Femeia – Victima a Violentei In Familie

Femeia – victimă a violenței în familie

Capitolul I. Violența domestică

I.1. Evoluția fenomenului violenței domestice pe diferite trepte de dezvoltare a societății

Regretatul psiholog Constantin Păunescu a observat că: „Relațiile de familie ascund un paradox. Considerată spațiul celor mai profunde relații afective, refugiu din calea adversităților, familia este și cel mai activ centru de agresivitate, poate și pentru faptul că, în familie, fiecare își poate dezveli adevărata față a personalității sale. Se pare că aici agresivitatea este extrem de puternică, mai puternică decât în orice altă comunitate. Dar, spre deosebire de alte situații, violența intrafamilială constituie un secret de grup, foarte bine păzit și, de foarte multe ori misitificat din cauza solidarității în păstrarea unei imagini sacrosancte a instituției”. Existența umană nu poate fi concepută în afara relațiilor sociale. În concordanță cu evoluția istorică a omenirii și cu modalitățile de organizare a membrilor comunității, de la origine până în prezent, relașiile sociale au înregistrat un proces constant de evoluție, atingând poate, pragul maxim al complexității. În cadrul procesului evolutiv al societății, nucleul și totodată forma de comunitate umană cea mai trainică, caracteristică pentru toate treptele de dezvoltare istorică este familia. Având o mare stabilitate ca structură socială, familia este considerată o formă complexă de relații biologice, sociale, materiale și spirituale între oameni legați prin căsătorie, sânge sau adopție. Fiind un fenomen social, se dezvoltă odată cu dezvoltarea societății și se modifică în raport de aceasta, fiind marcată de schimbările sociale. Definirea exactă a noțiunii de familie comportă dificultăți determinate pe de o parte de faptul că acest fenomen social familia, constituie obiect de cercetare pentru multiple științe ca: sociologie, psihologie, medicină, drept, etc., fiecare încercând să surprindă aspectele caracteristice din propriul unghi de vedere, iar pe de altă parte fiindcă însuși legiuitorul nu este consecvent, dând, astfel cum vom arăta în cele ce urmează diferite accepțiuni acestei noțiuni.

În dicționarul de sociologie, familia este descrisă ca ,,un grup social al cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopție și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii. Indiferent de structură, familia va însemna întotdeauna dragoste, grijă și dorința de a ocroti. În ziua de azi există foarte multe perspective care definesc familia, există și multe tipuri de familii, au apărut schimbări semnificative. Pentru a facilita o cunoaștere cât mai cuprinzătoare este necesară o împărțire a familiilor după diverse criterii având astfel o posibilă imagine a distribuirii acestora în dinamica socială. Este adevărat că această imagine configurativă este destul de instabilă având în vedere atât schimbările din interiorul familiei cât și cele din întreaga societate. În sens juridic, familia desemnează “grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care își are originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturi asimilate relațiilor de familie.” Din această perspectivă, familia ne apare ca o realitate juridică bine definită și reglementată de lege. Familia, unitatea socială de bază care însoțește omul în întreaga lui existență și dezvoltare, „este o entitate dinamică, în continuă prefacere, corespunzător schimbărilor desfășurate în societate. Este cutia de rezonanță în care se resimt toate armoniile sau dizarmoniile societății ca organism viu.” Sociologul american N. J. Smelser privea familia de tip larg, familia care prezină o anumită continuitate, faptul că în aceeași casă bătrânească trăiesc mai multe generații, continuîndu-se tradițiile, preocupările și obiceiurile familiei respective. În acest caz, indivizii pot să dispară, sunt trecători, dar familia ca grup se menține peste generații.

În aceeași carte de Florica Manoiu și Viorica Epureanu am gasit o comparație foarte interesantă între „familia normală” și „familia anormală” din mai multe puncte de vedere, și anume că familia normală este cea compusă din soț, soție și unul sau mai mulțicopii, apoi închegată oficial în fața organelor de stat pe bază de respect și iubire și este cea la care se referă o familie care-și duce o viață demnă, onorată și în care se asigură copiilor o educație aleasă. Pe când familia anormală este evident opusul celeilalte, incompletă, fără unul din soți sau fără niciun copil, neoficializată de organele de stat, trăindu-se în uniune consensuală, închegată pe bază de interese sau se poate referi la acele familii dezorganizate. Violența intrafamilială este un fenomen universal, el fiind prezent pretutindeni, de la cele mai mici așezări umane pînă la cele mai mari orașe și așezări urbane, de la țările în curs de dezvoltare până la cele mai dezvoltate. De aceea, o abordare istorică a evoluției societății poare releva aspecte de natură să scoată în evidență că rădăcinile violenței în familie sunt mult mai adânci, formele acesteia manifestându-se și putând fi identificate încă din perioada romană, continuând cu perioada Evului Mediu și finalizându-se cu epoca modernă și contemporană. Astfel, în civilizația romană, rolul femeii s-a definit în strânsă legătură cu familia în care rolul central a fost ocupat de pater familias. Rolul femeii romane nu era cu mult diferit de cel al femii grece: ca fată era supusă tatălui său, iar după moartea acestuia, ea intra sub puterea fraților și rudelor din partea tatălui. În epocile de început, soțul avea o atît de mare autoritate asupra soției încât el putea să-i desemneze un tutore sau chiar să-i aleagă un nou soț. Trecerea de la societatea arhaică la societatea statală a însemnat în egală măsură o schimbare a modului de a administra justiția. Ritualurile și practicile societății arhaice au avut cu preponderență un rol preventiv pentru declanșarea unei violențe interne, știindu-se că în societatea arhaică nu exista un remediu împotriva violenței maritale. Una din multele puteri acordate soțului în secolul al XVII-lea a fost puterea de a-și „corecta” soțiile. Mințile luminate ale acelei epoci au justificat această putere afirmând că din moment ce soțul răspundea pentru „comportamentul greșit” al soției, legea a considerat rezonabil să-l însărcineze cu puterea de a „stinge” atitudinea necurespunzătoare a soției, aplicându-i acesteia o „pedeapsă domestică” de aceeași intensitate cu care un bărbat avea dreptul de a-și corecta subordonații. Rezultatul acestor măsuri a fost sprijinirea unor niveluri substanțiale ale violenței săvârșite împotriva femeilor. Când liderele feministe și-au întors atenția asupra acestui subiect la mijlocul secolului al XII-lea, eforturile lor au scos la iveală răspîndirea și severitatea cu care femeile erau bătute. Fenomenul violenței intrafamiliale s-a perpetuat, atingând cote îngrijorătoare pentru echilibrul și siguranța vieții sociale, în general, și a vieții familiale, în special. În România, violența în familie a devenit un subiect de discuție publică după 1995, an care nu reprezintă data unui eveniment important care să fi determinat modificări majore, ci este considerat un jalon orientativ în studierea acestu fenomen. S-a pornit de la analiza problemelor societății românești în tranziție, s-a ajuns la rezolvarea situației copilului abandonat, apoi la motivele abandonului și la familia cu probleme sociale și, în sfîrșit, la violența în familie.

I.2. Violența domestică

Discursul social mediatic, cel politic, precum și cel comun, amestecă realul cu simbolicul dând violenței înțelesuri tot mai diferite, acest cuvânt ajungând să semnifice aproape „orice ciocnire, orice tensiune, orice raport de forțe, orice inegalitate sau ierarhie.” De multe decenii, violența intrafamilială a fost considerată o manifestare obișnuită în familiile dezorganizate sau în grupurile marginale, defavorizate social și economic. În legătură cu acest mod de violență au fost emise unele teorii. Există o teorie destul de importantă și anume teoria sociologică. Rezoluțiile teoriei sociologice întotdeauna conduc la ideea că arhitectura sau construcția modelului familial ce conduce către intimitate creează circumstanțele unei probabilități crescute a  violenței, chiar dacă am fi înclinați să gândim contrariul și anume să percepem modelul familial ca pe o oază de iubire, bunăvoința și consens. Rivalitățile de gen și diferențele de mentalitate, priorități și pasiuni, dar  și  rigiditatea  și  lipsa comunicării sunt doar câteva exemple de vectori ce pot conduce la augmentarea situației tensionate în căminul conjugal. Altă variabilă importantă o constituie violența în societatea în care trăiesc familiile contemporane. Se poate vorbi chiar de un cerc vicios, în care se evidențiază un pattern circular, în care violența generată de familie conduce la o societate violentă, și invers, o societate care acceptă violența în sferele publice ale vieții accentuează tendințele violente din cadrul familiei. În anumite segmente ale societății, manifestările violente pot fi considerate legitime, ca răspunsuri normale la anumite comportamente. Căutarea recompenselor imediate și evitarea pedepsei dirijează comportamentul uman și interacțiunile dintre oameni. În aceste condiții, se poate anticipa că violența, în cadrul familiei, va continua până când costurile violenței vor depăși recompensele și până când nu vor exista norme și legi care să îngrădească violența. Altă variabilă este reprezentată de stresul vieții. Cercetătorii au arătat că bărbații stresați sunt mai predispuși să-și maltrateze soțiile, dacă familia nu este importantă pentru ei sau dacă sunt convinși că soțul trebuie să fie membrul dominant al cuplului. Statutul relațiilor, în cazul abuzului în familie, este asociat cu incompatibilitatea și inconsistența statutului. Inconsistența statutului a fost caracterizată prin nereușita profesională din partea bărbatului, reușita profesională constituind pentru el o măsură de protecție importantă împotriva izbucnirilor violente. Teoriile psihologice. Majoritatea explicațiilor tradiționale care se referă la maltratarea soției au ca punct de plecare concepția lui Freud (1959), masochismul feminin. În această formulare, femeia masochistă este descrisă ca dorind să fie bătută, asemenea unui copil neajutorat, dependent și rău. Freud vede acest comportament autodistructiv ca rezultat al efectului de rezolvare a conflictului oedipian. Copilul de sex feminin concurează cu mama sa, dar se teme de pierderea iubirii ei. Pentru a renunța la tată, fata, în mod conștient, provoacă agresiunea acestuia. Comportamentul agresiv din partea tatălui determină părăsirea bărbatului, temperând dorințele timpurii pentru tată prin asocierea vinei. Paradigma implică ideea că femeile se subordonează, din credința inconștientă că trebuie să sufere. Shainness (1979) prezintă masochismul ca un proces care implică trăsături socio-culturale. Bărbații violenți tind să folosească violența ca pe un mecanism de intensificare a eu-lui, deoarece repertoriul lor de comportamente nonviolente este foarte limitat. De obicei, femeile masochiste sunt atrase de acest tip de bărbat. De aici rezultă că masochismul ar putea fi considerat, mai curând, un comportament influențat de evenimente culturale și de evoluții ale individului, decât de un instinct, care se subordonează forțelor primare (libidoului). De-a lungul vieții lor, femeile masochiste au experimentat și au încorporat comportamente violente din partea unor persoane importante. Alți factori, ca superioritatea puterii masculine și lipsa controlului asupra proceselor reproductive, determină comportamentele de supunere din partea femeilor. Acceptarea tacită a abuzului este realizată de femeile care au o moștenire socială și biologică, cu un comportament care favorizează abuzul. Violența în familie constituie, uneori, o deviere a comportamentului autodistructiv dinspre sine spre altă persoană. De exemplu, bărbații care se simt frustrați sub un anumit aspect, își exteriorizează sentimentele negative asupra soției și a copiilor. Comportamentul violent din partea bărbatului este, de fapt, o formă de apărare împotriva dependenței față de parteneră. Teoriile feministe. Din perspectivă feministă, maltratarea soției trebuie studiată în contextul societății, care se bazează pe o formă de organizare patriarhală, normele și legile patriarhale consolidând poziția de subordonare a femeilor și subliniind autoritatea bărbatului. Accentuarea, din partea societății, a acestei subordonări, permite, indirect, bărbatului superior să-și neglijeze soția, să o maltrateze sau să folosească alte practici similare. O atitudine contradictorie rezultă din faptul că societatea, în esența ei, nu este patriarhală, ci matriarhală, deoarece femeile sunt cele care impun valorile morale și disciplina în familie, devenind dominante în viața copiilor. Din punct de vedere psihosocial, copilul de sex masculin, crescut într-un mediu matriarhal, interacționează cu mama sa într-o manieră dependentă, iar aceste nevoi de dependență, iar aceste nevoi de dependență sunt transferate de către bărbat în căsătorie. Ostilitatea latentă, orientată către femei, inhibată în perioada copilăriei prin norme culturale, care nu permit copilului să-și lovească mama, poate fi exteriorizată în căsătorie. Maria Roy oferă un punct de vedere istoric, contemporan și de viitor, asupra acestei probleme, considerând că maltratarea soției este ciclică și transmisă între generații, impunând, sub acest aspect, o abordare globală, care să determine schimbări educaționale și legislative la nivelul societății. Autoarea subliniază faptul că, într-o societate violentă, oricine poate deveni agresor sau victimă, atunci când violența este tolerată, iar victimele sunt blamate. În acest context, toți învață că agresiunea poate fi folositoare. Pentru a se introduce o legislație adecvată și pentru a da noi interpretări contractului marital, în vederea stopării violenței în familie, Maria Roy a apelat la diferite foruri conducătoare, la religie și mass-media. Persecutarea femeilor este considerată o problemă importantă, ținând cont de dependența lor economică și socială față de partenerul de cuplu. O femeie maltratată, care încearcă să părăsească, împreună cu copii, arena violenței domestice, rămâne, de fapt, fără locuință. În cazul femeilor care reușesc să-și asigure o independență economică, persecuția partenerului se extinde, de multe ori, în afara căminului. Martin susține că bărbații își abuzează soțiile pentru că nimeni nu-i oprește, femeile fiind maltratate și condiționate să devină dependente. În această situație, căsătoria este o instituție în care femeile sunt prinse în rolul de victime. Ele sunt învățate, de la naștere, că mariajul și maternitatea reprezintă împlinirea lor și pentru atingerea acestor deziderate, femeile trebuie să fie feminine, îngăduitoare, supuse, ascunzându-și înclinațiile de a fi libere și categorice. Structura patriarhală a familiei legitimează inegalitatea dintre sexe. Dacă femeile se afirmă, ele sunt sancționate pentru temeritate, iar dacă sunt pasive, provoacă, de asemenea, nemulțumire pentru nepriceperea lor. După Martin, femeile nu sunt, niciodată, în poziție de învingător. Din punct de vedere legal, violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. Constituie, de asemenea, violență în familie împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale. Violența intrafamilială s-a manifestat de multă vreme, dar conștientizarea ei ca problemă socială a avut loc abia în ultimele patru decenii. Astfel, în cursul deceniilor VI și VII, abuzul comis contra copiilor și agresarea soțiilor au devenit, pentru prima dată, subiecte de dezbateri publice, în mai multe țări, captând interesul publicului larg și, desigur, al specialiștilor. Ulterior, în deceniile VIII și IX, abuzul contra bătrânilor a ajuns în centrul atenției, devenind o problemă socială complementară cu cea a agresării copiilor și soțiilor. Motivul principal pentru care violența intrafamilială ca problemă socială a fost conștientizată atât de târziu, pentru a deveni o preocupare aparte a specialiștilor, l-a constituit, cel puțin în Occident, specificul, ca atare, al familiei, ca un “sanctuar” detașat de constrângerile spațiului public, ca un spațiu privat cu caracter tabu, în care nu poate fi admisă nicio intruziune sau intervenție din afară. În fostele țări socialiste, dimpotrivă, familia – în calitatea ei de “celulă de bază a societății”, așa cum era definită de ideologia oficială – a trebuit să sufere toate consecințele unui regim autoritar, în cadrul căruia orice instituție socială trebuia integrată spațiului public și supusă exigențelor exterioare. Pe de altă parte, în regimul comunist, violența exercitată în cadrul familiei nici nu era recunoscută oficial ca problemă socială. Fără a da un răspuns concret întrebării “Ce se înțelege prin violență?”, specialiștii în domeniul științelor socio-umane admit că violența rămâne o problemă socială, iar violența domestică a fost definită ca fiind “orice formă de agresiune, abuz sau intimidare dirijată împotriva unui membru de familie, unor rude de sânge sau contra altor persoane din mediul familial”. În accepțiunea juridică, definiția violenței domestice este următoarea: – Violența în familie reprezintă orice acțiune fizică sau verbală săvârșită cu intenție de către un membru de familie împotriva altui membru al aceleiași familii, care provoacă o suferință fizică, psihică, sexuală sau un prejudiciu material. – Constituie, de asemenea, violență în familie, împiedicarea femeii de a-și exercita drepturile și libertățile fundamentale. – În sensul legii, prin membru de familie se înțelege soțul, ruda apropiată și persoanele care au stabilit relații asemănătoare acelora dintre soți sau dintre părinți și copil, doveditepe baza anchetei sociale.

I.3. Formele ale violenței domestice

Conceptul de „violență în familie” este un concept complex și înglobează violența domestică precum și violența asupra copiilor, bătrânilor sau altor rude. În ceea ce privește violența domestică, potrivit unor organizații guvernamentale care au efectuat studii privind acest fenomen în România, aceasta reprezintă o serie repetată de comportamente coercitive și de atac fizic, sexual și psihic pe care o persoană le manifestă față de partener, în scopul controlării și dominării acestuia, utilizând forța și/sau profitând de incapacitatea de apărare a victimei, ce apare în cadrul unei relații de cuplu. Violența este caracterizată în primul rând prin agresiune/agresare și este reprezentată prin lovire chiar și repetată. Între doi parteneri se manifestă deja forța, ambii cred că sunt îndreptățiți, deci se pornește de la același statut de forță și putere. Este bidirecțională, reciprocă și publică. Partenerii revendică același statut de forță și putere. Confruntarea este la nivel existențial întrucât cel care domină în plan fizic poate fi dominat la nivel psihologic. Violența se manifestă și prin pedeapsă. Ea apare în momentul în care relația complementară în care cei doi parteneri se află pe poziții inegale. Se exprimă sub formă de pedeapsă, sancțiune, maltratare, tortură, neglijență sau lipsă de grijă. Unul dintre parteneri își atribuie un statut superior celuilalt, pe care-l consideră inferior, subuman, nedemn, anormal sau chiar diabolic. Își arogă dreptul de a-i aplica pedeapsa, adesea cu cruzime, apreciind că celălalt o merită și trebuie să o suporte fără împotrivire ori proteste. Întrucât relația este inegală, violența este unidirecțională și intimă, violentul considerându-se superior celuilalt, fapt în general acceptat de cel care suportă violența. Diferența de putere între unul și celălalt poate fi atât de mare, încât cel aflat în poziția inferioară nu are alternativă și trebuie să se supună voinței sale. Violența pedeapsă ca „echilibru proporțional” este o variantă de violență pedeapsă, cazul în care cel obligat să suporte pedeapsa opune rezistență. În ciuda raportului defavorabil de forțe, n-o acceptă, ba chiar manifestă voința fățișă de a se opune, fapt ce amplifică adesea pedeapsa, care urmărește acum și îndepărtarea pericolului simetriei. Comportamentul este dezordonat, incoerent, de derută și de îndârjire din partea celui care controlează totuși relația, fiindcă datele problemei s-ar putea schimba și cel din poziția inferioară caută și ar putea să treacă în poziția superioară, iar violența pedeapsă se transformă în violență agresiune. Se constată o astfel de violență în familiile în care, de-a lungul anilor, unul dintre adulți exercită o autoritate despotică asupra tuturor celorlalți membri, care se acomodează mai mult sau mai puțin acestei realități, cu excepția unuia care, totuși, rezistă în pofida constrângerilor suplimentare menite a-l face să renunțe la opoziție. Observând că nimeni nu-l înțelege și nu-ș ajută, rezistentul va dobândi și va păstra o secretă ostilitate față de toți ceilalți. El trăiește sentimentul injustiției și al neputinței, precum și o anumită repulsie față de familie și caută alianțe cu indivizi din exterior (găști, bande, secte). Se poate ajunge la o ruptură totală a rezistentului de familie, ba chiar la o trecere progresivă, dar fermă a acestuia, la o violență simetrică generalizată față de toate persoanele care reprezintă autoritatea: părinți, educatori, profesori, polițiști, judecători etc. trecerea la acțiuni revendicative este frecventă și se manifestă prin delicte contra familiei, prin agresiuni sau prin sinucidere. O altă formă frecventă și gravă în același timp este violența fizică, prin care o persoană încearcă să producă suferință unei alte persoane. Înjunghierea, împinsul, vătămarea prin folosirea unor obiecte contondente, a pumnilor, a picioarelor etc. sunt trei motive principale pentru care femeile agresate fizic în familie nu pot pleca din locuința pe care o împart cu agresorul: lipsa banilor, lipsa unui adăpost alternativ și copii, ultimul dintre motive fiind argumentul cel mai des folosit de femeile căsătorite. Printre motivele invocate de femeile care vor să locuiască în continuare cu agresorii lor se găsește și iubirea pe care o nutrește victima pentru agresor, fapt ce explică acel mit al violenței intrafamiliale potrivit căruia “Lucrurile nu stau așa de rău se pare, pentru că altfel ea l-ar părăsi”. Violența psihologică se manifestă prin instaurarea fricii, sursă prin care abuzatorul se asigură că domină victima. Amenințarea cu violența poate fi orientată direct asupra victimei sau constă în amenințarea cu suicidul, poate fi orientată atât asupra proprietății, cât și a cuiva drag sau a animalului de casă. Abuzatorul poate prelua controlul prin izolare și dezinformare, poate fi o persoană subtilă sau gălăgioasă, își poate urmări scopul subtil sau fățiș. Abuzul subtil se poate manifesta prin nerăbdarea de a petrece cât mai mult timp cu persoana iubită. Tacticile de dezinformare constau în minciuni adresate victimei cu scopul de a-i deforma simțul realității. Comportamente violente psihologic includ cuvinte jignitoare, în public sau în spațiul privat, acuze de infidelitate, învinovățirea pentru tot ceea ce se întâmplă. Violența socială are ca fundament o bază, aceea a interdicțiilor de a se vedea sau a vorbi cu prietenii, cât și pe baza unei minuțioase verificări pentru a se ști unde este și ce face partenerul. O formă des întâlnită de violență socială este reprezentată de acuzele de infidelitate fără motiv, care determină victimei un comportament de autoizolare, conduc la restrângerea relațiilor sociale, mai ales a celor cu persoane de gen opus. Violența împotriva femeilor îmbracă multe forme, de la violența în familie, care este frecventă la toate nivelurile societății, până la practicile tradiționale vătămătoare asociate cu manifestările de violență fizică împotriva femeilor, cum ar fi mutilarea genitală și “crimele de onoare”, care constituie o formă specială de violență împotriva femeilor. Violența economică reprezintă o altă formă de violență. În cazul acestui tip de violență, agresorul aduce victima într-o poziție economică dependentă. Abuzatorul alege modalitatea în care vor fi distribuiți banii, fapt ce poate implica diferite cunoștințe financiare sau se poate intersecta cu anumite planuri economice. Exemple ale menținerii controlului financiar sunt cele în care victimei nu i se permite să se angajeze, să muncească, să țină o evidență a fiecărui ban cheltuit. Violența economică este puternic corelată cu violența socială. De asemenea, violența economică este aociată cu violența psihologică, mai ales cu abuzurile referitoare la distrugerea bunurilor personale. De aceea, violența economică este raportată doar împreună cu alte tipuri de violență. Violența domestică prezintă periculozitate atât pentru grupul familial cât și pentru societate, astfel încât reprezentarea cât mai exactă a dimensiunii, structurii și dinamicii fenomenului este indispensabilă, mai ales pentru determinarea și aplicarea celor mai eficiente măsuri de apărare socială.

I.4. Structura violenței domestice

Violența domestică prezintă periculozitate atât pentru grupul familial cât și pentru societate, astfel încât reprezentarea cât mai exactă a dimensiunii, structurii și dinamicii fenomenului este indispensabilă, mai ales pentru determinarea și aplicarea celor mai eficiente măsuri de apărare socială. Cu excepția cazurilor prezentate în presă și a unor studii comandate de câteva instituții sau diferite organizații nonguvernamentale, în România nu există organisme speciale care să ofere date complete și sistematice cu privire la acest fenomen. Datele oficiale ale Inspectoratului General de Poliție indică faptul că în perioada 1990-1998, violența domestică a reprezentat circa 12,5% din totalul infracțiunilor comise prin violență asupra persoanei. Din categoria infracțiunilor comise cu violență se datașează în mod cert cele care vizează viața persoanei – au deținut în 1993 o pondere de 47,61% iar în 1994 o pondere de 44,05%, infracțiunea de pruncucidere deținând în 1993 un procent de 0,01% iar în 1994 de 0,05% – datorită consecințelor ireversibile și a multiplelor implicații sociale pe care le generează, 80% din omucideri sau vătămări corporale grave vizează victime și criminali din același grup familial. Unele studii vor să sugereze că violența domestică prevalează în rândul familiilor din clasele sociale defavorizate,care se confruntă cu probleme de sărăcie, șomaj, nivel redus de educație, alcoolism, etc., iar altele arată că ea s-a răspândit întoate mediile fără a fi corelate cu nivelul redus de cultură, apartenența etnico-religioasă sau cu orânduirea politică. În ceea ce privește structura violenței domestice în funcție de mediile defavorizante cum ar fi mediul rural, se arată că femeile de aici au mai puține posibilități și facilități pentru a evita situațiile de agresare sau de a apela la servicii specializate, victimele găsindu-se într-o stare de vulnerabilitate permanentă care nu poate fi ignorată. Spre deosebire de această categorie de victime, femeile din mediul urban pot accesa mai ușor servicii specializate, adăposturi de refugiu sau de protecție, sunt mai puțin înclinate să reclame abuzurile suferite. Începând cu anul 1997 este subliniată tot mai des și cu claritate legătura dintre violența soțului și violența sexuală: corpul femeii bătute lasă să transpară pe cel al femeii violate. O anchetă efectuată în Quebec într-un centru de adăpostire a victimelor violenței domestice, din cele 264 femei găzduite temporar: 83% din ele spuneau că au fost violentate sexual de soțul lor. În anchete mai ample se apreciază că până la 30% din numărul femeilor sunt bătute, iar o treime sunt bătute și violate de proprii parteneri. Se poate afirma fără îndoială că media violențelor în familie și a delicvenței în rândul tinerilor pare să fie mai mare mai ales în societatea contemporană decât în cele din trecut. Se poate atunci pune întrebarea: de ce are loc un asemenea fenomen din moment ce în multe privințe lumea din ziua de azi o duce mult mai bine și se constată apartenența la o societate care și-a „modernizat” și „civilizat” comportamentul și emoțiile? Răspunsul poate fi găsit în declinul credințelor religioase, al sancțiunilor și al instituțiilor religioase care stau la baza multor „libertăți” domestice de care ne bucurăm astăzi, în divorțul de partener, în factorii economici. De asemenea, capacitatea de anticipare și predicție a abaterilor posibile ale modelului de conduită a cuplului, cu efecte nefavorabile asupra personalității fiecărui membru este extrem de redusă, atît pentru cei doi parteneri, cât și pentru alte persoane apropiate. Există factori psihologici intramaritali, care presupun în mod preponderent orientarea centripetă a personalității fiecărui membru al cuplului și care au rol principal în menținerea stabilității căsătoriei. Stresul informațional și tensional la care este supus un om obișnuit, căsătorit, condițiile unui trai a cărui precaritate materială este o permanență, declanșează comportamente de apărare, de sbstituție și de compensare a oboselii, descurajării, frustrațiilor, conducând la un comportament violent în cele mai multe cazuri. Fenomenul violenței intrafamiliale s-a perpetuat, atingând cote îngrijorătoare pentru echilibrul și siguranța vieții sociale, în general, și a vieții familiale, în special. Atitudinea de desconsiderare a femeii și de reducere a câmpului său de acțiune la creșterea copiilor și satisfacerea pretențiilor bărbatului a traversat, după cum se observă, istoria societății europene și nu numai. Discursul social mediatic, cel politic, precum și cel comun, amestecă realul cu simbolicul dând violenței înțelesuri tot mai diferite, acest cuvânt ajungâns să semnifice aproape „orice ciocnire, orice tensiune, orice raport de forțe, orice inegalitate sau ierarhie.”

Capitolul. II. Violența asupra femeilor

II.1. Stadiile violenței conjugale

Premisele istorice ale organizării patriarhale ale familiei și societății datează din cele mai vechi timpuri, din momentul în care femeia a devenit “proprietatea” exclusivă a bărbatului, un “bun” cu care el putea să facă orice. Trecerea de la poligamie la monogamie, observă unii istorici, a contribuit cel mai mult la subordonarea femeii bărbatului, în măsura în care relațiile poligamice și infidelitatea au rămas privilegii exclusiv rezervate bărbaților, în timp ce femeii i s-a pretins o fidelitate absolută. Poziția de autoritate a bărbatului a fost întărită de regulile cu privire la sexualitate, existente în legislațiile vechilor popoare, care acordau drepturi numai bărbatului, iar femeii îi pretindeau o ascultare necondiționată. Alături de violența comisă de părinți contra propriilor lor copii, violența conjugală constituie una dintre cele mai acute probleme cu care se confruntă în prezent familiile, în societățile contemporane, parte componentă a unei probleme sociale mai largi care implică toate formele de violență existente în cadrul familiei. Diverse cercetări, întreprinse în mai multe țări, indică faptul că maltratarea sau abuzul exercitat asupra partenerei de cuplu reprezintă cea mai largă proporție din întreaga pondere a violenței intrafamiliale, ajungând până la circa 75-76%. Cu toate că orice persoană dintr-un habitat poate fi ținta violenței în familie, ea este îndreptată, mai ales, împotriva femeilor și copiilor, datorită vulnerabilității crescute a acestora. Paradoxal, cele mai frecvente acte de violență împotriva femeilor au loc tocmai în sânul familiei din partea unui agresor cunoscut (partener de viață, prieten, părinte, frate, altă rudă). În cadrul familial este greu de conceput un act de agresiune spontan, așa cum se întâmplă de multe ori în violența stradală. Evoluția unui conflict familial urmează, de obicei, o dezvoltare etapizată. Stări de tensiune nervoasă, suspiciuni sau discuții în contradictoriu prefigurează în timp viitoare conflicte. Micile neînțelegeri vor duce treptat la violențe verbale reciproce ce determină, în final, alterarea climatului conjugal. Aproape toate actele de violență intrafamilială se declanșează pe un teren gata pregătit, relațiile dintre membrii cuplului fiind caracterizate ca necorespunzătoare și presărate cu insulte, calomnii, violență de limbaj. Majoritatea victimelor care se adresează poliției sau instanței o fac după ce au suportat, un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, injurii și loviri repetate, fapt ce dovedește că această suferință este adânc înrădăcinată în relația de cuplu. Cele mai multe victime nu reclamă violența până în fazele ei extreme sau până nu este constatată de poliție. Rapoartele elaborate pe baza unor anchete victimologice au evidențiat faptul că violența conjugală urmează, în numeroase cazuri, un model specific, format dintr-o succesiune de etape: a. Tensiunea sau încordarea. În această etapă, agresorul umilește victima, adresându-i insulte, injurii și acuzând-o pentru diferite fapte prezente sau trecute. Cu această ocazie sunt utilizate, de către agresor, diferite tehnici de control, intimidare și interogare, iar victima încearcă să-l calmeze. În măsura în care situația tensionată se amplifică, persoana abuzată devine tot mai pasivă, iar agresorul devine din ce în ce mai violent. În multe cazuri, victima se învinovățește pentru că nu a fost capabilă să controleze situația de tensiune, simțindu-se vinovată și complet lipsită de ajutor. b. Brutalizarea. În această etapă situația tensionată existentă anterior devine explozivă, pentru a se transforma într-un act efectiv violent. Un asemenea act este amplificat de obicei, de un eveniment extern sau de propria stare a victimei și nu de conduita ei. Cu această ocazie se produc cele mai frecvente acte de rănire, omor sau agresiune sexuală. c. Etapa calmului. Primelor două etape îi urmează o etapă de calm, în cadrul căreia agresorul are remușcări și încearcă să “repare” ceea ce a făcut, purtându-se tandru cu victima și fiind plin de solicitudine. El poate să-i ceară iertare, îi poate promite că nu o va mai agresa niciodată și-i poate face chiar cadouri scumpe și extravagante. Ulterior, o altă situație tensională care intervine produce un nou act de agresiune și (re)începe un nou ciclu de violență. În acest nou ciclu, perioada așa-zisei “luni de miere” devine mai scurtă sau chiar dispare, pentru a fi înlocuită de indiferență, lipsă de afecțiune și chiar adversitate. Cu această ocazie, momentele de tensiune se amplifică, la fel ca și amenințările și insultele adresate victimei. Fiecare episod de violență face să crească probabilitatea de apariție a unei noi agresiuni din ce în ce mai dure și mai severe, mergând până la uciderea victimei. Așa cum subliniază, în acest sens, experții Institutului pentru Cercetarea și Prevenirea Criminalității din România, violența conjugală nu este un incident izolat. Ea este repetitivă și urmează un ciclu caracteristic: tensiune, agresiune, detensionare. Tendința spre violență, odată ce a fost utilizată ca o cale de satisfacere a nevoilor, exacerbează vulnerabilitățile existente, ceea ce contribuie la perpetuarea ei. Stadiul I – conflicte de mică intensitate – interpretări diferite ale mesajelor transmise. În prima etapă apar “micile bătăi”; negarea furiei ajută victima să facă față situației care speră cu disperare că se va schimba în bine; victima acuză factorii exteriori; își asumă vina pentru incident; aparenta acceptare pasivă declanșează comportamentul violent iar agresorul pur și simplu nu se mai poate controla. În a doua etapă agresorul nu vrea să facă public atitudinea și comportamentul său, fiindu-i teamă că victima va spune ceva, devine tot mai agresiv; agresorul ține victima captivă cu forța; la victima apare sindromul incapacității de a învăța.. Etapa 3 reflectă faptul că pe măsură ce stadiul I evoluează, bătăile se înmulțesc, furia ia proporții, victima își dă seama că va urma stadiul mai grav și încearcă să controleze factorii externi: fără telefoane, fără gălăgie din partea copiilor; în curând încercările de a face față vor da greș. În etapa a patra agresorul își sporește controlul treptat și brutal; victima devine tot mai incapabilă să se protejeze împotriva durerii și suferinței; victima devine tot mai închisă în sine; agresorul devine din ce în ce mai opresiv; apar tensiuni de nesuportat; câteodată victima declanșează stadiul al doilea pentru a pune capăt tensiunilor, numai pentru ca “să se termine odată”. Stadiul II – lipsa controlului, lipsa anticipării: loviri crunte cu efecte distructive. Stadiul III – o perioadă neobișnuită de calm: agresorul este extrem de afectuos, drăguț și chinuit de remușcări; își cere scuze și promite că nu se va mai întâmpla; agresorul crede că-și  poate păstra controlul; crede ca victima a învățat o lecție așa că nu va mai trebui să o bată din nou; promite că va renunța la băutură; convinge victima că “a cerut-o”, o face să se simtă vinovată că a plecat, o face să se simtă responsabilă; agresorul promite că va căuta ajutor numai dacă victima rămâne lângă el. Clasificarea menționată are meritul principal cî nu se ține seama de specificitatea actului de agresiune, cât mai ales de cauzele și motivațiile sale. Abuzul exercitat asupra soției poate fi rezultatul unei stări psihotice. La rândul său, maltratarea soției de către soț, în condițiile în care aceasta reacționează exploziv, este inclusă tot ca o problemă socială. Fără a înregistra modificări de esență, poziția femeii în familie și în societate, în perioada modernă și contemporană, este la fel de subordonată, imaginea ei corespunzând unor stereotipuri tributare “sexismului instituțional”, adică convingerii inconștiente, acceptată ca atare, pretinsă, neverificată, nepusă sub semnul îndoielii, că lumea, așa cum se prezintă pentru bărbați, este singura lume posibilă, în așa fel încât valorile create de către bărbați sunt unice, astfel că modul în care privesc bărbații sexualitatea este maniera pe care trebuie să o adopte oricine, astfel că ceea ce cred bărbații despre modul cum sunt femeile este singura modalitate de a concepe femeile. Violența împotriva femeilor este considerată o problemă spinoasă și în acelați timp delicată, importantă și s-a încercat dezbaterea ei mai pe larg și crearea unor campanii menite să sensibilizeze publicul. Chiar dacă în statele vestice acest proces a început în a doua jumătate a secolului al XX-lea, iar în România și în alte țări foste comuniste el abia a început după încheierea Războiului Rece, totuși, problema violenței din societate în general și din familie în special a rămas cu mari semne de întrebare și se încearcă în continuare rezolvarea acestei chestiuni. Proporțiile violenței împotriva femeilor sunt semnificative. Cu ocazia cuvântului de închidere la Conferința Europeană a Femeilor din Lisabona (2000), comisarul european Ana Diamantopoulou declara că, între vârsta de 15 și 44 de ani, mai multe femei sunt schilodite sau omorâte prin acte de violență de gen decât în războaie; în Africa de Sud, la fiecare 20 de secunde o femeie este violată, dar numai 1 din 35 de femei depune plângere; în Austria, 50% dintre divorțuri sunt motivate prin acte de violență domestică; în Finlanda, 22% dintre femei au avut de suferit diferite forme de violență din partea partenerilor lor; în Olanda, 1 din 5 femei a suferit la un moment dat violență fizică din partea soțului sau a unui partener, iar în Portugalia o femeie din două; în Irlanda, jumătate din femeile care au decedat prin crimă au fost omorâte de soți sau parteneri; în Uniunea Europeană, datele privind raportul mediu de femei care au trăit pe parcursul vieții experiențe de violență este de 1 la 4. Aportul familiei pe linia realizării educației este pluridirecțional și însăși familia trebuie să devină un model valoric de referință, să se configureze în acord cu principii și reguli înalte, să se călăuzească după repere pe care tradiția culturală le-a validat în timp. Considerată altădată leagăn al vieții și civilizației, mediul cel mai prielnic și propriu al dezvoltării umane personale și comunitare, ea a suferit, mai ales în ultimele decade, numeroase transformări și decade datorită violenței.

II.2. Considerații generale asupra cauzelor violenței conjugale

Specialiștii implicați în cercetarea fenomenului sunt preocupați în primul rând de explicarea cauzelor acestuia, de evidențiere a factorilor determinanți și favorizanți, pornind de la principiul conform căruia pentru a înlătura efectul trebuie să elimini cauza. Deși fiecare caz de violență conjugală se desfășoară în condiții specifice și are cauze particulare, există, totuși, o serie de factori comuni, care definesc existența și tendințele fenomenului la nivelul întregii societăți. Acești factori vizează, în primul rând, atitudinile și stereotipurile sociale cu privire la rolul “dominant” al femeii și cel “subordonat” al acesteia, inegalitățile dintre sexe, pe scurt ceea ce se poate denumi organizarea “patriarhală” a familiei și a societății, în funcție de poziția de autoritate și putere a bărbatului. O asemenea organizare este bazată pe ideea că bărbatul trebuie să exercite obligatoriu puterea și autoritatea asupra femeii, că întregul cămin aparține bărbatului și că femeia este obligată să suporte orice abuz sau orice pedeapsă pe care i-o aplică soțul. În pofida modificărilor intervenite în legislațiile contemporane, pentru a garanta drepturi egale bărbatului și femeii, soției și soțului, atitudinile sexiste și concepția dublului standard prin care este judecată sexualitatea celor două sexe au supraviețuit, în mare măsură, pentru a menține, în continuare, poziția de subordonare a femeii față de bărbat. Criminologii condiționează fenomenul infracțional de factori de mai mică sau de mai mare complexitate, grupându-i în factori ce țin de personalitatea individului: – factori endogeni, la baza comportamentului deviant stând structura biologică și personalitatea individului; – factori exogeni, care țin de mediul în care trăiește individul, comportamentul infracțional facând parte dintr-un fenomen complex de inadaptare, de neintegrare socială, ceea ce îi generează individului o anumită stare conflictuală între idealurile sale, sistemul său de valori și ofertele societății; – determinarea multicauzală, în care factorii endogeni, bio-psihici și exogeni, economici, sociali,culturali, etc., se află într-o corelație reciprocă. Fără a nega acest caracter multifactorial, teoriile etiologice moderne se axează pe studierea fiecărei categorii de factori, considerându-i la fel de importanți. Izvoarele sociologice, psihologice, teologice, medicale vorbesc despre o reală criză a familiei datorită unui aspect delicat – violența din familie. Dintre factorii specifici care determină sau favorizează violența conjugală pot fi menționați următorii: Toți acești factori pot genera, în anumite condiții, acte de violență cu efecte foarte dure asupra partenerei de cuplu. Șomajul, mai ales, induce soțului o stare de inferioritate socială și un sentiment de devalorizare a cărui intensitate variază în funcție de poziția din cadrul familiei. Fiind însoțit de o pierdere a prestigiului său de “cap de familie”, șomajul induce bărbatului un profund sentiment de rușine, dar și reacții extrem de agresive la adresa societății și a familiei. Conflicte și acte de violență apar, de asemenea, în acele familii în care partenerii au poziții și mentalități culturale diferite, care dau naștere unor atitudini și valori opozante. H. Mowrer sublinia, în acest sens, că există două tipuri de conflicte culturale în cadrul mariajului: un conflict cultural general, care se produce în familiile unde partenerii provin din arii în care valorile culturale sunt diferite; un conflict cultural specific, care nu este atât o rezultantă a formației culturale diferite a partenerilor, ci a diferitelor interpretări culturale impuse de familia lărgită și de grupurile nonfamiliale din care face parte familia respectivă. Ceea ce trebuie subliniat în mod special este faptul că probabilitatea de violență conjugală este mai mare în acele familii în care soția este dependentă economic și unde întreaga putere de decizie aparține soțului. Înțelegerea și cooperarea în cadrul familiei constituie premise importante ale evitării conflictelor între soți. În acele familii în care deciziile sunt luate în comun și unde soția este foarte puțin dependentă economic de partener, violența este ori absentă, ori accidentală. O bună colaborare între parteneri permite, pe de altă parte, trecerea cu mai mult succes peste acele perioade sau episoade de criză care fac să sporească gradul de agresivitate și tendințele de violență din cadrul familiei. Violența conjugală este, în mod obișnuit, un mijloc de legitimare a unei poziții dominante în familie. Cu cât mai intensă este participarea la decizii a soției și este mai bună colaborarea dintre parteneri, cu atât este mai mică probabilitatea de violență împotriva femeii. Într-o perioadă în care se clamează cu tot mai multă insistență așa-zisa “liberalizare sexuală”, “democratizare” și “emanciparea” relațiilor dintre cele două sexe, în care se vorbește despre “o nouă dezordine amoroasă”, relațiile dintre bărbat și femeie, precum și întreg complexul de expectative reciproce, au simțit modificări majore. Există o serie de cauze ce stau la baza violenței conjugale. Analiștii contemporani ai problemelor apreciază că adevărata și ultima cauză a tuturor acestor schimbări o constituie modificarea relațiilor dintre soți, în cadrul mult doritei emancipări ale femeii. Dorința femeii de afirmare, antrenarea în ocupații și activități dintre cele mai variate, dar în același timp solicitante și stresante, a condus treptat la abandonarea modelului comunitar al familiei nucleare. O altă cauză a violenței este și aspectul economic. Bărbații și-au transferat o parte din răspunderea rolului tradiționl economic într-un cuplu, de aici intervenind influența femii la cumpărături și în același timp administrarea banilor „după bunul plac”. Se consideră că prețul acestei emancipări a dus la destrămarea, diminuarea și ignorarea familiei contemporane. O problemă delicată în general este și consumul excesiv de alcool. De cele mai multe ori se ajunge la ceartă apoi degenerând la violență. Toate acestea angrenează puterea, ca forță fizică. De cele mai multe ori femeia îi reproșează bărbatului că banii sunt distribuiți în mod greșit pe alcool și în plus, dacă aceștia sunt puțini, tendința de a se ajunge la violență este extrem de ridicată. Viața unei familii se desfășoară pe plan fizic, concret, și pe plan spiritual sau sentimental. Apar aici o serie de probleme ce duc și ele inevitabil la violență. Frigiditatea soției sau impotența bărbatului sunt surse de violență într-un cuplu. De cele mai multe ori apare frustrarea sexuală, la care se adaugă și bănuiala că „are pe altcineva”. Din partea soțului apar cele mai multe temeri cu privire la faptul că persoana iubită de lângă el îl înșeală. Apare gelozia și orbit de aceasta bărbatul reacționează violent, considerând că femeia trebuie să suporte o corecție, folosind violența. Sexualitatea face parte din acest bagaj de pulsiuni, pasiuni, instincte umane. Pe lângă toate acestea se mai alătură și pătura socială din care face parte cuplul. Dacă un cuplu, din punct de vedere financiar stă mai rău atunci tendința spre violență este mai mare deoarece apare sentimentul de neputință, de faptul că nu se reușește câștigul unor bani mai mulți, apare senzația de frustrare și în același timp de eșec. Legată de această problemă este și alt factor – șomajul. Acesta din urmă dă o stare de nesiguranță, de un viitor incert. Se pornește de la faptul că nu e în stare „să găsească de lucru” și că există incapabilitatea de a întreține o familie. Apar nervii, presiunea, stresul și implicit violența. Studiile de specialitate arată că expectanțele sau universul de așteptări al bărbatului față de femeie și al femeii față de partener sunt mult diferite. Astfel, în așa-numita „piramidă a trebuințelor”, după nevoile generale, fundamentale sau bazale și care sunt general umane, comune atât bărbaților, cât și femeilor și indiferent de vârstă, așteptările devin diferite în funcție de sex. În timp ce femeia așteaptă ca, atunci când se află în compania partenerului iubit, să fie ocrotită și păzită de de orice factor negativ, fizic și psihic, bărbatul are nevoie, din partea femeii, să fie încurajat și susținut în demersurile sale și să își afle în cadrul relației lor împlinirea fizică și sufletească.

II.3. Aspecte privind dorința femeii de a deveni independentă economic

Familia, unitatea socială de bază care însoțește omul în întreaga lui existență și dezvoltare, „este o entitate dinamică, în continuă prefacere, corespunzător schimbărilor desfășurate în societate. Este cutia de rezonanță în care se resimt toate armoniile sau dizarmoniile societății ca organism viu.”

Fiecare eră a marcat într-un fel propriu statutul familiei în societate, a stabilit implicit sau explicit funcții, responsabilități, i-a recunoscut importanța formativă. Progresul omenirii se leagă strîns de aceste responsabilități, devenite constant tot mai complexe și mai puternic conectate la orizontul de așteptare al societății. Timpurile moderne și mai ales contemporaneitatea produc mutații profunde, proiectând familia în centrul unui spațiu extrem de contorsionat, asaltat de crize și de revoluții, de ideologii și de interese. În acest context, științele pedagogice operează ele însele cu abordări și instrumente noi, adecvate unor ținte pragmatice, gândite din perspectiva eficienței. În societățile preindustriale, funcția economică a familiei era și mai pregnantă deoarece familia întreaga era un producător de bunuri, bunuri care erau valorificate în vederea susținerii materiale a familiei. În societatea modernă ambii soți sunt aducători de venituri în familie ceea ce îi conferă acesteia un mai mare echilibru. Prin modificările survenite în statusul economic și social al femeii au dat posibilitatea obținerii de către aceste a unor drepturi de care nu beneficia în societățile vechi, tradiționale: creșterea posibilităților de putere și autoritate în cadrul familiei între soț și soție; creșterea posibilităților femeilor de a avea o carieră socială și profesională proprie; augmentarea gradului de satisfacție. Fără o bună colaborare și întelegere între cei doi parteneri, acele puncte favorabile câștigate în statusul social al femeii pot avea și aspecte negative: diminuarea rolului familiei; sărăcirea conținutului vieții de familie; diminuarea atenției acordate copiilor în ceea ce privește afecțiunea și supravegherea. Economia fost și rămâne cel mai important aspect . Familia pentru a exista trebuie să își asigure venituri suficiente pentru satisfacerea nevoilor de bază. Responsabilitățile familiei privite din această perspectivă sunt foarte importante asigurând: cadrul material indispensabil vieții; satisfacerea corespunzătoare a tuturor nevoilor membrilor familiei; dobândirea unor bunuri și valori. Acestea asigură bunăstarea și confortul indivizilor. Datorită trecerii de la familia extinsă la cea nucleară s-au redimensionat componentele funcției economice. Astfel, membrii familiei sunt dependenți de veniturile câștigate în afara gospodăriei.

Deși fiecare caz de violență conjugală se desfășoară în condiții specifice și are cauze particulare, există, totuși, o serie de factori comuni, care definesc tendința și fenomenul la nivelul întregii societăți. O cauză aparte o reprezintă violența asupra femeilor datorită faptului că acestea preferă să fie independente financiar de partenerul său.

O serie de acte violente apar în acele familii în care soțul se consideră „lider instrumental” și unicul cap de familie, refuzând ca soția să lucreze sau să se instruiască în afara căminului. Orice „scurt circuitare” a rolului economic dominant al soțului atrage după sine o serie de frustrări personale, care determină la rândul lor, alterări ale altor roluri ale bărbatului. O asemenea scurtcircuitare tinde să amenințe sistemul tradițional de autoritate din familie, elaborarea deciziei și interacțiunile obișnuite dintre membrii.

Dorința partenerei de a avea o ocupație sau de a-și ridica statutul educațional este interpretată adeseori ca un „atentat” la adresa statutului propriu și a responsabilităților tradiționale care trebuie să revină bărbatului și femeii în cămin, inclusiv o „uzurpare” a drepturilor bărbatului.

În general, spre deosebire de acele femei care au un statut economic, femeile dependente economic de soț sunt mai frecvent maltratate sau abuzate și foarte puține acționează pentru a se apăra sau a evita victimizarea. În independența economică a femeii, cu toate că poate determina amplificarea conflictelor din familie acționează, totuși, ca un factor de protecție contra violenței soțului.

Urmărind ciclul vieții familiale, în funcție de durata căsătoriei și numărul de copii, sociologii francezi au observat că cele mai acute conflicte între soți au loc în perioada când copiii ating vârsta cuprinsă între 6-14 ani și atunci când ei devin adolescenți. Prima perioadă este una de profunde constrângeri economice, psihice și sociale, atunci când soția se găsește copleșită de numeroasele sarcini familiale existente, iar soțul e absorbit de preocupări profesionale presante. Această perioadă coincide cu declinul satisfacției matrimoniale. Cea de-a doua perioadă determină amplificarea tensiunilor cuplului în măsura în care dezvoltarea pubertară a copiilor, ajunși adolescenți, le ridică ambilor parteneri probleme de educație și comunicare, care se alătură altor probleme de existență, cum ar fi apariția unor puncte critice în cariera profesională a tatălui, sau a mamei.

Cercetările comparative de antropologie culturală, întreprinse în mai multe țări, au evidențiat care sunt „corelatele” cele mai importante ale violenței conjugale, evidențiind cu precădere, acei factori predictivi care determină, în anumite condiții, un grad mai ridicat sau mai scăzut de violență. Ceea ce s-a constatat este faptul că probabilitatea de violență conjugală este mai mare în acele famili în care soția este dependentă economic, și unde întreaga putere de decizie aparține soțului. Probabilitatea de violență este mai mare dacă soțul a fost, el însuși, socializat într-un climat de violență familială, într-un cămin în care părinții săi erau angajați frecvent în acte violente și unde rezolvarea conflictelor avea loc în mare parte prin mijloace agresive.

Conflicte și acte de violență apar de asemenea în acele familii în care partenerii au poziții și mentalități culturale diferite, care dau naștere unor atitudini și valori opozante. Abuzul contra soției începe de timpuriu, adeseori chiar în primii ani ai închegării cuplului, primul incident mai grav producându-se, în multe cazuri, în timpul perioadei de sarcină a partenerei. Fiecare abuz face să crească posibilitatea comiterii altor abuzuri sau acte de violență, agresiune din ce în ce mai grave. Îmbunătățirea cunoașterii situației femeilor pe piața muncii precum și sprijinirea accesului egal al femeilor și bărbaților pe piața muncii au dus deja la emanciparea economică a femeii. Promovarea participării egale a femeilor și bărbaților în comunitate, implicarea bărbaților în promovarea principiului egalității de șanse între femei și bărbați au dus și ele în unele situații la adâncirea violențelor într-o familie. În lumea occidentală industrializată, familia este slăbită și destrămată în principal de factorii economici și de administrarea lor. Independența economică a femeilor facilitează divorțul.

II.4. Consecințele violenței asupra femeii

Cel mai paradoxal și mai dureros lucru este acela că suferința victimelor violenței în familie este generată de un agresor cunoscut: soț, concubin, prieten. Se știe că în general femeia este victima. Primele date și descrieri în privința violenței domestice care afectează femeile în raport cu soții și partenerii lor au apărut în occident în anii ’60, odată cu învigorarea mișcării feministe. Cercetările din această perioadă s-au centrat în primul rând asupra femeilor victime ale violenței domestice care au ajuns în cadrul unor servicii specializate de sănătate mentală. Aceasta a determinat vicierea parțială a cercetărilor, prin orientarea lor în primul rând asupra anumitor caracteristici patologice ale femeii victime, ca individ, care prin caracteristicile ei neadecvate de comportament ar fi cauzat actele de violență ale bărbatului ei, provocându-l. Acest discurs explicativ, deși tot mai slab exprimat spre sfârșitul secolului XX, continuă să se manifeste în special în literatura psihologică și medicală, care supraevaluează cauzalitatea legată de caracteristicile personalității feminine în fenomenul violenței domestice, ignorând contextul ei social și caracteristicile relațiilor intime ale femeilor cu bărbații. Paradoxal, acest tip de abordare s-a accentuat tocmai în urma unuia dintre cele mai răsunătoare succese ale mișcării pentru combaterea violenței domestice, care a fost introducerea, în 1979, în Clasificarea internațională a bolilor a categoriei denumite “sindromul femeii bătute”. Aceasta a fost o recunoaștere a eforturilor depuse de terapeuți și de activiști pentru drepturile femeilor și a însemnat un real progres pe calea asistării femeilor expuse violenței. De cele mai multe ori după actul de violență, femeia are câteva particularități comportamentale specifice. Începând cu starea de criză, femeia are un comportament nervos ce duce spre isterie. Nu este obligatoriu ca femeia să aibă acest comportament. După ce actul de violență s-a consumat femeia poate reacționa în două moduri: fie se manifestă pri furie, tristețe și chiar fobie sau pur și simplu se comportă normal, ca și cum nu a fost agresată însă emoțiile și trăirile interioare sunt mascate foarte bine, deci sunt disimulate. După actul de violență ce a implicat lovirea femeii, acestea din urmă acuză dureri în tot corpul sau pe zone anatomice ale corpului. De obicei durerile sunt localizate la nivelul feței, a brațelor și a membrelor inferioare. La cestea se adaugă durerile de stomac generate de stres, o senzație de vomă, înregistrează chiar și pierdere în greutate, coșmaruri, lipsa poftei de mâncare precum și perturbarea orelor de somn și de odihnă. Practic femeia își pierde așa zisa liniște. Prezența durerilor fizice aduc automat și la nivel emoțional niște schimbări majore. Victima se simte tristă, abandonată, stresată, nu mai poate gândi pozitiv pentru viitor. Acest contrast stă la baza schimbărilor enumerate mai sus. Mai mult decât atât, victima are remușcări, mereu îi apare întrebarea „de ce eu?” și pe acest fond își face simțită prezența urei, mai ales ura față de bărbați. Unele victime ale violenței în familie conștientizează că emoțiile lor nu corespund situației în care se află. Imediat după incident victimele au gânduri negre cu privire la propria persoană, devin neîncrezătoare în propriile forțe și simt că tot ceea ce au construit alături de partener s-a pierdut într-o clipă. Apare și o reacție cognitivă, femeile încearcă din răsputeri să observe unde au greșit, dacă din vina lor s-a întâmplat incidentul. Practic încearcă să își ascundă durerea și gândurile negre, să își nege prorpiile sentimente. În exterior vor să pară niște femei dure, echilibrate însă interiorul le este puternic zdruncinat și sunt măcinate de zile întregi sau chiar săptămâni de faptul că nu s-a putut împiedica acest act de violență. De cele mai multe ori cele menționate de mai sus fac parte din categoria trăilor imediate după consumarea actului de violență. Pe moment femeia este o victimă cu gânduri negre, o femeie maltratată ce vrea să pară din răsputeri că nu s-a întâmplat nimic. Urmează o etapă cu o durată mai mare în care victima brusc își dă seama de tot ceea ce i s-a întâmplat, de ceea ce va face pe viitor și modul în care ea percepe schimbarea, în primul rând a ei. Violența în familie are un impact deosebit asupra ritmului și activității persoanelor care poate dura de la luni sau chiar ani. Sunt o serie de trăsături, particularități ale victimei care o ajută sau o ghidează pentru ieșirea din această criză. Pe tot parcursul reorganizării victimelor violenței în familie trebuie să depășească unele obstacole. În urma agresiunii au loc o serie de modificări, denumite schimbări în multe aspecte ale vieții. Persoanele maltratate au aceeași activitate, merg la serviciu, la seminarii dar nu se simt decât fizic la acele activități. Unele persoane pur și simplu se închid în casă, nu vor să mai meargă la serviciu. Se caută ajutor în primul rând la familia unde a primit educație, unde întotdeauna știe că găsește alinare, echilibru și o vorbă bună. De-a lungul vremurilor, familia de origine a fost considerată spațiul spiritual și mediul cel mai prielnic al existenței și afirmării, ceea ce este mai frumos, dragoste și dăruire. O altă categorie de femei victime își doresc să evadeze departe, să plece cât mai departe de soț, să își schimbe numărul de telefon, parctic să li se șteargă urma, devenind astfel sigure pe ele din punct de vedere economic și social. În această perioadă se manifestă insomniile dar și vise sumbre sub formă de coșmaruri. De cele mai multe ori victimele se visează în două ipostaze: în prima ipostază victima visează clar și că se poate apăra dar nu izbutește să se îndepărteze de agresor; în cea de a doua ipostază femeia ia locul agresorului, deci ea este cea care își asumă actul de violență sau îl comite. Ca o traumă, dacă poate fi numită astfel, este si prezența fobiilor, care de fapt este intrepretat ca un act de autoapărare. Femeia se teme de singuratate, nu vrea să se mai apropie de un bărbat, acest fapt incluzând și evitarea raporturilor sexuale. Se manifestă teama față de agresor iar acest lucru presupune evitarea partenerului sau agresorului. După episodul de violență unele femei simt nevoia să se descarce, au nevoie de un prieten cu care să converseze, să îi explice situația, ce simte și ce poate să facă pe viitor. Mai există și alte variante la care apelează victimele. Refugiul în alcool, reprezintă pentru unele victime un refugiu sigur. Sunt doar ele și durerea sufletească ce o poartă. Nu pot discuta cu cineva despre situația prin care au trecut și de aceea consideră că abuzul de alcool este o soluție foarte bună. De asemenea, unele victime utilizează și substanțe psihoactive, refuzul de a mai trăi, se gândesc la diverse modalități de a-și lua viața, crezând că prin toate acestea ar pune capăt suferinței și tuturor problemelor. Mai există o alternativă prin care reacția victimelor este pur și simplă de natură închistată. Femeia refuză să vorbească cu cineva despre situația de violență prin care a trecut, se închide în sine, nu își arată frământările interioare și mai mult decât atît mimează cât de bine îi este. Aici intervine rolul consultantului, care trebuie să afle adevărul prin întrebări inteligente și pliate pe situație. Este obligatoriu să se afle ce o determină pe victimă să păstreze tăcerea. Efectele violenței în familie asupra victimelor au fost identificate în formulă generală. Evident, ele capătă o conotație strict individuală care diferă de la caz la caz. Violența fie în forma ei expresivă, fie instrumentală nu s-ar putea exprima și exercita dacă n-ar beneficia de un context socializator prin intermediul căruia comportamentul violent se învață la fel ca oricare comportament dobândit. O conduită violentă – subliniază mai ales sociologii – nu este atât o expresie a unor tendințe, instince, sau frustări persoanale, cât, mai ales, un efect al conformării la anumite norme, valori și stiluri de viață, asimilate prin intermediul procesului de socializare. Violența individuală este, de fapt, rezultanta unei violențe colective învațate în familie și societate, în spațiul public ale cărui mesaje agresive au ajuns să invadeze chiar spațiul privat. Deoarece funcționalitatea grupului familial este dependentă, în cea mai mare măsură, de cea a vieții sociale, se poate spune că violența intrafamilială reproduce, de fapt, tendințele de creștere a agresiunilor din societate. La rândul ei, violența intrafamilială are un impact puternic asupra violenței sociale, amplificând posibilitatea de reacție agresivă a membrilor familiei, mai ales atunci când se află confruntați cu diverse situații de criză. Familia contemporană – observă diverși sociologi – inclusiv cea din cadrul comunităților rurale, s-a transformat dintr-un leagăn de securitate într-un veritabil „leagăn al violenței”.