Femeia In Istorie
Cuprins
Cuvânt înainte………………………………………
Introducere……………………………………………
Femeia în societatea antică
Femeia în societatea greacă………………………..
Femeia în societatea romană……………………….
Femeia în societatea indiană……………………..
Femeia în societatea egipteană…………………..
Femeia în societatea chineză…………………….
Femeia în societatea medievală…………………………….
Considerente generale……………………………………………….
Femeia în Grecia Evului Mediu…………………………………
Femeia în Italia medievală…………………………………….
Femeia în societatea indiană medievală…………………………
Femeia în Egiptul medieval……………………………………..
Femeia în societatea chineză medievală…………………………..
Femeia în epoca modernă…………………………………
Mișcarea de emancipare a femeii și apariția termenului de ,,feminism”….
Femeia în societatea europeană modernă…………………
Femeia în societatea indiană modernă………………………………..
Femeia în societatea egipteană modernă…………………………….
Femeia în societatea chineză modernă …………………………..
Femeia în epoca contemporană……………………………
Considerente generale………………………….
Femeia în societatea europeană contemporană………………….
Femeia în societatea indiană contemporană……………………….
Femeia în societatea egipteană contemporană………………………..
Femeia în societatea chineză contemporană ……………………
Remarci conclusive……………………………………….
Bibliografie……………………………………………………
Cuvânt înainte…
Statutul femeii s-a particularizat de-a lungul timpului printr-o multitudine de ipostazieri. Acceptat sau nu, dar de cele mai multe ori deosebit de controversat, statutul femeii a pus bazele modernității și a redefinit cuvântul ,, egalitate”. Femeia și-a dovedit de-a lungul timpului puterea și abilitățile de a guverna și de a gândi la fel de bine ca reprezentanții sexului masculin. Femeia de ieri a construit femeia de azi și a pus bazele societății moderne, ,,punând la colț”, de multe ori, aroganța statului patriarhal.
În prezenta lucrare de licență, am ales să oglindesc femeia în evoluția ei pe parcursul istoriei, cu scopul de a urmări drepturile și obligațiile acesteia ca individ care pace parte dintr-o societate, întrebuințările ei în cadrul familiei, precum și statutul social relativ schimbător pe care l-a deținut de-a lungul istoriei.
Astfel, în primul mare capitol, mi-am concentrat atenția asupra femeii în societatea antică, ipostaziind cinci mari civilizații ale acestei epoci: greacă, romană, indiană, chineză și orientală pe care am ales să le reliefez în cinci sub-capitole cu titluri sugestive. Din punct de vedere social, se observă atât asemănări, cât și o serie de deosebiri între cele cinci tipologii sociale. Cele cinci tipuri de femei se dovedesc a fi deosebit de asemănătoare în privința preocupărilor domestice și a lipsei drepturilor.
Cel de-al doilea capitol continuă din punct de vedere cronologic, firul istoriei și urmărește să redea particularitățile elementului feminin în epoca medievală, prezentând principalele particularități ale societăților din cadrul acestei perioade istorice.
În următorul capitol intitulat Femeia în epoca modernă se urmărește prezentarea societății moderne, precum și a multitudinii de schimbări pe care această epocă o aduce în cadrul gândirii umane din punctul de vedere al statului sexului feminin în societate. Astfel,
societatea modernă, începe să piardă din tăria elementului patriarhal, femeia, făcându-și încet loc în această societate.
Femeia în epoca contemporană aduce în discuție femeia de azi și rolurile multiple pe care elementul feminin le poate îndeplini în societatea contemporană. Femeia contemporană redefinește elementul feminin în termenii egalității, atât din punct de vedere social, cât și juridic. Femeia de azi este rezultatul tuturor fluctuaților de-a lungul timpurilor, nedreptăților și reprezintă apogeul pe care sexul feminin a reușit să îl stabilească sub egida societății actuale.
În final, ultimul capitol intitulat și Remarci conclusive dorește stabilirea unor concluzii referitoare la întreaga evoluție a sexului feminin de-a lungul perioadelor istorice prezentate, precum și corelații și comparații între cele cinci civilizații prezentate.
Introducere
Discrepanțele majore care au avut loc de-a lungul anilor dintre femei și bărbați au venit și cu lungi și interminabile contradicții relaționate de drepturile femeii, de emanciparea acestora și de tot ceea ce ține de mișcarea feministă. Bineînțeles că aceste discuții s-au accentuat în secolul XX, dar discuții pe marginea drepturilor fundamentale și obligațiilor pe care femeia le are în sfera socială au existat dintotdeauna. Putem vorbi azi de egalitate între sexe? Care este statutul femeii la nivel social și care este rolul acesteia în cadrul familiei? Aceste sunt doar câteva dintre întrebările la care voi încerca să răspund în cadrul acestei lucrări de disertație.
Țin să menționez că am ales această temă, deoarece consider că reliefează un subiect de actualitate și interes internațional. De altfel, am ales să ipostaziez statutul social și familial al femeii dintr-o perspectivă istorică, studiind cronologic feminitate și statutul acesteia în cadrul câtorva societăți: greacă, romană, indiană, orientală și chineză. Aceste cinci tipologii diferite ale reprezentării feminității vor oferi o imagine clară la nivel internațional a tot ceea ce a reprezentat femeia de la începuturile Antichității și până în vremurile postmoderne de azi.
Această lucrare îți propune să surprindă și o ipostaziere comparativă a celor cinci tipuri de civilizații reliefate cu scopul de a stabili asemănări și deosebiri care să ofere o imagina de ansamblu a ceea ce însemnat femeia de-a lungul istoriei.
Astfel, pentru mult timp, femeile au fost excluse din viața publică. Erau văzute doar ca obiecte în mâinile bărbaților. Se considera că femeile sunt mai aproape de natură și, prin urmare sunt mai iraționale, iar scopul lor principal se dorea a fi, așadar, procrearea și îngrijirea de familie, de copii și de casă. Se inoculase ideea că dacă o femei tinde să facă parte
din viața politică sau chiar publică, și-ar fi abandonat rolul pe care îl avea în cadrul familiei. Vremurile s-au schimbat, femeile au luptat mult timp pentru drepturile lor legitime și, într-un final le-au și obținut, însă drumul a fost lung și anevoios. Mulți li s-au împotrivit și puțini au
fost cei care le-au susținut. Dar au reușit și au obținut dreptul de a fi considerate egale cu bărbații, cel puțin la nivel juridic.
Astfel s-a născut mișcarea feministă care a propulsat femeia pe culmile unor înalte funcții în politică și afaceri, culmi care au permis femeii să se afirme și să iasă din cochilia în care sistemul le obligase să rămână.
Scopul acestei lucrări este tocmai acesta. Să surprindă, pas cu pas, micile schimbări care au contribuit la acest mare pas pentru umanitate și modernitate. Voi porni de la o analiză minuțioasă a tot ceea ce a însemnat femeia în societatea antică și cum a reușit să ridice standardele pentru a pregăti mișcarea feminismului și egalitatea în drepturi cu populația masculină.
Așadar, această lucrare urmărește din punct de vedere istorico – cronologic evoluția femeii de-a lungul timpului și punctul culminant pe care statutul feminității din societatea contemporană l-a atins.
Femeia în societatea antică
Statutul controversat al femeii s-a născut încă din cele mai vechi timpuri ale antichității, când egalitatea dintre femei și bărbați reprezenta o simplă utopie, clar contrazisă de către natura diferită a celor doi indivizi, iar diferențele legate de sex erau foarte concis formulate în societățile antice, atât la nivel social, cât și din perspectivă juridică sau din punctul de vedere al îndeletnicirilor diferite ale femeilor (în comparație cu bărbații). În societatea antică, femeia rămâne întotdeauna pe loc secundar în fața legii și în fața societății.
Cu toate acestea, statutul feminin îți găsește diverse ipostazieri în variate civilizații, iar diferențele nu ezită să-și facă diferența. Există discrepanțe majore între civilizația grecească, romană și cea orientală sau chineză. Aceste diferențe vor fi analizate în amănunt în următoarele sub-capitole.
Din punctul de vedere al locurilor de muncă, femeia avea cam o singură opțiune: aceea de menajeră. Dar importanța ei la nivel social era crucială grație faptului că ea îngrijea bolnavii, nefiind o instituție specializată care să se ocupe exclusiv de așa ceva. Dacă modernitatea accentuează individualismul ca particularitate de bază a societății, antichitatea acordă o importanță foarte mare unității, dar și nevoilor grupului.
Societatea antică nu permitea ca vocea femeii să se facă auzită. Ea nu era luată în seamă de către soțul ei, iar opiniile ei nu valorau nimic. Din fericire, pe măsură ce timpul s-a scurs, lucrurile s-au schimbat, iar sugestiile feminine în felurite probleme de familie erau ascultate și discutate împreună cu soțul acesteia. Cam la aceste elemente re rezuma întregul rol al femeii la nivelul societăților din antichitate.
Cu toate acestea, chiar dacă avem impresia că feminismul este un curent caracteristic societăților moderne și contemporaneității, au existat și în societățile antice, câteva femei care au stabilit bariere puternice împotriva tradiției patriarhale.
2.1. Femeia în societatea greacă
Singura datorie a nevestelor era să nască copii legitimi și să se ocupe de treburile casei. Femeia societății grecești nu ieșea din casă decât foarte rar și numai însoțită de către sclave. De exemplu, acestea puteau participa la ceremoniile funerare sau la diverse festivaluri. Femeile care circulau singure pe stradă nu erau văzute deloc bine de către restul membrilor, și de cele mai multe ori, acestea erau fie sclave, fie prostituate sau concubine:
O temă recurentă în operele grecești o constituie amenințarea din partea puterii feminine, pericolul ca bărbații să piardă controlul asupra femeilor. Această teamă își are corespondentul comic în ipoteza fantastică avansată de Aristofan a unei acțiuni politice întreprinse de femei. Indiferent dacă este vorba de o tragedia sau de o comedie, deținerea puterii de către femei este întotdeauna tratată ca o răsturnare a ordinii universului, determinată, în plus, de nebunia sau de slăbiciunea bărbaților. (…) revendicarea de către femei a puterii este văzută, chiar și de către femei, ca semnul unei teribile erori. Puterea legitimă în cetatea – stat – se spunea pe scenă la greci – era cea a bărbaților , dar această orânduială legitimă era departe de a fi asigurată.
Spre deosebire de restul civilizațiilor lumii antice (egiptenii mergeau la petreceri împreună cu soțiile lor, iar la romani femeia era gazdă în casă), femeile grecilor nu aveau voie nici măcar să asiste la discuțiile dintre soții lor și oaspeți. Acesteia nu îi era permis să iasă din cameră, atâta timp cât bărbatul avea oaspeți:
În ordinea naturii, rolul civil al femeilor este acela de a produce cetățeni, adică moștenitori de sex masculin ai capilor de familie din cetăți; în ordinea culturii, femeile îndeplineau rolul de garanție într-o tranzacție între socru și ginere. Această tranzacție era engye sau engyesis. Era vorba despre un acord între tatăl femeii (sau tutorele ei legal) și pretendent, acord prin intermediul căruia tutele era transmisă
de la primul la celălalt. În aceiași termeni, se petrecea trecerea în garanție a oricărui alt obiect. Încredințarea femeii, era, prim urmare, pecetea unui angajament între cei doi bărbați; cel mai în vârstă o oferea ca zălog, în sensul activ al verbului, cel mai tânăr o primea în sensul verbal ,,mediu”. Femeia nu era parte implicată în această tranzacție.
Așa cum am menționat deja, femeile grecilor nu se bucurau nici pe departe de avantajele de care beneficiau egiptencele. Societatea greacă privea femeia de sus, ele fiind considerate inferioare bărbatului din foarte multe perspective și mai aproape de mintea copiilor decât de cea a bărbaților.
Chiar și din punctul de vedere al vârstei medii de căsătorie, femeile erau inferioare bărbaților. Femeile trebuia să se căcesteia nu îi era permis să iasă din cameră, atâta timp cât bărbatul avea oaspeți:
În ordinea naturii, rolul civil al femeilor este acela de a produce cetățeni, adică moștenitori de sex masculin ai capilor de familie din cetăți; în ordinea culturii, femeile îndeplineau rolul de garanție într-o tranzacție între socru și ginere. Această tranzacție era engye sau engyesis. Era vorba despre un acord între tatăl femeii (sau tutorele ei legal) și pretendent, acord prin intermediul căruia tutele era transmisă
de la primul la celălalt. În aceiași termeni, se petrecea trecerea în garanție a oricărui alt obiect. Încredințarea femeii, era, prim urmare, pecetea unui angajament între cei doi bărbați; cel mai în vârstă o oferea ca zălog, în sensul activ al verbului, cel mai tânăr o primea în sensul verbal ,,mediu”. Femeia nu era parte implicată în această tranzacție.
Așa cum am menționat deja, femeile grecilor nu se bucurau nici pe departe de avantajele de care beneficiau egiptencele. Societatea greacă privea femeia de sus, ele fiind considerate inferioare bărbatului din foarte multe perspective și mai aproape de mintea copiilor decât de cea a bărbaților.
Chiar și din punctul de vedere al vârstei medii de căsătorie, femeile erau inferioare bărbaților. Femeile trebuia să se căsătorească la 13-14 ani, în timp ce bărbaților le era permis să aștepte până în jurul vârstei de 30 de ani. Crearea celulei de familie va sta la baza întregii societăți, iar rolul femeii va fi unul major. Căsătoria va avea drept scop protejarea și întreținerea averii, precum și a terenurilor, mai ales că agricultura era activitatea de bază a omul grec antic:
Grecii socotesc că toate femeile trebuie să se căsătorească; fiica fecioară devine soție și-și asumă temporar grija căminului, până când dă naștere, la rândul său, unei fiice. În această alternanță de roluri se regăsește instabilitatea esențială a femeilor. Momentul lor de perfecțiune este reprezentat pentru greci de parthenos, fecioara la vârsta măritișului. Dar acesta este un moment trecător, nu doar din cauza permanentei treceri a vârstelor către moarte, ci pentru că rolul în sine (spre deosebire de echivalentul masculin, cel al tânărului războinic) depinde de un alt rol. Tatăl se bucură că are o fiică numai pentru a o ceda altuia; cu cât este mai dezirabilă, cu atât este mai maritabilă și, prin urmare, el o va pierde cu atât mai sigur și mai repede. Pentru femeie, momentul de maximă ambiguitate este totodată acela de maximă împlinire, mai precis momentul când devine soție.
Diversele categorii de femei trădează și diversele atribuții pe care acestea le-au avut în societatea greacă antică. Astfel, dovezi istorice spun că viața femeii măritate era cu mult mai grea decât cea a concubinelor (care erau remunerate pentru serviciile prestate). Spre exemplu, în Sparte, aceste femei erau singurele care aveau dreptul legal să poarte haine viu colorate și bijuterii pentru a fi recunoscute:
Statutul ambiguu al soției este exprimat de faptul că grecii aveau două tipuri de căsătorii și, desigur, le practicau pe amândouă. Despre unul am vorbit deja (engye), care a fost denumit impropriu logodnă. De fapt, engye reprezenta o înțelegere între ginere și socru și era chiar căsătoria. Nu era necesară nicio altă ceremonie pentru a legitima copiii și pentru a definitiva acordurile cu caracter patrimonial.
Nimic altceva nu era necesar pentru a valida căsătoria decât consumarea ei, la care se referă termenul grecesc gamos.
De altfel, la evenimente diverse, bărbatul va fi însoțit de curtezane, femei cultivate, care erau capabile să socializeze pe diverse teme și să reprezinte interlocutori de bază într-o oarecare discuție. Un element care suscită interesul și mirarea este reprezentat de faptul că acestea erau plătite pentru talentul lor, și nu pentru aspectul lor fizic. Dacă ar fi să compară situația Greciei antice cu societatea contemporană din această perspectivă, s-ar părea că discrepanțele nu întârzie să apară. Majoritatea bărbaților din societatea actuală sunt interesați de fizicul unei femei, mai ales când vorbim despre posibile curtezane.
Concubinele reprezentau o altă situație specială și erau reprezentate de către femei care aveau relații permanente cu un bărbat și care erau întreținute în casa acestora. Chiar dacă nevasta își îndeplinea cu brio îndeletnicirile, oferind soțului copii și moșteniroti, aceștia simțeau nevoia să își satisfacă poftele și în afara căsătoriei și aveau acest drept:
Excluderea femeilor din viața publică ateniană reflectă acel tip de cerc vicios caracteristic sistemelor culturale. De ce femeile nu iau parte la viața publică? Fiindcă ele nu au îndeletnicirile specifice vieții publice. Și de ce nu au femeile astfel de îndeletniciri? Pentru că nu sunt lucruri potrivite pentru femei.(…) Reprimarea femeilor la greci – și la Atena, unde în anumite privințe lucrurile stăteau mai
rău decât în alte părți – era departe de a fi totală. Instruirea femeilor nu era încurajată, dar nici interzisă; deși erau excluse de la acele arte care necesitau apariția în public (activitatea lor productivă era limitată la țesut), știm că unele femei se dedicau poeziei lirice. Și femeile puteau, în diferite moduri, să apară în public; avem informații despre competiții atletice feminine – desigur, nu la Atena, ci mai ales în Sparta, dar nu numai aici -, iar în sfera virtuală femeile aveau o poziție aproape egală cu cea a bărbaților.
Societatea greacă atribuia femeilor particularitatea de a avea emoții puternice și minte slabă. Din acest motiv, ele trebuiau să aibă un gardian (precum soțul sau altă rudă apropiată) care să le vegheze și să exercite o anumită autoritate sau control asupra lor. Femeia avea dreptul să dețină obiecte vestimentare, bijuterii, sclavi, iar cetățenia îi oferea femeii posibilitatea (dreptul – din perspectivă juridică) de a se căsători cu un bărbat cetățean.
Totuși, drepturile sale politice sau economice întârzie să se facă auzite, iar cetățenia nu îi garantează niciunul dintre aceste lucruri:
Polis-ul, sau cetatea – stat greacă, poate fi definit ca un organism politic bazat pe ideea de cetățenie, adică o comunicate care cuprinde un număr de persoane, dintre care niciuna nu este superioară celorlalte din punct de vedere juridic. Autoritatea le este conferită indivizilor ca ceva care nu ține seamă de persoană (ca în regimurile monarhice și feudale), ci de funcție (chiar dacă aceasta era deținută pe viață).
Cetățenii cu titlu deplin erau toți bărbați liberi adulți (situație în care avem de-a face cu un regim democratic) sau doar unii dintre ei (aleși fie dintre membrii anumitor familii, fie după contribuție, fie după ambele criterii), și în acest caz regimul era o oligarhie. În orice caz erau excluși de la cetățenie copiii, femeile și sclavii) Locul lor era în casă, în interiorul ei, afară de situația când munca specifică îi obliga să lucreze afară. Ei erau membri ai familiei, dar nu ai cetății, decât în chip indirect; cetatea era desigur patria lor, dar ei nu făceau parte din sfera publică.
Un lucru care nu este deloc de ignorat este aspectul legat de frumusețea femeii antice, frumusețe care era considerată o armă. Femeile erau considerate periculoase grație simplului motiv al frumuseții lor, precum și a posibilității de a ,,vrăji” cu farmecele lor bărbații. Acest raționament care atribuie, totuși, o oarecare putere sexului feminin în cadrul acestei societăți reprezintă un element deosebit de interesant. Aspectul fizic al femeii, ar fi, așadar, o armă împotriva unei judecate corecte din partea bărbaților. Această putere ce îți are originile în universul feminin va reprezenta cheia seducerii soțului:
Femeile erau periculoase fiindcă erau atrăgătoare (și erau deosebit de periculoase la Sparta, fiindcă erau deosebit de atrăgătoare pentru bărbații spartani). Farmecele unei femei sunt în mod specific poikiloi, proteiforme și amintesc acele suprafețe multiforme și complexe care în cultura greacă caracterizează lucrurile înșelătoare, învăluitoare. Colierele unei femei sunt o
reprezentare concretă a purtărilor ei lingușitoare. Întregul univers feminin, cu coșulețele, cu vasele lui de preț decorate, cu mobilierul și țesăturile lui, îl încurcă și îl prind pe bărbat în cursă. (…) Veșmintele soției includeau o centură, și un eufemism pentru a indica consumarea actului matrimonial era ,,desfacerea centurii”. Centura, asemenea bijuteriilor, era un simbol al puterii sexuale. Cu alte cuvinte, soția era împodobită astfel încât să-și poată seduce soțul în timpul căsătoriei.
Așadar, societatea antică greacă aduce în discuție discrepanțe majore între cele două sexe. Totuși, se propune și o soluție de mediere care a reușit să pună bazele familiei și să reprezinte, indiscutabil, familia:
Diferența dintre bărbat și femeie este cea mai semnificativă din punct de vedere social; medierea de către dragoste a acestei diferențe să naștere societății. (…) Orice dihotomie între public și privat, masculin și feminin, cultură și natură – este însoțită de o mediere. Pe plan ritual o dovedește caracterul dublu al căsătoriei – engye și gamos. În mit, confirmarea o dă eterna, cordiala confruntare dintre Zeus și Afrodita. În cetatea-stat era vorba despre jocul dintre lege și iubire. Căsătoria era deci obligatorie. Ea nu avea drept scop plpcerea, obiectul ei principal nu era unirea dintre două ființe ce se potriveau și care voiau să trăiească împreună bucuriile și greutățile vieții. Scopul căsătoriei în fața religiei și a legii era ca, uniind două ființe în același cult casnic, să zămislească o a treia ființă care să fie în stare să continue acest cult. Lucrul acesta se vede bine în formula sacramentală ce se rostea la căsătorie: ep”aroto gnesion, ziceau grecii.
Este adevărat că oamenii au găsit curând o modalitate de-a împăca prescripțiile religioase ce interziceau fiicei să fie moștenitoare cu sentimentul firesc care cerea ca ea să se poată bucura de averea tatălui. Acest lucru este izbitor mai ales în dreptul grecesc.
Legislația ateniană urmărea în chip vădit ca fiica, fără să fie moștenitoare, cel puțin să se căsătorească cu moștenitorul. Dacă, de exemplu, defunctul lăsase în urma sa un fiu și-o fiică, legea surpriza căsătoria între frate și soră, co condiția ca ei să nu se fi născut din aceeași mamă. Fratele, singurul moștenitor, putea, dacă vroia, fie să se căsătorească cu sora sa, fie să o înzestreze. Dacă un tată nu
avea decât o fiică, el putea adopta un fiu și să-i dea fiica în căsătorie. De asemnea, el putea institui prin testament un moștenitor care să se căsătorească cu fiica sa.
Femeia în societatea romană
Atribuțiunile femeii se rezumau la îngrijirea casei și creșterea copiilor, dar femeile care erau dezavantajate din punct de vedere financiar erau nevoite să și muncească pentru a trăi. Singura meserie care putea fi efectuată de către femei în societatea antică romană era cea de servitoare sau de menajeră personală pentru doamnele din clasele superioare. Femeile din clase sociale superioare nu erau nevoite să muncească, munca fiind rezervată doar sclavilor sau celor cu o condiție materială neprielnică.
Din perspectivă legală, sclavii nu aveau dreptul de a se căsători, dar puteau întreține relații sexuale în scopul procreării. În această privință, este de menționat faptul că cei care erau aveau ambii părinți sclavi erau și ei tot sclavi. Într-adevăr, exista șansa sau posibilitatea ca ei să fie eliberați de către stăpâni și să devină oameni liberi, dar ei continuau să rămână fideli stăpânului care le oferea în continuare sprijin de fiecare dată când era nevoie.
Societatea romană punea un mare accent pe căsătorie, casă, și formarea unei familii. Multe dintre obiceiurile de nuntă ale romanilor s-au păstrat cu strictețe chiar și în zilele noastre. Printre acestea, se numără inelul pus pe al treilea deget al mâinii stângi (simbolul logodnei), îmbrăcămintea miresei și culoarea specifică a acesteia (albul), prezența voalului așezat pe cap sau prezența cavalerului de onoare:
Căsătoria – și alegerea viitoarei soții, respectiv alegerea viitorului soț – o hotărau părinții. Între cele două familii se încheia și un contract, prin care era prevăzută data căsătoriei, de obicei cu o îndelungată anticipație; dar data căsătoriei avea loc nu înainte ca tânărul să fi împlinit 17 ani, deci să fi devenit cetățean roman. (…) Divorțurile (înainte, numai soțul își putea repudia
oricând soția, după bunul său plac) au devenit frecvente începând din secolul I e.n., când și soțiile își puteau repudia soții.
Femeilor nu le era permis nici să facă afaceri proprii, iar sugestiilor lor nu le era acordată nici cea mai mică importanță. Abia după o lungă perioadă de timp, deciziile din cadrul familiei începeau să fie luate împreună de către cei doi membri.
Din punct de vedere legal, femeia trecea de la autoritatea tatălui la cea a soțului. Chiar și o văduvă bogată avea nevoie de un reprezentant al sexului masculin care să îi supravegheze averea. Libertatea femeilor în societatea romană a venit abia în secolul I e.n.:
În familia romană autoritatea tatălui era – cel puțin în perioada republicii – nelimitată și absolută. Tatăl avea drept de viață și de moarte asupra soției și copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavi. Treptat-treptat, aceste drepturi tiranice au dispărut; dar până în secolul I e.n. soțul mai avea încă dreptul, în anumite cazuri să-și ucidă soția; (…)Abia în secolul I î.e.n. soția romană a ajuns să fie respectată mai mult decât era femeia în societatea greacă, studiau muzica și dansul. După căsătorie ( fetele se puteau căsători de la vârsta de 12 ani, iar băieții de la 14 ani), femeia romană putea ieși singură, la vizite sau după cumpărături, și chiar să-și însoțească soțul la ospețe.
Statutul femeii era diferit în cadrul societății romane, aceasta având întreaga existență condiționată de cea a unui bărbat. Acest lucru înseamnă că întreaga definiție a femeii în cadrul unei societăți era realizată prin termeni precum: era fiica, soția sau mama unui cetățean. Tatăl sau soțul ei erau considerați, practic, stăpânii femeii. În cazul în care rămânea orfană, femeia din societatea antică romană rămânea sub tutela fratelui. Mai mult decât atât, actul căsătoriei era considerat drept un schimb de autoritate asupra femeii în ideea în care aceasta trecea de sub tutela tatălui sub tutela soțului:
Constatăm cu oarecare surprindere că, în conformitate cu dreptul roman, fiica nu-l moștenește pe tată, dacă e căsătorită, și că, după dreptul grecesc, ea nu-l moștenește în nici un caz. Regulile ce-i privesc pe colaterali par, la prima vedere, încă și mai îndepărtate de natură și de dreptate. Și asta pentru că toate aceste legi nu decurg din logică sau din rațiune, și nici din sentimentul de echitate, ci din credințe și din religia ce stăpâneau sufletele. Regula pentru cult este că el se transmite în linie bărbătească; regula în privința moștenirii este că aceasta urmează cultul. Fiica nu era aptă să continue religia paternă, pentru că ea se căsătorește și, căsătorindu-se, renunță la cultul tatălui, pentru a-l adopta pe cel al soțului: ea nu are nici un drept la moștenire. Dacă s-ar fi întâmplat ca un părinte să-și lase averea fiicei sale, proprietatea ar fi ajuns să fie despărțită de cult, lucru inadmisibil. Fiica n-ar putea îndeplini nici măcar prima îndatorire a moștenitorului care era aceea de a continua șirul de ofrande funebre, pentru ca ea trebuie să aducă jertfe străbunilor soțului. Prin urmare, religia îi interzice să-și moștenească tatăl. Acesta este principiul antic: el se impune atât legiuitorilor hinduși, cât și celor din Grecia și Roma. Aceste trei popoare au aceleași legi, nu fiindcă le-ar fi luat unele de la altele, ci fiindcă legile lor decurg din aceleași credințe.
Cu toate acestea, femeia nu era disprețuită sau izolată între cei patru pereți ai casei (cum se întâmpla în Grecia, spre exemplu), ci putea să părăsească locuința. Un element deosebit de important în cadrul familiei era reprezentat, bineînțeles, de sarcinile pe care femeia trebuia să le îndeplinească. Ea trebuia să se ocupe de treburile casei, folosindu-se de ajutorul sclavilor. Singura muncă cu rădăcini ancestrale, am putea spune, pe care femeia romană o desfășura era toarcerea lânii:
Aceste ciudate toleranțe ale religiei și ale legii confirmă regula despre care am vorbit mai înainte. Fiica nu era aptă pentru a deveni moștenitoare. Dar printr-o îndulcire foarte firească a rigorii acestui principiu, fiica unică era considerată ca un fel de intermediar prin care familia putea să se continue. Ea nu putea fi moștenitoare, dar cultul și moștenirea se transmiteau prin ea.
Datoria fundamentală a femeii era aceea de a da naștere moștenitorilor (preferabil băieți) prin intermediul cărora numele și prestigiul familiei va fi conservat și implicit, dus mai departe. Abia spre sfârșitul Republicii, are loc o emancipare a femeii, aceasta devenind stăpâna propriilor bunuri. Tot acesta este și momentul când femeia începe să acorde o atenție mărită trupului său și îngrijirii corporale. Tot aici putem vorbi și despre o creștere fundamentală a interesului pentru sfera educativă și a intelectualului.
Tema divorțurilor devine din ce în ce mai discutată și mai deschisă în vremea lui Augustus, care, pentru întărirea familiei romane, emite o serie de legi în ceea ce privește moravurile. Acestea fiind spuse, în secolul al II-lea d.Hr. se instaurează și în Imperiul Roman
o unitate mai echilibrată a cuplului în ideea în care bărbatul și femeia îți manifestă dragostea conjugală prin impunerea unui respect mutual. Astfel, autoritatea bărbatului în fața soției sale începe să capete o nuanță moderată, iar femeia devine respectată în cadrul societății.
În termenii formării unei familii, știm faptul că o fiică putea fi logodită cu un tânăr începând de la vârsta de 6 sau 7 ani chiar împotriva voinței sale, ea aflându-se sub autoritatea totală a tatălui său, supranumit și pater familias. Astfel, dragostea nu intra în definiția căsătoriei. Totul se făcea pe baza înțelegerii dintre cele două familii, iar fiica nu avea nici un cuvânt de spus, iar căsătoria însemna trecerea fetei din familia tatălui la cea a soțului său.
Obiceiul pe care îl păstrăm și astăzi, cel al inelului de logodnă, simboliza și atunci angajamentul logodnicului față de viitoarea sa soție. Prin simbolul inelului, logodnicul se asigură că îți îndeplinește promisiunea de a se căsători cu tânăra fată. O idee foarte interesantă relaționată de acest subiect al logodnei considera că degetul inelar al mâinii stângi conectează un nerv subțire direct la inimă.
De asemenea, vârsta legală la care căsătoria se putea realiza era 12 ani pentru fete și 14 ani pentru bărbați. Acest drept nu avea nicio legătură cu sclavii sau străinii liberi. Consumarea propriu-zisă a căsătoriei nu era considerată decât după nașterea primului copil. De altfel, acesta era și scopul în sine al căsătoriei romane: procrearea și nimic esențial. De aceea era esențial ca nașterea copiilor să fie realizată în interiorul casei.
Apoi, vorbim despre două tipuri de căsătorie în cadrul societății romane: cum manu – considerată căsătoria convențională în cadrul căreia femeia devenea un membru al familiei soțului. Aceasta îți pierde drepturile de moștenire din fosta familie, câștigându-le pe cele din familia soțului. Această formă veche și tradițională a căsătoriei , numită și conventio in manum presupunea faptul că femeia era supusă în totalitate autorității soțului; cea de-a doua formă de căsătorie, sine manum – reprezenta o formă a unei căsătorii libere.
Acest tip de căsătorie păstrează soția un membru al familiei sale originale, aceasta păstrându-și libertatea juridică. Femeia rămâne în continuare sub autoritatea tatălui și își păstrează, de asemenea, și drepturile sale de moștenire din familia ei. Cu toate acestea, ea nu câștigă drepturile din noua sa familie:
Trebuie să mai facem încă o observație. Institutele lui Iustinian amintesc vechiul principiu, atunci căzut în desuetudine, dar nu uitat, care prevedea ca moștenirea să se facă întotdeauna în linie bărbătească. Fără îndoială că, în amintirea acestei reguli, femeia, în dreptul civil, nu putea niciodată să fie instituită moștenitoare. Cu cât urcăm mai mult în epoca lui Iustinian spre epocile mai vechi, cu atât ne apropiem mai mult de o regulă ce interzicea femeilor dreptul la moștenire. Pe vremea lui Cicero, dacă un tată lăsa în urma sa un fiu și o fiică, el nu putea să-i dea fiicei sale decât o trime din avere; nici chiar dacă nu exista o unică fiică, ea nu putea primi decât o jumătate din avere. Mai trebuie să notăm că, pentru ca fiica să poată lua o treime sau o jumătate de avere, trebuia ca tatăl să fi făcut un testament în favoare sa; fiica nu are nimic de drept.
Acest tip de căsătorie liberă cunoaște la rândul ei trei forme: confarretio – aceasta este cea mai completă formă a căsătoriei realizată în prezența Marelui Pontif și a preotului lui Jupiter. Se oferă o plăcintă lui Jupiter (numită li farreum libum) care este mâncată apoi de către soți atunci când vor intra în casa cea nouă. Este de menționat faptul că acest obicei era urmat îndeaproape de familiile de patricieni; coemptio – un ritual de căsătorie cu un grad de solemnitate ceva mai redus. Acesta simula o vânzare la nivel simbolic a fetei; de asemenea, acest tip de ritual trebuia să fie desfășurat în prezența a cinci martori. Ultimul tip de căsătorie – per usum – se realiza atunci când femeia devine soție după ce a trăit în prealabil cu un bărbat pe parcursul unui întreg an.
O atenție deosebită se acordă și zilei nunții care se alege cu foarte mare grijă pentru a se evita zilele care aduc ghinion sau sunt nefaste pentru viitorul mirilor. Un exemplu interesant în acest caz este faptul că luna mai nu era considerată deloc o lună prielnică pentru realizarea căsătoriilor, în timp ce a doua jumătate a lunii iunie era considerată ideală.
Ceremonia se începe de obicei cu un sacrificiu după care se continuă cu semnarea unui contract de căsătorie, numit în termeni latini nuptiales tabulae. Acesta trebuia semnat în prezența a zece martori. Ceremonia avea să se realizeze într-un cadru privat care reunește cele două familii, iar apoi este urmată de un banchet (cena nuptialis).
Un obicei foarte interesant este faptul că în cadrul banchetului are loc un simulacru de răpire prin intermediul căruia mireasa este smulsă din brațele mamei sale. Această tradiție amintește de răpirea femeilor sabine și, bineînțeles, mireasa simulează opunerea răpirii.
O altă tradiție care a supraviețuit de-a lungul timpului se referă la trecerea miresei peste pragul casei. Conform obiceiurilor, pragul casei nu putea fi trecut decât de către familie sau străini, iar mireasa nu făcea parte din niciuna dintre cele două categorii. Ea nu era un străin, bineînțeles, iar un membru al familiei avea să devină după trecerea acestui prag.
Etapa ce urmează căsătoriei propriu-zise prezicea miresei două posibile destine. Dacă aceasta a fost ,,binecuvântată” cu fertilitate și putea să dea naștere la trei sau mai mulți copii, ea va deveni o mamă respectată, o soție invidiată și avea să se încadreze perfect în cadrul societății. În cazul în care se dovedea infertilă, ea ar fi fost amenințată cu repudierea. Cu toate acestea, repudierea nu era chiar atât de rău precum lumea de azi îți imaginează. Această redpudiere se materializa prin simpla înapoiere a fiicei tatălui său. Zestrea îi era înapoiată, iar aceasta putea deveni, la moartea tatălui, o femeie liberă. Mai mult decât atât, acest eșec definit prin prisma repudierii putea chiar să fie uitat prin implicarea femeii în diverse afaceri sau alte soiuri de diversiuni amoroase.
Totuși, multe dintre soții au murit înainte ca oricare dintre aceste destine să se îndeplinească. Nașterile și complicațiile ce au urmat acestora au făcut ca multe dintre tinerele cu vârste cuprinse între șaisprezece și treizeci și cinci de ani să îți găsească sfârșitul mult mai repede decât s-ar fi crezut. De asemenea, foarte multe tinere au murit chiar în timp ce dădeau naștere unui copil.
Rolul politic al femeii în Roma antică nu era nici pe departe unul direct, dar influența acesteia se făcea observată în cantități destul de mari. Fie că vorbim despre mediul familial sau despre cel politic, ,,doamnele de fier” ale lumii antice și-au pus amprenta asupra societății, iar acest lucru a fost vizibil și dovedit prin numeroase exemple precum Livia Drusilla – prima împărăteasă romană care a trăit între 58 a. HR. Și 29 p.HR. Un alt exemplu concludent este Fulvia – una din cele mai implicate femei în politică din perioada republicană. Agrippina Minor (15-59) este și ea una dintre femeile care s-au făcut remarcate în societatea antică romană.
Femeia în societatea indiană
Femeia indiană avea doar trei căi de acces la nivel social în antichitate. Ea era privită ca fiică, soție sau soră. Particularitățile proprii nu îi erau luate niciodată în considerare și niciodată nu conta ce anume gândește aceasta. Dependeța de prezența masculină din viața ei era indiscutabilă. Acesteia nu îi era acordată atenție sau posibilitatea de a-și exprima gîndurile, opiniile sau sentimentele. Se considera că femeia nu era în stare să gândească, să conducă o familie. Nici măcar pe sine.
Cu toate că aceasta nu era un obiect de tranziție cum era în islamism, libertatea femeii în atichitate era aproape nulă. Inferioritatea acesteia în fața bărbatului era evidentă precum și o înclinare exagerată spre îndeplinirea fiecărei dorințe a soțului:
Dar situația femeii indiene era superioară celei a femeii din alte țări ale Orientului Antic. Dovadă – printre altele – cultul zeiței Shakti, ,,puterea” cosmică, energia feminină atribuită tuturor zeilor, în special lui Șiva – în care caz Shakti apare ca soția sa; ,,Zeița care cu puterea ei a lărgit acest univers… și pe care toți zeii și înțelepții o cinstesc noi ne închinăm ei” – spune un text sacru (Devi – Mahatmya). E adevărat că i se interzicea cunoașterea Vedelor (rezervată de altminteri numai specialiștilor ) și că nu avea acces instrucțiune (decât femeile din marile familii, sau prostituatele templelor). În schimb, femeia nu putea fi repudiată de soț decât în cazuri bine determinate și atunci însă păstrându-și zestrea ca proprietate personală. Ea conducea toate treburile casei, lua parte alături de soț la anumite sărbători și festivități – de pildă la nunți și era foarte respectată ca mama copiilor ei.
Un alt lucru esențial în înțelegerea statutului femeii este faptul că accederea la saramas nu îi privesc decât pe bărbați, femeile neajungând nici măcar la brahmacarya. Femeile din clase sociale superioare trebuiau măritate înainte de pubertate, prespunându-se că ,,succesul” religios al soțului se va rîsfrânge și asupra lor.
Trebuie precizat și că scopul fundamental al căsătoriilor era nașterea de prunci băieți, adică descendența. Femeia deține un rol important în această situație, acela de a da viață. Dar, totuși, importanța bărbatului în zămislirea pruncului este și ea foarte bine punctată în societatea indiană în sensul în care acesta este cel care ,,a dat naștere” copilului. În acest proces, puterea de zămislire superioară este cea masculină:
Legile brahmanice codificau, riguros și precis, opt tipuri de căsătorie. Părinții combinau căsătoria lor încă de mici, căsătorindu-i efectiv când fata ( care trebuia neapărat să aparțină aceleiași caste din care făcea parte și băiatul) împlinea abia 12 ani, chiar dacă nu era încă nubilă. E interesant de notat că acest obicei a fost cu mult mai rar practicat în epocile vechi decât începând din primele timpuri ale Evului Mediu. În felul acesta, viața femeii – căreia i se atribuia în principal funcția de reproducție – era dedicată exclusiv căminului. Pe de altă parte, estr adevărat că practica acestui obicei reducea considerabil proporțiile fenomenului prostituției – care în general era limitată la forma religioasă a practicării ei în incinta templului (deși practicarea ,,prostituției sacre” nu era rezervată exclusiv brahmanilor-sacerdoți).
Adulterul era un fapt rar. Poligamia era permisă (dar legile brahmanice recomandau monogamia). Căsătoria era indisolubilă, divorțul nu era admis – decât în vremuri foarte de demult. În timpurile vedice, femeia se bucura de o considerație incontestabilă; începând însă din secolul II î. e. n. sub influența concepțiilor brahmanice, poziția femeii a decăzut considerabil.
Cu toatea acestea, situația femeii din India antică era mult deasupra femeilor din Orientul Antic, spre exemplu. Chiar dacă era lipsită de independeță, iar căsătoria și pruncii se aflau printre singurele ei atribuții, cele două situații nu pot fi comparabile:
Dar situația femeii indiene era superioară celei a femeii din alte țări ale Orientului Antic. Dovadă – printre altele – cultul zeiței Shakti, ,,puterea” cosmică, energia feminină atribuită tuturor zeilor, în special lui Șiva – în care caz Shakti apare ca soția sa; ,,Zeița care cu puterea ei a lărgit acest univers… și pe care toți zeii și înțelepții o cinstesc noi ne închinăm ei” – spune un text sacru (Devi – Mahatmya). E adevărat că i se interzicea cunoașterea Vedelor (rezervată de altminteri numai specialiștilor ) și că nu avea acces instrucțiune (decât femeile din marile familii, sau prostituatele templelor). În schimb, femeia nu putea fi repudiată de soț decât în cazuri bine determinate și atunci însă păstrându-și zestrea ca proprietate personală. Ea conducea toate treburile casei, lua parte alături de soț la anumite sărbători și festivități – de pildă la nunți și era foarte respectată ca mama copiilor ei.
Femeia în societatea egipteană
Vastul teritoriu al Egiptului cuprindea ținuturi strict delimitate de deșertui sau de mări. Vorbim despre un ansamblu de teritorii grupate în jurul văii Nilului. Forma teritoriului era atât de interesantă, încât grecii l-au supranumit ,,Delta” tocmai fiindcă forma acestuia era similară unei litere grecești. Această parte este ceea ce se numește Egiptul de Jos, în timp ce Egiptul de Sus era format de o vale îngustă care cuprindea vârful triunghiului, ajungând până la prima cataractă.
Am evidențiat poziția teritorială a Egiptului în ideea în care aceasta este foarte importantă din punct de vedere cultural. Astfel, cel puțin din punctul de vedere al spațiului, egiptul părea să fie izolat, societatea egipteană formându-se fără prea multe simboluri extra-teritoriale sau influențe la nivel cultural care i-ar fi putut modifica percepția asupra lumii. În acest mod, Egiptul a manifestat așa numitele tendințe autarhice. Atașamentul față de tradițiile locale, față de comunitatea egipteană și simbolurile acestea a fost și el un element esențial în această izolare și autoritate culturală pe care Egiptul a dovedit-o de-a lungul timpului. Această societate egipteană s-a străduit să demonstreze superioritatea civilizației egiptene, precum și o posibilă xenofobie față nou-veniți. Comunitatea era foarte bine legată prin diverse elemente și simboluri care au reprezentat baza formării societății.
Astfel, această singularitatea a Egiptului însoțită de lipsa de influență exerictată de alte popoare asupra Egiptului a fost cea care a determinat și particularitățile acestei societăți la nivelul relației dintre bărbat și femeie. În timp ce femeile din celelalte societăți ale vremii erau puternic ignorate, având un rol minim la nivel social, femeile egiptene beneficiau de un statut în cadrul comunității. Putem chiar vorbi despre o posibilă egalitate între femeie și bărbat.
Bineînțeles, cea mai avantajoasă poziție socială era deținută de femeile din Egiptul antic. Acest popor era singurul care accepta, cel puțin la nivel teoretic, o posibilă egalitate dintre cele două sexe după realizarea căsătoriei. Totuși, poziția socială a bărbatului influența considerabil și poziția socială a femeii. În acest sens doar, putem vorbi despre o egalitate între drepturile femeii și cele ale bărbatului. La fel ca și în celelalte civilizații antice, bărbatul era capul familiei, însă femeile erau tratate la un alt nivel. Femeile egiptence dispuneau de o mult mai mare liberate, mai multă putere și, bineînțeles, această egalitate în drepturi menționată
anterior:
Grecii antici care vizitaseră Egiptul au fost foarte surprinși de numărul neobișnuit de mare de copii, precum și de faptul că aici nu exista – ca în Grecia – barbarul obicei de a abandona copiii nedoriți de părinți. Firește că și în Egipt copiii de sex masculin erau preferați celor de sex feminin. (…)
Un alt element esențial în ceea ce privește femeia egipteană era că acesteia îi era dată mână liberă să dețină orice poziție din cadrul unei ierarhii sociale, putând chiar să ajungă la conducerea țării. De asemenea, aveam dreptul să dețină clădiri, proprietăți și vorbim despre o dependență din punct de vedere economic de soțul lor. Această libertate putea fi manifestată și în alte maniere: femeile puteau împrumuta bani, puteau semna contracte, puteau chiar să intenteze divorț și să apară martori la tribunal:
Conștiința egalității sexelor era profund înrădăcinată în tradiția egipteană, iar prescripțiile religioase cereau ca femeia să fie tratată bine. În unele texte se specifică expres egalitatea absolută a femeii cu bărbatul în fața legii Un aspect interesant al dreptului penal egiptean este cel în care femeia apare solidară cu soțul ei când acesta comite o infracțiune. Unele femei au îndeplinit nu numai funcții de preotese ale templelor, ci și înalte funcții politice. Pe la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n. tronul Egiptului era ocupat de o femeie – regina Hatșepsut; iar în secolul al VIII-lea î.e.n. mai multe femei au deținut foarte importanta și influenta funcție de ,,mare preot”. – în general, tradiția și obiceiurile acordau mult mai mari libertăți femeii în Egipt decât în Grecia. Căci egiptenii au stimat femeia,; poeții i-au dedicat versuri de dragoste, iar artiștii au înfățișat-o ca pe o ființă grațioasă și plină de farmec.
Statutul femeii în Egiptul antic era cel mai înalt din acea vreme. Chiar dacă poziția socială a acesteia era decisiv influențată de poziția bărbatului de lângă ea, fie că era tatăl sau soțul, ea avea drepturi egale cu ale bărbatului. Egiptencele aveau mult mai multă liberate, putere și mult mai multe drepturi decât restul femeilor din societățile antice. În ceea ce privește monogamia regele era singurul care avea dreptul să aibă mai multe femei. Cu toate acestea, regina era doar una:
Astfel, condițiile căsătoriei în Egipt constituie o excepție în întreaga lume a Orientului Antic. Numeroasele cântece de dragoste pe care le cunoșteam – și care cu siguranță că nu erau compoziții de studiat în școli, și nu inventează situații abstracte, ci sunt la origine producții elaborate în mediul popular, reflectând situații ce corespundeau realităților – vorbesc clar despre o liberă alegere din partea tinerilor. Chiar dacă puteau să intervină și interese economice sau combinații de familie, este cert totuși că tinerilor li se lăsa multă libertate de inițiativă.
În cadrul acestor tipologii de căsătorii, sistemul dotei avea și el o funcție deosebit de importantă, mai ales că vorbim de o avere a familiei miresei, adunată cu greu și de-a lungul multor ani:
Și sistemul dotei avea în Egipt un alt sens, o altă funcție și o formă diferită de administrare decât în alte țări ale Antichității. În Egipt dota trebuia să formeze un patrimoniu familial, o garanție materială a viitorului cămin. De aceea, din suma convenită (cel puțin, în clasele avute) soțul aducea două treimi, iar soția o triem (în bani sau în natură). Cât trăiau, soții nu se atingeau de acest depozit, niciunul din ei nu putea să-l înstrăineze în nici un fel, nici măcar partea adusă de ei. În caz de deces al unui dintre soți, celălalt avea uzufructul întregii dote a amândurora; dar putea să dispună după bucul său plac numai de partea adusă de el la contractarea căsătoriei.
Această dotă devenea un element problematic și în cazul divorțurilor, care se pronunța în urma unei hotârâri judecătorești. Faptul că divorțurile erau permise este deja un punct esențial în atingerea unei viitoare modernități. Ar fi interesant de observat, totuși, în ce măsură femeile aveau dreptul la ,,o a doua viață” după divorț. De cele mai multe ori, societatea medievală nu permitea femeii să beneficieze de un anumit respect din partea comunității. Iar divorțul complica lucrurile și mai mult:
Momentul principal al ceremoniei nupțiale era drumul miresei la casa mirelui. Nu știm dacă era, și în ce condiții, indisolubilă o căsătorie. Este probabil că divorțul de pronunța numai la cererea soțului (sau și a soției), și în urma unei hotărâri judecătorești, care trebuia să reglementeze și problema dotei,
a diviziunii bunurilor, a succesiunii, etc. Știm doar că în epoca tardivă (în perioada secolelor XI-VI î.e.n.) exista în Egipt și ciudatul obicei al ,,căsătoriei de probă”: dacă după un am de conviețuire căsătoria era desfăcută – din vina unuia din soți, sau pur și simplu din nepotrivire de caracter – soția se reîntorcea la părinții ei, luându-și întreaga dotă.
Importanța familiei era foarte mare în cadrul societății egiptene. Era un fel de sursă de relaxare. Bărbații erau cei care se ocupau în mod frecvent de politică și de problemele administrative în timp ce femeile rămâneau acasă pentru a se ocupa de creșterea copiilor și de treburile gospodărești.
De asemenea, femeile erau cele care preparau mâncarea și confecționau articole de îmbrăcăminte. E adevărat că cei care erau mai înstăriți aveau servitori și sclavi care le făceau toată treaba gospodărească, dar datoria femeilor egiptene era să îi supravegheze pentru ca totul să meargă foarte bine.
Cu alte cuvinte, femeile egiptence nu se deosebeau foarte mult de femeile contemporane. Drepturile de care acestea dispun sunt foarte diferite de tot ceea am discutat în paginile anterioare. Mai mult decât atât, în societatea egipteană era instituită monogamia, iar căsătoria era considerată o stare naturală și necesară pentru toți oamenii, indiferent de clasa socială:
În societatea egipteană, femeia deținea o poziție de demnitate puțin obișnuită în lumea antică. I se respecta dreptul de proprietate și zestre; ea era numită stăpâna casei”, iar când rămânea văduvă devenea de drept capul familiei. Egiptenii erau monogami; dar înalții demnitari se considerau deosebit de onorați când regele le dăruia din haremul regal o femeie de rang superior soțiilor lor, pe care o luau ca a doua soție.
2.5. Femeia în societatea chineză
Când discutăm despre teritoriul chinez, avem în vedere un ansamblu enorm din punct de vedere geografic, care este departe de a fi caracterizat prin unitate și heterogenitate. Teritoriul chinez se întinde din Siberia până la Ecuador și de pe târmurile Pacificului până la mijlocuL Eurasiei. Grație vastului teritoriu pe care China îl deține, putem vorbi și despre o diversitate a condițiilor geografice precum și de anumite elemente foarte importante în înțelegerea Chinei din punct de vedere istoric.
Această diversitate își face loc și în relațiile interumane care sunt particularizate, în special, la nivelul relațiilor femei-bărbați și la maniera în care populația feminină era tratată în societatea chineză:
Sub anumite aspecte, poziția juridică și socială a femeii chineze era umilitoare. Nu avea nici un fel de drept de proprietate,. Când un bun de familie urma să se împartă, femeia era exclusă. Fiicele sau soțiile nu îl puteau moșteni pe tatăl, respectiv pe soțul lor – decât în cazuri excepționale, când adică nici o rudă a bărbatului, tată sau soț, nu mai era în viață. Chiar și în familiile cele mai bogate, femeia aducea ca zestre bijuterii, haine scumpe, mătăsuri, mobile de preț, dar numai rareori aducea sume de bani și niciodată terenuri sau alte bunuri imobile. Această absență totală a dreptului de proprietate era un fapt aproape unic, atât în antichitate, cât și în Evul Mediu.
Rostul familiei era procreația. Femeia care nu putea avea copii – ceea ce era rușinea cea mai mare – îl îndemna pe soț să-și ia o concubină, i-o căuta chiar ea. Copiii de sex feminin, însă, erau considerați o grea povară; de aceea, când se nășteau într-o familie prea multe fete, în timpurile străvechi erau părăsite pe câmp, lăsate să moară de foame și de frig
sau pradă animalelor. Infanticidul, răspândit în vechime, își avea principala explicație în marea mizerie a țăranului:
Căsătoria, care era hotărâtă de părinții tinerilor – chiar fără ca aceștia să se fi văzut vreodată – avea drept scop ,,îndeplinirea datoriilor rituale față de strămoși și perpetuarea generațiilor. În secolul 5 î.e.n. legea îi obliga pe părinți să-și căsătorească copiii cel mai târziu la împlinirea vârstei de 20 de ani ( iar fetele – la 17 ani). Căsătoria nu putea fi contractată decât între doi tineri care nu aveau același nume de familie. – După ce părinții tinerilor căzuseră de acord în principiu (căci nu era obiceiul să se dea multă atenție zestrei), îți trimiteau unii altora datele exacte de naștere ale copiilor și numele părinților, bunicilor și străbunicilor; pe baza tuturor acestor date urma să se facă horoscopul, care va hotărî dacă unirea tinerilor este sau nu sub bune auspicii. Căsătoria nu era socotită o legătură indisolubilă pentru că nu fusese sancționată printr-un act religios. Despărțirea era oricând posibilă, pe baza consimțământului mutual. Când acesta lipsea, femeia putea fi repudiată de soț pentru unul dintre cele 7 motive stabilite de tradiție : lipsa de respect față de socri, sterilitate, adulter, gelozie, furt, limbuție și boli care o împiedicau să participe la cultul strămoșilor. (de ex. epilepsia). Dar nici unul dintre aceste motive nu era valabil dacă femeia nu mai avea părinți, dacă purtase deja doliul pentru unul din socrii ei, sau dacă soțul ei se îmbogățise după data căsătoriei lor.
Cu toate acestea, soția mamă beneficia de un foarte mare repsect din partea soțului. În ciuda faptului că gelozia pe concubină nu era explicitată și nici nu putea fi argumentată de către soție în fața soțului, aceasta beneficia de un anumit statut din punct de vedere social. Era mama copiilor, cea care adusese pe lume viitori moștenitpri, iar această calitate a ei era foarte bine văzută în cadrul societății, dar și e către soțul ei:
Pe de altă parte însă, chinezii au avut întotdeauna un respect pentru soția-mamă, atât în familie cât și în societate. De altminteri, soția nici nu putea fi geloasă pe concubină, căci – cum am văzut – gelozia putea fi invocată drept motiv de divorț. Copilul soțului avut cu o concubină era adoptat de el și crescut de soția lui. Copiii nelegitimi, practic, nu existau. Soția singură era recunoscută drept adevărata soție și stăpână, în timp ce concubinele aveau aproape o poziție de sclave. Sub raport moral, soția era situată la nivel aproape egal cu bărbatul (firește, în limitele regimului patriarhal existent): Cuvântul chinez ,,soție” se scrie cu o ideogramă care înseamnă în același timp și ,,egal”. Femeia își păstra și după căsătorie numele de familie. Nu putea cere divorțul, dar putea oricând să își părăsească soțul și să se întoarcă la părinți săi/ După moartea soțului, poziția și autoritatea soției deveneau considerabil consolidate, comportând toate responsabilitățile familiale.
Din punctul de vedere al educației, situația nu prezintă aspecte pozitive pentru femeile din societatea chineză, după cum întregul mediu antic nu prezintă această posibilitate pentru populația de genul feminin. Bineînțeles că au existat și excepții, dar în principiu, studiul și o posibilă carieră nu erau incluse în atribuțiile femeii antice:
În fine, în înalta societate – a aristocrației, a funcționarilor superiori, a negustorilor bogați – se întâlneau destul de des și cazuri de femei foarte instruite. Se cunosc numele mai multor poetese de real talent. Multe femei au ocupat – începând încă din secolul III î.e.n. – importante funcții administrative. Prezența lor este înregistrată și în viața politică. Acesta este cazul femeilor care au condus destinele imperiului, în calitate de împărătese sau de regente, dând dovadă de multă abilitate și energie.
Femeia în societatea medievală
3.1. Considerente generale
În Evul Mediu, ipostaza femeii putea fi definită prin prisma a trei roluri: soție, mamă și călugăriță (femeie a bisericii). Cu toate acestea, au fost câteva femei care s-au îndepărtat de aceste tradiții și și-au construit viața după alte reguli. Acestea au fost scriitoarele, poetele, educatoarele și chiar cele care practicau vrăjitoria.
Interesele femeii trebuiau să se rezume doar la treburile gospodărești, la copii și la soțul acesteia. Acesta era și scopul înspre care erau crescute de către părinți, unica alternativă fiind intrarea lor într-o mănăstire. De asemenea, fetele puteau intra în mănăstire și dacă aceasta era dorința părinților. Pentru multe tinere fete, mânăstirea era un fel de refugiu în care acestora li se oferea șansa să scape de sărăcie, să obțină o anumită educație, avantaje pe care nu găseau în lumea din exterior.
Un element important în cadrul societății medievale era că situația femeii se afla în umbra păcatului originar. De aici pleca și inferioritatea femeilor în comparație cu cea a bărbaților. Societatea medievală învăța femeia să fie supusă bărbatului, să fie supusă ascultării și să nu ia singură decizii. Fie că discutăm despre tinerele fete care se aflau sub autoritatea tatălui sau despre soțiile care trecuseră sub auspiciile soțului, rolul femeii la nivel social era destul de redus:
Ce se întâmpla în secolele medievale? Dacă las la o parte tot ce ne relevă arheologia cu privire la superioritatea femeii, cu privire la categoria matriarhatului ocult pe care acest sex l-a exersat în interiorul și uneori în afara casei, și dacă mă rezum la aspectele de suprafață, mă aflu în fața unei constatări fără drept de apel, mi se pare: Evul Mediu era
,,masculin”, precum spunea Georges Duby. (…) Toate, sau aproape, sunt opera oamenilor Bisericii, clerici care n-aveau nici un motiv de a cunoaște orice-ar fi fost despre trupul, mintea sau sufletul femeii: o ignoră într-un mod superb.
Judecățile erau, așadar, judecăți ale unor bărbați fără femei, iar lumea creștină nu-i asculta decât pe ei, de la enciclicele romane impregnate de dreptul antic și până șa predica bisericească din fața credincioșilor, a meșteșugarilor sau a sătenilor. Sentința a fost crudă: femeia era ,,ușa Diavolului”, ,,dușmanca” vinovată de alungarea din rai:
În spațiile rurale, femeia avea o varietate de ocupații. De la comerț, la treburile casei și până la tors, femeile își construiau activitățile zilnice în strânsă legătură cu mediul familial. Munca era și pentru femeile căsătorite, dar și pentru cele necăsătorite. Toate trebuiau să muncească pentru a se întreține. Ba mai mult, erau nevoite să muncească în mai multe locuri pentru că erau plătite cu mult mai puțin decât bărbații.
Vom preciza, evident, că din epoca lui Pavel și până la pre-Renaștere, nimeni nu și-a făcut griji în privința femeii; era un simplu vas în care se vărsa sămânța. Totuși, rolul ei pasiv nu era atât de ocultat pe cât am putea crede. Protejarea femeii în toate ipostazele ei, fecioară, însărcinată, văduvă, era foarte reală; codurile barbare din secolul al V-lea până în secolul al IX-lea, ca și dreptul roman înmulțiseră amenzile severe și condamnările pentru cazurile de rele tratamente aplicate femeilor.
În multe dintre situații, căsătoria nu făcea parte din alegerile femeii, ci era determinată de dorința și interesele părinților. Încă de mici, fetele erau obișnuite cu gândul că se vor căsători și învățau cum să fie niște neveste bune, pe placul soților lor și cum să își crească copiii. Era inadmisibil pentru o femeie să îți urmeze propriile visuri sau idealuri. Aceste lucruri se aplicau doar în cazul bărbaților. Erau niște privilegii de care doar aceștia se puteau bucura:
Vom menționa că, dacă femeia, odată căsătorită, nu avea drept de gestiune asupra acestor garanții materiale – ceea ce o făcea să fie judecată, în drept, ca o ,,eternă minoră” – , nu trebuia uitat că avea tată, frați, rude ce nu aveau să pregete a lua spada în mână pentru a nu se lăsa înșelați.
Severitatea gândirii medievale atribuia, indubitabil, o importanță majoră căsătoriei și construirii unei familii ca centru social și, de asemenea, ca cea mai bună variantă a unei tipologii sociale. De altfel, familia era elementul primordial care constituia și modelul tipic social pe care orice tineri trebuiau să îl urmeze:
Recunoscută ca celulă de bază a societății medievale, căsătoria alimentează astăzi o literatură istorică supra-abundentă, destul de omogenă în concluzii și pe care voi încerca să o rezum. Virginitatea era un ideal rezervat puținilor oameni, intenționați sau nu, care erau venerați, dar nu aveau nimic în comun cu viața cotidiană.
Această nevoie absolută de a crea familii în cadrul societății medievale era, de multe ori, fondată pe multe alte motive decât cele pe care le identificăm în prezent. Consimțământul mirilor era de multe ori influențat de restul membrilor ai familiei. Exista și o vârstă limită până la care fetelor respectiv băieților, le era indicat să să se căsătorească. Totul era foarte bine organizat și bine punctat pentru cei tineri. Opțiunile nu păreau să fie viabile. Cu totii trebuia să respecte un anumit tipar, acel model tipic social:
Și fiindcă această unire risca să fie sursa unor plăceri necurate, trebuia vegheat ca ea să fie însoțită de toate garanțiile de stabilitate indispensabilă pentru ca ea să dureze. Prima condiție era, evident, consimțământul sincer al soților. Astăzi, cu câteva excepții mondene, este o evidență: atracția fizică sau afinitatea mintală justifică viața în comun. Dar este o mare deosebire față de ceea ce se întâmpla în Evul Mediu. După cum spun dreptul canonic și Decretul lui Grațian, în secolul al XII-lea, fata putea fi căsătorită îndată ce se presupunea că a devenit nubilă, la 12 sau 14 ani, iar băiatul mai târziu. Și dacă s-ar fi așteptat până la 16 sau 18 ani pentru căsătorie, cum am putea crede în profunzimea sau sinceritatea consimțământului lor? Nu era exclus refuzul, însă așa ceva ar fi fost prilej de scandal.
Însă, în special la fete, se impunea o acceptare de principiu, ceea ce nu implica, de altfel, că un real sentiment de afecțiune conjugală nu se putea dezvolta din astfel de alianțe forțate.
Societatea burgheză nu permitea femeilor să ia anumite decizii de ordin economic, politic și chiar privat în cadrul activității capitaliste de producție. De asemenea, femeile care beneficiau de un loc de muncă erau exploatate la maximum, iar salariile erau foarte mici. Toate aceste fapte au putut fi ușor contestate de către femeia din epoca medievală care s-a luptat pentru dobândirea egalității și unor oportunități care să permită afirmarea femeii în cadrul societății.
Chiar și posibilitățile de educație ale femeii erau destul de limitate, acestea nu dispuneau de bunurilor lor, nu puteau semna contracte și nu puteau lua nici un fel de decizi fără acordul soțului sau al tatălui. De asemenea, în cazul divorțurilor sau în hotărârile judecătorești cu privire la custodia copiilor, femeile erau clar dezavantajate:
Situația femeii din acele timpuri avea o proastă reputație și se va vedea că mă străduiesc să lupt împotriva acestui dat a priori. În mod firesc, ne gândim că, pe o perioadă atât de lungă, multe dintre elemente au putut evolua. În izvoarele noastre scrise – căci arheologia nu poate, aici, să dateze în mod temeinic, iar iconografia este repetititvă – putem cosemna fluctuații reale: de la sfârșitul perioadei carolingiene, să spunem pe la 900, până la 1030 sau 1050, prezența femeii în chestiunile economice sau politice părea importantă. În schimb, faza 1050-1180/1200 a însemna o pierdere, cel puțin morală, a acestei poziții; îți recapătă locul, în mod izbitor, în a adoua jumătate a secolului al XIII-lea și a avut un apogeu de 150 de ani, înainte să înceapă declinul odată cu intrarea n ,,Timpurile moderne”, secolele XV-XVI. Aceste fluctuații ale puterii feminine țin, evvident, de cauze multiple: ponderea sexelor, intesifificarea sau relaxarea controlului Bisericii, evoluția sau deplasarea tipurilor de activitate în economia producției, progresul sau reculul individualismului.
Viața de cuplu era și ea problematică pentru statutul femeii din acele vremuri. Acesteia nu îi erau permise exprimarea opiniilor sau dreptul la educație:
Pentru mulți, istorici sau nu, cuplul era singurul cadru ce se oferea privirii. Era teritoriul bărbatului, lucru proclamat de legi și cutume: el avea asupra femeii ce trăia lângă el toate drepturile ce derivau din manus, din autoritatea conferită cu sau fără mariaj de Sfântul Pavel sau de Iustinian, apoi de toate reglementările ulterioare. Am spus că bărbatul putea să bată femeia, că ea îi datora supunere, dincolo de dragostea pentru proprii copii, dincolo de faptul că ea se afla acolo, de altfel, pentru a-i oferi o progenitură, pentru a-l ajuta să se salveze, pentru a răspunde la exigențele lui sexuale. Virtuțile cerute de la femeie erau castitatea, asta în absența virginității , constanță în grija pentru casă, tăcere și fidelitate. Era inutil ca ea să învețe să scrie; îi erau suficiente bucătăria și cusutul.
Proprietarii, chiar dacă erau femei sau bărbați, erau figuri foarte importante în societatea medievală. O femeie nemăritată care erau proprietară avea, într-adevăr aceleași drepturi ca și cele ale unui bărbat. Mai mult decât atât, femeia putea să își facă testament și avea drept de semnătură. Dar din momentul căsătoriei, ea își ceda drepturile și tot ceea ce avea soțului. Doar la moartea acestuia avea dreptul la o treime din întreaga avere pentru a
reuși să se întrețină:
Deși mi se pare evident că soarta materială a femeii medievale nu merita cu nimic ipocrita compasiune cu care era privită, trebuie să recunosc că soarta ei, cel puțin juridică, ca soție, era indiscutabil, mediocră, și constituie principalul argument al partizanilor ,,bărbatului din Evul Mediu”. Astăzi asistăm la o estompare progresivă a indisolubilei legături dintre mariajul monogamic, de inspirație religioasă sau nu; alte legături, mai flexibile, implicit mai scurte, îi unesc pe bărbați și femei, dar nu este locul să discutăm despre ele.
Cu toate acestea, această viață de cuplu se petrecea și în intimitate, nu numai în fața societății care impunea aceste reguli de supunere pentru persoana de sex feminin. Tocmai în acest sens, atitudine bărbatului, în particular, bineînțeles, putea să fie ușor schimbată față de cea la nivel social:
Dar ne scapă în mare parte ce credea vulgul; la bărbați, cel puțin, se percepea o atitudine pe care antropologii au analizat-o în detaliu. În acele vremuri, poate ca și în toate celelalte, sentimentele bărbatului erau duble, dar nu contradictorii. Primul era teama față de femeie, pe care o ascundeau sub straiul disprețului și al suspiciunii. (…) Pe de altă parte, în etalarea autorității masculine în afara casei rezida sentimentul că, la interior, dimpotrivă, puterea feminină cu dimensiune sexuală era prioritară și că trebuia, așadar, s-o înăbușe. Izolându-și soția, așa interzicându-i să se arate cu toate atuurile ei, nu era doar o formă de a păstra onoarea familială, ci și o precauție sexuală. Pe cât de ușor era iertat adulterul bărbatului, pentru că avea loc în afara casei, pe atât de dur era pedepsit cel al femeii pentru că, în general, avea loc în camera conjugală. Cât despre aviditatea sexuală a femeii, nu era decât o tentație urzită de Rău și cu atât mai redutabilă cu cât se acoperea cu aparențele frumuseții, ale plăcerii, și cu cât bărbatul se știa dezarmat în fața ei.
De altfel, abia spre sfârșitul secolului al XVIII vocea femeii s-a făcut auzită în societatea burgheză. Abia în aceste timpuri, drepturile femeilor strigau egalitate și revendicau ce li se cuvenea. Aceste fapte au avut repercusiuni foarte importante în cadrul dreptului internațional. În primul rând, s-a elaborat Declarația Drepturilor Omului, susținut pe baza dreptului natural în Franța și Statele Unite. Acesta a fost momentul când femeile au început să emită drepturi asupra unei egalități atât la nivel social, cât și la nivel juridic.
3.2. Femeia în Grecia Evului Mediu
În ceea ce privește statutul social al Greciei în Evul Mediu, putem vorbi despre o influență foarte mare a statutului său juridic. Intervin diferențe față de ce am văzut că se întâmpla în antichitate. Femeia nu mai este o simplă anexă în societatea greacă sau doar un bun aflat în proprietatea familiei. Femeia din clasele nobiliare poate deține chiar și bunuri financiare (feuduri) dacă se întâmplă ca acestea să îi rămână prin moștenire.
3.3. Femeia în Italia medievală
Evul Mediu vine cu noutăți foarte interesante pentru Europa Occidentală. Este un lucru foarte bine cunoscut că Biserica Catolică a reprezentat un pilon de bază în construirea societății medievale în această zonă. Această influență a Bisericii Catolice a făcut din căsătorie un drum de pe care nu mai exista cale de întors. Posibilitatea unui divorț ieșea din discuție, iar această lege, afirma societatea medievală, era în avantajul femeilor care beneficaiu de protecție din partea soților lor pentru întreaga viață. Cu toate acestea, lucrurile nu erau chiar atât de simple. Soțul avea multe dreptui asupra femeii, inclusiv dreptul la o pedeapsă aspră dacă aceasta nu dovedea supunere și devotament. Erau situații în care se recurge până și la crimă.
Societatea europeană occidentală (incluzând Italia) rămâne, așadar, epoca în care încă vorbim despre o supunere totală a femeii în fața soțului său. Din punct de vedere legal și religios, soțul încă are drepturi asupra partenerei sale de viață.
Formarea unei familii presupunea ca toată averea viitoarei soții să intre sub auspiciile bărbatului prin intermediul acestei alianțe. În schimbul acestei ,,zestre”, soțul de angaja să ofere protecție și adăpost pentru viitoarea sa soție și pentru întreaga familie pe care o vor întemeia împreună. În alte cuvinte, putem considera ziua nunții o zi în care acest negoț între soț și familia soției era realizat. Vorbim despre un transfer legal de bunuri.
Un alt lucru interesant de observat în cadrul acestei societăți medievale se referă la diferențele în acest sens între țărani și nobili. În rândul țăranilor, încă se întâmpla ca dragostea să fie cea care aduce oamenii împreună în virtutea unei viitoare căsătorii. În schimb, acest lucru nu era posibil într-o societate nobilă unde toate căsătoriile erau aranjate de părinți și unde virginitatea fetei era un element sine qua non pentru o viitoare căsătorie. Fimele arată, în acest sens, realitatea, în ideea în care o femeie nu era niciodată lăsată singură în companie unui bărbat.
3.4. Femeia în societatea indiană medievală
Epoca Medievală a fost cosiderată o epocă destul de întunecată pentru femeile indiene. India medievală a cunoscut multe cuceriri străine, care au dus la un puternic declin al femeii din punct de vedere social. Atunci când englezii sau mongolii au invadat, India, de exemplu, aceștia au adus cu ei propria cultură, care în unele cazuri a afectat foarte mult condiția femeii, iar în alte cazuri a dus la emanciparea lor:
Dar odată cu stăpânirea musulmană – care a însemnat o perioadă de decădere a spiritualității indiene, fapt care a afectat toate laturile vieții sociale – situația femeii a decăzut și mai mult. Îndeosebi începând cam din secolul XII femeia era obligată să iasă numai dacă avea un văl care îi acoperea fața; i se impunea o viață de izolare atât de severă, încât nici în casă nu se putea arăta decât în fața soțului și copiilor ei. Izolarea obligatorie a femeii căpătase – încă din timpurile mai vechi – o formă foarte grea, în cazul în care rămânea văduvă. Astfel, în familie văduva rămânea subordonată autorității fiului său mai mare. În caz că nu avea copii trebuia să se recăsătorească cu o rudă apropiată a soțului decedat. Nu i se mai permitea să poarte bijuterii, nu mai putea folosi farduri sau parfumuri, părul și-l purta într-un anumit fel pieptănat, dormea pe jos, mânca o dată pe zi – o masă vegetariană.
De-a lungul timpului, femeile indiene au fost tratate ca fiind proprietățile taților, fraților sau soșilor lor. Nu aveau dreptul la propriile alegeri, nu dispuneau de nici un fel de libertate. Unul dintre motivele fundamentale ale declinului genului feminin în India a fost reprezentat de faptul că indienii originari voiau să-și apere femeile de barbari invadatori. Din moment ce poligamia era un fapt obișnuit pentru acești invadatori, aceștia își însușeau orice femeie pe care o voiau și o păstrau în haremul lor. Pentru a le proteja, femeile indiene au început să poarte așa numitul ,,Purdah” care le acoperea tot trupul. În acest sens, liberatea lor a fost puternic afectată. Nu le era permis să circule libere pe străzi, iar acest lucru a contribuit și el la această deteriorare a statutului social feminin în societatea medievală indiană.
Toate aceste elemente problematice au operat schimbări majore la nivelul percepției asupra figurii feminine în cadrul societății. Astfel, femeia a început să fie condierată insignifiantă, a început să fie privită ca o povară care trebuie apărată și ea de ochii invadatorilor și care necesită prea multă atenție. În schimb, persoanele de sex masculin nu necesitau această grijă care trebuia acordată femeilor, și mai mult decât atât, aceștia erau de mare ajutor și mult mai productivi la nivel social decât femeia.
În această manieră, s-a dezvoltat un ciclu vicios care a condus femeia spre nefericire și un statut primejdios în societatea indiană. Rezultatele acestor practici istorice au dus la o educație precară a femeii indiene, la căsătoria acesteia încă de mic copil, la practicarea unor obiceiuri precum Sati sau Jauhar și alte soiuri de cauze ce au determinat instaurarea unei profunde inegalități între cele două sexe.
O altă practică periculoasă pentru femeia din societatea indiană era legată de obiceiul Devadasis care era paracticat în sudul Indiei.
În ceea ce privește restricțiile văduvelor de a se recăsători, se poate spune că acestea erau obligate să ducă o viața destul de pioasă după moartea soșului, în sensul în care erau destule de retrase din punct de vedere social. Multe dintre ele trebuiau să îți tundă părul, tocmai în ideea de a arăta societății suferința de a-și fi pierdut soțul. Nu le era permis să se recăsătorească și orice femeie recăsătorită era privită cu scepticism de către restul membrilor societății:
Căsătoria fiind considerată indisolubilă chiar și după moartea bărbatului, văduva nu se mai putea recăsători – pentru ca astfel să îți poată reîntâlni soțul într-o viitoare existență – decât, eventual, când nu avusese copii; sau când noul șef al familiei ei o putea obliga să nu se recăsătorească. Dar practic, recăsătoria văduvelor era legalizată încă în secolul trecut.
Această cruzime îndreptată împotriva văduvelor era unul dintre motivele primordiale pentru care un număr enorm de femei alegea practica Sati. În India medievală, viața unei văduve era condamnată la suferință și părea aproape un blestem.
Acest sistem al vălului (Purdah) era foarte larg răspândit în societatea indiană medievală. Era folosit cu scopul protejării populației feminine de ochii conducătorilor străini care invadaseră India în această perioadă. Dar tocmai acest sistem a fost cel care a curmat orice urmă de egalitate între femei și bărbați și care a condamnat femeile la un statut social deplorabil.
Privitor la educația fetelor, aceasta avea loc destul de rar în societatea hindusă, acestea fiind educate doar în spiritul menajului și al treburilor gospodărești. Cu toate acestea, un filozof indian celebru (Vatsyayana) afirma că femeile trebuiau să exceleze în cadrul a șaizeci și patru de arte care includeau, bineînțeles, gătitul, torsul, măcinatul, cunoștințe în domeniul medicinei, arta recitării și multe altele.
Chiar dacă societatea hindusă induce genului feminin un aspect peiorativ, o privire comparativă asupra societății indiene medievale aduce în discuție și influențe precum cele budiste, creștine sau jainiste care sunt mai ,,blânde” în ceea ce privește statutul femeii în societate. Aici, femeile beneficiază de un grad mai ridicat de libertare, având acces la o educație formală și la o opinie. De asemenea, nu vorbim de discrepanțe de gen în ceea ce privește religia și mântuirea. Fiecare persoană beneficia de egalitate în fața divinității. În timpul regelui Ashoka, femeile chiar luau parte la predicile religioase.
Apoi, un alt element fundamental era legat de diferențele dintre sudul și nordul Indiei. În sud, femeile erau tratate mult mai bine și chiar se găsesc nume care au răsunat puternic în societatea de atunci. Priyaketaladevi, regina din Chalukya Vikramaditya a condus trei sate. O altă femeie numită Jakkiabbe a condus șaptezeci de sate. În sudul Indiei, femile aveau chiar câte o reprezentată în fiecare domeniu. Aceștia spuneau chiar că femeile puteau să se lupte, să cânte la trompetă și să lupte cu sabia la fel de bine ca și bărbații.
Nu există o dovadă clară a unor școli publice în nordul Indiei, dar conform faimosului istoric Ibn Batuta, erau 13 școli pentru fete și 24 pentru băieți în Honavar.
3.5. Femeia în Egiptul medieval
Cei care făceau parte din clasele sociale mai joase și mai ales cei care locuiau în spații rurale încă credeau că femeile erau inferioare bărbaților din punct de vedere moral. Femeile erau încredințate oarecum rudelor de sex masculin pentru a evita contacul cu restul bărbaților. De asemea, acestea purtau vălul acesta pentru ca identitatea să nu le fie recunoscută în public. În acest sens, fetele necăsătorite trebuia învățate să fie absolut dependente de tații sau frații mai mari, iar după căsătorie, soțul era cel care lua deciziile importante. Primii ani de căsătorie puteau să fie dominați de o profundă stare de nesiguranță din acest punct de vedere și, de asemea, de un grad ridicat de subordonare.
Soția locuia, de obicei, împreună cu familia soțului și trebuia să îți ajute soacra la toate treburile gospodărești. Tânăra soție era, astfel, sub o continuă presiune din partea soțului și a familiei acestuia. Sterilitatea era cea mai mare nenorocire care se putea abate asupra femeii, iar nașterea fetelor, în detrimentul băieților era aproape la fel de rău precum sterilitatea. Femeile care aveau doar fete erau periorativ numite ,,mame de mirese”.
Majoritatea familiilor au consinuat să aibă copii până când reușeau să aibă cel puțin doi fii. Cu timpul, cu cât vârsta fiilor înainte și aceștia se maturizau, poziția mamei în cadrul familiei era mult mai apreciată. De asemenea, în momentul când fii se căsătoreau, soacra deținea ,,puterea supremă” pentru că aceasta avea o influență considerabilă asupra nurorii sale.
Familiile care aveau copii erau foarte respectate în societate. În acest fel creștea și reputația femeii dacă aceasta oferea familiei moștenitori. Onoarea era esențială pentru viața socială a femeii, deoarece socializarea cu ceilalți membri și apartenența la comunitatea respectivă devenea imposibilă dacă femeile nu impuneau un oarecare respect la nivel social.
De aceea, comportamentul sexual al femeilor nu admitea sexul premarital sau adulterul. Și bărbații era foarte interesați să își mențină onoarea în interiorul societății. O
reputație proastă putea să incapaciteze o familie să se adapteze mediului social și tocmai de aceea, aceasta era foarte bine îngrijită și protejată în cadrul comunității respective. Singura posibilitate a soțului de a se elibera de o proastă reputație era divorțul prin intermediul cătuia acesta putea să-ți reabiliteze statutul social.
Totuși, mulți bărbați, mai ales cei care erau locuitori ai spațiilor rurale credeau cu tărie cu reputația masculină pătată de greșeala femilor nu putea fi reabilitată decât prin uciderea fiicei, surorii sau soției suspecte de adulter. În acest fel se pedepseau femeile care aduceau această gravă ofensă familiilor din care făceau parte.
3.6. Femeia în societatea chineză medievală
Societatea chineză s-a caracterizat întodeauna prin tradiționalism și respectarea obiceiruilor care datează încă de la Dinastia Shang (aprox. 1500 î. Hr.). China Medievală nu diferă nici ea foarte mult. Una dintre constatele care se păstrează la nivelu societății chineze medievale se referă la misoginia bărbaților. Această misoginie datează încă dinaintea confucianismului, dar s-a stabilizat și a devenit mult mai convingătoare în secolul V î. Hr..
Confucianisml este cel care a inculcat această idee conform căreia femeile ar fi prin natura lor inferioare bărbaților din punct de vedere intelectual, mult prea geloase, cicălitoare, și prin urmare, nedemne de o posibilă egalitate cu bărbatul. Discutăm aici despre adevărata esență a misoginismului chinez care s-a păstra foarte mult timp, atât la nivel social, cât și la nivel juridic.
Mai mult decât atât, drepturile și liberățile femeii variau în funcție de dinastie. Având în vedere influențele budismului indian și unele schimbări care s-au petrecut la nivel filozofic (taoismul), societatea chineză medievală trece prin niște tranformări fluctuante în aceste secole ale erei medievale.
Spre sfârșitul secolului al VIII-lea, instaurarea budismului în China s-a încheiat cu succes. Acesta a adus condiții mai bune de viață pentru femei, dar, cu toate acestea, nu putem vorbi despre o ideologie clar stabilită în ceea ce le privește pe femei. Astfel, au existat diverse interpretări ale perspectivei budiste, și, prin urmare, diverse răspunsuri la ceea ce predica ideologia budistă.
Din nefericire, spre sfârșitul dinastiilor Tang și Song, avem de-a face cu o posibilă distanțare de acest curent filozofic budist care a dus la reafirmarea ideii că femeile sunt infoerioare genului masculin. Ideile lui Confucius redevin populare. Astfel, cu cât statutul femeii era mai înalt la nivel social, cu atât erau mai înrădăcinați în ideile confucianiste. Aceste fapte au dus la o perioadă de declin în ceea ce privește statutul femeii și poziția sa socială de-a lungul secolelor.
Fetelor le era dată o educație sărăcăcioasă, la un nivel bazic și cât se poate de rudimentar, astfel încât, singurul lor scop era să poată citi scurte versiuni din filosofia
confucianistă. Ideile lui erau menite să sublinieze rolul minuscul pe care femeile îl jucau la nivelul societății medievale.
Apoi, obiceiurile în ceea ce privește căsătoria și divorțul erau tipice pentru vremurile respective și cerințele sociale ale momentului. Mamele se implicau foarte mult în alegerea unui partener pentru copiii lor, dar exista și o femeie bătrână care se ocupa special de aceste lucruri. De asemenea, părinții fetei trebuiau să plătească o zestre substanțială mirelui. Vârsta de măritiș la femei era cuprinsă între 16 și 20 de ani, iar bărbații erau doar cu câțiva ani mai în vârstă.
Ritualurile nupțiale prevedeau faptul că mireasa va părăsi casa familiei sale ănpreună cu mirele, cu rudele și prietenii acesteia. Aceasta avea să fie prima oară când mireasa își va vedea viitorul soț. La sosirea în casa familiei soțului, mireasa va îngenunchea în fața socrilor săi, în semn de respect. De cele mai multe ori, tinerii căsătoriți vor continua să locuiasă la părinții soțului, într-o aripă a locuinței construită special pentru ei. Binînțeles, dacă lucrurile stăteau bine pe plan financiar.
De obicei, proaspăta soție trece printr-o perioadă de probă de trei sau patru luni. Chiar dacă soțului îi plăcea de noua sa soție, dar părinții nu îi împărtățeau părerea, el trebuia să divorțeze. Siguranța femeii avea să fie foarte bine stabilită de nașterea primului ei fiu. Dacă soția nu reușea să ofere un fiu, atunci acestuia îi era permisă o a doua soție, iar primei soții nu îi era permis divorțul. Femeile care nu reușeau să se căsătorească rămâneau în casa natală, celibatare. În schimb, atunci când o femeie devenea soacră, statutul ei avea să se schimbe radical. Fiind cea mai în vârstă femeie din familie, ea va putea ajuta la creșterea nepoților și la educarea acestora. De asemenea, acorda mult mai mult timp practicilor religioase.
Soții chinezi bogați aveau dreptul să își aleagă concubine care să trăiască în camere separate în cadrul casei lor. De obicei, concubina avea dreptul de a concura la averea lăsată de soț, iar copiii acesteia erau recunoscuți din punct de vedere legal. Dacă această concubină avea băieți, în timp ce soția legitimă avea doar fiice, atunci aceasta era dependentă de fiul concubinei. Familiile sărace erau cele care își vindeau fiicele celor bogați pentru a le servi drept concubine.
Problema aceasta a genului feminin a mers atât de departe încât fetelor le era spus că hrana dată lor era de fapt o risipă. Acest lucru se explica prin faptul că fetele aveau să aducă belșug și moștenitori familiei soțului, și nu celei din care făceau parte. Tocmai de aceea, o altă alternativă a familiilor care avea fete era să le vândă spre sclavie. Pruncuciderea nu era nici ea o practică străină societății medievale chineze. O altă alternativă a familiilor care avea fete era să le vândă spre sclavie.
Femeia în societatea modernă
4.1. Mișcarea de emancipare a femeii și apariția termenului de ,,feminism”
„ Au obținut dreptul la vot, la a fi parte contractantă deplină, la proprietate, legalizarea avorturilor, legislația pentru egalitatea de șanse în angajare și în acces la protecție socială (…) drepturile pe care le-au cîștigat femeile trec drept “achiziții naturale” ale evoluției democrației, și nu drept rezultat al mișcărilor feministe”.
Ca femeie, trăiești după ideile, teoriile, legile și politicile pe care le fac exclusive sau aproape exclusiv bărbații, după interesele și stilul lor. Și astfel, perpetuezi o lume a dependenței femeilor în locul unei lumi a autonomiei și interdependenței.
Iată, așadar, de ce s-a născut feminismul: femeile s-au săturat a mai fi desconsiderate. O definiție a acestui termen o dă Mihaela Miroiu:
Feminismul este o reacție defensivă și ofensivă față de misoginism și sexism, ambele universal răspândite în timp și spațiu (…) feminismul urmărește ca experiențele femeiești și feminine să fie valoric tratate la fel ca și cele bărbătești și masculine. Scopurile politice ale feminismului sunt legate de egalitatea de tratament în fața normelor, instituțiilor și practicilor publice și private, indiferent de gen, de șanse egale la exercitarea autonomiei și în autoafirmarea persoanei”.
Mișcarea feministă continuă să fie o luptă acerbă a femeilor pentru dreptate socială, justiție, dar și “o importantă alternativă la gândirea modernă, logocentrică și instrumentală”.
Aparent, feminismul își începe “cariera” în timpul perioadei renascentiste și apoi iluministe, în Franța. Acest fenomen a avut un puternic impact asupra lumii moderne, pe fondul discursurilor despre egalitatea și universalizarea drepturilor. Potrivit Danielei Rovența Frumușani în studiul „Identitatea feminină și discursul mediatic în România post-comunistă”, publicat în lucrarea Brădeanu, Alina, Dragomir, Otilia (coord.), Rovența-Frumușani, Daniela, Surugiu, Romina, Femei, cuvinte și imagini. Perspective feministe, Editura Polirom, Iași, 2002, apariția termenului de „feminism” îi este atribuit gândirii lui Fourier, ulterior fiind regăsit în scrierile lui Dumas fiul și în numeroase articole feministe publicate în Franța și străinătate.
Cu toate acestea, mult timp, acest termen a fost resprins, spre exemplu, de multe feministe indiene, considerândul „imperialist”, pentru că evidențiază viața femeilor albe, din clasa de mijloc, americane și europene. Au existat chiar foarte mișcări anti-feminism în lume, spre exemplu mișcarea „Pycho et Po” din Franța, al cărei slogan era „Jos feminismul!”. „Apariția neologismului feminism coincide în Franța cu cea de-a treia Republică și apariția individului-cetățean, altfel spus cu aparenta neutralizare a diferenței sexuale („Femmes, méres, amantes…citozennes! La blouse plébéiennee pour tous, le pnatalon pour tous” – Enfantin, Prédications somptuaires, apud M.Angenot, 1977, p. 168)”.
Cu toate acestea, Mihaela Miroiu are o altă părere cu privire la apariția și utilizarea pentru prima dată a acestui concept. Aceasta consideră că termenul de „feminism”, a fost utilizat, pentru prima dată în istorie, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Marea Britanie, considerată a fi ținutul originar al feminismului modern.
Feminismul este, de fapt, nu numai o luptă nu numai împotriva inegalității femeii cu bărbatul, ci una îndreptată contra multiplelor inegalități care se regăsesc într-o societate: de clasă, rasă, statut social, educație, de gen etc. Așadar, feminismul este o mișcare ce poate fi privită atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere politic. Din punct de vedere politic, feminismul are ca scop schimbarea relațiilor de putere între bărbați și femei la toate nivelurile: fie că este vorba de relațiile de putere din cadrul familiei, fie la locul de muncă.
Și în România, folosirea termenului a întâmpinat foarte multe dificultăți, dat fiind faptul că, pe primul loc erau puse conotațiile negative ale acestuia. Feminismul și-a făcut debutul în spațiul românesc în prima jumătate a secolului al XIX-lea, respectiv în 1815, „înflorind” odată cu cel din țările europene, dar ținând totuși cont de realitățile politice și sociale din țara noastră. În perioada comunistă, adoptându-se un „egalitarism oficial”, prin adoptarea faimoasei zile de muncă duble și a altor strategii prin care femeilor li se implementa ideea că sunt egale cu bărbații, feminismul nu a putut evolua rapid. Însă, o dată cu prăbușirea regimului comunist, feminismul și.a recâștigat locul în domeniul cercetării și în cel cultural.
„Ideologie integrativă – a societății, a eului și a culturii – , feminismul promovează revoluția socială, dar și revoluția limbajului și a codurilor estetice, pe acest din urmă front obținând succese notabile (cf. Și Fr. Ricard, 1994, p. 206)”.
Era ce aduce modernitatea nu vine cu discrepanțe majore în ceea ce privește relația bărbat-femeia față de ceea ce am văzut deja în epocile trecute. Sclavagismul a fost abolit, bărbații au cunoscut egalitate între ei, femeile au devenit și ele egale între ele, dar diferențe majore referitoare la relația dintre cele două sexe nu au existat.
Totuși, unul dintre elementele de noutate apărute în perioada modernă se referă la o posibilă deschidere de drumuri pre așa-zisa emancipare a genului feminin. Femeile încep să lucreze în fabrici și uzine de la începuturile anilor 1800.
Marea schimbare s-a produs abia în epoca post-modernă sau contemporană. Abia atunci putem discuta despre feminism și cele trei nivele ale sale. Abia atunci vorbim despre momentul în care femeia îndrăznește să reclame o posibilă egalitate cu bărbatul (acest lucru depinde în mare măsură de ce nivel al feminismului discutăm).
Cum definim feminismul și ce a însemnat acest curent pentru statutul femeilor din întreaga lume? Feminismul se particularizează printr-o ,,1. reacție defensivă și ofensivă față de misoginism și sexism, ambele universal răspândite în timp și în spațiu (…) feminismul
urmărește ca experiențele femeiești și feminine să fie valoric tratate la fel ca și cele bărbătești și masculine. Scopurile politice ale feminismului sunt legate de egalitatea de tratament în fața normelor, instituțiilor și a practicilor publice și private, indiferent de gen, de șanse egale la exercitarea autonomiei și în autoafirmarea persoanei”; 2. „înseamnă recunoașterea faptului că, indiferent de timp și spațiu, femeile și bărbații sunt inegali în privința puterii pe care o au, atât în societate, cât și în viața personală, precum și corolarul acestei recunoașteri: faptul că femeile și bărbații ar trebui să fie egali…”; 3. „(s.n.) Mișcare socială care susține egalitatea în drepturi a femeii cu bărbatul în toate sferele de activitate”.
Tipuri de feminism
“Feminismul liberal își propunea să extindă principiile universale ale libertății, cetățeniei și justeții sociale, precum și a drepturilor universale ale omului asupra femeilor, militând pentru egalitate în fața legii, de aceea el dobândește denumirea de feminism al egalității”.
Feminismul academic apare ca o „reacție la sexismul din mediile universitare (marginalizare, lipsa accesului la conducerea universitară, poziții și salarii scăzute ale femeilor care predau în universități)”, dat fiind faptul că mediul universitar era considerat unul dominant masculin, în care femeilor le era foarte greu să intre ca profesoare, dar mai ales pe funcții de conducere.
Feminismul socialist s-a axat mai mult pe ideea de agalitate între bărbat și femeie și, mai puțin pe obținerea unor soluții pentru problemele unor grupuri rasiale, etnice, sexuale
defavorizate. Critică nu numai capitalismul, dar și societățile patriarhale, crticică denumită „teoria sistemelor duale” (Miroiu, Mihaela, 2004, p.132), datorită referirilor la o dublă „vătămare” – cea capitalistă și cea patriarhală.
Feminismul marxist “se bazează pe marxismul clasic, care face critica capitalismului ca societate de clasă marcată de adânci inegalități sociale, și, chiar dacă, astfel, se situază critic față de feminismul liberal, rămâne tot un feminism al egalității. Precum știm, marxismul "original" tratează problematica femeii doar în contextul familiei (spre exemplu Engels în "Originile familiei, proprietății private și statului" (1884), iar munca și clasa muncitoare sunt analizate ca fenomene gen-neutre (spre exemplu în "Capital"ul lui Marx (1877), astfel încât problematica sexualității și a inegalității de gen rămân în afara interesului”.
Feminismul radical “face trecerea de la mișcarea pentru drepturile femeilor la mișcarea pentru eliberarea lor și militează pentru diferență (pentru mândria de a fi femeie). El nu se leagă de nici o ideologie clasică și ca parte al mișcării civice ai anilor 1960, născut în America de Nord, este produsul cel mai pregnant al celui de al doilea val al feminismului. De fapt, ca atare dezvoltă un discurs opozițional atât împotriva puterii masculine, cât și împotriva patriarhatului și, implicit, a sexismului ce stă în centrul opresiunii femeilor”.
Ecofeminismul a apărut și s-a dezvoltat ca o „alianță” între feminism și ecologie. Acest tip de feminism își propune „revalorizarea experiențelor exclusiv femeiești”, revalorizarea naturii.
Feminismul comunitarian reliefează „drepturile individuale nu pot fi considerate singular, fiindcă multe dintre actele noastre nu sunt derivate din interese, ci pur și simplu din grijă, compasiune, dintr-o anumită înclinație față de un bine public, față de un trai între semeni”.
Femeia în societatea europeană modernă
Societatea europeană a fost cea care a pus bazele unei egalități între sexe, iar epoca modernă a fost definită în termenii liberalismului, al feminismului și al drepturilor egale. În această perioadă, femeia a fost ,,reinventată”, i s-a acordat un alt statut față de epocile anterioare. În Epoca Modernă se naște o nouă femeie, cea a modernității și a civilizației vestice. Aici s-au derulat primele clipe ale egalității și primele momente când populația feminină ( mai ales cea la nivel european) s-a rupt de tradiție și a reunțat la rolul pasiv pe care aceasta îl juca în cadrul societății.
Totuși, începuturile modernității nu au fost atât de prietenoase cu populația feminină, iar femeile au făcut eforturi uriașe pentru ca femeia de astăzi să fie definită în niște termeni ai contemporaneității care să-i ofere egalitate în drepturi și sctivități cu bărbații.
Pe parcursul secolului XIX, căsătoria era văzută ca fiind cea mai onorabilă și disponibilă ,,carieră” pentru o femeie. La nivelul clasei de mijloc, căsătoria ajunsese o soluție economică foarte bună, ajunsese să țină de necesitate. Lipsa unui loc de muncă și salariile prost plătite pentru femei obligau într-o oarecare măsură femeile la aceste căsătorii de conveniență. Retragerea la mănăstire nu mai constituia o opțiune pentru femeia din epoca modernă, așa că foarte multe femei aleg să se căsătorească. Aceste decizii au reflectat o creștere a numărului căsătoriilor în secolul XIX.
De asemenea, A doua Revoluție Industrială a avut și ea un impact major în cadrul poziției femilor în cadrul forței de muncă. Pe parcursul secolului XIX, au avut loc nesfârșite controverse bazate pe existența sau absența dreptului de a munci al femeii moderne. Organizațiile din clasele muncitoare tindeau să reintroducă ideea domesticității: femeile ar trebui să rămână acasă, să aibă grijă de copii și să nu le fie permis să lucreze într-un spațiu industrial. Bărbații argumentau această opinie spunând că femeile casnice vor menține buna-armonie și funcționare a familiei. În realitate, acesta era doar un pretext pentru ca acestea să fie exploatate ori de câte ori soțul rămânea fără slujbă sau alte probleme financiare survenea în familie.
Femeia în societatea indiană modernă
Într-adevăr, societatea modernă a adus câteva îmbunătățiri pentru condiția femeii în India, dar elementul feminin încă rămâne în urmă comparativ cu celelalte state și regiuni ale lumii. Cu toate acestea, creștinii misionari au fost cei care au adus societății o altă perspectivă și un alt unghi din care populația feminină indaină să fie privită. Aceștia sunt cei care au adus tot soiul de reforme care au schimbat puțin ideile preconcepute asupra acestui aspect. Cu toatea acestea, multe dintre familiile native indiene sunt destul de sceptive cu privire la acest progres tehnologic ce a cuprins întreaga societate în epoca modernă.
Parcursul femeii din India a suferit destule suișuri și coborâșuri de-a lungul timpului, statutul acesteia fiind încă nederminat și stabilit. Aș îndrăzni să spun că aceste femei încă își caută identitatea, drepturile și obligațiile încercând să stabilească o punte de legătură între tradiția pe care îți doresc să o respecte și între propriile dorințe.
În ceea ce privește educația acestora, observăm că au obținut numeroase distincții în literatură sau știință. Unele dintre ele chiar au obținut locuri la universități, totuși puține obțin diplome de absolvire. Numărul lor este în creștere, într-adevăr.
Un progres enorm a avut loc în sudul Indiei unde prejudecățile împotriva femeilor nu sunt atât de puternice. Cu toate acestea, procentajul de analfabetizare rămâne destul de mare în ceea ce privește femeia.
Discutăm despre o influență majoră a femeii în cadrul gospodăriei pe care ea o conduce. În această privință, femeia indiană este deosebit de activă, ocupându-se de toate responsabilitățile ce survin în acest domeniu. Femeia este întotdeauna capul familiei, mai ales dacă este o persoană de caracter și multe calități, fiind cea căreia îi revin multe responsabilități și cea care răspunde la toate întrebările. Tot femeia este cea care supraveghează moșiile, iar unele dintre ele au dovedie chiar abilități excelente de judecată în acest domeniu al afacerilor. Totuși, majoritatea rămân doar la acest stadiu sau doar în orașele în care s-au născut fără să evolueze sau să călătorească pentru a avea și o altă viziune asupra a ceea ce înseamnă să fii femeie.
Mai există, pe alocuri și bărbați care sunt conștienți de această încetinire socială la care femeile din viețile lor sunt supuse și doresc să schimbe această situație, să le îndrume spre un alt statut social și educațional, dar foarte multe femei preferă să urmeze exemplele bunicilor și străbunicilor și să păstreze tradiția, rămânând ignorante.
În aceste condiții, este foarte dificil pentru guvern să implementeze legi sau să inaugureze programe în acest sens, tocmai din cauza acestui scepticism al femeilor în ceea ce privește modernitatea.
De asemenea, părinții doreau să își vadă copii așezați la casele lor cât mai curând cu putință, astfel încât erau puternic încurajate căsătoriile între cei tineri. Dar, de foarte multe ori, aceste căsătorii rămân doar la stadiul de ritual și organizare. După ceremonie, copiii sunt trimiși înapoi la părinți până la vârsta potrivită. Acest lucru se întâmplă de obicei în familiile hinduse educate. Aceștia apără acest obicei, argumentând că dacă cei doi copii vor crește împreună, îți vor forma lucruri în comun, personalități asemănătoare și se va stabili o legătură foarte puternică între ei. În acest fel, spun ei, se evită multă suferință și eventualele probleme ce pot apărea pe parcursul căsătoriei.
Cu toatea acestea, în India vorbim despre o rată destul de mare a mortalității printre copii, mai ales printre cei până la vârsta de 10 ani.
Femeia în societatea egipteană modernă
Istoriografia Egiptului Otoman arată marea influență pe care sistemul Mamluk l-a avut asupra dezvoltării întregii societăți, și în special al relației dintre cele două sexe. Spre deosebire de femeile din istoria Americii sau istoria europeană, când vorbim despre istoria femeilor din Orient, există o nevoie de a-i reconstrui experianța dintr-un punct de vedere istoric. Acest lucru se explică prin slaba dezvoltare a statelor din această zonă geografică, a izolări de modernitate și tot ceea ce înseamnă idei vestice și cosmopolitanism. Care ar fi inferențele pe care am putea să le generăm atunci când vorbim despre ipostaza femeii din Egiptul epocii moderne? Diferențele de sex au generat discrepanțe majore în ceea ce privește relația bărbat-femeie, dar, cu toate acestea, vorbim și de un progres uluitor susținut foarte bine de societatea egipteană. Femeile au început deja să ofere stabilitate, coerență și un balans corespunzător de putere în societatea egipteană.
Atunci când avem doar o perspectivă masculină asupra istoriei, iar bărbații sunt singuri care sunt implicați în această istorie, femeile fiind ignorate complet ăn acest sistem Mamluk.
Femeia în societatea chineză modernă
În jurul anului 235 d.Hr. femeilor le-a fost oferită șansa să fie implicate în activități sociale, să aibă un statut oficial. Dar în secolul al VIII-lea, toate acestea au dispărut.
Femeile din clasele sociale inferioare nu erau educate deloc, și nici bărbații nu stăteau cu mult mai bine la acest capitol. Ambele sexe trebuiau să munceasc foarte mult și aveau tot soiul de restricții cu privire la viețile lor.
Un lucru interesant de observat în această perioadă este faptul că femeia chineză modernă este avansată profesional odată cu soțul ei, ceea ce înseamnă că familia era un element foarte puternic în cadrul societății chineze, iar din punctul de vedere al egalității nu discutăm discrepanțe majore între cele două sexe.
Femeia în epoca contemporană
Considerente generale
Diferențele între sexe au făcut din acest subiect o adevărată controversă de-a lungul timpului. Cum arată, așadar statutul femeii în societatea contemporană? Cu ce este diferit fașă de ceea ce am văzut până acum și care au fost schimbările majore care s-a petrecut în raport cu societățile vremurilor apuse.
Particularitățile celor două sexe, indubitabil distincte, atât la nivel fizic, cât și mintal au reprezentat principalul motiv pentru care egalitatea părea doar o chestiune utopică în societățile trecute.
Cu toate acestea, societatea contemporană aduce schimbări majore în cadrul acestei problematici. Conceptul de egalitate între sexe a câștigat și câștigă tot mai mult teren pe măsura trecerii timpului, iar puterea la nivel social a fost distribuită sub auspiciile aceluiași principiu egalitarian, comparativ cu societatea antică sau medievală când bărbatul era cel care lua decizii pe toate planurile.
Bineînțeles că încă discutăm situații problematice la nivelul discriminării de sexe în societatea actuală, dar lucrurile au evoluat substanțial. Depinde enorm de zona geografică și de principiile și tradițiile zonei pe care o avem în vedere, dar poziția socială a femeii a evoluat substanțial în contemporaneitate.
Din punct de vedere fizic, bărbații sunt mult mai puternici decât femeile și tocmai de aceea tind să fie implicați mult mai mult în activitățile fizice. Aceasta este o diferență sustanțială între cele două sexe care nu poate fi nici ignorată, nici trecută subtil cu vederea. Din punctul de vedere al naturii corpului uman, așa stau lucrurile, iar acesta este un motiv pentru care femeia contemporană caută alte interese și alte locuri de muncă în care să își redea calitățile.
Un alt aspect interesant este faptul că femeia a câștigat foarte mult teren în sfera politicii, obținând multe funcții importante la nivel statal. Acele timpuri apuse când femeile nici măcar nu aveau drept la vot, nefiind considerate entități juridice au apus demult. Lucrurile au evoluat surprinzător în ultmele zeci de ani, iar secolul XXI a adus progrese mai mari decât cele făcute într-o sută de ani.
O altă schimbare substanțială a statutului femeii se referă la rolul ei în gospodărie. Societățile din era medievală și chiar începutul modernității plasau femeia doar sub lumina aceasta a rolului ei în gospodărie, fără să-i ofere acesteia șansa la o carieră sau la o afirmare la nivel social. Astăzi, vorbim, în schimb, despre o societate care oferă șanse egale pentru femei și bărbați și de multe ori rolul casnic al femeii din epoca trecută este înlocuit de rolul acesteia la nivel social și profesional. Societatea contemporană pune în lumină o femeie modernă, învingătoare pe toate planurile care va fi mamă, soție și femeie de carieră, iar responsabilitățile din familie/gospodărie vor fi împărțite între cei doi soți.
Femeia modernă a avut de înfruntat foarte multe obstacole pentru a ajunge la statutul despre care astăzi discutăm. Nașterea feminismului, precum și ideea de egalitate despre care astăzi discutăm cu nonțalanță erau adevărate subiecte tabu în societățile apuse. Chiar dacă încă sunt zone geografice și state care refuză să acorde femeii drepturile pe care orice individ le merită, indiferent de sexul acestuia, viitorul, va aduce, să sperăm, oportunități și pentru populația feminină din aceste zone.
Femeia în societatea europeană contemporană
Ce putem spune despre statutul femeii în Europa? Lucrurile au devenit din ce în ce mai relaxate în contemporaneitate, iar cel mai bun exemplu este, poate, acel ,,pacte civil de solidaritate” (PACS): Vorbim despre un document care oferă dreptul membrilor unui cuplu să aibă același drepturi precum cei căsătoriți, cu excepții jurământului că vor rămâne împreună pentru totdeauna.
Din punctul de vedere al căsătoriilor și al divorțului, înainte de 1960, această instituție a căsătoriei era încă păstrată sub presiuni de tip economic și social. Era, de altfel, singura posibilitate pentru ca femeile și bărbații să întrețină relații sexuale pe un parcurs îndelungat de timp fără să fie priviți dizgrațios de către restul membrilor societății. Era singura modalitate în care copiii puteau fi născuți și crescuți și cel mai prudent mod de a le oferi acestora tot ceea ce au nevoie. Din 1990, lucrurile au luat o turnură radicală în Europa din acest punct de vedere.
Studiile spun că Grecia este cea care a fost cea mai puțin afectată de această avalanșă a divorțurilor și a căsătoriilor fragile. Concubinajul și rata mare a divorțurilor încă sunt la un nivel destul de scăzut, comparativ cu restul țărilor europene.
Este foarte dificl să găsim o cauză care a dus la această explozie a divrorțurilor în societatea contemporană, dar schimbarea statutului femeilor a fost, cu siguranță, unul dintre motivele de bază care a condus spre această situație cu care modernitatea de azi se confruntă. Faptul că femeile îți găsesc împlinirea în domeniul profesional le determină, uneori, să neglieze familia. Însă, din punct vedere finaciar este aproape imperativ ca ambii soți să aibă un loc de muncă pentru că mediul contemporan promovează această extenuare prin muncă, fiind, de multe ori, singura modalitate prin care reușești să supraviețuiești la standardele pe care societatea actuală le impune.
Un alt element deosebit de important are în vedere și obligațiile tinerilor căsătoriți unul față de celălalt. Soțul nu mai este condiționat de obligația de a susține singur familia, iar soția nu va mai fi obligată la nivel social să-și ocupe timpul în întregime în bucătărie sau gospodărie. Cuplul contemporan reușește să își împartă foarte bine activitițile și obligațiile pe care aceștia le au în familie.
Acest lucru conduce spre o altă schimbare foarte importantă din societatea contemporană, cea care se referă la cariera femeilor și la cât de mult a avansat sexul feminin în acest domeniu în ultimii ani. În Europa, vorbim despre un procentaj de 54 de femei cu vârste cuprinse între 15 și 64 de ani care au fost angate în anul 2000. Procentajul spune multe despre cît de mult s-a dezvoltat staututl femeii la nivel profesional, dacă avem în vedere faptul că bărbații sunt doar cu doar 10 procente mai sus în cadrul aceluiași studiu.
Vorbim și despre schimbarea percepției asupra văduvelor, femeilor necăsătorite sau mamelor singure. Astfel, Europa este un continent deschis spre modernitate, spre Vest și spre progres. Discriminarea împotriva acestor femei a dispărut de mult printre societățile urbane europene. Este posibil ca unele zone rurale să fie încă puternic înrădăcinate în tradiție și discutăm aici în special de estul Europei care, încă, nu este total integrat în valorile pe care societatea europeană le promovează.
În concluzie, schimbarea statutului feminin în contemporaneitate a fost unul dintre elementele inovative de bază la nivel social european, și nu numai. Secolul XX a adus, așadar, turnuri esențiale pentru evoluția societății europene, iar feminismul, împreună cu legile și standardele pe care le-a impus au fost o achiziție fundamentală pentru modernizarea socială a continentului european.
Femeia în societatea indiană contemporană
Statutul femeii contemporane în india reprezintă un fel de paradox. Dacă pe de o parte vorbim de un succes enorm din punct de vedere social, de cealaltă parte discutăm despre suferințele pe care aceasta le îndură din partea familiei. Situația femeii indiene moderne nu este nici pe departe comparabilă cu statul femeii în general în cadrul unui mediu social modern. Prejudecățile în ceea ce privește rolul și statutul populației feminine sunt, până și astăzi, contradictorii în India:
Inegalitatea dintre femei și bărbați poate apărea în multe forme diferite – ea are multe fețe. Nepotrivirea de gen nu are, în fapt, nici o afiliere, are doar o mulțime de probleme. Uneori, asimetriile diferite sunt chiar fără legătură între ele. Într-adevăr, inegalitățile semnificative pot lipsi dintr-o anumită sferă, însă ele pot fi abundente într-o alta.
Mai mult decât atât, vorbim și despre o decalație numerică a populației feminine față de cea masculină. Problemele zilnice de care femeile se izbesc se referă la câteva elemente esențiale și foarte delicate la nivel social.
Subnutriția
Una din cauzele principale pentru care femeile indiene ajung să fie subnutrite este inegalitatea. În multe din zonele din India, mai ales în spațiul rural, femeile sunt cele care mănâncă ultimele în familie. Adică, femeia mănâncă ce rămâne după ce soțul ei s-a săturat, în prealabil. Astfel, de cele mai multe ori hrana pe care acestea o consumă nu conține valoarea nutrițională care le-ar fi necesară pentru a avea un corp și o funcționare a corpului sănătoasă.
În aceste zone rurale, există chiar situații în care femeile nu reușesc să mănânce niciodată o masă completă din cauza sărăciei. Această deficiență nutrițională are două consecințe majore pentru femei: în primul rând, din cauza faptului că alimentația precară nu permite o dezvoltare armonioasă a corpului lor, acestea devin anemice, iar în al doilea rând, nu reușesc să ducă la bun sfârșit sarcinile. Mai sunt și situații în care copiii se nasc bolnavi.
Sănătatea precară
Subnutriția este cauza primordială care duce la acest deficit de sănătate în ceea ce privește populația feminină. Nici măcar la naștere nu sunt hrănite suficient.
Femeilor nu le sunt permise plimbările, ceea ce înseamnă că acestea nu puteau merge oriunde voiau și că au nevoie de permisiunea unei prezențe masculine din familie pentru a face acest lucru. Acest lucru duce și la un număr mic de vizite la doctori. Nici măcar atunci când e nevoie, acest lucru nu se întâmplă, ceea ce va duce, din nou, la mari probleme de sănătate.
Mortalitatea ,,maternală”
Rata mortalității maternale în India se află printre primele locuri în întreaga lume. Căsătoriile premature și urmările pe care acestea le au (nașterile, premature și ele) duc la probleme ginecologice grave printre femeile din India. Aceste probleme, însoțite de complicații, vor conduce spre moartea femeii: (…) în multe regiuni ale lumii, femeile primesc mai puțină – câteodată prea puțină – atenție decât bărbații, în particular, fetele primesc un foarte mic suport în comparație cu băieții. Ca rezultat al acestei practici în îngrijirea medicală și atenția socială, ratele mortalității feminine sunt neobișnuit de mari comparate cu cele ale bărbaților. Într-adevăr, destul de adesea, ratele mortalității feminine le între pe cele ale bărbaților (…)
Lipsa educației
Educația femeilor nu a fost privită niciodată cu interes de către populația indiană. În privința percepțiilor medievale, acestea nu aveau nevoie decât de instruirea în domeniul gospodăriei. Din nefericire, acest tip de gândire persistă încă, mai ales în spațiul rural. Educația și studiul rămân importante doar pentru bărbați, în timp ce femeile sunt învățate încă de mici să prioritizeze munca în gospodărie în detrimentul învățatului.
Chiar dacă lucrurile s-au mai schimbat în ceea ce privește palierul urban, multe dintre femei optând pentru o carieră și pentru studii academice, majoritatea populației care este la sate încă trăiește epoca medievală. Sătenii privesc încă femeia ca pe un individ blestemat și nu consideră că acestea merită ca banii să fie cheltuieți cu ele. Tocmai de aceea, căsătoriile premature sunt deosebit de încurajate și astăzi.
Motivul principal pentru care fetele nu erau trimise la școală este, cu siguranță legat de elementul economic. Dar un alt motiv, la fel de important, se referă și la distanța foarte mare la care școlile sunt sontruite.
Virginitatea și puritatea sunt două însuțiri de bază în cadrul acestui mediu social contemporan, iar școlile de la mare depărate cuprindeau foarte mulți băieți. Acest lucru speria părinții fetelor care nu voiau să riște respectul comunității sociale, în cazul în care fetele erau ,,dezonorate”.
Această lipsă a educației este baza și explicația multor altor probleme. O mamă needucată nu poate să îți educe copii într-o manieră corespunzătoare, ceea ce înseamnă că nu va putea să distingă între posibilele boli ale copiilor, nu va putea să găsească soluții medicale, urmând ca, în cele din urmă, copilul să moară. O persoană needucată nu are cunoștințe despre ceea ce înseamnă igienă, iar lipsa acesteia va duce la înrăutățirea sănătății întregii familii.
Violența domestică
În India, violența împotriva femeilor este un aspect negativ foarte comun în cadrul societății. Nu vorbim doar de zonele izolate, ci și de orașe. Femeile sunt supuse unei torturi la nivel fizic și la o violență psihică inimaginabilă. Ele sunt cele care muncesc enorm, dar nu primesc remunerație pe măsura muncii tocmai din cauza acestei discriminare pe bază de sex.
La fiecare oră, o femeie este violată în India și la fiecare 93 de minute o femeie este condamnată la moarte din cauza unei probleme legată de zestre.
Există foarte multe legi cum ar fi Actul Căsătoriei Hinduse din 1955, Actul Succesiunii Hinduse din 1956, Actul Recăsătorei pentru văduve din 1856, Dreptul la proprietate al femeilor hinduse din 1937, Actul de interzicere al zestrei din 1961 tocmai pentru a proteja femeia și pentru a pedepsi sever pe totți cei ce o încalcă, dar rata de criminalitate împotriva femeilor este foarte mare în India, iar condamnările pe baza acestor fapte reprobabile sunt foarte rare.
Munca până la epuizare
Femeile indiene lucrează mult mai mult decât indienii, dar munca lor este prea puțin recunoscută din cauza faptului că acestea realizează doar treburi gospodărești fără să fie implicate în activități care le-ar pune în valoare inteligența și alte calități. Sarcinile atât de dificile și neplăcute din gospodărie nu sunt socotite niciodată ca o muncă. Un studiu condus de Mies în 1986 arată că în Andhra Pradesha o femeie muncește aproximativ 15 ore pe zi în timpul sezonului de agricultură, în timp ce un bărbat muncește în medie 7-8 ore.
Lipsa puterii
În India, un procentaj mare al populației feminine nu deține nici un fel de putere. Acestora nu le este permis să ia decizii independente legate de viața lor. Acestea trebuie să ceară permisunea membrilor de genul masculin din cadrul familiilor lor pentru fiecare mișcare. Nu le este permisă afirmarea opiniei nici măcar în ceea ce privește propria lor căsătorie.
Căsătoria
Familiile sunt cele care negociază și ,,rezolvă” căsătoriile dintre cei doi tineri. Scenariul de la sat erată și mai îngrozitor. Opinia tinerei nu contează, fiindu-i indicat să se căsătorească cu mirele ales de familia ei. Le era inculcată ideea că acestea trebuie să mulțumească bărbatul în toate aspectele, indiferent de mofturile și pretențiile acestuia. Trecerea peste voia soțului este considerat un mare păcat. Într-o căsătorie, soțul este mereu cel care ia deciziile.
Zestrea
O altă problemă serioasă în India contemporană este legată de zestre. Tribunalele sunt pline de cazuri ce prezintă morți datorate hărțuirii din partea soțului cu privire la zestr. În India antică femeilor le era dat acesl ”Stridhan” atunci când plecau din casele părintești. Această sumă de bani era considerat un fel de cadou pentru ea și pentru viitorii ei copii, dar familia soțului nu avea dreptul să îi folosească. Era considerată un fel de ajutor pentru vremurile de restriște. Cu timpul, această tradiție a devenit obligatorie și a luat forma unei zestre.
Astăzi, familia fetei trebuie să plătească o sumă substanțială, fie că îți permite sau nu acest lucru. Cu cât suma de bani eeste mai mare, cu atât această fată va fi tratată cu mai mult respect de către noua ei familie. În cazul în care familia ei nu va plăti suma de bani la care familia soțului se așteaptă, atunci relația dintre cele două părți se va schimva radical, ea trebuind să plătească într-alt fel acest lucru. Din cauza acestei practice atât de nocive în India, foarte multe femei proaspăt căsătorite ajungeau să îți piardă viața.
Pruncuciderea la nivelul populației feminine
Din moment ce unele zone din India încă se ghidează după ideea conform căreia femeile sunt blestemate, nașterea lor avea să fie o povară. Așa că în anii trecuți ele erau ucise de îndată ce erau născute. Societatea actuală aduce în vedere noi tehnologii care pot predevea sexul copiilului. Multe dintre fete sunt avortate, iar soției nu îi este îngăuită o opinie. Aceasta trebuie să urmeze decizia soțului:
Chiar și în interiorul domeniului demografic, inegalitatea de gen se poate manifesta nu doar în vechea formă a asimetriei mortalității, ci și într-o nouă formă a avorturilor condiționate de sexul fătului, îndreptate spre eliminarea celor de sex feminin. Această ,,inegalitate a natalității” reflectă faptul că mulți părinți își doresc ca noul născut să fie băiat mai degrabă decât fată, dată fiind preferința generală pentru băieți în multe societăți dominate de bărbați. Posibilitatea de a determina sexul fătului prin noile tehnici a făcut avortul în funcție de sex posibil și ușor și a devenit comun în multe societăți.
Divorțul
Rata divorțului în india nu este la fel de mare precum în țările vesticem dar asta nu înseamnă ă putem vorbi despre un posibil succe al căsătoriilor în societățile indiene contemporane. Motivul se ascunde în spatele faptului că societatea privește negativ această problematică. Este privit ca un eșes, ca un semn al greșelii, mai ales pentru femeile divorțate care sunt tratate ca și cum ar fi săvărșit o crimă. Iar în societatea hindusă, femeile vor fi nevoite să îți crească singure copiii dupăpronunțarea divorțului.
Femeia în societatea egipteană contemporană
O situație deosebit de interesantă este cea referitoare la statutul femeilor egiptene în contemporaneitate. Spre deosebire de societatea egipteană, spre explemplu, observăm că aici a avut loc un regres față de antichitate unde Egiptul era cel care oferea femeilor cel mai înalt grad de egalitate între sexe, la nivelul, bineînțeles, al unei societăți antice. Situația de astăzi în Egipt aduce probleme capitale din punctul acesta de vedere:
While all eyes are focused on the presidential race, on the streets of Egypt, inch by inch, bit by bit, women's rights are shrinking. Women, Muslim and Christian, who do not cover their hair or who wear mid-sleeved clothing are met with insults, spitting and in some cases physical abuse. In the urban squatter settlement of Mouasset el Zakat, in Al Marg, Greater Cairo, women told me that they hated walking in the streets now. Thanks to the lax security situation, they have restricted their mobility to all but the most essential of errands. Whereas a couple of years ago they could just inform their husbands where they were going (visiting parents, friends or going to the hairdresser for example), now they have to get their husbands or older sons to accompany them if they go out after sunset.
Femeia în societatea chineză contemporană
China reprezintă un alt exemplu problematic în acest sens în ideea în care femeile nemăritate care decid să ofere mai multă atenție carierei sunt profund discriminate, de data aceasta chiar de către restul femeilor. Aceste femei sunt numite ,,left women”, au atins vârsta de 27 de ani, și sunt foarte rău văzute în societatea chineză contemporană.
Federația Femeilor din China acuză foarte mult aceste femei nemăritate care acordă familiei un plan secund. Acestea sunt acuzate că au renunțat la tradiție, că duc o viață ușoară și că au standarde mult prea înalte în ceea ce privește cariera lor.
Remarci conclusive
Femeia modernă versus femeia vremurilor apuse. Aceasta este teza pe care întreaga lucrare este construită, iar scopul ei este să releve tocmai acele diferențe între diversele societăți și mult-diferitele epoci istorice, acele diferențe care au adus progresul de astăzi, cu discrepanțe majore, și astăzi, între zone geografice, legi și societăți.
În concluzie, stadiul actual la care feminismul a adus statutul femeii a însemnat un progres enorm la nivel social, dar și cultural, iar acesta este un motiv fundamental pentru care aceată cercetare mi-a atras atenția și pentru care ar merita dezvoltată în viitoare studii.
Bibliografie
De Coulanges, Fustel – Cetatea antică. Studiu asupra cultului, dreptului și instituțiilor Greciei și Romei, volumul I, Editura Meridiane, București, 1984
Mansuelli, Guido A. – Civilizațiile Europei vechi, volumul II, Editura Meridiane, București, 1978
Levi-Strauss, Claude – Antropologia și problemele lumii moderne, Editura Polirom, București, 2011
Fossier, Robert – Oamenii Evului Mediu, Editura Artemis, București, 2011
Fitzgerald, C.P. – Istoria culturală a Chinei, Editura Humanitas, București, 1998
Giardina, Andrea – Omul Roman, traducere de Dragoș Cojocaru, Editura Polirom, București, 2001
Sen, Amartya – India. Scrieri despre cultura, istoria și identitatea indiană, Introducere, traducere și index de Mihaela Gligor, Editura Casa cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2010
Vernant, J.-P. – Omul Grec, traducere de Doina Jela, Editura Polirom, București, 2001
Bonnard, Andre – Civilizația greacă (de la Euripide la Alexandria), volumul III, traducere și note de prof. univ. dr. Iorgu Stoian, Editura Științifică, București, 1969
Drimba, Ovidiu – Istoria culturii și civilizației, volumul I, ediția a doua, revizuită, Editura Saeculum: Vestala, București, 2007
Blundell, Sue. Women in Ancient Greece. London: British Museum Press, 1995.
Gies, Frances and Joseph. Women in the Middle Ages. New York: Barnes and Noble, 1980
McCash, June Hall. "Medieval Patronage of Medieval Women: an Overview," The Cultural Patronage of Medieval Women .
Robert R. Edwards,Vickie L. Ziegler (ed.), Matrons and marginal women in medieval society, The Boydell Press, Woodbridge, 1995
Herlihy, De David V Women, Family and Society in Medieval Europe: Historical Essays, Berghahn Books, 1978-1991
Menuge, Noėl James, Medieval women and the law, The Boydell Press, Woodbridge, 2000
Miroiu, Mihaela, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iași, 2004
Brădeanu, Alina, Dragomir, Otilia (coord.), Rovența-Frumușani, Daniela, Surugiu, Romina, Femei, cuvinte și imagini. Perspective feministe, Editura Polirom, Iași, 2002
Gen și sexualitate în politica identitară în Gen, Societate și Cultură. Cursuri în Studii de Gen, Volumul 1-3, Cluj: Desire, 2004, editat de Enikõ Magyari-Vincze, Petruța Mîndruț (http://magyari-vincze.adatbank.transindex.ro/belso.php?k=44&p=3605)
Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a doua, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998
Martinelli, Martinelli, Alfred, Transatlantic Divide. Comparing American and European Society , Oxford University Press, 2007
Mariz Tadros, guardian.co.uk, Tuesday 29 May 2012 08.30 BST
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Femeia In Istorie (ID: 106859)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.