Femeia In Literatura

Literatura s-a apropiat,constient sau nu, de cristalizarea in personaje a eternului feminin. In romanul romanesc interbelic se acorda un loc important misterului feminin, femeii enigmatice si prozatorii se straduiesc sa mitifice sau sa demitifice aceasta enigma.

De-a lungul veacurilor, conceptia despre femeie si rolul ei in societate a evoluat. Conceptia despre feminitate a ramas in aceleasi limite,aproape intacta.

Daca imaginarul romantic din primele decenii ale secolului al XIX-lea va pune femeia pe un piedestal, adorând-o ca pe o imagine a dragostei si a poeziei, cea de-a doua jumatate îi va deschide usa spatiului domestic, invitând-o sa intre într-o colivie aurita. Si într-un caz, si în celalalt, femeile nu ne sunt prezentate pentru ele însele, ci mai degraba, în functie de rolurile care le-au fost destinate de catre barbati.

Odata cu aparitia romanului si dramaturgiei realiste, personajul feminin isi redobandeste individualitatea,treptat,in cadrul conflictului ce destrama cuplul ori familia.

Apar opere literare in care personjul feminin devine un personaj-pledoarie pentru emanciparea femeii intr-o societate in care se afla intr-o pozitie de inferioritate.

Pornind de la aceasta perspectiva ce viza statutul femeii în societate, observam ca s-a cristalizat un univers în care feminitatea oferea subiecte multiple pentru a fi explorate, fie din punct de vedere stiintific, sociologic, psihologic sau literar.

Evolutia sociala si istorica determina psihologia personajului feminin. Incepand din Antichitate si pana in zilele noastre,personajul feminin a fost supus evolutiei in functie de statutul socio-istoric al femeii.

Emanciparea femeii din perioada interbelica va genera noi tipuri de personaje feminine, cu viata psihologica intensa.

Creste preocuparea pentru psihologie in cadrul romanului; femeile trec prin puternice framantari interioare, pana la gesturi decisive, de infruntare a restrictiilor si prejudecatilor impuse femeii in acea epoca. Conflictele sociale determina sau intensifica perturbari psihologice.Exista o psihologie a aristocratiei, a burgheziei,a femeii din popor.

Personajul feminin apare in interiorul cuplului ca factor principal al contradictiei sau al armonizarii.

Asadar, în proza româna româna interbelica, unul dintre scriitori care s-a folosit de imaginea femeii pt a reliefa ipostaza sa ca specificitate a mediului rural, surprinsa în determinarile acestui mediu, a fost Liviu Rebreanu. El analizeaza si surprinde personajul dupa o noua tehnica a structurii narative, ce deplaseaza aria investigatiei de la rural la urban, de la obiectiv la subiectiv.

Chiar daca romanul "Ion" propune o tema cu întelesuri adânci, al dramei taranului ce se transforma în sluga pamântului într-o lume în care averea constituia pilonul principal pt a fi respectat, una dintre temele adiacente vizeaza si statutul femeii, vazuta ca instrument de parvenire.

Dintre eroinele propuse de romanul interbelic, fiecare reprezentând o ipostaza a misterului feminin, unele de o feminitate tulburatoare (Nadina din "Rascoala", Otilia din "Enigma Otiliei" sau Doamna T din "Patul lui Procust"), altele acre si frustrate (Aglae si Aurica din "Enigma Otiliei", Lina din "Concert de muzica de Bach"), Ana, fata înstaritului Vasile Baciu pare nascuta sub semnul nefericirii, fiind predestinta unei existente tragice.

Ipostazele succesive pe care le întruchipează Ana, îi conturează treptat profilul moral prin analiza sufletului ei chinuit: ipostaza de tânarǎ femeie îndragostită profund de Ion, căruia îi încredințează cu generozitate viața, aceea de soție, îndurând cu umilină vorbele grele și loviturile bărbatului, și aceea de mamă, ipostază în care circumstanțele normale ar fi putut deveni mijloc salvator pentru femeia nefericită. Întreaga existență a Anei este guvernată de iubire si blândețe, virtuți care întregesc un profil moral superior. Ea e harnică, supusă, rușinoasă, într-un fel, prototipul femeii de la tara.

Treptat, unghiul de percepție al femeii se lărgește, ea trecând din sfera rurală în cea a cadrului citadin. Se remarcă astfel o nouă ipostază a feminității, interesată de sine, de viața mondenă, și de

determinările exterioare. Acest univers nu a putut fi trecut cu vederea de scriitori precum Camil Petrescu, George Călinescu sau H. P.-Bengescu. În acest sens, observăm că proza română interbelică se orientează spre o altă direcție, a analizei psihologice, propulsând propria ei viziune despre lume.

Profund originală, opera lui Camil Petrescu ne înfățișează o indestructibilă unitate din punct de vedere al viziunii despre lume, al problematicii și al modalității artistice.

Romanul „Ultima noapte de dragoste, ȋntâia noapte de război” este povestea unei iubiri neîmplinite, măcinate de gelozie și care se consumă pe fondul dramatic al Primului Razboi Mondial. Ștefan Gheorghidiu se căsătorește din dragoste cu Ela, colega de facultate, pe care o vede ca pe o ființă perfectă și cu care trăiește la început o viață liniștită și modestă, până când o moștenire neașteptată, venită din partea unui unchi bogat, modifică felul de viață al celor doi. Contactul cu lumea opulentă, mondenă, a burgheziei, trezește în Ela înclinații frivole. Femeia, în această ipostază, se reflectă ca proiecție a bărbatului ce descoperă cealaltă parte a soției, vulgară, departe de un ideal. Ela parcurge un proces permanent de devenire. Ea ne apare doar prin prisma conștiinței empatice a lui Ștefan, se organizează conform opțiunilor acesteia, fiind o focalizare a existenței și conștiinței.

Se observă, după prezentare două tipuri de femei: din romanul „Ion”, unde se profilează Ana, ca țărancă bogată, nefericită, victimă a unui sistem dur de ierarhizare a valorilor, și Ela, din „Ultima noapte de dragoste, ȋntâia noapte de război”, ce apare ilustrativă pentru femeia cu dorințe refulate, faptul că feminitatea în perioada interbelică se situează pe o axă a tranziției dinspre vechi, arhaic, spre nou, monden. De aceea, ea apare de cele mai multe ori ca un destin marcat fie de iubiri neîmplinite, fie de gustul averii și a poziției sociale înalte; ea nu-și găsește locul într-o lume în care bărbații par să domine mediul social, devenind astfel o ființă în derivă.

Dacă ne gândim la perioada interbelică, viziunea asupra femeii o surprinde pe aceasta căutând un loc cât mai stabil în societate, sau proiectează conturul unei feminități în căutarea stabilității materiale, dar și sentimentale. O astfel de condiție a femeii își găsește un loc și în romanul românesc interbelic, ce se întoarce la formula prozei clasice, tradiționale, a unui realism obiectiv de tip balzacian.

Un astfel de roman este și „Engima Otiliei” de George Călinescu din care putem extrage trăsături ale femeii din perioada interbelică. Opera reconstituie atmosfera societății românești de la începutul secolului al XIX-lea în care pozițiile sociale se stabileau în funcție de avere. De aici rezultă încleștarea și desfășurarea de energii în jurul moștenirii lui moș Costache. Căsătoria devine și ea, din această perspectivă, un mijloc de „chivernisire”, de câștigare a unei poziții. Unul dintre resorturile acestei situații este, bineînțeles, femeia ce se poate identifica în diverse personaje ale romanului: Aurica, Aglae, Otilia, Georgeta, Olimpia. Dintre acestea, Aurica ilustrează tipul femeii disperate după căsătorie, ea este fata-bătrână. Un personaj balzacian este și Aglae, „baba absolută”, cum o numește Weissmann. Chipul adolescentin al Otiliei este de la început o apariție angelică, descris în mod expresiv de scriitor din momentul sosirii lui Felix în casa unchiului său, așa cum o observă tânarul.

Este important de remarcat că alegerea diverselor personaje din romanele menționate, nu are în prim-plan definirea unor tipologii ale feminității, cât un mod de a gândi într-o continuă tranziție; astfel, femeia se plasează pe un drum al expresiei de gândire liberă, al unui statut cât mai bine conturat în societatea românǎ modernă.

„Intr-o lume cum e cea contemporana, unde toate par a tine de o anumita lege a degradarii energetice,unde toate decad si toate obosesc, faptul feminitatii e un miracol despre care nu se vorbeste inca indeajuns.” (Constantin Noica, „Insemnari despre feminitate”).

Argument

Desi nicio programa scolara nu insista pe studiul personajelor feminine si nici in lucrarile metodice si psihopedagogice nu se precizeaza un tipar anume, ele sunt altfel decat celelalte personaje.

La finalul perioadei de scolarizare,prin examenul de bacalaureat,multi dintre itemii-eseu fac trimitere la personajul feminin sau la relatia de cuplu ( personaj masculin- personaj feminin).

In invatamantul liceal, elevii trebuie sa poata include personajul literar intr-o tipologie social-umana, in una estetica, sa interpreteze varietatea modalitatilor de caracterizare, sa identifice statutul personajului si atitudinea autorului cu privire la personajul creat.

In realizarea unui comentariu scolar, o operatie indispensabila este dată de caracterizarea personajului literar.

Lucrarea de fata este, de fapt, o culegere de metode si procedee didactice ce se pot utiliza direct la ore pentru predarea personajelor feminine, astfel incat elevii de liceu sa si le apropie, sa le inteleaga mai usor comportamentul si sa-si exprime argumentat punctul de vedere pentru ca aceste femei-personaj sa fie mai actuale,mai reale.

Capitolul I

Perspective asupra personajului și a rolului său în creația literară.

Termenul de personaj provine de la frațuzescul ,,personnage”, care, la rândul său, își are originea în latinescul ,,persona”, cu sensul de ,,mască de teattru”.

Personajele unei opere literare sau dramatice sunt oameni, transfigurați artistic;

Prin accepții și interpretări date personajului, reflectând procesul de adâncire a cunoașterii psihologice a omului se poate contura o perspectivă istorică asupra ideii de personaj literar și persoaj feminin în particular.(Ex. Platon și Aristotel au semnalat că personajul reprezintă rezultatul unui proces de obiectivare a creatorului, că el are o independență a lui și o logică internă care-i guvernează manifestările. În estetica aristoleniană vor predomnina caracterele:

,,În legătură cu caracterele, patru sunt lucrurile ce trebuie ținute în seamă: unul, cel mai important – e că trebuie să fie alese. Se va putea vorbi de caracter dacă, așa cum am arătat, vorba ori fapta eroului oglindesc o atitudine; de un caracter ales, dacă atitudinea este și ea aleasă… A doua calitate de avut în vedere este potrivirea; există o fire bărbătească: nici bărbăția însă, nici cruzimea nu se potrivesc cu firea femeii. A treia e asemănarea, care e altceva decât faptul de a atribui unui caracter cele două trăsături arătate înainte. A patra e statornicia; chiar dacă obiectul imitației ar fi să fie nestatornic, și să înfățișeze acest soi de fire, însă trebuie înfățișat statornic în nestatornicia lui.” (Aristotel, Poetica, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1965 pp. 72, 73).

Din același câmp semantic cu termenul “personaj”, face parte și cel de ,,erou”, alături de ,,actor”, ,,actant”, ,,caracter”, ,,figură”, ,,tip”, ,,tipologie”.

Personajul căruia îi revine un colorit mai pregnant și mai emoțional se numește erou. Acesta este personajul urmărit cu maximă tensiune și atenție de cititor. Eroul provoacă simpatia, compasiunea, mila, bucuria și durerea cititorului și apare ca urmare a constituirii subiectului, pe de o parte, ca procedeu de înșirare a materialului, iar pe de altă parte, ca o motivare personificată a legăturii dintre motive. Eroul este persoana care se distinge prin vitejie și curaj excepțional în războaie, prin dăruire deosebită în alte împrejurări grele ori în muncă. Eroul este personajul principal al unei opere literare, al unei întâmplări. Este persoana care, în anumite împrejurări, atrage atenția asupra sa.

Termenul de actor provine din limba franceză – ,,acteur”, care, la rândul său, își are originea în limba latină – ,,actor”. Actorul este artistul care interpretează roluri în piese de teatru.

Caracterul este personalitatea morală și fermă care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară.

Termenul de figură  într-o operă literară desemnează persoana purtătoare a unor caractere individuale sau sociale proprii; tipul; personalitatea.

Tipul dintr-o operă literară este personajul care întrunește în modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă; este un caracter distinctiv, o particularitate.

Termenul de tipologie provine din franțuzescul “typologie” și reprezintă studiul științific al trăsăturilor tipice sau al relațiilor reciproce dintre diversele tipuri ale unor obiecte sau fenomene.

Personajul literar apare ca un fir conducător, care creează posibilitatea unei bune înțelegeri a motivelor îngrămădite și se constituie într-un mijloc auxiliar de clasificare și ordonare a motivelor izolate.

Anumite procedee permit identificarea personajelor și a relațiilor dintre ele. Procedeul de identificare a personajului constă în caracterizarea sa. A caracteriza personajul înseamnă, în esență, a evidenția trăsăturile fizice și morale ale acestuia, așa cum se desprind din opera literară respectivă.

,,Prin caracterizare subînțelegem sistemul de motive legat nemijlocit de personajul dat. În sens îngust, prin caracterizare se înteleg motivele care determină psihologia personajului, caracterul său.” (6, p. 277)

Ponderea crescută a observației a dus la folosirea unor mijloace specifice de caracterizare:

·         interesul pentru cadrul concret în care se petrece acțiunea;

·         stabilirea unui raport între acest cadru și caractere;

·         corespondența dintre caracter și fizionomie, caracter și mediu, caracter și cameră, mobilier;

·         diferențierea felului de a vorbi, sex, vârstă, regiune, situație socială; nuanțele de limbaj denotă stadiul de dezvoltare a tipurilor sociale.

Cea mai amplă metodă de caracterizare a personajelor este prin numele lor. Fiecare nume este un mijloc de a da viată, de a însufleți, de a individualiza.

Caracterizarea eroului poate să fie directă sau indirectă.

Caracterizarea directă denotă astăzi o stângăcie a scriitorului. Folosirea ei în clasicism se explică prin preferința acestui curent pentru portretul moral. Caracterizarea directă ia forme mai complexe la G. Călinescu. În romanele sale, folosește adesea procedeul portretului moral de tip clasic. Variantele caracterizării directe sunt: autocaracterizarea, întâlnită în literatura autobiografică, și caracterizarea unui personaj realizată de alte personaje.

Se întâlnește adesea caracterizarea indirectă – caracterul se profilează din faptele, limbajul și conduita eroului. Un caz particular al caracterizării indirecte sau de sugestie îl reprezintă procedeul măștilor, adică dezvoltarea diverselor motive care se armonizează cu psihologia personajului. Astfel, aspectul exterior al eroului, a îmbrăcăminții, a locuinței, toate sunt procedee ale măștilor.

În cadrul procedeelor de caracterizare a personajelor, deosebim două cazuri de bază: caracterul fix, care rămâne neschimbat de-a lungul operei literare, și caracterul mobil, care suferă modificări pe parcursul relatării evenimentelor. Lexicul eroului, stilul vorbirii sale, temele abordate în discuții pot servi și ele drept mască a eroului.

Există numeroase moduri de caracterizare. Romancierii mai vechi își prezintă fiecare personaj mai important printr-un paragraf în care descriu în detaliu aspectul lui fizic și un paragraf în care analizează natura lui morală și psihică.

Un criteriu general de clasificare a personajului este acela de a discuta cele trei raporturi fundamentale de distribuție a individului – și deci a personajului:

·         raportul om – el însuși;

·         raporul individ – colectivitate;

·         raportul individ – univers.

După apartenența operei la diferite mișcări și curente literare, după viziunea artistică potrivit căreia este creat, personajul poate fi: clasic, romantic, realist, naturalist și modern. Personajul clasic are un caracter dominat de atitudini și morale eroice. Personajele romantice se caracterizează prin solitudine și dorința de participare, spontaneitate și artificialitate, revoltă și resemnare. Oscilează între fantezie și viață și încearcă a se exalta spre regiunea supremă a comuniunii spirituale. Tipurile de personaje romantice sunt: visătorul, dandy-ul atins de spleen, egocentricul cinic și rece, artistul genial neînțeles și răzvrătitul titanic și demonic. Personajul realist se evidențiază prin caractere tipice în împrejurări tipice, provenind din diferite straturi sociale. Tipurile de personaje realiste sunt: căutătorul de adevăr, arivistul, sceleratul, avarul și inocentul. Personajul naturalist are un comportament și acțiuni determinate de cauze ereditare, instincte, obsesii. Personajul modern este evidențiat prin simboluri, metafore, expresii ale unei viziuni inedite asupra existenței, având ca principale preocupări sondarea vieții intime și a zonelor abisale ale ființei.

În funcție de nivelul la care se situează în arhitectura operei, deosebim mai multe tipuri de personaje literare:

– personajul care își joacă rolul pur și simplu în opera epică sau dramatică ;

– personajul – martor, prin intermediul căruia sunt văzute și caracterizate și alte personaje ;

– personajul – narator, care povestește, în locul autorului, de obicei la persoana

întâi.

Nu toate aceste criterii funcționează în egală măsură în același mod, pentru orice text, ci, în funcție de structura de ansamblu a operei se reliefează și se impun atenției doar anumite dimensiuni ale personajului. Scriitorul dă viață personajelor sale fie în urma unui proces de selecție din realitatea înconjurătoare, fie concepându-le special, ceea ce nu înseamnă că aceste personaje literare nu pot căpăta viață proprie, ajungând a demonstra cu totul altceva decât urmărise creatorul lor. Personajul ,,selectat” nu este preluat ca atare, anumite laturi ale caracterului său fiind accentuate, altele estompate, proces ce conduce uneori la micșorarea trăiniciei sale, el devenind astfel mai puțin veridic. Personajul elaborat este un model, a cărui perfecțiune depinde de talentul celui ce i-a decis geneza.

Modele istorice ale personajului

Personajul e un model uman care a fluctuat de-a lungul literaturii diferitelor epoci.

Literatura Antichitatii promoveaza „modelul omului ca fiinta exemplara”.

Evul Mediu propune personaje lipsite de individualitate,reprezentari alegorice ale unor valori curente: literatura religioasa va face apologia „omului damnat”, literatura eroica va exalta „figura cavalerului”, „fara teama si fara prihana”, educat in spiritul cautarii aventurii si a pasiunii.

Omul Renascentist devine valoare prin el insusi, este un abis de stiinta si un iubitor de arta. El crede in demnitatea fiintei umane, in capacitatea ei de a-si ameliora conditia prin ratiune, vointa si putere creatoare. Pentru el, lumea nu are secrete, totul poate fi cuprins in raza mintii.

Personajul clasic va fi „expresia masurii”, a ratiunii, a unui ideal moral, unitar, coerent, neschimbator,pentru ca e redus la o dominanta de caracter.

Preromantismul propune imaginea omului sensibil, omul care, inainte de a fi condus de ratiune, e miscat de sentiment, ce descopera deliciile solitudinii in mijlocul naturii sau pe ruinele trecutului.

Specific personajului romantic este constructia sa ca unitate a contrariilor, ca fiinta scindata, ca intalnire a extremelor. De aceea, i se va aplica formula de „personaj exceptional, in imprejurari exceptionale.”

Realismul opune viziunii idealizate asupra omului o viziune obiectiva, cea a omului comun, a omului obisnuit, a omului veridic, concret, o fiinta istorica, caci e plasat intr-un univers complex,cu multiple determinari si dedus ca tipologie din mediul de viata.

Tipurile realistilor sunt sociale;omul e prezentat in procesul lui de formare si este explicat.

Naturalismul propune imaginea omului in ipostaza de caz clinic, a omului fiziologic, studiat la intersectia a trei factori: rasa, mediul si momentul istoric.

Secolul al XX-lea ofera in privinta personajului „omul ca flux al constiintei”(romanul de tip proustian) si „omul ca simplu comportament”,privit din afara (Hemingway). Personajul devine o figura contradictorie,difuza,risipita in text.

Personajul ocupa locul principal in sistemul operei literare, alaturi de alte unitati textuale sau diegetice ca istorie, discurs, intriga, timp, spatiu, narator.

El reprezinta forta centripeta a universului reprezentat, caci restrange actiunile divergente sub numitorul comun al unitatii sale.

Fiinta umana sau alegotica, personajul se defineste prin: ce face?, cum este?, ce reprezinta?,ce spune?.

Personajul epic e anuntat prin portret,realizat dupa parerea lui Silviu Angelescu, prin urmatoarele:

corpul (silueta,proportii): talia,constitutia,bratele,mainile, gatul,umerii, picioarele;

figura: forma capului,conturul fetei, parul, fruntea, sprancenele, ochii, nasul,gura,buzele,barbia, tenul,etc;

semne particulare: rectificari anatomice cu sens cultural( urme ale unor interventii chirurgicale), mutilari( juridice, religioase, profesionale, terapeutice, accidentale), tatuaje si ornamente( religioase,politice, erotice);

vestimentatia;

podoabe si insigne;

trasaturi dinamice(functionale): tinuta corpului, pozitia capului, mersul, mimica, privirea, vocea, rasul, vorbirea;

efectul de ansamblu,aerul personajului;

Istoria personajului literar și teorii ale clasificării personajelor literare

„Dicționarul de termeni literari” editat de Academia Română ȋn 1976 propune o istorie a

„personajului literar” ȋncepând cu Evul Mediu. Termenul este explicat ca provenind din limba franceză (personnaje), având legătură cu latinescul persona, care a ȋnsemnat mască de teatru și apoi rol. Ȋn Evul Mediu ajunge să denumească un „demnitar eclesiastic”, persoană care juca un rol important, remarcabil ȋn societate. (Academia Română, p.328, 1976) ȋn timp ce ȋn zilele noastre ȋnțelegem prin personaj oameni transfigurați artistic, care sunt implicați ȋntr-o acțiune și pe care ȋi deosebim de persoanele reale.

Personajul literar a luat naștere ȋn literatura grecească prin intermediul eroului care era inițial rezultatul unirii unei zeități cu o ființă omenească, acesta fiind cazul personajelor idealizate din eposurile legendare ale grecilor, inclusiv din epopeea acestora, cel mai cunoscut exemplu fiind Ahile, din epopeea Iliada atribuită lui Homer. Conceptul se va formaliza tot mai mult, astfel ȋncât, ȋn tragedia greacă vor apărea inițial doi actori care vor interpreta personajele, rolurile protagonistului și antagonistului. Se contura astfel prin intermediul personajelor ideea de conflict dramatic.

Personajul literar va deveni apoi nelipsit ȋn structura oricarei opere literare epice sau dramatice și va dobândi de-a lungul timpului caracteristici precum: coerență artistică, consecvență, unitate interioară și verosimilitate, căpătând ȋn același timp divere ȋnfățișări.

Personajul literar continuă să asigure astăzi relieful unei opere literare, unitatea ei compozițională ori particularități ale structurii acesteia, angajând concepte precum istorie și discurs, fabulă și subiect sau existând ȋn strânsă relație alți termeni sau indici specifici epicului sau dramaticului precum: conflict, timp, spațiu imaginat. Istoria personajului ȋși găsește astfel ȋnceputurile ȋn Antichitate, ȋn paginile primelor epopei și tragedii ale grecilor. Mai târziu, Aristotel avea să ȋncerce o teoretizare a conceptului, făcând observații asupra relației dintre personaj și imaginație sau ȋncercând chiar o primă clasificare a personajelor. Criteriul de clasificare era unul specific marilor creații ale vremii ȋn care zeii și oamenii se ȋnfruntau ȋn pasiuni covârșitoare, eroii dominând multă vreme eposul grec.

Element formal al operei, personajul literar a conturat ȋn evoluția sa estetică și istorică o adevărată tipologie, generatoare a unei lumi a imaginarului, motiv pentru care criticii literari au considerat existanța personajului la fel de importantă ca și opera ȋnsăși.

Traiectoria existenței istorice a personajului, e asociată astfel unor limite simbolice ȋntre care se mișcă cer și pământ, absolut și istorie, și de la toate acestea ȋnspre realitatea de fiecare zi a societății contemporane.

Semnele modernității pot fi găsite la sfârșitul Renașterii ȋn operele lui Shakespeare, prin personaje dilematice ca Hamlet, ȋnsă primele scrieri cu adevărat moderne pot fi considerate Suferințele tânărului Werther (1774) a lui Goethe și Confesiunile lui Rousseau. Acum personajele devin problematice și trăiesc crize de identitate. Pierzându-L pe Dumnezeu, omul e tot mai puțin sigur ȋn legătură cu cine ar putea fi el ca ființă și care este rostul lui ȋn univers. Se naște acum ideea sinuciderii din dragoste, o ipostază modernă a monumentalității sau a unei religii eroice recreate din rămășițele omului antic, poate, anunțată de Romeo și Julieta. Mai târziu, realitatea exterioară ȋși pierde cu totul semnificațiile, coerența și astfel ea va fi tot mai mult ȋnlocuită de cea interioară, mai puțin mecanică, mai puțin alienată la prima vedere. Se va naște astfel pesonajul abisal, prin intermediul căruia va fi explorată lumea interioară, relativă și subiectivă a omului. Se poate scrie acum romanul unei realități absente și evocate ca ȋn romanul lui Marcel Proust, Ȋn căutarea timpului pierdut sau ȋn romanul lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, ȋntâia noapte de război, unde odată cu pulverizarea certitudinilor exterioare ale iubirii, lumea se recompune dintr-o perspectivă subiectivă.

Se poate observa că literatura română a reușit, ȋn ciuda unei istorii relativ scurte și a unor comprimări de etape, să cuprindă o mare parte dintre tipurile și topologiile literaturii europene. Astfel putem vorbi de tipul avarului foarte bine ȋntruchipat ȋn personajele Hagi-Tudose sau Costache Giurgiuveanu, dar și tipul arivistului reprezentat prin Dinu Păturică, Tănase Scatiu, Ghiță din Moara cu noroc, Ion al lui Liviu Rebreanu, Stănică Rațiu al lui George Călinescu, Ada Razu și Lică Trubadurul ai Hortensiei Papadat-Bengescu.

Tematic vorbind, lumea citadină a generat cele mai reușite momente ȋn realizarea personajelor, deoarece aici s-a produs, ȋn primul rând, acea adâncire a psihologiei, acea complexitate și varietate a profilului uman chiar dacă și ȋn literatura cu tematică rurală există personaje complicate precum Ilie Moromete.

Lumea personajelor este, ȋn cele din urmă, expresia reliefului sau radiografia imaginarului artistic, al prozei și al dramaturgiei. Personajele rămân acele figuri literare, acele chipuri fictive care

tind să urmărească uneori cititorul și ȋn viața reală și pe care ne putem aștepta ca ȋntr-o bună zi să le

ȋntâlnim.

Teorii ale clasificării personajelor literare

Actiunea unei naratiuni presupune anumiti actanti,adica personaje. Statutul acestora in cadrul operei literare narative variaza in functie de o serie de elemente,precum: aparitia lor in prim plan( principale si secundare); structurarea caracteristicilor, trasaturile lor(simple si complexe;plate si rotunde; tipologice si individualizate); relatia stabilita cu naratorul (personaj-narator ,martor sau implicat in actiune).

Personajul este cel care actioneaza faptic,mental,afectiv,senzorial,intr-un text narativ.

Partea sa in comunicare tine de replicile care ii apartin,dar si de faptele si gandirea ce i se atribuie in cadrul operei.El are statutul de actor in masura in care este produsul unei lumi fabricate si nu a uneia reale.Viata lui se instiuie pe hartie si are sens in cadrul operei respective.De aceea,el comunica ceva din interiorul operei.

Orice personaj este fictional. Viata unui personaj tine de continutul operei al carei protagonist este,ea nu poate fi prelungita sau imaginata in afara acesteia.

S-ar putea afirma că orice clasificare a personajelor literare este imposibilă, căci personajele, ca și indivizii cu identitate istorică, sunt niște unicate. S-ar putea afirma exact cu aceeași tărie că orice clasificare este posibilă, pentru că toate personajele create, ca și indivizii concreți, sunt repetabile și identice în totalitatea lor, printr-un numitor comun care este condiția umană. S-ar putea încadra exact aceleași personaje în categorii diferite și s-ar putea eventual demonstra că nu există nicio legatură între categoriile formulate.

Clasificarea personajelor se arată a fi o întreprindere deconcertantă, pândită de riscul încadrării forțate, de dragul de a completa niște scheme care de altfel interferează. Câteva criterii de diferențiere, clasificare a personajelor, au doar uz didactic, fiind urmatoarele:

1. după locul deținut în acțiune ;

2. după funcția îndeplinită ;

3. după gradul de individualitate;

4. după capacitatea de a evolua sau nu pe parcursul intrigii;

5. după complexitatea personajului sau densitatea lui psihologică etc.

Personajul absent – acest tip de personaj este prezent ȋn istoria relatată, ȋn succesiunes faptelor și a ȋntâmplărilor, dar nu și ȋn discurs, adică ȋn acele evenimente care se petrec direct sub ochii cititorului. Un exemplu ȋn acest sens este Nechifor Lipan, din romanul Baltagul al lui Mihail Sadoveanu.

Personajul alter ego – acesta este specific romanului realist obiectiv, fiind o prezență mascată a autorului ȋn operă, o reprezentare a eului auctorial. Ȋn romanele lui Rebreanu, personajul care ȋl reprezintă pe autor, care este purtătorul de cuvânt al acestuia, este Titu Herdelea, prezent ȋn două dintre romanele sale: Ion, Răscoala.

Personajul protagonist și personajul antagonist – acești termeni sunt folosiți ȋn tragedia greacă și reprezintă poziția personajelor ȋn raport cu conflictul operei. Inițial, ȋn tragedia antică scena era ocupată de două personaje: protagonistul, fiind primul personaj, și antagonistul, adică cel care se opunea primului. Astăzi, formal vorbind, termenul de protagonist reprezinta tot personajul principal al unei opere, ȋnsă fără să mai aibă atributele eroului ȋn ȋnțelesul pe care l-a dat Aristotel cuvântului, adică o ființă care se ridică deasupra semenilor săi prin virtuți.

Personajul funcțional – este un tip de personaj al cărui rol este important ȋn desfășurarea evenimentelor ȋntr-un moment sau altul al desfășurării lor. Se poate vorbi astfel despre personaj de legătură, personaj-funcțional obiect de dispută, personaj-funcțional instrument ȋn acțiune sau personaj martor.

Personaj episodic – acesta este definit prin relație cu personajul principal și secundar al operei. Dacă personajul principal este cel ȋn jurul căruia se construiește ȋntreg conflicul și ȋn jurul căruia se construiesc cele mai multe dintre semnificațiile operei, personajul episodic apare ȋntr-o anumită secvență sau episod al textului, rolul acestuia fiind de a dezvălui o semnificație, un sens al textului. Exemple de personaje episodice ȋn literatura română sunt moș Pricop din romanul Baltagul al lui Mihail Sadoveanu sau soția boierului ucis din nuvela Alexandru Lăpușneanul, care o ȋnfruntă pe doamna Ruxandra.

Personajul eponim – este personajul care dă titlul operei. Exemple: Ion de Liviu Rebreanu, Alexandru

Lăpușneanul de Costache Negruzzi.

Personajul imobil/static – este personajul deja format odată cu prima sa apariție. El se caracterizează prin consecvență cu sine pe tot parcusul operei, fiind ȋn primul rȃnd o creație a literaturii clasice. Din rândul personajelor imobile s-au recrutat tipurile literaturii clasice: avarul, ȋnșelătorul, mizantropul etc.

Personajul mobil/dinamic – este asociat literaturii moderne, care datorită unor factori de mediu social, se metamorfozează de-a lungul acțiunii. Acest tip de personaj este specific curentului realist, precum arivistul. Un exemplu ȋl poate constitui Ghiță din Moara cu noroc, a cărui imagine inițială este aceea a unui cizmar modest, cinstit, ȋnsă decis să-și schimbe condiția economică. Motivat de puterea negativă a banului și datorită complicității cu Lică, dintr-un om prețuit de colectivitatea, iubitor de familie, Ghiță devine un ȋnstrăinat și un ucigaș, ȋn cele din urmă.

Personajul narator – are funcția de a povesti evenimentele. Tipică pentru această situație este opera sadoveniană Hanul Ancuței, unde comisul Ioniță, jupăn Damian, negustorul, Ienache coropcarul, capitanul Neculai Isac sau baba Salomeea, sunt astfel de personaje- narator.

Personajul actor – este acel tip de personaj care apare ȋn relația specială dintre narator și personaj. Acesta este narator și ȋn același timp și participant la acțiune, actor. Un asemenea pesonaj poate fi ȋntâlnit ȋn opera lui Mihail Sadoveanu, Hanul Ancuței, de exemplu ȋn povestirea Iapa lui Vodă, ȋn care Ioniță relatează faptele, dar ȋn același timp este și participant la acestea

Personajul plat și personajul rotund – cele două tipuri de personaje sunt oarecum complementare. Astfel, personajul plat se caracterizează prin faptul că se identifică ȋn text prin consecvența cu care este asociat sau susține o singură idee sau este caracterizat de o singură trăsătură. Personajul rotund atrage atenția prin complexitatea sa, prin reacțiile uneori imprevizibile, prin gesturi și atitudini memorabile.

Personajul principal/protagonist – este cel care susține ȋntreaga acțiune a operei, având legătură nu doar cu conflictul principal dar și cu cele secundare, ȋn măsura ȋn care acestea sunt prezente. El se conturează sub semnul unor trăsături dominante, evoluând nu doar cu conflictul principal dar și cu cele secundare, ȋn măsura ȋn care acestea sunt prezente. El se conturează sub semnul unor trăsături dominante, evoluția lui realizându-se ca rezultat al raportării la celelalte personaje, având un rol important ȋn organizarea discursului narativ.

Personajul secundar – face parte din seria de personaje complementare personajului principal. Personajul secundar se caracterizează prin modul ȋn care relaționează cu personajul principal, contribuind la evidențierea complexității celui dintâi. Astfel de personaj poate fi numit și Titu Herdelea din romanul Ion, care la un moment dat a avut un rol important ȋn destinul protagonistului.

Personajul reflector – este construit cu scopul de a juca un rol important ȋn narațiune. El comentează dintr-o perspectivă interesantă ceea ce vede, adesea fiind cel care interiorizează acțiunea, subliniindu-i astfel semnificațiile. Un exemplu de personaj reflector este Mimi, din romanul Concert din muzică de Bach, de Hortensia Papadat-Bengescu.

Personajul tip – s-a constituit ȋn literatura clasică, ca urmare a intenției creatorilor de a identifica lumea ȋn categorii canonice, de cele mai multe ori dintr-o perspectivă morală. Odată cu apariția esteticii realismului, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, personajul tip s-a complicat căpătând o mai puternică individualizare, dată de relațiile sale cu mediul exterior, dar și cu sine, cu viața interioară. Personajul tip va deveni ȋn literatura modernă un personaj atipic, marcat profund de propria existență. Ȋn literatura realistă pot fi reținuți: arivistul, orfanul, tatăl dezamăgit etc.

Criterii de clasificare a personajelor tip

a) Criteriul moral:

· Arivistul: Dinu Păturică (Nicolae Filimon, Ciocoii vechi și noi)

· Avarul: Costache Giurgiuveanu (George Călinescu, Enigma Otiliei)

· Ipocritul: Ghiță Pristanda (I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută)

· Sluga vicleană: Spânul (Ion Creangă, Povestea lui Harap-Alb)

b) Criteriul social și profesoinal:

· Intelectualul: Ștefan Gheorghidiu (Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, ȋntâia noapte de război)

· Țăranul: Ion (Liviu Rebreanu, Ion)

· Funcționarul: (I.L. Caragiale, Petițiune)

· Profesorul: Gavrilescu (Mircea Eliade, La țigănci)

· Servitorul, sluga: Ghiță Pristanda (I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută)

Personajul realist

Realismul a apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o reacție la subiectivitatea, exaltarea și excesul de reverie a spiritului romantic, reacție deteminată de marile descoperiri științifice. Principiul fundametal al realismului este redarea în manieră credibilă, veridică a realității, cu obiectivitate, pe un ton impersonal, neutru, prin crearea unor personaje tipice în situații tipice. Personajul realist este o ființă complexă, un amestec de calități și defecte. El este prezentat ȋn mediul de viață, nu ȋn situații neobișnuite. Descrierea atentă a mediului urmărește să releve modul ȋn care mediul influențează și determină caracterul personajului. Acesta este ȋnfățișat ȋn evoluție și se modifică pe

parcursul acțiunii, neavând un caracter dat, imobil. Este tipic și reprezintă o categorie socială sau umană, având trăsături și comportamente specifice.

Tipurile umane realiste sunt : avarul, arivistul sau parvenitul, ratatul, țăranul, intelectualul, artistul, politicianul, muncitorul, burghezul, snobul etc. Astfel apar ȋn teoria literară noi concepte, specifice acestei perioade: tip, tipic, tipologie și prototip.

a) tip

Termenul „tip” provine din franceză „type”, latină „typus”, greacă „typos” și ȋnseamnă „model, tip”, fiind transpus ȋn literatură din limbajul biologiei și al psihologiei. Conform „Dicționarului de termeni literari” publicat de Academia Română ȋn 1976, acesta desemnează „personajul care ȋntrunește ȋn modul cel mai expresiv trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria pe care o reprezintă. Ȋn acest sens, ««tipul» e remarcabil prin complexitate ȋn limbajul criticii literare curente: Ion al lui Rebreanu este un tip.”(1976, p. 441)

b) tipic

Termenul provine din franceză typique, latină typicus. Tipurile sunt reprezentările generale ale unor categorii de oameni, după structura lor psihologică, socială, profesională, etc. Ȋn psihologie: tipul coleric, tipul apatic etc. Ȋn sociologie: tipul burghezului, tipul moșierului, tipul țăranului, tipul proletarului. Ȋn etnologie: tipul evreului, tipul maurului, tipul scoțianului, al gasconului etc. Ȋn literatură, atributul tipic definește caracterul general, social sau psihologic, moral sau etnic al unui personaj literar care e ȋn același timp concret, individual. S-a vorbit adesea ȋn critică despre tipic și individual ȋntr-un personaj. Astfel, Ion din romanul lui Rebreanu e un personaj concret, un individ, dar el reprezintă, prin multe din ȋnsușirile sale ,tipul general al țăranului român. Cercetările contemporane au constatat o anume fixitate și un număr limitat al tipurilor umane și artistice, care revin de-a lungul istoriei literaturii: tipul căutătorului de adevăr (Oedip, Hamlet, Bolkonski); tipul avarului (la Molière, la Balzac, la Delavrancea) etc. Ele primesc ȋnsă, ȋn structura fiecărei opere, o culoare nouă și o semnificație particulară (istorică, națională sau individuală). Termenul a fost legat de comentariile teoretice ȋn jurul realismului, din secolul al XIX-lea. Astfel, Engels cerea literaturii realiste să reproducă ȋn opere caractere tipice ȋn ȋmprejurări tipice, propoziție reținută de teoria literaturii și care definește realismul ca pe o imagine esențială a realului, spre deosebire de estetica naturalistă, ce tinde spre o reproducere exactă a faptului brut.” (1976, p. 441- 442).

c) prototip

„PROTOTÍP, prototipuri, s.n. 1. Model care reprezintă tipul original după care se efectuează sau se realizează ceva; prim exemplar de probă dintr-un lot de piese, de mașini etc. care urmează să se execute în serie. 2. Exemplar ilustrativ, model (desăvârșit), tip. – Din fr. Prototype” (DEX, 2009, p. 889).

d) tipologie

„Termenul provine din franceză typologie (cf. gr. typos – model, tip și logos – vorbire);

desemnează studiul științific, clasificarea tipurilor literare și a relațiilor dintre ele” (1967, pp. 442).

Personajul individual- Este peronajul cu o identitate bine precizata,este particularizat din punct de vedere al comportamentului,al statutului social,al paletei de trasaturi caracteriale specifice.

Personajul colectiv- Este reprezentat de un grup uman care are trasaturi specifice,un model comportamental unitar;este construit prin acumulari succesive de vorbe,gesturi,miscare,atitudini,mimica,etc.

Personajul simbol- Este un erou care personalizeaza concepte,categorii morale sau psihologice ( Vitoria Lipan, Praslea),ce reprezinta binele; Ilie Bogza, Calistrt Cutui, zmeii, zmeoaicele, care simbolizeaza raul.

Personajul alegoric- Este personajul literar selectat din alt plan decat cel uman:vietati,plante ,obiecte,fenomene ale naturii.Prin personificare intruchipeaza ipostaze,caractere omenesti.

Personajul pozitiv- Erou care intruchipeaza ideile de bine, de frumos, de adevar,de justitie.

Personajul negativ- Erou care intruchipeaza ideea de rau,decaderea umana,dezumanizarea,ipocrizia, minciuna,inselaciunea,lacomia,avaritia,rautate,etc.

Personajul real- Este personajul construit in registrul veridicului;este confirmat de realitatea concreta,adica a existat cu adevarat.

Personajul fantastic-Este un personaj cu insusiri supranaturale,este eroul unor situatii neobisnuite,construite prin specularea unor teorii sau ipoteze din procesul cunoasterii.

Personaje simple/ complexe;plate/ rotunde

Se vorbeste despre trasaturile pozitive si negative ale personajelor. In masura in care un protagonist are un caracter ce abunda de trasaturi pozitive sau negative,este un personaj simplu. El actioneaza in conformitate cu forta exercitata de acele trasaturi unilateralizante,din al caror lat nu se poate sustrage. Si in acest mod devine un reprezentant al unui tip uman,adica tipologic.

Personajul simplu se subsumeaza termenului „plat” ce desemneaza prezentarea unei singure trasaturi a personajului, considerata dominanta sau izbitoare din punct de vedere social.

Personajele simple sunt „statice”, deoarece caracterul lor nu cunoaste fluctuatii,ci este linear. Sunt ,de obicei, diferentiate etic: personaje bune sau rele,frumoase, inteligente,dar malefice;neizbitoare ca aparitie,dar pline de virtuti(de ex: femei brunete,misterioase, atragatoare,de neincredere;femei blonde, angelice,statornice.)

Personajele complexe- Reprezinta acea categorie de protagonisti care au in caracterul lor un amalgam de trasaturi pozitive si negative.

Eforturile psihologilor de a explora psihicul uman au generat o orientare a sriitorului catre forul interior al individului,accentuand ideea de unicitate,aducand astfel in planul literaturii principiul individualitatii si unicitatii personajului.Unicitatea este legata si de convingerea ca experienta exterioara este dublata de una interioara( trairi,vise,framantari,instincte,senzualitate,ganduri,obsesii,imaginatie.)Valorificarea acesteia in spatiul literaturii este pe de o parte consecinta instrainarii individului de social si resimtirea interiorizarii ca o alternativa salvatoare(vis,imaginatie),uneori singura posibila;pe de alta parte,tine si de descoperirile,preocuparile legate de tipuri de personalitate,de caractere in psihologie.

Personajele complexe au un destin „rotund”, deoarece pot sa ne surprindain mod convingator,au nevoie de spatiu si subliniere;de aceea sunt principale si se combina cu caracterizarea plata acelor din plan secund.

Imprevizibilul, spontaneitatea reactiilor si actiunilor,caracterul sau fluctuant in functie de experienta traita fac ca aceasta categorie de protagonisti sa fie dinamic conturati( evolutie specifica romanelor lungi.)

Personajul traditional- Personajul traditional are un caracter predestinat, intr-un paragraf se descriu in detaliu aspectul lui fizic si in alt paragraf se analizeaza natura lui psihica si morala. Este schematic, tipologic, simplu,actualizat prin faptele si actiunile sale,nu are profunzimi,este prezentat in functie de codurile sociale carora i se subsumeaza,problematica pusa ca miza ii acapareaza „fiinta”, in sensul ca existenta sa in roman e pusa in slujba relevarii unei idei. Apare mai ales in romanul clasic si realist.

Personajul modern

Incepand cu romanticii,personajul a devenit o entitate in sine;el trece prin experiente diverse,in raport cu constiinta personajului si astfel sunt unicizate.

Personaj romanesc/european/ universal

Trebuie avut in vedere caracterul autohton al modului de abordare a celor care populeaza lumea unei opere.Fiecare parte ce actioneaza tine de un context cultural,social,specific romanesc,de o mentalitate generata de un anumit tipp de constiinta,integrat acestiu spatiu.

Daca privim din punctul de vedere al artisticitatii conturarii personajelor, putem vorbi de „personaje universale”,in masura in care rezoneaza in actul lecturii cu sensibilitatea umana.Se stie ca literatura noastra a avut mereu un exemplu in literatura universala,mai ales cea europeana.Nu este vorba de o preluare fortata,ci de o racordare la un anumit tip de constiinta.Astfel,un personaj poate fi simultan considerat romanesc si universal.

Numele personajelor

Adesea interpretabile, alegorice,simbolice sau concrete, numele sunt legate de conditia personajului in contextul in care este plasat.Numele proprii pot fi clar traduse( la Caragiale),desemnand o insusire,un rol, pot da o perspectiva mai larga de interpretare(Ion), sau pur si simplu sa fie un nume comun(Stefan Gheorghidiu), cu functia de autenticizare.

Orice personaj literar îndeplinește anumite funcții:

-Acțiunea, cea prin care eroul se mișcă.

-Interpretarea, cea prin care eroul se mișcă și judecă, exprimând întotdeauna atitudinea sa subiectivă față de evenimentele narate.

-Opțiunea, cea care prezintă personajul narator ca subiect al actului narativ (actor – narator – se mișcă, judecă și povestește).

Metode si procedee noi/ moderne utilizate in studiul personajului literar

Caracterizarea de personaj este o modalitate de adancire a cunosterii operei literare.Reusita este determinata de calitatea cunostintelor teoretice,pe baza carora elevii stiu ce sa caute intr-un text literar, de calitatea fiselor de lectura si de capacitatea elevilor de a asambla informatiile intr-un text unitar. Realizarea acestor cerinte este posibila prin acivitatea constanta a cadrului didactic.

Metode de transmitere si insusire a cunostintelor

1. Metode de comunicare orala:

-expozitive: expunerea, povestirea, prelegerea- dezbatere;

-conversatia;

-metoda discutiilor, Philips 6-6, brainstorming;

-metoda problematizarii

2. Metode de comunicare bazate pe limbaj intern – reflectia personala

3. Metode de comunicare scrisa:

-lectura explicativa

-invatarea dupa textul scris al cartii

B. Metode bazate pe actiune

1. Metode bazate pe actiune reala:

– exercitiul

– lucrari practice, cu caracter reproductiv, demonstrativ, problematizat

– proiecte tematice

– studiu de caz

– proiectul de cercetare

2. Metode bazate pe actiune simulata

– jocurile didactice

– jocurile pe roluri

– invatarea prin dramatizare

Mijloace de invatamant:

traditionale: tabla, creta

– moderne : audio- vizuale- retroproiector, casetofon, CD,etc.

Bibliografie :

Analize de texte poetice – Antologie, Editura Academiei,

București, 1986

Forster, E., M., Aspecte ale romanului, Editura pentru Literatură Universală, București, 1968

Perez, Hertha, Ipostaze ale personajului în roman, Editura ,,Junimea”, Iași, 1979

Angelescu, Silviu, Portretul literar, Editura ,,Univers”, București, 1988

Aristotel, Poetica, Editura Academiei Republicii Populare Române, București, 1965

Săndulescu, Al., Dicționar de termeni literari, Editura Republicii Socialiste România, București, 1976

Tomașevski, Boris, Teoria literaturii (Poetica), Editura ,,Univers”, București, 1973

Arte poetice. Antichitatea, București, 1970

Dicționar de termeni literari, Editura Academiei, București, 1976

M. Bahtin, Problemele poeticii lui Dostoievski, Editura Univers, București, 1970

Florica Bodișteanu, O teorie a literaturii, Ed. Mirton, Timișoara, 2005

Florica Bodișteanu, Poetica genurilor literare, Ed. Mirton, Timișoara, 2006

George Călinescu, Principii de estetică, București, 1968

Gheorghe Crăciun, Introducere în teoria literaturii, Ed. Cartier, București, 2003

Benedetto Croce, Estetica, București, 1970

Jonathan Culler, Teorie literară, Ed. Cartea românească, București, 2003

Mihail Dragomirescu, Știința literaturii, București, 1926

Heinrich Plett, Știința textului și analize de text, Editura Univers, București, 1983 Stephanie Santerres Srakanz, Teoria literaturii, Ed. Cartea românească, București, 2000

Tzvetan Todorov, Teorii ale simbolului, București, 1983

Marian Vasile, Noțiuni de teoria literaturii, Ed. Fundației România de mâine, București, 2003

Marian Vasile, Teoria Literaturii, Editura Atos, București, 1997

Tudor Vianu, Arta prozatorilor români, Editura pentru Literatură, București, 1966

Tudor Vianu, Estetica, Editura Orizonturi, București, 1993

Rene Wellek, Conceptele criticii, Ed. Univers, București, 1970

Pentru Didactica te rog sa folosesti METODICA

*** Limba și literatura română. Perspective didactice,Editura Universității București, 2006

*** Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba și literatura română. Învățământ primar și gimnazial,M.E.C., C.N.C., București, Editura Aramis Print, 2002

*** Ghid metodologic. Aria curriculară Limbă și comunicare. Liceu,M.E.C., C.N.C., București, Editura Aramis Print, 2002

Revistele Societății de Științe Filologice din România: Limba și literatura română; Limbă și literatură

Iucu, Romiță B. –Managementul și gestiunea clasei de elevi. Fundamente teoretico metodologice , Iași, Editura Polirom, 2000

Neacșu, Ioan –Metode și tehnici de învățare eficientă,București, Editura Militară, 1990

Panțuru, Stan –Elemente de teoria și metodologia instruirii , Editura Universității Transilvania din Brașov,2000

Popenici,Ștefan –Pedagogie alternativ ă,Polirom, Iași,2001, pp. 185-192

Curriculum Național. Programe școlare pentru clasele a V-a — a VIII-a,vol. 1, M.E.N.,C.N.C., București, Editura Cicero, 1999 Programele de limba și literatura pentru clasele a IX-a și a X-a , pe site-ul M.E.C.,www.edu.ro 

Ghid metodologic pentru aplicarea programelor de limba și literatura română. Învățământ primar și gimnazial,M.E.C., C.N.C., București, Editura Aramis Print, 2002

Ghid metodologic. Aria curriculară Limbă și comunicare. Liceu,M.E.C., C.N.C., București,Editura Aramis Print, 2002

Alina Pamfil, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise,

Editura Paralela 45, 2003

Parfene Constantin, Metodica studierii limbii și literaturii în școală. Ghid teoretico-aplicativ, Iași, Editura Polirom, 1999

Revista Asociației naționale a profesorilor de română„Ioana Em. Petrescu“ (ANPRO,Cluj):Perspective

Ana Baciu – Chestionar

1.In ce categorie de personaj se incadreaza Ana Baciu,din romanul “Ion”,de Liviu Rebreanu?

a. personaj principal

b. personaj secundar

c. personaj episodic

2.Carui mediu ii apartine Ana?

a. urban

b. rural

3.Ce stil vestimentar adopta Ana?

a. costum traditional

b. are un stil modern

c. este neingrijita si are o vestimentatie saracacioasa

4. Care este statutul social initial al Anei?

a.tanara femeie indragostita

b. sotie

c. mama

5. Care este momentul ce marcheaza schimbarea Anei?

a. momentul indragostirii de Ion

b. momentul casatoriei

c. momentul aparitiei copilului

6. Ce fel de viata duce Ana dupa casatorie?

a. o viata fericita

b. o viata sub semnul nefericirii

c. o viata normala

7. Cum este tratata Ana de catre sotul ei?

a.Ion o injura, o repede si uneori o bate pe Ana

b.Ana se bucura de atentia si iubirea lui Ion

c. Ion este indiferent fata de Ana

8. Care este gestul final al Anei,ca urmare a problemelor cu care se confrunta personajul?

a. cearta

b. resemnare

c. sinucidere

9. Care este evolutia Anei?

a. are un destin fericit

b. este nefericita pe parcursul vietii

c. se simte implinita alaturi de familie

10. Prezentati, in 3-5 randuri, imaginea femeii in mediul rural.

De ex.,criticul literar G. Calinescu spunea: “femeia reprezinta doua brate de lucru, o zestre si o producatoare de copii”.

Personajul feminin din romanul „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu

1. În ce categorie de personaj se încadrează Ela Gheorghidiu?

0%

2. Cărui mediu îi aparține Ela?

88%

3. Care este vestimentația Elei?

0%

4. Care este statutul social inițial al Elei?

0%

5. Care este momentul ce marchează schimbarea Elei?

0%

6. Ce fel de viață duce Ela?

32%

7. Cum este tratată Ela de către Ștefan?

20%

8. Care este consecința neînțelegerilor din cadrul cuplului Ela-Ștefan?

32%

9. Cum evoluează Ela?

0%

10. Prezentați în 3-5 rânduri imaginea femeii în mediul urban.

Imaginea femeii din mediul urban este una foarte buna, deoarece stie cum sa se comporte in societate , are un vocabular adecvat.

Imaginea femeii din mediul urban este destul de diferita fata de imaginea femeii din mediul rural pentru ca in mediul urban trebuie sa ai un limbaj adecvat.

Femeia in mediul urban evolueaza pe tot parcurul operei, devenind o adevarata doamna, unde escapadele erau tot mai dese. Ea este dispretuita de sotul ei, care ii pune la indoiala fidelitatea acesteia, avand parte de multe suferinte.

Ela se bucura de o viata frumoasa, cu multe escapade mondene.

Ela este fericita, alaturi de sotul ei Stefan.

Femeia din mediul rural, pe langa ca are grijă de copii, poate invața o meserie, poate avea un loc de munca. Acestea nu sunt lipsite de dreptul de a iesi singure pe strada, iar in unele situatii este egala in drepturi cu barbatul.

Rolul femeii este acela de a face treburile casei,sa gateasca si sa faca copii. Rolul femeii in mediul urban este de a creste si de a educa copii, pentru dificultatile din viatapana acestia realizeaza cat de grea este.

Ela se schimba in momentul in care Stefan primeste mostenirea. Ea devine tot mai interesata de lumea mondena.

Femeia in mediul urban trebuie sa mearga la serviciu, sa aiba grija de copii si de sot .

Imaginea femeii in mediul urban este una foarte buna, deoarece stie cum sa se comporte intr-o societate ,are un vocabular adecvat si este tratata de la egal la egal de catre barbati.

Ela este o femeie implinita, care se bucura de atentia celor din jur.

Imaginea femei este una nepotrivita, deoarece ea are multe escapade, ea considerand ca face ce face din placere. Este atrasa de mediul urban foarte tare!!!

Prezenta femeii in mediul urban este una moderna, implicata in viata mondena .

Femeia in mediul urban nu mai este ca femeia din mediul rural, aceasta se ingrijea pe ea, nu mai avea doar grija de gospodorie si sa creasca copii, aceasta avea limite mult mai inalte si orizonturi mai largi.

Ela se bucura de o viata frumoasa, cu multi prieteni si multe calatorii.

Ela este o sotie iubitoare, mereu alaturi de sotul ei.

Ela devine o femeie interesata de lumea mondena.

Ela reprezinta femeia puternica, hotarata,care obtine tot ce vrea in viata.

Number of daily responses

1. În ce categorie de personaj se încadrează Ana Baciu din romanul „Ion” de Liviu Rebreanu?

11 (44%)

2. Cărui mediu îi aparține Ana?

100%

3. Ce stil vestimentar adoptă Ana?

8%

4. Care este statutul social inițial al Anei?

0%

No responses yet for this question.

5. Care este momentul ce marchează schimbarea Anei?

16.7%

6. Ce fel de viață duce Ana după căsătorie?

0%

7. Cum este tratată Ana de către soțul ei?

12%

8. Care este gestul final al Anei, ca urmare a problemelor cu care se confruntă?

64%

Care este evoluția Anei?

0%

10. Prezentați în 3-5 rânduri imaginea femeii în mediul rural.

Imaginea femeii in mediul rural este una foarte rea, deoarece ea are rolul numai de a face si a avea grija de copii ,de a avea grija de casa si de gospodarie si sa faca mancare.

Imaginea femeii in mediul rural este de a naste si a creste copii si ingrijirea gospodariei.

Ana are o viata nefericita.

Ana este nefericita in casnicie.

Femeia in mediul rural ar trebui sa faca mancare, sa aiba grija de copiii ei, sa isi pregateasca copiii de scoala si sotul de munca, sa faca curatenie, sa aiba grija de animalele ei.

Femeia trebuie sa faca curat, de mancare ,sa aiba grija de copii si de ea si de sot .

Ana este sotie si mama.

O femeie in mediul rural trebuie sa aiba grija de gospodarie, sa creasca copii.

Imaginea femeii in mediul rural este de a face mancare,de a avea grija de casa, a crea si a avea grija de copii.

Ana duce o viata grea, alaturi de un sot care nu o iubeste.

Imaginea femeii este una diferita de cea din mediul urban. Rolul ei este de a naste copii, de a avea grija de casa si familie.

Femeia din mediul rural nu are drepturi egale cu ale barbatului, la fel ca in ziua de azi, aceasta fiind intru totul supusa sotului ei. Din aceasta cauza, in unele situatii, femeia din mediul rural are un destin nefericit.

Femeia de la sat este harnica , ingrijita si cu bun simt.

Ana este sotia lui Ion si mama unui baiat.

Rolul femeii in acea perioada de a naste si creste copii si de a se ingriji de gospodarie.

Imaginea femei este una distrusa din cauza sotului care o jigneste permanent, el considerand ca femeia trebuie sa stea numai la cratita si trebuie sa ii asculte lui toate ordinele!!!

Imaginea femeii in mediul rural este una mai putin fericita, deoarece aceasta avea statut doar de sotie si care se ocupa cu treburile gospodariei. Ea sta sub semnul nefericirii, datorita indiferentei lui Ion, care se crede mult superor ei.

Femeia din mediul rural avea doua sarcini: sa aiba grija de gospodarie si sa creasca copii.

Ana este nefericita si se simte neimplinita in casnicie,

Rolul femeii din mediul rural este de a avea grija de casa si de a creste copiii.

Number of daily responses

0481216

16