Femeile Musulmane Si Drepturile Lor

INTRODUCERE

Pornim de la premisa că religia, în cultura din Est, este una dintre cele mai importante lucruri din viața unui om, ca principiile religioase sunt mutari și moduri de gândire si comportament. Exista mai multe religii, care sunt cunoscute în Est, cum ar fi budismul, taoismul, dar Islamul este cu siguranta o religie ce are mai multi adepți în întreaga zonă ce cuprinde Orientul Mijlociu și imprejurimile. Islamul ia acceptarea deplina si prezentarea la predare și îndrumare a lui Allah, Dumnezeul său, care este mai presus de toate lucrurile. Omul este cea mai mare creație a lui Dumnezeu, el are voință liberă de a lua decizii. Dumnezeu a arătat calea cea dreaptă, și viața Profetului Mohamed, un exemplu perfect pentru a efectua cu succes salvarea.

Aceasta înseamnă că fiecare musulman a fost deja marcat cu viața lui, știind ce ar trebui sau nu ar trebui să facă, sau ceea ce stilul tau de viata ii permite, precum si destinația .

Cu toate acestea, noi nu trebuie să uităm că civilizațiile au înflorit în alte regiuni. Acesta este cazul civilizației islamice, care, în multe privințe surprinzătoare si în contrast cu formele culturale, în Evul Mediu a predominat în Europa creștină.

Teritoriul cucerit de către arabi era situat între Marea Roșie, Marea Arabiei si Golful Persic, o zona mare, reprezentând un sfert din Europa, aproape în întregime ocupată de stepe si deserturi, care împiedică un stil de viață sedentar. Acest teritoriu organizat numit musulman a fost remarcabil pentru prosperitatea materială și dezvoltarea intelectuală și artistică.

Înainte de secolul al șaptelea, arabii au format triburi independente de războinici și popoare idolatre. Ei au avut un oraș comun, Mecca, unde s-au întâlnit în mod regulat în templul Kaaba, altarul ca o piatră neagră situat în centrul moscheei.

Islamul a fost răspândit din anumite cauze: în primul rând, fervoarea religioasă a lui Mahomed care l-a determinat să ducă credința în noi terenuri. O altă cauză este spiritul războinic care a dominat islamizarea populațiilor din deșert, care a fost incetinit de interdicția de războaie între triburi. De asemenea, creșterea extraordinară a populației a făcut dificil sedentarismul.

Fiecare acțiune, cu conștiința că îndeplinește voia lui Dumnezeu, este considerata un act de cult în Islam. Dar adevaratul act de cult este acela de a accepta stâlpii Islamului, care furnizează structura sau sistemul de viața spirituală a musulmanilor.

Pe scurt, Islamul nu se învață ritualic,ci pune mare accent pe intentie si actiune. Pentru a se închina lui Dumnezeu și pentru a acționa sub comanda sa, în toate aspectele vieții sale, pentru a interzice atitudini greșite fata de semeni, pentru a practica acte de caritate și de justiție și pentru a servi omenirea prin intermediul sau. Cu aceasta ne putem da seama că religia este vazuta foarte diferit de civilizații occidentale, deoarece există atât de mult zel și devotament față de convingerile spirituale. 

În timp ce există dogme nenumărate, de la creștinism, calvinismul, protestantismul, etc, religia nu a fost niciodată o mare facilitate a țării de nord. 

În cultura occidentală, femeile au luptat pentru a câștiga locul lor prin istorie și a ajuns să ocupe un statut ca si barbatul, are aceleași oportunități de educație si de muncă. De asemenea, utilizarea vălului nu mai este imperios necesara, dar acest lucru este posibil doar în unele țări avansate. Nu este cazul, de exemplu, al talibanilor, care obliga femeile lor să si acopere întregul chip, nu pot studia, munca lor se rezuma la îngrijirea casei și a copiilor, au zero participarea politică și socială.

CAPITOLUL 1.CULTURA SI RELIGIA ISLAMICA

1.1. Mahomed

Într-o declarație destul de bine cunoscuta, savantul francez Ernest Renan scria în 1851 că, spre deosebire de ceilalți fondatori de religii majore, profetul Mohamed a fost "născut în lumina istoriei."

Cea mai detaliata biografie a profetului o puteti asi in cele 610 pagini ale vieții lui Mahomed, în limba engleză, de W. Montgomery Watt. Există, totuși, două probleme majore cu această biografie standard, după cum se explică într-un nou studiu fascinant, Pe urmele lui Mahomed, editat de Ibn Warraq (Cărțile lui Prometeu).

În primul rând, documentația masiva despre Mohamed derivă din fiecare surse scrise in limba arabă – biografii, culegeri de viață și de muncă a profetului, etc – prima datează de la un secol și jumătate după moartea sa. Această perioadă lungă de timp, nu numai ca pune la îndoială acuratețea lor, dar dovezile interne recomandă insistent ca sursele arabe au fost compuse, în contextul de polemici intense partizane asupra vieții profetului.

În al doilea rând, sursele anterioare cu privire la viața profetului supravietuiesc contradicției privind biografia standard. În parte, acestea sunt surse literare scrise în alte limbi decât limba arabă (cum ar fi armeana, greaca sau siriană) sau sunt resturi de materiale (cum ar fi papirusuri, inscripții, și monede).

Deși lipsa de fiabilitate a surselor literare arabe a fost pusa sub semnul inttrebarii de un secol, oamenii de știință au început abia recent să exploreze implicațiile sale complete, în special datorită activității istovitoare a academicianului britanic John Wansbrough( acesta priveste cu scepticism sursele arabe și sustine idea ca acestea sunt doar o formă de "istorie a mântuirii" – de auto-servire, a credincioșilor nesiguri.

Cea mai mare parte a detaliilor, oameni de știință revizioniste, este aproape în întregime fals. Deci, sunt fiabile istoria tradițională, așa cum Crone Patricia a scris memorabil, că "se poate, au fost atât de înclinați, de cele mai multe rescrie biografia lui Mahomed Montgomery Watt în sens invers."

Ceea ce stim cu siguranta din multitudinea de surse, este ca Mahomed s-a născut în tribul arab al Quraișiților din Meka (Meca), din Arabia Saudita între 567 – 572 d. H. Tatăl său, 'Abdullah, a murit înaintea nașterii lui Mahomed iar Aminah, mama lui, a murit când el avea șase ani. La câteva zile dupa nașterea lui, el a fost încredințat unei doici, Halimah, care a avut grijă de el timp de doi ani. Tribul Quraish obișnuia să încredințeze copiii nou-născuți, doicilor să-i alăpteze. După moartea mamei sale, bunicul lui Mahomed, 'Abdul Muttalib, a avut grijă de el. Bunicul său a murit când Mahomed avea opt ani acesta fiind încredințat unchiului său, Abu Talib, comerciant și unul din liderii tribului. Numele lui Mahomed înseamnă " Demn de laudă ".

Mahomed a intrat la vârsta de 24 de ani în serviciul unei văduve bogate, Kadhija, pe care a și luat-o de soție, el având 25 de ani iar ea având 40. Cu Kadhija a trăit 25 de ani, din această căsătorie au rezultat șapte copii: trei băieți, care au murit la vârste fragede și patru fete, cea mai mică având numele de Fatima. După moartea Kadhijei, Mahomed a renunțat la monogamie căsătorindu-se cu mai multe femei punând astfel început poligamiei luându-și nouă (9) neveste și multe concubine printre care: Zanab (soția discipolului și fiului său adoptiv Zaid), de care se îndrăgostise și pe care Zaid o repudiase pentru a-i lăsa câmp liber. Sauda și Aișa sunt alte soții din cele multe, ultima veghindu-i sfârșitul lui Mahomed, acesta murind în brațele ei la data de 8 iunie 632, într-una din camerele rezervate ei, aceasta construindu-i lui Mahomed un monument devenit loc sacru al Islamismului.

Ocupația de bază a lui Mahomed era negustoria, călătorind cu cămilele spre Siria. Nu se cunosc amănunte ale vieții lui Mahomed dinaintea primelor revelații, către anul 610. Potrivit tradiției Mahomed a petrecut lungi perioade de retragere spirituală în peșteri și alte locuri însingurate, practică străină politeismului arab. E foarte posibil ca Mahomed să fi fost impresionat de rugăciunile și meditațiile anumitor călugări creștini pe care îi întâlnise și de care auzise vorbindu-se în călătoriile sale. Un văr al Kadhijei era creștin. În plus anumite ecouri ale predicației creștine, ortodoxe sau sectare (nestoriene, gnostice), precum și obiceiuri arabe, erau cunoscute în orașele arabe. La Meka erau puțini creștini, majoritatea de condiție umilă (probabil sclavi abisinieni) și insuficient instruiți. În ceea ce privește evreii, prezența lor era masivă la Yathrib.

Centrul vieții religioase de atunci era la Meka, în centrul căruia se afla sanctuarul Ka‘ba (în traducere literală cub), edificiu fără acoperiș, având încastrat într-unul din unghiurile sale celebra Piatră Neagră, socotită de origine cerească. Numele Meka este menționat în Corpus-ul ptolemaic (sec. II e.n.) drept Makoraba, cuvânt derivat din sabeeanul Makuraba, ‹ sanctuar ›. Așadar Meka era un centru ceremonial în jurul căruia s-a construit orașul. Înconjurarea pietrei constituia în timpurile preIslamice, la fel ca și azi, un ritual important din pelerinajul anual (hağğ) la Arafat, la câțiva kilometri de Meka. Slujba în sanctuar era încredințată membrilor familiilor de vază, transmițându-se din tată în fiu, funcțiile. Nu se știe dacă a existat un corp sacerdotal propriu zis. Stăpânul pietrei era socotit Allah. Cultul lui se reducea la anumite sacrificii din primele roade (grâne și animale tinere), ofrande închinate, laolată, lui și altor divinități locale. Printre cele mai importante, erau trei zeițe din Arabia Centrală: Manāt – Soarta, al-Lāt – femininul lui Allah și al-’Uzzā – Puternica fiind socotite fiicele lui Allah. Singurii monoteiști de atunci printre arabi erau unii poeți și vizionari cunoscuți sub numele de hanifi.

Prin anul 612, în vârstă de patruzeci de ani, Mahomed primește revelația într-o grotă din muntele Hira, unde se retrăsese pentru a medita. Se destăinuie soției sale, Khadija, care are încredere în el și-l încurajează să predice în jurul lui mesajul divin pe care îl primise de la îngerul Gavriil. El anunță necesitatea unei credințe și unei supuneri totale față de Dumnezeu în apropierea Sfârșitului timpurilor, considerat iminent. Experiența extatică ne este relatată în Coran prin îndemnul îngerului să citească: Citește! În numele Domnului Tău care a creat omul dintr-o picătură de sânge închegat! Citește! Iar Domnul Tău este Prea Milostiv, Cel ce l-a învățat pe om ceea ce el nu a știut! (Surat al-’Alaq 96, 1-5).

Datorită faptului că s-a autointitulat “ trimisul lui Dumnezeu “, Mahomed a devenit ținta atacurilor quraișiți din Meka, prin excluderea sa din trib și anularea drepturilor ce i se cuveneau. După moartea protectorului său, unchiul său 'Abdul Muttalib, fiul acestuia și Abu Lahab, l-au scos pe Mahomed în afara drepturilor. În anul 615 Mahomed a fugit în Etiopia împreună cu 70-80 de oameni devotați, adepți ai noului monoteism. În două orașe – oaze, Ta´if și Yathrib își predică noua credință. În anul 622, cu prilejul unui pelerinaj la Meka, un grup de 72 de bărbați și două femei din Yathrib s-au întâlnit în taină cu Mahomed și și-au luat asupra lor misiunea de a-l apăra. Cei apropiați lui Mahomed au părăsit, în cete, Meka și s-au retras în Yathrib. Ulterior și Mahomed s-a retras , însoțit de unchiul său, Abu-Bakr. Această retragere sau exil, din data de 22 septembrie 622, este cunoscută în istorie sub numele de Hejira sau Hijra, și marchează noua eră islamică. Intrând în Yathrib, Mahomed a lăsat cămila să-și aleagă locul viitorului domiciliu – vedem astfel o acceptare a sorții de profet și conducător religios și prin participarea regnului animal. Yathrib s-a numit “Orașul Profetului“, Madinat-an-Nabi sau Medina. A murit în 8 iunie 632, în Medina, în brațele soției sale favorite, Aișa. A fost înmormântat într-una din camerele soției sale, Aișa, unde i s-a ridicat un monument devenit loc sfânt, loc de pelerinaj pentru religia islamică.

La Medina, fostul oraș Yathrib, Mahomed a fixat reguli noi cu privire la rugăciune, la post, la milostenie și reguli cu privire la pelerinaj. În jurul său s-au adunat un număr considerabil de credincioși cu care pornește numeroase expediții cu scop prădalnic împotriva triburilor arabe politeiste sau a evt cămila să-și aleagă locul viitorului domiciliu – vedem astfel o acceptare a sorții de profet și conducător religios și prin participarea regnului animal. Yathrib s-a numit “Orașul Profetului“, Madinat-an-Nabi sau Medina. A murit în 8 iunie 632, în Medina, în brațele soției sale favorite, Aișa. A fost înmormântat într-una din camerele soției sale, Aișa, unde i s-a ridicat un monument devenit loc sfânt, loc de pelerinaj pentru religia islamică.

La Medina, fostul oraș Yathrib, Mahomed a fixat reguli noi cu privire la rugăciune, la post, la milostenie și reguli cu privire la pelerinaj. În jurul său s-au adunat un număr considerabil de credincioși cu care pornește numeroase expediții cu scop prădalnic împotriva triburilor arabe politeiste sau a evreilor refractari la mesajul său.

Mahomed, Profetul, a primit în cadrul descoperirii divine un prim îndemn care a pus bazele înființării unei comunități, Coran 3,104: Să se facă din voi o comunitate care să cheme la tot ceea ce este bun, să poruncească ceea ce este drept și să oprească de la ceea ce este nedrept! Aceștia sunt cei care izbândesc.

Interesantă este nota de subsol a traducerii Coranului, în care explicația acestui verset este: “ Allah ne-a poruncit să fim comunități de credincioși – și nu comunități bazate pe o organizare politico statală – care să cheme omenirea la Islam. Aceasta în condițiile existenței comunității musulmane și a statului musulman. În situațiile când nu va exista o comunitate musulmană pură – idee pe care o aflăm și la Hitler, în al său război de purificare a neamului german, având alte caracteristici – atunci lupta sfântă este o îndatorire pentru orice musulman, până la constituirea acelei societăți în care va domni Legea lui Allah. Dacă veți fi astfel, Allah va face din voi cea mai bună comunitate ce le-a fost dată oamenilor, iar dacă veți refuza să urmați această cale, veți deveni necredincioși, asemenea "oamenilor cărții", de dinaintea voastră. “

Cuvântul Islam, își are originea în a patra formă verbală a rădăcinii slm: aslama și înseamnă a se supune lui Allah. Sistemul de credință și bazele civilizației islamice au fost stabilite de Mahomed, prin Coran, – concretizarea cuvântului lui Dumnezeu -, și tradiție (hadith), comportamentul și spusele Profetului transformate în legi pentru credincioși într-o religie monoteistă, asemeni iudaismului și creștinismului. Termenul Islam – supunere devotată, față de Dumnezeu, mai circulă și cu înțelesul de lume musulmană, lume care împărtășește credința islamică, precum și de civilizație islamică. Cuvântul musulman – muslim – este participiul activ al verbului slm – cel care se supune lui Dumnezeu.

Cartea de căpătâi a islamului este Coranul. Coranul își are rădăcina de la verbul qara'a – ce înseamnă a citi, a recita, reprezentând, pentru adepții religiei islamice, cuvântul lui Allah. Apariția Coranului a realizat intenția Islamică originară, aceea de a deschide arabilor accesul către comunitatea zisă a popoarelor cărții, precum evreii și creștinii, care aveau Tora și Evangheliile. În domeniile unde Coranul nu face referiri la norme și prevederi, rigorile islamului se îndeplinesc prin Sunna – adică tradiția, care cuprinde o serie de cutume obligatorii, prin Igma – consensul comun al celor mai înalte autorități în domeniul teologiei musulmane – și atunci când nici acestea nu pot oferi rezolvări ale unor probleme cotidiene, se face apel la Kiias – judecarea după cazuri analoge.

1.2 Mahomed și războaiele din timpul său

De timpuriu, la Mahomed, se remarcă atitudinea războinică care va fi preluată de cei mai mulți urmași, conducători. Această atitudine belicoasă este respectată și de urmașii liderului religios cu o perseverență uimitoare, mai ales că Mahomed a justificat și legitimat atitudinea războinică prin textele coranice.

În 624 (după alți istorici, 627), Mahomed, cu 300 de musulmani interceptează o caravană de quraișiți aproape de Medina (Badr sau Bedr), care se întorcea de Damasc; înfruntând 1000 de oameni. Înante de a-i ataca, Mahomed, a trimis un grup restrâns, format din 8 oameni cu ordine stricte. Li se ordonase să-i spioneze pe quraișiți la Nakhla, pe drumul dintre Meka și Ta'if și să afle ce fac aceștia.

Mahomed le promite credincioșilor-luptători victoria, cu ajutorul îngerilor, paradisul celor care vor muri și își atribuie, după o revelație coranică, o cincime din pradă, iar diferența de pradă luptătorilor, 2, 244: așadar luptați pe calea lui Allah și să știți că Allah este cel Care aude Totul și Atoateștiutor; 8, 42: Și să știți că dacă faceți pradă din ceva, a cincea parte este pentru Allah, Trimisul său și apropiați, orfani, sărmani și trecătorul de pe drum, dacă voi credeți în Allah și în ceea ce Noi am pogorât asupra Robului Nostru în ziua deosebirii: ziua în care s-au întâlnit cele două tabere. …

Mahomed, pe lângă numeroasele lupte neînsemnate, a mai participat sau a condus la multe bătălii, importante, împotriva mekanilor sau împotriva evreilor: la 'Uhud (O´hod), în anul 625; la Dumatul Jandal în anul 627; la Banu Quraydza în anul 627; la Ahzab în 627; la Khaibar în anul 629; la Mu'tah în anul 630; la Hunain în anul 630; la Tabuk în anul 631.

Este important de subliniat faptul că Mahomed, ca orice lider, și-a urmărit propriul interes – sau pe al lui Allah. Mahomed îngemănează ceea ce dorea lumea să facă Iisus; Iisus a adus pacea, iubirea (chiar dacă numeroși iudei aveau convingerea că Iisus trebuie să aibă un rol de salvator politic, ori chiar dacă în numele religiei creștine, urmașii religioși ai lui Iisus au convocat cruciadele), Mahomed, însă, a cucerit lumea, și-a răspândit convingerea religioasă, a unit sub mâna sa popoare, fiind în același timp și lider religios și lider politic. Acest aspect ne

poate duce la concluzia că prin extensie conducătorii religioși, de după el, până la noi și pe mai departe, ar trebui să fie și conducători politici, religia fiind încadrată statului, statul subordonându-se religiei.

În anul 630, la 1 ianuarie, după ce se întâlnise în prealabil cu conducătorul mekan, Abu Sufyân, cu a cărui fiică nou convertită la islam a luat-o de nevastă, a pregătit o armată de 10.000 de oameni cu care mergea spre Meka. Se instaurează panica în oraș, care renunță la luptă și primește, din partea lui Mahomed, obligația de a le oferi locuitorilor o viață sigură, dacă se închid în casele lor. Locuitorii acceptă acest lucru iar Mahomed atinge piatra neagră, face cele șapte rotiri rituale ale cultului, se face că înapoiază cheile de la Kaaba și distruge idolii. Riturile de pelerinaj sunt " adoptate, purificate ", degrevate de orice influență idolatră și încorporate noilor ritualuri. Astfel comercianții triumfă, orașul scapă fără vărsare de sânge, schimbul de perspectivă religioasă este realizat iar politeismul va fi interzis în mai puțin de un an : Coran 9, 3-5 …în ziua pelerinajului cel mare Allah este dezlegat de politeiști. Dacă vă veți căi, va fi mai bine pentru voi, …! Și vestește-le acelora care nu cred pedeapsă durereoasă.

Ca și în cazul caravanei de la Badr, Mahomed, adaugă luptelor o dimensiune religioasă: conform tradiției, el nu ia parte personal la luptă, dar se roagă îndelung pentru succesul lor – și al său implicit; apoi reconfortat, el vine să-i încurajeze pe luptători, le prezice victoria, grație ajutorului îngerilor și le promite paradisul celor care vor muri ca eroi – martiri, în aceste lupte. În sprijinul acestei afirmații stă cronica lui Tabari (838 – 923), ce conține prima biografie a Profetului și adună numeroase povestiri în tradiții – hadith, referitoare la Mahomed, care au fost recunoscute drept autentice de Tradiție. Au fost revelate mai multe trăsături care arată că musulmanii cei mai pioși nu erau deloc șocați de comportamentul războinic sau vindicativ al Profetului, acesta făcea să se urce până la ei “doctrina martiriului“, a războinicilor musulmani morți în lupta împotriva dușmanilor lor.

Așadar, Mahomed se dovedește a fi un conducător harismatic, hipnotizator care știe să convingă mai întâi prin cuvânt pe cei care vor lupta cu arma în mână, pe cei care vor duce noua religie, venită prin îngerul Gabriel, religie cu caracter monoteist, cu tendința de formare a unui Imperium mundi, ori prin forță pe noii participanți la Împărăție.

În fiecare musulman dăinuie ideea că cel care va lupta pentru cauza comunității credincioșilor, în jihad, va obține recompensele cerești și că cei care își găsesc moartea în război sunt martiri ai credinței.

Mahomed se dovedește un cunoscător al importanței armelor, atunci când vrea să conducă, când vrea să se răzbune, când vrea să cucerească teritorii sau orașe ori când vrea să impună o nouă religie, folosind toate componentele necesare unui război: plată – prin pradă, răsplată divină – prin martiriu, steag, armistițiu, tribut, legi specifice, etc.

Mahomed este în același timp profet, conducător de război și șef de stat sau cel puțin de comunitate organizată printr-un ansamblu de legi, obiceiuri și tradiții, și condus de el.

Această lipsă de separare înlătură orice obiecție morală în ceea ce privește uciderile în numele și pentru cauza lui Dumnezeu.

Hotărârile, luate de liderul religios cu privire la modul de folosire al armelor într-o dispută, au coincis în mod uimitor cu textele din Coran. Ori știm cu toții că textul complet al Coranului a fost adunat, prelucrat și transmis nouă de cei care la rândul lor au susținut și aplicat ideologia războiului sfânt – a jihadului. Urmașii lui au înțeles foarte bine acest mod de lucru și aveau deja creat precedentul. Ușurătătea cu care toți urmașii lui au pus mai presus de orice, cuceririle prin războiul sfânt, numit jihad, se accentuează odată cu disputa dintre moștenitori, dispută care va duce la o separare în sânul aderenților islamiști, separare ce există și astăzi.

Mahomed, conform relatărilor istoricilor, nu a avut o atitudine constantă în ceea ce privește participarea la luptă a comunității și viziunea conciliantă. Acest aspect îl vedem conturat în comportamentul pacifist, predicat mai întâi de profet la Meka, dar pe de altă parte îndemnul la crimă, la jaf și organizare teroristă, la război sfânt, după Medina.

În timpul luptelor duse de musulmani au fost omorâți, din greșeală, și oameni credincioși nevinovați. Revelația ne spune că dacă au fost uciși din greșeală credincioși nevinovați atunci, pentru aceia, să fie plătit prețul sângelui și să fie eliberat un sclav credincios. Dacă, însă, a fost ucis un om credincios cu scopul de a i se fura bunurile, pe criminal, Allah, îl va pedepsi pentru totdeauna.

Primul omor, în timpul unei operațiuni de acest fel, s-a întâmplat în ianuarie 624; aceasta a provocat emoție, nu atât că fusese omorât un om, cât din motive juridice și rituale, căci această moarte intervenea într-adevăr într-o lună sacră a păgânismului (jahab), în care, fusese de mult timp interzisă vărsarea de sânge. O revelație coranică veni la momentul oportun să-i învețe că lupta în perioada lunii sacre, era, fără îndoială, gravă, dar mai grave erau păcatele comise de meccani și riscul de a cădea din nou în idolatrie, ceea ce justifica acțiunea războinică, Coran 2, 214: Războiul în această lună este un păcat grav; dar a te abate de la calea lui Dumnezeu, să nu crezi deloc în el și în camera de rugăciune sacră, să-i alungi în incinta sa pe cei ce-l cultivă este și mai grav. Tentația idolatriei este mai rea decât carnajul.

1.3 Urmașii lui Mahomed și expansiunea musulmana

Cu puțin înainte de moarte, Mahomed, se pregătea să conducă o expediție la nord de Hedjaz. În urma decesului liderului religios – politic, urmașii săi au continuat expansiunea politică, care avea drept scop cucerirea și supunerea creștinilor, evreilor și păgânilor. În noaptea dinspre 8 – 9 iunie 632, șefii comunității credincioșilor (umma) au început dezbaterile pentru transferarea puterii conducătoare către un singur om. A fost ales Abu Bekr (632 – 634), socrul lui Mahomed, cu titlul de calif ( însemnând " înlocuitor "). Și alți membri ai familiei se simțeau îndreptățiți să fie aleși – printre care Ali, ginerele său, Abbas, unchiul său, Abu Sofyân, un alt socru de-al său – ca urmare, aceștia, nu l-au recunoscut pe Abu Bekr. Dorința de conducere duce la lupte, între triburile arabe, disensiunea riscând să producă mari pierderi atât pe plan material cât și social, însă Abu Bekr reușește să supună și să unească sub mâna sa triburile arabe revoltate. Sărăcia Arabiei – în situația în care statul arab era suprapopulat, pământurile aride, economia lor fiind bazată pe comerț – a dus la conceperea ideii de extindere teritorială.

Lui Abu Bekr i-a urmat Umar (634-644), care a învins pe bizantini în lupta de la Yarmuk – Siria în 636, în 637 a cucerit Antiohia, în anul 642 a cucerit Egiptul; au urmat Uthman (644 – 656), Ali (656 – 661, ucis de în 661), Mu´awiya care a reorganizat un nou imperiu, a întemeiat dinastia Omeiazilor (661 – 750), dinastie care a creat cea mai glorioasă pagină din istoria expansiunii Islamice către Oceanul Atlantic, prin nordul Africii, până în Spania, cu capitala la Damasc.

Husayn, fiul lui Ali, încearcă să recupereze conducerea imperiului islamic prin lupta de la Karbala, însă, este ucis el, și membrii familiei sale – devine astfel primul martir –, fapt care a dus la crearea unei noi grupări religioase, cu centrul în Iran, restructurându-și credința islamică, cu convingerea de bază în toți imamii și în special în imamul care conduce de facto, credință ridicată la rangul de stâlp, cu numele de șiiți. Cealaltă tabără, a susținătorilor tradiționaliști sunt sunniții. O a treia grupare, sunt kharijiții, mai puțin importantă, (secesioniștii), erau convinși că numai comunitatea are dreptul să-și aleagă conducătorul și să-l demită pentru greșeli grave.

Arabii cuceresc la nord: Palestina, Siria, Persia, Armenia (637-650); la est Egiptul (640), Libia (642), Tunisia (670), Kairua (698), Maghrebul unde Oqba, la capătul unei lungi cavalcade, își mână calul în valurile Atlanticului. Prin acest gest simbolic ni se dă de înțeles că islamul a ajuns la extremele limite occidentale ale lumii locuite. Spania cade, la rândul ei, în anul 711, Narbonne în anul 718, Poitiers în anul 732, Cipru, Creta, Sicilia, Sardinia în 827, Baleare și Corsica în 850.

La sfârșitul dinastiei Omeiade (750) s-a instituit dinastia Abbasizilor, ce a domnit între anii 750-1258, mutând capitala, în anul 762, la Bagdad – Iraq. Dinastiei Abbaside i-a urmat stăpânirea mamelucilor, de origine turcă, între 1258-1517. În sec. XII se formează sultanatul de Delhi. Akbar (1542-1605) extinde imperiul mogul peste India centrală, integrând Afganistanul și Belucistanul.

În secolul XX, puterea islamică otomană a decăzut. S-au format state noi, unele intitulându-se " arabe ", altele " arabe islamice ", iar altele, numai " islamice. "

Ca și Mahomed, urmașii săi și-au dezvoltat gândirea de conducere și modul de viață după modelul Profetului lor. Mărturii stau dezbinările dintre musulmani – pe seama viitorului conducător, ca urmaș al lui Mahomed, tendința de cotropire, cuceririle numeroase, răspândirea noii religii până la marginea lumii locuite.

1.4 Jihadul – terminologie, sensuri, împărțire

Lupta personală a lui Mahomed, s-a transformat în politica aplicată tuturor adepților, fiind ridicată la rangul de îndatorire – deși nu se află printre " cei cinci stâlpi ai Islamului " – lupta personală, există în subconștientul fiecărui musulman.

Jihadul se folosește de multe ori cu aprecieri superlative: " rădăcina Islamului este rugăciunea, ramura sa este dania și vârful este jihadul pentru cauza lui Allah ". O tradiție aparținând lui Mahomed era interpretată de as-Sulamî în felul următor: Aceste cuvinte, "războiul sfânt aparține de acum înainte tuturor musulmanilor "(rostite de Mahomed), sunt o dovadă evidentă că jihadul revine tuturor musulmanilor și dacă el revine tuturor (înseamnă că) el durează până în Ziua Învierii. În hadith se spune " nu există monahism în islam; monahismul acestei comunități este jihadul "

În privința perioadei de formare a doctrinei jihadului, din punct de vedere istoric, aflăm mai multe păreri: doctrina jihadului se cristalizează între anii 750 – 850 (d. H.) ori între secolul al IX – lea și al XI – lea, prin textele de drept islamic, în care se definește dogma jihadului de către juriști, în vreme ce cuceririle sunt terminate, deși uneori chiar revin.

În Coran rădăcina jhd apare în 35 de versete: de 22 de ori cu un sens general și de 3 ori pentru a desemna un act pur spiritual. Celelalte 10 cazuri se referă la acțiunea războinică. Această dimensiune este prezentă pe deplin încă de la început, chiar dacă definiția juridică și codificarea jihadului nu intervin decât mai târziu, în vremea cuceririlor din afara Arabiei. Jihadul a fost în cele din urmă codificat, începând din secolul al IX-lea, într-o epocă în care această doctrină permitea să se justifice cuceririle arabe și imperialismul musulman, atribuindu-le motivații pur religioase: supunerea la prescripțiile divine exprimate de Mahomed, destinate să extindă cât mai departe posibil teritoriul islamului și să-i ajute pe locuitorii acestuia să nu mai săvârșească fapte nelegiuite.

Cuvântul jihad, tradus în general prin " război sfânt ", exprimă o noțiune mult mai largă decât doar aspectul războinic: se traduce prin " efort împlinit pe calea lui Dumnezeu " sau (încă din epoca preislamică) de " efort susținut spre un scop determinat, " " efort (împotriva) pasiunilor ". Un alt sens folosit este cel de "jihad al amarurilor" ce corespunde "jihadului major." Acoperă un sens general și se poate aplica oricărei acțiune lăudabilă ce are drept scop triumful adevăratei religii asupra nelegiuirii, și se poate astfel aplica efortului de purificare morală individuală a credinciosului.

Coranul mai vorbește de jihadul inimii, jihadul limbii: Coran 9, 8: Cum!? Când ei vă biruiesc pe voi, nu păzesc nici rudenie, nici legământ cu voi! Vă aduc mulțumiri gurile lor, însă inimile lor refuză, iar cei mai mulți dintre ei sunt niște nelegiuiți!; Coran 3, 111: Ei nu vor putea niciodată să vă pricinuiască decât mică vătămare (cu vorba). Iar dacă se vor lupta cu voi, vă vor întoarce spatele (fugind) și nu vor fi ajutați (de nimeni).

Termenul jihad / djihad își are originea în verbul jahada / djahada, care înseamnă " a fi harnic, a face efort, a se osteni, a fi tenace ", și în substantivul abstract juhd prin care se desemna, în general " efortul ", " încordarea de forțe ", " concentrarea eforturilor " pentru atingerea unui scop.

Rudolph Peters susține că răspândirea Islamului poate fi făcută în pace – prin jihadul limbii ori prin jihadul scrisului (" jihad of the tongue " or " jihad of the pen ") – conform textului coranic de la 16,126: Cheamă la drumul Domnului tău cu înțelepciune și îndemnare frumoasă și ceartă-te cu ei cum e mai frumos. Domnul tău știe cine s-a abătut de la drumul său și el îi cunoaște pe cei bine ocârmuiți. Nici posibilitatea de a răspândi islamul prin folosirea forței nu poate fi trecută cu vederea, conform textului de la 2, 193: Luptați cu ei până ce nu va mai fi necredință și credința va fi numai în Allah! Dar dacă ei contenesc, atunci nu mai există vrăjmășie, decât împotriva celor nelegiuiți.

Se pot evidenția și alte sensuri ale termenului jihad: 1) acțiunile credincioșilor musulmani pentru a-și dovedi credința; 2) expediție militară împotriva arabilor nemusulmani; 3) război contra infidelilor (război sfânt); 4) lupta credinciosului pentru auto – perfecționare morală și religioasă; 5) efortul intelectual din domeniul apologeticii musulmane; 6) munca juriștilor în căutarea soluțiilor de drept.

Conceptul de război sfânt este codificat de către juriștii omeyyazi și abbasizi sunniți în contextul expansiunii musulmane. Juriștii, pe baza tradiției (hadith), au stabilit că sunt patru căi prin care credinciosul musulman putea să se achite de obligația jihadului: a) Jihadul cu inima; b) Jihadul prin cuvânt; c) Jihadul cu mâinile; d) Jihadul cu sabia. Hanefitul Kasânî (587 – 1191), definește jihadul ca un efort depus cu sufletul, averea, cuvântul sau mijloace războinice pe calea lui Allah. De asemenea și Ebu’l – Velîd Ibn Rüsd (520 – 1126) împarte jihadul în: jihadul cu inima, jihadul prin cuvânt (cu limba), jihadul cu mâinile și jihadul cu sabia.

a) Musulmanul duce un jihad cu inima, prin lupta sa împotriva diavolului, în încercarea de a se elibera de tentația răului, de ispite. Acest jihad, considerat " cel mai bun jihad " cel prin care " îți cucerești " propria persoană, mai este numit și jihad moral individual. Jihadul individual devine din ce în ce mai mult o luptă spirituală, energică, fără odihnă împotriva trupului, dar și a sufletului. La musulmani între cele trei posturi care îl ajută pe credincios să conștientizeze starea sa de păcătoșenie, se află și postul benevol, care poate fi considerat o formă de efort împlinit pe calea lui Allah, prin care credinciosul de bunăvoie luptă împotriva păcatelor – abținerea de la relațiile sexuale, postirea propriu zisă (de-a lungul zilei lumină), abstinența de la băuturi de orice fel, și de la fumat, prescripții existând și la lupta, în post, cu orice gând păcătos – mai ales că această luptă este dusă și fizic de cei care execută munci fizice grele. Această formă de jihad e numită de A. Morabia, jihadul spiritual.

b) Chemarea la islam este socotit a fi jihadul prin cuvânt. Astfel se duce un efort de răspândire a religiei mahomedane, o luptă – în pace – "a chema la Allah prin cuvânt " jihad socotit a fi superior celui realizat prin lupta armată, așa cum afirma și Ibn al-Mukaffa "noi nu putem lupta contra lui (a inamicului) decât prin cuvânt."

c) Jihadul cu mâinile laolaltă cu jihadul prin cuvânt, " poate sprijini cele bune și îndrepta cele rele. " Acest mod de a vedea lucrurile este numit " jihad moral comunitar " care este o formă dinamică a " jihadului moral individual. " Semnificațiile jihadului cu mâinile pot fi: necesitatea de a munci pentru el cât și pentru umma – comunitate, gesturile rituale din cadrul cultului, administrarea măsurilor disciplinare de către autoritățile comunității – umma (precum bătaia).

e) Cel de-al patrulea sens este jihadul cu sabia, jihadul războinic, prin vărsarea sângelui, jihadul minor, împotriva păgânilor, necredincioșilor, chiar și împotriva creștinilor. Asupra acestuia ne vom opri în continuare.

Termenul jihad mai conține și sensurile de: Jihadul Major – sau interior, ce conține lupta pentru întărirea credinței, la nivel individual și comunitar, numit și "jihadul amarurilor" și b) Jihadul Minor – sau exterior ce pleacă de la diversitatea inamicilor, împotriva cărora trebuie să lupte cu armele, numit și "jihadul trupurilor".

a) Jihadul Major, (al-djihâd-al-akbar) cuprinde cele trei forme de luptă interioară a aderentului musulman (Jihadul cu inima; Jihadul prin cuvânt; Jihadul cu mâinile), prin care, el, încearcă un mod de întărire a credinței la nivel individual și la nivelul comunității – umma, din care face parte. Înțelesul larg al termenului jihad pornește de la lupta sau efortul interior pentru a atinge o credință perfectă până la lupta exterioară promovată de justiție și de sistemul social Islamic.

a) Jihadul Minor (al – djihâd al – asgar), reprezintă lupta armată împotriva nemusulmanilor. Ihwân as Safâ, a fost unul din primii învățați arabi care folosește această distincție: " iată-ne la reîntoarcerea de jihadul minor (al – jihad al – asgar). Vom rămâne să ducem jihadul major (al – djihâd al – asgar): cel al sufletelor ".

Aflăm afirmat că și inamicii pot fi împărțiți în mai multe categorii: propria persoană este un astfel de inamic – atunci când neîndeplinirea prescripțiilor legilor îl îndepărtează pe credinciosul musulman de Allah și de Profetul – , inamicii, pe de o parte, supuși din Casa Islamului care au încălcat șeriatul, iar pe de altă parte, nemusulmanii din Casa Războiului, aspect ce duce la teoretizarea a două tipuri de jihad: jihadul intern (apostații, rebelii, briganzii) și jihadul extern (oamenii cărții – evreii și creștinii, scripturarii, politeiștii).

Jihadul se mai putea aplica și în cazul în care musulmanii pot declara altor musulmani jihad (ca de exemplu războiul dintre sunniți și șiiți, pe motive religioase sau chiar pentru supremație). Acest război se continuă și astăzi, cu toate caracteristicile unui război modern.

O sugestivă și importantă împărțire, este efectuată de Viorel Panaite, prin tipologia jihadului, prin operarea mai multor disjuncții:

Între 1. jihadul major (dus în planul conștiinței) și 2. jihadul minor (dus prin folosirea forței armate);

1. La nivelul jihadului major între A. jihadul moral – probabil cel etic, social și B. jihadul spiritual (ascetism, misticism, dorința de cunoaștere, idjtihad );

A. La nivelul jihadului moral, între a. jihadul moral individual (lupta împotriva pasiunilor și dorințelor excesive ale trupului) și b. jihadul moral comunitar (educarea semenilor conform tezei responsabilității colective a comunității – Umma, pentu promovarea binelui);

2. La nivelul jihadului minor, între A. jihadul intern (combaterea violentă a factorilor care amenință integritatea și unitatea comunității musulmane) și B. jihadul extern (luptele armate cu necredincioșii din afara Casei Islamului);

B. La nivelul jihadului extern între a. jihadul defensiv (în care statul musulman își apără teritoriile sale) și b. jihadul ofensiv (împotriva nemusulmanilor care refuzau integrarea în pacea Islamică; în care inițiativa atacului aparține musulmanilor).

Împărțirea istorică. Jean Flori accentuează patru perioade definitorii ale evoluției jihadului. Majoritatea istoricilor se limitează cu împărțirea jihadului la secolul al XI-lea.

Unii împart atitudinea lui Mahomed din timpul vieții în două, iar alții doar delimitează atitudinea lui Mahomed în: cea care corespunde perioadei în care Mahomed, înainte de Hegira, spera să-i convertească prin viu grai pe evreii și pe creștinii din Arabia; această perioadă se descoperă în "versetele tolerante" ale Coranului – pacifiste ori non combatante; iar cea de-a doua perioadă din timpul vieții de la Medina care se justifică prin atitudinea războinică față de triburile evreiești și creștine, și prin "versetele războinice" – combatante.

Cea de-a doua perioadă cuprinde "secolele VIII-IX, și este marcată de cucerirea militară, a urmașilor lui Mahomed. Tradiția și Coranul servesc drept garanție și justificare a expansiunii arabe. Accentul e pus pe interpretarea războinică, având convingerea că islamul având vocație universală este destinat să se răspândească în tot universul. " Corespunde perioadei de jihad ofensiv.

"Perioada secolelor IX – X, corespunde sfârșitului expansiunii și instaurării unui echilibru politic și strategic între imperiul musulman și regiunile învecinate. Corespunde ideii de jihad defensiv."

Cea de-a patra perioadă, secolele X – XI, corespunde perioadei medievale. "Creșterea pericolelor interne, dă naștere unei duble reacții: noțiunea de jihad în sensul de luptă împotriva a tot ceea ce dăunează comunității și cea a unei interiorizări a acestui jihad spre sensul mai spiritual al luptei morale". În această perioadă sunt emise regulile după care se conduce un război. " Nici un război nu este jihad dacă nu este autorizat și condus de imam, liderul statului islamic "

Secolele XII – XIII sunt marcate de apariția terorismului medieval prin ordinul islamic disident, secret în perioada medievală, cunoscut sub denumirea populară de "Asasini".

Viorel Panaite – își începe împărțirea istorică a jihadului, mergând pe traseul imperiului otoman – trasează în linii mari două etape: etapa ideologiei jihadului ofensiv (de la sfârșitul secolului XIII și până la sfârșitul secolului XVII);

Etapa ideologiei jihadului defensiv (secolele XVIII – XIX);

Începând cu secolul al XIX-lea, jihadul, este înțeles ca bază ideologică, suport religios, motivație personală, pentru actele teroriste conduse, organizate ori prin participarea credincioșilor Islamiști. După anumiți istorici, primul act terorist din epoca modernă a fost atentatul asupra țarului Alexandru al II-lea, comis de populiștii ruși în 1881.

Jihadul, ca formă de expresie personală sau comunitară impusă de Allah, în numele lui Allah, adusă și propovăduită de Mahomed, s-a impus cu repeziciune. Această constatare o putem susține prin numeroasele sensuri care i se acordă. Indiferent care ar fi sensul/sensurile la care se va fi gândit Allah sau Profetul, credinciosul musulman este obligat să le îndeplinească. Libertatea sa constă în posibilitatea de a îndeplini sensul/sensurile termenului. Îndeplinirea sensului/sensurilor îl așează pe credincios în raport de intimitate ontologică, în raport de loialitate cu Mahomed și implicit cu Allah.

CAPITOLUL 2. CORANUL-ULTIMA CARTE SFÂNTĂ.

Coranul este considerat a fi ultima carte sfântă, făcut pentru stadiile cele mai avansate ale societății și valabilă până la sfârșitul lumii. În pofida păstrării textului în mod exact, timp de câteva secole scrierea s-a făcut doar cu consoane (conform standardelor vremii). Adăugarea a diferite vocale la aceste consoane produce, ocazional, diferite cuvinte și de aici diferite interpretări ale Coranului. Coranul este principala sursă care stabilește legea, morală și teologia islamică. 

Cuvântul Qur’ān (Coran) provine de la qara’a- “acita, a recita” și reprezintă pentru musulmani cuvântul lui Dumnezeu ,transmis de Arhanghelul Gabriel profetului Mohamed, ultimul din linia profeților biblici. Deși este numit "carte", când un musulman se referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tipărită.

Allah a susținut profeții pe care i-a trimis prin miracolele pe care aceștia le-au făcut. În cazul lui Mahomed, Coranul a fost miracolul sau și dovada că este un profet adevărat. Musulmanii cred că Coranul este cuvântul lui Allah și că nici un om nu poate inventa un text atât de perfect.

Textul complet al Coranului s-a constituit sub primii califi; variantele au fost suprimate. Coranul consta în 114 capitole numite "sǖrah"(sura) care conțin un număr variabil de versuri numite “āyāt”. O sǖrah tipică poate adresa teme variate ca: profeții, creația lumii, societatea islamică, legea islamică, resposibilitatea omului în fața lui Allah. Învățații musulmani considera că univeralitatea și profunzimea Coranului ce explica forma narativa non-liniara. Capitolele nu sunt dispuse în ordine cronologică sau topică, ci în raport invers cu lungimea lor, astfel încât majoritatea primelor revelații poetice de la Mecca se afla la sfârșitul cărții, iar sǖrah-ele cele mai lungi se afla la început. Fiecare sǖrah are un titlu și toate cu excepția uneia, încep cu versul numit “Basmallah” : “În numele lui Dumnezeu, Atotiertatorul, Atotmilostivul” (Ba-sm-allah al-rahmān al-rahĩm” ). Multe dintre ele sunt marcate cu litere simbolice, indicând poate culegerea de care aparțineau. Cartea este în proza rimata și conține o frumoasă și puternică imagistica.

Cele două teme principale ele Coranului sunt monoteismul și puterea lui Dumnezeu, apoi natura și soarta oamenilor în raportul lor cu divinitatea. Dumnezeu este unicul creator al universului, al oamenilor și al spiritelor, el este drept și binevoitor; primește nume care îi descriu atributele precum Atotștiutor, Atotputernic. Oamenii sunt sclavii privilegiați ai Stăpânului.

Coranul a fost păstrat de-a lungul timpului prin memorarea întregului text, cuvânt cu cuvânt. Tipărirea în masă a Coranului în arabă și traducerea în alte limbi sunt considerate facilități moderne. Coranul a fost revelat, conform credințelor musulmane, profetului Muhammad de către Arhanghelul Gavril în numeroase ocazii între anii 610 și moartea lui Muhammad în 632. Pe lângă faptul că îi memorau revelațiile, însoțitorii lui le-au notat pe pergamente, pietre și în alte locuri, astfel încât întreg Coranul a fost scris în timpul vieții Profetului Mohamed.

Musulmanii mai cred că în zilele noastre Coranul este identic cu cel revelat profetului Mohamed și prin el, însoțitorilor lui, care i-au memorat cuvintele. Cărturarii consideră că versiunea Coranului folosită astăzi a fost întocmită în scris de al treilea Calif, Uthman ibn Affan, între anii 650 și 656. El a trimis copii ale versiunii sale în toate provinciile noului Imperiu, și a stabilit ca toate copiile inexacte să fie distruse. Cu toate acestea, unii sceptici se îndoiesc de tradițiile orale pe care se bazează povestea și vor spune doar ca primul Coran a fost întocmit înainte de 750.

Există numeroase alte tradiții, și multe teorii academice contradictorii, privind proveniența versetelor asamblate în Coran. Cei mai mulți musulmani accepta varianta conform căreia Abu Bakr, primul calif, i-a ordonat lui Zayd ibn Thabit să strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în formă scrisă sau orală. Colecția lui Zayd, păstrată de văduva lui Mohamed Hafsa bint Umăr, a fost folosită de Uthman și stă la baza Coranului din zilele noastre.

Versiunea lui Uthman organizează revelațiile în ordinea lungimii, cu cele mai lungi capitole (sura) la începutul Coranului și cele mai scurte la sfârșit. În viziunea conservatorilor ordinea capitolelor este stabilită de divinitate. Mai târziu specialiștii au încercat să așeze capitolele în ordine cronologică, și printre musulmani exista un consens privind împărțirea capitolelor în cele revelate la Mecca și cele revelate la Medina. Unele capitole (de exemplu sura Igra) au fost revelate în mai multe părți, în momente diferite.

Deoarece Coranul a fost prima lucrare scrisă (la o dată nesigură) în formele Hijazi, Mashq, Ma’il și Kufic ale limbii arabe, care cuprind doar consoanele și nu notează vocalele, și deoarece existau tradiții diferite ale recitării, pe măsură ce persoane care nu vorbeau limba arabă se converteau la Islam, exista o neînțelegere privind lectura exactă a anumitor versete. Până la urmă s-au dezvoltat forme de scriere care folosesc "puncte" pentru a indica vocalele. Sute de ani după Uthman, cărturarii musulmani au încercat să determine aplicarea punctelor și citirea corectă în textul nevocalizat al lui Uthman. În urma cercetărilor, au fost acceptate șapte variante canonice de citire a Coranului, diferențele dintre acestea fiind considerate minore și nu afectează înțelesul textului.

Forma Coranului cea mai răspândită astăzi este textul Al-Azhar din 1923, pregătit de o echipă de la universitatea din Cairo.

Coranul timpuriu a devenit centrul devotamentului musulman și până la urma subiectul controverselor teologice. În secolul al VIII-lea, Mu’tazili au susținut crearea Coranului de-a lungul timpului. Oponenții lor, din diferite școli, au pretins eternitatea și perfecțiunea Coranului, existent în ceruri înainte să fie revelat lui Mohamed. Teologia Ashari (care a devenit predominanta) susține eternitatea Coranului și faptul că el nu a fost creat. Totuși, mișcările liberale moderne în cadrul Islamului se apropie de poziția Mu'tazili.

Cei mai mulți musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran. Coranul este considerat un ghid infailibil pentru pietate personală și viața în comunitate, și complet adevărat din punct de vedere istoric și științific.

De la începuturile credinței , cei mai mulți musulmani au crezut în perfecțiunea Coranului doar dacă este redat în limba arabă. Traducerile sunt un rezultat al efortului și eșecului uman, precum și lipsite de poezia inspirată aflată în Coran. Traducerile sunt deci doar comentarii ale Coranului, nu reprezintă Coranul însuși.

Coranul reinterpretează mai multe istorii biblice (Adam și Eva, peripețiile lui Iosif, monoteismul lui Avraam și Ismail) și numeroase exhortații morale, care formează, împreună cu tradițiile privind viața profetului, baza legii islamice (sari'a). Sunt recomandate generozitatea și veracitatea, iar egoismul negustorilor mccani este condamnat cu vehemență. Practicile fundamentale ale vieții religioase a musulmanului sunt rugăciunile zilnice (salat), milostenia, postul Ramada-nului și pelerinajul la Mecca. Formula de cult public musulman a fost stabilită la sfârșitul secolului al Vll-lea. Fiecare musulman trebuie să rostească cele cinci rugăciuni zilnice, vestite prin convocarea (adhări) cântată de muezzin din vârful minaretului (mânară). Nu este absolut necesar ca musulmanul să se afle în moschee. Oriunde ar fi, el trebuie să facă abluțiunea rituală (wudii'), apoi să se întoarcă cu fața spre Mecca (qibla), să recite părți din Coran, cum ar fi sahada (crezul musulman) și takblr (Allahu akbar, Dumnezeu este mare), și să se prosterneze de două sau de mai multe ori (raka'ăt) în moschee, qibla este marcată printr-o nișă, numită mihrăb. Rugăciunile obișnuite au loc sub îndrumarea unui imam. în fiecare vineri (yawm al-jum'a), înlocuitorul califului sau al prim-ministrului acestuia (khatîb), care se adresează credincioșilor dintr-un amvon (mînbar), rostește o predică (khuțba) înaintea adunării credincioșilor din moscheea-catedrala. Moscheile nu au altar, căci ele nu sunt temple de jertfă ca unele biserici creștine, nici locuri în care se depozitează sulurile sfinte ale revelației scrise ca sinagogile evreiești. Totuși moscheea (masjid) este un loc sacru; ea poate conține mormântul unui sfânt sau relicve ale Profetului.

Reforme sociale și juridice au continuat reforma religioasă a lui Muhammad. în acest fel, tradiția musulmană sta la baza justiției civile, regulile de comportare dintre soți, dintre părinți și copii, dintre stăpâni și sclavi, dintre musulmani și nemusulmani. Este interzisă camăta. Sunt instituite legi alimentare. Femeia capăta un statut mai bun; ea primește jumătate din moștenirea pe care o poate primi un moștenitor masculin. Coranul stabilește la patru numărul sotiilor permise, dar considera că una singură e de recomandat. Privitor la această practică, opiniile savanților se contrazic.

Coranul este sursa principală a legii; a doua este Sunnah (practicile Profetului, povestite prin întâmplări din viața lui). Sunnah nu este un text ca și Coranul, dar este extras din analiza textelor Hadith ("raport" în limba arabă), care conțin relatări ale cuvântărilor Profetului și acțiuni ale însoțitorilor săi pe care le-a aprobat.

Legea islamică acoperă toate aspectele vieții, de la guvernare și relații externe până la viața de zi cu zi. Legea islamică la nivel de guvernare și justiție socială se aplică doar acolo unde guvernul este Islamic.

Coranul este considerat a fi ultima carte sfântă, făcut pentru stadiile cele mai avansate ale societății și valabilă până la sfârșitul lumii.

2.1 Succesiune și secesiune

La moartea lui Muhammad (632 d.Cr.), când varul și ginerele sau 'AH ibn Abî Talib și unchiul său Ibn 'Abbas privegheau trupul neînsuflețit, alți partizani s-au strâns deoparte ca să aleagă un succesor sau un calif (khalifa, de la khlf, „a urma"). Titlul va ajunge să însemne mai apoi faptul că un calif unește în persoană să două funcții care la toți oamenii obișnuiți sunt separate: funcția militară de conducător al credincioșilor (amir al mu'minin) și funcția religioasă de imam al musulmanilor (imam al-muslimm). În zori, după lungi deliberări, adunarea a hotărât că primul succesor să fie Abu Bakr, socru al profetului și însoțitor în hegira la Medina, desemnat de însuși Muhammad să supravegheze, în locul lui, rugăciunile în comun. În primii doi ani ai califatului sau, Abu Bakr fixează definitiv dominația musulmană asupra Arabiei și întreprinde expediții împotriva beduinilor răsculați și împotriva Siriei bizantine. Succesorul lui Abu Bakr și al doilea calif în linie sunnita, 'Umar (634-644), cucerește Siria și o bună parte din Egipt și Mesopotamia.

Marile secesiuni religioase încep odată cu moartea lui 'Umar; ele vor sfârși prin a produce un număr mare de secte, număr pe care tradiția 1-a socotit a fi de 272. Într-adevăr, partizanii lui 'Ali, var și ginere al profetului, căsătorit cu fiica lui, Fatima, se așteptau ca acum 'Ali să fie investit cu demnitatea de calif, dar aristocratul 'Uthman (644-656) din familia Umayyazilor meceani, vechi adversar al lui Muhammad, a fost ales în locul său. Ideologia „celor ce resping pe primii califi”, numiți rawāfîd, șiiți („partizani"; de la si'at 'Ali, „partidul lui 'Ali'”), cere ca succesiunea la califat să se efectueze după regulile de rudenie cele mai strânse. După ei, califul trebuie să fie nu numai din tribul Quraysit, ci și din familia Hasim și descendent legitim din Fatima cu 'Ali ibn Abi Tālib. Altfel spus, Si'a a vrut să întemeieze dinastia alizilor, dar soarta a decis în favoarea umayyazilor (omeiazii).

În 656, umayyadul 'Uthmān e asasinat de un grup de partizani ai lui 'Ali, care nu se dezice de ucigași. Ales Calif (fiind al patrulea în ordinea sucesiunii sunniților), 'Ali va trebui să înfrunte un duo de temut care îl acuză de complicitate la omor: puternicul guvernator umayyad al Siriei, Mu'āwiya, și dibaciul său general 'Amr ibn-'Ās, cuceritorul Egiptului. Când 'Ali era pe punctul de a câștiga bătălia de la Siffïn pe Eufrat împotriva lui Mu'āwiya (657), 'Amr ibn al-'As a ridicat foi din cartea Coranului în vârful lăncilor ostașilor săi, și armata lui 'Ali a dat înapoi. 'Amr ibn al-'As în persoană propune un arbitraj între 'Aii și Mu'āwiya și îl reprezintă pe acesta din urmă cu atâta șiretenie, încât șiiții s-au trezit tratați ca învinși. O nouă complicație se ivește și ea îl face pe 'Ali, și mai mult, prizonierul nobilelor sale scrupule: un grup însemnat al armatei sale, khariğitii sau „schismaticii", prin excelență (de la khrg; „a ieși, a pleca"), nu a recunoscut arbitrajul făcut de oameni, spunând că „nu există altă judecata decât aceea a lui Dumnezeu" (lā hukmatu HlaAllāh). Khariğitii, puritanii islamului, nu se preocupau de stabilirea liniilor succesiunii dinastice. Ei voiau ca demnitatea de calif să fie electiva și să revină celui mai evlavios musulman, fără deosebire de trib sau de rasă: dacă o merită, un sclav etiopian ar putea avea mai mult drept să-ai asume califatul decât un qurayšit. Doctrina lor se distanata hotărât și prin alte trăsături de aceea a majorității musulmanilor, pentru care a decade din calitatea de membru al comunității musulmane ('umma) era la fel de serioasă, dacă nu și mai gravă, decât excomunicarea în creștinismul medieval. Or, contrar puritanilor mai târzii din creștinism, pentru puritanii musulmani credința nu era suficientă; socoteau așadar că e nevoie și de fapte. Ca atare, un musulman care greșește încetează să mai facă parte din comunitatea musulmană. Aceasta nobilă grijă a kharigitiilor pentru curățenie morală se întâlnea cu scrupulul adevărului istoric; ei afirmau ideea potrivit căreia Coranul nu ar fi în întregime revelat. În loc de a-1 combate pe Mu'āwiya, 'Ali s-a întors împotriva khariğitilor care, descleștându-se din împotrivirea față de Mu'āwiya, l-au eliminat pe 'Ali asasinandu-1 în 661. Califatul revine lui Mu'āwiya, întemeietorul dinastiei Umayyazilor din Damasc (661-750).

2.2 Expansiune teritorială.

Primii patru califi (632—661) cuceriseră Orientul Apropiat, din Iran până în Egipt. Damascul a fost luat în 635, Ierusalimul, Antiohia și Basra în 638. Au urmat, în ritm rapid, noi cuceriri: Persia (637-650), Egiptul (639-642). Din 661 până la 750 Umayyazii din Damasc au continuat expansiunea teritorială a califatului spre răsărit (Afganistan) și spre apus (Africa de Nord și Spania). Exploatând cu dibăcie caracterul berberilor — care au știut totuși să reziste cuceririi manipulând instrumentele schismei (kharigite, în special) — armata musulmană a traversat Ifriqīya (nordul Africii) și a ajuns până la Maghrib al-aqsā, în extremul vest, la strâmtoarea Gibraltar, urmărind, cu sprijinul probabil al guvernatorului bizantin din Ceuta și al evreilor persecutați din centrele urbane, cucerirea lui Al-Andalus (etimologie necunoscută, poate de la Vandalicia), regatul vizigoților din Peninsula Iberică, incluzând Spania și Portugalia de azi. După căderea capitalei de la Toledo, arabii erau stăpâni absoluți până în Pirinei. Elanul lor s-a oprit la poalele munților, mai ales când Carol Martel le-a oprit la Poitiers (732) înaintarea în Franța. Detronați în 750 de abassizii din Bagdad, umayyazii aveau să se refugieze în Al-Andalus. Splendidul califat al Cordobei s-a menținut din 756 până în epoca anarhiei „regilor de partide" (reyes de taifas: de la 1031 la 1090), când statele creștine din nordul Spaniei au făcut străpungeri decisive, cucerind Toledo în 1085. Ocupată succesiv de dinastiile berbere ale almoravizilor (1090—1145) și ale almohazilor (1157-1223), Spania avea să fie evacuată treptat de musulmani, care s-au menținut totuși până în 1492 pe o fâșie îngustă de pământ de pe coasta mediteraneană, emiratul nasrid al Granadei, în 827, aghlabizii din Ifriqīya au pornit să cucerească Sicilia și sudul Italiei, de unde aveau să fie respinși de bizantini. Insula a fost ocupată în 902, a devenit fatimida în 909 și aproape independentă în 948. Ea a fost cucerită de normanzi în 1091. Începând din secolul al Xl-lea, puternicii islamului ajung turcii, islamizați din secolul al X-lea; în special selgiucizii, care pun mâna pe tronul abbasizilor în 1058. Ei vor fi răsturnați în 1528 de mongoli (islamizați pe la 1300), care au ocupat Irakul, dar vor fi stopați net de turcii mameluci care vor controla Egiptul până la ocupația otomană din 1517. Din secolul al XlV-lea până în secolul al XlX-lea, islamul este reprezentat în primul rând de puternicul Imperiu otoman, întemeiat în 1301 în Asia Mică. În 1453, otomanii cuceresc Constantinopolul, care le devine capitală (Istanbul). La est, turcii mameluci își instalează sultanatul la Delhi (1206-1526). Din 1526 până în 1658, India de nord va fi supusă imperiului islamic al Marilor Moguli, urmași ai mongolilor. Indonezia și Malaiezia au fost în mare parte convertite prin intermediul rutelor comerciale dinspre țările musulmane. Același lucru și în ce privește unele zone din Africa subsahariana.

2.3 Sunni și Shi’a.

Când profetul Mahomed a murit, el a lăsat atât o religie cât și un stat islamic în peninsulă Arabă cu aproximativ de 100,000 de locuitori. Alegerea noului conducător al statului a creat o diviziune în rândurile musulmanilor – prima din multe ce vor urma în istoria islamului. Un grup l-a ales pe Abu Bakr, un apropiat al profetului ca nou Calif (conducător al musulmanilor). Un alt grup însă credea că Ali, rudă a profetului, ar fi trebuit să fie Calif, deoarece doar cei din familia profetului sunt destinați să conducă.

Ali este ales al patrulea Calif, dar acest lucru este contestat datorită disputelor anterioare. Întâi, are loc o bătălie între Ali și Aisha (soție a profetului), pe care Ali o câștigă. Apoi, guvernatorul Damascului, Mu'awiya se lupta cu Ali pentru califat. Are loc o bătălie între cei doi la Siffin, care nu este câștigată în mod decisiv de nimeni. Aceasta îi permite lui Mu'awiya să creeze o sectă, Kharijitii. Aceștia reușesc să îl ucidă pe Ali în timp ce se ruga într-o moscheie, însă sunt învinși într-o serie de răscoale în anii următori.

În cele din urmă, fiul lui Mu'awiya ajunge Calif și își consolidează puterea într-o bătălie împotriva fiului cel mic al lui Ali, în care acesta din urmă conduce o armată mult mai mică și moare vitejește. Datorită acestor dispute politice, schisma devine permanentă (și de mara importanta în istoria islamului), iar grupul care recunoaște conducătorii islamului pe linie ereditară în familia profetului ajunge să fie numit Shi’a (însemnând cei ce îl urmează pe Ali). Shi’atii sunt conduși de un Imam din famila profetului, în loc de calif, până în secolul al IX-lea.

După ce al doisprezecela Imam dispare fără urmă, conducătorul Shiatilor este ales de un consiliu și numit Aytollah. Islamul Sunni continua să se extindă din Spania până în India în timpul dinastiei Ummayazilor (fondată de Mu'awiya). Astăzi există aproape un miliard de musulmani în Indonezia, India, Asia Centrală, Peninsula Arabică și Africa, dintre care 90% sunt sunni. Iranul și Iraqul au populație majoritară shi’ata.

Astfel între diviziunile religioase islamice există diferențe teologice și legale semnificative față de celelalte.

Secta Sunni a Islamului este cea mai mare (80-85% din musulmani sunt Sunni). Sunniții recunosc patru tradiții legale: Maliki, Shafi’i, Hanafi și Hanbali. Toate patru accepta validitatea celorlalte și musulmanii accepta pe oricare din ele pe care le considera valide în conformitate cu propriile idei. Există și tradiții teologice sau filozofice (kalam).

Musulmanii Shi'a diferă de Sunni prin respingerea autorității primilor trei califi. Ei respecta alte tradiții și au propriile tradiții legale. Shi'a cuprinde o școala de gândire majoră cunoscută ca Ithna Ashariyya și mai multe școli de gândire mici. Cei mai mulți Shi'a trăiesc în Iran, Irak și Liban.Sunni și Shi'a s-au confruntat în repetate rânduri. Unii sunniți considera că shi'itii sunt eretici în timp ce alți sunniți îi recunosc pe shi'iti ca musulmani.

O altă secta care datează din zilele de început ale Islamului este Kharijite. Singură ramură supraviețuitoare a Kharijite este Ibadhi. Cei mai mulți musulmani Ibadhi trăiesc în Oman.

Altă secta extrem de violență a fost cea a Asasinilor. Wahhabi este un grup mai recent. Ei prefera să fie numiți Ikhwan sau Brethren, sau uneori Salafi. Wahhabism este o mișcare inițiată de Muhammad ibn Abd al Wahhab în secolul al XVII-lea pe teritoriul Arabiei Saudite de azi. Ei se considera sunniți și urmează tradiția legală Hanbali. Cu toate acestea, unii îi privesc pe ceilalți sunniți ca eretici. Sunt recunoscuți ca religie oficială a Arabiei Saudite și au avut o influență importanta în lumea islamică din cauza controlului saudit al orașelor sfinte Mecca și Medina, și din cauza finanțării saudite pentru școli și moschei din alte țări.Alawi sunt o sectă care încorporează aspecte religioase atât din sunni cât și din shi'a. Ei sunt concentrați mai ales în Turcia, Siria și Liban.

O altă tendința în Islamul contemporan este Islamul progresiv, liberal sau secular. Aceștia poartă numele de Ijtihadisti. Pot fi fie sunniți sau shi'iti, și în general sunt în favoarea dezvoltării interpretărilor personale ale Coranului și Hadith.

Un grup musulman foarte mic, localizat în special în Statele Unite, urmează învățăturile lui Rashad Khalifa și se numesc "Supușii". Ei resping hadith și fiqh, și spun că se ghidează doar după Coran. Există un grup și mai mic de musulmani care pretind că reprezintă învățăturile autentice ale lui Rashad Khalifa care par să se fi desprins din Supuși. Cei mai mulți musulmani din sectele Sunni și Shi'a considera acest grup ca eretic.

Sufism este o practică spirituală urmată și de Sunni și de Shi'a. Sufis considera că respectarea legii islamice este următorul pas spre supunerea perfectă; ei se concentrează pe aspectele interne ale Islamului, cum ar fi perfecționarea credinței și luptă cu ego-ul.

Cele mai multe ordine Sufi, sau tariqa, pot fi clasificate ca Sunni sau Shi'a. Există și grupuri sau secte foarte mari care nu sunt categorizate cu ușurință că Sunni sau Shi'a, cum ar fi Bektashi. Sufi sunt găsiți în toată lumea islamică, din Senegal până în Indonezia.

Convingerile fundamentale ale islamiștilor sunniți sunt cunoscute ca cei Cinci Stâlpi ai Islamului, în timp ce islamiștii shi'iti au o terminologie diferită, cuprinzând cinci convingeri de bază ("Rădăcinile Religiei") și zece practici de bază ("Ramurile Religiei"). Toți musulmanii sunt de acord cu următoarele afirmații, pe care sunniții le numesc cei Cinci Stâlpi ai Islamului, iar shi'itii le considera două din Rădăcinile Religiei și patru din Ramurile Religiei.

3.4 Cei 5 Stâlpi de bază în Religia Islamică

"Shahadah": Mărturisirea faptului că nu există nimeni demn de venerație în afară de Dumnezeu și că Mohamed este mesagerul său. Mărturisirea de credința “La illaha illa Allah ua anna Mahomedan rasulu Allah” înseamnă: “Mărturisesc că nu există alt Dumnezeu în afară de Allah și Mahomed este trimisul sau”. Este principala modalitate prin care musulmanii își afirmă apartenența la religia islamică. Mărturisirea de credința este omniprezenta în viața musulmanului

"Salah": Stabilirea celor cinci rugăciuni zilnice (salah). Rugăciunea este dovada practică a credinței. Musulmanii fac rugăciune de 5 ori pe zi. Rugăciunile se efectuează în cele 5 momente importante ale zilei și se numesc în funcție de acele momente când ea trebuie efectuată. Rugăciunea se efectuează în direcția Al-Kaaba (Casa sfântă) aflată în Mecca. Înainte de a se ruga, musulmanul trebuie să fie curat pe haine și corp, iar locul unde intenționează să facă rugăciunea trebuie să fie curat. Religia islamică interzice rugăciunea la Mahomed, alți profeți sau îngeri. Musulmanul se roagă doar la Dumnezeu. În afară de cele 5 rugăciuni obligatorii musulmanul poate să facă și alte rugăciuni opționale.

"Zakat": Caritatea (Zakaah), care reprezintă a 40-a parte (2,5%) din economiile ținute mai mult de un an, cu puține excepții, pentru fiecare musulman a cărui avere depășește nisab-ul, și 10% sau 20% din producția agricolă. Acești bani sau produse vor fi distribuite săracilor. În limba arabă cuvântul zakaat înseamnă purificare, curățire. Dania rituală are o destinație precisă cum a menționat Coranul: "Milosteniile -din dania- sunt numai pentru săraci, pentru sărmani, pentru cei care ostenesc pentru ele, pentru cei ale căror inimi se adună -intru credinta-, pentru slobozirea robilor, pentru cei îndatorați greu, pentru calea lui Allah și pentru călătorul aflat pe drum". Persoana care îl oferă trebuie să nu aștepte nimic în schimbul lui și să nu urmărească laude din partea celorlalți pentru actele sale de caritate

"Ramadhan": Postul de la răsărit până la apus în luna Ramadan (sawm). Luna Ramadan a noua luna a calendarului Islamic și comemorează lună în care profetul Mahomed a primit revelația de la Dumnezeu. Timp de 30 de zile musulmanii adulți trebuie să postească din zori până la apusul soarelui. Aceasta înseamnă abstinenta de la mâncare, băutura, fumat și relații conjugale în timpul orelor de post. Călătorii, femeile gravide, femeile care alăptează și bolnavii pot amâna postitul, urmând să-l facă ulterior. În afară de acest lucru musulmanii trebuie să-și modifice comportamentul; să nu mintă, să nu-i jignească pe ceilalți. Luna Ramadan este considerată o lună a iertării și a milei. Religia islamică stabilește postul ca un mijloc de purificare, un exercițiu de auto control și o dovadă de credință.

"Hajj": Pelerinajul la Mecca în timpul lunii Dhul Hijjah Orice musulman care are capacitate financiară și o bună stare de sănătate este obligat să efectueze măcar o dată în viața acest pelerinaj. Al-Kaaba (casa lui Allah) este o clădire cubică cu un etaj despre care religia islamică spune că a fost construită de Adam și reconstruita mai târziu de către profetul Ibrahim și fiul său Ismail.

Toți musulmanii sunt de acord cu încă două Rădăcini ale Religiei Shi'a:

Dreptatea lui Dumnezeu ('Adl).

Învierea (Me'ad).

și patru din ceea ce shi'itii numesc Ramuri ale Religiei:

Plăcerea lucrilor bune (Amr-bil-Ma'roof).

Interdicția lucrurilor rele (Nahi-anil-Munkar).

Căutarea aprobării divine (Jihad).

Plata taxei pe profit (Khums).

în timp ce două ramuri și o rădăcină sunt specifice Shi'a:

Credința în conducătorul (imam) Ali numit și ghidat de Dumnezeu și în unii din descendenții săi (Imamah).

Iubirea pentru Ahl-ul-Bayt și urmașii lor (Tawalla).

Ura pentru inamicii Ahl-ul-Bayt (Tabarra).

CAPITOLUL 3. FUNDAMENTELE CREDINȚEI ISLAMICE.

Cuvântul arab islam înseamnă pace sau supunere. Astfel numele religiei o prezintă ca pe un cult al păcii și al toleranței și se referă la supunerea față de Dumnezeu. Fathi Yakinspune că faptul că „  Islamul este religia lui Allah face din el cel mai potrivit sistem deorganizare a aspectelor vieții omului” . Coranul afirmă în versetul 19, surata :„ Religia, în ochii lui Dumnzeu este de fapt islamul…” Islamul este o religie universală, și denumirea lui este a oricărei religii adevărate.Coranul afirmă unitatea fundamentală a neamului omenesc: toți oamenii au o natură identică ,creată de Dumnezeu (, 171). O tradiție (hadit ) spune explicit: „ Toți oamenii sunt egali, cadintâi din pieptenele țesătorului; nici o deosebire nu este între un alb și un negru, între unarab și un nearab, decât măsura în care ei se tem de Dumnezeu ”. Allah este divinitateasupremă, universală, nu doar a arabilor.Islamul este într-un mod plastic imaginea unui sclav – rob care se supune în totalitatestăpânului său. Astfel, un credincios islamic este numit musulman, care în arabă înseamnă„ unul care se predă – supune lui Dumnezeu ”. Acest dumnezeu, acest stăpân este Allah,dumnezeul unic. Ca și creștinismul și iudaismul, islamul propovăduiește o religie monoteistă,cu un singur Dumnezeu, care este Unic . Diferența o face credința într-un Dumnezeu unic dar care exclude Trinitatea. Indiferent de originea etnică, musulmanii fac parte dintr-o comunitatemusulmană, cunoscută ca fiind „ umma”. Este asemănător oarecum cu conceptul de BisericăUniversală.

Există șase credințe elementare împărtășite de toți musulmanii:

Credința în Dumnezeu, singurul demn de venerație. Musulmanii cred în unicul, atotputernicul și incomparabilul Dumnezeu. Dumnezeu este Creatorul, Stăpânul, Susținătorul a tot ceea ce este în univers și este înzestrat cu 99 de calități. Unicitatea lui Dumnezeu este cel mai important principiu al religiei islamice. Coranul spune "El este Dumnezeu, cel Unic! Dumnezeu este Stăpânul! El nu zămislește și nu este născut". A spune că Dumnezeu are fii sau fiice (în religia Arabiei pre-islamice se spunea că Dumnezeu are fiice) este mare păcat și contravine principiului unicității lui Dumnezeu.

Credința în toți profeții și mesagerii (trimiși de Dumnezeu). Musulmanii cred în profeți și în mesagerii lui Dumnezeu. Dumnezeu a trimis profeți și mesageri în anumite perioade critice din istoria omenirii. Mahomed este ultimul profet. Primul a fost Adam. Alți profeți sunt Noe, Avraam, Ismail, Salih, Enach, Iacob, David, Ioan, Moise, Iov și Isus. Profeții au fost aleși de Allah dintre oamenii care puteau fi model de urmat pentru comunitățile lor. Toți profeții se bucura de același grad de respect din partea musulmanului.Profeții sunt dovada iubirii lui Dumnezeu față de oameni, El nu își abandonează creația și încerca să îi informeze. Totuși, odată ce mesajul a fost revelat, este resposabilitatea oamenilor să îl accepte, iar ei vor fi răsplătiți (sau pedepsiți) în funcție de alegera lor.

Credința în Ziua Judecății (Qiyamah) și în înviere.Musulmanii cred în ziua judecății și în faptul că în această zi oamenii își vor primi pedeapsa sau răsplata de la Dumnezeu. În religia islamică Ziua Judecății se mai numește și Ziua Socotirii, Ziua cea Adevărată, Ziua Adunării, Ziua Veșniciei, Ziua Ieșirii din Morminte, Ziua Durerii, Ziua Chemării. În Coran este scris în detaliu despre ceea ce se va întâmpla în această zi. Paradisul este de asemenea descris, în termeni metaforici. Este posibil ca ne-musulmanii să ajungă în paradis, cu condiția să fi fost oameni buni și să creadă în același Dumnezeu (să fie Creștini sau Evrei).

Credința în cărțile trimise de Dumnezeu. Credinciosul musulman crede în toate cărțile revelatoare care sunt menționate în Coran. Acestea sunt: Tora, Psalmii lui David, Evanghelia, Pergamentele lui Avraam. Totuși, musulmanul urmează doar Coranul și nu celelalte cărți, deoarece Coranul este singură carte care s-a păstrat intactă, fără nici o modificare. Trebuie menționat că Coranul își pierde din înțeles prin traducere, deoarece multe cuvinte arabice au semnificații exacte care nu pot fi traduse.

Credința în îngeri. Conform religiei islamice îngerii sunt creați de Dumnezeu din lumină. Rolul lor este de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu. Spre deosebire de oameni, îngerii sunt ființe imortale care nu păcătuiesc, se supun întotdeauna lui Dumnezeu și nu fac decât ceea ce el hotărăște. Îngerii sunt foarte prezenți în viața noastră. În anumite situații îngerii au luat chip de om și au vorbit profeților. Maria, Avraam, Lut au avut ocazia să-i vadă. Trimisul lui Dumnezeu, Mahomed l-a văzut pe îngerul Gabriel. Dumnezeu a dat fiecărei categorii de îngeri o anumită calitate. În pofida acestor lucruri, oamenii sunt din multe puncte de vedere superiori îngerilor. Dumnezeu a încredințat pământul oamenilor și nu îngerilor; acestora li s-a spus să se plece în fața lui Adam și oamenii au acces la un nivel de cunoaștere la care îngerii nu au.

Credința în destin (Qadaa și Qadar în arabă). (Aceasta nu înseamnă că un om este predeterminat în acțiuni sau să trăiască o anumită viața. Dumnezeu i-a dat liberul arbitru pentru a-i permite să ia decizii.) Credința în destin înseamnă a fi conștient de faptul că viața și tot ceea ce există este în mâinile lui Dumnezeu. Oamenii nu pot avea ceea ce Dumnezeu hotărăște să nu aibă. Numai Dumnezeu cunoaște destinul oamenilor. Un musulman crede în destin și în predestinare indiferent dacă destinul e bun sau rău. Credința în destin nu este în contradicție cu voință omului. Omul este capabil să aleagă între bine și rău. Responsabilitatea aparține omului iar faptele sunt create de Dumnezeu. Nimeni nu poate aduce ca argument pentru păcatele sale destinul.

Crezul musulman (traducere aproximativă): "Cred în Dumnezeu; și în Îngerii Săi; și în Scripturile Sale; și în Mesagerii Săi; și în Ziua de Apoi; și în Soartă, ca Binele și Raul sunt de la Dumnezeu, și în Înviere după moarte. Declar că nu există nimic demn de venerație în afară de Dumnezeu; și declar că Muhammad este Mesagerul Său."

3.1 Fapte și Lucruri Interzise în Credința Islamică.

Printre altele, religia islamică interzice: carnea de porc, carnea animalelor care au murit natural, băuturile alcoolice, drogurile (în cazul în care nu sunt folosite ca medicament), vânătoarea ca sport, cultivarea drogurilor și a tutunului, adulterul, prostituția, divorțul fără motiv sau amenințarea cu divorțul, maltratarea soției, neascultarea părinților, disprețul, aroganta, minciuna, superstițiile, vrăjitoria, înșelăciunea, blestemele, invidia, specula, împrumutul cu dobândă, jocurile de noroc, sinuciderea, mită, risipă, bârfă și indiferență în relațiile umane. Cele 10 porunci au o importanță la fel de mare în islam ca în iudaism său creștinism – deși nu au aceeași formă.

Lucrurile interzise sunt numite haraam și cele permise halaal. Acest sistem al alucrurilor permise și interzise este mai complicat și include și lucruri rele dar nu total interzise (Makruh) și lucruri recomandate dar nu obligatorii (Mustahab).

Multe lucruri nu sunt interzise în mod absolut; când musulmanul se afla într-o situație dificilă și nu are de ales, unele lucruri devin permise. Spre exemplu, musulmanul are voie să mănânce carne de porc dacă nu găsește altceva și moare de foame. Sau, deși împrumutul cu dobândă este interzis, musulmanul poate depozita sau chiar împrumuta bani de la bancă pentru că acest lucru este necasar în societatea occidentală și nu există alternative care să nu folosească dobânda (aceasta presupune că musulmanul depozitează banii la banca din necesitate, și nu cu scopul de se imbagati din dobânda).

3.2 Apostazie și blasfemie.

Comunitățile islamice, ca și cele creștine și iudaice, exclud deseori credincioși care au comis apostazie sau blasfemie. În teologia clasică Islamică, conversia de la Islam la altă religie este interzisă și pedepsită cu moartea. Apostazia este lipsă de loialitate către Islam de către oricine a profesat credința islamică. Blasfemia este lipsă de respect pentru principiile esențiale ale Islamului. Nu există o distincție clară între aceste concepte, mulți credincioși considerând că nu poate exista blasfemie fără apostazie.

În perioada imperiului Islamic, apostazia era considerată trădare, și era tratată ca ofensă capitală; pedepse cu moartea erau executate sub autoritatea califului. În zilele noastre apostazia poate fi pedepsită cu moartea în Arabia Saudită, Qatar, Yemen, Iran, Sudan, Pakistan și Mauritania. Blasfemia este de asemenea pedepsită în multe din aceste țări.

În cele mai multe țări, aceste legi sunt invocate doar sporadic și selectiv; condamnările sunt anulate la nivele superioare, sau dacă nu sunt anulate, condamnații pot fi lăsați să plece din țară. Unele țări, mai ales Iran sub Republica Islamică, Afghanistan sub Talibani și Sudan au aplicat legea fără compromisuri. În fiecare din aceste țări regimurile islamiste au executat și închis sute de mii de oameni considerați că săvârșind apostazie sau blasfemie.

Alte pedepse indicate de Sharia (în funcție de interpretare) pot să ducă la anularea căsătoriei cu un musulman, îndepărtarea copiilor, pierderea proprietății și drepturilor de moștenitor sau alte sancțiuni.

Și aici ca și în alte părți ale Islamului, specialiștii nu sunt de acord în privința aplicării principiilor fundamentale, cu unele persoane care susțin pedepsele și altele care încearcă să minimizeze impactul acestor probleme.

3.3 Munca și Știința completează Credința Islamică

În credința islamică, este o datorie a musulmanului să muncească și să studieze. Allah răsplătește omul pentru timpul în care muncește sau învața, considerând aceasta ca o rugăciune.

Profetul Mahomed spune: "Cine călătorește pe un drum în căutarea științei, călătorește pe drumul lui Allah spre Rai". Deasmenea, credința islamică spune că "avantajul celui credincios-invatat asupta celui credincios-neinvatat este ca și luna plină față de celelalte stele." Un om obișnuit nu se întreabă de ce crede în Allah ci pur și simplu știe că trebuie să creadă și crede, spre deosebire de cel învățat care caută dovezi că credința islamică este adevărată și că Allah exista. Rezultatul este că omul învățat va crede mai târziu decât omul simplu, dar credința lui va fi mult mai puternică, deoarece această credință are o temelie solidă.

Există o poveste cu privire la un om care atunci când s-a întâlnit cu profetul i-a fost rușine să dea mâna cu el pentru că avea mâinile aspre. Văzând aceasta, Mahomed i-a luat mâinile și i le-a sărutat, spunând: acestea sunt mâinile uni om ce slujește pe Allah (pentru că era om muncitor).

Teoriile științifice moderne despre formarea universului, apariția și dezvoltarea vieții pe pământ nu sunt în contradicție cu credința islamică: "Știință trebuie să ne sporească credința. Este greșit ca oamenii să nu vadă ceea ce se afla în fața ochilor lor. Pentru un musulman, fosilele și dinozaurii descoperiți nu reprezintă o amenințare, ci o confirmare a puterii lui Allah.

3.4 Legea Islamica sau Sharia.

Legea islamica reprezinta un sistem judiciar complex bazat in principal pe sfantul Coran, (Coranul stabileste pricipii de baza pentru comportamentul uman, dar nu cuprinde un cod judiciar propriu-zis), invataturile profetului Mahomed cat si din interpretari ulterioare ale acestor invataturi. Legea Sharia a continuat sa fie reinterpretata si adaptata la noi circumstante sociale. Dupa moartea profetului, Califii din dinastia Ummayazilor au completat legea Sharia si au adaptat-o la noile circumstante din imperiul islamic. Deoarece acest imperiu ajunsese sa cuprinda teritorii vaste in afara peninsulei arabice, elemente din legea greca, iudaica, crestina si persana sunt incorporate in Sharia.

In timpul dinastiei Abbasidilor, se formeaza doua grupuri. Unii considera ca Sharia trebuie sa fie formata doar de invataturile profetului si Coran. Celalat grup considera ca Sharia poate include invataturile unor judecatori si invatati de seama. In cele din urma sistemul adoptat in lumea islamica are urmatoarea forma: un judecator incercand sa rezolve un caz trebuie sa consulte intai Coranul, apoi invataturile lui Mahomed. Daca raspunsul nu se gaseste in acestea, el urmeaza opinia generala a judecatorilor Musulmani sau daca este un caz cu totul nou, il rezolva prin analogie cu cel mai apropiat caz cunoscut.

Legea Sharia ajunge la forma clasica (traditionala) in jurul anului 900, desi continua sa se dezvolte si in urmatorii 1000 de ani. Legea Sharia traditionala cuprinde printre altele: pentru adulter – pedeapsa cu moartea; pentru furt – taiarea mainii drepte; pentru consumul de alcool – 80 de lovituri de bici. Crima sau ranirea grava se pedepseste 'ochi pentru ochi'. Spre exemplu, daca o persoana ataca o alta persoana si cea de a doua persoana isi pierde ochiul in atac, iar prima este gasita vinovata de un judecator, cea de a doua persoana are dreptul sa ii scoata acelasi ochi primei persoane. Daca insa a doua persoana raneste mai mult pe prima persoana, ea este aspru pedepsita. Aceasta regula descurajeaza victimele de la a retalia in acest fel si de obicei se ajungea la o intelegere, acceptandu-se bani sau obiecte de valoare in schimb. Pentru alte crime mai putin serioase, criminalul trebuie sa plateasca o suma de bani victimei, sa primeasca lovituri de bici sau sa fie inchis o perioada de timp. Legea Sharia descrie si modul in care se desfasoara procesul. Reclamantul sau o ruda a sa depun plangre. Paratul se considera nevinovat pana la dovedirea contrariului, are dreptul sa nu spuna nimic pana la proces si sa fie reprezntat de un avocat. Un sistem de apeluri permite ca cazul sa fi transferat la curti superioare sau in cele din urma la conducatorul tarii. Marturia unei femei valoreaza jumatate din cea a unui barbat, motivul principal fiind ca femeile din acea perioada erau mult mai putin educate decat barbatii.

Incepand cu secolul 19, Sharia este influentata puternic de sistemul legal occidental. Unele tari (Turcia) abandoneaza complet Sharia, pe cand altele o adapteaza (interzicand poligamia spre exemplu). Majoritatea specialistilor in Sharia cred ca aceasta poate fi adaptata conditiilor lumii moderne fara a abandona spiritul legii islamice. Astfel de sisteme judiciare moderne bazate pe Sharia sunt folosite spre exemplu in Arabia Saudita si Iran. Un numar mic de autoritati locale in Africa continua inca sa aplice Sharia traditionala.

3.5 Calendarul islamic.

Datele islamice au originea in Hijra, plecarea de la Mecca spre Medina. Acela a fost anul 1, AH (Anno Hegira) – care corespunde anului 622 AD. Este un calendar lunar, dar difera de alte asemenea calendare (de exemplu calendarul Celtic) prin aceea ca este sincronizat doar cu ciclurile lunii, nu si cu anul solar, rezultand ani de 354 sau 355 de zile. Aceasta problema dateaza de la Muhammad deoarece introducerea de luni suplimentare a dus la lupte politice pentru putere. Din aceasta cauza datele islamice nu pot fi convertite in date crestine prin simpla adaugare a 622 de ani. Zilele sfinte islamice cad in date fixe ale calendarului lunar, ceea ce inseamna ca apar in anotimpuri diferite in fiecare an. Spre sfarsitul Ramadanului se situează comemorarea asa-zisei Nopti a Puterii, Laylat al-Qadr, cand Muhammad a primit intaia sa revelatie. De-a lungul acestei nopti hotarele intre lumea ingerilor si lumea oamenilor sunt deschise. Sarbatoarea 'id al-Fipr marcheaza sfarsitul postului. Dhii al-Higga este luna pelerinajului la Mecca. Intr-o stare de absoluta curatenie rituala si fizica (ibrām), pelerinii inconjoara Kaa'ba, viziteaza mormintele lui Hagar si Ismael și fantanile de la Zamzam, parcurg departarea dintre doua movile in amintirea roabei Hagar in cautarea apei, stau in picioare o dupa-amiaza intreaga in campia Arafat si arunca cu pietre intr-un stalp de la Aqaba de la Mina, care il reprezinta pe Satan ispitindu-1 pe Avraam, sugerandu-i sa nu-1 aduca jertfa pe fiul sau Ismael. Marele sacrificiu si impartirea de came in amintirea sacrificiului adus de Avraam ('Īd al-Adhā) marcheaza sfarsitul pelerinajului (hağğ). Sarbatoarea are loc in intreaga lume islamica. Islamul siit isi are totodata propriile sarbatori, dintre care cea mai importanta este Āšūrā (pe 10 Muharram), comemorarea martiriului lui Husain . Zilele de doliu in memoria lui Husain sunt marcate de cantece, recitari, reprezentari dramatice ale conflictului, care pot degenera in incaierari, si de procesiuni de flagelanti care transporta pe strazi sicrie de lemn. Siitii sarbatoresc aniversarile imamilor, in primul rand pe aceea a Iui 'Ali. Ziua lui Muhammad (Mawlid al-Nabi, pe data de 12 Rabi' al-Awwal), a nașterii sale, .si noaptea de mi'rāg in luna Rajab sunt sarbatorite de toti musulmanii.

CAPIOLUL 4. STUDIU DE CAZ- COMPARATIE INTRE STATUTUL FEMEILOR MUSULMANE DIN EUROPA SI ASIA

Pentru a se înțelege corect contextul prevederilor referitoare la femei în Islam, permiteți-mi să încep prin a clarifica faptul că Islamul nu reprezintă numele unei credințe unice, prezentată pentru prima dată de Muhammed care, în acest caz ar putea fi numit fondatorul Islamului. Coranul clarifică cu prisosință faptul că, Islamul – supunerea totalăa omului față de Dumnezeu – este singura credință în întregime revelată de Dumnezeu de la începuturile omenirii. Noe, Avraam, Moise și Isus au propovăduit aceeași credință. Ei nu au fost fondatori ai unor credințe care să fie numite dupanumele lor.

“Doresc ei o altă religie decât religia lui Dumnezeu, de vreme ceLui I s-au supus de voie, ori de nevoie toate creaturile din ceruri si depre Pământ și când la El se întorc? Spune [Muhammed]: “Noi credem în Dumnezeu, în ceea ce ne-a trimis nouă și a trimis lui Avraam, luiIsmail, lui Isaac, lui Iacob și semințiilor, precum și în [cărțile] date luiMoise, lui Isus și tuturor profeților de către Domnul lor. Noi nu facemnici o deosebire între ei și noi Lui Ii suntem supuși [musulmani]. Acelacare dorește o alta religie decât Islamul, nu-i va fi acceptată, și el se vaafla în Lumea de Apoi printre cei pierduți” (Coran 3: 83-85).

 În occident Islamul este considerat simbol prin excelență alsubordonării femeilor. Este deranjant că o religie care a revoluționat statutulfemeii este denigrată și considerată ca fiind regresivă cu femeile. Acestepercepție despre Islam este una dintre cele mai răspândite mituri din lumeanoastră contemporană. Mitul a fost perpetuat neîncetat de cărțile desenzație, articole, filme hollywoodiene și mass-media. Unii oameni confundăcultura cu religia, mulți alții nu știu ce spun cărțile religiei lor și altora nicimăcar nu le pasă

Femeia nu avea drept de moștenire sau de proprietate pe vremea Jahiliyei  (perioada ignoranței, dinaintea Islamului). Ea era doar o moștenire,excepție făcând fetele care proveneau din familii nobile. Mai mult, practica îngropării de vii a fetițelor era foarte răspândită înaintea venirii Islamului. Uniidintre companioni și-au îngropat de vii chiar și șapte fetițe și nu aveauremușcări pentru fapta lor…Unele fetițe erau îngropate imediat după naștere,iar altele la vârsta de șase ani.

O dată cu prima revelație care a avut loc la vârsta de 40 de ani (anul610 e.n.) și care a durat 23 de ani, a început și chemarea lui Muhammed la monoteism și la reformă socială.  El a promovat o viață sănătoasă.  A condamnat violența domestică, le-a încurajat pe soțiile sale să exprime ceeace gândesc, a garantat femeilor musulmane drepturi care vor fi promulgate, chiar și în Europa, doar cu câteva secole mai târziu, incluzând dreptul laproprietate personală; a respins ideea căsătoriilor aranjate și a acordatdreptul de a divorța fie și din cauza incompatibilității dintre soți. Astfel, Profetul a schimbat condiția socială și poziția femeilor. Înainteca Sfântul Coran și „Tradiția Profetului” (Sunna) să îmbunătățească aceastăproblemă , nici o societate nu a recunoscut, nici prin lege, nici prin practică,drepturile femeilor așa cum a recunoscut drepturile bărbaților

Femeile ocupa un loc foarte important In societatea islamica. Spre deosebire de alte religii, Islamul tine femeia la mare faima. Importanta ei ca mama si ca sotie a fost aratata clar de Profetul Muhammed (SAAS).

Profetul a spus: "Paradisul se afla sub picioarele mamelor noastre" Odata cineva l-a Intrebat pe Profet: "Cine merita cea mai mare grija din partea mea?" Profetul i-a raspuns: "Mama ta (el a repetat aceasta de trei ori), apoi tatal tau si apoi rudele tale cele mai apropiate".
in discursul sau de adio la 'Arafah, profetul a spus: "O, oameni buni, sotiile voastre au anumite drepturi asupra voastra si voi aveti anumite drepturi asupra lor. Purtati-va bine cu ele si fiti buni cu ele, pentru ca ele sunt partenerele, sprijinul vostru."

Aceste zicatori demonstreaza clar pozitia importanta data femeilor In Islam. Dar mai exista barbati, In special In vest, care mai au Indoieli In privinta statutului femeilor In Islam. Pentru acesti oameni, femeia musulmana este considerata aproape ca un prizonier Intre cei patru pereti ai casei, o non-persoana, ca cineva care nu are drepturi si traieste sub dominatia barbatului. Aceste notiuni sunt total gresite si se bazeaza mai mult pe ignoranta decat pe cunoasterea Islamului. Unul din ritualurile tinand de Hajj este o plimbare rapida Intre As-Safa si Al-Marmah care este destinata rememorarii Intamplarii lui Hajirah (Hagar), mama Profetului Isma'il, care a alergat Intre aceste doua dealuri pentru a gasi apa. Aceasta este o alta dovada a importantei date femeii de catre Islam.

Pentru a judeca aceste false idei ale oamenilor din vest, ar fi folositor sa studiem (examinam) fata de femei In diferite societati din trecut, in timpul civilizatiei romane, de exemplu, femeia era privita ca un sclav. Grecii o considerau un bun care se putea cumpara si vinde. Primii crestini le vedeau pe femei ca pe niste ademenitoare, raspunzatoare de caderea lui Adam. in India, hindusii, pana curand, o considerau pe femeie mai rea ca moartea, molimile, serpii sau chiar iadul. Viata unei sotii se sfarsea cu viata sotului ei. in trecut, vaduva trebuia sa sara In flacarile rugului funerar al sotului. In statul arab preislamic, femeia era considerata o cauza de durere si nefericire, iar fetitele erau cateodata Ingropate de vii dupa nastere. in Franta, In 587 CE, s-a tinut o adunare pentru a stabili daca femeia poate fi sau nu considerata cu adevarat o fiinta umana! Henri VlIl In Anglia le-a interzis femeilor citirea bibliei, si In Evul mediu Biserica catolica le-a tratat pe femei ca pe cetateni de o clasa inferioara. in universitatile din Cambridge si Oxford, studentii si studentele nu au avut drepturi egale pana In 1964. inainte de 1850, femeile nu erau considerate cetateni In Anglia, iar englezoaicele nu aveau nici un fel de drepturi personale pana in 1882. Daca retinem aceste imagini si privim pozitia femeilor In Islam, trebuie sa ajungem la concluzia ca Islamul le-a eliberat pe femei de stadiul Intunecat al obscuritatii Inca de acum 1400 ani!

Islamul este o religie a bunului simt si se acorda cu fiinta umana. El recunoaste realitatile vietii. Aceasta nu Inseamna ca a recunoscut egalitatea femeii cu barbatul In toate privintele. Mai degraba, Islamul le-a definit femeilor Indatoririle legate de structura biologica diferita.

Allah nu i-a facut pe barbat si pe femeie identici, deci ar fi Impotriva naturii sa existe o egalitate totala Intre barbat si femeie. Aceasta ar distruge balanta sociala. Societatea n-ar prospera, ci ar avea probleme nerezolvate precum casnicii rupte, copii nelegitimi si distrugerea vietii de familie. Aceste probleme sunt deja raspandite In societatile vestice. Fete de scoala Insarcinate, cresterea avorturilor, divort si multe alte probleme s-au acumulat datorita unei perspective prea tolerante si a asa numitei libertati a femeilor.

DREPTURILE FEMEILOR IN ISLAM

Allah a creat fiecare fiinta In perechi – mascul si femela Inclusiv omenirea. Allah i-a onorat pe copiii lui Adam – atat mascul cat si femela. Barbatii si femeile care cred, sunt unul protectorul celuilalt. Allah Ii va rasplati atat pe barbati cat si pe femei In viata de dupa moarte. (3:1 95)

In Islam, femeia are o identitate distincta si separata. Islamul le-a dat femeilor dreptul la proprietatea personala. Ea este proprietara propriilor bunuri. Nimeni (tata, sot sau frate) nu are vreun drept asupra lor asa cum doreste, In limitele Halal (legal) si ale Haram (nelegal).

Islamul i-a dat dreptul la mostenire. Ea are o parte din proprietatea tatalui, sotului sau fratelui fara copii (9:7, 32, 176), In cazul In care acestia mor, Ea are dreptul de a-si alege sotul. Nimeni nu-i poate opune o decizie peste vointa ei. Ea are dreptul de a cere separarea (Khula) de sotul ei daca mariajul lor devine imposibil de suportat. Daca un barbat se Indoieste fals de castitatea unei femei acel barbat e declarat incapabil de a demonstra aceasta. (24:4) Aceasta arata cum e pazita onoarea unei femei de false acuzatii.

Coranul le cere musulmanilor sa le trateze cu blandete pe femei. (4:19) Tot acesta Ii face pe sotii musulmani raspunzatori de Intretinerea sotiei lor. Femeilor, li se cere sa ramana ascultatoare si caste. (4:34)

O femeie are dreptul de a-si dezvolta talentele si de a lucra In limitele Islamului. Islamul permite unei femei maritate non-musulmane sa-si pastreze propria religie, iar sotul nu se poate amesteca In aceasta libertate. Acest lucru este aplicabil femeilor crestine si evreice casatorite cu soti musulmani.

DATORIILE FEMEII IN ISLAM

Islamul este un sistem de viata cinstit si echilibrat. Alaturi de drepturile femeii, se mentioneaza si Indatoririle sale. O femeie musulmana trebuie sa aiba In considerare urmatoarele Indatoriri:
1. Credinta In Tawhid si practica Islamului In primul rand. O femeie musulmana trebuie sa-si practice Salah-ul, sa plateasca Zakah pe propria avere (daca acesta este aplicabil), sa mearga la Hajj ori de cate ori Isi poate permite acest lucru. Ea este scutita de Salah si poate amana Sawm In timpul ciclului sau menstrual, dar trebuie sa faca dupa aceea zilele pierdute. Rugaciunea de vineri (Jum'ah) este optionala pentru femei.

2. Ei i se cere sa-si mentina tot timpul castitatea. Nu trebuie sa aiba relatii extra-maritale. Acelasi lucru este valabil si pentru barbati.

3. Este datoria ei sa creasca copiii conform nevoilor Islamului. Ea trebuie sa-si Ingrijeasca familia si are un control aproape absolut asupra treburilor casnice, desi familia e condusa de consultatie si cooperare reciproca. Ea este regina familiei si vegheaza asupra vietii domestice.

4. Ea ar trebui sa se Imbrace modest si sa poarte Hijab (basma de acoperire) cand iese undeva, sau cand va Intalni barbati adulti printre rudele ei apropiate. (33:59, 24:30-31) Ea nu trebuie sa poarte haine barbatesti.

5. Ea este ajutorul sotului ei. O sotie credincioasa este asemeni unui acoperamant, izvor de pace, fericire si multumire pentru sotul ei. (30.21, 2:187)

6. Daca i se cere sa mearga Impotriva poruncilor lui Allah, ea trebuie sa-l Infrunte chiar si pe sotul, tatal sau fratele ei.

7. Se presupune ca ea va proteja proprietatea sotului si tot ceea ce-i apartine, In absenta acestuia.
Islamul considera ca sotul si sotia se completeaza reciproc. Nici unul nu-l domina pe celalalt. Fiecare are drepturile si Indatoririle sale individuale, Impreuna ei formeaza o familie linistita si fericita care constituie baza unei societati unite si prospere.

Barbatul si femeia nu sunt egali In Islam. Ei au trasaturi fizice si biologice diferite. Islamul recunoaste conducerea femeii de catre barbat (4:34, 2:228), dar nu Intelege prin aceasta dominatie.

Un barbat obisnuit este mai puternic, mai greu, mai Inalt si are muschii mai tari decat o femeie obisnuita. Femeile pot ramane gravide si da nastere la copii, dar barbatii nu pot. Femeile tind sa fie sensibile, emotive si tandre, In timp ce, comparativ, barbatii sunt putin emotivi si mai practici.

De-a lungul istoriei, barbatii si femeile nu au fost niciodata tratati identic. Islamul le-a dat femeilor o dreapta pozitie, si nu au Incercat sa atenteze la legile divine. Alte religii si filozofii nu au fost capabile de a exprima rolul exact si drept al femeilor pana astazi. in vest, femeile au fost aproape reduse la statutul unui obiect de placere si capriciu. Si femeile au fost tentate sa se autodegradeze, fara a-si da seama, In timpurile moderne devenind, In numele egalitatii, obiecte exploatate de catre barbati, iar sloganele despre libertate si egalitate le-au redus la obiecte de joc. Ele nu au castigat nici libertatea, nici egalitatea, ci mai degraba si-au pierdut locul natural In casa.

FEMEIA CA SOTIE

Casatoria, la musulmani, nu este considerata un act religios sau o taina bisericeasca, ci un act civil, care consta intr-un contract (Nikah), incheiat intre sot si sotie.  Zawajul face parte din baza societatii islamice, care este familia. Ceremonia oficiala dureaza doar cateva minute, in timp ce festivitatile se intind pe mai multe zile.

Un barbat musulman poate sa ia de sotie o femeie care nu este musulmana, cu conditia ca aceasta sa fie crestina sau evreica, dar copiii lor trebuie crescuti in respectul traditiilor Islamului; un barbat care nu este musulman, dar care doreste sa se casatoreasca cu o musulmana, va trebui sa treaca la religia islamica, lucru care se poate face in doua luni.

Cu o luna inainte de ziua casatoriei, certificatul este depus la imam (un fel de paroh la noi), la "cadi" (notar) sau la cel care oficiaza casatoria. Consimtamantul viitoarei familii se da in prezenta a cel putin doi martori, de regula tatal sau fratele miresei.  Se spune ca parintii sau tutorele joaca un rol foarte important, acestia autorizand legatura.
Ceremonia "henne", pictarea sau tatuarea, are loc in ajunul zilei celei mari
Mireasa lasa o femeie s-o picteze pe maini (foto) si pe picioare cu o pasta (henna), simbolul fertilitatii si al fericirii conjugale. Se mai spune ca ar alunga si deochiul. Ritualul este insotit de cantece si dansuri. El poate fi facut si pe viitorul sot.

Evenimentul are loc la parintii logodnicei, intr-o camera rezervata sau in moschee. De cele mai multe ori, acesta incepe cu un scurt discurs in limba araba, dedicat lui Alah, si cu citirea catorva versete din Coran.  Urmeaza schimbul de consimtamant, intre cei doi, in prezenta martorilor. Imamul cere acelasi lucru tutorelui, apoi li se remite tinerilor certificatul de casatorie. Incep apoi festivitatile.

O dota (Mahr)va fi inmanata de catre mire sau familia lui miresei, care se poate bucura libera de e; potrivit traditiei, barbatii si femeile, in timpul ceremoniei, stau in camerae separate; dupa Coran, barbatul musulman are dreptul de a avea mai multe neveste (pana la patru, ca Profetul), cu conditia sa fie in masura sa ofere acelasi nivel de viata fiecareia. Dar atentie! Poligamia este interzisa in Franta, ca si poliandria; mireasa isi poate schimba rochia de 7 ori pe toata perioada celebrarii mariajului 

In Arabia Saudita, cea mai traditionalista dintre tarile arabe, femeile n-au inca drept de vot; n-au voie nu numai sa conduca o masina, dar nici macar sa mearga pe bicicleta; in autobuze, au locuri rezervate in spate, separat de ceilalti calatori- interactiunea cu barbati e considerata generatoare de promiscuitate si trebuie evitata cu orice pret. Casele au doua intrari, una pentru femei, alta pentru barbati. Segregarea sexelor e asemanatoare celei din perioada Apartheidului din Africa de Sud, dintre albi si negri. Pana in 2006, femeile saudite n-aveau nici macar acte de identitate: existenta lor era pur si simplu o notita in buletinul tatalui.    

In instanta, marturia unei femei valoreaza nici cat jumatate din cea a unui barbat si e luata in considerare numai daca n-a fost martor si un barbat, iar conform legii islamice (sharia), femeile nu trebuie sa detina functii de conducere. In tari precum Siria sau Iordania, femeile n-au voie sa calatoreasca fara o permisiune scrisa din partea sotului. In Egipt sau Maroc, mostenirea fiicelor e prin lege mai mica decat a fiilor. Tot in Maroc, legea poate gasi scuzabila asasinarea unei femei care s-a facut vinovata de adulter. Regimul taliban din Afghanistan era o forma extrema si cumulata a tuturor acestor limitari. “Noi le-am dat femeilor cele mai mari drepturi, pe care nu le-au primit de la nici un alt regim: sa poata avea rolul dat lor de Dumnezeu, cel de a sta acasa in izolare instruindu-se religios”, spunea un lider taliban. Si asa mai departe, exemplele ar putea continua pe inca zece pagini.

FEMEIA MUSULMANA IN EUROPA

Milioane de femei musulmane de toate virstele, numarul lor mergind spre 20 de milioane, traiesc in Europa, intr-un mediu divers si plin de provocari. Desi unele zone din Europa sint deja familiarizate cu prezenta musulmana ca fenomen istoric, realitatea de astazi a comunitatilor musulmane reprezinta o noua experienta, in sensul ca practicile lor sint fara precedent atit pentru musulmani, cit si pentru societatile si tarile acestui continent.
Prin urmare, imaginea negativa sau deformata a femeilor musulmane este inca prezenta in mentalul general din Europa si necesita mai multa atentie, analize si discutii. Nu putem sa nu remarcam totusi ca pe fondul escaladarii discursurilor de tip antagonic – sau Islamofobia – femeia musulmana este tinta principala a deformarilor si ofenselor, sau mai degraba este plasata in mijlocul atacurilor fervente asupra Islamului.

Europenilor le vine usor sa imparta femeile musulmane in doua categorii, anulind posibilitatea existentei unei a treia:

1. Imaginea deformata a femeii musulmane:

Conform acestei imagini, femeia musulmana este vazuta ca „demodata”, „extrem de conservatoare”, „cu mintea ingusta”, „izolata”, e asemeni unei „ghicitori ascunse” si este „vulnerabila la opresiunea si dominatia masculina”. De asemenea, e vazuta ca „supusa”, „inferioara”, „neimpacata cu realitatea inconjuratoare” si pretinzind a avea „cunoastere falsa”. Aceste expresii sint de obicei asociate cu „hijab” sau „esarfa”.

2. Imaginea femeii musulmane emancipate:

Conform acestei imagini, femeia musulmana este vazuta ca „libera”, „deschisa la minte”, „deplin constienta de rolul sau”, „urmind curentul de emancipare din Vest si cursul modernitatii europene”. Inlaturarea hijab-ului sau „moda occidentala” sint amintite in legatura cu aceasta imagine.

Raspunsul multor grupari din lumea musulmana la acesta problema s-a bazat pe recunosterea pozitiei foarte importante a femeii in mintea occidentalilor oricind subiecte legate de musulmani sau arabi erau luate in discutie.

Nu e surprinzator faptul ca majoritatea populatiei europene si-a format o perceptie stereotip negativa asupra atitudinii pe care Islamul si cultura islamica o au in privinta femeii. E greu sa
judecam aceasta perceptie ca realista.

Acest fapt este reflectat de rezultatele unui studiu din 2005 care arata ca opinia publica europeana e inclinata sa creada ca arabii musulmani nu sint de acord sa acorde femeilor drepturi egale cu ale barbatilor.

E drept ca existenta unor situatii incomode, uneori chiar dezastruoase, in care se afla unele femei in lumea musulmana nu poate fi negata. Totusi, nu este acceptabil ca aceste situatii sa fie scoase din context si judecate disproportionat.

Incercarile lumii musulmane de a rezolva acesta problema adinc inradacinata in mentalul colectiv din Occident au deschis calea formarii modelelor „liberale” si conformarea cu caracteristicile „celui de-al doilea sterotip”. S-a facut apel la necesitatea reformelor, materializate in modificari legislative (cazul Turciei si al Tunisiei, ca si incercari de modificari legislative din Maroc, de exemplu) sau in reusite numerice (de exemplu rata de scolarizare in rindul femeilor) sau prezenta publica (de exemplu femei cu functii de ministri sau parlamentari, purtatori de cuvint etc). Era evident ca acesti pasi sint facuti in principal pentru a capata „admiratia Vestului”, iar acest lucru depasea preocuparea pentru satisfacerea si cautarea aprobarii a insasi „femeii din Est”.

Totusi, este neintelept sa credem ca aceste probleme legate de imaginea femeii musulmane s-ar putea rezolva numai facind acesti pasi sau altii asemanatori, pur si simplu pentru ca sint plasati in contextul „uniunii cu Vestul” si urmarea exemplului occidental. Aceasta notiune este la acelasi nivel cu perceptia conventionala adinc inradacinata in rindul elitelor din Vest despre natiunile si popoarele non-occidentale, ceea ce face dificila exprimarea de opinii critice si crearea unei opinii constiente a grupurilor educate si de reformatori din Europa si din Vest in general. Asadar, trebuie sa fim de acord ca trebuie adaugate si alte subiecte pe agenda de participare si dialog intern in Europa, ca si pe agenda dialogului intre civilizatii si culturi in lumea noastra pluralista.

E recomandabil sa abordam dimensiunea adinc inradacinata a problemei imaginii cu un ochi analitic, pentru a putea ajunge la concluzii utile. Examinarea reactiilor relevante din lumea musulmana da impresia ca s-a dorit doar „a arata bine in ochii altora”, un puct de vedere ce nu a luat in considerare ca ochii si mintile celorlalti nu sint criteriul corect ce trebuie aplicat in acest caz si ca e nevoie de standarde care sa serveasca drept baza de actiune in aceasta directie.
Astfel, imaginea ar trebui sa mearga dincolo de pojghita de exterior a problemei si sa exprime real situatia, sau cel putin cit mai aproape de realitate intr-un mod care sa inlature contradictiile sau frinturile de idei. Aceasta este optiunea viabila care va rezista testelor ce au, in „era comunicatiilor”, o influenta fara precedent.

Trebuie mentionat ca motivul din spatele preocuparii pentru imagine nu ar trebui sa se limiteze la a-i „corecta” sau „ajusta” citeva dintre partile nefavorabile, ci este de dorit concentrarea pe aspecte ce solicita remedii practice, nu formale, si definirea functiilor necesare pentru atingerea acestui tel.

Familiarizarea cu „celalalt” si cu mediul si conceptele in care si-a format opiniile este o cerinta indispensabila in procesul de a intelege imaginea pe care si-a format-o despre ceva anume. Acelasi concept se aplica procesului de urmarire a imaginii femeii musulmane in mentalul colectiv european.

Astfel, imaginea femeii musulmane in ceea ce putem numi metaforic „constiinta colectiva europeana” si in unele dintre formele si expresiile sale ar putea corespunde cu „viziunea europeana asupra femeii musulmane”, sau mai corect impresiile capatate in urma „experientelor europene cu Islamul, musulmanii si cultura islamica”. Aceasta idee ne duce la a intelege ca o ajustare a oricarei parti a imaginii nu implica cu necesitate intregul (femeia musulmana), ci s-ar putea folosi de cei care au asemenea perceptii si impresii, manifestate in atitudinile, conceptiile, cunosterea si experientele lor.

Cel mai raspindit stereotip in mintile occidentalilor tinde sa accentueze influenta Islamului asupra „tuturor” sau a majoritatii aspectelor din viata musulmanilor. In acest context, este usor sa afirmi ca felul cum se comporta un musulman este legat spontan de religia sa, si la fel comportamentul colectiv in societatile si tarile musulmane. De fapt, un paradox mai adinc poate fi gasit in aceasta interpretare. In acest fel sint explicate aspectele negative si semnele de inapoiere, in timp ce succesele si realizarile sint puse pe seama puterilor externe (de ex influenta occidentala, experienta europeana, efectele integrarii) sau materiale (de ex abundenta
materiala in urma descoperirii petrolului). In cazul femeii musulmane, realizarile deosebite, „emanciparea” si „libertatea” sint puse pe seama influentei Vestului si a dorintei de a ajunge Europa din urma.

Responsabilitatile femeilor musulmane in Europa – participarea cu rol de exemplu
Contributia efectiva a femeii musulmane la participarea sociala in Europa ar ajuta la ruperea imaginii sterotip, ca sa nu mai vorbim de celelalte teluri si scopuri ale participarii.

Este evident ca ruperea imaginii stereotip nu e o sarcina usoara, si nu se prevede ruperea acestei imagini ca intreg. Totusi, contributia calitativa a femeii musulmane in aceasta privinta deriva din trei factori:

1. Ruperea de stereotipurile in care femeia musulmana este plasata in mentalitatea europeana traditionala intr-un mod ce face participarea ei incompatibila cu primul stereotip (al imaginii deformate), cit si cu cel de al doilea (al imaginii emancipate). Astfel, ea si-ar practica religia si in acelasi timp se poate implica in participare efectiva. Ce treuie sa faca este sa interactioneze cu identitatea si experienta sa istorica si sa fie deschisa la experientele „altora”, pentru a avea de cistigat in mediul ce o inconjoara.

2. Mentalitatea europeana traditionala nu a conceput prezenta femeii musulmane in arena sociala europeana, nici in mijlocul societatilor din Vest si mijlocul Europei. Aceasta din cauza ca imaginea stereotip a femeii musulmane este parte a unei imagini „exotice”, legata de lumi „de peste mari si tari”. Asemenea opinii sint contrazise de surpriza gasirii femeilor musulmane „acoperite”, sau femei ce poarta „hijab”, in societatile si vietile noastre. Aceasta deschide drumul pentru comunicare si experimentarea unei realitati departe de imaginile deformate. In acelasi timp, ofera mijloacele de a intari imaginile stereotip in interiorul spatiului social, dind sansa promotorilor de ura rasiala si instigatorilor la antipatie impotriva Islamului sa-si faca jocul preferat. Aceasta stare de fapt reflecta o parte dintre oportunitati si provocari, alaturate cistigurilor si riscurilor existente. Se subliniaza inca o data cum femeia musulmana este adusa in centrul disputelor si transformata in obiectul loviturilor si presiunilor. Hainele pe
care alege sa le poarte ar deveni subiectul preferat al dezbaterilor politice din Franta, Germania, Olanda, Marea Britanie si altele. E posibil sa vedem canditati care sa lupte electoral sub stindardul defaimarii femeii musulmane, asa cum Partidul Liberal din Austria (FPÖ) face inca din 2005.

3. Participarea ar contribui la imbunatatirea situatiei femeii musulmane in Europa si in luarea in dicutie a zonelor deficitare din realitatea sa subiectiva si circumstantele obiective. Prezenta si participarea efectiva deschid noi cai, duc experientele la maturitate si faciliteaza solutii bazate in principal pe perceptii si eforturi subiective care nu mai sint construite neluind in considerare prezenta a insasi femeii vizate. Aceasta ar creste increderea in sine a femeii musulmane, i-ar promova abilitatile si optiunile si ar sustine imaginea generala a femeii musulmane in societate. Mai mult, participarea pozitiva inseamna construirea de punti, intarirea solidaritatii femeilor musulmane in cadrul mecanismului social general, care ar putea reflecta pozitiv imaginea ei.

Prezenta femeii musulmane in societatile europene si deschiderea ei spre participare sociala si politica ar putea sa o ajute sa se departeze de imaginea stereotip imprimata in mentalul colectiv european.
Cine ar mai indrazni sa lege femeia musulmana care participa efectiv in societatea sa de imaginea deformata familiara viziunii europene si distribuita catre media in fotografii si desene ce ofera o imagine creata a femeii musulmane? Este de asteptat ca aceasta cale sa aduca „esarfa” sau „hijab-ul” la o „redefinire partiala” (nu neaparat pozitiva in toate cazurile) in mintea europenilor, atunci cind oamenii vor vedea ca femeia cu hijab este pe scena dezbaterilor, este in domenii de actiune efectiva, ca participa si este capabila sa fie un competitor.
Mesajul cel mai important de transmis astfel ar fi ca femeia musulmana este capabila sa mearga inainte fara a se extrage propriei identitati, ci dimpotriva prin interactiune pozitiva cu mediul sau.

Imbracamintea este vazuta ca un „indiciu” evident care trimite anumite mesaje. Fiind un „mediu ce transmite mesaje”, imbracamintea isi depaseste functia de „material” si patrunde in adincurile constiintei. Este regretabil ca procesul de „redefinire” a prezentei femeii musulmane in societate se face prin intermediul imbracamintii pe care alege sa o poarte, intr-un fel ca implica masuri ca lipsirea de educatie sau loc de munca sub pretextul ca „esarfa” este „o declaratie religioasa sau chiar politica”. Acest fapt ne face sa ne intrebam daca nu cumva a privi un anumit costum dintre multe altele ca purtator de mesaje este o expresie a discriminarii.
Analizarea radacinilor problemei arata ca nu putem sa trecem cu vederea faptul ca imaginea femeii musulmane in lumea musulmana si in Europa este guvernata de trendul „eurocentricitatii” gazduit de mentalul colectiv european. Acest trend sugereaza reflectarea experientei europene asupra altor experiente. Conform perceptiilor occidentale, chestiunea femeii in lumea musulmana este plasata intr-un context paralel cu fenomenul de excludere a femeilor din viata sociala si neacordarea drepturilor manifestat in istoria europeana si occidentala. Astfel, ar fi socant pentru multi europeni sa afle ca in Evul Mediu existau femei-invatat, lideri in comunitati locale si implicate si in alte forme de implicare sociala care, dupa standardele secolului 21, ar fi chiar surprinzatoare.

Cand participarea unui grup social este luata in considerare, pentru ca aceasta sa fie efectiva e de asteptat sa produca o schimbare intr-o anumita situatie. Asta insemana ca ar trebui sa contrinuie la procesul de dezvoltare sau sa conduca la schimbari intr-o directie sau alta. Nu este posibil, ca sa fim drepti, sa excludem particiaprea femeii musulmane din realitatea europeana, in sensul ca participarea sa nu e de asteptat sa fie doar o copiere sau imitare a experientelor altora fie la nivelul aspiratiilor, fie al performantelor sau al discursului.
Aceasta duce la concluzia ca este de asteptat, sau cel putin se spera, ca femeia musulmana sa faca niste „adaugiri” pe parcursul
participarii sale, ca aceste adaugiri vor fi simtite in realitatea sa directa si in cea a musulmanilor europeni ca intreg, cit si in arena sociala generala sau macar citeva dintre elementele sale. Aceasta se poate atinge mai ales la nivel local.
Bazat pe principii ca cel al egalitatii in drepturi si oportunitati, ar trebui sa se deschida cai pentru aceste „adaugiri”, astfel incit femeia musulmana europeana sa aiba posibilitatea sa contrinuie la „a face ceva” in domeniul legislativ, in aplicatii sau in cursul vietii practice si chiar in domeniul culturii si gindirii, media, educatie si altele. In acelasi timp cu intarirea imaginii pasive stereotip a rolului domestic al femeii, nu este corect sa scoatem nobilul rol al maternitatii, eforturile in cadrul familiei si munca zilnica in casa din cadrul contributiei sociale a femeii musulmane sau oricarei alte femei. Asta pentru ca participarea nu incepe la usa casei si nici nu se termina acolo, indiferent daca aceste contributii sint ignorate de unele curente ale modernitatii europene, ce este acum mai mult ca oricind pusa sub semnul intrebarii.

Concluzii

Doctrinele fundamentale ale credinței musulmane se află rezumate în cei "cinci stâlpi de bază ai Islamului":

profesiunea de credință (shahada), constă în afirmarea: "Nu există altă divinitate decât Alah; Mahomed este Profetul lui Allah (la illah illa Allah)", fiind singura condiție necesară pentru aderarea la credință; este rostită în momentele importante ale vieții – și cu siguranță că lupta împotriva necredincioșilor este deosebit de importantă;

rugăciunile rituale zilnice, precedate de spălări rituale (salat);

postul (sawm sau siyam);

plata pomenii, milostenie legală (zakat);

pelerinajul la Meka – la Kaaba singurul obligatoriu, iar la Medina – la monumentul funerar al lui Mahomed (hajj), și la Ierusalim considerat al treilea mare centru al religiei Islamice sunt la libera alegere a musulmanului, nefiind obligatorii.

Remarcăm că jihadul nu face parte din cele cinci dogme fundamentale. La prof. univ. dr. Remus Rus, găsim specificat, faptul, că războiul sfânt – jihadul, se poate afla printre cei cinci stâlpi ai Islamului. Aceasta se poate susține și prin afirmația lui Viorel Panaite care și el susține prezența jihadului, între cei 5 – 8 stâlpi, cu mențiunea că jihadul face parte, conform atât juriștilor sunniți cât și a juriștilor șiiți, ca " obligație colectivă " și nu ca " obligație individuală ". Mai sunt exemple care mărturisesc prezența în cadrul obligațiilor, altele decât cele clasice, a jihadului: kharidjiții au așezat jihadul ca al șaptelea " stâlp al credinței "; S. Mahmassani așează jihadul ca al șaselea stâlp; în cadrul ideologiei fatimide jihadul se află pe treapta a șaptea; secta mutazilită pune jihadul ca a cincea obligație. " Cultul disciplinat " – ibâda, de care vorbește Ibn Taimiyya, conține și jihadul " dorit și pus în practică de adevăratul credincios prin serviciul său dedicat divinității ".

Ca obligație colectivă – farz al-kifâya, jihadul nu putea fi îndeplinit de toți musulmanii. În sprijinul acestei afirmații stau următoarele versete coranice: 9, 122: Drept credincioșii nu trebuie să purceadă cu toții, ci să purceadă din fiecare grup o parte dintre ei, pentru ca să învețe bine religia și să-i prevină (pe ce din) neamul lor, când se întorc. Poate ei vor ști să se ferească! ; și

4, 95 – 96: Nu sunt egali dreptcredincioșii care rămân în casele lor – în afară de cei care au beteșug (orbii, infirmii)– cu cei care luptă pe calea lui Allah, cu bunurile și cu sufletele lor. Allah vine cu mai mult har asupra celor care luptă cu bunurile lor și cu sufletele lor decât asupra celor care rămân în casele lor – din pricina vreunui beteșug. Tuturor le-a făgăduit Allah cea mai bună răsplată, însă Allah vine cu mai mult har asupra celor care luptă cu bunurile lor și cu sufletele lor decât asupra celor care rămân în casele lor și cu mare răsplată, cu câteva trepte – mai mult – din partea Sa, cu iertare și cu îndurare….”.

Cei ce nu puteau participa la război, sunt datori "să lucreze și să se îngrijească de mulțumirea lor." Această muțumire se face și prin cheltuielile credincioșilor chiar de ar fi să dea "toată averea lor și chiar să întrebuințeze și averea geamiilor." Tot ca obligație este și închiderea geamiilor pe perioada războiului sfânt.

Această obligație colectivă are și sensul de " obligație de suficiență " , înțeleasă ca obligație colectivă de participare la lupta sfântă pentru perioadele de superioritate ofensivă a Islamului. As-Sulamî afirma: " Coranul, Tradiția și consensul doctorilor Legii, toate sunt de acord, dovedindu-ne, că războiul sfânt este o datorie colectivă atunci când el este ofensiv…" sau: " jihadul costituie o obligație colectivă, atât timp cât comunitatea (musulmană) limitrofă inamicului poate, mulțumită propriilor forțe, să lupte împotriva necredincioșilor și să îndepărteze pericolul ". O subliniere interesantă găsim la Viorel Panaite: " Practic statul islamic, în frunte cu suveranul său, era cel care trebuia să se preocupe de îndeplinirea acestei obligații. Lui îi revenea sarcina organizării armatei musulmane care urma să poarte război sfânt. "

Pentru a participa la jihadul ofensiv trebuiau îndeplinite șase condiții: 1) psihologică – să fie sănătos din punct de vedere mintal ; 2) fizică – să fie de sex masculin și sănătos la trup; 3) socială – să nu fie rob; 4) juridică – să fie major și să nu fie dator nimănui; 5) economică – să-și poată întreține singur familia și să-și poată procura mijloacele necesare pentru expediție; 6) religioasă – să fie credincios lui Allah și să plece la război cu gând bun, cu intenția sinceră de a se lupta pentru propagarea religiei și nu pentru pradă. Nu pot participa: minorii, femeile, bătrânii, bolnavii, persoanele cu handicap, sclavii debitorii cel ami bun jurist al orașului.

Obligația individuală – farz-i ‘ayn a fost invocată de autoritățile musulmane, iar uneori teoretizată de jurisconsulți în momentele critice ale istoriei Islamului. Sunt păreri pro și contra.

"Războiul sfânt nu este o obligație individuală, ci o datorie a comunității musulmane, care trebuie să lupte cu necredincioșii și să răspândească și Islamismul."

În afirmația lui as-Sulamî întâlnim principalele circumstanțe, în care războiul sfânt devine obligație individuală": " Coranul, Tradiția și consensul doctorilor Legii…sunt de acord …că războiul sfânt este o datorie colectivă, atunci când el este ofensiv, și că el devine individual în următoarele cazuri:

Obligație personală este chiar și pentru Împărat: "În războiul cu inamicii din afară – probabil cu necredincioșii n.n.– Împăratul este dator să ia parte cu persoana sa la război "

"Dacă trupele mobilizate nu pot acționa de o manieră satisfăcătoare, datoria (de a combate infidelii) incumbă…tuturor celor care au rămas în spate." Mai mult, Ibrahim al-Halebî, nuanța că în acest caz jihadul se impunea succesiv ca obligație colectivă pentru grupurile de musulmani cele mai apropiate de locul desfășurării luptelor. Dacă nici așa nu putea fi îndeplinit, atunci el devenea o "obligație personală", precum rugăciunea.

"De fiecare dată când nici o incursiune n-a fost efectuată, toți musulmanii, liberi, responsabili de acțiunile lor și capabili de a purta armele, sunt obligați de a merge (împotriva infidelilor), până când se strângea o forță suficientă " sau altă precizare care completează imaginea: "toți credincioșii de sex masculin și de la vârsta de 13 ani în sus , sunt datori să meargă la războiul sfânt "

"Dacă inamicul invadează teritoriul și pune stăpânire pe un oraș sau o regiune musulmană, a porni contra lui este o obligație personală, pe care toți trebuie s-o îndeplinească, chiar și femeia sau sclavul: prima fără autorizația soțului; sclavul fără autorizația stăpânului. Atunci când era necesară o mobilizare generală pentru alungarea inamicului, drepturile soțului și stăpânului se anulează în fața oricărei obligații individuale" așadar fiecare musulman avea datoria să provoace și să lupte împotriva celorlați. Mai mult "Nu numai Șeichul – Islamului poate să invite pre Mahomedani la resbelul de exterminare, dar chiar și fiecare Mula, și în casuri extreme și fiecare turc "

Posibilitatea ca fiecare credincios musulman, să poată începe un război implică o libertate de acțiune foarte mare pentru orice ins în parte. Privind din perspectiva contemporană observăm că acest lucru chiar se întâmplă, fiecare facțiune, grupare sau organizație proclamă necesitatea aplicării jihadului atunci când interesele sale sunt lezate. Aceste versete sunt tot atât de actuale așa cum erau și în secolele în care erau folosite și predicate.

Acestea sunt insa credinte adanc inradacinate in mintea barbatilor musulmani. In ceea ce priveste statutul femeii, musulmanii considera ca barbatul si femeia sunt egali in islam, dar ei au fost creati diferiti si au roluri diferite. Islamul considera ca sotul si sotia se completeaza reciproc. Nici unul nu-l domina pe celalalt. Fiecare are drepturile si indatoririle sale individuale, impreuna ei formeaza o familie linistita si fericita care constituie baza unei societati unite si prospere.

Femeia nu este nici pe departe lipsita de drepturi. Ea are dreptul de a-si alege singura sotul, sa aiba si sa mosteneasca avere, sa divorteze in anumite conditii (cand barbatul nu isi indeplineste indatoriile de sot, nu o poate intretine sau o maltrateaza). Ea nu este supusa barbatului ci doar lui Allah, si are dreptul sa-l infrunte pe sotul sau tatal sau daca i se cere sa mearga impotriva poruncilor lui Allah. Coranul stabileste reguli cu privire la felul in care trebuie sa se imbrace o femeie, dar acestea au fost interpretate in diferite culturi cu diferita strictete.

Controversatul voal pe care femeile trebuie sa il poarte in public isi are originea in Biblie, unde este mentionat ca obligatoriu de catre apostolul Paul (ati vazut vreodata o calugarita crestina cu capul descoperit?). Desigur, cum crestinii au ales sa ignore aceasta regula si majoritatea musulmanilor care traiesc in societati moderne au ales sa o ignore (in Turcia este chiar interzisa purtarea voalului in scolile statului).

Deasemenea, islamul stabileste reguli cu privire la cum trebuie sa se imbrace barbatii (spre ex, genunchii trebuie sa fie acoperiti – in Iran este ilegal sa porti pantaloni scurti!). Daca aveti impresia ca crestinismul este mai putin strict cu privire la portul barbatilor, iata ce spune Pavel in I Corintineni 11:14:"necinste este pentru un barbat sa-si lase parul lung".

Aparitia islamului a avut ca urmare o imediata si drastica imbunatatire a conditiilor de viata a femeilor din peninsula arabica. Dupa moartea profetului insa, regulile stabilite in Coran au fost interpretate in mod diferit si situatia femeilor a devenit similara cu cea din epoca pre-islamica. In general insa, Coranul nu face diferentieri intre femeie si barbat. Spre exemplu, cand se incurajeaza studiul se subintelege ca aceasta se aplica atat pentru femei, cat si pentru barbati. Diferentele care exista in acest sens in unele tari islamice se datoreaza culturii si obiceiurilor locale, si nu religiei.

Poligamia

In timpul vietii profetului, razboiul continuu a lasat un numar mare de femei vaduve care nu mai puteau sa se intretina si sa isi creasca copii. Considerand ca este mai bine ca un barbat sa aiba mai multe neveste, decat o femeie sa traiasca singura si sa nu aiba posibilitatea de a se intretine, Coranul permite poligamia. Un barbat nu trebuie insa sa aiba mai mult de patru neveste si trebuie sa fie capabil de a fi drept si just fata de fiecare dintre ele. O femeie care va deveni a doua sotie poate refuza sa se casatoreasca cu un barbat pe motivul ca acesta are deja o sotie. Poligamia nu este incurajata cu exceptia situatiilor de mai sus, iar in zilele de astazi este foarte rar practicata si interzisa prin lege in majoritatea tarilor islamice.

Discriminarea Femeilor in general

Este adevarat ca femeile in majoritatea tarilor islamice au un statut inferior barbatilor. Acest lucru nu se datoreaza islamului, ci societatii. De fapt, discrimminarea importiva femeilor este o problema a umanitatii in general.

In toata lumea, speranta de viata a femeilor e cu aproximativ 5 ani mai mare decat cea a barbatilor. Cu exceptia Indiei, unde speranta de viata este aproape aceeasi, pentru ca familia pretuieste mai mult un barbat si in cazul unei boli acesta beneficiaza de asistenta medicala mai rapid (si mai bine). Este aceasta vina Hinduismului?

In China, un fiu este mai pretuit decat o fiica. Cand numarul de copii a fost limitat de stat la unul pe familie, au inceput sa se nasca mai multi baieti decat fete (in mod normal, intr-o tara trebuie sa se nasca 50% baieti si 50% fete; diferenta o reprezinta fetele omorate la nastere). m In fine, daca un grup ca Talibanii ar avea ocazia sa creeze o societate bazata pe o interpretare extrema a Bibliei, ce statut ar avea femeile, cand Biblia contine paragrafe ca:

"N-a fost zidit barbatul pentru femeie, ci femeia pentru barbat." I Corintineni 11:9

"Nu ingaduiesc femeii nici sa invete pe altul, nici sa stapaneasca pe barbat, ci sa stea linistita. Caci Adam a fost zidit intai, apoi Eva. Si nu Adam a fost amagit, ci femeia." I Timotei 2:11-

"Femeile voastre sa taca in biserica, caci lor nu le este ingaduit sa vorbeasca, ci sa se supuna, precum zice si Legea. Iar daca vor sa invete ceva, sa intrebe acasa pe barbatii lor, caci este rusinos ca femeile sa vorbeasca in biserica." 

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994.

Coranul cel Sfânt, sensuri și comentarii, traducere și editare de Asociația Studenților Musulmani din România, Ediția I, Timișoara, Editura Islam, 1998.

Coranul, traducere din arabă de Silvestru Octavian Isopescul, Editura Cartier SRL, tipărită în Republica Moldova, 2000.

Ministerul de Externe al Statelor Unite, O analiză a terorismului în lume, 2002, tradusă din limba engleză de Diana Leșanu și Cristina Răcăreanu, Editată de Biroul pentru Programul Regional, Viena, 2003

CĂRȚI

AHMAD, Razi, Islam, Nonviolence, and Global Transformation, în Islam and Nonviolence, editat de Glenn D. Paige, la Centrul pentru proiecte și planuri ale nonviolenței globale, Matsunaga Institutul pentru pace, Universitatea din Hawai, Honolulu, 1993.

ANGHELESCU, Nadia, Dicționar de Civilizație Musulmană – Larousse, Traducere, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.

ANGHELESCU, Nadia, Introducere în Islam, Editura Enciclopedică, București, 1993, Colecția "Orizonturi Spirituale", Coordonatorul colecției, Prof. univ. dr. Remus Rus.

AVĂRĂDOAIE, general de divizie (r) dr. Gheorghe, ILIESCU, general de divizie (r.) Dumitru, NIȚĂ maior Laurențiu-Dan, Terorism, antiterorism, contraterorism: istoric, actualitate, perspective, București, Editura Antet, 1997.

BEJENARIU, Pr. prof. Mihail, Problema vieții viitoare în religii comparate – Teză de doctorat, apărută la Institutul de Arte Grafice Bucovina, I. E. Toronțiu, București, anul (19..).

BERGEN, Peter L., Războiul sfânt S.A. în inima lumii secrete a lui Osama bin Laden, traducere de Florin Șaplac și Gabriela Inea, București, Editura Allfa, 2002.

CANTEMIR, Dimitrie, Sistema și religia mahomedană, Cartea celor trei religii, partea a treia, transcriere după manuscrisul bulgar; îngrijirea textului rus, traducere, studiu introductiv și redactare computerizată de Anca Irina Ionescu, Editura Universal-Dalsi, București, 2000.

Cardini, Franco – “Europa si Islamul. Istoria unei neintelegeri”; Ed. Polirom 2002

Comte, Fernard – “Cartile Sfinte”; Ed. Enciclopedica, Bucuresti 1994

Culianu, Ioan (coord) – “Dictionar al religiilor”; Ed. Humanitas, Bucuresti, Ed. a II-a

Dictionary for advanced learners, Editat de Macmillan English, International student edition, London, 2002.

E. Tyan, Djihad, în Encyclopédie de L`islam, de B. Lewis, Ch. Pellat și J. Schacht, nouvelle edition, vol. II, Paris, G. – P. Maisonneuve & Larose S.A., 1977.

ELIADE, Mircea, CULIANU, Ioan Petru, Dicționar al religiilor, cu colaborarea lui H.S.Wiesner, traducere de Cezar Baltag, Editura Humanitas, București, 1993.

Encyclopédie des religions, Encyclopaedia Universalis, France S.A., 2002.

F. E. Peters, Mahomed și originile islamului- traducere de Genoveva Bolea, București, Editura Arc, 2003.

FLORI, Jean, Război Sfânt, Jihad, Cruciadă – Violență și religie în creștinism și islam, traducere din limba franceză de Andreca Felicia, Editura Cartier, Chișinău, 2003.

GROTIUS, Hugo, Despre dreptul războiului și al păcii, traducere, note și comentarii de George Dumitriu; prefața și studiu introductiv de Prof. Univ. Dr. Docent Vladimir Hanga; Editura Științifică, București, 1968; titlul în limba latină De iure belle ac pacis.

GUSTI, Dimitrie, Sociologia națiunii și a războiului¸ Editura Floare Albastră, București, 1995.

MAMOON – al – Rasheed, Islam, Nonviolence, and Social Transformation, în Islam and Nonviolence, editat de Glenn D. Paige, la Centrul pentru proiecte și planuri ale nonviolenței globale, Matsunaga Institutul pentru pace, Universitatea din Hawai, Honolulu, 1993.

MARRET, Jean Luc , Tehnicile terorismului, metodele și practicile sale, traducere de Oana Rizescu; Ediția în limba română cu o prefață a autorului, București, Editura Corint, 2002.

MEUDUDÎ, Introducere în Islam, București, S.C. Chrater S.R.L., 1991, Lucrare realizată sub îngrijirea și cu acordul Asociației Studenților Musulmani.

MOHIDEEN, M. Mazzahim, Islam, Nonviolence, and Interfaith Relations, în Islam and Nonviolence, editat de Glenn D. Paige, la Centrul pentru proiecte și planuri ale nonviolenței globale, Matsunaga Institutul pentru pace, Universitatea din Hawai, Honolulu, 1993.

NEGOIȚĂ, Pr. Prof. Athanase, Teologia Biblică a Vechiului Testament, Editura Credința Noastră, București, 1992.

PANAITE, Viorel, Considerații privind legea păcii în islamul medieval, extras din Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie “A. D. Xenopol” nr. XXVI/1, 1989.

PANAITE, Viorel, Război și pace în islam: cu referire specială la relațiile româno – otomane ( secolele XV – XVIII ), București, Facultatea de Istorie, 1995, Teză de doctorat, Conducător științific prof. univ. dr. Mihai Maxim.

PETERS, Rudolp, în, The Encyclopedia of Religion, Mircea Eliade, Editor șef, vol. 7, Editura Simon & Schuster, New York, 1995.

PETERS Rudolph tradus și adnotat Jihad in mediaeval and modern islam, editat de M.S.H.G. Heerma van Voss, D.J. Hoens, J. Knappert, R.P. Kramers, B. A. van Proossdij, J.D. J. Waardenburg, volumul V, E.J. Brill, Leiden, 1977.

RUS, Prof. Univ. Dr. Doc. Remus, Istoria filosofiei islamice, București, Editura Enciclopedică, 1994.

SATHA – ANAND, Chaiwat, The Nonviolent Crescent, în Islam and Nonviolence, editat de Glenn D. Paige, la Centrul pentru proiecte și planuri ale nonviolenței globale, Matsunaga Institutul pentru pace, Universitatea din Hawai, Honolulu, 1993.

SERVIER, Jean, Terorismul, traducere de Bogdan Geangalău, studiu introductiv de Nicu Gavriluță, Institutul European, București, 2002.

SIMILEANU, Vasile, Asimetria fenomenului terorist, București, Editura Top Form, 2003.

STAN, Pr. Asistent Alexandru I., Biserica Ortodoxă și religiile necreștine – considerații istorice, teologice și ecumenice – Teză de doctorat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1985.

STAN, Pr. Conf. Dr.Alexandru, RUS, Prof. Univ. Dr. Doc. Remus, Istoria Religiilor, manual pentru învățământul preuniversitar, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

TABATABAI Mohammad Hosein, Șiismul în Islam, Editura Pan Europe, Iași 2002, Varianta în limba română de drd. Gholamali Mohammadifard.

VASILESCU, Diac. Prof. Univ. Dr. Emilian, Istoria religiilor, ediția a III–a, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1998.

WUTHNOW, Robert, Encyclopedia of politics and religion, editat de 2 vol., (Washingthon D.C., Congressional Quarterly, Inc., 1998).

STUDII ȘI ARTICOLE

ENĂCEANU, Arhim. Ghenadie, Mahomedanismul, în B.O.R., Anul IV, (1877), nr. 1 (oct.).

ENĂCEANU, Arhim.Ghenadie, Războiul sfânt și steagul verde la Musulmani, în B. O. R., Anul III, (1876-1877), 10 (iulie) București, Tipografia Curții Walter & Gö.

Webgrafie

www.islam.ro

www. wikipedia.ro

www. ghid-islam.com

www. altermedia.info /international/geopolitica-islamului-iii/