Femeia Criminal

I N T R O D U C E R E

Tema aleasă în cadrul prezentei lucrări este – femeia criminal – un subiect care mi-a stârnit interesul, curiozitea și dorința de a cunoște mai multe ca urmare a faptului că atât criminalitatea feminină cât și mediul penitenciar reprezintă 2 probleme actuale ce sunt întâlnite în rândul fiecărei societăți, dar și al fiecărei clase sociale. Pornind de la sintagma lui Nietzsche „o lume lipsită de dragoste, dar care năzuiește cu disperare spre dragoste, penitenciarul,” invită pe specialistul în probleme umane care se apropie de el, să înțeleagă profound dimensiunea filozofică a vieții din închisoare. Chiar dacă suferința deținuților este lipsită de o semnificație mai înaltă deoarece ei au încercat prin faptele lor să-și afirme egoist personalitatea în dauna celor în mijlocul cărora trăiau, cu timpul, în anii de ședere în închisoare, deținuții descoperă adeseori coordonatele existenței lor umane.

Pentru persoana care execută o perioadă privată de libertate, mediul penitenciar ridică două genuri de probleme: de adaptare la normele și valorile specifice acestui cadru de viață și de evoluție ulterioară a personalității sale. Cu toate eforturile personalului din penitenciare, la cei cu pedepse mari și mai ales la recidiviști, asistăm deseori la reorganizări negative ale valorilor personale, lucru ce le diminuează receptivitatea față de procesul recuperativ desfășurat în locul de detenție.

Pentru orice om, privarea de libertate în mediul penitenciar constituie o experiență-limită cu amplă rezonanță în existența sa, atât pe durata detenției, cât și după liberare. Atâta timp cât individul se află în locul de detenție, între oameni care asemenea lui au comis fapte antisociale, dificultățile cele mai mari sunt localizate în relațiile cu cei din jur. În contactul cu ceilalți deținuți, remușcările, autoacuzările declarative sau chiar sincere din timpul procesului penal sunt repede înlocuite cu justificări ale faptelor comise “fabricate” în penitenciar la care individul aderă, deoarece îi oferă rațiuni deculpabilizante. Diminuarea subiectivă a gradului de vinovăție ușurează conștiința deținutului și nu rareori asistăm la modificarea poziției față de pedeapsă; dacă inițial consideră că pedeapsa este pe măsura faptei, destul de repede o apreciază ca fiind prea aspră.

Ca urmare, de la un comportament pasiv, supus, de penitență, deținutul trece la unul activ în care interesul personal, egoismul și autoconservarea primează. În planul conduitei, de la morala conformistă fondată pe vinovație, se trece la morala frustrării întemeiată pe convingeri de grup privind cauzele infracțiunilor, ”soarta” omului în lume, atitudinea față de muncă, familie, lege și viitor și implicit modul de viață în penitenciar. Totuși valorile morale nu se anulează în penitenciar, ci există și se realizează ca valori într-o ambianță socială deosebită. Nu ne referim la regimul legal de executare a pedepsei, care prin el însuși nu impiedică manifestările morale, ci la faptul că în detenție individual își duce existența zilnică în mijlocul unei colectivități umane caracterizată prin devieri comportamentale, colective care nu în puține cazuri sancționează pe cel care adoptă o conduită morală. Totuși nu trebuie acceptată ideea care circulă atât printre cei aflați în detenție cât și din afară că într-o situație anormală omul se comportă anormal; omul trebuie să folosească la maxim orice împrejurare care i-ar putea oferi o șansă în plus de a se arăta moral, deci uman.

În această lume atât de controversată, cu atât mai dificil pare demersul recuperativ în ceea ce privește femeile care au comis infracțiuni și își ispășesc pedeapsa într-o instituție de recluziune. Universul feminin, ca de altfel cel uman, în general, este greu de pătruns, de analizat și de exprimat în cifre statistice.

Cu ajutorul unor instrumente psihologice specifice am încercat să răspund unor întrebări care m-au frământat din prima zi când am intrat într-un penitenciar. De ce comit femeile infracțiuni? Sunt motivațiile lor determinate de gen sau de situația socială a femeii în societatea românească? Pe perioada executării pedepsei, trăiesc sentimente de vinovăție și în ce măsură ele facilitează procesul ulterior de reintegrare socială? Care sunt particularitățile psiho-sociale ale femeilor care comit infracțiuni? Cum trăiesc ele sentimentele de vinovăție și detenția, având în vedere consecințele majore ale încarcerării în plan personal: distrugerea familiei, degradarea fizică și morală.

Prin intermediul acestei lucrări am încercat să descifrez câteva aspecte esențiale ale fenomenologiei umane din penitenciar, conștient fiind că a înțelege câteva dintre mecanismele de funcționare nu implică cu necesitate și intervenții eficace.

C A P I T O L U L I

Criminalitatea feminină – considerații generale

Prăbușirea sistemului comunist a determinat o explozie a mijloacelor de informare în masă. Prin intermediul acestora, un public vast a avut posibilitatea să afle aspecte legate de criminalitate, care au fost prezentate până la acel moment în mod denaturat.

Dacă în stradă am pune o întrebare trecătorilor cu referire la criminalitatea feminină, probabil, majoritatea vor menționa prostituția, escrocheria, etc. Însă o întrebare referitoare la femei crinimale ar fi și mai dificilă. Doar persoane cu o cultură generală dezvoltată vor menționa pe Regina Maria (The Bloody Mary) sau Elisabeta Bathory (Contesa Dracula). Nu numai simpli oameni nu își dau un raspuns referitor la criminalitatea feminină, ci și teoriile criminologice tradiționale nu au găsit un raspuns la întrebarea legată de cauzele criminalității feminine. Explicația dată este că numarul infracțiunilor comise de femei este mult prea mic pentru a îngrijora pe cineva.

La momentul actual există două probleme în legătură cu cercetarea criminalității feminine:

problema generalității – dacă teoriile care descriu bărbații criminali pot fi aplicate femeilor;

problema ratei de gen – de ce femeile comit mai puține infracțiuni decît bărbații.

Oamenii de știință au lansat ipoteze referitoare la sferele separate. Sferele separate cuprind un set de idei despre locul bărbaților și al femeilor în ordinea socială existentă în prima jumătate a secolului XIX-lea. Această ideologie plasa bărbații în sfera publică (muncă plătită, politică, organe ale statului) și femeile în sfera privată (casnică, viața de familie). Conform opiniei societății, femeia reprezenta gardianul moral al căminului familial, iar bărbatul – ca creator și arbitru formal al moralității și culturii.

1.1. Factorii care contribuie la apariția criminalității feminine

În literatura de specialitate este subliniat faptul că demersul științific criminologic privind factorii care favorizează comportamentul delicvent „vizează atât factorii inviduali, cât și factorii sociali”.

Factorii interni (endogeni)

Rolul eredității în formarea personalității criminale a făcut obiectul a numeroase teorii criminologice. ,,Odată cu dezvoltarea științei au apărut și încercări de a răspunde la întrebarea dacă există o determinare ereditară a conduitei criminale de la ascendenți la descendenți. Au fost elaborate așa numintele teorii ca: teoria arborelui genealogic, teoria gemenilor”.

Factorii externi (exogeni)

Teoriile criminologice care au pus accentul pe factorii individuali în explicarea genezei delicvenței au ignorat sau au minimalizat influența factorilor externi, ai mediului social. Influența factorilor de mediu asupra comportamentului delicvențional al femeilor poate fi explicată prin examinarea tipurilor de mediu.

„Mediul familial este mediul în care copilul își începe activitatea de socializare, iar dezvoltarea sa este puternic influențată de relațiile care le stabilește cu ceilalți membri ai familiei. Astfel, tinerele care au avut nenorocul să locuiască în imobile colective, în condiții mizere, în cartiere rău famate sunt mai predispuse să comită acte infracționale” .

„Mediul ocazițional reprezintă primele contacte sociale pe care le are o persoană, în care copilul este obligat să se adapteze unor reguli de conduită. Pentru orice copil, școala este primul mediu exterior, iar dacă mediul școlar nu este capabil să integreze tinerele, acestea se vor confrunta cu o marginalizare ce va conduce spre delicvență”.

„Mediul ales sau acceptat este definit ca mediul personal care include locuința, căminul și viața de cuplu, locul de muncă, activitățile extraprofesionale, etc. Mediul personal cuprinde scopurile și acțiunile oamenilor, diferite modele de comportament, scheme de valori și norme”.

Acest mediu personal influențează decisiv conduita infracțională. Datele statistice demonstrează că victimele sunt, de regulă, persoane care provin din mediul personal al infractoarelor. De asemenea și mediul profesional poate influența comportamentul delicvențional, mai ales în cazul prostituției, fara să vorbim si de influența pe care o au locurile frecventate de tinere în orele libere, cum sunt: discotecile, barurile, sălile de jocuri.

Condițiile economice, sociale și politice

Femeile continuă să fie victime ale tabu-urilor religioase sau culturale și ale discriminării, atât în țări dezvoltate (de exemplu în Japonia, unde descendentul de fex feminin nu poate accede la tron), cât și în țări slab dezvoltate (de exemplu în Iran, unde femeile nu au dreptul să participe, în calitate de spectatori, la jocurile sportive).

Femeile europene au mai puțin timp liber, mai puține oportunități de angajare, salarii mai mici și reprezentare politică mai redusă chiar și în ciuda longevității și a nivelului superior de educație. Locurile mai bine plătite, în poziții cheie, aparțin în mare parte bărbaților.

Condițiile economice influențează în mod direct și în mod indirect. Influența indirectă se produce prin intermediul celorlalți factori, care în mod diferit sunt influențați de condițiile economice.

Violența împotriva femeilor

,,Violența împotriva femeilor este un obstacol pentru atingerea egalității, a dezvoltării și a păcii, ea încalcă și aduce atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale”.

Violența împotriva femeilor este un aspect căruia criminologii îi acordă un loc important. ,,În prezent devine tot mai evidentă legătura dintre victimizare și criminalitate. Indiferent însă de cauzele care o determină, violența împotriva femeilor înfăptuită pe bază de sex și care provoacă sau poate provoca daune fizice și psihologice este una din cele mai grave probleme ale societății, un fenomen universal, prezent în toate țările”.

Pinatel preciza că, „în legatură cu săvârșirea practică a unei crime sunt prezente două feluri de factori (cauze, condiții) anume: factori situaționali (împrejurări, conflicte, victimă etc.) și factori reacționali, legați de o persoană aflată în acea situație și comite fapta criminală. Crima este, deci, un răspuns la un conflict, la inadaptare socială, cu urmări grele pentru omul respectiv”.

În ceea ce privește factorii situaționali, menționați, aceștia sunt de două feluri:

,,factori principali – economici, alcoolul, atitudini și acte ale adversarilor ori ale autorităților, tulburări ale vieții erotice ori tentații sexuale, antrenarea la crimă prin exemplul unor criminali și experiență de a fi martori ori complice îndepărtat la comiterea unor crime ;

factori secundari – care constituie cele șapte chestiuni care se pun constant în cercetările criminalistice și care se referă la șapte factori legați de situație și anume:

cine (cine este victima crimei);

ce (ce obiect-bun, valoare vizează crima);

unde (unde, în ce loc se petrece crima);

cu ce (cu ce mijloace, instrumente se comite crima);

de ce (din ce motive se comite crima);

cum (cum se execută, prin ce modalități se execută crima);

când (în ce moment se comite crima)”.

Victimele sunt, desigur victime, dar nu de puține ori comportamentul lor creează situații, stări sau circumstanțe susceptibile a deveni criminogene, într-un grad mare de probabilitate. În criminologia modernă, s-a format o nouă disciplină științifică numită victimologie, o contribuție importantă în această problemă având H.Von.Henting care a evaluat raporturi noi între criminal și victimă, precum și concepte noi, interesante. „Astfel, între criminal și victimă sunt posibile următoarele relații:

relații schimbătoare – victime poate deveni criminal și criminalul victimă;

victima latentă – care, datorită unor predispoziții oarecare este „destinată” a juca rolul de victimă într-o crimă, un fel de persoană care „atrage criminalul cum oaia atrage lupul”;

între criminal și victimă există o relație specifică, cum ar fi: relația dintre o prostituată și susținătorul acesteia; între soț și soție, unde soțul chinuiește, torturează soția;

când victima „colaborează” la crimă; de exemplu, în cazul victimă-provocator, victimă prin imprudență, victimă voluntară (în caz de eutanasie)”.

Cât privește factorii personali sau reacționali, aceștia sunt legați de persoana celui care săvârșește crima și, pe lângă factorii situaționali, care joacă un rol declanșator al crimei, factorii personali cauzează crima.

Cu privire la cauzele personale ale comiterii crimei se invocă:

Mobilurile, motivele determinante ale faptei. Acestea constau în tendințe psihice ale persoanei și pot lua o formă conștientă sau mai puțin conștientă (subconștientă sau chiar inconștientă), ele stând în spatele acțiunilor criminale. La comiterea crimei contrebuie și factori personali secundari: procesul de maturizare fiziologică ori cel de îmbătrânire, cu crizele inerente – oboseală, momente de epuizare morală, proastă dispoziție psihică ș.a.

Situații de criză și unele procese psihice specifice. În criminologia nouă, în special cea franceză și belgiană, se insistă asupra unor mecanisme sau procese psihice care favorizează sau explică trecerea la act. Astfel, în multe cazuri, victima se află în situații particulare, de exemplu în familiile unde soțul torturează soția. Crima este urmarea unor frustări, suferințe îndelungate și exprimă o ieșire din acea situație.

Trecerea la săvârșirea crimei. Pentru trecerea la săvârșirea crimei, trebuie să existe o seamă de condiții cu privire la:

1. „persoană – este necesar ca aceasta să fie într-o stare fizică care, în general, are probleme în ceea ce privește adaptarea socială, conlucrarea cu alți oameni, în familie ori în afara acesteia, în profunzime ori în relația cu alți oameni.

2. o situație exterioară – în cadrul căreia se petrece o faptă criminală. Este vorba de cele șapte reguli, menționate de Seeling (loc, timp, victimă, mijloc de comitere, etc.) care au darul de a favoriza, declanșa ori opri comiterea crimei. Având în vedere natura antisocială a crimei și consecințele nefaste pentru făptaș (proces, judecată, condamnare, oprobriu public) se ridică întrebarea de ce acesta nu se oprește de la comiterea faptei, măcar în ultimul ceas?”

Cercetările efectuate de criminologi, printre care și Etienne De Greef, relevă faptul că „o comitere de crimă este grea și complexă, că există un adevărat proces psihic și moral, o criză prin care trece criminalul, mai ales în cazul infracțiunilor grele(omor), uneori asemănător cu frământările sinucigașului”.

De Greef analizează procesul criminogen care, prin desfășurarea lui, conduce la săvârșirea crimei și care parcurge mai multe etape:

„Prima etapă este aceea în care ia naștere ideea de crimă, ca urmare a unor descurajări și a unor experiențe personale dureroase și negative (frustrare, umilire, izolare) și de mediu social dușmănos, ostil.

A doua fază este a „asentimentului eventual”, temperat la ideea crimei. În a treia fază, individul își însușește în mod mai sigur ideea comiterii crimei (faza „asentimentului formulat”), în care caută argumente, justificări pentru comiterea ei.

Faza următoare, cea mai grea (faza de criză) constă în trecerea la săvârșirea crimei. În acest moment, individul ajunge la o stare psihico-morală, de lipsă ă oricărei afectivități, a oricărui sentiment de milă pentru victimă” .

Din punct de vedere psihic, se ajunge la un fel de sălbăticire de sine, similară cu starea sinucigașului, care își asigură executarea. Într-o asemenea stare morală, nu mai este loc pentru milă, compătimire și oprire de la crimă. În plus, de cele mai multe ori, afectivitatea criminalului lipsește, mai cu seamă când a crescut într-o familie fără dragoste, când a fost frustrat, umilit, uneori urât de familie. Așa stând lucrurile, criminalul, care prin crimă se răzbună parcă pe destinul lui, se socotește nevinovat, ba dimpotrivă, alții sunt vinovați de soarta lui.

Printre factorii favorizanți ai săvârșirii infracțiunilor care fac obiectul unor cercetări mai profunde în studiul nostru se remarcă cu preponderență: nevoile materiale (infracțiuni contra patrimoniului, infracțiunea de pruncucidere, prostituția și proxenetismul, pornografia), consumul de alcool și conflicte intra-familiale (omorurile, loviturile cauzatoare de moarte, vatămare corporală, violență domestică), influență altor persoane (prostituția și proxenetismul, pornografia).

1.2. Teorii criminologice privind criminalitatea feminină

Prin teorie se înțelege „un ansamblu sistematic de idei sau cunoștințe” sau, așa cum arată Karl Popper: „teoriile sunt plasele pe care le aruncăm pentru a prinde ceea ce numim lumea, pentru a o raționaliza, a o explica și a o stăpânii. Ne străduim să facem ochiurile plasei tot mai înguste” .

1.2.1 Teoriile tradiționale

În ultimele decenii, criminologii acordă o atenție mai mare explicării diferenței dintre criminalitatea feminină și cea masculină, încercând să găsească răspuns la 2 întrebări care prezintă un interes general:

De ce există „diferență de gender” în criminalitate? De ce indicii criminalității feminine sunt mai mici decât cei ai criminalității masculine, mai ales ce ține de infracțiunile deosebit de grave, în orice perioadă a istoriei?

De ce acest decalaj se menține pe parcursul a mai multor secole?

Marea majoritate a teoriilor tradiționale care se referă la criminalitate au fost create de criminologi-bărbați pentru a explica cauzele criminalității masculine, și nicidecum a celei feminine, ceea ce a generat diferite discuții în jurul ideii, dacă aceste teorii pot fi aplicate studierii criminalității feminine, sau este necesar de explicat fenomenul prin prisma poziții de „diferență de gender”, așa-numita teorie „gendered theory”. Conform opiniei unor criminologi, teoriile tradiționale reprezintă specificul criminalității masculine, prin urmare nu pot da răspunsuri la unele întrebări ce țin de criminalitatea feminină, cu toate că rolul lor nu poate fi negat întru-totul, mai ales, referindu-ne la teoriile social-structurale, ce denotă un caracter, cît de cît, neutru.

Astfel, ne vom referi la teoria oportunității, a controlului social, asociațiilor diferențiate, precum vom face incursiuni în teoria feministă.

Teoria oportunității

Conform acestei teorii, diferența între tipul de infracțiuni săvîrșite de femei și indicele acestora diferă de cel al bărbaților în baza ideii de oportunitate, adică de circumstanțele ce favorizează săvîrșirea unei infracțiuni de către femei. Astfel, conform opiniei sociologului Rita Simon, ,,rata criminalității feminine a crescut numai la anumite infracțiuni, aceasta datorându-se încadrării femeilor în cîmpul muncii, angajarea la servicii variate, ceea ce a condus la oportunități mai mari de a comite câteva infracțiuni tipice femeilor, infracțiuni economice, care implică mai puțină violență. Simon observa de asemenea, că posibilitățile fizice ale femeilor nu vor fi niciodată egale cu cele ale bărbaților , iar infracțiuni precum jaful, vor fi, probabil mai puțin preferate de femei: Jaful ilustrează cel mai bine marele avantaj natural pe care îl au bărbații față de femei. Reieșind din cele expuse mai sus, se poate afirma faptul că femeile, în dependență de anumite circumstanțe favorabile lor, comite anumite genuri de infracțiuni, care se reduc la furturi, tîlhării, înșelăciune, reflectînd, astfel tradiționalul rol sexual al femeii, care încă mai funcționează pe piața ilegală (Joseph G. Weis)” . Prin urmare, femeile comit un număr mai mic de crime, datorită faptului că au acces mai redus la acele categorii de servicii care ar putea declanșa conflicte sau violență.

Teoria controlului social

Esența acestei teorii constă în faptul că indicele criminalității masculine este mai mare decât a criminalității feminine, deoarece legăturile sociale, care reprezintă miezul acestei teorii, a bărbaților, sunt mult mai slabe decât cele ale femeilor (mame, surori, soții – care sunt mai atașate de unele persoane, manifestînd grijă și atenție), ceea ce provoacă ruptura dintre pontențialii criminali și societate. Considerând că cea mai mare parte a oamenilor au tendințe antisociale, Hirschi a propus o teorie a controlului, „care analizează modul în care indivizii sunt legați de grupurile sociale (familie, școală)”. De obicei, se are în vedere persoanele din familiile cu probleme, din medii sociale problematice, care sunt mai predispuși la un comportament neadecvat, atât femei, cât și bărbați.

Referitor la categoriile de femei predispuse la un comportament criminal, conform teorii controlului social, sunt: mamele minoritare care trăiesc în relații imorale cu bărbații, fiind limitate în resurse educaționale și abilități profesionale, femei ce aparțin unui mediu social cu venituri mici, educație de proastă calitate. „Totuși, asupra nivelului criminalității feminine, cât și a celei masculine, influențează aceiași factori sociali, care determina creșterea și micșorarea indicilor de criminalitate în dependență de regiune și timp, diferența manifestându-se în tipurile de crime și modul de comitere”.

Teoria asociațiilor diferențiate

Teoria asociațiilor diferențiate este una din cele mai cunoscute teorii derivate din curentul culturalist , elaborată de criminologul american Edwin Sutherland. Ideea de bază a acestei teorii constă în aceea că „un act criminal se produce atunci când există o situație propice pentru o anumită persoană de a acționa, prin urmare comportamentul criminal nu este înnăscut, ci se învață, ca și oricare altă meserie”. Totodată, prin intermediul acestei teorii se încearcă să se explice „fenomenul criminalității din punct de vedere al posibilităților diferite pentru achiziționarea de „valori” și aptitudini criminale, sau de pe poziția că etichetele afișate pe personalitatea individului prin procesele de control social folosite influențează puternic asupra reprezentării individuale despre propria personalitate”. De aceea, în baza acestei teorii s-ar putea afirma că criminalitatea feminină este inferioară numeric celei masculine, deoarece femeile au acces redus la posibilitățiile criminale (adică la anumite grupări criminale pentru a însuși câteva abilități criminale, fiind supuse unui control social mult mai sever atît în familie, cît și la școală); asupra criminalității masculine, fiind deja stabilite anumite stereotipuri, bărbații fiind predispuși de a „absoarbe” abilitățiile criminale-teoria proastei companii (găștile de puști la școală transformate ulterior în grupuri criminale).

În concluzie putem afirma că teoriile social- structurale confirmă, încă o dată, faptul că cauzele criminalității masculine și feminine adesea se suprapun. Astfel, femeile care au avut probleme cu justiția, asemeni bărbaților, au provenit din medii sociale cu probleme de ordin economic, educațional, moral. De asemenea asupra indicilor crimelor comise atît de femei, cît și de bărbați, influențează aceiași factori sociali, astfel încât nivelul criminalității feminine crește și se micșorează o dată cu cel al criminalității masculine, singura diferență constând în unele cauze de ordin psihologic și fizic.

1.2.2 Teorii criminologice elaborate pentru a explica criminalitatea feminină

Teoriile prezentate anterior au fost elaborate pentru bărbați, încercările de a le adapta femeilor au venit ulterior. Totuși au fost elaborate o serie de teorii care au avut ca obiect principal explicarea criminalității feminine.

Teoria masculinizării forțate

Parson a prezentat o teorie psihologică în care a definit rolul de gen ca fiind cauza principală a diferențelor constatate între crimele comise de bărbați și femei. Conform acestei teorii, „criminalitatea mai redusă în rândul femeilor se datorează unei figuri feminine de care adolescentele sunt atașate și după care se modelează; băieții frustrați de un astfel de model, se angajază în delincvență ca o reacție la o prezență feminină autoritară existentă în viața lor”. Parson a menționat că femeile sunt „în mare masură responsabile pentru socializarea generației următoare, inclusiv în socializarea comportamentului etiș, băieții văd “bunătatea” mamei ca pe o slăbiciune și, ca urmare, acționează ca rebeliune împotriva acesteia. Această teorie duce la predicția conform căreia femeile sunt mult mai înclinate spre delicvență dacă provin dintr-o familie dezorganizată, fără o mamă care să constituie un model pozitiv”.

Teoriile rolului de gen

Aceste teorii susțin că socializarea diferită dintre bărbați și femei este motivul participării mai reduse a femeilor la delicvență. „Diferențele biologice sau psihologice care există între bărbați și femei nu sunt înnăscute, ele fiind mai degrabă rezultatul unui proces de învățare, rolul de gen fiind considerat unul din factorii fundamentali ai identității. Între anii 1960-1970, când teoria rolului de gen a fost aplicată în criminologie, rolurile considerate caracteristice au inclus funcții și trăsături de personalitate care au fost mult exagerate față de cele de astăzi: bărbații erau cei care asigurau pâinea în casă, iar femeile erau casnice. Adepții teoriei vedeau în socializarea conform rolului de gen singurul factor care explică rata diferită a criminalității feminine”.

Conform opiniei unor criminologi(T. Hartnagel, M. Mizanuddin, ș.a), la explicarea variațiilor cu privire la indicele criminalității feminine în raport cu cel al celei masculine, ar fi util de utilizat divergențele dintre femei și bărbați, decât convergența dintre aceste două sexe. Însă ceea ce ne poate lărgi câmpul informațional atât cu privire la criminalitatea feminină, cât și masculină, este teoria gender (gendered theory), care propune o abordare de cauzalitate în raport cu criminalitatea feminină. Analizînd diferența dintre criminalitatea feminină și cea masculină prin intermediul „gendered theory”, vom deduce faptul că nu diferența dintre sexe de ordin anatomic sau fiziologic este punctul de plecare a celor expuse mai sus, ci modul diferit de viață a acestor două sexe determină specificul criminalității. Astfel, putem explica diferența prin intermediul a 4 elemente care frânează criminalitatea feminină și provoacă cea masculină, totodată redând câteva caracteristici celei feminine:

stereotipurile – rolul femeii în societate pune o amprentă asupra activității criminale a acesteia. Astfel stereotipurile: femei – mamă, femeie – fiică, femeie – soție, grija, afecțiune, reprezintă frâna criminalității feminine, datorită faptului că femeile sunt legate mai strîns de unele valori morale. Stereotipurile feminine nu corespund trăsăturilor care sunt apreciate în lumea criminală, de cele mai multe ori, femeile apar în calitate de victime a actelor infracționale, iar săvîrșirea unor infracțiuni de către aceastea influențează negativ asupra vieții spirituale, cît și sociale a acestora. Astfel apare o prăpastie între ceea ce se consideră feminin și ceea ce se consideră criminal, iar infracțiunile cauzează femeilor răni.

Interesantă este opinia lui Lombroso, care afirma că FEMEIA criminal este diferită de bărbatul criminal: “Am văzut de asemenea că femeile au multe lucruri în comun cu copii, că simțul lor moral e diferit; sunt răzbunătoare, geloase, cu înclinație spre o răzbunare de o cruzime aparte… Când o activitate morbidă a centrelor psihice intensifică calitățile rele dintr-o femeie este clar ca trăsăturile semicriminale ale unei femei normale o pot transforma într-o femeie criminală mai teribilă decât orice bărbat. Femeia criminală este consecvent un monstru. Cealaltă parte a ei este ținută în limitele virtuților, din cauze diferite, precum maternitatea, credința, slăbiciunile, și când aceste influențe contrare dau greș și o femeie comite o crimă, putem concluziona că răutățile dintr-o femeie trebuie să fi fost enorme pînă când să triumfe asupra atâtor obstacole”.

controlul social – posibilitatea femeii de a comite o faptă infracțională este stopată de un control social , anume în perioada formării personalității, din partea familie, ulterior a soțului și a întregii societăți, iar oricare abatere se soldează cu o pedeapsă. Astfel fetele riscă mai puțin ca băieții, asupra cărora se exercită un control mai redus.

Un studiu care a examinat criminalitatea feminină în cazul prostituției și a formei rare de crimă printre femei (uciderea altor femei) , deși bazat pe un eșantion mic (15 femei arestate pentru uciderea de femei în orașul Michigan; și 25 de femei închise pentru prostituție ), a conchis că acestea sunt caracterizate, în principal, prin izolarea socială de cultura principală.

În cazul crimei, a rezultat că majoritatea delincventelor sunt mame minoritare care, în cea mai mare parte, trăiesc în relații imorale cu bărbații și nu sunt pregatite și educate să învingă în lupta pentru supraviețuire. Ele sunt drastic limitate în resurse educaționale și profesionale și în abilități sociale. La fel se întamplă și în cazul prostituției, în care cele mai însemnate cauze care generează acest fenomen se referă la educația prea liberă, exemplele rele, alcoolul, contactul cu lumea depravată, mizeria, etc.

constituția femeii și agresivitatea – „în lumea criminală prioritate are puterea fizică și agresiunea, astfel încât mușchii puternici sunt necesari nu doar pentru săvîrșirea unei infracțiuni, ci și pentru apărare, ceea ce nu se referă la femei ce dețin o constituție fizică mai puțin robustă (cu unele excepții ). Prin urmare femeile săvârșesc infracțiuni mai puțin grave, fără agresiune (furt, înșelăciune), evitând de a provoca victima. De cele mai multe ori femeile acționează de unele singure, sau în calitate de complice sau instigator, aflîndu-se după un paravan. Totuși, în unele cazuri, unele femeile criminale sunt caracterizate prin impulsivitate înaltă, precum și a unei anomalii psihice și depresii, cauzate uneori și de vârsta critică, factori ce determină un comportament neadecvat, o înțelegere neadecvată a situației și a acțiunilor sale.

sexualitatea – stereotipul dat se prezintă sub 2 aspecte: a) sexualitatea pare a fi un imbold pentru femei de a intra în sfera criminală – prostituția; b) totuși în interiorul grupului criminal, acest element apare în calitate de frînă, deoarece apariția unei femei în acest grup poate să cauzeze conflicte în interior, astfel încât, de cele mai multe ori femeia este nevoită de a se alia unui singur bărbat în scopul de a se apăra.

Antonean I. expune ideea precum că, de cele mai multe ori, comportamentul criminal al femeii poate fi influențat și de tendința acesteia de a se autoafirma în societate, solicitând apreciere din partea acesteia, astfel încât această tendință apare în calitate de stimul pentru a comite câteva fapte infracționale în scopul de a obține nota dorită. De asemenea, D.Hoffman-Bustamante menționa: „Femeile sunt învățate să se conformeze unor standarde mult mai rigide și sunt recompensate pentru acest comportament; bărbaților, deși li se spune să se conformeze regulilor, de multe ori sunt recompensați atunci când nu țin cont de ele sau le tratează cu dispreț”. Autoarea a identificat un număr de factori care contribuie la ratele diferite ale criminalității feminine:

„Diferențele de sex în termenii accesului la subculturile criminale. Fetele sunt mai puțin predispuse să se alăture unor bande ori altor organizații criminale;

Modele de socializare și așteptări de rol diferite (de la fete se așteaptă să aibă nevoie de protecție și să aibă mai multe responsabilități legate de casă)”;

Reieșind din cele expuse mai sus, femeile sunt implicate mai rar în săvârșirea infracțiunilor datorită divergenței gender, și nu a celei dintre sexe (anatomic, fiziologic). Indicele criminalității feminine va oscila în dependență de starea societății, fiind întotdeauna, în coraport cu indicele criminalității masculine, care va depăși numeric pe cel dintâi, datorită anumitor factori ce rămân stabili pe parcursul istoriei criminalității.

1.3 Caracteristicile psihosociale ale femeii criminal

Cunoașterea profilului de personalitate a infractorului ar facilita mai ales realizarea de programe diferențiate și individualizate de reeducare, recuperare și reinserție socială. Această cunoaștere are la bază trăsăturile specifice personalității infractorului (irascibilitate, impulsivitate, agresivitate crescută, egocentrism, instabilitate și superficialitate în relații afective), și, pe de altă parte, ideea că infracțiunea este comisă și este posibilă datorită intrării individului în medii care oferă situații conflictuale, din care nu știe sau nu poate să se sustragă.

Înainte de toate, cunoașterea personalității femeilor criminale reprezintă o premisă necesară pentru înțelegerea structurii specifice în determinismul criminalității feminine. Studiul personalității criminale feminine se efectuează interdisciplinar – criminologic, psihologic, sociologic, pentru a identifica mecanismele de decompensare a structurilor de personalitate a celor care au comis deja infracțiuni. Un astfel de studiu servește perfecționării programelor de prevenire și combatere a criminalității feminine, cât și perfecționării programelor de tratament al acestora, în vederea evitării repetării comportamentelor antisociale.

Sigismund Freud și mulți autori care au urmat linia de gândire în elaborarea unor teorii de orientare psihiatrică – psihologică au pornit de la ipoteza că „delincvența este rezultatul unui Ego sau Super-ego slab. Conform acesteia, o persoană nu se poate dezvolta în mod normal dacă în copilărie a suferit o traumă sau nu a fost bine îngrijită de părinți”. J. Pinatel consideră „că nici una din trăsăturile de personalitate frecvent întâlnite la infractori nu este suficientă prin ea însăși să imprime o anumită orientare antisocială personalității. Nici egocentrismul, nici labilitatea, nici agresivitatea și nici indiferența afectivă, luate izolat, nu sunt specifice infractorului. Numai reunirea lor într-o constelație conferă personalității un caracter specific și îi imprimă o anumită orientare. Această constelație de trăsături ar reprezenta nucleul central al personalității criminale”. „Toate celelalte trăsături psihologice care se întâlnesc mai mult sau mai puțin frecvent la criminal ar constitui variabile care nu sunt asociate cu trecerea la act, ci numai cu modalitațile de executare a infracțiunii. În cazul tipului normal de personalitate, numai constelația trăsăturilor amintite, dintre care nici una nu este anormală în sine, conferă personalității globale un caracter specific și o orientare anumită”.

Oamenii de știință, în deosebi psihiatrii și psihologii care au făcut diferite cercetări în legătură cu profilul psihosocial al femeilor care au comis infracțiuni, menționează că femeile criminal sunt „cu tendință spre închidere în sine, rezervate, detașate, critice și ușor distante, au un nivel redus de inteligență, cu operativitate mentală primară, prezintă un nivel al emotivității crescut, sunt versatile dispozițional, agitate, au o oarecare tendință spre agresivitate, autoritarism, spirit de rivalitate, încăpățânare; sunt în majoritatea cazurilor tăcute, serioase, liniștite (poate numai în aparență din cauza mediului coercitiv al penitenciarului), cele mai multe au tendința de a fi oportuniste, sunt timide, temătoare, au tendință spre tandrețe, sensibilitate, dependență (acest lucru se poate explica prin faptul că le lipsește familia, mai ales copiii, majoritatea fiind mame), sunt bănuitoare, suspicioase, au tendința de a fi directe, sunt inabile în relațiile interpersonale, prezintă sentimentul de culpabilitate, un grad relativ de anxietate, sunt dependente de grup, au un spirit gregar, dar îi urmează pe alții nu din convingere și nu valorizează grupul, le lipsește controlul emoțional, se află în conflict cu sine, sunt impulsive și au capacitate redusă de integrare; tendința grupului este spre tensiune, frustrare, surmenare. În ceea ce privește acceptarea de sine, femeile criminal au, în majoritatea lor, un nivel scăzut și mediu spre slab al acceptării de sine”. Este firesc să se întâmple așa deoarece deținutele, conștientizând gravitatea faptei pe care au comis-o, se autoculpabilizează, trăiesc sentimente de regret și prezintă complexe de inferioritate prin raportarea la semenii din comunitatea în care au trăit. Majoritatea se tem permanent de a nu fi evaluate negativ, acest lucru fiind cauzat de regulile și normele specifice mediului, comunității în care au trăit și ale căror principii le-au încălcat. Aceste femei nu au un nivel ridicat al depresiei, în marea lor majoritate, cu mențiunea că, totuși, în cazul depresiei conștientizate procentul celor care au un nivel ridicat de conștientizare este destul de mare.

1.4. Caracteristici bazate pe deosebirea de sexe

Între bărbat și femeie există diferențe de ordin anatomic, fiziologic, psihologic, intelectual și moral, determinate de sex, care are o influență aparte asupra criminalității, prin urmare, nu trebuie neglijat.

Caracterele anatomice, fiziologice, psihologice, intelectuale mai conturate ale bărbatului îl fac pe acesta superior femeii. Această superioritate îi asigură bărbatului și superioritate socială și juridică. Sexul mai tare, în mod arbitrar, tiranic, impune femeii umilința inegalității și a subordonării. Astfel, criminalitatea feminină se manifestă și în funcție de represiunea socială pe care bărbatul o exercită asupra femeii.

Unii cercetători consideră că la baza acestor diferențe de ordin anatomic, fiziologic și psihologic dintre sexe, stă tratamentul lor. „Bărbatul și-a creat și menținut o situație superioară, de dominație în timp ce femeia este condusă de instincte proprii, fiind supusă hazardului, capriciului”. Alți cercetători consideră că „deosebirile dintre sexe sunt numai cantitative și pot fi înlăturate prin instruirea femeii”.

Cert este că toate aceste diferențe dintre sexe încearcă să explice inferioritatea criminalității feminine, bazându-se pe indici psihologici și biologici mai mult. Însă, aceste date sunt relative, întrucat fiecare fenomen diferă de la caz la caz, și operând cu elemente noi, este imposibilă evaluarea precisă a criminalității feminine.

„Există explicații diferite privind prevalența criminalității masculine față de cea feminină care se pot aplica indiferent de victima agresorului masculin:

teoriile dominației masculine;

teoriile psihanalitice;

teoria istoriei individuale: violența în familia de origine este o variabilă critică care ne poate face să înțelegem mai bine violența masculină; totuși, nu toți copiii care au crescut într-o familie violentă sau au un trecut traumatic devin violenți; această teorie este mereu invocată și cînd vorbim despre violență ca învățare socială;

teoria rutinei;

teoriile situaționale.

Femeia face parte din categoria persoanelor ce prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală (alături de copii și de persoanele foarte în vârstă), date fiind caracteristicile sale bio-constituționale și psiho-comportamentale”.

Foarte mult timp femeia a trebuit să suporte o serie de umilințe, forme de maltratare datorită unor norme social-culturale acceptate și promovate de macro-grupurile sau micro-grupurile de apartenență. „Formele de maltratare erau diferite : ,,bătaia” fie că venea din partea tatălui sau a soțului, trebuia să corecteze eventualele conduite nepotrivite ale femeii. Istoria însă a demonstrat că femeia treptat și-a câștigat și ea drepturile în raport cu bărbatul poate tocmai din dorința de a fi tratată cel puțin la fel ca un bărbat”.

„Feminitatea desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice sexului feminin, precum sensibilitate, finețe, preocupări pentru frumos, aptitudini educaționale”. Foarte mult timp imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului a fost devalorizată deoarece bărbatul era cel care avea drepturi depline.

Astăzi, datorită transformărilor sociale și modificărilor pe plan cultural, femeia are din ce în ce mai multe drepturi. Accesul la școlarizare, exercitarea unor profesii care aparțineau în exclusivitate numai bărbaților, au dus treptat la reducerea divergențelor privind conceptele de feminitate și masculinitate. Aceste transformări au acționat profund asupra feminitații și, respectiv, asupra schimbării rolului în societate, precum și a raporturilor dintre feminitate și masculinitate. „Cucerirea unor drepturi egale cu bărbatul și asumarea unor roluri care aparțineau bărbaților au redus distanțele și divergențele dintre feminitate și masculinitate, în sensul că feminitatea a câștigat și câștigă pe linia unor caracteristici comportamentale: inițiativă, independență, spirit de organizare, îndrăzneală, forță, atitudini și aptitudini de conducere etc”.

„Tendința de masculinizare a femeilor, care se manifestă în vestimentație, mod de exprimare verbală, promiscuitate sexuală, etc., consfințirea legală în multe părți ale globului a emacipării lor sub aspect juridic, aduce după sine și schimbări în structura spețelor de infracțiuni comise de femei. Astfel, a crescut și numărul femeilor care comit infracțiuni rutiere, care conduc în stare de ebrietate, a celor care comit falsuri în acte publice, precum și a celor care participă la acte de terorism de mare violență și cruzime”.

În cadrul unei cercetări efectuate în țara noastră s-a plecat de la constatarea că în ultimele decenii s-au produs mutații în structura psiho-comportamentală a femeilor în sensul creșterii tendinței lor spre masculinizare. „Asemenea tendinței nevalorizate în suficientă măsură în plan social (cultural-educațional-productiv) pot favoriza apariția unor conduite deviante, inclusiv a celor grave, antisociale. Plecând de la aceste considerații s-a format ca ipoteză de lucru existența unei corelații semnificative între criminalitatea feminină și tendințele marcante spre masculinitate”.

Acest gen de cercetări atrag atenția asupra faptului că este necesară abordarea cuplului penal infractor-victimă, în care fiecare membru sau amândoi sunt femei, dintr-o nouă perspectivă, femeia manifestând un rol mult mai activ în plan social și psiho-relațional. „De asemenea, s-a afirmat necesitatea reconsiderării modalităților de evaluare a gradului de răspundere a femeii (ca victimă) în comiterea actelor infracționale. Numeroși cercetători au încercat explicarea mecanismului de funcționare a relațiilor abuzive. Atât femeile, cât și bărbații abuzează și sunt abuzați. Cel mai frecvent bărbații abuzează femeile (Jones). Femeile, cel mai frecvent, abuzează copiii (Miller). Înainte de a înțelege abuzul, trebuie clarificat procesul unui conflict sau al unei lupte concrete. Astfel, în timpul unei lupte, regula nescrisă este că fiecare parte acceptă dreptul celeilalte de a avea o opinie și de a fi respectată. O luptă corectă are cinci stadii: preagresiunea, agresiunea, controlul, evaluarea și gestionarea (managementul de gestionare al conflictului). În timp ce toate aceste stadii au granițe bine definite, câteodată intensitatea emoțiilor într-un conflict individual depășește aceste granițe”.

„Există mai multe forme de abuz, iar tacticile folosite de către abuzator sunt și ele diversificate. Mai întâi, abuzatorul recurge la critica personală prin care se provoacă îndoiala și suferința victimei. Critica în mediul public conduce la rușine și umilință. Următorul pas este acela prin care abuzatorul recurge la amenințări de părăsire fizică și emoțională care se finalizează de cele mai multe ori cu abandonul femeii. Lipsa mijloacelor financiare și a relațiilor sexuale determină devalorizarea puterii financiare și diminuează respectul de sine din punct de vedere sexual. În timpul unei relații în care bărbatul folosește aceste „tactici” asupra unei femei, el se poate folosi de ele oricând și în orice ordine”. De obicei „la începutul unei relații, critica și amenințarea cu părăsirea sunt cele mai frecvente tactici folosite care creează bărbatului impresia că deține o putere și un control ridicat, iar scopul este acela de a diminua femeii simțul puterii și controlului. Respectul de sine al bărbatului va crește, iar al femeii va scădea. Bărbatul se va simți dominator iar femeia va deveni timidă și supusă. Cu timpul femeia va „adopta” rolul de victimă. Acest proces durează atât timp cât femeia nu recunoaște că este victimizată, iar bărbatul nu va recunoaște că aceste tactici își pun amprenta asupra personalității femeii. În prima fază, femeia va nega impactul din cauza culturalizării și insensibilității. Va crede că acest tip de comportament este unul normal, mai ales dacă l-a observat în familia ei. Când victima nu mai poate nega abuzul fizic, aspectele „pozitive” sunt cele care primează, dar la o mai atentă examinare, se va observa că aceste atitudini sunt amăgitoare. Apare o criză de neîncredere astfel încât victima nu mai poate avea încredere în relațiile viitoare”.

Există și o altă modalitate prin care femeia poate „scăpa” cel puțin la începutul abuzului, prin contraatacarea partenerului său. „În majoritatea culturilor femeile sunt învățate să accepte rolul pasiv, în sensul de a fi de acord cu stigmatul cultural care-i guvernează comportamentul și pe care în ultima perioadă dorește să îl schimbe în favoarea sa”.

Când o femeie se angajează în luptă, ea trebuie să se elibereze de tensiunile acumulate astfel încât sănătatea ei fizică și psihică să primeze. „Mai întâi ea trebuie să-și lase mânia să iasă la suprafață, dacă și mânia partenerului este la fel de mare, aceasta poate erupe în furie și se transformă în agresiune fizică”.

Fie că aceste tactici sunt folosite mai des sau mai rar nu face decât ca abuzatorul să-și țină victima într-o stare de dezechilibru și întotdeauna aproape. „Agresiunea periodică la care este supusă victima reprezintă mecanismul cel mai puternic de a intimida victima și de a-i crea stări de confuzie și de a o pune pe victimă în imposibilitatea de a-și găsi modalități eficiente de a face față situației in care se găsește”.

Femeia aproape mereu își găsește resurse să-și combată partenerul agresiv, dar pentru acest lucru ea trebuie să dovedească că este cel puțin la fel de puternică ca agresorul ei pentru a-i putea schimba modul de relaționare. Din păcate multe femei acceptă rolul de victimă și devin atât de neîcrezătoare în propriile lor forțe încât nu au suficientă energie să-și combată partenerul. Tocmai aceste circumstanțe favorizează formarea unui ciclu abuziv care poate dura ani de zile.

În funcție de rolul pe care îl are, femeia-victimă sau agresor ,în criminalitate se vorbește de violentă și abuz. Astfel, violența împotriva femeii, așa cum reiese ea din documentele internaționale, reprezintă „orice act de violență bazată pe deosebirea de sex din care rezultă sau este posibil să rezulte pentru femei traumatisme sau suferințe fizice, sexuale sau psihologice, inclusiv amenințările cu astfel de acte, constrângerea sau lipsirea arbitrară de libertate, săvârșite fie în viața publică, fie în viața privată”. Se vorbește de trei direcții în sfera de aplicare a normelor referitoare la violența împotriva femeii:

„Violența fizică, sexuală și psihologică manifestată în familie (bătaia, violul marital, mutilarea genitală, abuzul sexual asupra copiilor, alte practici care lezează femeile și violența decurgând din exploatare);

Violența fizică, sexuală și psihologică manifestată în societate: respectiv violul, abuzul sexual, harțuirea sexuală și intimidarea în raporturile de muncă, traficul cu femei, prostituția forțată;

Violența fizică, sexuală și psihologică perpetuă, ori tolerată sau ignorată de stat”.

Violența/agresivitatea reprezintă termeni ce desemnează comportamente anormale ce pun în pericol integritatea propriei persoane sau a alteia. Orice individ este înzestrat genetic cu o anumită doză de agresivitate potențială, necesară sistemului său de apărare și de promovare în contextul solicitărilor existențiale. Utilizarea acestei forțe atunci când nu lezează din punct de vedere moral, fizic, economic, psihic, sexual etc., pe ceilalți indivizi, constituie starea de normalitate. Atunci când pragul de permisivitate este depășit, comportamentul agresiv devine nociv pentru societate și intra sub rigorile legii morale sau penale.

„Agresivitatea are intensități foarte diferite în structurile persoanei umane, deci și în colectivitățile sociale. Ea depinde de integritatea strict neuro-psihică, de capacitatea de inhibiție și abținere, de starea de sănătate fizică și morală, de cultură, educație, religie și, firește, de circumstanțele individuale și colective, cunoscând o complexitate de forme și intensități atât pentru individ cât și pentru societate”.

„În ceea ce privește termenul de abuz, acesta desemnează orice act prin care se produc vătămări corporale, tulburări psihice emoționale sau expuneri la situații periculoase sau percepute a fi periculoase de către copii” .

Se vorbește astfel de:

abuzul fizic ce reprezintă folosirea forței fizice asupra copilului sau traumatizarea neaccidentală a unui copil indiferent de motivul acesteia provocată sau îngăduită de către persoane ce au în îngrijire copilul;

abuzul emoțional se referă la comportamentul neadecvat al adultului față de copil, cu efecte negative asupra personalității în formare a copilului. Respingerea, izolarea forțată, terorizarea, ignorarea și coruperea copilului, reprezintă forme de abuz;

abuzul sexual constă în forțarea sau determinarea unui minor să întrețină contacte sexuale sau să-i fie exploatată în acest mod sexualitatea. Aceasta include expunerea copilului la vizionare de materiale pornografice, seducția (avansuri, mangâieri, promisiuni) sau implicarea sa în acte sexuale.

Există în prezent un consens general care spune că abuzarea fetelor sau femeilor se poate cel mai bine înțelege în contextul genului (sex) deoarece se alimentează din statutul de subordonare a femeilor în societate.

„Traficul de ființe umane în scopul exploatării sexuale reprezintặ cea mai frecventă și importantă formă a traficului, cu un ritm rapid de dezvoltare, întrucât aduce cele mai mari profituri traficanților. Aceștia din urma exprima adesea ideea că persoanele de sex feminin pot fi transportate foarte ușor și că pot fi vândute de mai multe ori, controlul deținut astfel reprezentând o sursa de venit sigură și pe termen lung”.

„Exploatarea sexuală e persoanei presupune obținerea în mod abuziv de către traficant a unui profit material sau de altă natură prin obligarea unei persoane la practicarea prostituției sau a altor activități ori servicii sexuale”.

De regula, persoanele de sex feminin sunt atrase cu promisiuni de a fi angajate ca menajere, dansatoare, chelnerițe, însa după ce au ajuns la destinația finală sunt obligate sa se prostitueze si, uneori chiar sunt vândute altor traficanți.Victimele sunt deposedate de acte și plasate într-un mediu de izolare fizică și socială. Printre metodele de intimidare a victimelor se includ violul, tortura, amenințările, lovirile, captivitatea, foamea.

„Exploatarea sexuala se desfășoară în spațiile controlate de traficanți, în baruri, cluburi de noapte, hoteluri, saloane de masaj, unde sunt permanent supravegheate.Astfel, victima se găsește intr-o țară străină, izolată, aflându-se în imposibilitatea de a comunica cu cei apropiați, fără documente de identitate și este dezorientată din cauza schimbărilor de adrese, care sunt permanente. Nu poate cere ajutorul politiei locale pentru ca se teme de consecințe, este practic transformată într-un obiect sexual aflat la dispoziția traficanților.De asemenea,pot fi obligate la reprezentări pornografice în vederea producerii și difuzării de materiale de acest gen, precum si obligarea la executarea unei munci sau îndeplinirea unor servicii in mod forțat cu încălcarea normelor legale privind condițiile de munca, salarizare, sănătate și securitate.În înțelesul legii, munca forțată înseamnă orice munca sau serviciu pretins unei persoane sub amenințarea unei pedepse oarecare și pentru care acea persoana nu s-a oferit de buna voie”.