Femeia Si Feminismul In Romania Interbelica
LUCRARE DE LICENȚĂ
Femeia și feminismul
în România interbelică
Cuprins
Argument
Capitolul I. Aspecte privind viața femeilor din România în perioada interbelică
1.1 Structura populației din România în perioada interbelică
1.2 Familia românească în perioada interbelică
1.3 Locuințele românilor în perioada interbelică
1.4 Vestimentația feminină specifică anilor 1920-1940
Capitolul II. Feminismul și asociațiile feminine
2.1 Feminismul și mișcarea feministă
2.2 Curentul feminist în România
2.3 Asociații de femei înființate înainte de 1918
2.4 Asociațiile de femei în perioada interbelică
Capitolul III. Încercări de obținere a drepturilor politice
3.1 Discuții privind acordarea dreptului de vot pentru femei între 1866 și 1918
3.2 Evoluția eforturilor pentru obținerea dreptului la vot în perioada interbelică
Capitolul IV. Jurnalistica feminină În România în perioada interbelică
Capitolul V. Exponentele mișcării feminine în perioada interbelică
Concluzii
Bibliografie
Argument
Studiul istoriei feminismul în România reprezintă o temă actuală, dezbătută în marile centre universitare și care beneficiază de atenția cercetătorilor din domeniul istoriei, sociologiei și politologiei. Feminismul sau studiile de gen reprezintă un domeniu insuficient cercetat, cu toate că în ultimii ani a fost îmbogățit cu numeroase contribuții. Trebuie precizat încă de la început că istoria feminismului în general, și istoria feminismului românesc în particular aduce în atenția istoricului date și concepte noi, menite să facă posibilă înțelegerea mai completă a fenomenului social într-o anumită epocă sau etapă a istoriei României.
Lucrarea de față încearcă să creioneze în primul rând condiția femeii în perioada interbelică în România. În al doilea rând, ea prezintă eforturile femeilor, încă de la formarea Regatului României de a obține drepturi politice și sociale cât mai largi, accentul fiind pus firește pe perioada interbelică. Lucrarea prezintă rolul femeilor în societatea românească, începând de la viața de familie și până la rolul lor pe scena politică. Feminismul în România este pus în legătură cu cel european, încercând să se facă o evidențiere clară asupra apariției și dezvoltării sale, până la sfârșitul perioadei interbelice. În dezvoltarea lucrării am încercat să ilustrăm toate aspectele vieții populației feminine, indiferent de condiția socială. Presa perioadei studiate oferă numeroase informații privind femeia și feminismul. Din păcate accesul limitat la publicistica interbelică destinată femeii constituie un impediment în cercetarea temei. De asemenea am încercat să evidențiam și exponentele mișcării feministe românești din perioada studiată, în speranța formării unei viziuni complete asupra temei.
Capitolul I. Aspecte privind viața femeilor din România în perioada interbelică
1.1 Structura populației din România în perioada interbelică
După Marea Unire suprafața României măsura 295,049 km2, ocupând locul 10 pe continent, adică 2,52% din suprafața totală a Europei. Populația României era de 18,057,028 de locuitori, având o densitate de 61,2 locuitori per km2 ocupând locul 8 în Europa. Potrivit recensământului din 1930 majoritatea populației locuia în spațiul rural 79,9%, în timp ce doar 20,1% din populație trăia în orașe. Totuși în perioada interbelică s-a realizat o migrație a populației de la sat la oraș, fenomen explicabil prin avântul economic dintre anii 1924 și 1928.
Populația României, în perioada interbelică, avea o structură etnică complexă. Românii formau majoritatea cu un procent de 71,9%. Cea mai numeroasă minoritate etnică era formată din maghiari 7,9%, urmați de germani 4,1%, evrei 4%, ucrainieini 3,2%, ruși 2,3%, bulgari 2%, etc. Complexitatea etnică se reflectă și în ceea ce privește religiile, cu toate că românii ortodoxi constituiau majoritatea cu 72,6%, greco-catolicii reprezentau 7,9%, în timp ce romano-catolicii 6,8%, calovinii 3,9%, luteranii 2,2%, unitarieni 0,4% și evreii 4,2%.
În România interbelică, structura pe sexe a populației reflectată prin recensământul din anul 1930, relevă faptul că bărbații reprezentau 49,1% din totalul populației, iar femeile, erau majoritare, cu un procent de 50,9%.
1.2 Familia românească în perioada interbelică
În România interbelică, o mare parte din activitatea cotidiană se desfășura în cadrul familiei, ea fiind celula de la baza societății tradiționale românești. În cadrul familiei, deși subordontă bărbatului, femeia s-a bucurat de anumite drepturi, de respect și de o anumită independență, iar în absența soțului era capul familiei.
Familia în societatea românească interbelică era întemeiată prin căsătorie. În Europa interbelică, românii erau recunoscuți ca fiind „familiști” datorită faptului că se căsătoreau la vârste fragede, 12-13 ani la fete și 17-18 ani la băieți. Totuși trebuie făcută o deosebire între lumea rurală și cea urbană. În mediul urban, erau puține situațiile în care fetele se căsătoreau înainte de 16 ani, în timp ce în mediul rural, fenomenul era răspândit.
Căsătoria îmbracă în cele mai multe cazuri haina unei „afaceri” între părinți, în cadrul aceluiași grup social. Între tineri nu trebuia să existe diferențe semnificative de avere sau statut social. Aceste reguli ale societății au dat naștere la adevărate „drame sentimentale”, unele ilustrate în detaliu în presa vremi, între tineri îndrăgostiți, care nu puteau să se căsătorească datorită diferențelor sociale.
Căsătoria avea etape diferite în mediul rural, spre deosebire de cel rural. La sate, primul pas spre realizarea unei căsătorii era pețitul. Acesta consta în trimiterea din partea familiei băiatului, unei rude sau unei cunoștințe, în genral femeie, la familia fetei, pentru a prezenta dorința băiatului de a se căsători. În cazul acceptului din partea familiei fete, părinții se întâlneau la fată acasă, de regulă într-o duminică, pentru a stabilii detaliile privind zestrea. Aceea întâlnire între părinți constituia și logodna. Următoarea etapă constă în anunțarea la starea civilă, de către tineri a căsătoriei. Ceremonaia religioasă și cea civilă se desfășurau, în general, într-o zi de duminică, dar existau cazuri în care existau decalaje de câteva zile sau chiar săptămâni între ceremonia civilă și cea religioasă. Nunta, dura în funcție de zonă între două și trei zile, ea fiind infuențată și de starea materială a părinților, dar și de tradițiile locale. Festivitățiile de nuntă, începeau de sâmbăta seara, când nașa și apoi ginerele vizitau casa miresei. Mirii schimbau inele și serveau o cină ceremonială. A doua zi, tinerii mergeau la biserică și la primărie, pentru ceremonia religioasă și cea civilă. Apoi urma ”masă mare” organizată acasă la băiat. La această masă, dată de socrii mari, participau toți locuitorii satului. Era un adevărat eveniment, la care, în funcție de gradul de rudenie, se acordau daruri materiale pentru a ajuta tinerii să-și întemeieze o gospodărie proprie: un cal, o vacă, oi, un vițel, o căruță, saci de porumb sau grâu, un plug, etc. Familia tradițională românească era de tip „lăstar”, adică băieții, atunci când se căsătoreau plecau din casa părintească. În general tatăl le dădea un lot de pământ și le construia o casă. În casa părintească rămânea doar mezinul care avea obligația de a-și îngriji părinții până la moartea acestora. Fetele părăseau casa părinților la căsătorie. Ele primeau zestre de cele mai multe ori pământ, dar și tradiționala ladă de zestre, care cuprindea obiecte de uz casnic și haine tradiționale.
În lumea urbană, tinerii aveau posibilitatea de a se cunoaște înainte de căsătorie. Spre deosebire de săteni, tinerii de la oraș se căsătoreau la vârste mai mature, spre 21-22 de ani, după terminarea studiilor. Se ținea însă cont de aceleași regului, privind originea și averea tinerilor. Existau și căsătoriile sincere, între cei de condiție socială modestă sau între studenți, dar în sferele înalte, căsătoriile erau realizate din interes. Printre tinerii cu venituri modeste, s-a generalizat ideea de concubinaj, în mahalale, devenind un fenomen obișnuit. Logodna era și la oraș precedată de întâlniri între părinți, care conveneau asupra zestrei. Ea consta în general dintr-o locuință, o anumită sumă de bani, mobilă, etc. În înalta societate a vremii, recepția se făcea la restaurant, într-o atmosferă de gală. În mahala, se păstrau într-o oarecare măsură obiceiurile de la țară, recepția având loc în curtea socrilor mari. În ambele cazuri, darurile de nuntă constau în acordarea de bani sau obiecte de uz casnic.
O situație deosebită era căsătoria membrilor familiei regale. Prin regulamentele date de Statutul Casei Regale, ei nu se puteau căsătorii decât cu membrii ai familiilor regale din Europa. În perioada interbelică, s-au căsătorit, principii Carol și Nicolae, dar și principesele Maria, Mărioara și Ileana. Dintre toți, doar principelui Nicolae i-a fost permisă căsătoria cu o româncă.
Tot la cazuri deosebite se încadrează și ofițerii, care nu se puteau căsătorii decât cu fete înstărite. În acest sens, în 1927, ministrul de război, a stabilit prin ordin că, ofițerii, nu se puteau căsătorii decât cu fete care aveau dotă de peste un milion de lei. De asemenea și preoții aveau nevoie de aprobări speciale ale organelor ierarhice superioare înainte de întemeierea unei căsătorii. Viitoarea preoteasă, trebuia să provină dintr-o familie înstărită și onorabilă. De remarcat este faptul că acest obicei s-a păstrat până în secolul XIX.
În primul an de la căsătorie, se năștea în general primul copil. În România interbelică, nu existau noțiuni de planificare familială și astfel, natalitatea, mai ales în lumea rurală era foarte ridicată, comparativ cu restul Europei. Însă și rata mortalității infantile era direct proporțională, mai ales în lumea rurală. La sate, natalitatea era foarte ridicată, femeile născând la intervale de unu-doi ani. Existau situații în care o femeie să aibă și 14 copii. Media unei familii țărănești era de 4,4 membrii. Cea mai ridicată valoare era în Dobrogea, 4,8 membrii, iar cea mai mică, în Banat, de 4 membrii. Asistența medicală la naștere era de cele mai multe ori inexistentă. 63,5% din femei nășteau cu moașă fără diplomă sau chiar fără nici o asistență medicală. La oraș femeile din lumea bună nășteau sub supraveghierea medicului acasă, în maternitate sau în străinătate. Familiile înstărite aveau medici la dispoziție care să urmărească evoluția sarcinii. În mahala, femeile nășteau în general cu ajutorului unei moașe. La oraș 75% din femei nășteau asistate de personal calificat. Urmărind tradiția și cutuma creștină, după naștere, copilul era botezat, în general de către nașii de cununie ai părinților. După ceremonia religioasă era organizată o petrecere, la care se întâlneau rudele.
Viața unui cuplu după căsătorie, era influențată în mod semnificativ, de mediul în care locuiau, dar și de condițiile materiale. La sat, după 2-3 zile de la nuntă, tinerii începeau să-și termine de construit sau să-și amenajeze locuința, primită în cele mai frecvente situații de la părinții băiatului. Dacă în primul an de la căsătorie, ei mai frecventau balul din sat, o dată cu trecerea timpului, se dedicau tot mai mult gospodăriei și eventualilor copii. Prin tradiție, exista o diviziune a muncii în gospodărie. Într-o zi obișnuită, femeia se trezea prima, pentru a pregăti masa, a da drumul la animale sau pentru a pregăti copii pentru școală. Bărbații, în cursul dimineții, se ocupau de hrănirea vitelor. Vara, toți membrii familiei, mergeau la câmp. La oraș însă, viața avea alte repere. În înalta societate, domnii se trezeau primi, pentru a servi înainte de a merge la servici cafeaua pregătită de menajeră. Doamnele, în schimb se trezeau în general după ora 9. După servirea cafelei, erau ajutate de menajere să-și facă toaleta, iar apoi ieșeau la plimbări în oraș. În jurul prânzului primeau sau făceau vizite mondene, prilej pentru doamnele din înalta societate să planifice diverse întâlniri. După-amiaza sobăiatului. Dacă în primul an de la căsătorie, ei mai frecventau balul din sat, o dată cu trecerea timpului, se dedicau tot mai mult gospodăriei și eventualilor copii. Prin tradiție, exista o diviziune a muncii în gospodărie. Într-o zi obișnuită, femeia se trezea prima, pentru a pregăti masa, a da drumul la animale sau pentru a pregăti copii pentru școală. Bărbații, în cursul dimineții, se ocupau de hrănirea vitelor. Vara, toți membrii familiei, mergeau la câmp. La oraș însă, viața avea alte repere. În înalta societate, domnii se trezeau primi, pentru a servi înainte de a merge la servici cafeaua pregătită de menajeră. Doamnele, în schimb se trezeau în general după ora 9. După servirea cafelei, erau ajutate de menajere să-și facă toaleta, iar apoi ieșeau la plimbări în oraș. În jurul prânzului primeau sau făceau vizite mondene, prilej pentru doamnele din înalta societate să planifice diverse întâlniri. După-amiaza soții luau masa împreună, iar seara vizionau un spectacol de teatru sau efectuau vizite, fie la cunoștințe, fie în interes de afaceri. În familiile de muncitori, lipsa servitoarelor, obliga femeile să efectueze singure toate treburile casnice și să se ocupe de creșterea și educarea copiilor.
În mediul rural, timpul liber reprezenta o raritate, mai ales în rândul populației feminine. Singurele zile mai libere de peste an erau sărbătorile religioase. Bărbații le petreceau în cârciumă sau în adunările din fața primăriilor, discutând probleme politice sau agricole. Femeile, în zile de sărbătoare, ieșeau la poartă, se așezau pe marginea șanțului și discutau probleme familiale sau casnice. Nunțile, horele și balurile reprezentau momente de sărbătoare pentru întregul sat, rudele și vecinii contribuind cu alimente sau materiale pentru organizarea lor. La oraș, petrecerea timpului liber era mult mai variată. La modă erau plimbările prin centru sau prin parcuri fie cu caleașca, fie cu automobilul, vizionarea spectacolelor de film, teatru, operă, servirea mesei și a cafelei în oraș, sau vizitele la prieteni și rude.
În România interbelică divorțurile erau numeroase, iar cauzele erau foarte variate: de la părăsire de domiciliu, violențe, adulter, gelozie, până la plictiseală. Dintr-o statistică din 1936 reise faptul că s-au înregistrat 176 790 divorțuri, dintre care în mediul rural 141 067, iar în cel urban 35 723. Procentul cuplurilor care divorțau în primii cinci ani de căsnicie era de 70%.
1.3 Locuințele românilor în perioada interbelică
Locuința, spațiul unde se defășară o bună parte a vieții cotidienii, reprezintă o problemă stringentă după 1918. La sfârșitul războiului o parte din locuințe trebuiau reconstruite sau refăcute. Alți factori care au influențat construcția de noi locuite au fost în perioada interbelică, creșterea natalității și migrația forței de muncă de la sat la oraș.
În perioada interbelică, în satele românești întâlnim o diversitate de locuințe, de la conacele boierești și casele încăpătoare ale preoților, învățătorilor sau notarilor, până la case improvizate sau bordeie. De multe ori, într-o locuință conviețuiau bunicii, părinții și copii, fapt ce se confirmă prin datele generate de recensământul din 1930, din care rezultă că în mediul rural într-o locuință trăiau în medie 4,5 oameni. Procentrul cel mai ridicat, de 4,8 aparține Dobrogei, în timp ce în Banat locuiau în medie 4 oameni. Casele erau în general construite din lemn sau cărămidă, dar și din chirpici, în timp ce pardoseala era din pământ bătut; se întâlneau și podele de lemn. În regiuni precum Transilvania și Bucovina, pereții erau vopsiți în culori vii, în timp ce în vechiul Regat erau văruite de cele mai multe ori în alb. Majoritatea caselor erau formate din trei încăperi: camera de zi, tindă și camera „de curat”. „Camera de zi” era mobilată cu strictul necesar: paturi, masă și soba pe care se gătea mâncarea. Tinda, era o încăpere mică între camera de zi și cea „de curat” și era folosită ca depozit pentru lemne și alimente. Camera „de curat” adăposetea lăzile de zestre a femeii și ale fetelor, în interiorul cărora se păstrau hainele de preț: costumele tradiționale. Într-un colț al acestei încăperi era așezat un pat îmbrăcat în lenjerii tradiționale din zonă, dar și o masă cu scaune pentru eventualii musafiri. Această cameră era folosită pentru a primi preotul cu ocazia Crăciunului sau a Paștelui sau în momente deosebite: nunți, înmormântări, botezuri. Iluminatul caselor se făcea cu ajutorul lămpilor de petrol sau cu lumânări. Din 1918, o dată cu generalizarea geamului de sticlă în ferestre, casele au devenit mai luminoase. Curentul electric era o raritate, becuri se găseau doar la primăriile satelor aflate în apropierea orașelor. Încălizirea se făcea în funcție de zona cu lemen, coceni, gaze de sonda sau gaz metan sau cu cărbuni de mină.
În orașe varietatea locuințelor era mult mai mare comparativ cu spațiul rural. Orașele erau împărțite în patru zone funționale: centrală, industrială, agricolă și cea a mahalaleor. Zona centrală adăpostea instituțiile publice și casele cetățenilor înstăriți. Zona industrială se caracteriza prin prezența fabricilor, a caselor muncitorilor și a vilelor personalului tehnic superior, în timp ce zonă agricolă era în proprietatea primăriei și a persoanelor particulare. Mahalaua adăpostea populația recent stabilită în oraș, cu locuințe improvizate, din chirpici, scânduri sau nuiele.
În orașele Românie interbelice, cel mai întâlnit tip de construcție era cel cu parter, doar 10% din totalul construcțiilor având unul sau mai multe etaje. Marea burghezie locuia în general în zonele centrale ale orașelor, în locuințe construite înainte de 1900, de arhitecți din vestul Europei. Influențele franceze sau italiene se simțeau și în interiorul locuințelor, prin aspectul mobilei din lemn masiv, al picturilor sau al covoarelor și draperiilor realizate din materiale scumpe. Noile vile, construite după război, nu erau la fel de sofisticate, dar îndeplineau condițiile vieții la oraș; erau dotate cu apă caldă, încălzire centrală sau teracote, telefoane, radiouri, biblioteci, băi, toalete, camere pentru servitori, etc. Tot după terminarea războiului s-au construit și blocuri, unele chiar pentru elite. În zona cea mai întinsă a orașului locuiau comercianții, negustorii, meseriașii care își construiau case pe un singur nivel, asemănătoare celor din zona rurală. Tot de zona rurală amintea și mahalaua, unde casele erau înghesuite, dărăpănate sau neterminate, dar care adăposteau cea mai mare parte a populației orașelor.
O altă modalitate de trai, des întâlnită în perioada interbelică, pentru cei care nu-și puteau permite să-și construiască sau să-și cumpere o casă, era chiria. Pentru a evita această situație, unele primării și guverne au acordat facilități celor care își construiau locuințe ieftine, cu până la 5 camere, precum, scutirea de la plata impozitului pe o perioadă de 10 ani sau facilități la achiziționarea terenurilor. S-a înființat „Casa Construcțiilor de Locuințe”, care acordă pe o perioadă de 20-30, împrumuturi la dobânzi mici, de 1-2% pe an. Într-o manieră asemănătoare au procedat și unele întreprinderi care doreau să-și stabilizeze forța de muncă. Se construiau locuințe pe care muncitorii puteau să le cumpere sau să le închirieze. În ciuda acestor eforturi, între 1920 și 1938 s-au construit în București doar 16,400 de locuințe, iar în Cluj și Timișoara între 3,300 și 3,200 de locuințe.
1.4 Vestimentația feminină specifică anilor 1920-1940
Vestimentația reprezintă un capitol important în viața omului din perioada interbelică, datorită faptului că reflectă, nu doar zonă geografică sau mentalitatea individului și a colectivității, dar punea în evidența și statutul lui social. Astfel, pentru pătura înaltă a societății, vestimentația reprezenta o afișare a bogăției, a gustului și a posibilității de imitare a modei europeane, în special cea franceză. Potrivit scriitoarei britanice Olivia Manning „în vitrinele strălucitoare se vederau mănuși și mici bijuterii franțuzești, îmbrăcăminte engleză din cașmir și pielărie italiană.”
În zonele rurale, bătrânii îmbrăcau cu precădere costumul național, celelalte categorii de vârstă preferând îmbrăcămintea mai puțin sofisticată, realizată în casă, din în, blană, lână sau piele, în funcție de anotimp. Dar în această perioadă, procesul de modernizare a cuprins și lumea satului, el fiind reflectat în îmbrăcămintea pe care o purtau tinerii, care tindeau să imite moda din orașe. Astfel s-a ajuns la deschiderea magazinelor de haine la prețuri accesibile și la înlocuirea căciulii tradiționale cu pălăria de stofă sau cu cea de paie.
În orașe, îmbrăcămintea era mult mai variată, datorită stratificării mai accentuate a societății. Viața mai agitată, de după război, a impus o simplificare a modei, dar și o tendință spre comoditate, în special pentru femei, care trebuiau să se adapteze la diverse situații: servici, plimbări sau activități casnice. Totuși doamnele în vârstă au rămas la stilul vestimentar caracteristic perioadei antebelice: rochii lungi până la pământ, pline de dantelă, funde și alte accesorii; pălăria cu boruri mari și extrem de încărcată era nelipsită. Femeile aristocrate, rafinate, preferau o vestimentație luxuriantă, care impunea respect; părul lor era lung, strâns în coc la spate. Femeile tinere erau în pas cu moda occidentală, în special cu cea pariziană. În București și în marile orașe s-a deschis “magazine de modă”, unde se confecționa îmbrăcăminte sau încălțăminte la “comandă”, dar se putea cumpăra și “de-a gata”. Rochiile și-au pierdut din lungime, devenind mai scurte, “trei sferturi” sau chiar până la genunchi. Talia era “căzută”, adică peste șolduri, forma rochiilor devenind dreptunghiulară. S-au introdus pentru bluze, mai ales, materiale transparente. Pălăriile au devenit mai mici și mascau părul de multe ori vopsit fără multe accesorii. Tot în ceea ce privește podaba capilară se generalizează părul tuns scurt și se introduce ondulatorul cu aburi, cu ajutorul căruia se realiza coafura în valuri. În lumea bună, la ținutele de gală, se poartă rochiile cu spatele foarte decoltat, diademe cu pene, mantouri; însă, blana era, de departe, regina ținutelor de gală: vulpe argintie, astrahan, asortată bijuteriilor cu aur și pietre prețioase. Din vestimentația doamnelor, nu lipseau nici perlele, broșele în formă de flori, evantaiul, umbreluța și poșeta. Pentru a-și proteja tenul de razele soarelui, doamnele apelează la umbreluțe japoneze sau pălării de păi cu borurile foarte largi. Nuanța cât mai albicioasă a tenui era foarte apreciată, motiv pentru care pudră albă era accesoriu de neînlocuit în situația în care tenul era prea închis. Alte cosmetice foarte apreciate erau rujul și rimelul, dar și parfumul. Pantofii aveau în general un toc de 4-5 centimetrii și baretă. În mahalale grija pentru modă era foarte redusă. Femeile erau mai preocupate de îngrijirea casei și a copiilor. La evenimente precum nunți sau botezuri, ele se îmbrăcau cu rochii înflorate, pantofi de piele, broboadă de cașmir. În zilele de lucru purtau rochii din materiale proaste, papuci și batic din pânză colorată. Servitoarele, erau recunoscute prin îmbrăcămintea în culori închise cu șorț și boneta. Unele instituții și întreprinderi au introdus obligativitatea purtării unor uniforme, pentru a evita ținutele neadecvate ale unor angajate.
Odată cu noul “tipar” perfect, femeia reinventează eleganța. Moda vremii va impune silueta tip scândură, cu părul tuns scurt, tip tunsoare “bob”, fără mănuși și cu țigaretele ordonate în porturi, semn al emancipării feminine. Prin dispariția corsetului și apariția rochiilor dreptunghiulare ia naștere tiparul de silueta androgină.
Noile tendințe ale modei, îmbrățișate de românce nu erau pe placul tuturor membrilor societății. „Revista funcționarilor publici” scria în iulie 1927: „Păpușile vopsite și împopoțonate ce întâlnim zilnic cu rochii străvezii care nu mai tăinuiesc nimic, decoltate până la mijloc și scurte deasupra genunchiului, cu ciorapi de culoarea pielii, cu pulpele goale purtând șosete spre a ispiti și a atrage mai mult, fără cea mai mică jenă, privirile trecătorilor, cu obrazul grimat și buzele și unghiile roșite, cu părul – care e cea mai frumoasă podoabă a femeii – tuns. Ele fac parte din nenorocire de toate clasele sociale”. Mersul la biserică echivala cu o paradă a modei. O revistă din Ploiești scria cu indignare: „ Cuconițe ce poartă rochii scandalos de scurte și umblă cu picioarele goale în sandale, cu brațele și umerii goi, cu pieptănătura teatreală, cu piepteni și agrafe de toate culorile și buzele vopsite violet nu au pic de sfială, un pic de obraz când vin la biserică”. După părerea revistei, ele ar trebui „să fie încălțate și îmbrăcate cu rochii serioase, mai puțin vopsite și fasonate și mai ales să evite a mânji chipul sfânt al icoanelor cu vopseaua gurii lor”.
O semnificativă influență asupra vestimentație feminine în perioada interbelică o are apariția pe scena modei a lui Coco Chanel, cea care reinventează eleganța feminină prin taior și pantaloni. Chanel a creat o nouă imagine pentru femeie: liberă, modernă și avangardistă; ea este una din primele femei care poartă pantaloni.
1.5 Accesul femeii la educație în perioada interbelică
Începând cu jumătatea secolului al XIX-lea, școala joacă un rol tot mai important în viața cotidiană a românilor. În consecință, la jumătatea perioadei interbelice, 57% din totalul populației de peste 7 ani era știutoare de carte. Existau totuși diferențe semnificative între mediul rural și cel urban: în mediul rural, doar 51,3% erau știutori de carte, iar în mediul urban procentul ajungea la 77,3%. Femeile știutoare de carte din mediul rural reprezentau doar 38,7% din total, în timp ce în mediul urban reprezentau 70,3%. La nivel general, aproape jumătate din femei, adică 45,5% erau știutoare de carte.
Siru Haret emite la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea o legislație școlară care se baza pe ideea că școliile secundare trebuie să fie organizate în așa manieră încât să dea femei culte pentru cămin, fără să stimuleze multiplele asipații feminine la funcții publice. O diferență majoră față de legislația anterioară este reprezentată de faptul că erau prevăzute două grade secundare în școlile de fete. În cadrul celui de-al doilea grad erau cuprinse două cicluri, ultimul fiind echivalat cu secția clasică modernă a liceului de băieți. Astfel se dădea posibilitatea înscrierii în facultăți a fetelor cu pregătire adecvată. Efectele schimbării legislației se pot observa rapid. Astfel în anul universitar 1900/1901, erau înscrise la drept 27 de fete și 297 de băieți, la litere – 159 fete și 545 băieți, la științe – 18 fete și 263 băieți, la medicină – 25 fete și 487 băieți. În anul universitar 1911/1912 însă, proporțiile se modificau în favoarea fetelor. La litere din 442 studenți, 186 erau fete, la științe erau 42 fete din 279 studenți, la medicină studiau 165 fete din 672 studenți.
În 1924 se introduce învățământul general și obligatoriu de șapte clase. Aplicarea acestei legi nu este posibilă datorită faptului că în perioada interbelică caracteristic învățământului românesc a fost abandonul școlar. Între anii 1921 și 1932 din 1,6 milioane de copii înscriși în școlile rurale, doar 730 000 au absolvit. Cauzele acestui fenomen sunt determinate în primul rând de sărăcia populației, de folosirea copiilor la muncile agricole în mediul rual, dar și de o prejudecată asupra utilității învățământului. La oraș, frecventatrea școlii se făcea cu regularitate, excepție făcând zona periferică.
Învățământul românesc interbelic cuprindea diferite trepte de școlarizare: primar, secundar, profesional, universitar și desigur școli speciale private. Dintre femeile care aveau acces la educație, 84,7% se opreau la școala primară, 10,3% urmau învățământul secundar, 2,8% școlile profesionale. Existau și situații în care femeile urmau învățământul universitar, ele reprezentând doar 0,6% din totalul celor știutoare de carte. Spre exemplu, în anul universitar 1935/1936 au fost înscrise în universități din țară 9 328 de femei.
În perioada interbelică, învățământul românesc a cunoscut o dezvoltare fără precedent, la toate gradele, atât la nivel cantitativ cât și la nivel cantitativ. În ciuda menținerii unor dificultăți materiale, sau sociologice, numărul copiilor din mediul rural, la nivelul tuturor provinciilor românești, au putut urma diferite forme de învățământ, indiferent de etnie.
Pe de o parte, societatea, a simțit nevoia ridicării nivelului său intelectual, în ansamblul ei, iar, pe de altă parte, învățământul și știința au contribuit decisiv la progresul economic al țării, prin formarea de specialiști în diferite domenii, care au asigurat punerea în practică a unor metode și mijloace moderne. Astfel, realitatea incontestabilă este că se realizează un sincronism al culturii românești cu cea europeană. Acest fenomen este remarcat chiar în 1918 de către Lucian Blaga, care relevă, într-un mod poetic faptul că „se puneau temeliile unui alt timp”.
Elita României morderne era formată – în proporție de peste 75% – în Occident, cu precădere, în Franța. Întorși în țară, liderii și-au propus crearea unui cadru instituțional asemănător cu cel din țările civilizate, pentru a le putea prelua modelul și a reduce distanța, încă foarte mare, față de vestul Europei.
Activitatea desfășurată de asociațiile de femei a urmărit aplicarea unui program socio-cultural care să ridice gradul de instrucție al femeilor. Realizând acest lucru, activistele feministe delegitimau discursurile masculine abundente în presa vremii cu privire la incapacitatea femeilor de la sate de a-și organiza propria gospodărie și a celor de la oraș de a se instrui.
Un exempu de școală particulă pentru femei, care a luptat pentru ridicarea condiției femeii, a fost Școala de Asistență Socială. Instituția creată la sfârșitul anilor 1920 de câțiva reformatori sociali, se bucura de prestigiu pe plan intern, aflându-se sub patronajul Casei Regale a României, prin intermediul principesei Ileana, directoarea onorifică a școlii. Instituția de învățământ a fost creată pentru formarea unui nucleu profesional de femei cu educație solidă în domeniul asistentei, pregătite să lucreze în asociațiile de asistență socială create după Primul Război Mondial. Cu o programă ambițioasă de studii, pe perioadă de trei ani, școala oferea o alternativă profesională universității. Școala se adresa exculsiv femeilor din mediul urban, din clasa mijlocie și oferea acces la o ocupație respectabilă și aducătoare de siguranță economică.
Capitolul II. Feminismul și asociațiile feminine
2.1 Feminismul și mișcarea feministă
În sens larg, feminismul reprezintă pleduaria pentru drepturile femeilor. Termenul însă s-a răspândit la jumătatea secolului al XIX-lea în Europa, dar feminismul ca abordare și atitudine a precedat cu mult utilizarea termenului de feminism. Din punct de vedere istoric, feminismul a debutat ca o parte a discursului eurpean iluminist, având un impact important în lumea modernă, în discuțiile despre universalizarea cetățeniei și a drepturilor. Începuturile feminismului sunt localizate în lucrarea lui Mary Wollstonecraft A Vindication of the Rights of Woman (1792). Semnificațiile minimale ale termenului se referă la aservirea sistematică a femeii și la faptul că relațiile de gen nu sunt naturale și imuabile, ele nedreptățesc femeile și de aceea se propune o schimbare pe plan polititc.
„Feminisme”, inițial un cuvânt franțuzesc, se refreră la ceea ce în secolul al XIX-lea în America era numită „mișcarea femeilor”, adică o serie diferită de grupuri care țineau la avansarea poziției femeilor. Termenul de „feminism” a fost introdus în SUA, la începutul secolului XX și era folosit pentru a se referi la „grupul care asertă unicitatea femeilor, experiența mistică a maternității și puritatea specială a femeilor”. Lăsând la o parte semnificațiile istorice ale termenului, feminismul este folosit pentru a desemna pozițiile grupărilor care caută să pună capăt subordonării femeilor în toate domeniile.
Pe scurt „feminismul înseamnă recunoșterea faptului că, indiferent de timp și spațiu, femeile și bărbații sunt inegali în privința puterii pe care o au, atât în societate, cât și în viața personală, precum și corolarul acestei recunoașteri: faptul că femeile și bărbații ar trebui să fie egali. Feminismul înseamnă credința că ceea ce numim cunoaștere a fost scris despre, de către și pentru bărbați, precum și corolarul: toate școlile de cunoaștere trebuie să fie reexaminate și înțelese astfel încât să poată fi dezvăluită măsura în care ele ignoră sau distorsionează genul”.
Începuturile mișcării feministe le regăsim în Franța, cu ocazia Revoluția din 1789, în cadrul căreia apare „Declarația drepturilor omului”. În dezbaterile care au stat la baza dezvoltării declarației s-a auzit și punctul de vedere al femeilor revoluționare. Desigur, prin aceasta, nu trebuie înțeles faptul că în evul mediu sau în antichitate, femeile au fost cu totul absente din viața social-politică, dar prezența lor se manifestă la nivelul curților imperiale la nivel individual, un cadru de mase fiind inexistent. Chiar și înainte de izbugnirea revoluției franceze din 1789, femeile frecventau cluburile științifice și politice, participau la dezbaterea problemelor filozofice, științifice, religioase, sociale și, din ce în ce mai mult, politice, desigur în măsura în care accesul le era permis. În iulie, când a început revoluția prin asaltul Bastiliei, femeile și-au dovedit dârzenia, combativitatea și înflăcărarea. Un grup de femei franceze a elaborat 17 articole cuprinzând „drepturile femeilor”, ca amendament la „Declarația drepturilor omului”. Era o cerere complementară a Declarației care, din punctul lor de vedere omisese ștergerea marii inegalități moștenite din perioada feudalismului. Astfel au rămas în memoria colectivă cuvintele: „dacă femeia are dreptul să se urce pe eșafod, trebuie să aibă dreptul să se urce și la tribună”.
Ideilor liberale, în domeniul feminismului, pledează, la nivelul acțiunii și teoriei politice, pentru egalitate în drepturi între femei și bărbați. Pornind de la următoarele supoziții: facultatea rațiunii este aceiași la ambele sexe, prin urmare, femeile ca și bărbații, sunt capabile să-și urmărească propriile interese, să se autoguverneze, sunt ființe autonome, rezultă că nu există nici un motiv – altul decât obstacole artificiale, create de societatea tradițională – pentru că femeile să nu acceadă la profesii și politică. Dar pentru ca această condiție de aservită a femeii să fie schimbată, este necesar ca femeile să beneficieze de autonomie, drept la proprietate, aceleași drepturi la divorț, să aibă drepturi egale la educație și muncă, la reprezentare politică și vot. Se păstrează ideea diviziunii sexuale a muncii, activitățiile casnice revenind femeilor. Totuși ele vor avea posibilitatea de a alege între competiția profesională și rolul de soții și mame.
În evoluția istorică a feminismului pe plan mondial, putem vorbi de o clasificare în valuri a feminismului. Cea mai recentă clasificare a fost prezentată la Amsterdam, în anul 1994, la conferința Internațională Six Feminist Waves Languages of Feminism în Modern History și menționează șase astfel de valuri ale feminismului.
1) perioada " Querelle de femmes" (1400-1600) care este dominată de influența Cristinei de Pisan, cea care abordează problema identității femeilor și șansa lor de a-și extinde puterea și influența politică;
2) feminismul raționalist (specific secolul al XVII-lea) este influențat de scrierile lui Poulain de la Barre și Cristian Thomasius care, promovează egalitatea sexelor și legitimitatea dobândirii statului juridic și moral de egalitate a femeilor cu bărbații;
3) feminismul iluminist (1750-1800) este marcat de ideile lui Mary Wollstnecraft precum și ale lui Locke sau Rousseau. Sunt introduse în discurs concepte precum: femeie, feminin, virtute, rațiune, forța, șanse egale ori statut de cetățean;
4) feminismul utopic (1820-1920) lansat de gruparea Saint-Simion ce viza elibererea culturală a femeii prin practicarea unei literaturi numite "parole de femme"- expresie introdusă de Claire Demar;
5) feminismul liberal (1860-1920) are la baza rațiunea ca armă principală a emancipării.
6) feminismul contemporan (după anii '60), a cărui apariție a fost marcată de publicarea cărții "Al doilea sex" (1949) de Simone de Beauvoir.
Un alt mod de a ilustra cornologia feminismului, prezentat în literatura de specialiate este cel „în valuri”. În România, de această problemă s-a ocupat profesorul universitar doctor Mihela Miroiu, de la Facultatea de Științe Politice și Administrative, București, coordonatoare a colecției Editurii Polirom, „Studii de gen”.
În cărțile și articolele publicate de domnia sa, cronologia feminismului se împarte în trei valuri succesive, fiecăruia corespunzândui o anumită perioadă.
Feminismul valului I a fost caracterizat ca fiind un „feminism al egalității" datorită faptului că scopul său declarat a fost dobândirea unui statut juridic egal pentru femei în raport cu bărbații. Debutul feminismului modern este relativ greu de menționat. Unele păreri îl plasaza în perioada renașterii, perioadă supranumită Querelle des femmes (1400-1600). Valul I al feminismului ia sfârșit, în momente diferite, în funcție de perioada în care egalitatea în drepturi civile și politice între femei și bărbați devine un fapt consacrat în Constituție, legi, reguli și practici, dar și în educație..
Feminismul valului I s-a adresat problemelor cotidiene ale unor categorii de femei : cele albe, de cultură europeană, aparținând clasei de mijloc. El nu s-a adresat în mod deosebit, problemelor rasiale și a celor caracteristice femilor aparținând clasei muncitoare. Obiectivele principale ale acestui prim val al feminismului au fost: accesul femeilor la educația superioară, reforma învățământului la nivel gimnazial și liceal, accesul femeilor la unele profesii de la care erau excluse (mai ales cea de medic), recunoașterea dreptului de proprietate pentru femeile măritate, îmbunătățiri ale legislației în ceea ce privește problema divorțului și custodiei asupra copiilor. Dreptul de vot a fost însă cea mai importantă revendicare a primului val feminist.
Feminismul valului II apare la mijlocul secolului XX, după o lungă perioadă de militantism feminist, la finalul căreia, drepturile civile și politice egale pentru bărbați și femei au devenit o realitate pentru cele mai multe femei din lume (ONU a impus acest lucru pentru țările membre). Ar fi greșit să considerăm ca feminismul și-a atins scopul și și-a pierdut rațiunea de a exista, în condițiile în care egalitatea dintre femei și bărbați s-a păstrat doar la nivelul legislației.
Astfel valul II este supranumit cel al „diferenței și eliberării”, încercând să răspundă la întrebarea: „de ce, în ciuda egalității formale, femeile rămân cetățene de rangul al doilea?". Realitatatea este că în urma primului val, femeile rămân marginale din punct de vedere cultural, economic și politic. Bărbații și femeile sunt egali în fața legii, dar șansele lor nu sunt egale, iar femeile și bărbații nu sunt parteneri, nici în viața privată, nici în cea publică. Evoluția feminismul valului II este diferit în funcție de zonă, în centrul și estul Europei, sunt influențat de comunism. El juca un dublu rol, de sprijin, dar și de opresiune.
Feminismul valului III, ia naștere la sfârșitul anilor 80, începutul anilor 90 și tratează diferențele dintre femei în contexte sociale și politice diferite. Caracteristic acestui val al feminismului, este încercarea de integrare prin diferențe și multiplicitate.
2.2 Curentul feminist în România
În România, la 24 de ani de la răsturnarea regimului comunist, libertatea de expresie a permis o cercetare nelimitată, iar teme odinioară absente sau ocolite cu bună știință, au început a fi dezbătute și studiate. În ultimii ani, feminismul, definit ca o doctrină care vizează emanciparea femeii în toate domeniile vieții, deține un loc proeminent în cadrul temelor de cercetare științifică abordate în mediul universitar românesc, fapt care determină posibilitatea efectuării unor analize a fenomenului.
Feminismul și-a făcut apariția și în spațiul românesc începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea și s-a dezvoltat aproximativ sincronic cu cel european, diferențele fiind sesizate la nivelul realităților sociale, culturale și politice locale.
În România însă, utilizarea termenului de feminism, întâmpină numeroase dificultăți: este tratat ca având o conotație negativă sau ca fiind nepotrivit pentru o experiență postcomunistă. Lipsa conștiinței că există o istorie veritabilă a feminismului românesc reprezintă un alt motiv de respingere.
Societatea românească era una tradiționalistă, în care mai dăinuiau vechile cutume conform cărora femeia era inferioară bărbatului și dependentă de acesta. Biserica susținea că femeile trebuie să fie ascultătoare și supuse taților și soților lor. În ceea ce privește căsătoria, aceasta nu putea fi alegerea femeii, ci era determinatã de voința părinților, fetele fiind obișnuite de mici cu gândul că se vor căsători și vor trebui să devină neveste bune pentru viitorii lor soți. Aceste mentalități învechite nu vor reuși să împiedice progresul societății românești, care va contribui substanțial la emanciparea femeii. În mediul citadin, femeia a fost nevoită în cele mai multe cazuri să iasă din cercul familiei pentru a-și găsi o ocupație, a-și câștiga existența sau din dorința de a fi independentã. O parte a tinerelor de la sate vor emigra pentru anumite perioade de timp spre capitală, în casele boierilor, trimise de părinți ca fete în casă, unde vor lua nemijlocit contact cu modă și schimbările vremii. Sub înaltul patronaj al reginei Maria, căreia multe dintre feministe îi erau apropiate, acestea vor participa la acțiuni filantropice ͣîngrijind răniții și ocrotind văduvele și orfanii de război.
Mișcările feministe de pe teritoriul românesc au fost atestate documentar începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, aproximativ în același timp cu mișcări asemănătoare din țările occidentale.
Participarea femeilor la evenimentele care au dus la nașterea României moderne (Revoluția de la 1848, Unirea principatelor, Războiul de independență, Unirea de la 1918) a condus la dezvoltarea organizațiilor de femei și integrarea lor în efortul general democratic pentru reformarea societății romanești și pentru menținerea spiritului național în provinciile aflate sub dominație străină.
Paraschiva Câncea susține că revendicări care animau acțiunile de la sfârșitul secolului al XIX-lea aveau trei tipuri de revendicări : emanciparea economică a femeii, emanciparea culturală și emanciparea civilă și politică.
Emanciparea femeii nu a fost însă un ideal promovat exclusiv de mișcările feministe, ci a apărut ca parte a unui ideal de modernizare împărtășit de elitele sociale și politice. Începând cu deceniul al patrulea a secolului al XIX-lea, emanciparea femeii a constituit un subiect prezent în conștiința publică, atât prin obiectivele organizațiilor de femei, cât și prin programele de modernizare a țării.
Totuși secolul al XIX-lea a trăit cu certitudinea inferiorității intelectuale a femeii, certitudine care justifica interdicția participării acesteia la viața politică. Imaginea semnificativă care regla prezența femeii în societate la acea dată pare a fi fost aceea de “soție, mamă, administratoarea casei”. Conștiința publică, la nivelul ei cel mai sensibil și în forme insulare, începe să caute totuși o acomodare cu perspectiva unor noi roluri pe care femeia și le-ar putea însuși în spațiul extra-familial. Se considera că femeile ar fi apte pentru unele profesii intelectuale și trebuie să primească instrucția necesară. “Se afirma formal că emanciparea femeilor este o problemă importantă, dar nu a prezentului, ci a viitorului”.
Abia după 1918, se poate vorbi de o mișcare feministă activă și coerentă în spațiul românesc. În această perioadă ia naștere emanciparea femeii, ea trecând de la stadiu de femeie de casă la cel de doamnă de societate. În perioadă anterioară ea a parcurs o primă etapă, de coagulare, în care un rol important l-au jucat saloane, asociații sau grupuri cu preocupări intelectuale, culturale și sociale. Ele urmăreau printre altele să demostreze că accesul femeii în educație este un fenomen firesc în dezvoltarea unei societăți.
Următoarea etapă a fost influențată de către femei care, având posibilitatea de a studia în străinătate, s-au întors de acolo hotărâte să schimbe starea defavorizată a femeii române. Feminismul ca mișcare, s-a impus între anii 1918-1929. Promotoarele lui au fost tot femeile aparținând unei anumite categorii sociale: acele care au studiat și au călătorit cunoscând evoluția mentalităților din țările europene și, în același timp, dovedind dorința de a obține realizări în zona creației artistice și intelectuale, dar și cele care au militat pentru drepturile politice ale femeilor.
În România, feminismul valului I a fost în cea mai mare parte sincronizat cu cel apusean și a plecat de la asemănări doctrinare. Dezvoltarea feminismului românesc s-a datorat unor femei foarte educate, în străinătate și cu acces la informație internațională și care prin activitatea desfășurată în cadrul asociațiilor de femei au făcut posibilă emanciparea feminină. În România, valul I s-a caracterizat prin faptul că era un feminism al elitei, chiar dacă a evoluat spre cereri de drepturi pentru toate categoriile de femei.
După Primul Război Mondial, femeile, elitele feminine, devin un interlocutor social tot mai exigent, cu o voce publică distinctă. Ar fi eronat, să privim feminismul de la noi numai ca pe un simplu import, o altă formă fără fond. Experiența tragică a războiului și realizarea în mod surprinzător și puțin sperat a Marii Uniri au declanșat un orizont al speranței extrem de extins, care cu greu ar fi putut fi acoperit de organizarea politică, socială și culturală ce le-a succes. Interbelicul românesc stă sub povara acestei așteptări care inevitabil e înșelată și a unei nevoi de autodefinire eșuată. Femeile înregistrează semnele schimbării, și vor să contribuie la urgentarea ei.
Feminismul românesc interbelic, pune în primejdie gruparea tradițională a imaginilor asociate feminității. El reușește, măcar la anumite nivele, să instituie o criză a reprezentărilor sociale tradiționale ale feminității, cheamă femeia să învețe rolul de “cetățeancă”, o introduce în arena competiției sociale și propune o rediscutare a contractului civic și politic tocmai în momentul în care un stat monopolizat de bărbați își afișează forța să. Discursul feminist tentează femeia cu un set de identificări care să o determine să dezerteze din închiderea pasivității, circumscrierea domesticului și să renunțe la beneficiul adus de supunere.
2.3 Asociații de femei înființate înainte de 1918
Procesul de emancipare a femeilor din provinciile locuite de români, debutează în secolul XIX și îmbracă, în primă fază haină unor asociații de caritate, care urmăresc rezolvarea sau îmbunătățirea unor probleme sociale. Baza materială pe care aceste asociații o au provine de la donațiile adernților .
Prima asociație feminină se constituie în 1815 la Buda și urmărește susținerea financiară a școlilor de rit ortodox din Regatul Ungariei. „Societatea femeilor române din Buda” avea 33 de membre provenite din familii de negustori macedo-romani. Referindu-se la această societate presa din Buda, în 1817, relevă faptul că din „dorința de a veni în ajutorul culturii au format o societate și s-au obligat în puterea unui statut să contribuie fiecare anual cu o anumită sumă de bani”.
Prima societate feminină importantă din țările române s-a înființat la Brașov, în 12 martie 1950. „Reuniunea Femeilor Române din Brșov” a fost creată pentru a ajuta la creșterea fetițelor orfane din sud-estul Tansilvaniei, dar s-a integrat în contextul mișcării de eliberarea a românilor din Imperiul Habsburgic. „Reuniunea” funcționează permanent, sub președenția Mariei Nicolau, și în 1866 ajută la crearea unui internat destinal orfanelor. Printre cei care au sprijinit „Reuniunea” se numără și Gheorghe Barițiu și Andrei Mureșanu. Exemplul brașovencelor a fost urmat de femeile din Deva care au creat în 1886 „Reuniunea femeilor românce din comitatul Hunedoara”, care pe lângă sprijinirea fetelor și văduvelor din comitat, promovează industria de casă țărănească, deprinderea femeilor cu activități folositoarea familiei și păstrarea datinilor. Hunedorencele, susțineau defapt produsul popular țărănesc, component al culturii naționale, organizând expoziții de industrie casnică în diverse orașe ale Transilvaniei.
Dorința de ajutorare a situației românilor le-a determinat și pe româncele din Lugoj să se organizeze într-o societate cu caracter filantropic, care susținea accesul la învățământ a tineretului român. „Reuniunea ajutătoare a doamnelor române din Lugoj” a luat ființă în septembrie 1864.
În a doua jumătate a secolului XIX au luat ființă astfel de reuniuni pe întreg teritoriul Transilvaniei, numărul lor depășind 60.
Formarea acestor reuniuni, precum și a unei ideologii specific feministe, se realizează treptat, în funcție de maturizarea societății românești, de sporirea indicelui de cultură și de transformare a mentalității colective în raport cu realitățiile social-politice și instituționale ale Transilvaniei. Apariției presei românești, și a organizației Astra, a cărei program susținea ridicarea calitativă a populației prin educație și cultură, contribuie la formarea unor opinii favorabile feminismului în spațiul public românesc din Transilvania.
După unirea principatelor, în Iași, se înființează, în 1863 un „Cerc” de femei, care din 1867, se numește „Reuniunea femeilor române”. Scopul reuniune să este ajute fetelor orfane să acceadă la educație și la o meserie. La 26 septembrie 1869 „Reuniunea” deschide prima școala profesională de fete de pe teritoriul României.
Sub conducerea Comitetului Central al femeilor, de la Iași, în timpul Războiului de Independență, s-au creat numeroase comitete de femei, în toate provinciile românești, pentru îngrijirea soldaților răniți și a orfanilor de război.
În București, între 1879 și 1892 se înființează secțiile feminine ale Societății Concordia Română și Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor. În 1893, se constituie societatea de ajutor mutual de femei „Ajutorul”. Aceasta era afiliată la PSDMR, care în programul său cuprinde revendicări de natură politică și socială pentru femei.
În 1890 ia ființă „Societatea Doamnelor Române” din Bucovina cu sediul la Cernăuți. Societatea deschide filiale în peste 30 de orașe ale provinciei.
În octombrie 1894 se înființează la Iași „Liga Femeilor Române”. Obiectivele pe plan intern ale Ligii erau ajutorarea femeilor vârstnice, tinere, a elevelor, orfanelor, dar și organizarea de conferințe și dezbateri pe tema emancipării femine. De asemenea, a trimis petiții în vederea revizuirii Constituției, cerând drepturi politice pentru femei. Pe plan extern, urmărea succesele mișcării de femei din alte state și s-a afiliat la „Uniunea Internațională a Femeilor”.
Tot la Iași, în 1900, la inițiativa unor intelectuale precum: dr. Ecaterina Arbore, dr. Virginia Alexandrescu, sa constituit „Societatea Sprijinul”, în vederea educării femeii muncitoare și în 1908 apare prima asociație a femeilor angrenate în câmpul muncii, „Uniunea Educatoarelor Române” .
La începutul secolului XX, activitatea femeilor din București se intensifică și are în vedere educarea femeilor. Astfel apar în 1904 asociația „Cultura și Ajutorul Femeii”, în 1910, „Societatea Ortodoxă Națională a Femeilor Române” și în 1911 asociația „Emaniciparea Femeii Române”(din 1913 își schimă numele în „Drepturile femeii” și se alfiliază la „Alianța Internațională a Femeilor”).
În 1913 are loc Congresul reuniunilor de femei din Transilvania, unde s-a hotărât înființarea „Uniunii Generale a Femeilor Române din Ungaria”.
În Transilvania, problema emancipării feminine capătă un caracter național pronunțat, ideologia acesteia servind idealurilor mișcării pentru libertate și unitate națională. În acest context, ideile de emancipare socială și politică a femeii, deși reprezintă o necesitate a progresului civilizației, nu constituie singurul obiectiv, ci este corelat cu ideea emanipării naținunii, căci emanciparea reală a femeii nu poate fi realizată decât după eliberarea națiunii și formarea statului național.
În timpul Primului Război Mondial, organizațiile de femei au fost implicate activ în sprijinirea frontului românesc. Colaborând cu Crucea Roșie, s-au ocupat de îngrijirea răniților și ofranilor.
2.4 Asociațiile de femei în perioada interbelică
În anul 1918 ia ființă la Iași, „Asociația pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeii Române”, sub conducerea membrelor fondatoare: Calypso Botez, Izabela Sadoveanu, Eleonora Stratilescu, Maria Buțureanu și Ella Negruzzi.
Scopul Asociației, anunțat de statutele și programului său, era „de a lupta pentru emanciparea deplină civilă și politică a femeii române, de a pregăti femeia pentru exercițiul drepturilor politice și pentru îndeplinirea funcțiunilor publice, de a lucra pentru întărirea și dezvoltarea mișcării feministe…, de a coordona și solidariza, într-o acțiune unică, acțiunile izolate…”.
Între 1918 și 1920 se crează la București „Cercul Femeilor Socialiste”, care, în frunte cu Rozalia Frimu și Paula Măgură, deschide filiale în marile orașe din țară.
Tot la București, se constituie în 1921, ”Consiliului Național al Femeilor Române”, o structură prin care se urmărea afilierea la „Consiliul Internațional al Femeilor” (Internațional Council of Women) de la Londra. Obiective consiliului erau „de a stabili legături de simpatie și solidaritate între toate manifestările activității feminine și feministe din România Mare, de a lucra la dezvoltarea inițiativelor de ameliorare a condițiilor juridice, economice și morale ale femeii, pentru ca ea să poată contribui din ce în ce mai bine la prosperarea familiei și a societății, să facă cunoscută activitatea femeilor în străinătate, să afilieze Consiliul Național al Femeilor Romane la Consiliul Internațional al Femeilor, pentru a putea participa la Congrese internaționale”.
Din inițiativa Alexandrinei Cantacuzino, s-a creat în cadrul „Consiliului Feminist Internațional„, întrunit la Roma, în 1923, „Mica Înțelegere Feministă”, la care au aderat: Cehoslovacia, Polonia, Iugoslavia, Bulgaria și Grecia.
Tot în 1921 se constituie la București, „Asociația Generală de Asistență Socială”. Sub tutela ei se vor afla peste 60 de societăți de binefacere din intraga țară.
Între 1925 și 1927 se constituie, la București, asociații care sprijină femeia intelectuală sau cea aflată în câmpul muncii. Este vorba de ”Federația Femeilor Universitare”, „Societatea Scriitoarelor Române” și „Asociația Generală a Femeilor Funcționar Public”.
Anul 1929 este unul foarte important pentru feminismul românesc, dar este și anul în care Alexandrina Cantacuzino constituie la București, Gruparea Națională a Femeilor Române. Gruparea are scopul de a pregăti din punct de vedere politic femeia.
Al doilea deceniu interbelic este marcat de asociațiile feministe care sprijină femeia muncitoare. În acest sens, în 1930 se crează la București, „Uniunea Femeilor Muncitoare din România”. Ea va deschide filiale în toată țara și va participa în 1931 la „Congresul Internațional al Femeilor Socialiste” de la Viena.
O altă categorie de asociații care apar după 1930 este reprezentată de asociațiile feministe antifasciste. În 1936 se înființează la București, „Frontul Feminin”, care a antrenat femeile în manifestările de protest antirăzboi, din timpul campaniei electorale din 1937.
Capitolul III. Încercări de obținere a drepturilor politice
3.1 Discuții privind acordarea dreptului de vot pentru femei între 1866 și 1918
Mișcarea pentru obținerea de drepturile electorale pentru femei nu a fost o simplă anexă, mereu amânată, care a însoțit procesul de democratizare, ci s-a situat în contextul mișcării feministe mai largi, care a urmărit atât egalitatea drepturilor politice, cât și autonomia femeilor. La baza eforturilor de democratizare a „statului masculin”, mișcarea feministă a așezat concepte care exprimau situația și interesele sexului femeiesc. A adăugat temelor devenite clasice de-a lungul epocii moderne – libertate, egalitate și cetățenie individuală, reală sau pretinsă – o dimensiune specific feminină, care rezultată dintr-un interes comun al tuturor femeilor și care își avea rădăcinile în discriminarea comună, în îndatoririle din interiorul și din afara gospodăriei.
În România, ideea de acordarea a drepturilor electorale pentru femei ia naștere în dezbaterile care au precedat Constituția din 1866, în cadrul general al discuțiilor privind votul universal. Se remarcă propunerea formulată de către Cezar Bolliac, care susținea dreptul la vot fără deosebire de sex. Propunerea să va fi respinsă de conservatori, dar și de liderii vremii. Ion Heliade Rădulescu, într-o broșură publicată în epocă, se va exprima vehement împotriva ideei de acordare a drepturilor electorale pentru femei, mentionaând că acestea vor fi acordate în „alți timpi, alte gesturi și alte costume”.
Fără îndoială că acordarea drepturilor electorale femeilor prin Constituția de la 1866 ar fi fost o premieră mondială, dar, ar fi fost și o schimbare care nu avea legătură cu realitățile societății românești de atunci.
În mai 1878 a fost propus, de către guvern, un proiect de lege pentru organizarea comunală, care deschidea o foarte îngustă cale pentru participării femeilor la alegerile comunale, dar care este lipsită de aplicabilitate. Marele ei merit este readucea în dezbaterile parlamentare a problemei drepturilor femeilor. Legea stabilea prin articolul 167 drepturi largi de participare a bărbaților la alegerile comunale urbane, în calitate de proprietari de imobile, patentari de orice clasă, liber-profesioniști, preoți, profesori, învățători sau dacă nu se încadrau în nici una dintre aceste categorii, pentru cei care plăteau o chirie de cel puțin 100 de lei în București și 50 de lei în alte comune urbane.
În continuare, proiectul prevedea la același articol că „femeia văduvă, pentru imobilele ce le are sau pentru patenta ce plătește, poate delega dreptul de alegător unuia din fiii săi sau, în lipsa de fiu, unuia din ginerii săi, făcând declarațiune formală comitetului comunal la epoca confecționării listelor electorale comunale". Acest proiect a dat naștere unor numeroase dezbateri în Cameră. Rezultatul a lor, a fost însă contrar încercărilor de susținere a emancipării femeii în general, sau de acordare a unui drept de vot, fie el și limitat. Adunarea Deputaților nu numai că a respins propunerile de delimitare mai clare a categoriilor de femei beneficiare a drepturilor prevăzute în proiect sau de extindere a lor asupra tuturor femeilor, care joacă rolul de capi de familie, posesoare de imobile sau plătind patente, dar a fost respins tot aliniatul referitor la drepturile femeilor din proiectul guvernamental.
Dezbaterile privind dreptului de vot al femeilor s-au mai reluat în 1882, printr-o intervenție a lui Al. Lahovari, care susținea că nu se putea vorbi de o reală aplicare a dreptului de vot universal, cât timp nu se acordau și femeilor drepturi politice în condiții identice cu bărbații
Un nou prilej pentru a redeschide discuțiile privind drepturile politice ale femeilor a fost modificarea Constituției din 1884. În acest context, șaptesprezece deputați, printre care C.A. Rosetti, N. Ionescu, I. Sturză, C. Nacu, au semnat o propunere privind acordarea dreptului de a vota direct pentru femeile nemăritate și văduve. Propunerea a fost însă respinsă.
Ideologia feministă a fost dominată de idealul culturalizant al educării femeii, problema drepturile politice constituind doar un punct important în cadrul programelor feministe. Totuși, în unele articole, scrise cu precădere de femei, au început să facă referiri, cei drept timid din deceniul al 7-lea și tot mai insistent din deceniul al 9-lea al secolului al XlX-lea, care fac referire la emanciparea economică și civilă a femeii. Problema a fost dezbătută în diverse publicații ale epocii, dar și în conferințe publice în cadrul cărora au fost exprimat opinii asupra condiției femeii și posibilității reale de emancipare a ei. Ca și în alte zone, „faza dezbaterilor ideologice a premers faza dezvoltării organizatorice a unei mișcări feministe”.
În 1894, „Reuniunii Femeilor Române” de la Iași se transformarmă în „Liga Femeilor” și realizează o acțiune de pionierat în direcția lărgirii de către această societate a telurilor sale feministe. „Liga Femeilor” își propune să scoată femeia din rândurile minorilor, să o ajută să-și câștige singură un venit, să o ajute să-și îmbunătățească starea culturală pentru a-și asigura singura existența. Totuși, la acea dată, societatea românească nu era pregătită să primească un asemenea program. Deși au existat încercări de a extinde „Liga Femeilor” în teritoriu, ele n-au fost susținute de acțiuni care să permită crearea de filiale. Inițiativa Ligii Femeilor nu a fost singulară, mai ales în anii premergători Primului Război Mondial, când s-au înregistrat demersuri susținute în vederea fondării de societăți ale femeilor.
Reprezentante ale elitei feminine a timpului, au efectuat studii în străinătate, mai ales în Franța, unde au stabilit diverse contacte cu cercuri feministe occidentale, apropiandu-se de ideologia feministă occidentală, în spiritul căreia au militat la revenirea în țară. Un bun exemplu în acest sens este cel al Eugeniei Reuss-Ianculescu, care a devenit în 1889 membră a „L'Union des Femmes” din Paris. În țară, ea a urmărit difuzarea ideilor feminismului, printr-o serie de conferințe organizate în diferite orașe din țară pe parcursul mai multor ani. În 1911 ea pune bazele unei asociații numite, „Emanciparea Femeii”, a cărei scop este emanciparea morală, juridică și economică a femeii. Promovarea obiectivelor se realiza prin conferințele de popularizare a scopului emancipării, cercurile de cultură, școlile practice. În 1911, numărul membrilor asociație, se ridicau la 100, în rândurile lor numărându-se și bărbați. Între 1915-1916 asociația ajunge la 205 membrii. După schimbarea denumirii, în 1913 în „Drepturile femeii” și adoptarea unui nou statut, cu obiective clare privind egalitatea femeii și a bărbatului, la 4 iunie 1913 s-a afiliat la „Alianța Internațională pentru Sufragiu Feminin” (Internațional Woman Suffrage Alliance)
În anii premergători războiului se remarcă o extinderea a inițiativelor sufragiste. În acest sens, remarcăm extinderea programului inițial al „Unirii Educatoarelor Române”, creată la Iași în 1905, din problema educației și instruirii feminine, la revendicarea dreptului de vot, pentru unele categorii de femei, printr-o petiție în Parlament, în 1914.
Mișcările feministe în domeniul drepturilor politice erau încurajate și de faptul că unele state nordice au acordat, înainte de primul război mondial dreptul de vot femeilor. Pioniere în acest domeniu sunt Finlanda, în 1906 și Norvegia în 1907.
Acțiunile societăților feministe, în vederea obținerii dreptului de vot, au cunoscut o perioadă de stagnare, în timpul primului război mondial, fapt datorat plecării soldaților pe front, fapt care a ridicat în fața femeilor problema întreținerii familiilor. În asociațiile feminine, locul agitației privind dreptul de vot a fost luat de susținerea cauzei naționale. Astfel, în paralel cu modele străine ale mișcării feministe internaționale, publicistica transilvăneană, oferă spații ample publicității feminismului din România. Articolele care vizează tematica feminismului din România nu sunt lipsite de semnificații naționale, „ilustrând valoarea de model general național a manifestărilor culturale sau politice din România pentru românii din monarhia dualistă”.
Spre finalul războiului însă, se va remarca însă o nouă mobilizare în direcția obținerii de drepturi electorale. În 1917, este adresat un memoriu atât paralamentului, cât și guvernului, prin care asociațiile de femei, cer deplina egalitate civilă a femeii cu bărbatul. Senatorul Constantin Nacu, redactează un proiect de lege în acest sens, proiect care nu va fi însă dezbătut, datorită situație precare în care se află guvernul aflat la Iași.
Totuși, în 1918, în timpul guverunul condus de Alexandru Marghiloman, femeile din România primesc pentru prima oară dreptul la vot, prin legea inițiată de Simion Mehedinți privind organizarea învățământului și a Comitetului Euforiei Școlilor. Din păcate, pentru acțiunea feministă din România, legislația guvernului Marghiloman va fi abrogata.
În provinciile unite, în 1918, situația femeilor era superioară celei din Vechiul Regat, cel puțin în ceea ce privește drepturile civile și politice. Consecința imediată a acestei realități a fost impulsul dat dezbaterilor sociale privind situația drepturilor femeii.
3.2 Evoluția eforturilor pentru obținerea dreptului la vot în perioada interbelică
România a urmat trendul european în ceea ce privește mișcarea de emancipare civilă și politică deplină a femeilor. Acest fenomen are loc în condițiile în care Primul Război Mondial a dovedit rolul și importanța pe care femeile le-au avut nu numai în sfera vieții private, ci și în cea a vieții publice. Pentru femei, una din consecințele pe termen lung a primului război mondial a fost aceea a sporirii „vizibilității” femeii în societățiile moderne, fapt ce a condus la propulsarea lor cu relativă repeziciune pe scena vieții publice.
Problema drepturilor femeii vine odată cu celelalte refome, care se impun după îndeplinirea obiectivului național, dar în timp ce acestea din urmă se bucură de un „acord aproape unanim”, chestiunea „femeiască” trebuie să treacă de „egoismul brutal și rece al unora”, de „sentimentalismul sterp al altora”, și de „toate acele forțe obscure ale tradiției și ale rutinei”. Ceea ce constată un contemporan al epocii este că, în spațiul românesc, feminismul nu constituia o amenințare pentru liniștea vieții publice, în timp ce simțul de dreptate socială era prea puțin dezvoltat pentru a se putea spera, măcar, la o acțiune notabilă în acest sens. Același jurnalist, susținător al mișcării, considera că excluderea femeii de la viața publică nu avea nicio justificare, în condițiile în care viața politică interesa deopotrivă națiunea întreagă, deci și femeia. Aceasta nu era „nedreptățită” numai din perspectiva dreptului public, ci și de Biserică, morală, Codul Civil și întreaga organizare socială, care o priveau ca pe o „ființă inferioară”. Această situație nu se putea schimba decât printr-o „întinsă reacțiune a spiritului public”, care să determine obținerea deplinei egalități, a unei echitabile distribuiri a funcțiilor publice și, în final, a drepturilor politice.
Dorina Zileriu, într-un articol din 1925, remarca faptul că, în pofida avântului luat de mișcarea feministă în acești ani, explicabil prin schimbarea situației populației feminine (cu precădere cea urbană) după război, „toată trudă și dragostea depusă de femei pentru triumful cauzei lor – din cauza unor prejudecăți nebazate – roadele sunt neînsemnate”. Bărbaților le era teamă că printr-o emacipare deplină a femeii, aceasta nu ar mai fi fost „o păpușică ademenitoare, un fulg de zăpadă plin de grațiozități”, care putea fi influențată, ci ar fi deveni „o femeie muncitoare, care se cultivă și are caracterul format”, fiind conștientă de menirea și responsabilitățile sale familiale, sociale și civile. Acesta era obiectivul principal al mișcării feministe
Primii ani postbelici reprezintă o perioadă propice pentru realizarea procesului de extindere a drepturilor electorale și asupra femeilor. Încă din timpul războiului se propunea Camerei Deputaților o reforma electorală, prin care femeile eligibile puteau vota pentru consiliile județene și comnunale. Propunerea era susținută prin argumnte precum: înclinarea deosebită a femeii către acțiunile gospodărești, de asistență, de cultură, care intrau în atribuțiile acestor organe administrative.
În dezbaterile din lunile mai și iunie 1917 oameni politici că și dr. Nicolae Lupu, Gr. Trancu-Iași, I.Th. Florescu, Nicolae Iorga au susținut ideea acordării dreptului de vot femeilor la alegerile pentru Parlament. În cadrul Adunării Deputaților, I.Th. Florescu, prezintă o petiție semnată de 200 de femei, având aceiași tema. O petiție similară, semnată de Olga Sturză, Maria Moruzzi, Cella Delavrancea, Maria Onciu, Matilda Poni, Calypso Botez, a fost prezentată de Paul Bujor în cadrul Senatului. Pentru a-și argumenta cererile, petiționarele au invocat contribuția feminină la susținerea economiei în absența bărbaților mobilizați, acțiunile de asistență socială prestate, inclusiv prin „Crucea Roșie". Prin acestea, ele doreau să dovedească capacitatea femeilor de a fi profesor, medic sau funcționar public.
Declarațiile politice ale vremii susțineau măcar verbal revendicările de emancipare ale femeilor. Liberalii, conservatorii, dar și naționalist democrații se declarau în favoarea acordarea unor drepturi femeilor. Chiar și partidele politice apărute după război, din dorința de a se impune în viața politică, se arătau favorabile unor concesii în problema emancipării feminine. Liga Poporului milita pentru emanciparea femeilor, acceptând și drepturi politice, pe lângă cele civile. Și poziția Partidului Țărănesc era în favoarea emancipării femeilor, o poziție similară având și tabăra socialistă.
Partidele politice provenite din noile provincii se declarau favorabile votului femeilor. Revoluțiile naționale din aceste provincii au introdus femeile în organismele reprezentative constituite. În Basarabia, din Sfatul Tării, făceau parte 2 femei. Aici, Elena Alistar a încercat să obțină o coordonare a activității feministe din această provincie cu cea din Vechiul Regat, în ideea unei solidarități care trebuia să conducă la îndeplinirea obiectivelor de emancipare a femeii. Astfel, această lideră a participat la congresele Asociației de la Iași și București, în calitate de reprezentantă a femeilor din Basarabia, stabilindu-se astfel o legătură cu Alexandrina Gr. Cantacuzino, care a susținut constituirea de filiale ale societăților din Vechiul Regat în celelalte provincii. În Transilvania, din Sfatul Tarii făcea parte și o femeie, Nora Lemeny. De altfel, în Declarația de la Alba Iulia era prevăzut votul universal, egal, direct, secret, pentru ambele sexe.
În perioada 1918-1921 a fost adoptată o nouă legislație electorală, care nu a adus însă nici o modificare în sensul lărgirii drepturilor politice ale femeilor. Comisia instituită de guvernul Vaida Voevod, pentru elaborarea unei legi electorale valabilă pentru întreaga țară, deși susținea principiul legitimității acordării drepturilor politice pentru femei, a amânat data adoptării unor măsuri. La 5 februarie 1920, s-a supus la vot problema drepturilor femeii, dar fără a fi discut despre ce anume drepturi era vorba. Nici schimbarea guvernului nu a adus o schimbare, modificările aduse de guvernul Avercscu la 9 aprilie 1920, nu au vizat nici ele acordarea dreptului de vot pentru femei. Abia în decembrie 1921, în urma depunerii unui nou proiect de lege electorală, de către guvernul Partidului Poporului au fost purtate discuții privind dreptul de alegător al femeilor. Propunerea de a acorda drept de vot fără deosebire de sex a fost în cele din urmă respinsă.
Pe scena europeană, situația acordării drepturilor electorale stătea însă diferit. Femeile din Finlanda și Norvegia și-au câștigat dreptul de vot înainte de primul război mondial. Danemarca și Islanda îl introduc și ele în 1915, însă state precum Marea Britanie, Irlanda, Canada, Georgia, Olanda, SUA, Federația Rusă, Germania, Letonia, Polonia, Austria, Belarus, Ucraina, Belgia, Luxemburg, Suedia, Estonia, Cehia, Slovacia, Armenia, Azerbaijan, Lituania vor recunoaște dreptul de vot pentru femei între februarie 1918 și octombrie 1921. Aceste acțiuni sunt influențate de decizia Societatea Națiunilor, să recunoscă, încă de la înființare, drepturile femeilor. România, membră fondatoare a Societății a trimis-o ca și delegat pe Elena Văcărescu.
Chestiunea acordării dreptului de vot femeilor a fost abordată și readusă în atenția opiniei publice de către asociațiile și ligile de femei din perioada interbelică. Acestea au dorit nu doar o emancipare de natură socială și civilă a femeilor, ci și exercitarea drepturilor politice prin obținerea dreptului de a vota.
În România interbelică, femeile vor primi dreptul de vot prin Constituția din anul 1938, însă natura regimului instaurat de Carol al II-lea va anula în fapt această reușită. În ciuda acestui lucru, în decursul deceniilor interbelice s-au înregistrat o serie de progrese din punct de vedere al prerogativelor politice feminine.
Un moment care a generat mari așteptări și intense dezbateri în epocă a fost votarea noii constituții a României unificate. Anteproiectul constituției cuprindea prevederea prin care se acordau drepturi civile integrale femeilor, fără a se menționa nimic în privința drepturilor politice. În cadrul comisiei constituționale au existat trei grupuri de opinie. Priumul grup în frunte cu D. Ioanitescu, Gh. Marzescu susținea proiectul în forma redactata, și recunoștea doar drepturile civile pentru femei. Cel de-al doilea grup, format din D. Drăghicescu, N.N. Săveanu și Ion Th. Florescu, susținea acordarea pentru femei a dreptului de a alege în consiliile județene și comunale. Ultimul grup se împotrivea categoric acordării de drepturi civile și publice femeilor. Acest grup, din care făceau parte P. Girboviceanu, Em. Pangrati, generalul Constantinescu, susținea că, prin recunoașterea drepturilor civile, se conducea la slăbirea vieții de familie, iar recunoașterea drepturilor politice ar fi condus la perturbări de natura socială în pătura societății țărănești, prin admiterea unui mare număr de femei în Parlament și în administrație s-ar fi produs un dezechilibru în organizarea politică.
Calypso Botez susținea că apariția „epocii de conlucrare liberă și coordonată” aduce o strânsă unitate a forțelor productive. În acest sens, oamneii trebuie să se consulte și să fie consultați. Ea considera că statul este o emanație a națiunii și reprezentanții națiunii trebuie să facă parte din stat și deci să voteze : ”Votul universal este organul suprem de exprimare a acestor păreri și a acestei voințe a națiunii; el reprezintă funcția de solidarizare socială a tuturor indivizilor care formează masa socială”.
Dezbaterile din comisia constituțională nu au adus modificări esențiale ale anteproiectului de Constituție. Prin urmare, articolul 6 a fost menținut sub forma care se regăsește în textul final: „Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condițiunile sub cari femeile pot avea exercițiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalități a celor două sexe”.
În ciuda faptului că drepturile politice pentru femei nu au fost obținute, Constituția de la 1923 a cuprins principiul cooptării femeilor în consiliile județene și comunale. Referitor la membrii acestor consilii se stabilea: „Membrii consiliilor județene și comunale sunt aleși de către cetățenii români prin votul universal, egal, direct, secret, obligatoriu și cu reprezentarea minorității, după formele prevăzute de lege. La aceștia se vor putea adăuga prin lege și membri de drept și membri cooptați. Între membri cooptați pot fi și femei majore".
Eforturile constante depuse de asociațiile feminine și presiunea pe care acestea au exercitat-o asupra liderilor politici pentru îmbunătățirea statutului civil și politic al femeii, au înregistrat succese parțiale. Noua lege a unificării administrative, promulgată în luna iunie a anului 1925 prevedea la articolul 10 obligativitatea cooptării consilierelor feminine în comunele reședință de județ și facultativ în celelalte comune urbane în funcție de numărul locuitorilor. Conform acestor prevederi, puteau fi cooptate maxim șapte consiliere în comunele urbane cu 250 000 de locuitori, cinci în cele cu o populație de 100 000, trei în cele cu 50 000 de locuitori și două în celelalte localități.
Deasemenea, votarea Legii pentru organizarea administrativă, la 3 august 1929, în perioada guvernării Partidului Național-Țărănesc, care avea înscrisă în programul său chestiunea acordării drepturilor politice femeilor, a reprezentat primul pas către exercițiul politic feminin. Conform textului legii, femeile primeau dreptul de a vota și de a fi alese în consiliile comunale și județene, acest drept fiind însă rezervat anumitor categorii de femei, fiind acordat doar dacă erau îndeplinite o serie de criterii. Astfel, primeau drept de vot femeile care erau absolvente ale învățământului secundar, normal sau profesional, ciclul inferior, funcționarele de stat, județ sau comună, văduvele de război, femeile care fuseseră decorate pentru activitatea depusă în timpul războiului și cele care conduceau societăți culturale, filantropice sau de asistență, la momentul intrării în vigoare a legii. Acest set de criterii a fost dezaprobat de către liderele feministe, care au formulat o serie de observații cu privire la efectul negativ pe care îl vor avea asupra prezenței femeilor la urne. Acestea și-au argumentat punctul de vedere subliniând faptul că obligația de a prezenta certificate de studii pentru femeile care urmaseră cursurile în formă de trei clase și nu de patru, cum se preciza în textul legii, era injustă pentru că limita numărul persoanelor care urmau să beneficieze de prevederile acestei legi. Persoanele cele mai dezavantajate de această lege erau, din punctul de vedere al liderelor feministe, femeile din Ardeal, care datorită contextului istoric se instruiseră în particular, și nu dețineu certificate de studii. Totodată era revendicat dreptul de vot și pentru femeile care conduceau întreprinderi agricole, industriale sau comerciale, precum și pentru cele care în timpul războiului fuseseră decorate, deportate, închise sau care în urma desfășurării unei activități sociale, ca și cea de soră de caritate, sau care fuseseră rănite sau contactaseră boli contagioase.
În ciuda acestor amendamente aduse de către liderele feministe textului legii, schimbarea criteriilor inițiale nu s-a putut realiza, astfel că numărul femeilor care se bucurau de dreptul de vot nu era unul foarte mare. Chiar și așa, datorită inhibițiilor generate de ideile preconcepute ale societății cu privire la dreptul femeilor de a vota, multe dintre femeile care aveau drept de vot, nu se prezentau la urne, temându-se de atitudinea zeflemitoare și de ironiile cu care erau întâmpinate de electoratul masculin. Astfel că, la limitările impuse de textul legii se adăgau cele impuse de societate, aceasta descurajând exercitarea dreptului de vot al femeilor.
Un caz ilustrativ a fost cel al alegerilor comunale desfășurate în anul 1930, atunci când s-au înscris pe liste pentru a vota doar 3 000 de femei din aproximativ 15 000 câte ar fi avut dreptul. Procedurile electorale erau și mai mult îngreunate de obligația femeilor care doreau să candideze de a se înscrie pe listele unor partide politice, fapt ce le făcea să depindă de deciziile liderilor acestora.
Astfel, la alegerile municipale, comunale și județene au candidat pe listele electorale ale Partidului Național-Țărănesc personalități implicate în mișcarea de emancipare feminină precum Ella Negruzzi, Calypso Botez, Margareta Paximade-Ghelmeceanu, Ortansa Satmary, în vreme ce altele ca și Sarmiza Bilcescu-Alimăneștianu sau Maria Pillat au candidat pe listele Partidului Național Liberal. În urma alegerilor, peste o sută de femei au devenit consiliere în întreaga țară. În comunele Cobia-Dâmbovița și Negrești, două femei ocupă funcția de primar.
Printre consilierele în funcție în anul 1934, și membre ale „Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor din România”, printre care se numărau Eugenia Reuss-Ianculescu, consilieră județeană, Calypso Botez, consilieră comunală la sectorul 1 București, Zefira Voiculescu, consilieră comunală la sectorul 2, Ortansa Satmary, consilieră la sectorul 3, Margareta Ghelmeceanu, consilieră la sectorul 4, Amalia Musotter, consilieră la Brașov, Alexandrina Vidrighin, consilieră la Timișoara, Sofia Petrescu, consilieră la Galați și Virginia Mellu, consilieră la Râmnicul Vâlcea.
Spre sfârșitul perioadei interbelice, lumea politică românească era încă departe de finalul dezbaterilor privind extinderea drepturilor de vot pentru femei. Acesteau au luat sfârșit, prin reforma constituționala care a precedat domnia autoritară a lui Carol al II-lea. Constituția din 1938 oferă, prin articolul 61, dreptul femeilor de a participa la alegerile pentru Adunarea Deputaților și pentru Senat. Acest drept de vot s-a obținut în momentul în care, pe fondul masurilor restrictive, caracterul universal al votului a fost anulat, ”puterea bultinului de vot acordat femeilor și bărbaților deopotrivă, fiind anulată de contextul politico-social”
În perioada interbelică, femeile care s-au dedicat luptei pentru obținerea unui statut civil și politic de egalitate cu cel al bărbaților, s-au confruntat cu o serie de obstacole. Organizațiile de femei au fost nevoite să negocieze în mod constant cu partidele politice care s-au aflat la guvernare pentru a obține realizarea dezideratelor și proiectelor lor. Odată ajunse la guvernare însă, acestea s-au dovedit reticente cu privire la revendicările feministelor.
Capitolul IV. Jurnalistica feminină în România în perioada interbelică
Presa reprezintă totalitatea modalităților de comunicare care pot ajunge la un număr foarte mare de oameni, într-un timp scurt și pe un spațiu grografic întins. Ea reprezintă cea mai importantă modalitate de exprimare a gândirii libere și contribuie în mod decisive la formarea unei opinii publice, dar și la schimbul de idei și pluralismul acestora. Presa și-a făcut simțită influența asupra societății în funcție de posibilitățile materiale și de comunicare ale oamenilor într-o anumită perioadă sau într-un anumit secol. De aceea timpul și spațiul reprezintă concepte cheie ale analizei istorice asupra presei, ca mijloc de transmitere, inițial al ideilor, iar mai apoi al informațiilor.
Înainte de înființarea tiparului, oamenii erau informați pe cale orală, prin transmiterea de la om la om, în piețe publice sau în interiorul instituțiilor, în special de către reprezentanții puterii, ai bisericii, sau de către liderii comunităților locale. În acest fel, informația circula numai în cadrul unui grup restrâns, iar posibilitățile de răspândire a știrilor erau limitate.
Introducerea tiparului, la mijlocul secolului al XV-lea, schimba în mod iremediabil posibilitățile de comunicare ale oamenilor. Posibilitățile de stocare, multiplicare și tot o dată răspândire ale informației cresc, fenomen ce intensifica comunicarea dintre oameni. În epoca medievală, presa se afirmă într-o primă formă, prin intermediul unor gazete-manuscris, cu o răspândire limitată și o lipsă de periodicitate. Abia în epoca luminilor apar în vestul Europei periodice.
În spațiul românesc, tiparul își face prima apariție abia în secolul al XVIII-lea, prin eforturilor depuse de Mitropolitul Antim Ivireanul în Muntenia. Inițial, tiparul este folosit pentru a multiplica și răspândii cărți din diferite domenii, în special cel religios. Dacă țări precum Franța, Germania, Anglia, Italia își încep activitatea publicistică, în extensiunea modernă a termenului în secolele XVII-XVIII, în spațiul românesc, jurnalistica debutează în secolul al XIX-lea. Prima provincie românească care a beneficiat de presă, a fost desigur Transilvania, unde influentele europene erau cele mai puternice. Aici vor circula în primul rând periodice de limba germană, dar și franceză. În Moldova și Țara Românească, vor circula periodice în limbile franceză, germană, rusă, dar și greacă. Prima prezența din domeniul publicisticii atesta documentar a fost un ziar apărut la 18 februarie 1790 la Iași, „Corrier de Moldavie”. A fost publicat în ediție bilingvă de către Scarlat Sturză.
Începuturile presei romanești de la noi stă sub semnul dificultăților tehnologice și mai ales economice de producere și distribuire. Primul ziar, în accepțiunea contemporană a cuvântului, „Curierul românesc” a văzut lumina tiparului la București, în 1829. Tirajul era redus, direct proporțional cu numărul cititorilor sau mai degrabă al posibililor cititori, 280 de exemplare în primul an de apariție.
Până în perioada interbelică, presa românească cunoaște o dezvoltare și o modernizare profundă. Ea începe să se apropie de ceea ce se numește în perioada actuală ziar. De asemenea se face deosebirea clară între ceea ce reprezintă un ziar, o broșură sau o revistă. Publicistica apare cu un preț de copertă scăzut, ceea ce o face accesibilă majorității populație, tiraj mare și mai ales, finanțare din reclamă. Prin finanțarea din reclame, se rezolva o mare problemă cu care publicistica de limba română s-a confruntat până în secolul XX.
Presa din perioada interbelică, a înregistrat un avânt, căruia nu-i putem găsi un precedent, în întreaga țară. Tot presa reprezintă un domeniu în care minoritățile naționale, mișcarea feministă și luptă politică și ideologica s-au manifestat plenar. Amploarea fenomenului jurnalistic se reflectă printr-o statistică din anul 1922, când în România se publicau un număr de 657 de ziare și 524 de reviste. Evoluția galopantă a presei românești în perioada interbelică este reflectată prin faptul că în 1935 numărul publicațiilor a ajuns la 2300.
Până la perioada interbelică însă, pe scena publicistică românească, își face simțită prezența, un nou și revoluționar tip de presă, cea dedicată în exclusivitate sexului feminin. Presa femnină este formată din publicațiile care se autoproclamă ca fiind dedicate unor cititoare de sex feminin, și ale căror anchete dovedesc faptul că cititorii fideli sunt într-adevăr femeile. Acest fenomen se explică prin faptul că sunt scrise de femei, pentru femei și abordează subiecte specifice și în interes feminin.
Originile jurnalisticii și presei feminine se află în secolul al XVIII-lea, în Franța, prin intermediul publicației de la 1758, „Le Corrier de la Nouveaute”. Ulterior, titlurile publicațiilor s-au axat pe aspecte practice precum: „Le Petit écho de la Mode”, „La veillée des chaumières” sau „L'Art et la Mode”. Însă dezvoltarea presei destinată femeilor s-a realizat la sfârșitul secolului al XIX-lea, în SUA. În Europa, primele periodice cu tiraje mari sunt: „Marie Claire” în 1937 și ”Confidences” în 1938.
Pubilcistica feminină a cunoscut mai multe etape de afirmare. În cadrul primei etape, ea s-a afirmat cu precădere în pagini ale publicațiilor precum „Transilvania”, „Familia”, „Telegraful român” și „Tribuna”. Ea se naște din idealurilor culturalizante ale Lumnilor, și ajunge să prelungească potrivit lui Nicolae Bocșan exagerat și nefiresc spiritual acestora. Într-o încercare de sintetizare generalistă a aspirațiilor feminismului românesc ale perioadei, „le găsim reductibile la idea ridicării femeii din starea de înapoiere prin instrucție, educație, popularizarea științei și a culturii, conferind difuzării culturii în mediul feminine valoare de soluție panceu pentru emancipare”. Publicistica perioadei, depune eforturi în vederea cultivării femeii. Însă aceasta cultivare trebuie văzută în prima instanță ca și un mijloc de a îmbunătății prestația femeii din calitatea de mama sau soție. Abia mai apoi se poate vorbi de cultivarea femeii în vederea transformării acesteia într-un membru al societății. .
Presa feminină cunoaște o popularitate tot mai mare, iar dacă până atunci discursurile despre aspectul feminin erau discutate între femei sau în creația poeților și a romancierilor, această epocă marchează o schimbare de cotitură în istoria presei feminine.
Pe lângă imaginea femeii emancipate, care lupta pentru drepturile ei și este conștientă de noul rol pe cere trebuie să- l îndeplinească în societate, presa interbelica înfățișa și imagini și articole ale femeii gingașe, sensibile, pure, delicate, preocupate de modă și gastronomie, de decorațiuni interioare, de artă de a stăpâni codul bunelor maniere. Aceste nevoi erau direct legate de cerințelor epocii, existând o nevoie psihologică dar și una pragmatica cu scopul realizării contractului de lectură dintre publicul care avea anumite așteptări și ziarul sau revistă care aveau nevoie de cititori pentru a supraviețui. Publicistica interbelică promovează imaginea femeii idilice prin reviste adresate în primul rând publicului feminin, și nu numai. Din păcate, multe asemenea reviste sunt puțin cunoscute, cu toate că reprezintă o sursă de inspirație complexă pentru ceea ce a reprezentat femininul acelei perioade.
Cronologia istorică a publicisticii feministe românești debutează în anul 1837, când din condeiul lui Ion Heliade Rădulescu, un susținător al ideii de emancipare feminine, se editează la București, pentru 10 ani, „Curierul de ambele sexe”. Tot în București, apar și următoarele publicații feministe, revista „Amicul familiei” și revista ”Mama și copilul”, sub redactarea Mariei Rosetti. Primul jurnal, dedicate în exclusivitate femeilor, apare la Roman, și este redactat de către I. Gheorghiu.
După 1879, în fruntea publicațiilor feminine se instalează femeile. Sub conducerea unor feministe intelecutale precum, Maria Flechtenmacher, Adela Xenopol, Sofia Nădejde, Elena Voronca, Constanța Hodoș, Tereza Stratilescu, Eugenia de Reuss-Ianculescu se editează publicații și reviste cu caracter literar, științific, practice, educațional, precum: „Femeia Româna”, „Rândunica”, „Dochia”, „Revista noastră”, „Românca”, „Gazeta feministă”, „Viitorul româncelor” și „Drepturile femeii”, care va apărea între 1912 și 1916, ca organ de presă al „Asociației Drepturilor Femeii”. Ea va reapărea în numere săptămânale în 1924 în funcția de organ de presă al „Ligii Drepturilor și Datoriilor Femeii”.
După Primul Război Mondial, mentalitatea colectivă suferă transformări ireversibile. În cadrul aceluiași proces și sub influența modelelor americane și vest europene, acțiunile feministelor și a asociaților de femei capăta amploare și se intensifică. Un factor care a contribuit de asemenea la aceasta intensificare este și influența exercitată de femeile din noile provincii ale României. Condiția acestora era mult superioară celor din Vechiul Regat.
Prima publicație pentru femei care apare în România după Primul Război Mondial este „Acțiunea feministă”. Apărută între 1919 și 1921 la Piatra Neamț, ea reprezintă organul de presă al „Asociației pentru Emanciparea Civilă și Politică a Femeilor”. Directoarea publicației bilunare, care apare la 30 aprile 1919 era Valentina Focșa. Încă de pe prima pagină a primului număr, revista își dezvlauie scopul „Convins de dreptatea cauzei feministe, al cărui triump, a fost pecetluit în Actul de Unire perpetuă a Ardealului la Patria Mamă, organul nostrum își propune să lupte pentru trezirea conștiinței umane și civice a femeei, pentru că prin cucerirea dreptului de vot și de eligibilitatea în toate corpurile administrative și legitoare să poată câștiga situația legală, deopotrivă cu a bărbatului, ca împreună să lucreze cu folos și intens la alcătuirea României Noua. Și pentru aceasta va provădui solidarizarea femeilor în afirmarea revendicărilor lor; va pregăti opinia publică barbatească arătând valoarea aportului specific, al inteligenței și suflului femenin în viața publică și va urmări activitatea femeilor în orice domeniu, arte, știința, binefaceri, asistentă, etc. Ținându-se, în acțiunea sa, departe de luptele ce se dau intre partidele politice va urmări totuș mersul evolutiv al ideilor sociale și de drept, în afară și la noi, căutând să răspândească cât mai adânc, în masa femeiasca română conștiința drepturilor și obligațiilor, la cari, azi, mai mult că ori când, femeile au datoria să cugete.”
Tot sub influența unei asociații feminine, „Consiliul Național al Femeilor din România”, apare la București, sub direcția Alexandrineri Cantacuzino între 1921 și 1938 „Bulletin du Conseil Național des Femmes Roumaines”.
Prima publicație feminine care își propune „culturarea femeii”, apare la București sub conducerea Mariei Bontaș în 1922. Sub numele de „Jurnalul femeii”, apare o revistă care furnizează „printre știrile feminine ale ziarului – grupate în rubrici precum cronica modei, rețete de frumusețe, din codul manierelor elegante –, își găsesc loc, pe prima pagină, mai ales, articole despre importanța „sexului slab“ în primul război mondial. De asemenea, în paginile publicației se aduc și argumente pentru egalizarea situației politice dintre femei și bărbați și nu lipsesc nici reflecțiile pe tema avantajelor de care ar beneficia căsnicia în urma eliminării inegalității sociale și politice dintre cei doi pseudo-parteneri”.
Eforturile de promovare și recunoaștere a personalităților literare ale epocii sunt întregite de către „Revista scriitoarei”, care apare între 1926 și 1943, la București, o dată pe lună, bub direcția Adelei Xenopol până în 1928 iar ulterior a Aidei Vrioni. Începând cu anul 1929, revista își va schimba denumirea, în „Revista scriitoarelor și scriitoarilor români”.
În 1 octombrie 1920 apare o nouă publicație destinată femeilor, „Lumina femeilor”. Sub motto-ul „înțelepciune și muncă”, revista cuprinde în paginile ei articole dedicate excusiv femeilor, care urmăreau să educe femeia spre emancipare.
Între 1929 și 1930 femeile care făceau parte din clasă muncitoare au avut dedicate un periodic lunar, numit „Femeia muncitoare”, sub conducerea Jeanei Șerbănescu. Revistă a reprezentat organul de presă al „Cercului feminine de pe lângă Sindicatele unitare”. Adresată tot acestei categorii de femei, între 1931 și 1933 apare lunar la București, în ediție trilingvă, română, maghiară și germană, „Femeia muncitoare”, organul de presă al „Uniunii Femeilor Muncitoare din România”.
O altă publicație deosebit de importantă pentru cauza feminină a fost „Gazeta Femeii”. Ea a apărut la București între anii 1931-1939 sub direcția Catherinei B. Müller. A fost un ziar cu o apariție bilunară, având numai patru pagini, dedicată eforturilor feministe. Într-un articol de pe prima pagină din 15 ianuarie 1936 se revendică dreptul de vot pentru femei. Unul dintre argumentele folosite fiind acela că țăranii analfabeți se bucură de drepturi politice, iar femeile educate, nu. Ziarul acorda atenție problemelor sociale și celor legate de legislația muncii și de protecția femeilor muncitoare. Declinul moralității și rolului femeii în restaurarea valorilor morale, au umplut de asemenea paginile revistei. Alte subiecte abordate în paginile ziarului au vizat anchetele sociale, drepturile și datoriile mamei, educația copilului, evocarea unor imagini din trecut, dar și prezenatarea publicului a acțiunilor asociațiilor și ligilor feministe din România. De asemenea, „Gazeta Femeii” a încercat promovarea femeilor de carieră, în special în domeniul juridic sau administrative. Ziarul nu s-a bucurat doar de apreciere în epocă. Una dintre cele care l-au criticat a fost Eleonora Stratilescu, una dintre susținătoarele cele mai importante ale mișcării de emancipare. Ea ironizează „faptul că în paginile acesteia se regăseau și articole dedicate îngrijirii feminine alături de secțiuni ce cuprindeau sfaturi utile pentru bucătărie. Ceea ce aceasta trecea cu vederea era faptul că în contextul unui public firav, needificat complet în privința mișcării de emancipare, care nu de puține ori s-a dovedit dezinteresat de aceasta, menținerea unor elemente cunoscute și comerciale în același timp, precum ultimele tendințe în modă sau îngrijirea corporală, asigură existența ziarului.”
O altă publicație importantă în perioada interbelică a fost „Gazeta Femeilor. Ziar săptămânal independent pentru susținerea dreptelor revendicări ale femeilor”. Apărută la București între anii 1932-1938, tratează aceleași tipuri de subiecte asemeni „Gazeta Femeii”, motiv pentru care cele două publicații s-au luptat pentru același segment de public. Diferența dintre ele era dată de faptul că în ”Gazeta Femeilor” accentul cădea într-o mai mare măsură asupra problemelor sociale, având o rubrică dedicată anchetelor sociale extrem de activă.
O atenție deosebită era acordată chestiunilor de morală și moralitate, în economia ziarului, un spațiu considerabil fiind alocat acestor subiecte. În paginile revistei se pot identifica printre cauzele lipsei de moralitate, cinematografia străină indecentă, literatura erotică și școlile de dans, făcând apel la mame pentru a oferi educație morală copiilor. De asemenea, problema educației copiilor și a tinerilor, precum și maternitatea reprezentau subiecte intens dezbătute în paginile ziarului. Alte categorii de subiecte abordate în paginile ziarului se refereau la desfășurarea acțiunilor asociațiilor feministe, inițiativele societăților de asistență socială, manifestări culturale și artistice. Evocarea unor figuri emblematice feminine ale culturii românești. Martha Bibescu, Ella Negruzzi, artistă Enriqueta Rodrigo Athanasiu, primadona Florica Cristoforeanu, scriitoarea Henriette Yvonne Stahl sau aviatoarea Smaranda Brăescu, oferea exemple de femei de success. Fricțiunile ivite între cele două periodice feminine, acestea au reprezentat cel mai eficace mijloc de a informa opinia publică despre evoluția mișcării de emancipare feminină.
Între 1933 și 1935 a apărut o publicație săptămânala și independentă care afirmă punctual de vedere feminine în manifestările vieții statului și poporului. Este vorba de „Cuvântul femeilor”, editat la București, de Ortansa Szatmary.
Recunoaștere drepturilor femeii din toate provinciile a fost și motto-ul publicației „Drumul femeii” apărute la București în 1935. Ea reprezenta organul de presă al „Societății Pentru Protecția Mamei Și Copilului”, iar apoi al ”Frontului Feminin”.
Publicațiile femine din perioada interbelică oferă cercetătorului posibilitatea înțelegerii mai complexe a dinamicii mișcării feminine, dar și a contextului istoric în care aceasta s-a dezvoltat. Dincolo de aceasta, studierea periodicelor interbelice ne oferă informații prețioase despre personalitățile feminine marcante ale perioadei.
Capitolul V. Exponentele mișcării feminine în perioada interbelică
Sofia Nădejde (1856 – 1946)
Sofia Nădejde s-a născut la 11 septembrie 1856 în Botoșani și a reprezentat o figură importantă a publicisticii interbelice feminine românești. Moștenitoare a familiei sale, în 1876 se căsătorește cu publicistul Ioan Nădejde, membru al mișcării socialiste din România. Pe pe fondul acestei alianțe martimoniale, ia contact cu ideologia socialistă, interesul ei vizând cu precădere statutul femeii și rolul pe care aceasta trebuia să îl joace în societate. Prin articolele sale, a adus în atenția cititorului român subiecte la modă în mediul publicistic occidental, cum ar fi raportul dintre inteligență și mărimea creierului sau relația dintre educație și emancipare civică. Apriga susținătoare a cauzei feministe, Sofia Nădejde a militat pentru ridicarea spirituală a femeii române, condiție sine qua non a afirmării sale publice. Activitatea sa se remarcă și în cadrul Partidului Social Democrat al Muncitorilor din România.
Adela Xenopol (1861-1939)
Adela Xenopol (1861 – 1939) a reprezentat una din cele mai aprige și consecvente apărătoare ale ideilor feminismului liberal românesc. A fost soră a istoricului Alexandru D. Xenopol, și a studiat la Sorbona și la Collège de France din Paris. Între anii 1896 – 1898, editează la Iași revista lunară Dochia, inițiând în paginile publicației sale, adevărate dezbateri privind sensul feminismului. În alte două reviste, apărute sub direcția sa, „Românca” (Iași, 1905 – 1906) și „Viitorul româncelor” (București, 1912 – 1916), Adela Xenopol chemă organizațiile de femei să susțină eforturile stângii liberale, conduse de Ionel Brătianu. În 1925, Adela Xenopol înființează „Societetea Scriitoarelor”, care, la rândul său, va edita, chiar sub patronajul ei, „Revista Scriitoarei”.
Eugenia De Reus-Ianculescu (1865 – 1838)
Eugenia de Reuss-Ianculescu a fost o scriitoare, publicistă, dar și promotoarea unor importante acțiuni menite să antreneze femeile din România în mișcarea internațională pentru dobândirea dreptului de vot pentru femei. În 1911 ea creează societatea „Emanciparea femeii”, care își va schimba curând titlul în Drepturile femeii și editează o revistă cu același nume. În primăvara anului 1914, două memorii Camerei Deputaților și Senatului, revendicând participarea femeilor la alegerile consiliilor locale. Participă la Congresul internațional al „Alianței pentru sufragiul femeii„ (Budapesta, 1913), unde se anunță afilierea societății „Drepturile femeii” la această „Alianță”. În perioada interbelică lupta pentru unificarea asociațiilor de femei din România, sub patronajul Consiliului Național al Femeilor Române și susține mișcarea petiționară pentru stipularea în noua constituție a drepturilor fundamentale ale femeilor. Între 1926 – 1929 a fost aleasă membră în Comitetul de conducere al Alianței pentru votul și acțiunea civilă și politică a femeilor cu sediul la New York.
Calypso Botez
Calypso Botez este autoarea mai multor studii și articole privind importanța votului feminin: Problema drepturilor femeii române (1919), Problema feminismului. O sistematizare a elementelor lui (1920), Drepturile femeii în constituția viitoare (1922), Drepturile femeii în viitorul Cod Civil (1924), Rapport sur la situation juridique de la femme (1932). De asemenea, ea participă la dezbaterile publice privind elaborarea Constituției din 1923.
A fost licențiată în istorie și filosofie la Universitatea din Iași. Activitatea didactică și-a desfășurat-o la Liceul de fete din Galați și apoi la Liceul Carmen Sylva din București și a făcut parte din Comisia de inspectori ai școlilor de stat. S-a căsătorit cu un avocat, Corneliu Botez, și el susținător al cauzei feminismului.
Calypso Botez a fost membră a Crucii Roșii în perioada Primului Război Mondial, fiind aleasă chiar președinte al Crucii Roșii pentru zona Galațiului și a fost Aleasă președintă a „Consiliului Național al Femeilor Române” în 1921.
Alexandrina Gr. Cantacuzino
Alexandrina Gr. Cantacuzino, a fost o personalitate proeminentă a feminismului românesc și internațional în primele patru decenii ale secolului XX. Încă din perioada războiului, a desfășurat o activitate socială bogată, fiind președinta „Societății Ortodoxe Naționale a Femeilor din România”.
După război, s-a numărat printre membrele fondatoare ale Consiliului Național al Femeilor Române, a cărei președintă a fost în cea mai mare parte a perioadei interbelice.
A fost delegată de către statul român la Societatea Națiunilor și membră în Comisia de Protecție a Copilului. Pe plan politic a fost îndeplinit funcția de consilier municipal.
Concluzii
Femeia din România ducea o viață liniară, influențată doar de mediul în care locuia și de condițiile materiale de care dispunea. Femeia în societatea tradițională românească era lipsită de drepturi civile și politice, fapt ce a condus la promovarea unui curent adus din vestul Europei, feminismul.
În România, femminismul și-a făcut apariția începând cu prima jumătate a secolului al XIX-lea și s-a dezvoltat aproximativ sincronic cu cel european, până la 1938, perioadă care se încadrează în primul val al feminismului. Acest prim val are ca scop obținerea dreptului de vot pentru femei.
Feminismul românesc a cunoscut apogeul între anii 1918 și 1929 când feministele și societățiile de femei și-au intensificat activitatea socială și de lobby pe lângă liderii politici, în vederea obținerii dreptului de vot.
Eforturile depuse de asociațiile feminine văd primele roade în anul 1918, când în timpul guverunului Alexandru Marghiloman, femeile din România primesc pentru prima oară dreptul la vot, prin legea inițiate de Simion Mehedinți privind organizarea învățământului. Din păcate legislația guvernului Marghiloman a fost abrogată. Dezbaterile privind Constituția din 1923 au constituit de asemenea un prilej bun pentru feministe să-și exprime dorințele și ideile, care însă nu se concretizează în Constituție, dar nici în legile electorale adoptate în anii următori. În 1929 s-a realizat însă un prim pas spre obținerea dreptului de vot, când o categorie restrânsă de femei a obținut dreptul de a fi alese în consiliile comunale și județene. Astfel, în urma alegerilor din 1930 peste o sută de femei au devenit consiliere, iar două femei au câștigat primaria unei comune. Dreptul de vot pentru femei a fost pentru prima oară prezent într-o constituție în 1938. Însă datorită regimului lui Carol al II-lea femeile nu și-au putut exercita acest drept.
Presa din perioada interbelică cunoaște o dezvoltare fără precedent. În cadrul ei sunt oglindite toate eforturile societăților feminine spre educarea și emanciparea femeii. În acest scop apar în România interbelica reviste și ziare exclusiv pentru femei, precum: „Acțiunea feministă”, „Lumina femeilor”, „Jurnalul femeii”, „Femeia muncitoare”, „Gazeta femeii”, „Gazeta femeilor”, etc. În paginile acestor publicații se vor regăsi articole semnate de marile feministe intelectuale ale României interbelice, care vor încerca să conducă femeia pe drumul emacipării și ridicării sociale.
În perioada interbelică, comparativ cu perioada de dinainte de război crește semnificativ numărul femeilor care urmează forme de învățământ, dar și al celor care sunt angajate în câmpul muncii, ca urmare a eforturilor de emancipare a femeii.
Bibliografie
A.N.I.C., Fond Elena Meissner în Constantin Meissner
Acțiunea feministă, anul 1, nr. 1, 1919
Agrigoroaiei, I.(c), România interbelică în paradigmă europenă, Ed. Universității „Al. I. Cuza", Iași, 2005
Baluta, Oana, Feminine/feministe. Din miscarea feminista interbelica, (la http://www.observatorcultural.ro/Feminine/feministe.-Din-miscarea-feminista-interbelica*articleID_11502-articles_details.html, consultat la 22.04.2013)
Bock, Gisela, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iași, 2002
Botez, Calypso C., Drepturile femeii în constituția viitoare, în, Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Ed. Humanitas, București, 1990
Bucur, Maria, Miroiu, Mihaela, Patriarhat și emancipare în istoria gîndirii politice românești, Ed. Polirom, Iași, 2002
Câncea, Paraschiva, Începuturile luptei pentru emanciparea femeii în România, în “Studii și articole de istorie”, V, 1963
Câncea, Paraschiva, Mișcarea pentru emanciparea femeii in Romania 1848-1948, Ed. Politică, București, 1976
Cosma, Ghizela, Femeile si politica în România. Evoluția dreptului de vot în perioada interbelică, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2002
Cosma, Ghizela, Magyari-Vincze, Eniko, Pecican, O., Prezențe feminine în România. Studii despre femei în România, Ed. Fundației Desire, Cluj-Napoca, 2002
Dragomir, Otilia, Miroiu, Mihaela, Lexicon feminist, Ed. Polirom, Iași, 2002
Enciclopedia României,( la http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Enciclopedia_Rom%C3%A2niei, consultat la 22.04.2013)
Frevert, U., Haupt, H.-G., Omul secolului XX, Ed. Polirom, Iași, 2002
Frunză, Mihaela, Ideologie și feminism, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004
Gadei, Doina, Victimizarea femeii în România în perioada de tranzțtie, Ed. Sinteca, Craiova, 2003
Georgescu, Elena, Georgescu, Titu, Mișcarea democratică și revoluționară a femeilor din România, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1975
Hitchins, K., România : 1866-1947, Ed. Humanitas, București, 1996
Baluta, Oana, Feminine/feministe. Din mișcarea feministă interbelică, (la http://www.observatorcultural.ro/Feminine/feministe.-Din-miscarea-feminista-interbelica*articleID_11502-articles_details.html, consultat la 22.04.2013)
Iacob, Gh, Iacob, Luminița, Modernizare-europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1995
Lagrave, Rose-Marie, éd., Celles de la terre. Agricultrice: l’invention politique d’un métier, Paris, Ed. de l’Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, 1987
Lumina femeii, anul 1, Nr. 1, 1920
Manning, Olivia, Trilogia balcanică. Marea șansă, Ed. Univers, București, 1996
Mihăilescu, Ștefania, Din istoria feminismului românesc. Studiu și antologie de texte (1928- 1948), Ed. Polirom, Iași, 2006
Mihăilescu, V., Orașul ca fenomen antropogeografic, în „Cercetări și studii geografice”, I, București, 1941
Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Ed. Polirom, Iași, 2004
Neumann, V., Neam, Popor sau Națiune? Despre Identitățile Politice Europene, Ed. Curtea Veche, București, 2005
Păiușan, R., Narai, E., Introducere în istoria românilor în secolul al XX-lea , Ed. Eurostampa, Timișoara, 2011
Petcu, M., Tipologia presei românești, Ed. Institutul european, Iași, 2000, p. 225
Petrcu, M., Jurnalist în România. Istoria unei profesii, Ed. Comunicare.ro, București, 2005
Popescu, Camelia, Presa feminină din România în perioada interbelică (la http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/presa-feminista-romania-interbelica, consultat la 22.02.2013)
Popescu, Eufrosina, Culegere de documente și materiale privind istoria României. Ianuarie 1922- Noiembrie 1928, Centrul de Multiplicare al Universității din București, București, 1974.
Scurtu, I., Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Ed. Rao, București, 2001
Sîrghie, Anca, Din istoria presei românești, Ed. Tehno media, Sibiu, 2004,
Turliuc, C., Turiluc, Maria Nicoleta, Condiția femeii în societatea modernă, Ed. Fundația Academică A. D. Xenopol, Iași, 2004
Zamfir, Elena, Zamfir, C., Situația femeii în România, Ed. Expert, București, 2001
Bibliografie
A.N.I.C., Fond Elena Meissner în Constantin Meissner
Acțiunea feministă, anul 1, nr. 1, 1919
Agrigoroaiei, I.(c), România interbelică în paradigmă europenă, Ed. Universității „Al. I. Cuza", Iași, 2005
Baluta, Oana, Feminine/feministe. Din miscarea feminista interbelica, (la http://www.observatorcultural.ro/Feminine/feministe.-Din-miscarea-feminista-interbelica*articleID_11502-articles_details.html, consultat la 22.04.2013)
Bock, Gisela, Femeia în istoria Europei. Din Evul Mediu până în zilele noastre, Ed. Polirom, Iași, 2002
Botez, Calypso C., Drepturile femeii în constituția viitoare, în, Constituția din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Ed. Humanitas, București, 1990
Bucur, Maria, Miroiu, Mihaela, Patriarhat și emancipare în istoria gîndirii politice românești, Ed. Polirom, Iași, 2002
Câncea, Paraschiva, Începuturile luptei pentru emanciparea femeii în România, în “Studii și articole de istorie”, V, 1963
Câncea, Paraschiva, Mișcarea pentru emanciparea femeii in Romania 1848-1948, Ed. Politică, București, 1976
Cosma, Ghizela, Femeile si politica în România. Evoluția dreptului de vot în perioada interbelică, Ed. Presa Universitară Clujană, Cluj-Napoca, 2002
Cosma, Ghizela, Magyari-Vincze, Eniko, Pecican, O., Prezențe feminine în România. Studii despre femei în România, Ed. Fundației Desire, Cluj-Napoca, 2002
Dragomir, Otilia, Miroiu, Mihaela, Lexicon feminist, Ed. Polirom, Iași, 2002
Enciclopedia României,( la http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Enciclopedia_Rom%C3%A2niei, consultat la 22.04.2013)
Frevert, U., Haupt, H.-G., Omul secolului XX, Ed. Polirom, Iași, 2002
Frunză, Mihaela, Ideologie și feminism, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2004
Gadei, Doina, Victimizarea femeii în România în perioada de tranzțtie, Ed. Sinteca, Craiova, 2003
Georgescu, Elena, Georgescu, Titu, Mișcarea democratică și revoluționară a femeilor din România, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1975
Hitchins, K., România : 1866-1947, Ed. Humanitas, București, 1996
Baluta, Oana, Feminine/feministe. Din mișcarea feministă interbelică, (la http://www.observatorcultural.ro/Feminine/feministe.-Din-miscarea-feminista-interbelica*articleID_11502-articles_details.html, consultat la 22.04.2013)
Iacob, Gh, Iacob, Luminița, Modernizare-europenism. România de la Cuza Vodă la Carol al II-lea, Ed. Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1995
Lagrave, Rose-Marie, éd., Celles de la terre. Agricultrice: l’invention politique d’un métier, Paris, Ed. de l’Ecole des Hautes Etudes en Sciences Sociales, 1987
Lumina femeii, anul 1, Nr. 1, 1920
Manning, Olivia, Trilogia balcanică. Marea șansă, Ed. Univers, București, 1996
Mihăilescu, Ștefania, Din istoria feminismului românesc. Studiu și antologie de texte (1928- 1948), Ed. Polirom, Iași, 2006
Mihăilescu, V., Orașul ca fenomen antropogeografic, în „Cercetări și studii geografice”, I, București, 1941
Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Ed. Polirom, Iași, 2004
Neumann, V., Neam, Popor sau Națiune? Despre Identitățile Politice Europene, Ed. Curtea Veche, București, 2005
Păiușan, R., Narai, E., Introducere în istoria românilor în secolul al XX-lea , Ed. Eurostampa, Timișoara, 2011
Petcu, M., Tipologia presei românești, Ed. Institutul european, Iași, 2000, p. 225
Petrcu, M., Jurnalist în România. Istoria unei profesii, Ed. Comunicare.ro, București, 2005
Popescu, Camelia, Presa feminină din România în perioada interbelică (la http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/presa-feminista-romania-interbelica, consultat la 22.02.2013)
Popescu, Eufrosina, Culegere de documente și materiale privind istoria României. Ianuarie 1922- Noiembrie 1928, Centrul de Multiplicare al Universității din București, București, 1974.
Scurtu, I., Viața cotidiană a românilor în perioada interbelică, Ed. Rao, București, 2001
Sîrghie, Anca, Din istoria presei românești, Ed. Tehno media, Sibiu, 2004,
Turliuc, C., Turiluc, Maria Nicoleta, Condiția femeii în societatea modernă, Ed. Fundația Academică A. D. Xenopol, Iași, 2004
Zamfir, Elena, Zamfir, C., Situația femeii în România, Ed. Expert, București, 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Femeia Si Feminismul In Romania Interbelica (ID: 106862)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.