobândite, neutre afectiv, specifice, universaliste (ce caracterizează societatea contemporană). Pe de altă parte, structura rolurilor conjugale depinde nu doar de situația generală din societate, ci și de nivelul cultural al partenerilor, de categoria socio-profesională căreia îi aparțin, de rețeaua relațiilor exterioare, etc.

Într-o formă explicită sau implicită, relația interpersonală se formează în scopul întâlnirii nevoilor individuale ale fiecăruia cu celuilalt. Cu alte cuvinte, fiecare persoană dorește ceva de la cealaltă în cadrul unei relații de parteneriat iar schimbul care rezultă este guvernat de principii economice. Astfel, relația intimă este redusă la o situație tranzacțională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii.

Principiile de bază ale paradigmei schimbului sunt următoarele:

1.Persoanele intră într-o relație în scopul creșterii nivelului unității deasupra celui pentru cazul când ar rămâne singure(G.Becker,1976) și rămân în această relație atâta timp cât percep că raportul costuri/beneficii este satisfăcător.

2.Ca raportul amintit să fie satisfăcător, el poate funcționa după legea reciprocității („cât mi-ai dat tu, atâta îți dau șie eu”) sau după legea echității (care ignoră egalitatea simplă și face apel la egalitatea raportului „cât dau, atâta primesc/ cât dai atâta primești”).

3.Cele două legi corelează foarte strâns cu resursele aduse de fiecare în relația analizată. Aceste resurse sunt foarte diverse, mergând de la situația materială sau atractivitate fizică și ajungând la trăiri emoționale sau prestigiu social.

Deși la prima vedere această paradigmă pare a fi greu de acceptat, dacă ne controlăm emoțiile și examinăm lucid realitatea, constatăm că rare sunt cazurile de relații interpersonale absolut dezinteresate. Cel puțin la nivelul inconștientului, afirma S.Chelcea((1983), între parteneri se stabilește o tranzacție: îți ofer prestigiu social, dar aștept de la tine informații sociale, își dau dragoste, îmi dai statut social sau bunăstare materială. Că numim costuri ceea ce oferim și beneficiu ceea ce obținem are mai puțină importanță. Important este să înlăturăm prejudecata că în relațiile interumane partenerii nu urmăresc nici un scop.

Din această perspectivă, a analiza ce-am dat și ce-am primit în relațiile noastre cu ceilalți nu ni se pare deloc condamnabil. Nu examinarea relației interpersonale, ci inechitatea tranzacției dintre parteneri cade sub incidența judecăților morale. Legate de acest lucru, cea mai importantă problemă care apare este legată de raportul dintre autopercepție și autoevaluare.

Toate judecățile noastre sunt influențate de modul cum percepem costurile și beneficiile, de corectitudinea acestei percepții. Este foarte adevărat că atunci când analizăm ce-am dat și ce primim într-o relație de parteneriat, subiectivitatea se impune cu mai multă putere în fața obiectivității. Și aceasta pentru că tindem să supraestimăm oferta noastră și să subevaluăm oferta partenerului. Analiza se complică o dată cu evaluarea acestor percepții. Dat fiind faptul că elementele ce intră în evaluare sunt foarte diferite și, de cele mai multe ori, necuantificabile (oferim dragoste și primim poziție socială etc.), nu putem stabili cu claritate echitabilitatea raportului între costuri și beneficii.

Deci, analiza noastră este supusă unei duble distorsiuni. Prima, legată de percepție, a doua, legată de evaluare. Aceste distorsiuni au implicații adâncii pentru funcționalitatea familiei, care oricum este în pericol în momentul în care se ajunge la astfel de evaluări. Din această perspectivă, în majoritatea cuplurilor se perpetuează o dezbatere nesfârșită despre echivocul cuvintelor a da și a lua. Femeia se plânge că dă totul, bărbatul protestează că femeia îi ia totul. Însă, nici unul nu înțelege că schimburile se reglează după valoarea pe care „marfa” oferită o are în ochii cumpărătorului, și nu ai vânzătorului. De exemplu, timpul pe care îl petrec soții împreună, și care pare în mod înșelător a fi același pentru amândoi, nu are pentru parteneri aceeași valoare. Deși lucrurile sau mai schimbat, ipoteza S.deBeauvoire(1949), conform căreia, pentru bărbat timpul este o bogăție pozitivă (care poate fi valorificat oricând), în timp ce femeia vrea să petreacă cu bărbatul, tot acel timp în care nu are ce face, pare să fie verificată și în familia contemporană. Problema care rămâne, este așadar, aceea că femeia socotește că se dă prea ieftin bărbatului, iar bărbatul consideră că plătește prea scump.

Problema percepției și a evaluării rolurilor a fost foarte bine pusă în evidență de psihologul J.Gray(1992). Acesta susține că bărbatul și femeia nu sunt conștienți, de cele mai multe ori, că necesitățile lor diferă. Fiecare presupune în mod greșit că celălalt are aceleași nevoi și dorințe. Mai mult, atât bărbatul cât și femeia au impresia că dau și dau fără să primească nimic în schimb. De exemplu, bărbatul realizează o serie de acțiuni până când consideră că ceea ce a făcut el depășește valoarea a ceea ce i-a oferit partenera. Sistemul lui de echitate nu ia în calcul, însă, faptul că femeile răspund afirmativ cererilor și nevoilor bărbatului, chiar dacă percep că ele au fost acelea care s-au implicat mai mult în relație.

Astfel, bărbatul presupune greșit că, din moment ce ea răspunde afirmativ cererilor și nevoilor lui, înseamnă că ea a primit ceea ce și-a dorit. Pe de altă parte, dacă nu-i cere sprijinul, bărbatul presupune iar în mod greșit că el dă mai mult, fără să se gândească că femeia așteaptă ca el să îi ofere ajutorul. Dacă bărbatul nu-i oferă acest ajutor, femeia presupune în mod greșit că el nu o mai iubește, fără să înțeleagă că bărbații nu-și oferă ajutorul decât atunci când li se cere. Practic, cele două sexe sunt fiecare victima celuilalt și a lui însuși. Fiecare pune pe seama celuilalt nefericirea, însă, ceea ce femeia și bărbatul își lasă unul altuia este eșecul survenit în urma propriei lor rele credințe și lașități (S.deBeauvoire,1949).

Conform teoriei lui J.Gray, și bărbatul și femeia percep greșit reacțiile și atitudinile celuilalt datorită faptului că nici unul nu înțelege modul în care celălalt se percepe pe sine. O cercetare a lui S.Snodgrass(1985) vizând capacitatea unui subiect de a resimți modul în care celălalt se percepe pe sine însuși, arată că există, totuși, sensibile diferențieri. Astfel, din cercetare a rezultat că bărbații identifică corect modul în care femeile își descriu propriul eu, însă femeile nu intuiesc eul masculin.

J.Gray încearcă să explice de ce bărbatul se opune încercărilor femeii de a-i modifica comportamentul de sex rol. El consideră că atunci când bărbatul se opune încercărilor ei de a-l schimba, ea îi interpretează greșit reacția. Ea se înșeală crezând că el nu este dispus să se schimbe, probabil din cauză că nu o iubește destul. Autorul citat consideră că bărbatul se opune schimbărilor fiindcă el crede că femeia nu-l iubește destul.

Deviza bărbatului este: „Nu repara nimic până nu se strică.” Atunci când femeia încearcă să-l schimbe, acesta recepționează mesajul în mod distorsionat, crezând că e „defect”. Asta îl face să devină defensiv și să simtă că nu mai este acceptat ca atare. Dimpotrivă, când bărbatul se simte iubit, acceptat și respectat, se schimbă singur. De aceea, conchide J.Gray, cel mai bun mod de a ajuta un bărbat să evolueze este să nu încerci să îl schimbi. Sau, mai bine-zis, să nu îl faci să conștientizeze faptul că vrei să îl schimbi.

3. Influența feminismului asupra vieții și funcțiilor asumate de cuplul modern

Ca orice instituție, și instituția familiei își are funcțiile ei. Desigur, de-a lungul timpului, acestea s-au manifestat în mod diferit, având nuanțe proprii și intesități distincte. Din această perspectivă, există două categorii de cauze care au puterea de a modifica sau de a favoria redimensionarea funcționalității unei familii :

1)Factori externi

Aceștia sunt factori exteriori familiei dar acționează foarte puternic asupra ei. Dintre cei mai importanți, ar putea fi enumerați următorii :

-caracterul totalitar sau democratic al societății, cu implicații majore asupra solidarității familiale și socializării descendenților ;

-nivelul de dezvoltare economică al societății, ce are repercursiuni în principal asupra funcției economice și celei reproductive ;

-legislația și politicile sociale, cu impact asupra funcției sexuale și reproductive ;

-nivelul general de instrucție și educație, cu rol în realizarea funcțiilor de socializare și reproducere.

2)Factori interni

Aceștia sunt interiori familiei și pot fi “incriminați” mai ușor atunci când se pune problema disfuncțiilor ce pot apărea. Printre cei mai importanți, ar putea fi enumerați :

-dimensiunea familiei, cu implicații în realizarea socializării și a sollidarității ;

-structura familiei, cu impact asupra funcției economice și reproductive ;

-diviziunea rolurilor și a autorității, cu repercursiuni în principal asupra funcției de solidaritate.

Ar trebui făcută o completare. Factorii amintiți, fie ei interni sau externi, nu acționează doar asupra funcțiilor enumerate, întrucât pertubările într-una din ele antrenează modificări în toate celelalte, desigur într-o proporție mai mică sau mai mare. În raprt cu realizarea/nerealizarea acstor funcții, familile au fost clasificate în funcționale și disfuncționale.

O altă clasificare ar fi aceea a luiV.Satir(1964) care consideră că familia funcțională este un sistem deschis, iar cea disfuncțională unul închis. Însă, deși familia disfuncțională poate prezenta bariere foarte rigide, ea nu poate fi considerată un sistem închis, întrucât chiar și cele mai disfuncționale familii interacționeaă cu mediul înconjurător și au un anumit grad de organizare.

Prin urmare, vom considera familia un sistem socio-cultural și interpersonal deschis, ce se poate clasifica în trei în trei tipuri:

1. Familia homeostatică (stagnantă), caracterizată numai prin feed-back negativ. Altfel spus, își menține structura și funcțiile indiferent de schimbarea condițiilor externe.

2. Familia evolutivă (de echilibru relativ), caracterizată atât prin feed-back negativ, cât și pozitiv. In aceste familii, perioadele de evoluție alternează cu cele de stagnare.

3) Familia homeodinamică (aleatorie), caracterizată numai prin feed-back pozitiv. Altfel spus, își modifică structura și funcțiile odată cu schimbarea condițiilor externe.

O mențiune importantă este aceea că familile din fiecare tip pot fi funcționale sau disfuncționale, aceasta depinând de calitatea procesului interacțional.

Sintetizând cele spuse până acum, putem afirma că societatea contemporană încalcă “tabu-ul fundamentalității funcțiilor”, de cele mai multe ori în mmod conștient. De altfel, dacă privim realizarea funcțiilor din perspectiva importanței acordate acestora de către familie și societate, în trecerea de la tradiționalitate la modernitate, ajungem la următorul grafic :

Se observă că, în acest grafic a fost despărțită funcția sexuală de cea reproductivă pentru o înțelegere mai clară a rolului pe care l-au avut erotismul și fecunditatea, privite diferențiat. De asemenea, este pus în evidență, un model de evoluție a celor cinci funcții, ce reliefează scăderea continuă a trei dintre ele și creșterea semnificativă înregistrată de funcția sexuală, pe această axă a timpului. Modelul poate stârni controverse, însă redimensionarea funcțiilor este o certitudine și ea nu poate fi contestată. Aceasta este ordinea funcțiilor după importanța lor în cadrul cuplului modern, iar argumentele sunt următoarele:

Legendă : Rol

-Funcția economică

-Funcția reproductivă

-Funcția de socializare

-Funcția de solidaritate

-Funcția sexuală

Timp

1. Dintre toate funcțiile, funcția economică a fost și rămâne cea mai importantă iar evoluția ei este constantă în timp. Să nu uităm că societatea tradițională avea ca principal criteriu al opțiunii maritale calculul economic. Societatea contemporană apelează și ea la acest calcul economic, dar nu ca fundament al constituirii unui cuplu (deși nici această perspectivă nu a fost abandonată), ci mai mult ca interogație privind necesitatea formării unei familii.

Pe de altă parte, dincolo de rolul avut în formarea familiilor, funcția economică a deținut poziția centrală în funcționalitatea familiei ca sistem social, poziție rămasă constantă în timp, în ciuda redimensionării componentelor acesteia.

2. Funcția reproductivă a avut, cea mai importantă pondere după cea economică. Familia tradițională se axa pe principiul conform căruia „părinții nu trăiesc atât pentru ei, cât pentru realizarea în viață a copiilor lor”(P.Iluț,1995). Familiile fără copii erau stigmatizate și puțin frecvente. Însă modernitatea a impus abandonarea acestei filozofii și scăderea natalității a cunoscut cote îngrijorătoare. Mai mult, se conturează o nouă tendință, aceea a modului de viață fără copii, ce marchează trecerea la „familia axată pe adulți”.

3. Funcția de socializare a urmat aceeași traiectorie cu cea reproductivă, dar motivația a fost (oarecum) diferită. Pentru că nu se poate afirma că scăderea numărului de copii într-o familie a implicat și scăderea interesului pentru socializare. Totuși, o serie de factori ce au determinat reducerea numărului de copii au avut o influență decisivă și asupra socializării. De exemplu, constrângerile economice au forțat femeia să se angajeze în activități extrafamiliale, fapt cu implicații deosebite, atât în sfera natalității, cât și în cea a socializării.

Însă, cauza principală a reducerii interesului familiei pentru socializare este dezvoltarea de către societate a unui sistem imens (grădinițe, școli etc) prin care a preluat această responsabilitate. Acest fapt a determinat o preocupare scăzută din partea părinților pentru educare copiilor lor, cu care stau împreună din ce în ce mai puțin.

4. Funcția de solidaritate a avut și ea un rol destul de important în societatea tradițională. Chiar dacă relația extraconjugală era marcată de factori care au stat la baza ei (căsătoria fiind mai mult un aranjament utilitar și mai puțin o uniune sexual-afectivă), relația paternală și cea fraternală întăreau solidaritatea familială.

Cu timpul, însă, legătura dintre sentimentele umane a slăbit și aproape că s-a pierdut. A. DeTocqeueville(1835) consideră că oamenilor le sunt suficienți ei înșiși, fapt care face să-i uităm cu ușurință pe cei care ne-au precedat și să nu avem nici o idee despre cei care ne vor urma.

5. Funcția sexuală este, singura care a urmat o traiectorie ascendentă. Dintr-o poziție marginală, inferioară, sexualitatea a devenit în societatea modernă unul din factorii ce condiționează existența, dezvoltarea sau destrămarea unui cuplu sau a unei familii.

După cum am evidențiat anterior, se pare că viitorul nu va mai aduce dominația unei singure forme de conviețuire, ci o pluralitate de configurații familiale, adaptate realității sociale impuse de începutul de secol XXI.

Aceste configurații deși foarte diferite – au în esență un punct comun: nici una nu îndeplinește toate funcțiile atribuite în mod clasic instituției familiale. Mai mult, fiecare configurație tinde să maximalizeze unele funcții (căsătoria deschisă-funcția sexuală etc.) și să minimalizeze altele sau chiar să le ignore (cuplurile fără descendenți- funcția de socializare, familia monoparentală –funcția sexuală etc.).

Un tablou complet al tipurilor constitutive ale familiei restructurate și funcțiilor pe care le îndeplinesc (de o manieră maximală, neutră sau minimală) se poate vedea în tabelul din pagina următoare.

Modelul la care s-a făcut raportarea și în funcție de care s-a apreciat gradul în care sunt realizate funcțiile analizate, este familia nucleară. Variantele alese încearcă să reflecte caracterul generalizator al realizării funcțiilor în cadrul configurațiilor respective și nu diversitatea ce acoperă, inevitabil, realitatea conceptuală.

Conform acestui model cele mai semnificative concluzii ar fi următoarele:

1. Nici una din cele șapte configurații nu accentuează funcția reproductivă, cinci dintre ele minimalizând-o sau chiar ignorând-o. Este, cu alte cuvinte, o agravare a ceea ce se întâmplă astăzi cu familia nucleară, care se îndreaptă tot mai clar către reducerea numărului de urmași, până la unul, maxim doi copii. Se conturează astfel, impunerea stilului de viață fără copii evocat, în ultima vreme, de majoritatea psihosociologilor.

2. La polul opus se află funcția sexuală, maximalizată de șase configurații și minimalizată doar de una (familia monoparentală), din motive obiective. Acest aspect evidențiază, încă o dată, rolul și importanța satisfacției sexuale în societatea contemporană, satisfacția/insatisfacția sexuală, fiind una din cauzele păstrării/abandonării configurației respective.

2. Familia monoparentală, celibatul, familia reorganizată și căsătoria deschisă se particularizează prin faptul că își aglomerează funcțiile pe două din cele trei grade. Astfel, familia monoparentală și celibatul își realizează funcțiile doar pe nivelul maximal și minimal, iar căsătoria deschisă și familia reorganizată ignoră, cel puțin teoretic, minimalitatea.

4. Cuplurile fără descendenți și concubinajele sunt identice, din perspectiva gradului în care își realizează funcțiile. Cu alte cuvinte, în absența copiilor, coabitarea și legalizarea dau naștere aceluiași stil de viață și pun la baza lui(în genere) aceleași valori.

5. Comparativ cu familia nucleară, familia monoparentală reprezintă configurația cu cele mai multe funcții minimalizate, ceea ce ridică un serios semn de întrebare asupra funcționalității și viabilității ei. Doar funcția de solidaritate apare ca fiind maximalizată, dar și aici problema este relativă. Fiind certă respingerea variantei neutre, avem de ales între creșterea sau scăderea solidarității, în condițiile în care familia este lipsită de aportul unuia dintre părinți. Greutățile mai mari la care este supusă monoparentalitatea vor crește coeziunea părinte-copil, mai ales cea afectiv-emoțională. Însă, există multe cazuri în care funcția solidarității scade, „ruptura” părinte-copil fiind foarte evidentă și, ceea ce este mai rău, foarte dăunătoare.

6. Comparativ cu familia nucleară, căsătoria deschisă apare ca fiind cea mai apropiată de aceasta, din perspectiva realizării funcțiilor atribuite instituției familiale. Patru din cinci funcții sunt identice, doar cea sexuală, fiind valorizată mai mult de căsătoria deschisă. Cu alte cuvinte, accentul pus de viața sexuală și, mai ales, libertatea sexuală acordată partenerului reprezintă notele definitorii ce diferențiază familia nucleară de acest tip de familie.

Concluzionând, familia restructurată se caracterizează printr-o funcționalitate controversată. Astfel, toate configurațiile realizează la un nivel superior o serie de funcții și neglijează altele. Însă, e greu de spus dacă această situație induce efecte pozitive sau negative. La fel de dificil ar fi să afirmăm că, din perspectiva îndeplinirii funcțiilor, familia restructurată nu este o familie normală.

Acum, pentru o înțelegere adecvată, ar trebui să definim conceptul de „normal”. Majoritatea sociologilor consideră că normalitatea se referă la îndeplinirea tuturor funcțiilor pe care familia și le-a asumat și, prin opoziție, nenormală este familia în care una sau mai multe funcții sunt carențate(m.Voinea,1993). Totuși, problema este relativă și complexă. Dacă comparăm familia restructurată cu familia nucleară,, putem afirma cu certitudine că prima apare ca fiind „nenormală”. Însă, la fel de adevărat este și faptul că, plecând de la definiția de mai sus, configurațiile familiei deschise sunt „normale”, dacă le privim și din perspectiva funcțiilor „pe care și le asumă”. Pentru că, altfel, și familia nucleară ar fi putut fi etichetată ca fiind „nenormală”, în comparație cu familia extinsă, deoarece își realiza funcțiile în mod distorsionat, restructurându-le și redimensionându-le. Apoi, nu trebuie ignorată nici ideea potrivit căreia frecvența unui fenomen determină normalitatea sa. Potrivit acestei axiome, familia deschisă tinde să devină normală (dacă nu chiar a devenit), căci ponderea acestei este tot mai accentuată.

Chiar dacă aceste argumente sunt credibile sau nu, proliferarea familiei restructurate justifică utilitatea acesteia, ceea ce înseamnă că acest tip de familie răspunde cel mai bine actualei realități sociale. Cu alte cuvinte, societatea – care a determinat modificarea modelului nuclear (atât în formă, cât și în conținut) – nu are argumente cu ajutorul cărora să susțină contrariul și să condamne nefuncționalitatea, anormalitatea familiei restructurate.

4. Previziuni privind evoluția familiei

Problema evoluția familiei trebuie analiazată în contextul evoluției societății. Înțelegerea evoluției societății ne permite, așadar, să prognozăm ce se va întâmpla cu familia în viitorul apropiat.

Teoria evoluției uniforme construită de D.Chirot(1994), ne spune că toate societățile trec prin aceleași stadii, în ciuda faptului că apar unele distincții legate de fenomenul întârțierii. Societățile întârziate vor urma aceleși stadii, numai că în epoci diferite. Din această perspectivă, nu trebuie ignorat faptul că perioadele de timp nu sunt uniforme. Legea precipitării fazelor de evoluție, care (conform lui I.Bădescu,1996) , ne arată că societățile întârziate trec mult mai repede de la un stadiu la altul decât au făcut-o societățile cu evoluție normală. Din contră, C.D.Gherea,(1945), consideră că în țările înapoiate, transferul formelor sociale de viață se face înainte de a se fi dezvoltat în sânul societății toate condițiile necesare pentru astfel de forme de conviețuire socială.

Nu s-ar putea spune care dintre cele două teorii este viabilă, insă, ceea ce este important este faptul că civilizația progresează oricum, în contextul existenței unor societăți care evoluează uniform și altora care evoluează trecând peste etape. Putem exemplifica acestă idee, cu celebrele valuri ale lui A.Toffler(1981). Autorul citat împarte civilizația în trei faze:

1)faza agricolă A Primului val (8000 î.e.n.-1750 e.n.) ;

2)faza industrială a celui de-Al doilea val (1750 –1955) ;

3)faza electronică a celui de-Al treilea val (din 1955 încoace).

Plecând de la această împărțire, A.Toeffler consideră că societățile pot evolua uniform, trecând prin toate cele trei faze, sau pot trece direct din faza agricolă în cea electronică. Și aceasta pentru că civilizația celui de-Al treilea Val are numeroase trăsături cu civilizația Primului Val (producție descentralizată, muncă la domiciliu etc.), congruența dintre ele făcând posibil ca multe țări de azi aparținând Primului Val să treacă să preia unele din trăsăturile civilizației celui de-Al treilea Val, fără să treacă prin faza de dezvoltare proprie celui de-Al doilea Val.

Din perspectiva evoluției rolurilor familiale și sociale, Toeffler pleacă de la premisa că, în Primul Val, munca se caracterizează printr-un grad redus de interdependență, fiecare știind ce are de făcut, dar făcând altceva. Al Doilea Val a crescut gradul de interdependență funcțională, dar nu și familială. Munca în propriul cămin a rămas o activitate cu un grad scăzut de interdependență. În schimb, bărbatul a preluat responsabilitatea pentru o formă de muncă mai avansată, din punct de vedere istoric, pe când femeia a rămas s-o efectueze pe cea veche. „El s-a îndreptat spre viitor, pe când ea a rămas în trecut”(A,Toeffler,1981). Al Treilea Val a crescut gradul de interdependență familială, dar nu și funcțională. Noul mod de producție, crede Toeffler, implică revenirea la industria casnică, pe o bază superioară, electronică.

Una din cele mai importante consecințe ale evoluției societății asupra familiei, este pusă în evidență de modelul oferit de D.Oslon, D.Sprenkle și C.Russel(1979), care – în analiza lor – pleacă de la două dimensiuni ale vieții de familie: coeziunea și adaptabilitatea.

Prin coeziune ei înțeleg legătura emoțională dintre membrii familiei (legătură ce poate fi privită ca un continuum, de la ruptură totală la implicare totală) iar prin adaptabilitate, capacitatea familiei de a-și schimba rolurile (schimbare ce poate fi văzută ca un continuum, de la structură haotică, la structură rigidă). Schematic, acest model poate fi reprezentat în figura următoare:

După cum se observă din acest model, familia restructurată este una slab coezivă, cu structură haotică, adică una caracterizată printr-o slabă implicare emoțională și o continuă redefinire a rolurilor, deseori dăunătoare pentru instituție.

Dincolo de modelul prezentat, mai importantă rămâne ideea conform căreia viitorul va aduce o pluralitate de configurații familiale, consecință firească a faptului că valorile civilizației contemporane sunt contradictorii și nimeni nu poate afirma cu certitudine că un sistem de valori este cu adevărat mai bun decât altul (R.Bellah,1985). Mai mult, oamenilor nu le mai pasă de sistemele de valori ale altora atâta timp cât ele nu le încalcă pe ale lor. Care sunt implicațiile acestui fapt?

1) Fiecare face ce vrea, fiecare trăiește cum crede de cuviință și opțiunea lui trebuie respectată. Practic, nu mai este admis să-ți spui părerea, pentru a încerca s-o impui ca regulă generală, ca normă (N.Elias,1991).

2) Transformarea individului în celula de bază a societății, una din inovațiile cele mai frapante ale modernității occidentale(J.Baechler,1992). Accentuarea individualismului (A de Tocqville,1835) tinde să se generalizeze, chiar dacă au apărut puncte de vedere conform cărora societățile rurale și sărace vor rămâne mai degrabă colectiviste, cu toate implicațiile ce decurg de aici (G. Hofstede,1996).

3) Valorizarea toleranței, în condițiile în care agățarea rigidă de propriile standarde și valori înseamnă marginalizare față de ceilalți. De aceea toleranța este o valoare în creștere (Eurobarometre,1993), însă nu trebuie ignorată nici ideea conform căreia aceasta n-ar fi departe de indiferență (J.C.Kaufmann,1995).

Familie puternic coezivă Familie puternic coezivă

cu structură haotică Implicare cu structură rigidă

totală

Structură Structură

Haotică rigidă

Familie slab coezivă Ruptură Familie slab coezivă

cu structură haotică totală cu structură rigidă

Partea negativă a acestor implicații ar fi aceea că libertatea de a face ceea ce vrei generează singurătate iar independența izolează și însingurează. De aceea, dorința adâncă de autonomie tinde să se combine, paradoxal, cu convingerea că viața nu are sens dacă nu e împărtășită cu alții. Totuși, de multe ori, ezităm să ne exprimăm sentimentul că avem nevoie unul de celălalt de teamă că, dacă am face-o ne-am pierde astfel independența(R.Bellah,1985).

Din această perspectivă, oamenii vor renunța la imaginea dragostei, ca angajament permanent față de partener și, nemaiexistând nevoia de posesiune, dată fiind egalitatea dintre sexe, vor asimila modelul dragostei neangajate, în care partenerii încearcă să găsescă plăcerea împreună(J.Seguela,1998). Astfel indivizii vor căuta să-și construiască o viață fericită, văzută ca o succesiune de situații plăcute și trăiri pozitive (bani, prieteni, sănătate, carieră profesională, împlinire sexuală etc.). deși există riscul, sesizat de H.Eysenck și M.Eysenck (1981), ca evenimentele (ce ne fac fericiți) să ne ridice pretențiile, fapt care ar îmsemna ca fericirea noastră de azi să reprezinte generatoarea fericirii de mâine (hora hedonistă), indivizii vor căuta trăirile pozitive într-o configurație a familiei restructurate (deoarece „căsătoria este o instituție depășită”, G.Vincent,1985), supusă permanent opțiunii de dizolvare. Se poate ajunge chiar ca un număr semnificativ de membri ai societății să trateze căsătoria mai degrabă ca pe un aranjament temporar legal, decât ca pe o făgăduință solemnă, ceea ce ar schimba însăși instituția căsătoriei. Cu alte cuvinte, instituțiile depind de înțelegerea participanților lor într-o asemenea măsură încât, dacă cea din urmă se schimbă, se vor schimba și primele (R.Trigg,1985).

Concluzionând, viitorul ne va aduce o pluralitate de configurații adaptative, variante restructurate ale familiei nucleare. Este posibil, de asemenea, ca dominația familiei restructurate să dureze puțin, caz în care se pune problema identificării modelului dominant înlocuitor. Principiul limitei ne arată că posibilitățile de variație ale sistemelor nu sunt nelimitate iar atunci când aceste posibilități sunt epuizate, schimbarea devine recurentă: sistemul revine la una din stările anterioare. Revenirea nu recreează identic vechea stare, ci una modificată, întrucât sistemul însuși s-a schimbat(I.Ungureanu,1990). Așadar, în timp dacă o astfel de revenire se va produce, specialiștii vor putea identifica modelele familiale care vor înlocui vechea familie restructurată. Însă, pentru acest lucru, trebuie create mai întâi condițiile acestei înlocuiri.

5. Orientarea psihosexuală

Conceptul de identitate sexuală se referă la un complex de calități personale, autopercepții, atitudini și adoptări de roluri care determină comportamentul sexual al unei persoane. Identitatea sexuală este o componentă structurală, atât a Eului corporal, cât și a Eului psihologic, făcând parte din conștiința de sine și având o determinare socială importantă. În ceea ce privește identitatea psihosexuală rolul Eului psihologic este semnificativ, chiar dacă acesta apare și influențează mai târziu identitatea sexuală, comparativ cu influența timpurie exercitată asupra individului de către Eul corporal.

În continuare vor fi evidențiate mecanismele formării sexului, iar in acest demers vom pleca de la considerațiile teoretice expuse de J.Diamond (1997), într-o lucrare destinată analizei evoluției sexualității umane.

Sexul nostru este inevitabil stabilit de genele noastre, ce sunt adunate la un loc în fiecare celulă a corpului, în 23 de pachete microscopice denumite cromozomi . un membru al fiecăreia dintre perechile de cromozomi de la 1 la 22, cei doi membri ai fiecărei perechi par identici. Doar în cazul perechii 23, așa numiții cromozomi ai sexului, cei doi sunt diferiți. Chiar și acest lucru nu este valabil decât la bărbat, care are un cromozom X împerecheat cu altul, Y. În schimb, femeia are doi cromozomi X împerecheați. În săptămâna a cincia după fertilizare, embrionii umani de ambele sexe își dezvoltă o gonadă bipotențială, care poate deveni, fie un testicul, fie un ovar. Dacă este prezent un cromozom Y, acea gonadă începe să se dezvolte ca un testicul, dacă nu există cromozomul Y, gonada așteaptă până în săptămâna a 13-a, pentru a se transforma în ovar.

Autorul citat conchide, plecând de la cele prezentate, că tendința naturală a gonadei noastre bipotențiale primordiale este să producă un ovar dacă nu intervine nimic, fiind nevoie de ceva în plus (cromozomul Y) care să o transforme în testicul (J.Diamond,1997). Studiindu-se spermatozoizii vii, s-a constatat că cei cu cromozomul X supraviețuiesc 2-3 zile în mediu acid, în timp ce cei cu cromozomul Y nu pot supraviețui nici 24 de ore. Iată de ce s-a ajuns la concluzia că actul sexual realizat în momentul ovulației, când alcalinitatea este maximă, poate duce la concepția unui băiat. Realizat înainte de ovulație, când secrețiile acide sunt dominante, coitul fecundant poate determina concepția unei fete (V.Nișescu,1985). Însă, cromozomul nu garantează 100% organe masculine, dar nici lipsa lui nu garantează 100% organe feminine. Este nevoie de o serie lungă de etape biochimice pentru a produce toate aceste structuri necesare, în afară de ovare și testicule. Fiecare pas implică sinteza unui ingredient molecular numit enzimă și fixat de o anumită genă. Orice enzimă poate lipsi dacă gena care o fixează este modificată printr-o mutație. Defectele enzimatice pot cauza apariția unor „erori”:

1. bărbați cu formulă cromozomială incluzând un X suplimentar, ceea ce le conferă o înfățișare feminină;

2.femei cu formula cromozomială lipsită de un X, ceea ce le conferă o înfățișare masculină;

3.hermafrodiți, în cazul cărora apare imposibilitatea determinării cu precizie a sexului.

Referindu-ne la primele două tipuri de „erori”, nu trebuie să ignorăm faptul că nimeni nu este bărbat sau femeie în stare pură, pentru că în fiecare individ aparținând unui sex, figurează rudimente ale celuilalt sex. Aceasta înseamnă că, în fiecare individ concret, calitatea masculină și cea feminină sunt amândouă prezente, într-un dozaj diferit, chiar dacă forța vitală este fundamental yin sau fundamental yang, adică decisă după principiul feminin sau masculin (J.Evola,1969). Problemele apar când analizăm dozajul respectiv, percepția privind identitatea noastră sexuală și cum este receptată această identitate de către persoanele aflate în sistemul nostru relațional.

În cazul hermafrodiților, întâlnim organele sexuale ale ambelor sexe la același individ. Ținând seama de funcționalitatea gonadelor (ovarul și testiculul), hermafroditismul poate fi: funcțional, când ambele gonade sunt funcționale, sexul fiind stabilit prin educație, în sensul celui conferit de actele de stare civilă sau nefuncțional, când temporar sau permanent funcționează numai una din gonade (C.Gorgos, N.Mitrofan,1991). Totuși, cazurile de hermafroditism sunt extrem de rare la om, mai frecvent fiind întâlnite la animale și la plante.

După cum se observă sexul unui individ nu este o problemă de opțiune proprie, cel puțin la naștere. Identitatea psihosexuală, însă, da! Practic, identitatea psihosexuală reprezintă percepția individuală internă de a fi bărbat sau femeie, de a avea o orientare sexuală sau alta, de a îmbrățișa sau nu o anumită etică. Cu alte cuvinte, identitatea psihosexuală stabilește o distincție între datele biologice, care fac în mod obiectiv dintr-un individ, un mascul sau o femelă, și datele psihologice și sociale, care îl instalează efectiv în convingerea de a fi femeie sau bărbat (N.Kress-Rosen,1995).

Pe lângă factorul genetic al cărei influență este de necontestat, și mediul are un puternic impact asupra individului determinându-i evoluția de-a lungul timpului, și conturându-i personalitatea, trăsăturile de caracter, stilul de acțiune, de a vorbi etc. în copilărie, dar și la maturitate, copilul, dar și adolescentul își formuleaă o serie de întrebări de răspunsurile cărora (dacă are cine să le dea și dacă știe ce trebuie să le spună), depinde definirea identității psihosexuale și depășirea acestor crize de creștere, crize care au meritul de a întări, de fiecare dată, personalitatea.

Primele întrebări pe care și le pune copilul se află și aceea a diferenței ce există între organele sexuale feminine și masculine. Cea mai complexă, dar și cea mai contestată explicație este adusă de teoria psihanalitică, care încearcă să argumenteze formarea identității sexuale, sugerând că toți copiii experimentează sentimente de ostilitate și sexualitate alături de părinții lor.

Din perspectiva diferenței existente între organele sexuale feminine și masculine, S.Freud (1923) consideră că, în jurul vârstei de 3-5 ani, băiatul presupune că fetele au avut și ele penis cândva dar au fost castrate, așa cum s-a întâmplat și cu mama sa și cu celelalte femei mai demult. Trecându-i prin minte această posibilitate, el se identifică cu tatăl său și luptă mai departe pentru obținerea afecțiunii mamei sale. Nu numai că, astfel, consideră că se diminueaă agresivitatea tatălui (acesta nu va castra pe cineva ca el), dar se asigură și de afecțiunea mamei (ea mă va iubi, pentru că îl iubește pe tata, iar eu sunt ca tata). Situația conflictuală a fetiței este asemănătoare, la băieți acest conflict generează complexul lui Oedip, iar la fetiță, complexul Electra. Prin urmare în funcție de persoana cu care se identifică un copil și de raportul de forțe manifest în cadrul familiei, personalitatea se structurează în diverse moduri, așa încât fetele pot prezenta trăsături apreciate ca masculine, iar băieții pot prezenta trăsături apreciate ca feminine.

De asemenea, un anumit mediu educațional, o poate determina pe tânăra adolescentă să considere că, unele comportamente manifeste ale ei cu specific feminin, pot duce la eșec în viață sau o slabă considerație a celor din jur. Atât din dorința de apreciere, cât și din aceea de reușită fetele care nu au atins încă vârsta maturității psihice, își pot impune anumite comportamente și atitudini în mod voluntar, în așa fel încât mai târziu acestea se vor structura ca trăsături de personalitate.

=== l ===

Feminismul între revendicări și efecte perverse

Unul dintre cei mai importanți factori implicați în procesul de emancipare a femeii și în modificările care au avut loc și în straturile cele mai profunde ale mentalității oamenilor, în ceea ce privește diferențele de gen dintre cele două sexe, este feminismul. În definirea și înțelegerea feminismului trebuie să pornim de la două aspecte:

1) Feminismul ca teorie sau ideologie a egalității între sexe; 2) Feminismul ca activitate organizată, în vederea lărgirii sau obținerii de noi drepturi.

Atât ca teorie ,cât și ca mișcare, curentul feminist apărut și continuă să se dezvolte în special în culturile occidentale. Din această perspectivă, în paginile ce urmează, vom face referire în majoritatea cazurilor la feminismul occidental, deoarece noi considerăm că nu putem deocamdată vorbi de feminism, în adevăratul înțeles al cuvântului, în culturile marcate de un puternic tradiționalism sau în societățile bazate pe caste. Pentru a înțelege mai bine, atât activitatea, cât și revendicările feminismului, succesele obținute dar și neîmplinirile acumulate, considerăm că este necesară o scurtă istorie despre acest curent, de la apariție și până în prezent.

Primul val feminist cuprinde perioada sfârșitului de secol XIX și începutului de secol XX. El a avut, în principal, revendicări de natură politică și socială, axându-se în primul rând pe obținerea dreptului de vot, controlul fertilității și combaterea limitării oportunităților de independență economică. Lupta pentru dreptul femeilor la vot, începută în SUA în 1848 sub conducerea unor feministe precum E.C. Stanton , L. Mott, S.B. Anthony sau L. Stone, a fost încununată de succes în 1920 când, prin amendamentul 19 din Constituție, s-a garantat acest drept . În 1867, J.S. Mill ținea în fața Parlamentului englez prima pledoarie din lume rostită într-un oficial în favoarea dreptului de vot al femeii, drept obținut în 1928 după o campanie susținută de peste 25 de ani de E. Pankhurst. Perioada imediată terminării celui de-al doilea război mondial s-a caracterizat printr-o mare nevoie de locuri de muncă, ca urmare a numărului mare de bărbați uciși pe front sau ocupați cu probleme de armată, precum și a volumului mare de muncă pentru reconstrucția țărilor distruse de război. Acest lucru a dus la o angajare masivă a femeilor în cele mai diverse domenii de activitate, creându-se oportunități nebănuite pentru ele și permițându-se conștientizarea faptului că pot fi nu numai mame, soții și gospodine, dar pot realiza multe din lucrurile pe care, până atunci, le făceau numai bărbații. Acesta este contextul în care a luat ființă al doilea val al feminismului, început în deceniile VI-VII ale secolului XX, pe fondul mișcărilor politice și sociale de stânga din anii ’60-’70 (opoziția față de războiul din Vietnam, mișcările tinerilor de culoare din SUA, înăbușirea brutală a revoltei din Cehoslovacia, mișcările sociale din Franța etc.).

O importanță deosebită au avut cererile formulate la Oxford în 1970, de reprezentantele mișcării feministe britanice : egalitate în carieră, egalitate în educație și oportunități de dezvoltare personală, libertatea avortului și a contracepției au fost adăugate încă două cereri : independența financiară și încetarea discriminării împotriva lesbianismului, urmate ( într-un viitor nu prea îndepărtat ) de încă una : eliberarea de violența masculină . Ideile promovate de aceste mișcări au avut un impact deosebit asupra femeilor din țările dezvoltate, care participaseră la aceste manifestări, determinându-le să-și dorească noi libertăți pentru a atinge țelul suprem : egalitatea față de bărbați. Astfel, ele au continuat să revendice superioritatea sexului liber față de căsătorie, pe care o considerau ‚’’ o instituție burgheză care reduce oamenii la posesie și le transformă pe femei în obiecte pasive ale dorințelor bărbaților ’’ (S. Jackson, S. Scott, 1996, p. 6 ), cerând totodată despărțirea actului sexual (al cărui scop este plăcerea ) de reproducere. Practic, prin aceste revendicări și critici, aduse modelului tradițional de organizare familială, ele puneau un semn de întrebare chiar asupra instituției heterosexualității. Mișcările feministe au pornit, deci, de la câteva idei centrale, una dintre ele fiind aceea că relațiile heterosexuale dezavantajează femeile și le subordonează bărbaților.

O altă idee ar fi aceea că dorințele și practicile sexuale sunt determinate social și nu biologic . Pornind de aici, feminismul consideră că sexualitatea nu poate fi tratată izolat de celelalte aspecte ale vieții omului, nu poate fi înțeleasă fără a fi pusă în relație cu ideea de culturală de <dragoste>, cu instituția căsătoriei, cu religia, obiceiurile. ’’ Nu putem defini ceva ca fiind sexual într-un sens absolut, pentru că ceea ce este sexual într-o societate, în alta poate să nu fie. Un act nu este sexual în virtutea proprietăților sale moștenite, dar devine sexual prin asocierea cu înțelesuri sociale învățate. Comportamentul sexual este comportament social și nu numai încoronarea unor porniri biologice.’’ (S. Jackson, 1996 ,p.62 ). Prin urmare, atitudinea si comportamentul caracteristic fiecărei societăți față de sexualitate sunt produse ale învățării sociale. Astfel, unele comportamente ce au o conotație puternic sexuală în anumite comunități, pot să nu o aibă în altele. De exemplu, în marea majoritate a societăților, descoperirea zonelor erogene ( sănii femeilor, fesele, organele genitale ) are o mare conotație sexuală, ceea ce nu este valabil și pentru unele comunități din Africa sau Amazon, unde portul tradițional valorizează goliciunea. Noi credeam că sexualitatea se bazează pe două aspecte : unul biologic și unul socio–cultural . Primul este dat de diferențele naturale dintre bărbați și femei : organe genitale, aspecte specifice ale corpului ( înălțime, masă musculară ) etc. Din acest punct de vedere, putem spune clar că femeile sunt diferite de bărbați ( inegalitate naturală ), însă nu putem afirma că ar fi superioare sau inferioare acestora. Pe de altă parte, aspectul socio–cultural este dat de inegalitatea socială ( mediu de proveniență, educație, experiență personală de viață etc. ). Greșeala feminismului este aceea că nu privește problema sexualității dintr-un punct de vedere integrator, ci pur și simplu încearcă să demonstreze contrarul teoriilor tradiționale, fără a extrage din ele părțile viabile. “ Dacă pentru a demonstra că sexualitatea nu este aceeași în toate culturile, ci se schimbă din punct de vedere istoric, atunci avem un contra argument la determinismul biologic ’’ (S. Jackson, S.Sott, 1996, p.9 ). Acest contraargument a fost adus de mai mulți antropologi ( B. Malinovski, 1927, M. Mead, 1930 etc. ). Înseamnă, oare, că problema sexulității este rezolvată, că sexualitatea este supusă numai unui determinism socio-cultural ? Credem că această abordare este la fel de periculoasă ca și cea a determinismului biologic . Practic descoperirile făcute nu ne arată decât că sexualitatea este un aspect foarte complex al vieții umane, că bazele ei sunt date prin naștere, dar sunt modelate socio-cultural de-a lungul vieții. Pe de altă parte, nu trebuie ignorate niciodată total instinctele căci ‘’omul este la fel de încărcat de instincte, ca și insecta cea mai evident instinctivă ; omul li se supune pri metode mai diverse, ; asta-i tot” ( R. de Gourmont, 1903, p.12 ) . Pornind de la rolul sexualității, mai putem face câteva precizări importante. Una dintre ele se referă la terminologie. Astfel se preferă termenul de gen în loc de sex atunci când se vorbește despre tot ce înseamnă bărbat sau femeie și despre diferențele sociale și culturale dintre sexe, și se folosește termenul de sex atunci când se face referire la aspecte ale vieții personale, cu semnificație erotică ( S. Jackson, S. Scott, 1996 ) . Deși, semantic, termenii sunt foarte apropiați între ei, s-a considerat că termenul de ‘’gen” accentuează aspectele sociale ale feminității și masculinității, și că îndepărtează ideea că relațiile dintre femei și bărbați sunt ordonate natural . A doua precizare pleacă de la conceptul de subordonare . De-a lungul istoriei, bărbații au găsit diverse mijloace de a controla sexualitatea feminină : acoperirea feței și a formelor corpului, legi de proprietate, centura de castitate etc. Prin însăși existența himenului, femeia era supusă unei discriminări naturale. Odată ce Creștinismul a devenit religia dominantă în Europa, s-a încercat ținerea sub control a sexualității feminine prin legarea femeii de un singur bărbat. In timp ce bărbatul avea o mare libertate sexuală , femeii i se refuza acest drept. Iar sexualitatea nu era decât un aspect al subordonării femeii față de bărbat.

Referitor la subordonarea femeii ( indiferent de aspect ), am putea presupune că acest lucru s-a întâmplat atunci când religia dominantă a devenit monoteistă iar zeul atotputernic de gen/sex masculin. O astfel de subordonare a femeii față de bărbat este mai greu de imaginat la popoarele care adorau o multitudine de zeități, dintre care multe erau de gen/sex feminin. Cu alte cuvinte, noi credem că adorarea și respectul pentru zeițe, impune și un respect mai mare față de femei. Argumente pentru supoziția noastră ar fi următoarele ( O. Drâmba, 1997 ) : 1) Cultura iudaică a fost caracterizată printr-un puternic caracter de dominație a bărbatului, odată cu impunerea Dumnezeului unic, Yahwe . 2) “Codul lui Hammurabi “ ne dă o imagine destul de clară asupra vieții sociale sumero-babiloniene . Astfel, aflăm că femeia, deși avea unele drepturi, era sub dominația bărbatului, într-o cultură care avea o singură zeitate feminină mai importantă.

3) In Persia , femeile erau sub dominația bărbaților, într-o cultură în care principalele zeități erau masculine ( Ahura, Mithra, Ahriman ), o singură zeitate fiind de gen feminin (Anahita ). 4) Religia greacă se caracterizează printr-un echilibru între zeitățile masculine și cele feminine, fapt care se repercutează și în relațiile din interiorul familiei. Statutul femeii era aproape egal cu cel bărbatului, situație care nu a durat însă prea mult, deoarece raporturile dintre soți erau în continuă mișcare.

5) Religia romană avea mai multe zeități feminine datorită (și) faptului că era foarte per- misivă și îngăduitoare cu zeitățile popoarelor vecine, tolerându-le sau chiar adoptând unele dintre ele. ‘’In secolul I î.e.n., soția romană era respectată mai mult decât era femeia în societatea greacă” ( O. Drâmba, 1997, p.278 ), realitate care nu a durat nici aici, pentru că situația intra-familială s-a aflat tot timpul sub semnul schimbării . Concluzionând, presupunerea noastră ar fi aceea că religia a influiențat locul și rolul femeilor în societățile patriarhale. Alături de religie ar mai putea fi câțiva factori pe care îi numim factori istorici specifici fiecărui popor, ce vizează trecutul popoarelor, care au condus la crearea unor concepții despre lume și viață : diverse personalități locale ( conducătorii de triburi, înțelepți, magi etc. ), obiceiuri străvechi, condiții istorico-geografice etc.

Revenim la cele două aspecte de la care am pornit în înțelegerea feminismului . Din punctul nostru de vedere, feminismul nu este altceva decât o mișcare protestatară, un bloc de status ( B. Turner, 1998 ) susținut de femei, constituit în vederea unor scopuri specifice. Înainte de a evidenția scopurile, să facem o incursiune în principalele orientări ale acestui curent. Noi doar le vom menționa ( și nu pe toate ), cei interesați găsind detaliile căutate în remarcabilele lucrări ale lui M. Miroiu, din care am preluat aceste tipologii ( Gândul umbre, 1995, Gen și societate, 1997 ). Autoarea citată consideră că feminismul se subdivide în:

1) Feminism modern ( cel al egalității în drepturi ) ce a dominat secolul trecut și prima jumătate a secolului nostru;

2) Feminism contemporan ( cel al dreptului la diferență în contextul egalității ), născut în anii 60 ai veacului. Potrivit unor analiști, feminismul contemporan s-ar încheia în anii 90, făcând loc celui de-al treilea val ( ecofeminismul ).

Feminismul contemporan se subsumează, în principal, următoarelor orientări: liberală, marxistă, socialistă, radicală și ecofeministă.

Feminismul liberal consideră că o societate bazată pe drepturile omului poate să se autoregleze în așa manieră, încât să convină femeilor, să încorporeze și experiența lor și modul lor de gândire. Ele cer șanse egale în competiție, pledează pentru reformularea sex-rolurilor, cu insistență pe procesul de socializare în care sexele se diferențiază sub influența genurilor, în sensul educării androgine copiilor.

Feminismul marxist consideră că doar un „mariaj” între feminism și marxism ar putea conduce la o emancipare reală a femeilor. Una dintre premisele acestuia este că societatea pleacă de la o primă formă de inegalitate, cea din familie, în care munca femeilor este exploatată.

Feminismul socialist luptă pentru a crea o societate fără gen, în care categoriile sociale, precum cele de’’ femei” sau de ’’bărbați’’, să dispară. Feminismul radical susține că schimbarea societății nu poate fi concepută fără distrugerea sistemului nedrept al divizării dintre sexe, divizare care pune femeile într-o postură inferioară, subordonată, aservită. El consideră că dominația de tip patriarhală este o constantă istorică generală, aceasta schimbându-și doar numele ori forma, esența rămânând însă aceeași, de-a lungul timpului In fine, ecofeminismul reprezintă o orientare care se apleacă insistent asupra relațiilor umanității cu mediul, cu făpturile nonumane. El consideră că disprețul față de natură este inacceptabil deoarece același dispreț s-a răsfrânt în, forme, și asupra femeilor.

Acestea ar fi, în mare, orientările feministe contemporane. M. Maynard ( 1995, p.270 ) consideră că încercările de a clarifica feminismul în astfel de categorii, au drept rezultat, cel mai adesea, „un set de stereotipuri fără nici un folos, din cauză că se accentuează numai diferențele dintre ele’’ . Partea comună tuturor acestor orientări s-ar reduce, însă, la următoarele idei directoare, care au stat la baza dezbaterilorpromovate de feminism :

Atacul împotriva tuturor formelor de discriminare sexuală (discriminare în selecția profesională, în posibilitățile de carieră profesională, în ocuparea unor funcții publice etc.) ;

Atacul împotriva socializării tradiționale (eliminarea procedurilor de educare diferențiată a băieților și a fetelor etc ) ;

Atacul împotriva practicilor sexismului instituționalizat (desființarea organizațiilor, cluburilor și asociațiilor rezervate doar bărbaților etc.)

Pentru o înțelegere mai clară, vom detalia fiecare din cele trei puncte de vedere.

1) Deși J.J. Rousseau (1762 ) spunea că oamenii sunt egali de la natură, datele statistice ne arată cu totul altceva . Astfel, cu toate că situația femeii este mult diferită de la o țară la alta, de la o zonă geoculturală la alta, nicăieri în lume femeile nu sunt tratate egal cu bărbații, din punct de vedere al oportunităților pentru educație, pentru angajare etc. ( Human Developement Report, 1993, United Nations ). Chiar ți în țările unde procentul femeilor care muncesc este mare, domeniul în care sunt angajate este restrâns, și salarizarea este inferioară celei practicate pentru bărbați. Pe de altă parte, deși în multe țări de pe glob femeile au drept de vot ( în unele chiar de la începutul secolului ), mai există încă multe națiuni în care ele nu au primit acest drept politic esențial. Chiar și acolo unde au drepturi politice egale cu ale bărbaților, oportunitățile pentru o carieră politică sunt, însă, mult mai reduse decât în cazul bărbaților . De exemplu, de-a lungul timpului, în toată lumea și în toate culturile, femeile au fost slab reprezentate în funcțiile înalte din stat. Conform cu “The World’s Women : Trend and statics “ ( United nations, 1994 ), numai 23 de femei au fost alese șefi de stat sau de guvern în istoria modernă, dintre cele mai cunoscute publicului român numărându-se M. Thatcher, I.Gandhi, T. Ciller etc .

Feminismul – cartea engleza

Orice încercare de discriminare (în ceea ce privește drepturile de proprietate) afectează nu numai puterea economică a femeii, dar și vocea sa politică, corpul și pe copii ei. Dacă sistemul garantează dreptul de proprietate exclusiv bărbatului (cum e cazul Africii) pentru a supraviețui, pentru a se adapta, femeia trebuie ori să se mărite și să aibă grijă de ferma soțului, ori să-și găsească de lucru la oraș. Multe dintre femeile din Africa sunt obligate să se mărite, însă mariajul aduce copii și mulți bărbați africani, nu-și întrețin familiile. Dacă din cultivarea pământului nu-i poate întreține, ori dacă bărbatul divorțează, femeia trebuie să-și găsească de lucru la oraș, numai că EA acum are copii, care pot purta numele tatălui, deși acesta poate să nu-și asume responsabilități față de ei.

Copiii îngreuiază deplasarea femeii din loc în loc pentru a-și găsi de lucru. Nu-i poate lăsa singuri. Și de obicei, puține femei sunt educate să lucreze într-un birou, și puțini patroni de fabrică le angajează.

O femeie săracă își poate găsi serviciu în meserii marginale: de lucru în casă, comerț cu mărunțișuri sau prostituție. Femeile sunt angajate ca servitoare în casă în unele țări africane și de obicei, sunt ”însușite” de bărbații casei. Comerțul cu lucruri mărunte ca și prostituția sunt de obicei ilegale (De când cu sistemul patriarhal) prostituția e singura meserie pentru care bărbații plătesc îndeajuns ca femeile să se poată întreține.

Cu toate acestea, e posibil ca femeile să nu se poată întreține din ceea ce câștigă, sau poate să se îmbolnăvească. Dacă se întâmplă asta, copiii vor face foamete. Societatea o va condamna pentru „munca„ ei, dar și pentru starea copiilor; ea se va mâhni și se va învinovăți. Cam acesta este scenariul comun. Factorii economici afectează corpul femeii; legile „familiei” nu fac decât să controleze corpul femeii, dar și afectează femeia din punct de vedere financiar. Și oricând are de suferit femeia, vor suferi și copii.

Caracterul circular al problemelor femeii se reflectă în acest text, unde un motiv se reîntâlnește în altele; e uneori imposibil să distingi un anumit rău, încât să poți să îl separi de cele care îl produc (guverne dominate de bărbați, biserica, instituții, municipalitatea sau societățile private). Totuși trebuie subliniat că aproape întotdeauna când femeile au de suferit, și copii au de suferit și când femeilor li se face un bine, li se face un bine indirect copiilor. Astfel că politicile care fac rău femeilor, ele de fapt, fac rău, întregii comunități.

Greutatea de a dovedi că există discriminare

E greu să dovedești că există discriminare în societățile în care primează prejudecata. E mai întotdeauna posibil să găsești ceva de atacat – dacă asta vrei – în orice ființă umană. Oricine e doritor de a găsi o persoană sau unu grup ca fiind inferior, poate găsi liste întregi de motive care să demonstreze inferioritatea, pentru că de fapt, cu toții suntem inferiori față de idealul de umanitate pe care l-am creat.

Dacă încercăm să dovedim că bărbatul e inferior, ne putem referi la faptul că bărbații mor la o rată mai mare decât femeile, în orice decadă a vieții, căci sunt din punct de vedere emoțional reduși, incapabili să ofere suport afectiv, nu pot naște copii ori să îi crească sau nici măcar să-și gătească cina. Depinzând de schimbările hormonale care îi fac să aibă crize de furie, care amenință viața, a lor sau a altora, ei sunt de asemenea fascinați de jucării și în mod deosebit se cred adepții unor structuri care le dau iluzia că dețin controlul. Au unele calități care le compensează: sunt firi pasionale când e vorba de sex; și faptul că sunt lipsiți de responsabilitate, îi face să fie ludici sau strălucit de deștepți, când e vorba de probleme care n-au nici o legătură cu realitatea. Desigur, o astfel de specie ar trebui să fie folosită pentru a crea jocuri pentru propriul amuzament, în timp ce femeia să preia greutatea responsabilității de a conduce societatea, crescând copii și pregătind cina. Dacă aceasta ar fi ideologia care să se impună, actele individuale, care au schimbat situația s-ar putea potrivi în context, iar protestele bărbaților ar fi privite ca oscilații ale sării, cauzate de hormoni.

Albii îi văd pe negri ca prădători în ținuturile locuite de albi. Albii le consideră pe negresele din zonele bogate, locuite de albi ca servitoare, dar le văd ca prostituate pe străzile orașelor.

În Moskova, femeile nu pot intra în hoteluri, dacă nu au dovada că sunt așteptate sau invitate, pentru că guvernul presupune că orice femeie care nu locuiește în hotel, dar intră în hotel, este prostituată. La asta s-ar referi prejudecata oamenilor bazată moștenirea genetică, pe amprenta pusă de sex sau culoare. Toate societățile întrețin prejudecățile „despre care nu trebuie să se vorbească”. Mișcarea feministă a reușit să dea la o parte legile discriminării din modul de gândire al societății industrializate; însă, acum, bărbații folosesc tehnici mai sofisticate pentru a exclude femeile (de exemplu: într-o companie, când o femeia nu e promovată, nu e vorba de discriminare, (spun bărbații), problema e că băieții n-au plăcut-o, și ea nu s-a integrat în colectiv. De asemenea e folosit cuvântul „prea” când e vorba de femei: femeile vorbesc prea tare, sunt prea pasive, prea agresive sau se îmbracă prea țipător, sunt prea bătrâne/tinere etc.

Într-o societate, unde femeia e vânată, toți găsesc femeia ca fiind mai plictisitoare decât bărbații.

În cartea „Retropped woman: Gatch 22 in deviance and control” un articol prezintă câteva caracteristici care califică femeia care se abate de la reguli: să nu aibă copii, ori să aibă copii lucrând pentru salariu. Femeile cu copii care au nevoie de ajutor pentru a-i întreține sunt găsite vinovate, la fel cum sunt considerate și femeile care divorțează, care sunt lovite și care nu lovesc, care îi părăsesc pe cei care le bat.

La fel e cu femeile criticate pentru că sunt libertine (sexual), că sunt „țâfnoase” când e vorba de sex, că se agață de ideea de virginitate…femeile se abat de la regulă când se afirmă, sau când nu sunt supuse, dacă nu se dedică total soțului și copiilor sau dacă se dedică doar lor. Societatea le condamnă pentru că sunt ambițioase, pentru că sunt bogate sau sărace, cu sau fără carieră.

În societățile patriarhale, ura pentru femeie este ceva obișnuit, orice mică acuzație găsindu-se în buzunarul bărbatului, care e dispus să plătească orice acțiune. Discriminarea e greu de dovedit și trebuie studiate întâi efectele pentru a-i putea dovedi existența.

Obsesia bărbatului despre cum privesc femeia actul reproducerii

Bărbații sunt prea nedreptățiți de factori rasiali, religioși, economici și politici. Femeile fac față acestor probleme în mod egal, ori bărbații nu au aceste idei despre multe dintre problemele femeii – situația e foarte specială: rasa umană e recreată prin femeie cu ajutorul corpului ei. Însă sistemul patriarhal închide femeia în corpul ei. Pentru că femeia poartă copilul, bărbații încearcă să controleze corpul femeii; ei cred că femeile se pot „reproduce” singure (în mod miraculos). Ideea că femeia singură poate să facă copii pătrunde toate societățile și nivelele de mentalitate. Dacă ele singure fac copii, tot ele să-și asume responsabilitatea de a-i crește, spun bărbații. Însă vor ca copii să le poarte numele, dar se comportă ca și cum doar femeile au ales să aibă copii, și de aceea ele au exclusivitatea în întreținerea și creșterea lor.

Pentru că femeile fac copii, problemele lor au un caracter circular: ceea ce bărbatul face corpului femeii, poate afecta sarcina. Nici castrarea, nici faptul că e tată nu-i împovărează la fel de mult pe tot restul vieții. Pentru că femeia poartă copilul, bărbatul vede femeia ca mamă care-i datorează serviciul de a-l îngriji. Dacă femeii i s-ar da posibilitatea, ea ar putea avea responsabilitate totală pentru reproducerea și socializarea întregii rase umane. Dar bărbatul așteaptă ca femeia să-și îndeplinească rolul fără să primească nici o recompensă, fără ajutor sau considerație din partea bărbatului.

Istoria arată faptul că bărbații sunt invidioși pe faptul că femeile au capacitatea reproductivă, a fost primul lucru pe care au vrut să și-l aloce. Însă dorința lor n-a rămas decât la stadiul de obsesie. E ușor vizibil că tendința de a controla reproducerea se află în toate nivelele de activitate ale bărbatului.

Discriminarea sistematică a femeii

În întreaga lume se observă faptul că femeile fac cea mai mare parte din muncă –cu excepția țărilor islamice.

În India, femeile muncesc, în timp ce bărbatul le urmărește munca; aici femeile sunt foarte slabe, cară ulcioarele pe cap, pe iarbă aproximativ douăzeci de bărbați stau tolăniți, vorbind, având cămăși albe pe care sigur nu le-au spălat ei. Vânzătorul, fiind hindus, vinde doar băuturi răcoritoare, care sunt scumpe pentru acești oameni săraci însă doar bărbații stau în aceste „cafenele” indiene. În Etiopia, poți trece pe lângă o femeie cu un corp îmbătrânit, cocoșată de brațul de lemne pe care îl duce. Alături de ea, călărește un bărbat pe un măgar. În multe orașe, puține femei sunt pe stradă în timpul orelor de lucru. Dacă intri într-o cârciumă din Dublin, e plin de bărbați. În Italia observi că un bărbat care te urmărește. Îl înfrunți, și el îți spune tot ce-ai făcut în ziua respectivă, în ultimele două ore; bine îmbrăcat, lucrează pentru o companie de asigurări. Te întrebă dacă nu vrei să bei ceva, -înțelegi că nu va plăti el. în Moscova, bărbații zăbovesc lângă hoteluri, aeroporturi, așteptând să vândă ruble la negru străinilor, deși ar putea găsi ceva sigur de lucru în oraș. Pe femei le vezi doar la lungile cozi din fața magazinului alimentar. Cozile la care stau bărbații, sunt pentru votcă. Nici în Atena nu vezi femei pe stradă, decât spre seară când își fac cumpărăturile. Nu le vezi pentru că ele sunt la serviciu: acasă, în birouri, în fabrică. Însă, bărbații, indiferent de ce fac, câștigă mai mult decât femeile.

Discriminarea economică

În 1980, în Copenhaga, la Conferința națiunilor unite AF., statisticile prezentate atunci, sunt valabile și acum: femeile fac două treimi din muncă. Produc 45% din producția alimentară de bunuri de consum, dar li se oferă doar 1% din câștig și 1% din proprietăți și o parte din acest procent maschează proprietatea ascunsă a bărbaților pentru taxe și impozite.

Întreaga lume e inter-relaționată ai, iar ce ne unește este economia și piața de valori a lumii. Toți suntem afectați de creșterea prețului petrolului, toate statele fac parte din piața mondială, în procente diferite, controlate de agențiile globale: Banca Mondială, Fondul Internațional Monetar, Națiunile Unite. Ele fac rapoarte privind performanța economică a țărilor, iar aceasta arată care țări au nevoie de ajutor, dar și pe posibilele țări unde s-ar putea face investiții.

Statistica arată ce s-a întâmplat, dar și ce urmează să se întâmple în viitor, ele sunt punct de plecare pentru exploatarea economică și politică, reflectă abilitatea unei țări de a face bani și nu starea ei de producție. În aceste statistici sunt două constante: bărbații iau decizii în funcție de ele, și uită de femei, copii și mediu. Situația curentă a lumii e că nu valorizează pacea, nu are grijă de resursele naturale, munca femeilor, ori pentru „munca” ne plătită pe reproducere și menținere a vieții. Sistemul nu răspunde de valori pe care oricum nu le recunoaște.

În 1985, la sfârșitul raportului U.N.Decade for woman s-a ajuns la unele concluzii: femeile au câștigat teren în educație, sănătate, în găsirea unei slujbe și în politică, dar încă au mai multe responsabilități, în timp ce bărbații au mai multă putere. Raportul susține că 35% din femeile europene căsătorite, muncesc pentru salarii, în Africa, femeile fac 75% din muncile agricole. În societățile industrializate, femeile lucrează 56 de ore pe săptămână acasă, iar în societățile neindustrializate petrec mai mult timp. Sarcina gigantică a reproducerii este scoasă total din „producția domestică” și în statisticile Producțiilor Naționale Totale femeile nu sunt considerate ca făcând parte din forța de muncă, pentru că ele nu sunt plătite pentru munca lor, și pentru că bărbații le iau salariile, sau pentru că munca lor nu e considerată muncă.

După independență, statele africane i-au numit pe bărbați „capul gospodăriei”, acestea au exclus femeile din programele de dezvoltare naționale și internaționale. Aproape toate proiectele de dezvoltare din Africa se adresează bărbaților. Deși femeile sunt „fermiere” în Africa li s-a dat doar puțin ajutor. Reforma agrară oferă titluri de proprietate bărbatului, titluri necesare pentru a obține împrumuturi și alte facilități în agricultură. Neavând titluri, femeile sunt excluse de la pământ, ele asigură hrana, dar fabrică și bunuri pentru uz domestic sau comerț. Când femeile muncitoare din vest au fost angajate la fabrică, deși erau exploatate, puteau câștiga bani, care să le scape de opresiunea bărbaților. Dar ele nu pot acumula bani din salariul care e prea mic. Pentru munca lor, ele obțin doar atât cât le trebuie pentru a supraviețui (ele și copiii). Munca și banii lor susțin bărbații din mine, de la ferme și din industria urbană.

Femeile fermiere din Africa, India sunt cele mai istovite din lume, lucrând de la zece la cincisprezece ore pentru proprietar. O zi tipică pentru o femeie din Zimbabue începe la ora trei A.M., se duce la râu după apă, plivește buruienile din culturi, alăptează copilul în timp ce lucrează, alungă animalele de pe terenurile cultivate, macină grâul în făină, prepară hrana, adună lemne, ajută soțul la semănat, face mâncare, spală.

Dreptul femeii de a avea pământ, variază de la o societate africană la alta. Bărbații dețin într-o așa de mare măsură controlul, încât o femeie care cultivă pământul deținut de soț, care lucrează în oraș, nu poate hotărî singură ce anume să cultive – pentru că nu au pământ- femeile nu pot primi credite și nu au drepturi bănești care li se cuvin din culturi, chiar dacă ele cresc plantele.

Nivelul de nutriție al femeii și capacitatea de muncă scade, pentru că venitul aparține bărbatului, iar acesta dă „petreceri” și cumpără cu banii radiouri. Însă bărbații din Camerun plătesc taxa de școlarizare a copiilor, însă în Kenia bărbații joacă cărți, beau și plătesc prostituate în timp ce familiile lor fac foamete. În India, bărbații cheltuie 80% din bani doar pentru el, în SUA mulți bărbați își părăsesc familia, cheltuind mai mult pentru ei.

Studiile arată că femeile cu resurse îmbunătățesc nivelul nutrițional al copiilor (femeile indiene cheltuiesc 95% din venit pentru copii), indienii au un proverb: „un penny pentru o femeie e un penny pentru femeie e un penny pentru familie, un penny pentru bărbat, e un penny pentru bărbat.. în Zambia s-a încercat impunerea unei legi ca femeii să i se ofere jumătate din alocația copilului – bărbații s-au plâns că dacă se întâmplă asta, femeile vor cheltui banii pentru machiaj, rochii scumpe.

O altă formă de exploatare este turismul sexual: bărbații să viziteze bordeluri special create pentru ei – cu fete vândute de familiile sărace. Turismul sexual a fost propus ca strategie de dezvoltare de agențiile internaționale de ajutor. Prima care a susținut ideea a fost Banca Mondială, apoi FMI și Agenția pentru Dezvoltare a Statelor Unite. Thailanda, Filipine, Koreea de Sud sunt centre ale turismului sexual asiatic și african. Altă secțiune din această industrie este cuplajul: companii din vechea Germanie de Vest, vând femei din Asia și alte zone drept soții, făcându-li-se reclamă: sunt supse, ne emancipate și docile. Industria aceasta e susținută de o rețea de organizații de turism internațional, filiere de hoteluri etc.

În timp ce nașterea copiilor, creșterea lor, menținerea familiei nu valorează nimic în bilanțul economic global, războiul e considerat productiv și valoros. În 1988, națiunile lumii au cheltuit peste 110$ pentru fiecare bărbat, femeie, copil aflat în armată, mai mult decât pe mâncare, apă, adăpost, sănătate, educație sau pentru protecția ecosistemului.

Cheltuielile militare globale în 1985 au fost de 900 miliarde dolari, mai mult decât venitul a ½ din umanitate; sunt 70 milioane de persoane angajate în armată- munca și serviciile militare sunt importante pentru comunitate, creșterea copiilor NU.

Un miliard de oameni se duc la culcare flămânzi în fiecare seară, cei mai mulți, femei și copii. 50.000 mor pe zi de malnutriție, boală care există și în țările dezvoltate. În SUA 12 milioane de copii nu beneficiază de servicii medicale, iar 5 milioane sunt fugari de acasă, nu au unde locui. Societatea din India cere femeilor să își crească copii în granițele izolatoare ale casei. Sistemul economic al SUA, cere femeilor să-și îngrijească familia fără susținere financiară, plan de pensionare, sau asigurare medicală; sistemul le obligă pe femei să depindă de bărbați.

Reducerea „muncii femeii” care are grijă de toată societatea – are efecte dezastruoase la femeile din societățile industriale/agricole. În societățile socialiste, femeile aveau două slujbe, bărbații doar una. În societățile capitaliste, bărbații exclud femeile din slujba de manager. În Bangladesh și Indonezia, femeile dețin 1% din aceste posturi. Femeile câștigă cu 75% mai puțin decât bărbații care fac același lucru. Bărbații câștigă cel mai mult între 45 și 64 de ani, femeile la 44, după care pierd din sumă. În 1989 venitul anual al femeilor între 45 și 54 de ani era de 20,466$, iar al bărbaților între aceleași vârste era de 34,684$.

Liga Femeilor în Vârstă explică: „mai mult de jumătate din diferența dintre salarii poate fi explicată de diferența de educație și de experiența muncii”. Femeile de culoare, față de cele albe, sunt predispuse să trăiască în sărăcie, din cauza capacității lor reduse de a câștiga, dar și pentru că bărbații negri câștigă în medie mai puțin decât cei albi.

Discriminarea politică

Istoricii au denumit Atena antică „locul democrației”, pentru că acolo a fost primul stat care a dat drept de vot tuturor cetățenilor, dar numai 6% din populație erau considerați cetățeni; femeile și sclavii nu puteau fi cetățeni, iar legea ținea femeile aproape în sclavie.

Ni s-a spus că revoluțiile politice din ultimele secole au dus la democrație, așa că tot mai mulți oameni au dreptul la cuvânt decât în trecut. Poate că aceasta este adevărat, chiar dacă cele mai multe sisteme „democratice” contemporane maschează faptul că adevărata putere în stat este deținută de bărbați necunoscuți, care administrează corporații imense și instituții importante. Oricum, regulile democratice presupuneau conducerea „poporului”, a cetățenilor țării, însă, niciodată nu au inclus femeile până în secolul trecut.

Discuțiile despre femei și putere politică, deseori confundau două situații foarte diferite: femeia remarcabilă, ajunsă la putere ca o individualitate, într-o instituție condusă de bărbați și puterea politică deținută de casta femeilor, de femei în general. De la apariția statelor, nici un stat nu a permis femeilor să ajungă la conducere, dar femeile totuși puteau conduce în multe sisteme, în special în cele monarhice.

Primele state erau conduse de un singur bărbat, susținut de clanul lui, care își însușea adesea producția și uneori, pământul acelora pe care îi domina; dar bărbații din clanuri erau înconjurați de femei – mame, soții, surori, concubine și sclave, care în interiorul familiei, aveau o putere personală, prin care se impuneau uneori. Ele erau adesea conducătorii din spatele scenei, influențând bărbații care conduceau, și mai ales pe cei tineri. Multe femei au condus în locul lor, de la primele state Sumeriene și Japoneze, până la monarhiile Europei medievale, dar multe au condus după modelul masculin. Femeile puteau deține putere politică din această poziție, dar niciodată nu au avut dreptul legal la putere. Aceasta pentru că acolo unde femeile puteau deține puterea, existau femei în conducere doar întâmplător, văzute ca extraordinare, și capabile să depășească „slăbiciunea” sexului lor. Toate însă sunt supuse atacului, tocmai datorită sexului lor (chinezii au blamat concubinele împăraților pentru căderea dinastiilor). Poate părea ironic, o femeie, Indra Gandhi, a condus o națiune, care mai mult decât altele și-a ucis propriile femei. Femei ca Indra Gandhi, Golda Meir sau Margaret Tatcher, deși dețineau putere, aceasta nu înseamnă că țările lor aveau mai puțin dispreț pentru femei decât alte țări. Astăzi femeile ajung la putere, în general, în țările în care prin tradiție puterea se moștenește: elita bărbaților le poate permite femeilor din propria lor clasă să dețină putere dacă aveau putere de a ține unită o țară, și contând pe faptul că bărbații le pot controla pe ele.

India își alege mai multe femei pentru a ocupa posturile politice decât alte țări, întrucât are o tradiția a conducerii de către o elită înlănțuită prin rudenie; este încă o națiune feudală. În India, distincțiile de clasă au o importanță imensă, și este dificilă depășirea lor. În 1990 a fost un procent mai mare de femei în camera parlamentului indian (7,9%), decât în camera omoloagă americană (6,4%); femeile cuprind 9-10% din camera senatului în India, dar numai 2% din senatori în America sunt femei. Economista Amartya Sen notează că multe femei ocupă funcții în Universitatea din Delhi, decât la Howard, unde Sen predă acum. Oricum, la fel cum sistemul castei indiene se erodează gradat, și devine mai puțin constrictiv, tot așa elita feminină, nu va mai fi privilegiată în camera de jos a Parlamentului, într-adevăr, mai puține femei din această generație au funcții importante de guvernământ, decât prima generație după independență. În ambele guverne și instituții economice, ca o valoare presupusă, moștenește sângele ca standard.

Sistemele devin mai impersonale și mai masculin dominante. Femeile au ultimul acces la putere în sisteme care se presupun a fi bazate pe valoare, unde rândul este câștigat, nu moștenit. Aceasta nu este, așa cum unii bărbați se plâng, din cauză că femeile sunt mai puțin competente, ci pentru că sunt înlăturate de pe calea prin care este câștigat. În sisteme controlate de „găști militare masculine”- sau în așa numitele democrații, accesul este câștigat prin serviciul militar (care exclude femeile), experiență în muncă, sau experiență politică (ambele din care femeile sunt de regulă excluse). Când bărbații educați au început să aibă un cuvânt de spus în Europa, în secolul al XIV-lea, femeile au fost oprite să meargă la Universități și câteva aveau o educație rudimentară. Pur și simplu prin această singură excludere, bărbații țineau femeile în afara vieții religioase și politice în afara tuturor profesiilor, exceptând obstretica.

Astăzi femeile sunt educate în cele mai multe din țările industriale și pot munci într-o mare varietate de arii (dar nu în toate) dar superiorii bărbați, refractari să le avanseze în poziții mai înalte, foarte rar le plasează pe o pistă spre posturi mai înalte, în țările non-industriale, femeile dețin aproape 6% din posturile de guvernământ. În cele mai multe națiuni Europene, ele dețin de la 5 la 11%, dar în 1989 Uniunea Interparlamentară a raportat că numărul femeilor în lumea legislaturii a scăzut. În 1975 femeile au urcat la 12,5% din parlamentele lumii în 1988, 14,6%, dar în 1989 au scăzut din nou la 12,7%. Vocea femeilor este absentă în noile state europene estice. Posturile guvernamentale în Ungaria și România erau deținute exclusiv de bărbați.

Pe de altă parte, multe femei au ocupat poziții înalte în politică în Țările Scandinave și în câteva alte țări mai mici. Gro Harlem Brundtland a fost de câteva ori primul ministru al Norvegiei, , și câteva țări aveau femei în funcție de președinte (poziție onorifică pentru femei). Un Institut norvegian de cercetare, a efectuat un studiu, numit „Scenario 2000” pentru a cerceta cauzele acestor schimbări feministe. Norvegia este una dintre cele mai feministe țări din lume. Bărbații, la fel ca și femeile au drepturi egale, cel puțin ca principiu, dar cercetătorii, afaceriștii și politicienii implicați în acest studiu au sugerat că unul din motivele pentru care femeile au câștigat un renume în viața publică, a fost pentru că bărbații renunțau la acest renume. Ca și americanii care au condus biserica protestantă, ce era unită, iar apoi s-a împărțit, liderii lăsând religia în grija femeilor, tot așa când s-a deschis drumul spre o putere mai mare, politicienii au renunțat la politica norvegiană, pentru corporații internaționale mai puternice și mai profitabile.

Alta este însă situația în USA, unde în 1990 erau 29 de femei în senat din 435 de locuri, deci 6%. Acolo unde este inima feminismului, și unde, spun femeile că ele conduc bărbații, femeile au mai puține locuri în guvernământ decât în țările neindustrializate. 1986, 151 de femei dețineau funcții în guvernul statului, deci 17,9%. În 1990 trei femei au ocupat funcția de guvernator din 50 de state, ele au câștigat 18% din posturile de legislatură statală – 54 dețineau funcții executive în stat, se putea și mai rău: în aprilie 1990, diviziunea administrativă elvețiană a votat pentru oprirea femeilor de la vot.

Mai mult decât atât, puținele femei care operau în sfera publică, sunt subiect pentru o formă de atacuri care rareori vizează bărbații. Când Margaret Tatcher a fost primul ministru al Marii Britanii, jurnaliștii contestau regulat sexualitatea ei și „virilitatea” soțului și criticau rochia și manierele ei, și totuși ea a fost la vremea ei cel mai deosebit conducător din lume. În timp ce critica politicii duse de Margaret Tatcher era legitimată, astfel de atacuri personale forțate la adresa funcției ei erau era pentru a aminti liderilor femei că ele sunt sub controlul constant al bărbaților, care vor ataca fiecare mișcare pentru a altera, a schimba politica guvernamentală – împotriva femeilor. Este îndoielnic faptul că o feministă puternică poate câștiga o funcție politică importantă în vreo țară, chiar dacă Golda Meir, Indira Gandhi, Margaret Tatcher, iar mai târziu Benazir Blutto au avut înclinația de a îmbunătăți situația femeilor, ele nu au îndrăznit să o facă. Cu câteva excepții, numai conducătorii bărbați îndrăznesc să elimine legile care le constrâng pe femei.

Ura bărbaților pentru femei din viața publică se extinde și asupra soțiilor conducătorilor politici. Barbara Busch reușește să scape criticismului, prezentând un comportament mămos. În ultimii ani Pat Nixon a fost ținta unor simpatii considerabile, dar când soțul ei a ajuns președinte, jurnaliștii au acuzat-o de slăbiciune. Soțiile care sunt percepute ca având minți care i-ar putea influența pe soții lor, se confruntă cu cele mai puternice atacuri. Jurnaliștii arătau dispreț pentru Rosalin Carter, o parteneră inteligentă, dedicată și muncitoare pentru președintele Jimmy Carter. Ei au criticat-o vicios pe Nancy Reagan pentru gustul ei pentru lux, pentru gusturile, pentru hainele ei, dar au urât-o pentru influența ei asupra soțului (care s-ar părea că a fost pozitivă – s-a opus plecării lui la Bitsburg, și a vrut ca el să îl țină mai bine sub control pe directorul CIA William Casey). Fiind pe departe mai serioasă decât Nancy Reagan, nu au scutit-o pe Raisa Gorbaciov de atac. Rușii nu-i puteau suporta asertivitatea și stilul. Un deputat din guvern a atacat-o într-o emisiune TV de la o oră de maximă audiență. Afirmând metaforic că Napoleon a fost atras de tiranie datorită lingușitorilor și soției sale, el l-a acuzat pe Mihail Gorbaciov de acordarea unor tendințe imperialiste pentru că el era de asemenea „incapabil” să treacă peste lingușirea și influența soției sale.

Discriminarea religioasă

Cu toate că fiecare țară ridică bariere împotriva femeilor în sistemele sale economice și politice, iar situația economică și politică a femeilor este mai rea decât a bărbaților în întreaga lume, cu toate că diverse personalități politice au luptat pentru favorizarea femeilor, înainte ca feminismul să se extindă pe toată suprafața globului. Multe instituții însă luptă pentru revocarea acestor câștiguri ale femeilor, pentru a întoarce femeile la o poziție de subordonare și subjugare. Aceste instituții sunt religiile, „depozitele„ încrederii și credințelor multor femei.

Toate principalele religii ale lumii sunt patriarhale. Ele au fost fondate pentru a răspândi, pentru a sprijini supremația masculină, deoarece zeii lor sunt masculini. Dar nu este nimic patriarhal în impulsul religios; oamenii religioși îl definesc pe Dumnezeu în felul lor propriu, și sub presiunea feminismului, multe biserici încearcă să elimine elementele patriarhale din ce în ce mai evidente în simbolismul lor. Ca răspuns la asta alte biserici au devenit mult mai rigide, chiar fanatic patriarhale, într-o mișcare numită fundamentalism. Gânditorii evrei și musulmani insistă că termenul fundamentalism nu descrie noile mișcări în iudaism sau islamism, dar jurnaliștii au tendința să numească toate mișcările religioase de aripă dreaptă „fundamentalism”. Intrușii aplică termenul unor grupuri care împărtășesc doar câteva principii religioase, sau chiar nici unul, dar care susțin cu fervoare controlul puternic al bărbaților asupra femeilor. Scriitorii sectelor fundamentaliste rareori discută despre femei, dar singura caracteristică împărtășită de toți fundamentalișii religioși și este războiul lor pentru a domina femeile tot mai mult.

=== Relatiile b-f ===

Evoluția relațiilor dintre sexe din perspectivă socio-istorică

Nevoiți sau nu, bărbatul și femeia au conviețuit de-a lungul istoriei, indiferent de gradul de dezvoltare al societății, indiferent de gradul de implicare al celor două sexe în realizarea funcționalității diadei din care făceau parte.

O posibilă explicație a atracției interpersonale o găsim în învățătura tradițiilor antice. Potrivit acesteia, conceptele de bărbat și femeie nu sunt mai mult decât niște termeni generici. Nimeni nu este bărbat sau femeie în stare pură pentru că fiecare individ aparținând unui sex figurează rudimente și ale celuilalt sex.

Aceasta înseamnă că, în fiecare dintre noi, calitatea masculină și cea feminină sunt amândouă prezente, într-un dozaj diferit, chiar dacă forța vitală este fundamental yin sau yang. Conform doctrinei tradiționale extrem-orientale, simpla prezență a femeii în fața unui bărbat dă naștere în ființa amândorura unei energii speciale numită tsing, energie ce provine din polaritatea lui yin și a lui yang. De aici derivă și legea atracțiilor sexuale.

Potrivit lui J.Evola(1969), această lege o găsim exprimată încă de la Platon, care pune la baza ei un complementarism, reprezentat printr-un obiect tăiat în două părți folosit în vechime pentru recunoașterea reciprocă a două persoane, când partea arătată de una dintre ele coincidea perfect cu partea rămasă în păstrarea celeilalte persoane. În mod analog, spune Platon(Banchetul), fiecare ființă poartă în sine o jumătate a întregului doveditor și caută instinctiv și necontenit „frântura ruptă din el însuși”, cu alte cuvinte complementul, astfel încât „ambele părți să devină una”.

Aceeași idee apare și la Aristofan care, imaginând o alegorie a omului primordial, considera că la începutul lumii au existat androgini (oameni de ambele sexe) care aveau o conformație specială: patru mâini și patru picioare, două fețe iar înfățișarea era aceea a unui tot, dintr-o singură bucată. Zeus, mâniat de puterea și semeția acestora, i-a pedepsit, tăindu-i în două și întorcându-i unul către celălalt. De atunci durează atracția unei ființe omenești pentru alta, dorința întregitoare a naturii noastre primordiale, care se străduie să facă unul din doi pentru a vindeca insuficiențele firii omenești. Această atracție nu este altceva decât o tentație reparatorie, o încercare infinit repetată a naturii umane spre împlinirea ei desăvârșită.

Mai dezvoltată, aceeași idee apare la A.Schopenhauer(1918), care spune că, precondiția unei pasiuni puternice este ca două persoane să se neutralizeze reciproc, așa cum fac un acid și o bază când formează o sare.

Chiar dacă a fost intuită din timpuri străvechi, legea atracțiilor sexuale nu a fost formulată decât în secolul XX, de către O.Weninger(1918). Potrivit acesteia, dacă luăm drept criteriu bărbatul absolut și femeia absolută și dacă considerăm că există ceva bărbătesc în fiecare femeie, și ceva femeiesc în fiecare bărbat, atunci atracția maximă dintre un bărbat și o femeie se trezește în momentul când adunând părțile de masculinitate și feminitate prezente în amândoi, se obține ca total bărbatul absolut și femeia absolută. Acest lucru face ca oamenii să caute continuu, de cele mai multe ori inconștient, perechea potrivită, chiar și atunci când au impresia că au găsit-o.

C.Jung(1952) a reluat aceeași idee, chiar dacă a schimbat perspectiva de abordare. El plecă de la premisa că fiecare bărbat poartă în sine, nu imaginea unei femei anume, ci a unei femei în genere. Această imagine este o însușire ereditară transmisă din vremuri străvechi și înscrisă în sistemul organic, un arhetip al tuturor experiențelor liniei ancestrale, privind natura feminină. Același lucru e valabil și în ceea ce privește femeia care și ea are o imagine înnăscută a bărbatului. C.Jung numește prima imagine anima iar pe a doua animus. Atât pentru bărbat, cât și pentru femeie împlinirea acestei imagini oferă „posibilitatea de a găsi o replică a propriilor complicații în ființa multiformă a celuilalt”(C.Jung,1925).

Dincolo de aceste explicații ale atracției interpersonale, au existat destule speculații teoretice conform cărora, pe primele trepte ale dezvoltării, femeia avea nevoie de protecție din partea bărbatului în aceeași măsură în care societatea contemporană (dominată de independența economică a femeii) îl constrânge pe bărbat să recunoască cel puțin implicit, dependența de celălalt sex, mai ales din perspectiva afectiv-sexuală.

Cert este faptul că, încă de la începuturile promiscuității(când omul a trebuit să își asigure supraviețuirea), continuitatea existenței a fost posibilă doar prin acomodarea celor două sexe, relația lor trebuind să fie destul de suportabilă pentru a oferi un grad suficient de protecție, securitate, și grijă față de urmași. De-a lungul timpului, indiferent de achizițiile culturale care au urmat, de schimbarea percepției față de viața de cuplu, de valorile care s-au pus la baza unei conviețuiri autentice și funcționale, ceea ce a rămas constant în relația dintre cei doi parteneri a fost acest grad de suportabilitate, care a determinat sensul armonic/dizarmonic al evoluției cuplului, stabilitatea/instabilitatea structurii de rol conjugal.

În opinia noastră, gradul de suportabilitate este rezultatul unui plus de negociere intersubiectivă (implicită sau explicită), menit să reducă divergențele și să sporească compatibilitatea acțiunilor individuale. El presupune un consens tacit sau explicit al actorilor sociali asupra regulilor care reglementează raporturile interpersonale. Astfel, chiar dacă unul dintre sexe l-a dominat sau nu pe celălalt (în diferite perioade istorice și în diferite domenii), manifestarea autorității a fost acceptată tacit pentru că ea nu afecta prea mult acest grad de suportabilitate care menținea unitatea cuplului și îi conferea funcționalitate.

Bineînțeles că gradul de suportabilitate nu este un indicator constant, și aceasta din două motive. În primul rând de-a lungul timpului, s-a modificat percepția asupra dinamicii și funcționalității cuplului. Ceea ce apărea drept normal pentru o anume perioadă istorică, era considerat ca fiind prea puțin sau chiar perimat pentru o treaptă de dezvoltare ulterioară. Continuând exemplul anterior, dacă în promiscuitate era de ajuns ca bărbatul să ofere protecție femeilor și urmașilor lor, contemporaneitatea aduce în prim plan și alte cerințe, impuse de evoluția societății: satisfacție sexuală, fericire personală etc. cu alte cuvinte, gradul de suportabilitate este dependent și cauzat de suma factorilor care explică relația dintre doi parteneri, iar numărul acestor factori este influențat de perioada istorică în care apare și se dezvoltă acel cuplu.

În al doilea rând, gradul de suportabilitate diferă de la un cuplu la altul, chiar dacă numărul factorilor amintiți este același. De exemplu, așteptările partenerilor dintr-un cuplu în care ambele sexe au studii superioare pot fi mai mari decât așteptările partenerilor dintr-un cuplu în care ambele sexe au studii medii. Analog, putem elabora ipoteze privind diferențele legate de mediul de proveniență, vârstă, rasă, etnie etc.

Un model care încearcă să redea elementele explicate anterior este prezentat grafic mai jos. Se observă gradul de suportabilitate poate fi cu atât mai mare cu cât zona de autonomie a celor doi parteneri este mai mică. În același timp, factorii care reprezintă, atât cauza cât și efectul gradului de suportabilitate au fost aleși în funcție de importanța pe care o au în funcționalitatea cuplului. Pot fi mai mulți sau se pot schimba, așa cum am mai spus. Variabilitatea lor nu împiedică, însă, funcționalitatea modelului.

În continuare, vom analiza evoluția relațiilor dintre sexe, așa cum a fost ea evidențiată de sociologul român P.Andrei(1936) pornind de la cea mai primitivă formă de familie.

Prima formă de familie se confundă cu clanul nediferențiat. De aici încep divergențele dar și convergențele de păreri. F.Engles(1884), F.McLennan(1886), J.Frazer(1910), J.Bachofen(1948) admit existența prostituției originare și aduc ca principale argumente manifestarea poliandriei (forma de mariaj dintre o femeie și mai mulți bărbați) și descendența uterină (pe linie maternă). C.Darvin(1871), C.Starcke(1891) exclud ipoteza promiscuității originare și combat cele două ipoteze. Însă ,toți cad de acord asupra ideii că femeia era centrul grupării social familiale, doar modalitățile de a explica matriarhatul diferind.

Primii invocă, după cum am mai spus, descendența uterină și existența poliandrei. Ei consideră că se recurgea la descendența uterină pentru că bărbatul era necunoscut, paternitatea nefiind sigură. Pe de altă parte, aceștia consideră că existau două tipuri de poliandrie;

1.tip nair, în care bărbații aceleiași femei sunt străini între ei;

2.tip tibetan, în care bărbații sunt frați între ei;

Ceilalți pleacă de la ipoteza conform căreia femeia avea poziție dominantă deoarece se ocupa cu agricultura, iar de noțiunea de agricultură se leagă imediat ideea de proprietate. Și aici apar destul de multe controverse legate de faptul că femeile primitive s-au dedicat mai ales culesului, iar bărbații au practicat în special vânătoarea. Însă, se consideră că doar acolo unde culesul constituia (comparativ cu vânătoarea sau pescuitul) sursa principală de hrană, femeia avea o situație mai bună, pentru că însemnătatea socială și poziția pe care o deținea în cadrul clanului era mult mai importantă decât a bărbatului. În schimb, acolo unde era preponderentă vânătoarea, poziția socială a femeii era nesemnificativă (T.Herseni,1982).

Argumentele legate de descendența uterină și existența poliandriei nu erau luate în calcul de adversarii tezei prostituției originare deoarece aceștia considerau că tatăl era cunoscut, chiar dacă nu avea autoritate în fața copilului. Astfel, la poliandria de tip nair fratele cel mai mare este tatăl copilului, el având drepturi mai mari în fața celorlalți. În poliandria tibetană, femeia indica pe soțul protector, ceea ce îl determină pe P.Andrei să afirme că „nu se poate explica, deci, matriarhatul prin incertitudinea paternității, pentru că nicăieri n-a existat o promiscuitate absolută”. Indicarea soțului protector de către femeie era , totuși, destul de relativă, acest lucru reieșind din cercetarea realizată de K.Hawkes și H.Kaplan pe indienii ACHE din nordul Parguaiului. Astfel, atunci când au fost rugate să îl identifice pe tatăl potențial dintr-un grup de 66 de bărbați, femeile au identificat, în medie, doi bărbați pentru fiecare copil, cei aleși fiind vânători buni, mai degrabă decât vânători slabi.

Următoarea formă de familie este clanul diferențiat(poligiandria). Între cele două tipuri de clan nu-i decât o diferență de structură, de compoziție. Astfel, se împiedică progresiv unirea dintre mamă și fiu, dintre tată și fiică, dintre frate și soră. Ultimul stadiu, care consfințește interdicția relațiilor sexuale dintre frați și surori a rămas în istorie sub denumirea de familia punalua, care nu este altceva decât un derivat al poligiandriei. După obiceiul havaian, arată F.Engels(1884( temeiurile acestei denumiri, un număr de surori bune erau soțiile comune ale soților lor comuni, dintre care erau însă excluși frații lor. Acești soți nu erau între ei frați, ci punalua, adică tovarăși intimi, asociați. Tot astfel un șir de frați buni țineau în căsătorie comună un număr de femei, nu însă pe surorile lor, iar aceste femei se numeau între ele punalua.

Acestea ar fi cele două forme de familie caracterizate prin existența matriarhatului. În esență, matriarhatul n-a reprezentat exercitare autorității de către femeie, ci recunoașterea descendenței uterine. Totuși L.Morgan(1870) și J.Bachofen(1948) afirmă că au fost societăți unde femeia avea și rol politic. În California, la triburile Serii, femeile chiar au avut putere judecătorească, legiferând.

După L.Morgan, a treia formă de familie este familia sindiasmică (familia pereche), care se reduce aproape la monogamie, fără însă să implice credința conjugală. Progresul pe care îl aduce familia pereche constă în faptul că este recunoscut cu certitudine tatăl adevărat, ceea ce în formele anterioare de familie era mai greu de realizat. După ieșirea din promiscuitate și îndeosebi odată cu generalizarea familiei pereche,, a apărut ideea de incest și tot mai largi și mai severe de interzicere a acestuia. C.Levi-Strauss(1949) consideră că interzicerea incestului a fost un act revoluționar, pentru că prin el s-a fixat prima oară în istorie o regulă socială, prin care oamenii rezolvau altfel (după criterii noi, culturale), probleme care până atunci se rezolvau după mecanisme strict biologice.

În cadrul familiei pereche se afirmă pentru prima dată dominația bărbatului asupra femeii. Care au fost cauzele care au determinat trecerea de la matriarhat la patriarhat?

În mod greșit, J.Banchofen consideră că această trecere s-a datorat ideilor religioase, introducerii unor zei noi, față de cei tradiționali (M.Voinea,1978). P.Andrei(1936) afirmă că, în principal au existat trei caue care pot explica descendența masculină și, prin aceasta, trecerea la patriarhat:

1.Descendența masculină începe odată cu furtul violent al femeii, pentru că bărbatul devine stăpân pe aceasta și pe copiii ei;

2.Căsătoria bazată pe dar explică și ea trecerea de la descendența feminină la cea masculină;

3.Căsăstoria prin cumpărare reprezintă o altă formă prin care se poate justifica dominația și superioritatea bărbatului asupra femeii.

Ideea descendenței feminine căzând, au apărut puncte de vedere care au încercat să justifice și diminuarea poziției dominante a femeii în agricultură, pentru a se explica și – în această perspectivă – trecerea la patriarhat. Astfel, S.deBeauvoir(1949) afirmă că bărbații scapă de sub stăpânirea femeii când se eliberează de sub natură (cuceresc solul). Dacă munca productivă ar fi rămas pe măsura forțelor ei, femeia nu ar fi cedat poziția avută. Însă, munca sclavilor fiind cu mult mai eficace decât a ei, femeia și-a pierdut rolul economic jucat până atunci.

Apariția familiei pereche a favorizat trecerea la monogamie, o serie de teorii încercând să explice, mai mult sau mai puțin, această trecere. Una dintre ele, pe cât de interesantă, pe atât de paradoxală, pleacă de la fenomenul ovulației ascunse a femeii și a fost evidențiată de J.Diamond(1997).

În general, ovulația reprezintă acel moment când femeia poate fi fertilizată. La animale, ea este semnalizată de către femelă prin mai multe mijloace (umflarea și colorarea în roșu aprins a pielii din jurul vaginului, miros specific, expunerea zonelor inferioare ale corpului etc). la oameni, ea nu este semnalată de către femei, fapt care a generat două ipoteze opuse;

1)Teoria „tatălui acasă” (R.Alexander,K.Noonan,1990), afirmă că ovulația ascunsă promovează monogamia, îl forțează pe bărbat să stea acasă, ca să-i întărească convingerea în paternitatea copiilor soției sale. Bărbatul, neavând idee când soția lui este fertilă, trebuie să stea acasă pentru a avea activitate sexuală în scopul fertilizării și pentru a o păzi de alți bărbați, să nu-i fie fertilizată soția de aceștia.

2)Teoria „mai multor tați” (S.Hrdy,1981), afirmă că ovulația ascunsă le permite femeilor accesul la mai mulți parteneri sexuali, ca să îi facă să nu fie siguri dacă au ajutat sau nu la procrearea copiilor, și să trăiască în incertitudinea că fiecare ar putea fi tatăl lor.

Se observă că, în timp ce R.Alexander și K.Noonan consideră ovulația ascunsă ca modalitate de a explica paternitatea și a întări monogamia, S.Hrdy e de părere că ovulația ascunsă ajută la confuzia maternității și destrămarea efectivă a monogamiei.

A patra formă de familie este familia patriarhală. În cadrul ei, mai mari deosebiri apar între familia romană și cea aparținând populațiilor germanice. Astfel, rudenia în familia romană era agnatică (intrau în constituirea familiei toți cei care descind dintr-un autor comun pe linie masculină), pe când cea germanică era cognatică (intrau în constituirea familiei și rudele pe linie feminină). Apoi, femeia se de mai multă libertate în familia germanică decât în cea romană. Pentru a o deosebi, familia germanică s-a numit familie paternelă.

La romani, soția nu era privită ca parteneră de viață a bărbatului, ci ca una din persoanele casei, din care fac parte fiii, sclavii eliberați, clienții și sclavii. „Dacă un sclav, un sclav eliberat, soția sau unul din clienți se încumetă să-ți răspundă cu impertinență, să te înfurii” scrie Seneca. Ca soție, femeia avea dor datorii și obligații, printre puținele drepturi ale ei numărându-se posibilitatea de a divorța, lăsând însă copiii cu tatăl lor. Un alt drept era acela că femeia putea poseda avere fără ca aceasta să treacă în patrimoniul soțului ei, iar în ceea ce privește dreptul succesoral, ea era egala bărbaților. În general, însă, femeile erau privite ca niște ființe marginale, care nu contribuiau cu nimic sau cu foarte puțin la rolul public jucat de soții lor.

În ceea ce privește copiii, la 12 ani soarta băieților se despărțea de cea a fetelor, numai băieții continuându-și studiile. La 14 ani o fată era „adultă”, dată în căsătorie și învățată să dobândească o cultură de agrement” (să danseze, să cânte la un instrument etc.).

Familia patriarhală funcționa, deci, sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex masculin („pater familias”) și cuprindea, pe lângă soț și soție, descendenți necăsătoriți indiferent de sex și descendenți căsătoriți de sex masculin, soțiile și copiii acestora din urmă. Totuși, sporirea numărului de membri peste capacitatea de hrană a proprietății și disensiunile interioare generate de autoritatea slăbită a patriarhatului au reprezentat principalele cauze ale disoluției familiei patriarhale.

F.LePlay(1975) consideră că familia patriarhală era caracteristică popoarelor de culegători și păstori, în timp ce pentru populațiile ce aveau drept ocupații principale pescuitul sau păduritul, forma de organizare familială era familia tulpină (souche). Familia tulpină este o formă derivată a familiei patriarhale, care se deosebește prin faptul că tatăl este mai degrabă un administrator al proprietății comune (care organizează munca echipei familiale), decât un „pater familias” cu autoritate absolută iar în grupul familial, alături de descendenții necăsătoriți, rămâne doar unul dintre descendenții căsătoriți, soția și copiii acestuia. Familia tulpină, îngăduie, așadar, roirea familiilor tinere, păstrând o relativă interdependență între ele, grație provenienței din aceeași matcă familială. Așa cum remarcă R.Nisbet(1967), acest tip „combină ceea ce este mai bun din sistemul patriarhal cu individualismul familiei instabile”.

Evul Mediu aduce un nou tip de familie: familia tradițională, care prezintă destul de puține schimbări semnificative, dacă o raportăm la cea patriarhală. Se intensifică disocierea progresivă a marilor familii și se accentuează individualizarea lor. În același timp, diferențele dintre bărbat și femeie devin și mai mari, fiind ierarhizate în folosul bărbatului. Există repulsie până și față de puținele femei care îndrăzneau a se îmbrăca bărbătește. Însă, mai important decât atât este faptul că, odată cu Evul Mediu, a început să fie aplicată monogamia, mai întâi de popor, apoi de nobilime(M.Rouche,1985).

Secolul XI e chinuit de obsesia adulterului feminin, frica de păcat determinându-i pe bărbați (ce aveau puteri neîngrădite) să le închidă pe femei în „camera doamnelor”, care nu trebuia interpretat ca un spațiu destinat seducției sau plăcerilor, ci izolării. E atestată voința Bisericii de a reprezenta cuplul conjugal într-o anumită manieră: afirmă egalitatea, și totodată, supunerea femeii. Însă, atât individul (și cu atât mai puțin femeia), cât și cuplul aveau un spațiu de manevră îngust în fața regulilor feudalității clasice.

În ajunul Renașterii, bărbatul devine administrator unic al bunurilor familiei. El preia, de multe ori, și funcția de socializare, începând educația cu propria soție care (căsătorită de tânără) are nevoie de experiența și de cunoștințele lui. Este singurul care decide asupra viitorului copiilor lui. Îndatoririle fundamentale ale soției sunt maternitatea și conducerea gospodăriei iar față de soț, răbdare și obediență. Femeia continuă să rămână sub tutela soțului, după cum înainte de căsătorie fusese supusă tutelei tatălui.

Începând cu secolul al XVI-lea, dar mai ales din secolul al XVIII-lea, se impune familia modernă (nucleară), pe fondul afirmării unui anume individualism ce va intra în declin la începutul secolului XIX (P.Aries,1985).

Revoluția franceză accentuează diferențierea rolurilor sexuale dar limitează într-o oarecare măsură, puterile tatălui și recunoaște dreptul la divorț (M.Perot,1985). Legea din 1792 secularizează căsătoria („Legea nu mai consideră căsătoria decât ca un contract civil”), fapt care elibera femeile de sub despotismul marital )L.Hunt,1985). Însă, femeii îi este interzis orice rol public și orice responsabilitate externă. Ea a fost limitată la rolul de mamă și de soție, identificându-se prin sexualitatea și corpul ei, în vreme ce bărbatul este identificat prin spiritul și energia lui(P.Roussel,1775).

În plan structural, familia modernă este redusă numeric la cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Se bazează pe o complementaritate a rolurilor de soț-soție, pe o mai mare independență față de familiile de apartenență ale soților.

Secolul XIX a exilat femeia în viața privată, în mod brutal, așa cum nu se mai întâmplase până atunci (A.Prost,1985, M.Perrot,1985). Acest fapt era cauzat de industrializare și urbanizare, fenomene care nu permiteau femeilor să se definească decât în acel spațiu. Numai celibatarele și văduvele puteau intra în afaceri în nume propriu. Diviziunea sexuală a rolurilor se sprijinea pe dubla opoziție pasiv/activ, interior/exterior, care a guvernat tot secolul M.Perrot,19985). Bărbatul domina în întregime spațiul public, puterile lui întinzându-se și asupra gospodăriei. El lua hotărârile fundamentale, el hotăra viitorul copiilor. Femeia nu putea să cunoască o promovare socială prin muncă, decât sacrificându-și viața privată. Celibatul rămânea, astfel, cea mai potrivită alegere.

Către mijlocul veacului al XIX-lea, majoritatea muncitorilor francezi își încredințează remunerația soției, ceea ce întemeiază un așa-zis matriarhat bugetar, fapt care sugerează slăbiciune și favorizează accentuarea idealurilor feministe. Prin urmare, secolul XX, este caracterizat prin creșterea sentimentului identității individuale a femeii, consecința cea mai importantă fiind aceea că „înăuntrul vieții private a familiei se instituie o viață privată individuală „(A.Prost,1985). Mai mult, „dacă înainte familia trecea înaintea individului, acum individul trece înaintea familiei”(A.Prost,1985).

Deci secolul XX, impune (către sfârșitul lui) un nou tip de familie: familia restructurată. Acest concept cuprinde o pluralitate de configurații familiale (cupluri fără descendenți, concubinaje, căsătorii deschise, familii reconstituite etc) adaptate realității sociale contemporane. La baza lor stau opțiunea individuală și permanenta modelare a rolurilor în funcție de context, structură de personalitate a individului, pregătire profesională etc.)I.Mitrofan,C.Ciupercă,1998). Acest tip de familie pare a fi cel mai potrivit pentru afirmarea individualității (în special, pentru femeie) dar în același timp, pare a avea consecințe dintre cele mai nefaste pentru societate, în ansamblul ei.

Așa ar arăta, istoric vorbind, evoluția relațiilor dintre sexe. Se observă că s-a trecut de la forme mai mult sau mai puțin manifeste de matriarhat la forme mai mult sau mai puțin manifeste de patriarhat. De asemenea, au existat perioade în care s-au conturat forme mai mult sau mai puțin latente de egalitate între cele două sexe.

Pe de altă parte, nu se poate contesta faptul că dominația bărbatului asupra femeii a fost atât de întinsă în timp și spațiu, încât a fost denumită religia prevalentă a întregii planete (M.Daily,1991). Care au fost motivele care au favorizat proliferarea acestei „religii”?

M.Miroiu, preluând și dezvoltând argumentele G.Lerner(1986), consideră că răspândirea universală a formei bărbătești de autoritate și participarea femeilor la propria lor marginalizare socială și spirituală, au la bază următoarele cauze:

1)Deprivările în educația fetelor

Fetelor le era restrâns sau chiar interzis accesul la învățământ, mai ales la formele superioare ale acestuia, considerându-se că unica instrucție care le era necesară era pentru rolul de mamă și soție.

2)Trecerea de la un protector la altul

Această trecere se făcea, de obicei, de la tată la soț. Protecția inversă, a bărbaților de către femei, este redusă la hrănirea și întreținerea soțului.

3)Accesul scăzut la resurse economice și putere politică

Femeile erau, în general, dependente de resursele economice aduse de bărbați, iar poziția lor în decizia socială a fost sistematic inferioară.

4)Lipsa tradiției de independență și autonomie

Femeilor, având mai multe roluri prescrise decât bărbații, li se cultivau mai mult virtuțile supunerii, dependenței, raliării personale prin intermediul altora.

5)Descurajarea intelectuală și lipsa modelelor

Cultura de până acum este creație bărbătească. Femeile existau în această cultură mai degrabă ca proiecții, ca umbre.

6)Îndoctrinarea de gen

Rolurile desemnate ca feminine au fost considerate ca fiind inferioare celor desemnate ca masculine și, mai ales, ca roluri lipsite de autoritate.

Aceste cauze, ca și multe altele neamintite aici, reprezintă puncte de plecare a mișcărilor feministe, mișcări care au drept scop reevaluarea raporturilor dintre sexe și schimbarea viziunii asupra conceptului de femeie. Amploarea „luptei” lor este atât de puternică, încât se consideră deja că secolul XX va fi etichetat drept secolul drepturilor femeilor și că mileniul al treilea va fi feminin sau nu va fi deloc(J.Seguela,1998). Femeile au dobândit drept de vot, dreptul la studii universitare, dreptul de a-și administra avutul independent de soț. Dar, mai presus de toate, ele și-au obținut dreptul de a-și gândi orice problemă, de a-și formula și de a-și alege soluțiile pe care le consideră adecvate(D.Ștefănescu,1997).

Prin urmare, afirmația L.Hutcheon(1989), conform căreia feminismul reprezintă unica și cea mai puternică forță capabilă să schimbe direcția în care se îndreaptă postmodernismul, nu pare a fi nici exagerată, nici ridicolă. Pentru că, așa cum credea autoarea citată, mișcarea feministă a determinat postmodernismul să reflecteze asupra dorințelor sale.

Mai important rămâne faptul că schimbările dorite de feminism implică o mulțime de consecințe, unele pozitive, altele negative, atât pentru individ, cât și pentru familie sau societate. Obiectul schimbării, maniera în care se operează schimbarea, consecințele schimbării sunt doar câteva din temele pe care le abordează filozofia feministă.

Implicații psihologice generate de schimbarea rolurilor familiale

Problema rolurilor familiale nu este nouă. Insă, ea a devenit cu adevărat o “problemă” abia în ultimele decenii, când, după o relativă stabilitate și rigiditate privind percepția și comportamentul efectiv de rol-sex din cadrul cuplului – s-a produs o schimbare bruscă, generată în special de procesul de emancipare a femeii. Schimbarea amintită a indus multiple implicații psihologice, atât la nivelul identității psihosexuale, cât și la nivelul familiei, ca entitate funcțională. Cu alte cuvinte, familia a devenit cu adevărat „o unitate a personalității aflate în interacțiune” (E.Burgess,1926,I.Mitrofan,N.Mitrofan,1991), caracterizată prin creștere și schimbare, în care partenerii își modelează continuu relațiile.

Acest caracter dinamic induce, însă, și efecte perverse, crește numărul factorilor favorizanți ai disfuncționalității conjugale și familiale, mărește posibilitățile de apariție a conflictelor interpersonale, și fapt mult mai important, favorizează proliferarea alternativelor la căsătorie. Înainte de a intra în profunzimea explicațiilor privind implicațiile psihologice generate de schimbarea rolurilor familiale, trebuie să răspundem la câteva întrebări:

1)Era inevitabilă această schimbare?

2)Era femeia pregătită pentru asemenea schimbare?

3)Era bărbatul pregătit pentru o asemenea schimbare?

Din perspectivă sociologică, dacă facem apel la polaritatea ”comunitate/societate” formulată de F.Tonnies(1887) ajungem la concluzia că schimbarea era inevitabilă deoarece societatea umană se mișcă într-un sens și o direcție istorică: de la comunitate la societate. Așa cum vom evidenția ulterior, bărbatul a făcut trecerea de la comunitate la societate odată cu revoluția industrială. În plan familial și din perspectiva rolului pe care bărbatul îl îndeplinea, această trecere nu a avut consecințe deosebite, pentru că a modificat foarte puțin din stilul de viață și valorile care stăteau la baza celulei familiale. Trecerea femeii de la comunitate la societate se pare că a fost posibilă cu ajutorul procesului de emancipare însă, de data aceasta, consecințele au fost mult mai grave. Femeile au vrut să schimbe modelele culturale perpetuate de-a lungul timpului, să reconsidere statutul lor în societate și în familie, să modifice stilul de viață și valorile familiale.

Conchidem, deci, că schimbarea era inevitabilă, chiar dacă, în cazul femeii, ea a fost accelerată artificial prin procesul de emancipare. Această accelerare artificială este un argument ce poate susține ipoteza că femeia nu era pregătită pentru o astfel de schimbare.

Impulsionate de mișcare feministă, care își bazează argumentații filozofice și istorice, fiind ruptă de empiric și prea cufundată în teoretic, femeile sau găsit în ipostaza de a renunța la un model cultural, nemaiavând ce pune în loc. ele au realizat că, înainte de a le impune bărbaților anumite valori, înainte de a le reconsidera rolul în familie, este nevoie să conștientizeze ele ce vor să facă cu adevărat. Ori, exact aici s-au împotmolit, căci rolurile au devenit tot mai ambigue, coeziunea cuplului a scăzut, dimensiunile s-au mărit. Femeile și-au dat seama că, una e să vrei să schimbi ceva, și alta e să știi ce să pui în loc. Ele nu au luat în calcul reacția bărbaților vis-a-vis de noile cerințe ale lor, nu au intuit empatic care ar fi așteptările acestora în noile condiții și posibilitățile efective de a le oferi femeilor ceea ce așteaptă de acum în acolo de la ei. Astfel, femeia modernă a ajuns în situația de a oscila permanent „între nevoia de independență și dorința de a se agăța de vechile valori”(M.Niel,1974).

Această situație se datorează faptului că, dacă la nivel ideologic concepția feministă este relativ clară, la nivel empiric ambiguitățile sunt destul de mari. Oricare femeie vrea să schimbe ceva în rolul său, însă fiecare vrea să schimbe altceva. Nu există o convergență a schimbării. Nu există o ierarhie, ca a lui A.Maslow(1954), în care odată depășit un nivel să treacă la următoarele. Fiecare femeie își alege modelul său, iar dacă întâmpină rezistență din partea bărbatului intervin conflicte sau se renunță la „revendicări”. În ambele cazuri apare un sentiment de frustrare, care se adâncește treptat, mai ales dacă femeia observă că la cuplurile din jur reconversia rolurilor are succes.

Dacă femeia nu era pregătită pentru o asemenea schimbare, bărbatul cu atât mai puțin. El s-a trezit în fața unei realități destul de crude, fiind oarecum constrâns să accepte noile cerința ale femeii. Dar dacă s-a văzut pus în situația să-și modifice rolul în cadrul familiei, nu înseamnă că el a preluat noile responsabilități cu zâmbetul pe buze sau că le-a îndeplinit la fel de bine ca partenera sa, ceea ce a generat frustrare și disensiune, pentru că bărbatul a resimțit o undă de insatisfacție în fața unui comportament de rol-sex ce i se părea inadecvat sau chiar înjositor. Mai mult, faptul că ceea ce făcea nu atingea nivelul calitativ cu care fusese obișnuit până să preia sarcinile de la sexul feminin (indiferent că se raporta la mamă, soție, iubită), atingea destul de puternic orgoliul său personal, fie datorită incapacității sale, fie datorită neputinței de a înțelege de ce femeia încearcă să își dovedească sieși că poate îndeplini și rolul partenerului său, obligându-l în același timp pe acesta să îndeplinească rolul deținut până nu de mult de ea.

Însă, la bărbat acționează în special mecanismul imitațional al formării rolurilor conjugal-parentale, preluat din familia de apartenență. Tributul modelelor de rol fiind foarte mare (modelele respective fiind investite de bărbați cu valoare de criteriu de referință și evaluare pentru propriul rol conjugal), „abaterea” partenerei de la rolul conjugal expectat conduce la accentuarea unui sentiment de frustrare și anxietate. Ca atare, comparațiile, analogiile și nu de puține ori, disonanțele și nemulțumirile sunt frecvent exprimate („mama n-ar fi cerut niciodată așa ceva tatălui meu”, „la mine în familie nevsta trebuie să facă asta” etc.).

Pe de altă parte, bărbatul s-a confruntat cu o problemă neașteptată, și oarecum paradoxală. Secole de-a rândul, masculinitatea părea ceva evident și firesc pentru bărbat. Însă, interdicției tradiționale de a-și manifesta feminitatea i se adaugă acum și interdicția de a-și manifesta masculinitatea, total negată de mișcarea feministă, ceea ce a făcut ca o generație întreagă de bărbați să își piardă sentimentul identității. Așadar,, lipsit de vechile puncte de referință, bărbatul modern se simte descumpănit, fapt pus în evidență de o lucrare de medicină chineză, care spune (apud E.Leonelli,1994): „Bărbatul aparține focului, care este stins ușor de apă, de care aparține în schimb femeia”. Din această perspectivă, bărbatul, care și așa este mai vulnerabil decât femeia, pare a fi cel care are astăzi mai multă nevoie de ajutor.

Concluzionând, deși schimbarea rolurilor familiale era inevitabilă, nici bărbatul, nici femeia nu au fost pregătiți să înfrunte o asemenea realitate socială. Să vedem, totuși, care au fost consecințele.

Modificarea rolurilor familiale a ridicat câteva probleme mai deosebite:

1)Problema statusului și a imaginii legate de status

2)Problema percepției și a evaluării rolurilor

3)Problema competitivității nevoilor și a conflictelor legate de scopuri și valori

în sociologie, noțiunea de status social este adesea pusă în legătură cu conceptul de rol social. Reprezentarea grafică a relației dintre statusul și rolul unei persoane este prezentată mai jos:

(sursa:G.Allport,1961)

Rolurile pot fi definite ca „un buchet de atribute și așteptări sociale determinate, asociate unor poziții sociale” (N.Abercrombie,1984). Rolurile pot fi prescrise (atribuite) sau dobândite (achiziționate). S.Chelcea(1993) consideră că, odată cu evoluția societății, s-a trecut de la rolurile impuse, încărcate afectiv, difuze, particulariste (ce caracterizau societatea tradițională), la rolurile dobândite, neutre afectiv, specifice, universaliste (ce caracterizează societatea contemporană). Pe de altă parte, structura rolurilor conjugale depinde nu doar de situația generală din societate, ci și de nivelul cultural al partenerilor, de categoria socio-profesională căreia îi aparțin, de rețeaua relațiilor exterioare, etc.

Într-o formă explicită sau implicită, relația interpersonală se formează în scopul întâlnirii nevoilor individuale ale fiecăruia cu celuilalt. Cu alte cuvinte, fiecare persoană dorește ceva de la cealaltă în cadrul unei relații de parteneriat iar schimbul care rezultă este guvernat de principii economice. Astfel, relația intimă este redusă la o situație tranzacțională în care costurile sunt contrabalansate de beneficii.

Principiile de bază ale paradigmei schimbului sunt următoarele:

1.Persoanele intră într-o relație în scopul creșterii nivelului unității deasupra celui pentru cazul când ar rămâne singure(G.Becker,1976) și rămân în această relație atâta timp cât percep că raportul costuri/beneficii este satisfăcător.

2.Ca raportul amintit să fie satisfăcător, el poate funcționa după legea reciprocității („cât mi-ai dat tu, atâta îți dau șie eu”) sau după legea echității (care ignoră egalitatea simplă și face apel la egalitatea raportului „cât dau, atâta primesc/ cât dai atâta primești”).

3.Cele două legi corelează foarte strâns cu resursele aduse de fiecare în relația analizată. Aceste resurse sunt foarte diverse, mergând de la situația materială sau atractivitate fizică și ajungând la trăiri emoționale sau prestigiu social.

Deși la prima vedere această paradigmă pare a fi greu de acceptat, dacă ne controlăm emoțiile și examinăm lucid realitatea, constatăm că rare sunt cazurile de relații interpersonale absolut dezinteresate. Cel puțin la nivelul inconștientului, afirma S.Chelcea((1983), între parteneri se stabilește o tranzacție: îți ofer prestigiu social, dar aștept de la tine informații sociale, își dau dragoste, îmi dai statut social sau bunăstare materială. Că numim costuri ceea ce oferim și beneficiu ceea ce obținem are mai puțină importanță. Important este să înlăturăm prejudecata că în relațiile interumane partenerii nu urmăresc nici un scop.

Din această perspectivă, a analiza ce-am dat și ce-am primit în relațiile noastre cu ceilalți nu ni se pare deloc condamnabil. Nu examinarea relației interpersonale, ci inechitatea tranzacției dintre parteneri cade sub incidența judecăților morale. Legate de acest lucru, cea mai importantă problemă care apare este legată de raportul dintre autopercepție și autoevaluare.

Toate judecățile noastre sunt influențate de modul cum percepem costurile și beneficiile, de corectitudinea acestei percepții. Este foarte adevărat că atunci când analizăm ce-am dat și ce primim într-o relație de parteneriat, subiectivitatea se impune cu mai multă putere în fața obiectivității. Și aceasta pentru că tindem să supraestimăm oferta noastră și să subevaluăm oferta partenerului. Analiza se complică o dată cu evaluarea acestor percepții. Dat fiind faptul că elementele ce intră în evaluare sunt foarte diferite și, de cele mai multe ori, necuantificabile (oferim dragoste și primim poziție socială etc.), nu putem stabili cu claritate echitabilitatea raportului între costuri și beneficii.

Deci, analiza noastră este supusă unei duble distorsiuni. Prima, legată de percepție, a doua, legată de evaluare. Aceste distorsiuni au implicații adâncii pentru funcționalitatea familiei, care oricum este în pericol în momentul în care se ajunge la astfel de evaluări. Din această perspectivă, în majoritatea cuplurilor se perpetuează o dezbatere nesfârșită despre echivocul cuvintelor a da și a lua. Femeia se plânge că dă totul, bărbatul protestează că femeia îi ia totul. Însă, nici unul nu înțelege că schimburile se reglează după valoarea pe care „marfa” oferită o are în ochii cumpărătorului, și nu ai vânzătorului. De exemplu, timpul pe care îl petrec soții împreună, și care pare în mod înșelător a fi același pentru amândoi, nu are pentru parteneri aceeași valoare. Deși lucrurile sau mai schimbat, ipoteza S.deBeauvoire(1949), conform căreia, pentru bărbat timpul este o bogăție pozitivă (care poate fi valorificat oricând), în timp ce femeia vrea să petreacă cu bărbatul, tot acel timp în care nu are ce face, pare să fie verificată și în familia contemporană. Problema care rămâne, este așadar, aceea că femeia socotește că se dă prea ieftin bărbatului, iar bărbatul consideră că plătește prea scump.

Problema percepției și a evaluării rolurilor a fost foarte bine pusă în evidență de psihologul J.Gray(1992). Acesta susține că bărbatul și femeia nu sunt conștienți, de cele mai multe ori, că necesitățile lor diferă. Fiecare presupune în mod greșit că celălalt are aceleași nevoi și dorințe. Mai mult, atât bărbatul cât și femeia au impresia că dau și dau fără să primească nimic în schimb. De exemplu, bărbatul realizează o serie de acțiuni până când consideră că ceea ce a făcut el depășește valoarea a ceea ce i-a oferit partenera. Sistemul lui de echitate nu ia în calcul, însă, faptul că femeile răspund afirmativ cererilor și nevoilor bărbatului, chiar dacă percep că ele au fost acelea care s-au implicat mai mult în relație.

Astfel, bărbatul presupune greșit că, din moment ce ea răspunde afirmativ cererilor și nevoilor lui, înseamnă că ea a primit ceea ce și-a dorit. Pe de altă parte, dacă nu-i cere sprijinul, bărbatul presupune iar în mod greșit că el dă mai mult, fără să se gândească că femeia așteaptă ca el să îi ofere ajutorul. Dacă bărbatul nu-i oferă acest ajutor, femeia presupune în mod greșit că el nu o mai iubește, fără să înțeleagă că bărbații nu-și oferă ajutorul decât atunci când li se cere. Practic, cele două sexe sunt fiecare victima celuilalt și a lui însuși. Fiecare pune pe seama celuilalt nefericirea, însă, ceea ce femeia și bărbatul își lasă unul altuia este eșecul survenit în urma propriei lor rele credințe și lașități (S.deBeauvoire,1949).

Conform teoriei lui J.Gray, și bărbatul și femeia percep greșit reacțiile și atitudinile celuilalt datorită faptului că nici unul nu înțelege modul în care celălalt se percepe pe sine. O cercetare a lui S.Snodgrass(1985) vizând capacitatea unui subiect de a resimți modul în care celălalt se percepe pe sine însuși, arată că există, totuși, sensibile diferențieri. Astfel, din cercetare a rezultat că bărbații identifică corect modul în care femeile își descriu propriul eu, însă femeile nu intuiesc eul masculin.

J.Gray încearcă să explice de ce bărbatul se opune încercărilor femeii de a-i modifica comportamentul de sex rol. El consideră că atunci când bărbatul se opune încercărilor ei de a-l schimba, ea îi interpretează greșit reacția. Ea se înșeală crezând că el nu este dispus să se schimbe, probabil din cauză că nu o iubește destul. Autorul citat consideră că bărbatul se opune schimbărilor fiindcă el crede că femeia nu-l iubește destul.

Deviza bărbatului este: „Nu repara nimic până nu se strică.” Atunci când femeia încearcă să-l schimbe, acesta recepționează mesajul în mod distorsionat, crezând că e „defect”. Asta îl face să devină defensiv și să simtă că nu mai este acceptat ca atare. Dimpotrivă, când bărbatul se simte iubit, acceptat și respectat, se schimbă singur. De aceea, conchide J.Gray, cel mai bun mod de a ajuta un bărbat să evolueze este să nu încerci să îl schimbi. Sau, mai bine-zis, să nu îl faci să conștientizeze faptul că vrei să îl schimbi.

Influența feminismului asupra vieții și funcțiilor asumate de cuplul modern

Ca orice instituție, și instituția familiei își are funcțiile ei. Desigur, de-a lungul timpului, acestea s-au manifestat în mod diferit, având nuanțe proprii și intesități distincte. Din această perspectivă, există două categorii de cauze care au puterea de a modifica sau de a favoria redimensionarea funcționalității unei familii :

1)Factori externi

Aceștia sunt factori exteriori familiei dar acționează foarte puternic asupra ei. Dintre cei mai importanți, ar putea fi enumerați următorii :

-caracterul totalitar sau democratic al societății, cu implicații majore asupra solidarității familiale și socializării descendenților ;

-nivelul de dezvoltare economică al societății, ce are repercursiuni în principal asupra funcției economice și celei reproductive ;

-legislația și politicile sociale, cu impact asupra funcției sexuale și reproductive ;

-nivelul general de instrucție și educație, cu rol în realizarea funcțiilor de socializare și reproducere.

2)Factori interni

Aceștia sunt interiori familiei și pot fi “incriminați” mai ușor atunci când se pune problema disfuncțiilor ce pot apărea. Printre cei mai importanți, ar putea fi enumerați :

-dimensiunea familiei, cu implicații în realizarea socializării și a sollidarității ;

-structura familiei, cu impact asupra funcției economice și reproductive ;

-diviziunea rolurilor și a autorității, cu repercursiuni în principal asupra funcției de solidaritate.

Ar trebui făcută o completare. Factorii amintiți, fie ei interni sau externi, nu acționează doar asupra funcțiilor enumerate, întrucât pertubările într-una din ele antrenează modificări în toate celelalte, desigur într-o proporție mai mică sau mai mare. În raprt cu realizarea/nerealizarea acstor funcții, familile au fost clasificate în funcționale și disfuncționale.

O altă clasificare ar fi aceea a luiV.Satir(1964) care consideră că familia funcțională este un sistem deschis, iar cea disfuncțională unul închis. Însă, deși familia disfuncțională poate prezenta bariere foarte rigide, ea nu poate fi considerată un sistem închis, întrucât chiar și cele mai disfuncționale familii interacționeaă cu mediul înconjurător și au un anumit grad de organizare.

Prin urmare, vom considera familia un sistem socio-cultural și interpersonal deschis, ce se poate clasifica în trei în trei tipuri:

1. Familia homeostatică (stagnantă), caracterizată numai prin feed-back negativ. Altfel spus, își menține structura și funcțiile indiferent de schimbarea condițiilor externe.

2. Familia evolutivă (de echilibru relativ), caracterizată atât prin feed-back negativ, cât și pozitiv. In aceste familii, perioadele de evoluție alternează cu cele de stagnare.

3) Familia homeodinamică (aleatorie), caracterizată numai prin feed-back pozitiv. Altfel spus, își modifică structura și funcțiile odată cu schimbarea condițiilor externe.

O mențiune importantă este aceea că familile din fiecare tip pot fi funcționale sau disfuncționale, aceasta depinând de calitatea procesului interacțional.

Sintetizând cele spuse până acum, putem afirma că societatea contemporană încalcă “tabu-ul fundamentalității funcțiilor”, de cele mai multe ori în mmod conștient. De altfel, dacă privim realizarea funcțiilor din perspectiva importanței acordate acestora de către familie și societate, în trecerea de la tradiționalitate la modernitate, ajungem la următorul grafic :

Legendă : Rol

-Funcția economică

-Funcția reproductivă

-Funcția de socializare

-Funcția de solidaritate

-Funcția sexuală

Timp

Se observă că, în acest grafic a fost despărțită funcția sexuală de cea reproductivă pentru o înțelegere mai clară a rolului pe care l-au avut erotismul și fecunditatea, privite diferențiat. De asemenea, este pus în evidență, un model de evoluție a celor cinci funcții, ce reliefează scăderea continuă a trei dintre ele și creșterea semnificativă înregistrată de funcția sexuală, pe această axă a timpului. Modelul poate stârni controverse, însă redimensionarea funcțiilor este o certitudine și ea nu poate fi contestată. Aceasta este ordinea funcțiilor după importanța lor în cadrul cuplului modern, iar argumentele sunt următoarele:

1. Dintre toate funcțiile, funcția economică a fost și rămâne cea mai importantă iar evoluția ei este constantă în timp. Să nu uităm că societatea tradițională avea ca principal criteriu al opțiunii maritale calculul economic. Societatea contemporană apelează și ea la acest calcul economic, dar nu ca fundament al constituirii unui cuplu (deși nici această perspectivă nu a fost abandonată), ci mai mult ca interogație privind necesitatea formării unei familii.

Pe de altă parte, dincolo de rolul avut în formarea familiilor, funcția economică a deținut poziția centrală în funcționalitatea familiei ca sistem social, poziție rămasă constantă în timp, în ciuda redimensionării componentelor acesteia.

2. Funcția reproductivă a avut, cea mai importantă pondere după cea economică. Familia tradițională se axa pe principiul conform căruia „părinții nu trăiesc atât pentru ei, cât pentru realizarea în viață a copiilor lor”(P.Iluț,1995). Familiile fără copii erau stigmatizate și puțin frecvente. Însă modernitatea a impus abandonarea acestei filozofii și scăderea natalității a cunoscut cote îngrijorătoare. Mai mult, se conturează o nouă tendință, aceea a modului de viață fără copii, ce marchează trecerea la „familia axată pe adulți”.

3. Funcția de socializare a urmat aceeași traiectorie cu cea reproductivă, dar motivația a fost (oarecum) diferită. Pentru că nu se poate afirma că scăderea numărului de copii într-o familie a implicat și scăderea interesului pentru socializare. Totuși, o serie de factori ce au determinat reducerea numărului de copii au avut o influență decisivă și asupra socializării. De exemplu, constrângerile economice au forțat femeia să se angajeze în activități extrafamiliale, fapt cu implicații deosebite, atât în sfera natalității, cât și în cea a socializării.

Însă, cauza principală a reducerii interesului familiei pentru socializare este dezvoltarea de către societate a unui sistem imens (grădinițe, școli etc) prin care a preluat această responsabilitate. Acest fapt a determinat o preocupare scăzută din partea părinților pentru educare copiilor lor, cu care stau împreună din ce în ce mai puțin.

4. Funcția de solidaritate a avut și ea un rol destul de important în societatea tradițională. Chiar dacă relația extraconjugală era marcată de factori care au stat la baza ei (căsătoria fiind mai mult un aranjament utilitar și mai puțin o uniune sexual-afectivă), relația paternală și cea fraternală întăreau solidaritatea familială.

Cu timpul, însă, legătura dintre sentimentele umane a slăbit și aproape că s-a pierdut. A. DeTocqeueville(1835) consideră că oamenilor le sunt suficienți ei înșiși, fapt care face să-i uităm cu ușurință pe cei care ne-au precedat și să nu avem nici o idee despre cei care ne vor urma.

5. Funcția sexuală este, singura care a urmat o traiectorie ascendentă. Dintr-o poziție marginală, inferioară, sexualitatea a devenit în societatea modernă unul din factorii ce condiționează existența, dezvoltarea sau destrămarea unui cuplu sau a unei familii.

După cum am evidențiat anterior, se pare că viitorul nu va mai aduce dominația unei singure forme de conviețuire, ci o pluralitate de configurații familiale, adaptate realității sociale impuse de începutul de secol XXI.

Aceste configurații deși foarte diferite – au în esență un punct comun: nici una nu îndeplinește toate funcțiile atribuite în mod clasic instituției familiale. Mai mult, fiecare configurație tinde să maximalizeze unele funcții (căsătoria deschisă-funcția sexuală etc.) și să minimalizeze altele sau chiar să le ignore (cuplurile fără descendenți- funcția de socializare, familia monoparentală –funcția sexuală etc.).

Un tablou complet al tipurilor constitutive ale familiei restructurate și funcțiilor pe care le îndeplinesc (de o manieră maximală, neutră sau minimală) se poate vedea în tabelul următor:

Modelul la care s-a făcut raportarea și în funcție de care s-a apreciat gradul în care sunt realizate funcțiile analizate, este familia nucleară. Variantele alese încearcă să reflecte caracterul generalizator al realizării funcțiilor în cadrul configurațiilor respective și nu diversitatea ce acoperă, inevitabil, realitatea conceptuală.

Conform acestui model cele mai semnificative concluzii ar fi următoarele:

1. Nici una din cele șapte configurații nu accentuează funcția reproductivă, cinci dintre ele minimalizând-o sau chiar ignorând-o. Este, cu alte cuvinte, o agravare a ceea ce se întâmplă astăzi cu familia nucleară, care se îndreaptă tot mai clar către reducerea numărului de urmași, până la unul, maxim doi copii. Se conturează astfel, impunerea stilului de viață fără copii evocat, în ultima vreme, de majoritatea psihosociologilor.

2. La polul opus se află funcția sexuală, maximalizată de șase configurații și minimalizată doar de una (familia monoparentală), din motive obiective. Acest aspect evidențiază, încă o dată, rolul și importanța satisfacției sexuale în societatea contemporană, satisfacția/insatisfacția sexuală, fiind una din cauzele păstrării/abandonării configurației respective.

2. Familia monoparentală, celibatul, familia reorganizată și căsătoria deschisă se particularizează prin faptul că își aglomerează funcțiile pe două din cele trei grade. Astfel, familia monoparentală și celibatul își realizează funcțiile doar pe nivelul maximal și minimal, iar căsătoria deschisă și familia reorganizată ignoră, cel puțin teoretic, minimalitatea.

4. Cuplurile fără descendenți și concubinajele sunt identice, din perspectiva gradului în care își realizează funcțiile. Cu alte cuvinte, în absența copiilor, coabitarea și legalizarea dau naștere aceluiași stil de viață și pun la baza lui(în genere) aceleași valori.

5. Comparativ cu familia nucleară, familia monoparentală reprezintă configurația cu cele mai multe funcții minimalizate, ceea ce ridică un serios semn de întrebare asupra funcționalității și viabilității ei. Doar funcția de solidaritate apare ca fiind maximalizată, dar și aici problema este relativă. Fiind certă respingerea variantei neutre, avem de ales între creșterea sau scăderea solidarității, în condițiile în care familia este lipsită de aportul unuia dintre părinți. Greutățile mai mari la care este supusă monoparentalitatea vor crește coeziunea părinte-copil, mai ales cea afectiv-emoțională. Însă, există multe cazuri în care funcția solidarității scade, „ruptura” părinte-copil fiind foarte evidentă și, ceea ce este mai rău, foarte dăunătoare.

6. Comparativ cu familia nucleară, căsătoria deschisă apare ca fiind cea mai apropiată de aceasta, din perspectiva realizării funcțiilor atribuite instituției familiale. Patru din cinci funcții sunt identice, doar cea sexuală, fiind valorizată mai mult de căsătoria deschisă. Cu alte cuvinte, accentul pus de viața sexuală și, mai ales, libertatea sexuală acordată partenerului reprezintă notele definitorii ce diferențiază familia nucleară de acest tip de familie.

Concluzionând, familia restructurată se caracterizează printr-o funcționalitate controversată. Astfel, toate configurațiile realizează la un nivel superior o serie de funcții și neglijează altele. Însă, e greu de spus dacă această situație induce efecte pozitive sau negative. La fel de dificil ar fi să afirmăm că, din perspectiva îndeplinirii funcțiilor, familia restructurată nu este o familie normală.

Acum, pentru o înțelegere adecvată, ar trebui să definim conceptul de „normal”. Majoritatea sociologilor consideră că normalitatea se referă la îndeplinirea tuturor funcțiilor pe care familia și le-a asumat și, prin opoziție, nenormală este familia în care una sau mai multe funcții sunt carențate(m.Voinea,1993). Totuși, problema este relativă și complexă. Dacă comparăm familia restructurată cu familia nucleară,, putem afirma cu certitudine că prima apare ca fiind „nenormală”. Însă, la fel de adevărat este și faptul că, plecând de la definiția de mai sus, configurațiile familiei deschise sunt „normale”, dacă le privim și din perspectiva funcțiilor „pe care și le asumă”. Pentru că, altfel, și familia nucleară ar fi putut fi etichetată ca fiind „nenormală”, în comparație cu familia extinsă, deoarece își realiza funcțiile în mod distorsionat, restructurându-le și redimensionându-le. Apoi, nu trebuie ignorată nici ideea potrivit căreia frecvența unui fenomen determină normalitatea sa. Potrivit acestei axiome, familia deschisă tinde să devină normală (dacă nu chiar a devenit), căci ponderea acestei este tot mai accentuată.

Chiar dacă aceste argumente sunt credibile sau nu, proliferarea familiei restructurate justifică utilitatea acesteia, ceea ce înseamnă că acest tip de familie răspunde cel mai bine actualei realități sociale. Cu alte cuvinte, societatea – care a determinat modificarea modelului nuclear (atât în formă, cât și în conținut) – nu are argumente cu ajutorul cărora să susțină contrariul și să condamne nefuncționalitatea, anormalitatea familiei restructurate.

Previziuni privind evoluția familiei

Problema evoluția familiei trebuie analiazată în contextul evoluției societății. Înțelegerea evoluției societății ne permite, așadar, să prognozăm ce se va întâmpla cu familia în viitorul apropiat.

Teoria evoluției uniforme construită de D.Chirot(1994), ne spune că toate societățile trec prin aceleași stadii, în ciuda faptului că apar unele distincții legate de fenomenul întârțierii. Societățile întârziate vor urma aceleși stadii, numai că în epoci diferite. Din această perspectivă, nu trebuie ignorat faptul că perioadele de timp nu sunt uniforme. Legea precipitării fazelor de evoluție, care (conform lui I.Bădescu,1996) , ne arată că societățile întârziate trec mult mai repede de la un stadiu la altul decât au făcut-o societățile cu evoluție normală. Din contră, C.D.Gherea,(1945), consideră că în țările înapoiate, transferul formelor sociale de viață se face înainte de a se fi dezvoltat în sânul societății toate condițiile necesare pentru astfel de forme de conviețuire socială.

Nu s-ar putea spune care dintre cele două teorii este viabilă, insă, ceea ce este important este faptul că civilizația progresează oricum, în contextul existenței unor societăți care evoluează uniform și altora care evoluează trecând peste etape. Putem exemplifica acestă idee, cu celebrele valuri ale lui A.Toffler(1981). Autorul citat împarte civilizația în trei faze:

1)faza agricolă A Primului val (8000 î.e.n.-1750 e.n.) ;

2)faza industrială a celui de-Al doilea val (1750 –1955) ;

3)faza electronică a celui de-Al treilea val (din 1955 încoace).

Plecând de la această împărțire, A.Toeffler consideră că societățile pot evolua uniform, trecând prin toate cele trei faze, sau pot trece direct din faza agricolă în cea electronică. Și aceasta pentru că civilizația celui de-Al treilea Val are numeroase trăsături cu civilizația Primului Val (producție descentralizată, muncă la domiciliu etc.), congruența dintre ele făcând posibil ca multe țări de azi aparținând Primului Val să treacă să preia unele din trăsăturile civilizației celui de-Al treilea Val, fără să treacă prin faza de dezvoltare proprie celui de-Al doilea Val.

Din perspectiva evoluției rolurilor familiale și sociale, Toeffler pleacă de la premisa că, în Primul Val, munca se caracterizează printr-un grad redus de interdependență, fiecare știind ce are de făcut, dar făcând altceva. Al Doilea Val a crescut gradul de interdependență funcțională, dar nu și familială. Munca în propriul cămin a rămas o activitate cu un grad scăzut de interdependență. În schimb, bărbatul a preluat responsabilitatea pentru o formă de muncă mai avansată, din punct de vedere istoric, pe când femeia a rămas s-o efectueze pe cea veche. „El s-a îndreptat spre viitor, pe când ea a rămas în trecut”(A,Toeffler,1981). Al Treilea Val a crescut gradul de interdependență familială, dar nu și funcțională. Noul mod de producție, crede Toeffler, implică revenirea la industria casnică, pe o bază superioară, electronică.

Una din cele mai importante consecințe ale evoluției societății asupra familiei, este pusă în evidență de modelul oferit de D.Oslon, D.Sprenkle și C.Russel(1979), care – în analiza lor – pleacă de la două dimensiuni ale vieții de familie: coeziunea și adaptabilitatea.

Prin coeziune ei înțeleg legătura emoțională dintre membrii familiei (legătură ce poate fi privită ca un continuum, de la ruptură totală la implicare totală) iar prin adaptabilitate, capacitatea familiei de a-și schimba rolurile (schimbare ce poate fi văzută ca un continuum, de la structură haotică, la structură rigidă). Schematic, acest model poate fi reprezentat în figura următoare:

După cum se observă din acest model, familia restructurată este una slab coezivă, cu structură haotică, adică una caracterizată printr-o slabă implicare emoțională și o continuă redefinire a rolurilor, deseori dăunătoare pentru instituție.

Dincolo de modelul prezentat, mai importantă rămâne ideea conform căreia viitorul va aduce o pluralitate de configurații familiale, consecință firească a faptului că valorile civilizației contemporane sunt contradictorii și nimeni nu poate afirma cu certitudine că un sistem de valori este cu adevărat mai bun decât altul (R.Bellah,1985). Mai mult, oamenilor nu le mai pasă de sistemele de valori ale altora atâta timp cât ele nu le încalcă pe ale lor. Care sunt implicațiile acestui fapt?

Familie puternic coezivă Familie puternic coezivă

cu structură haotică Implicare cu structură rigidă

totală

Structură Structură

Haotică rigidă

Familie slab coezivă Ruptură Familie slab coezivă

cu structură haotică totală cu structură rigidă

1) Fiecare face ce vrea, fiecare trăiește cum crede de cuviință și opțiunea lui trebuie respectată. Practic, nu mai este admis să-ți spui părerea, pentru a încerca s-o impui ca regulă generală, ca normă (N.Elias,1991).

2) Transformarea individului în celula de bază a societății, una din inovațiile cele mai frapante ale modernității occidentale(J.Baechler,1992). Accentuarea individualismului (A de Tocqville,1835) tinde să se generalizeze, chiar dacă au apărut puncte de vedere conform cărora societățile rurale și sărace vor rămâne mai degrabă colectiviste, cu toate implicațiile ce decurg de aici (G. Hofstede,1996).

3) Valorizarea toleranței, în condițiile în care agățarea rigidă de propriile standarde și valori înseamnă marginalizare față de ceilalți. De aceea toleranța este o valoare în creștere (Eurobarometre,1993), însă nu trebuie ignorată nici ideea conform căreia aceasta n-ar fi departe de indiferență (J.C.Kaufmann,1995).

Partea negativă a acestor implicații ar fi aceea că libertatea de a face ceea ce vrei generează singurătate iar independența izolează și însingurează. De aceea, dorința adâncă de autonomie tinde să se combine, paradoxal, cu convingerea că viața nu are sens dacă nu e împărtășită cu alții. Totuși, de multe ori, ezităm să ne exprimăm sentimentul că avem nevoie unul de celălalt de teamă că, dacă am face-o ne-am pierde astfel independența(R.Bellah,1985).

Din această perspectivă, oamenii vor renunța la imaginea dragostei, ca angajament permanent față de partener și, nemaiexistând nevoia de posesiune, dată fiind egalitatea dintre sexe, vor asimila modelul dragostei neangajate, în care partenerii încearcă să găsescă plăcerea împreună(J.Seguela,1998). Astfel indivizii vor căuta să-și construiască o viață fericită, văzută ca o succesiune de situații plăcute și trăiri pozitive (bani, prieteni, sănătate, carieră profesională, împlinire sexuală etc.). deși există riscul, sesizat de H.Eysenck și M.Eysenck (1981), ca evenimentele (ce ne fac fericiți) să ne ridice pretențiile, fapt care ar îmsemna ca fericirea noastră de azi să reprezinte generatoarea fericirii de mâine (hora hedonistă), indivizii vor căuta trăirile pozitive într-o configurație a familiei restructurate (deoarece „căsătoria este o instituție depășită”, G.Vincent,1985), supusă permanent opțiunii de dizolvare. Se poate ajunge chiar ca un număr semnificativ de membri ai societății să trateze căsătoria mai degrabă ca pe un aranjament temporar legal, decât ca pe o făgăduință solemnă, ceea ce ar schimba însăși instituția căsătoriei. Cu alte cuvinte, instituțiile depind de înțelegerea participanților lor într-o asemenea măsură încât, dacă cea din urmă se schimbă, se vor schimba și primele (R.Trigg,1985).

Concluzionând, viitorul ne va aduce o pluralitate de configurații adaptative, variante restructurate ale familiei nucleare. Este posibil, de asemenea, ca dominația familiei restructurate să dureze puțin, caz în care se pune problema identificării modelului dominant înlocuitor. Principiul limitei ne arată că posibilitățile de variație ale sistemelor nu sunt nelimitate iar atunci când aceste posibilități sunt epuizate, schimbarea devine recurentă: sistemul revine la una din stările anterioare. Revenirea nu recreează identic vechea stare, ci una modificată, întrucât sistemul însuși s-a schimbat(I.Ungureanu,1990). Așadar, în timp dacă o astfel de revenire se va produce, specialiștii vor putea identifica modelele familiale care vor înlocui vechea familie restructurată. Însă, pentru acest lucru, trebuie create mai întâi condițiile acestei înlocuiri.

Orientarea psihosexuală

Conceptul de identitate sexuală se referă la un complex de calități personale, autopercepții, atitudini și adoptări de roluri care determină comportamentul sexual al unei persoane. Identitatea sexuală este o componentă structurală, atât a Eului corporal, cât și a Eului psihologic, făcând parte din conștiința de sine și având o determinare socială importantă. În ceea ce privește identitatea psihosexuală rolul Eului psihologic este semnificativ, chiar dacă acesta apare și influențează mai târziu identitatea sexuală, comparativ cu influența timpurie exercitată asupra individului de către Eul corporal.

În continuare vor fi evidențiate mecanismele formării sexului, iar in acest demers vom pleca de la considerațiile teoretice expuse de J.Diamond (1997), într-o lucrare destinată analizei evoluției sexualității umane.

Sexul nostru este inevitabil stabilit de genele noastre, ce sunt adunate la un loc în fiecare celulă a corpului, în 23 de pachete microscopice denumite cromozomi . un membru al fiecăreia dintre perechile de cromozomi de la 1 la 22, cei doi membri ai fiecărei perechi par identici. Doar în cazul perechii 23, așa numiții cromozomi ai sexului, cei doi sunt diferiți. Chiar și acest lucru nu este valabil decât la bărbat, care are un cromozom X împerecheat cu altul, Y. În schimb, femeia are doi cromozomi X împerecheați. În săptămâna a cincia după fertilizare, embrionii umani de ambele sexe își dezvoltă o gonadă bipotențială, care poate deveni, fie un testicul, fie un ovar. Dacă este prezent un cromozom Y, acea gonadă începe să se dezvolte ca un testicul, dacă nu există cromozomul Y, gonada așteaptă până în săptămâna a 13-a, pentru a se transforma în ovar.

Autorul citat conchide, plecând de la cele prezentate, că tendința naturală a gonadei noastre bipotențiale primordiale este să producă un ovar dacă nu intervine nimic, fiind nevoie de ceva în plus (cromozomul Y) care să o transforme în testicul (J.Diamond,1997). Studiindu-se spermatozoizii vii, s-a constatat că cei cu cromozomul X supraviețuiesc 2-3 zile în mediu acid, în timp ce cei cu cromozomul Y nu pot supraviețui nici 24 de ore. Iată de ce s-a ajuns la concluzia că actul sexual realizat în momentul ovulației, când alcalinitatea este maximă, poate duce la concepția unui băiat. Realizat înainte de ovulație, când secrețiile acide sunt dominante, coitul fecundant poate determina concepția unei fete (V.Nișescu,1985). Însă, cromozomul nu garantează 100% organe masculine, dar nici lipsa lui nu garantează 100% organe feminine. Este nevoie de o serie lungă de etape biochimice pentru a produce toate aceste structuri necesare, în afară de ovare și testicule. Fiecare pas implică sinteza unui ingredient molecular numit enzimă și fixat de o anumită genă. Orice enzimă poate lipsi dacă gena care o fixează este modificată printr-o mutație. Defectele enzimatice pot cauza apariția unor „erori”:

1. bărbați cu formulă cromozomială incluzând un X suplimentar, ceea ce le conferă o înfățișare feminină;

2.femei cu formula cromozomială lipsită de un X, ceea ce le conferă o înfățișare masculină;

3.hermafrodiți, în cazul cărora apare imposibilitatea determinării cu precizie a sexului.

Referindu-ne la primele două tipuri de „erori”, nu trebuie să ignorăm faptul că nimeni nu este bărbat sau femeie în stare pură, pentru că în fiecare individ aparținând unui sex, figurează rudimente ale celuilalt sex. Aceasta înseamnă că, în fiecare individ concret, calitatea masculină și cea feminină sunt amândouă prezente, într-un dozaj diferit, chiar dacă forța vitală este fundamental yin sau fundamental yang, adică decisă după principiul feminin sau masculin (J.Evola,1969). Problemele apar când analizăm dozajul respectiv, percepția privind identitatea noastră sexuală și cum este receptată această identitate de către persoanele aflate în sistemul nostru relațional.

În cazul hermafrodiților, întâlnim organele sexuale ale ambelor sexe la același individ. Ținând seama de funcționalitatea gonadelor (ovarul și testiculul), hermafroditismul poate fi: funcțional, când ambele gonade sunt funcționale, sexul fiind stabilit prin educație, în sensul celui conferit de actele de stare civilă sau nefuncțional, când temporar sau permanent funcționează numai una din gonade (C.Gorgos, N.Mitrofan,1991). Totuși, cazurile de hermafroditism sunt extrem de rare la om, mai frecvent fiind întâlnite la animale și la plante.

După cum se observă sexul unui individ nu este o problemă de opțiune proprie, cel puțin la naștere. Identitatea psihosexuală, însă, da! Practic, identitatea psihosexuală reprezintă percepția individuală internă de a fi bărbat sau femeie, de a avea o orientare sexuală sau alta, de a îmbrățișa sau nu o anumită etică. Cu alte cuvinte, identitatea psihosexuală stabilește o distincție între datele biologice, care fac în mod obiectiv dintr-un individ, un mascul sau o femelă, și datele psihologice și sociale, care îl instalează efectiv în convingerea de a fi femeie sau bărbat (N.Kress-Rosen,1995).

Pe lângă factorul genetic al cărei influență este de necontestat, și mediul are un puternic impact asupra individului determinându-i evoluția de-a lungul timpului, și conturându-i personalitatea, trăsăturile de caracter, stilul de acțiune, de a vorbi etc. în copilărie, dar și la maturitate, copilul, dar și adolescentul își formuleaă o serie de întrebări de răspunsurile cărora (dacă are cine să le dea și dacă știe ce trebuie să le spună), depinde definirea identității psihosexuale și depășirea acestor crize de creștere, crize care au meritul de a întări, de fiecare dată, personalitatea.

Primele întrebări pe care și le pune copilul se află și aceea a diferenței ce există între organele sexuale feminine și masculine. Cea mai complexă, dar și cea mai contestată explicație este adusă de teoria psihanalitică, care încearcă să argumenteze formarea identității sexuale, sugerând că toți copiii experimentează sentimente de ostilitate și sexualitate alături de părinții lor.

Din perspectiva diferenței existente între organele sexuale feminine și masculine, S.Freud (1923) consideră că, în jurul vârstei de 3-5 ani, băiatul presupune că fetele au avut și ele penis cândva dar au fost castrate, așa cum s-a întâmplat și cu mama sa și cu celelalte femei mai demult. Trecându-i prin minte această posibilitate, el se identifică cu tatăl său și luptă mai departe pentru obținerea afecțiunii mamei sale. Nu numai că, astfel, consideră că se diminueaă agresivitatea tatălui (acesta nu va castra pe cineva ca el), dar se asigură și de afecțiunea mamei (ea mă va iubi, pentru că îl iubește pe tata, iar eu sunt ca tata). Situația conflictuală a fetiței este asemănătoare, la băieți acest conflict generează complexul lui Oedip, iar la fetiță, complexul Electra. Prin urmare în funcție de persoana cu care se identifică un copil și de raportul de forțe manifest în cadrul familiei, personalitatea se structurează în diverse moduri, așa încât fetele pot prezenta trăsături apreciate ca masculine, iar băieții pot prezenta trăsături apreciate ca feminine.

De asemenea, un anumit mediu educațional, o poate determina pe tânăra adolescentă să considere că, unele comportamente manifeste ale ei cu specific feminin, pot duce la eșec în viață sau o slabă considerație a celor din jur. Atât din dorința de apreciere, cât și din aceea de reușită fetele care nu au atins încă vârsta maturității psihice, își pot impune anumite comportamente și atitudini în mod voluntar, în așa fel încât mai târziu acestea se vor structura ca trăsături de personalitate.