Feminismul Romanesc de Dupa 1989

Capitolul III – Feminismul românesc de după 1989

III. 1. Afirmarea feminismului academic

Multe provocări și dileme ale feminismului românesc sunt strâns legate de evoluția politică și istorică a României, inclusiv de modul în care s-au dezoltat în perioada tranziției relațiile de gen. Feminismul românesc de după 1989 a fost nevoit să încerce să acopere golul creat de perioada comunistă, să minimizeze discrepanța dată de evoluția altor state din vestul Europei și de Statele Unite, în comparație cu stagnarea României. Din cauza comunismului, afirmarea feminismului academic a început să fie vizibilă mai târziu decât în statele Europei vestice, mai exact după 1992-1993, debutând prin intermediul câtorva cursuri, extinzându-se ulterior, pas cu pas, în special în universitățile de stat din cele mai importante centre universitare. Un rol foarte important în acest sens l-a avut Societatea de Analize Feministe AnA, fondată în 1993, ce până în 2003, a fost singura care a editat o revistă de studii feministe, numită „AnaLize”. Astfel, feminismul academic a exercitat o influență semnificativă asupra cercetărilor referitoare la relațiile de gen din România, cooperând cu diverse organizații, atât naționale cât și internaționale, pentru conturarea unei imagini cât mai complete cu privire la cunoașterea situației familiale a femeilor, a contextelor economice, culturale și politice ale acestei problematici, susținând, în același timp, configurarea politicilor de gen din spațiul românesc.

Mare parte din cercetările și teoriile specialiștilor feminismului academic românesc tratează dimensiunea politică a situației femeilor, aspect ilustrat și de acest subcapitol. Spațiul est-european, prin prisma experienței comunismului, a avut un parcurs diferit inclusiv în ceea ce privește evoluția feminismului. Astfel, unele cercetătoare din Europa de Est susțin că cetățenia și democrația reprezintă teme pe baza cărora au fost produse nenumărate dezbateri în cadrul studiilor feministe și referitoare la problematica genului, completând că anumite studii au acuzat însăși definiția democrației, considerând-o responsabilă de excluziunile produse în cadrul unor regimuri democratice. Autoare precum Sheri Kunov și Pamela Paxton propun o sinteză a cercetărilor legate de reprezentarea politică a femeilor, în special despre prezența lor în parlamentele naționale. Conform acestor autoare, se pot identifica trei tipuri de explicații dezvoltate: politice, ideologice și socio-structurale. Una dintre trăsăturile caracteristice contextului politic din România postcomunistă ține de modul de percepție al problematicii egalității de gen, precum și a reprezentării femeii în politică. Pe de-o parte, acest aspect este legat de modul în care comunismul a tratat acest subiect. Aici pot fi enumerate câteva exemple precum propaganda partidului unic cu privire la egalitatea dintre bărbați și femei, și introducerea cotei minime pentru reprezentarea femeilor în sfera politică. Toate acestea au condus spre de-legitimizarea și demonetizarea acestui subiect, în perioada dinainte de 1989. Ionela Băluță susține că atât efectele ideologice, cât și rolul reprezentărilor sociale referitoare la prezența femeilor în politică și la identitățile de gen, sunt cel mai vizibile în declarațiile mediatice susținute de unii dintre politicieni cu privire la subiectul discutat. Astfel, cotele de gen, spune autoarea, „sunt respinse în numele unor roluri de gen tradiționale, care respectă valorile creștine și diferența „naturală” dintre femei și bărbați. Mai mult, aceste revendicări sunt catalogate drept marxiste, neo-comuniste și feministe, trei poziții ideologice puse la index în spațiul public și politic postcomunist.”

Acest tip de discursuri, precum și altele asemănătoare, fac trimitere la un spațiu ideologic unde feminismul, marxismul și valorile de stânga nu reprezintă opțiuni legitime. Din acest punct de vedere se poate spune că dezbaterea privind egalitatea de gen, precum și nivelul crescut al reprezentării femeilor în politică, înfruntă reticențele trecutului recent. Cu atât mai mult cu cât la nivel politic, în cadrul discursurilor, sunt invocate reprezentările tradiționale ale bărbaților și femeilor la nivel social, acceptate și propagate.

Astfel, se observă existența mai multor tipuri de discurs ce încurajează impunerea cotelor de gen, discursuri pe care Ionela Băluță le încadrează în următoarele categorii: „a) Feminitatea este prezentată ca o sursă de igienă și estetizare a politicii, un mediu prea murdar și violent. b) Intrarea femeilor în politică este prezentată, în special de femeile politice, drept o sursă de înnoire a politicii românești, traversată de mai multe crize, inclusiv de criza unor resurse umane de calitate. c) Reprezentarea politică a femeilor răspunde unor „nevoi” și „interese” specifice ale femeilor, putând astfel contribui, conform unor teorii dezvoltate în spațiul academic și reluate în dezbaterile politice, la creșterea calității democrației.” Astfel, distincția naturală dintre bărbați și femei, precum și centralitatea familiei sunt elemente de baza în procesul de construcție socială a problematicii genului în societatea românească de după 1989. Schimburile dintre Est și Vest au dus treptat la creearea unui director central cu privire la denunțarea etnocentrismului feministelor occidentale. O astfel de poziție este exprimată în 1994 de către Mihaela Miroiu. Se poate observa preocuparea de a identifica repere care vorbesc despre interlocutorii vestici, precum și voința de a evidenția comunitatea luptelor femeilor din Est și Vest dinainte de perioada sovietică. Unele exemple centrate pe utilizarea conceptului de „valuri”, înțelese ca cele mai importante perioade ale istoriei feminismului, par să susțină această idee. În România, această poziție ia forma unui argument pentru natura sincronului și convergenței mobilizărilor femeilor din România de la sfârșitul secolului al XIX – începutul secolului XX, odată cu mișcările sufragiilor occidentale. În alte țări din spatiul est-european se consideră că cerințele specifice celui „de-al doilea val” feminist exprimate în anii 1990 în Europa de Est acuză o întârziere de treizeci de ani din cauza faptului că regimurile comuniste nu au tolerat nicio luptă a femeilor în afara cadrului ideologic permis. De multe ori numai în cadrul ONG-urilor susținute de donatorii internaționali pot fi efectuate cercetări pe tematici considerate ca fiind nelegitime în mediile academice tradiționale. Cazul românesc arată că legitimitatea dobândită în spațiul asociativ este apoi investită de către cercetători din domeniile științifice și politice, reintegrând-o în expertiza lor asupra genului.

Diverși agenți cu privire la procesul de reforme post-comuniste au încercat să măsoare gradul de democratizare din perspectiva situației femeilor în spațiul public. Cu sprijinul organizațiilor multilaterale care la momentul respectiv au falsificat instrumente tehnocratice de a evalua diferențele de gen socio-economice (gender gap) și au determinat autoritățile să le remedieze și să furnizeze resursele necesare pentru a face acest lucru. În plus, ca răspuns la ofertele ulterioare de programe internaționale de sprijin a „societății civile” și, în special, în contextul creat în jurul Conferinței Mondiale a Femeilor, organizată de Națiunile Unite la Beijing în 1995, multe organizații și asociații de apărare a drepturilor femeii au fost înființate peste tot în fostele țări socialiste. Cu toate că nu reprezintă un fenomen propriu Europei de Est, unii cercetători și activiști care lucrează în regiunea aceasta au deplâns „ONGizarea feminismului”. În cele din urmă, studiile de gen s-au instalat după 1990 în Europa de Est ca semn de „modernizare” și „occidentalizare” a universităților, datorându-se pe de-o parte stimulării unei noi gândiri asupra contractului social în privința genului și pe de altă parte regenerării modului de funcționare a mediului academic. Canale de promovare a genului combinau registrele asociative (ONG-urile), academice și reformatoare. În România, de exemplu, principalii purtători de cuvânt ai tematicii sunt tinere intelectuale convertite la „feminismul academic” prin intermediul traiectoriilor internaționale de socializare, care au devenit promotorul și specialiștii unei noi nișe profesionale în spațiul academic național. Sensibilizate la domeniul studiilor de gen datorită unor reuniuni academice, acestea desfășoară activități în numele militantismului din societatea civilă postcomunistă și atrag în cercurile apropiate reformatori, pentru a beneficia de expertiza și vizibilitatea lor publică, precum și purtători de cuvânt pentru drepturile femeii. Pentru a clarifica socio-geneza expertizei feministe trebuie să menționez aici unul dintre cei mai importanti actori din procesul de instituționalizare și consolidare a „spațiului ideologic de gen” din Europa de Est, și anume Open Society Institute, o fundație privată ce aparține lui George Soroș. Apariția și diseminarea tematicii „genului” în spațiul ex-sovietic pe parcursul anilor '90 demonstrează un proces de transnaționalizare și hibridizare a directoarelor feministe raportate la scară globală, precum și regională, care ilustrează în mod izbitor „noua față a politicii feministe”. Critica lui Engels asupra patriarhatului continuă să aibă relevanță și astăzi. Societatea beneficiază deja de mai mult de un secol de activismul marxist, de reacția stalinistă și angajamentul feminist din acest context, ceea ce înseamnă că, de asemenea, se pot identifica dimensiunile în care societatea de astăzi ar putea deveni mai înțeleaptă decât înaintașii săi în procesul realist de angajare în patriarhat și misoginism. Tensiunea cu care feministele s-au confruntat întotdeauna a fost între povestea personală a discursului feminist și aspirațiile celor pe care caută să îi reprezinte. Un regim nedemocratic al opresiunii și politicii a oferit instrumente importante de imputernicire economică și personală a femeilor. Maternitatea continuă să fie un punct de tensiune între feministe. În aproape toate interviurile, maternitatea a apărut ca o componentă centrală (indiferent dacă acele femei au crescut copii sau au discutat despre copii în general) a identității femeii în societatea românească. Cu toate acestea, pentru mai multe feministe maternitatea a fost mult timp o problemă de mare tensiune, deoarece aduce în discuție probleme de identificare biologică cu funcțiile lor de reproducere și heteronormalitatea obligatorie.

Astăzi, a vorbi despre feminism în România, un loc în care există încă atât de multe probleme urgente de rezolvat, ar putea părea un exercițiu exagerat și chiar scandalos în ochii celor care se ocupă de „bunăstarea națiunii”, sau un gest inutil și gratuit prin prisma acelor conștiințe care sunt rezervate și îndoielnice în fața oricărei idei ce ar putea pune la îndoială ordinea socială și epistemică prestabilită. Pentru mulți dintre compatrioții noștri (bărbați și femei deopotrivă), subiectul pare a nu fi de interes și nu pare să le atragă atenția, deoarece pretind că știu deja despre ce este vorba atunci când sunt menționati termeni precum feminism sau egalitatea de gen și, prin urmare, aceste teme obțin cu greu statutul de problematici importante și actuale. Alții sunt dornici să se detașeze cu fervoare, în discursul lor public sau privat, de orice afinitate pentru acest tip de cuvinte și de idei cu sarcină subversivă. Declarațiile clișeice de tipul „Eu nu sunt un feminist, dar …” sunt destul de des auzite, atât în contextul comunicării zilnice obișnuite, cât și în medii intelectuale, care, prin natura muncii lor, au un acces avansat la sursele de informații și raționament argumentativ, și de la care se așteaptă să fie deschise la diversitatea și divergența opiniilor și opțiunilor teoretice. Tratamentul egal al celor două sexe nu se reduce la tratamentul lor în mod identic, indiferent de situație, adoptând standardul unic.

În același mod, un tratament diferențiat nu implică utilizarea unui standard dublu, ci a unei atitudini care ia în considerare diferențele de gen în mod echitabil. Dacă în prezent, în România, ideea egalității de gen este redusă la egalitatea de șanse (principiul meritocratic), aceasta înseamnă că de fapt se susține un tip fals de egalitate de gen sau, cel puțin, egalitate formală, dar nu o egalitate reală. Dacă se va acționa doar cu instrumentele juridice și măsurile anti-discriminare, fără abordarea, prin educație și politici publice, a fundamentelor inegalității de gen în sfera vieții publice și private, în timp ce se ignoră faptul că bunăstarea socială nu este accesibilă în mod egal femeilor și bărbaților, acest lucru înseamnă că societatea rămâne blocată la nivelul unui discurs ideologic cu elemente demagogice evidente. Pornind de la mijlocul anilor '90, în România, tema egalității de gen a devenit treptat o temă de analiză în cercetarea teoretică, și, într-o oarecare măsură, în dezbaterile civice și politice. În acest sens, Alina Hurubean conturează într-o măsură progresivă din punct de vedere cronologic, etapele acestui proces: „a) stadiul incipient al familiarizării cu ideile feminismului și egalității de gen (anii '90); b) etapa de pre-aderare la Uniunea Europeană, a pregătirilor pentru admiterea în această structură, instituționalizarea feminismului și introducerea egalității de gen în agenda publică (2000 – 2007); c) etapa de post-aderare și a programelor europene de finanțare (fonduri structurale 2007-2013) cu scopul de a genera schimbări substanțiale în ceea ce privește egalitatea între femei și bărbați în diferite sectoare ale vieții sociale, în special pe piața muncii, la nivelul ocupării forței de muncă și al incluziunii sociale, sau al integrării dimensiunii de gen.”

Barometrele opiniei publice și studiile de gen axate pe spațiul românesc dezvăluie, de asemenea, imprecizia semnificațiilor aplicate egalității de gen, care produc confuzie și distorsiuni, precum și perpetuarea stereotipurilor de gen negative, cu care operează diferite medii sociale. Toate acestea arată lipsa serioasă de informații și analiza contextualizată pe acest subiect cu care operează diferite categorii profesionale (jurnaliști, profesori, funcționari publici, formatori de opinie, activiști din societatea civilă, politicieni), ce joacă un rol important în schimbarea mentalităților, a sistemelor de valori, a strategiilor de acțiune. Un rol important în perpetuarea stereotipurilor de gen conservatoare, în societatea postcomunistă românească, este jucat de mass media, care contribuie la percepția opiniei publice a problemelor legate de gen și a imaginilor feminine/masculine într-un orizont confuz, ostil, și superficial. Promovarea egalității de gen în societatea postcomunistă românească pare a fi marcată de un paradox: multe politici și programe dezvoltate în numele egalității de gen care perpetuează de fapt inegalitățile de gen specifice culturii masculine, patriarhale. Cu alte cuvinte, trebuie conștizat și acordată o atenție sporită contextului cultural în care se propune promovarea principiului egalității de gen și a ideilor feministe, pentru a găsi modalități adecvate și eficiente de integrare a acestor principii în practicile sociale de zi cu zi, recunoscând obstacolele care stau în calea materializării egalității de gen și identificând factorii care generează și mențin aceste obstacole.

III. 2. Feminism și noile mijloace media

Sfera politică din România rămâne în continuare una predominant masculină, în cadrul căreia sunt puține apariții feminine fie controversate în media (promovând stereotipuri de gen prin prisma femeilor din structurile politice autohtone și influențând, astfel, decizia femeilor în general de a sta deoparte de mediul politic), fie episodice. Astfel, se poate spune că mediul politic românesc este caracterizat de un număr redus al femeilor din politică, iar media este adepta unui sistem de stereotipuri de gen, regăsite inclusiv în discursul media local, precum și faptul că același sistem mediatic reprezintă, în România postcomunistă, un real actor în conturarea agendei publice, dar și a valorilor, opiniilor, comportamentelor sociale. Aceste aspecte sunt întărite prin prisma imaginilor și a discursului vizibil la nivel social, din care se poate observa presiunea resimțită de femeile deja prezente în sfera politică.

Oameni de știință precum Patricia Yancey Martin consideră că organizațiile feministe sunt o specie de organizație a mișcării sociale, arătând dimensiunile ideologiei feministe (valori, țeluri), dar care din anumite puncte de vedere se comportă ca orice alt tip de organizație din ziua de astăzi. Mai precis, acestea au înțeles impactul online al auto-promovării și îl utilizează cu succes. Nu există nicio îndoială că organizațiile feministe s-au născut ca semn al puterii mișcărilor de femei, a căror voce a devenit publică. Mulți cercetători cred că organizațiile feministe din secolul XX sunt cheia pentru perpetuarea dezvoltării și răspândirii feminismului, iar alții văd în organizațiile feministe un instrument pentru o societate mai bună, unde în cea mai mare parte este subliniat scopul caritabil.

Dacă există o diferență care trebuie sesizată, aceea este că organizațiile feministe, de obicei, nu se bazează pe ajutorul partidelor politice. De fapt, ele încearcă să facă lobby pentru cauzele lor. Dacă este ignorată eticheta feministă, atunci imaginea acestui tip de organizații se va îmbogăți. Multe forme de activism feminist, cum ar fi ecofeminismul, declară că sunt feminine/feministe. Dacă se extinde dezbaterea, majoritatea organizațiilor de femei ar putea fi privite ca feministe în cazul în care implică o anumită susținere în numele femeilor. Știm sigur, sau cel putin intuitiv, că cele mai multe organizații de femei reunesc femeile pentru un motiv sau altul: partajarea anumitor valori sau a poziției lor în raport cu o structură socială, cum ar fi locul de muncă sau familia, ori pur și simplu își unesc forțele cu scopul de a susține un proiect sau un țel comun. Organizațiile feministe actuale îmbrățișează fațetele unei singure identități la nivel mondial, o identitate socială. În orice caz, organizațiile feministe, cum ar fi Organizația Națională pentru Femei, promovează instrumente democratice pentru femeile moderne, precum plata echitabilă a femeilor comparativ cu bărbații pe locuri de muncă similare sau dreptul civil de a beneficia de educație, schițând imaginea femeii contemporane și implicit, conturând caracteristici ale identității sale.

Au fost elaborate o multitudine de concepte despre imagine, începând cu cele ale lui Walter Lippmann și Serge Moscovici. Se consideră imaginea online ca fiind un amestec de idei vechi (inclusiv reprezentări sociale) îmbunătățite prin intermediul noilor mijloace media. De exemplu, organizațiile feministe au înțeles impactul eficient oferit de noile media, cu toate ca în cele din urmă imaginea lor online se bazează pe ceea ce publicul crede despre feminism sau cauzele acestuia, caracteristici ce contribuie la procesul de construire a imaginii. Punând accentul pe experiența românească în ceea ce privește organizațiile feministe, s-ar putea spune că între cele două războaie mondiale, a existat o ascensiune promițătoare a implicării în viața publică. De exemplu, Uniunea Femeilor Române, Consiliul Național al Femeilor Române, Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor Române au fost organizații reprezentative pentru acea perioadă de timp, reușind să îmbunătățească statutul social al femeilor, în special în legătură cu un salariu adecvat și accesul egal la educație.

Dupa încheierea perioadei comuniste, a fost nevoie de reînvierea feminismului la începutul anilor 1990, când România a devenit un stat democratic. Revenirea a fost rigidă, și din cauza resurselor economice restrânse și a faptului că societatea civilă în sine nu a încurajat ideea de feminism, precum a subliniat și Laura Grünberg într-una dintre puținele cărți din România dedicate acestui subiect. Din punctul meu de vedere, astăzi România a redus din dezavantajul față de evoluția feminismului european, în ciuda dificultăților interne. Desigur, există obiective ce trebuie realizate în anii următori, ca atare nici organizațiile feministe nu vor înceta să existe în doi sau trei ani. De fapt își vor îmbunătăți metodele de lobby pentru a atinge obiectivele propuse. Asemenea lui Susan C. Hering, cred că analiza de conținut ar trebui să fie actualizată dacă se dorește aplicarea ei pe conținutul web.

Cercetătorii propun în schimb o paradigmă de extindere a analizei conținutului web (Web CA) în care perspectivele paradigmelor, cum ar fi analiza discursului și analiza rețelelor sociale sunt operaționalizate și puse în aplicare prin intermediul unui cadru analitic cu conținut general. Este evident faptul că vechile metode pot fi eficiente într-o lume digitală complet HD, unde documentele în format HTML sunt formate în principal din texte, link-uri, și grafică. Paginile web au adăugat sunet, animații și videoclipuri și cu atât mai mult, acestea au încorporat o interfață pentru utilizator, conținutul de utilizator și caracteristici de interactivitate user-utilizator (email, forumuri de discuții, chat, și Voice-over-IP).

Deși analiza de conținut ar putea părea a fi în imposibilitatea de a ajunge la toate aceste realități mici, nu ar trebui să renunțe la principalele sale caracteristici, din moment ce face o descriere obiectivă, sistematică și cantitativă a conținutului comunicării. Cea mai importantă dificultate cu care se confruntă oamenii de știință este modul de abordare a metodelor tradiționale în analiza conținutului web. Dacă analiza rețelelor sociale necesită o cantitate importantă de timp, pentru cercetări scurte, analiza unui blog ar trebui să fie eficientă. Un weblog (blog, pe scurt) este un tip de document web în care intrările apar într-o ordine cronologică inversă. Ca și alte documente web, blog-urile pot fi multimodale sau pur textuale, cele mai multe dintre ele oferind fotografii, înregistrări vocale și video. Tot mai multi cercetători sunt interesați de o abordare calitativă asupra blogosferei, inclusiv a primei pagini a unui blog (care prezintă cele mai recente intrări sau mesaje) sau a intrării în sine (articole, editoriale) plus comentariile aferente.

Punând accentul pe subiectul în discuție, ar trebui subliniată ideea de feedback oferit de cititori sau utilizatori, atât pe bloguri/site-uri cât și pe rețele sociale. Formula de intrare la care se adaugă comentariile aferente arată cât de eficient este un mesaj feminist, și de asemenea, contribuie la popularitatea anumitor organizații feministe. Legat de dimensiunea acestora, cele mai multe organizații feministe din România sunt concentrate pe un nucleu stabil de 20-30 de membri, urmate de o suită permanentă de voluntari tineri (în special studenți), în timp ce în cazul celor europene, numărul de membri se estimează a fi de ordinul miilor. Pot fi luate drept exemplu trei astfel de ONG-uri din România. Primul dintre ele, Centrul Filia, este situat în București, și reprezintă una dintre cele mai populare organizații feministe din România, judecând după numărul de membri pe comunități online precum Facebook, dar și prezența sa recurentă în cadrul știrilor. În prezent, pagina organizației funcționează ca o agendă feministă, unde știri și fapte despre feminism ca mișcare socială și contemporană, femei celebre, politici europene îmbunătățite sau eforturile locale din România ilustrează cauza feministă pentru care sunt întreprinse toate aceste demersuri. În timp ce acestea vorbesc despre acțiuni interne pentru promovarea feminismului, este de remarcat impactul online obținut. De exemplu, „Revoluția post-feminista/Ocupând patriarhatul”, a adunat 20 de aprecieri și cinci comentarii. Totuși, aceste statistici afișate în mod direct par a fi infime comparativ cu postările similare în aceeași rețea socială, deoarece demonstrează că mesajul lansat de o organizație feministă are o anumită influență asupra publicului țintă, femei și mass-media, și asupra publicului secundar, reprezentat în principal de către bărbați.

Poate fi de așteptat ca un mesaj feminist să stârnească interesul și pasiunea femeilor, identificarea nevoilor și speranțelor reflectate de organizațiile feministe sau structuri sociale similare acestora. Rareori se întâmplă ca un mesaj feminist să devină o știre, dar în acele cazuri editorii aleg, de obicei, să îl evalueze ca fiind demn de atenție, având în vedere că acesta aduce un anumit grad de noutate sau o înfățișare extraordinară. Acesta este și cazul protestului organizat de Mame pentru Mame, încurajat de Centru Filia. Un grup de mame și-a exprimat dezamăgirea față de reducerea timpului petrecut în concediu de maternitate și suma de bani dedicată creșterii copiilor. Mamele protestatare au luat cu ele copiii, fapt ce a stârnit reacții controversate în legătură cu siguranța lor. Organizația Mame pentru Mame, de asemenea situată în București, este axată pe o anumită secțiune a feminității, mai exact statutul de mamă. În afară de poveștile de femei celebre sau mai puțin cunoscute care fac tot posibilul pentru copiii lor, Mame pentru Mame a dezvoltat o activitate socială intensă. De exemplu, organizația feministă românească a luat atitudine față de un proiect de lege, cu privire la cadrul juridic pentru mamele surogat: „Este esențial ca elementul financiar să nu fie singurul motiv pentru care unele femei se angajează să poarte copilul unui cuplu infertil și mult mai mult, această practică recentă are nevoie de o puternica reglementare în ceea ce privește criteriile de eligibilitate pentru cei care doresc o mamă surogat.”Problemele ridicate de Mame pentru Mame sunt întemeiate, întrucat în perioada în care proiectul de lege a fost dezbătut în Parlament, i-a fost dată foarte puțină importanță în cadrul mass media sau a societății civile. România nu se poate compara cu altă țară în ceea ce privește creșterea numărului de mame surogat, dar instituțiile abilitate trebuie să ia în considerare faptul că femeile cu un nivel scăzut de trai ar putea fi interesate de această metodă, pentru producerea unor venituri suplimentare. Comparativ cu Centrul Filia, organizația dedicată mamelor a primit un feedback foarte redus, cum ar fi două sau trei aprecieri pentru o postare și un apetit scăzut pentru comentatul subiectului. Acest lucru poate fi justificat și prin intermediul tendinței permanente a femeilor din România de a deveni mame la o vârstă mai matură, între 30 ani și 35 de ani, astfel încât ideea unui grup de informare și de protejare a intereselor acestora începe să devină un subiect de interes abia în acea perioadă a vieții. Cea de-a treia organizație luată în calcul este Asociația Front, la fel de activă pe rețelele sociale, cu mai mult de 3.600 de oameni cărora le-a plăcut ideea. În general, un articol pare a fi comentat de cel puțin cinci utilizatori și principalele subiecte sunt legate de maternitate, violența în familie sau evoluția feminismului (istorie, regiuni, caracteristici).

În prezent, aceste organizații feministe au dovedit că imaginea online este fie legată de organizația respectivă, fie de cauza feministă care îmbrățișează nevoiele ce trebuie consolidate. O activitate mai puternică pe rețelele sociale ar putea face aceste organizații mai vizibile, și în același timp ar îmbunătăți statutul social al femeilor din zilele noastre. În timpul analizei imaginii online a unei organizații feministe, în ciuda barierelor teoretice existente, cercetătorul trebuie să acorde atenție identității sociale pe care organizația încearcă să o creeze și în egală măsură, cauzei feministe globale. Deși aceste realități ar putea lăsa impresia de similitudine, există mici diferențe, precum ar fi cazul unei organizații dedicate femeilor de afaceri, ce ar putea schimba percepția generală. Ar fi interesant de văzut dacă în ziua de astăzi, crearea unei imagini online pozitive și populare este esențială pentru o organizație feministă, în scopul promovării propriilor obiective. Poziția online poate fi contorizată la prima vedere prin numărului de utilizatori care urmăresc constant o anumită pagină și feedback-ul lor efectiv, așa-numitul „like” pe Facebook. Desigur, aceasta este doar o perspectivă, o fațetă vizibilă a acestui fenomen.

Un alt studiu realizat de această dată pe baza unei reviste pentru femei relevă o altă perspectivă a realității sociale. Revista Cosmopolitan este cunoscută în întreaga lume, fiind cea mai bine vândută revistă pentru femei la nivel global. Încă din 1956, revista și-a schimbat publicul, adresându-se femeilor moderne, tinere, care doresc să își construiască o carieră. În ziua de astăzi, Cosmopolitan este publicată în 34 de limbi, vândută în peste 100 de țări, și este revista cu cel mai mare tiraj din lume. Aceasta a fost lansată în România începând din 1998. Potrivit mass media, Cosmopolitan se consideră mai mult decât o revistă, reprezintă un stil de viață care este asimilat cu încredere de cititorii săi: „Cosmopolitan reprezintă un îndrumător de viață pentru milioanele de femei neînfricate, distractive, care își doresc să fie cele mai bune, în orice domeniu al vieții lor. Femeile tinere iubesc și au încredere în COSMO ca în cea mai bună prietenă de-ale lor, cea care anticipează nevoile lor (indiferent dacă este vorba despre frumusețe, modă, sănătate, carieră sau dragoste și relații)”.

Termenii selectați de către Oana Crusmac pentru analiză se referă la nouă teme principale: viața sexuală; sfaturi de frumusețe; modă și trend; corp și dietă; relații; căsătorie; carieră; maternitate; celebrități și cultura pop, separând „complexul de frumusețe și modă” în trei subiecte care să fie investigate (1 sfaturi de frumusete; 2. tendințele modei; 3. corpul și dieta), deoarece, spune autoarea, acestea se referă la diferite sub-aspecte ale aspectului fizic. Primul abordează frumusețea în detaliile sale minimaliste (păr, unghii, piele, machiaj), al doilea implică o componentă materialistă și de consum (care este, de asemenea, analizată în contingenta cu cariera ca mijloc de obținere a resurselor economice, necesare pentru a fi la curent cu moda) iar a treia impune auto-controlul asupra corpului.

În urma studiului, cercetătoarea susține că revista Cosmopolitan cuprinde un număr mare de termeni legați de cultul corpului și frumusețe. Un aspect nou, apărut în urma analizei realizate privind frumusețea (modă, trucuri de frumusete, viață sexuală îmbunătățită, siluetă,) și cultura populară reprezentată de vedetele din industria cinematografică, din televiziune, muzică și modă. Celebrități promovate în toate unitățile analizate sunt atributele societății postmoderne, în locul modelelor promovate în trecut. Această analiză menționează, de asemenea, că termenii legați de carieră sunt mai puțin asociați cu viața personală a femeilor (relații, copii, căsătorie). Cu toate acestea, micul conflict dintre carieră și maternitate sugerează că cei doi termeni sunt adesea excluși, arătând că o parte a conținutului din coperțile revistei ar dori să abordeze cele două probleme separat. De asemenea, în cazul în care independența constrânge sau dematerializează rolurile tradiționale ale femeilor. La fel se întâmplă cu frumusețea și sexul. Mesajele se concentrează în mare parte pe activități și interese specifice femeilor tinere (chiar dacă obiectivul revistei Cosmopolitan este cu mult mai mare), unde căsătoria și maternitatea nu apar în acest univers de frumusete, romantism și plăcere. Cariera nu ocupă prea mult interes în cadrul revistei, și, prin urmare, se poate presupune că își educă cititorii să gândească la fel.

Până în secolul trecut, femeia a fost limitată la rolurile de soție și mamă, desfășurându- și activitățile în zona gospodăriei. În ultimele decenii, în societățile occidentale, a fost elaborată și promovată imaginea femeii independente. Această imagine a fost preluată treptat de către țările mai puțin dezvoltate, care încă luptă cu tranziția economică (cum ar fi România) și, de asemenea, cu normele și modelele de comportament tradiționale. Această nouă imagine a femeii independente este total opusă de ceea ce a fost cunoscută de secole. Monotonia, supunerea, fragilitatea, dispar treptat din agenda femeii, fiind înlocuite cu autoritatea, independența și cariera. Mihaela Miroiu subliniază faptul că femeile au în prezent de a face cu „ziua dublă de muncă”, adică în afară de susținerea unei cariere, femeile trebuie, de asemenea, să se ocupe și de atribuțiile de uz casnic și creșterea copiilor.

Pe de altă parte, după cum s-a putut observa, regimul comunist a individualizat România la nivelul modernizării și dezvoltării relațiilor de gen în comparație cu țările Europei de Vest, în timp ce teoriile politice vestice, din punct de vedere politic, au fost influențate de paradigma culturală postmoderna. Cu toate acestea, în ultimii ani, cu precadere 2011 și 2012, sfera feminismului românesc a adoptat o versiune a activismului mult mai vizibilă și puternică, ieșind în spațiul public mai des și participând la mișcări de stradă pe baza unei agende clar conturate. Revendicările și contestările politice și publice au căpătat o dinamică ce nu trebuie neglijată, însă de asemenea, au determinat și transformări politice menite să sprijine drepturile femeilor și augmentarea autonomiei acestora. Este foarte posibil ca aceste schimbări la nivel social și politic să nu fie numai consecința unei mișcări politice active a femeilor, ci și a unui activism feminist ce vizează rezolvarea unor nedreptăți specifice, interne, cu toate că nu se poate discuta despre o mișcare de masă.