Fecioria Si Casatoria

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Justinian”

Specializarea: Teologie Pastorală

Fecioria și Căsătoria.

Rolul acestora în desăvârșire după Sf. Ioan Gură de Aur

Îndrumător: Absolvent:

Pr. Prof. Dr. Vasile Răducă Știubei Andru-Cristian

București,

2016

Cuprins

Expresia fecioriei în viața Sfântului Ioan Gură de Aur……………………….p. 3

Introducere – Argument…………………………………………………………………p. 7

Fecioria

Precizarea noțiunii de feciorie……………………………………………….p. 10

Concepția iudaică asupra fecioriei………………………………………….p. 15

Despre feciorie în creștinism…………………………………………………p. 18

Monahismul – desăvârșirea fecioriei………………………………………p. 30

Căsătoria

Precizarea noțiunii de căsătorie………………………………………………p. 35

Sfânta Taina a Cununiei………………………………………………………..p. 45

Castitatea în viața de familie………………………………………………….p. 52

Fecioria și căsătoria – căi de desăvârșire…………………………………………..p. 58

Concluzii……………………………………………………………………………………..p. 68

Bibliografie………………………………………………………………………………….p. 71

1. Scurtă prezentare a vieții Sfântului Ioan Gură de Aur

Viața Sfântului Ioan Gură de Aur este un izvor inepuizabil de meditație pentru creștinul autentic. E o viață cu reflexe multiple, după feluritele situații în care s-a găsit Sfântul Ioan și cărora el le-a imprimat secificul puternic al personalității sale.

Izvoarele vieții Sfântului Ioan Gură de Aur sunt: operele sale, actele Sinodului de la Stejar, transmise prin Biblioteca Sfântului Fotie, Dialogul lui Paladie, episcop de Helenopolis și contemporan al Sfântului Ioan, un număr de capitole din cărțile a VI-a și a VII-a ale Istoriei bisericești a lui Socrate, un număr de capitole din cartea a VII-a a Istoriei bisericești a lui Sozomen, un număr de capitole din cartea aV-a a Istoriei bisericești a lui Teodoret de Cir și alte ocumente contemporane sau ulterioare, de mai mică importanță.

Sfântul Ioan Gură de Aur a fost un feciorelnic, în viața sa el a trăit și a propovăduit fecioria ca stare de dobândire a desăvârșirii, de altfel câțiva ani a viețuit în cadrul unor schituri din munții Antiohiei, dar din cauza mamei sale rămase singure si a unor boli, a fost nevoit să revină în cetate, dar după moartea mamei sale va deveni monah. S-a născut la Antiohia în anul 354. Tatăl lui, Secundus, a fost mare comandant de oști în armata imperială [Stratilat], iar mama lui s-a numit Anthusa. Fiind dotat cu geniu intelectual și studiind în profunzime filozofia greacă, tînărul Ioan a văzut la sursă cît de nesatisfăcător și în final, de dezgustător este păgînismul elenist. Prin studiu și trăire el a văzut că numai credința creștină răspunde setei neostoite de adevăr a sufletului și minții omenești, și a îmbrățișat-o cu ardoare.

Dobândind toată înțelepciunea omenească a ajuns foarte apreciat atât de creștini, cât și de păgâni, fiind elev al lui Libanie sofistul și lui Andagratie filosoful, a fost propus de aceștia pentru a le fi următor, dar le va refuza pe toate, pentru că după ce a murit mama sa, pe care îngropînd-o, îndată a împărțit toată averea sa celor ce aveau trebuință, iar robilor și roabelor le-a dăruit libertatea. Apoi, lăsînd toate rudele sale și pe prieteni, s-a dus la o mînăstire și s-a făcut monah, slujind Domnului ziua și noaptea în multe osteneli și nevoințe. Acolo a scris și cărți pentru preoție și pentru smerenia inimii, precum și o epistolă către Teodor, monahul cel căzut, plină de mult folos; pentru că avea de la Dumnezeu darul învățăturii și darul Sfîntului Duh, care a lucrat prin Apostoli.

Această primă fază a vieții autorului nostru se caracterizează printr-un entuziasm de culme și prin atitudini ori fapte uneori exagerate de asceză sau râvnă la studiu. Dragostea sa arzătoare față de Sfânta Scriptură l-a făcut să o citească continuu acasă, în timpul uceniciei pe lângă Libanius, Andragatius, Meletie, Diodor și Carteriu, mai ales în vremea istovitoarelor sale nevoințe ascetice, care au durat 6 ani. El și-a făcut din citirea Sfintei Scripturi o nevoință ascetică de fiecare zi, pe care a ridicat-o, după expresia lui Paladie, la rangul de slujire a cuvântului dumnezeiesc.

Prețuit de Meletie, Sfântul Ioan e hirotonit diacon de acesta în anul 381, treaptă în care slujește 5 ani și în care conștiința sa sacerdotală se ridică până la acel nivel incomparabil din tratatul Despre preție, pe care-l scrie în acest timp.

Primind Flavian scaunul Bisericii Antiohiei, într-o noapte stînd la rugăciune, i s-a arătat îngerul Domnului, care i-a zis: “Dimineață să mergi la mînăstirea în care petrece plăcutul lui Dumnezeu Ioan și să-l aduci pe el de acolo în cetate și să-l hirotonești preot, pentru că este vas ales și vrea Dumnezeu ca printr-însul să întoarcă de la rătăcire mult popor”. În aceeași vreme i s-a arătat îngerul și Sfîntului Ioan, pe cînd își făcea în chilie rugăciunile cele de noapte, poruncindu-i să meargă împreună cu Flavian în cetate și să primească de la dînsul hirotonia.

A doua zi, sosind vremea hirotoniei, cînd a pus patriarhul mîna sa pe capul lui Ioan, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburînd deasupra capului Sfîntului. Sfîntul Ioan, fiind hirotonit preot, a început mai cu stăruință a se îngriji de mîntuirea sufletelor omenești, adeseori învățînd pe popor în biserică, perioada preoției sale a durat 12 ani, între anii 386-397, e prioada în care el se avântă în munca mistuitoare de predicator, de păstor, de scriitor și de administrator al eparhiei, din încredințarea episcopului Flavian, care era bătrân.

Faza a treia a vieții sale, e marcată de moartea lui Nectarie, patriarhul Constantinopolului, care a urmat după Sfântul Grigorie de Nazianz. De aceea a fost căutat cu sîrguință un om care să fie vrednic de scaunul patriarhiei. Însărcinat cu acest lucru a fost eunucul Eutropiu, primul ministru al Imperiului care, cunoscându-l pe Sf. Ioan dintr-o călătorie va căuta să-l aducă în Constantinopol. Sfântul Ioan a fost hirotonit arhiepiscop al Constantinopolului la 26 februarie 398 de episcopul Teofil al Alexandriei, chiar cel care va mijloci exilul preotului antiohian. Ca patriarh el și-a făcut un program de lucru minuțios și de cercetare duhovnicească a turmei sale, începând chiar cu Palatul arhiepiscopal, lucrare care i-a adus multe antipatii din partea celor bogați și păcătoși. Toate acestea vor culmina cu Sinodul de la Stejar în care Sf. Ioan e caterisit în lipsă, ceea ce a generat primul său exil. Reîntors la presiunile poporului, totuși Satana va mijloci și un al doilea exil care a avut loc în ziua de 20 iunie 404, cu direcția Cucuz, un oraș pustiu al Armeniei, Sfântul Ioan va ajunge să își sfârșească muceniceasca viață la Comana, lângă capela Sfântului Vasilisc, unde după ce va primi Trupul și Sângele Celui căruia i-a urmat în viață va spune: ”Slavă lui Dumnezeu pentru toate !”.

Viața Sfântului Ioan este sugestivă în multe privințe pentru înșelegerea personalității sale. Ea este o aplicare fidelă a credinței și a convingerilor sale și se deosebește substanțial de viața majorității cotemporanilor săi, impunându-l ca pe o figură aparte în galeria spiritelor glorioase ale Bisericii. El a mers apăsat pe drumul vieții lui, conștient că împlinește Evanghelia Mântuitorului nostru Iisus Hristos într-un mediu profund alterat de păcat.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur omul este o valoare unică în cer și pe pământ. Atitudinea sa față de om, începând cu Dumnezeu și sfârșind cu ultima ființă din lume, este aceea a dragostei calde și neîncetate, a filantropiei. Omul e prețuit întâi pentru că el a fost creat după chipul lui Dumnezeu. Ca chip al lui Dumnezeu, el exercită utere suverană asupra tuturor făpturilor de pe pământ și asupra pământului însuși, dar nu și asupra oamenilor, pentru că ei sunt toți egali. În al doilea rând, omul este prețuit prentru grija deosebită pe care Dumnezeu a avut-o față de situația sa de după cădere, până într-atât, încât a trimis în lume să Se întrupeze ca om pe Însuți Fiul Său. Ființa omului e alcătuită din trup și suflet, ambele de mare preț, dar mai de preț fiind sufletul: „nimic nu egalează sufletul, nici chiar lumea toată”, grija pentru suflet e ca un laitmotiv care trece prin toate operele Sf. Ioan Gură de Aur. Omul e înălțat, în concepția sa, până la rangul de Hristos. Un Hristos uman, real, care trăiește și lucrează după pilda Fiului lui Dumnezeu. E un om care gândește și se ostenește pentru slava lui Dumnezeu și fericirea semenilor săi.

În calitatea sa de cel mai mare interpret al Sfintei Scripturi, opera sa este impresionantă numărând circa 2000 de manuscrise, marele orator nu a evitat nici unul din subiectele care frământau sufletele ascultatorilor săi, în perioada tinereții, perioadă a asprelor sale nevoințe ascetice, a scris mare parte a tratatelor sale, dintre care: Contra adversarilor vieții monahale, Despre feciorie, Despre preoție și multe altele. Vedem accentul pus pe viața de feciorie, pe care o consideră superioară celei din cadrul căsătoriei, fapt susținut mai ales datorită retragerii sale din lume și lipsei contactului cu oamenii și durerile lor. Dar în ulterioara postură de preot al bisericii din Antiohia și apoi arhiepiscop la Constantinopol va cunoaște mai de aproape neputințele și greutățile oamenilor, tocmai de aceea se va apleca și asupra căsătoriei, căreia îi va dedica un număr de omilii, dar și tuturor aspectelor pe care le poate lua viața de familie, de la educarea copiilor până la grija în alegerea unei soții, se vede de aici dragostea și purtarea de grija față de fiecare aspect al vieții omului, Sf. Ioan dovedindu-se un părinte desăvârșit, care a știut să își mângâie păstoriții, dar să îi și certe .

2. Argument

În calitate de student teolog am fost preocupat de aceste două căi de realizare a desăvârșirii pe care ni le propune spiritualitatea ortodoxă, adică de cea a familiei, în care împreună cu soția se călătorește pe același drum al mântuirii, având oarecum privilegiul de a-ți alege împreună-lucrătorul la mântuire și cealaltă cale, a monahismului și a fecioriei, care presupune o anumită lepădare de lume, dar și o conviețuire cu oameni pe care nu îi alegi, ci de care te leagă doar scopul comun. Ambele căi sunt bune și pot duce pe om la desăvârșire, diferența este dată de punctul din care se pleacă. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Cel care hulește căsătoria răpește și slava fecioriei. Cel care laudă căsătoria pune în lumină și mai mult minunăția fecioriei și o face mai strălucită”. Deci, ambele sunt căi de desăvârșire în credința ortodoxă, important este modul de implicare și de jertfelnicie pe care îl face omul, indiferent de starea pe care și-a ales-o.

Raportat la lumea de astăzi, acest demers poate părea învechit sau anacronic, lumea vorbește astăzi despre căsătoriile homosexuale și de un debut al vieții sexuale la o vârstă cât mai fragedă, de aceea un subiect precum fecioria sau căsătoria cu scopul îndumnezeirii soților este în răspăr cu mentalitatea și viața omului post-modern, dar considerăm că tocmai aici este rolul nostru în calitate de studenți teologi și creștini ortodocși mărturisitori, de a da mărturie în această lume despre viața bineplăcută lui Dumnezeu, care nu a încetat să fie exercitată niciodată în Biserică, deși au existat vremuri tulburi. Biserica mereu s-a raportat la om în vederea desăvârșirii sale, toate Tainele Bisericii au scopul de a-l apropia pe om de Dumnezeu în așa măsura, încât să poată să se asemene Celui după chipul Căruia e creat, precum spunea Sf. Nicolae Cabasila – datorită Sfintelor Taine, care vestesc moartea și învierea Domnului, ne naștem și noi la viața duhovnicească, cu ajutorul lor creștem în ea și ajungem să ne unim, în chip minunat, cu Însuși Mântuitorul nostru.

Desăvârșirea, această stare atât de uitată azi, care indică participarea omului la viața lui Dumnezeu prin energiile necreate, conținutul ontologic al comuniunii dintre om și Dumnezeu, este o stare de transfigurare a umanului, depășirea firii create, prin consolidarea ei în existența adevărată și prin reactualizarea unei posibilități ce i-a fost dată de la început, dar ea este posibilă numai prin hrănirea cu Cel Ce S-a răstignit pentru noi, odată ajuns în sufletul nostru, Hristos sugrumă păcatul din noi, ne dă însăși viața Sa și din propria Sa desăvârșire.

Astfel, desăvârșirea e posibilă doar prin și în Hristos, Care este Desăvârșirea prin excelență, tocmai de aceea e imperios necesar ca noi să aducem mărturie despre porunca lui Hristos – fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru ceresc desăvârșit este (Mt. 5, 48). Sfântul Ioan Gură de Aur ne avertizează că – dacă atunci când timpul cerea filosofia cerească a Evangheliei, exact cum este și cazul zilelor noastre, Dumnezeu ar fi lăsat să rămână în picioare tot legiuirea de pe timpul copilăriei omenirii, n-am mai fi avut nici un folos de pe urma întrupării lui Hristos, pentru că nu ne-ar fi adus desăvârșirea în vederea căreia El S-a întrupat, așadar posibilitatea îndumnezeirii ne vine prin Hristos și legea Sa cea nouă, cum demonstrează și Sfântul Apostol Pavel în epistola către Romani, iar problema este exact această încercare de relativizare a poruncilor lui Hristos, care pentru noi sunt calea ce ne duce la desăvârșire, dar pentru omul huzurului și al confortului sunt îngrădiri ale „libertății” sale atât de prost înțelese, nefiind capabili să-și dea seama că singura șansă de a fi liberi este sa ne alipim de Cel Liber.

Totodată, mereu a fost nevoie ca oamenii să fie îndemnați să devină sfinți, tot așa ei au avut nevoie de îndemnuri să urmeze calea monahismului, ca pe o cale mai neobișnuită, dar niciodată nu a fost nevoie, ca astăzi, ca oamenii să fie îndemnați la căsătorie, deoarece era felul firesc de viețuire pentru cei mai mulți dintre ei, iar valoarea ei nu a fost pusă niciodată în discuție de societate sau de Biserică. În societatea noastră totul este pe dos, tocmai de aceea e nevoie să fie subliniată și fundamentată bunătatea căsătoriei însăși, din cauza atâtor defăimări și răstălmăciri ale acestei legături care a unit atâtea suflete sfinte, dar trebuie să fie continuată și propovăduirea monahismului și a fecioriei ca stări superioare prin depășirea a ceea ce e deja bun, ambele rămânând căi de sfințire a omului, dar și a celor din jurul său.

L-am ales pe Sfântul Ioan Gură de Aur în calitate de călăuzitor în aceste teme atât de actuale, datorită vastei sale opere, a atât de finei cunoașteri a sufletului omenesc, dar și a problemelor care au încercat lumea vremurilor sale și care în mare parte au păstrat aceleași principii și astăzi, un alt motiv este stilul său atât de părintesc și compătimitor prin care le vorbea credincioșilor, dovedindu-și astfel dragostea pentru păstoriții săi, care a mers până la sânge de multe ori. De asemenea, tratatul Despre feciorie și Omiliile la căsătorie, dar și alte nenumărate locuri din omiliile sale în care vorbește despre aceste teme, ne-au dovedit adânca preocupare pentru îndreptarea vieții umane către idealul desăvârșirii, fie prin viața feciorelnică a monahismului, fie prin unirea sufletelor și a trupurilor din cadrul căsătoriei.

Vom folosi metoda descriptivă în această lucrare, deși pe alocuri va fi nevoie de anumite intervenții istorice, pentru lămurirea anumitor aspecte legate de evoluția unor termeni sau a unor concepții care si-au schimbat sensul sau l-au aprofundat.

Ne propunem în această lucrare să semnalăm specificul celor două moduri prin care se poate dobândi desăvârșirea în cadrul Ortodoxiei, căsătoria, respectiv fecioria din cadrul monahismului, accentuând asemănările, deosebirile, dar și scopul lor identic. Desigur, suntem conștienți că această lucrarea nu este un demers exhaustiv, de aceea ne vom limita la câteva precizări esențiale, de altfel această temă a fost foarte abordată, atât de Părinții Bisericii, cât și de teologii contemporani, ceea ce ne face să ne limităm la aspectele generale, specifice fiecărei din cele două stări care poate duce persoana umană la desăvârșire.

3. a. Precizarea noțiunii de feciorie

Termenul de feciorie provine de la grecescul , care semnalează starea de virginitate a unei tinere fecioare, până la căsătorie sau de curăție și nevinovăție pentru restul vieții. Dicționarul explicativ al limbii române spune despre feciorie că este calitatea de a fi fecioară – sinonim cu castitate, virginitate, fetie sau curățenie morală, pe de altă parte poate fi timpul cât cineva este fecior sau epoca din viață petrecută ca fecior.

Vom încerca o abordare istorică a acestui termen, astfel concepția despre castitate, mai ales în templele Greciei, era una eminamente religioasă, preotesele erau fecioare, de asemenea Pythia, renumita preoteasă a oraculului din Delphi trebuia să își păstreze curăția trupească, chiar și preoții din Fokida sau Kalavira erau feciori, se observă că mobilele acestei curății cultice sunt de ordin religios, ele însoțesc credința în acțiunea în lume a duhurilor rele, a demonilor cărora le place să trăiască într-un mediu necurat și întinat, de aceea împreunarea trupească crea înticăciune, profanare și ajungea să facă cu neputință prezența și lucrarea binefăcătoare a zeilor. Avem deci, o înțelegere firească, fizică și grosieră a castității, corelată cu acțiunea demonilor asupra materiei, idee absolutizată de sistemele gnostice, care va sfârși printr-o condamnare totală a căsătoriei.

Astfel, și în concepția hindusă despre viață se observă foarte clar accentul pus pe castitate și importanța păstrării fecioriei până la căsătorie, lucru evidențiat în primul dintre cele patru stadii ale vieții (asrama) care se numește brahmacarin, adică practicant al lui brahman. Acest stadiu debutează în jurul vârstei de 8- 12 ani, când tânărul își părăsește familia și se alipește de guru, el are obligația de a rămâne cast pe întreaga perioada de ucenicie, iar în eventualitatea în care încalcă această restricție prin indiferent ce experiență cu celălalt sex, rupând prin aceasta continuitatea intimității și identificării generatoare și dătătoare de viață cu guru-ul, asupra lui se abat cele mai drastice pedepse.

Fapt scos în evidență și de tehnica de eliberare Yoga, în care unul din cele cinci comandamente morale absolut indispensabile pentru ascetul care și-a propus să atingă eliberarea încă din timpul acestei existențe este brahmacarya, adică abstinența sexuală, și are drept scop conservarea forței generatoare a energiei nervoase. Yoga acordă o importanță deosebită forțelor secrete ale facultății generatoare care, atunci când sunt consumate epuizează cea mai prețioasă energie, slăbesc capacitatea cerebrală și fac concentrarea dificilă. Dacă, dimpotrivă, sunt dominate și înfrânate ele facilitează contemplația. Abstinența sexuală nu înseamnă doar privarea de acte sexuale, ci și anihilarea oricărei forme de tentație carnală. Instinctul nu trebuie să rămână subteran, difuz inconștient, nici să fie sublimat, ci pur și simplu anihilat, dezrădăcinat din conștiință și simțuri.

Demn de observat este și atenția pe care maniheii o acordă castității, astfel în a treia lor poruncă, numită în sogdică comportament conform religiei (dentchihreft), impunea monahilor nu doar stăpânirea de sine, castitatea, în sens restrâns, prin interzicerea oricărui act sexual, ci și interzicerea oricărui contact care ar putea procura vreo anume senzație de plăcere. Deja prin aceste exemple din lumea păgână se poate observa o evoluție a înțelegerii de feciorie, de la o simplă restricție sexuală până la anihilarea oricărei senzații generatoare de poftă erotică, astfel potrivit spuselor medicului trac discipol al lui Zalmoxis, e imposibilă vindecarea capului fără restul corpului și vindecarea trupului fără cea a sufletului, ceea ce duce cu gândul la o cumpătare a sufletului.

O abordare a castității într-un înțeles duhovnicesc găsim foarte rar în gândirea elenistă, Porfirios amintește că nu sunt de ajuns curăția trupului și a hainelor celor care intră în temple, ci ei au nevoie de un suflet curățit de răutate, accentuând astfel diferența ontological între curăția trupească și cea sufletească. Fapt accentuat de un epigraf din templul lui Epidaur, care leagă curăția de prezența gândurilor sfinte. Acest fapt este atestat deja de Clement Alexandrinul care consideră curăția desăvârșită pe cea a minții, a faptelor, a gândurilor, iar pe lângă ele și sinceritatea cuvintelor, iar ultima e nepăcătuirea în visele de noapte. Observăm deja o înțelegere mai fină a noțiunii de castitate, care nu se mai rezumă doar la trup, ci ea devine o stare completă, care implică și sufletul, devine întreagă înțelepciune sau cumpătare.

Tocmai de aceea, Platon în Republica definește cumpătarea ca un fel de lume a bunei rânduieli, o înstăpânire asupra plăcerior și poftelor, definiție care se apropie foarte mult de starea de feciorie pe care o presupune creștinismul. Pentru noi, fecioria este o arvună a nestricăciunii viitoare. Trupul nu este rău în sine, de aceea căsătoria și sexualitatea sunt daruri natural-nepăcătoase. Monahul lupta să transforme propriul trup într-un tron al Duhului. În practica ascetică, fecioria este virtutea monahală prin excelență. Aceasta, mai întâi, din înțelegerea că fără trup nu se pot câștiga virtuțile, prin urmare nu este vorba de mortificarea trupului în sens fizic, ci de vindecarea lui radical de orice stricăciune.

Adâncind problematica, știm că Aristotel considera că virtutea se află în relație cu afectele și acțiunile, în care excesul este greșit și insuficiența blamată, pe când măsura justă este lăudată, așadar virtutea este un fel de meditate, ținta ei fiind măsura justă dintre două extreme. Deci, în privința plăcerilor și a durerilor linia de mijloc este cumpătarea, adică , termen folosit de Sfântul Ioan Gură de Aur pentru a denumi fecioria sau întreaga înțelepciune, pe când excesul este desfrâu. Despre această stare de adâncă feciorie considerăm mai potrivit să vorbim, deși curăția trupească este o faptă măreață, ea nu este specifică creștinismului, ci a fost practicată din cele mai vechi timpuri.

De asemenea, sophrosyne face obiectul uneia din analizele etice ale lui Socrate în Charmides, unde nu se ajunge la o definiție închegată. Sensul etimologic de „sănătate a cugetului” este discutat în Crat 411 c, dar adevărata poziție platoniciană își are rădăcinile în ideea pitagoreică de harmonia. Cele două noțiuni converg în Rep. 430 e – 432 a, iar ceva mai departe, la 442 c, ideea este strâns legată de viziunea tripartită a sufletului operată de Platon: sophrosyne este supunerea armonioasă a celor două părți inferioare față de partea rațională, diriguitoare. Pentru Aristotel, cum am spus mai sus sophrosyne este linia de mijloc între extremele reprezentate de plăceri și dureri; domeniul ei este restrîns la plăceri trupești, îndeosebi cele ale simțului tactil și ale celui gustativ. Plotin o leagă de o purificare pregătitoare pentru reîntoarcere. Ceea ce ne duce cu gândul la grecescul katharsis, care desemnează o ușurare purificatoare, o purificare. Cuvânt cu implicații atât religioase, cât și morale, pare să fluctueze, în mâinile filozofilor, între funcții afirmative și negative. La pitagoreici a avut, cum era de așteptat, puternice conotații religioase. Katharsis este o purificare a sufletului, realizată, după cum ni se spune, prin mousike, adică prin aceea că se redă sufletului armonia, ceea ce se obține prin filozofie, sens destul de apropiat de accepțiunea lui sophrosyne în gândirea filozofilor greci.

Oricum ar fi, filozofii greci au rămas la o înțelegere minimală a fecioriei, ei au disprețuit trupul și legăturile trupești, Platon spune că atâta vreme cât sufletul este unit cu trupul, nu poate fi vorba să-și împlinească dorințele dumnezeiești, de aceea sufletul filozofului disprețuiește mai ales trupul, fuge de el. Platon disprețuiește împreunarea trupească, pricina nașterii, deoarece cu cât se veștejesc plăcerile trupului cu atât cresc dorințele și râvna pentru spirit, de altfel fapt realizat de monahi încă cât timp puterile si poftele trupești sunt vii, el e foarte fericit când scapă de plăcerile erotice, ca și cum ar scăpa de un stăpân sălbatic.

Plotin, întemeiindu-și învățătura pe scrierile lui Platon, care detesta atât de mult trupul, încât considera un lucru de rușine că se află în trup, fapt care îl determină să spună că asemănarea cu arhetipul dumnezeiesc se izbutește prin purificări, prin nepătimire, prin despărțirea de trup și împreună cu acestea prin abținerea de la relațiile eotice trupești. Porfirios, ucenicul lui Plotin considera că omul care dorește să se întoarcă în patria sa cea dintâi trebuie să se lepede de tot ce și-a împropriat de la firea cea muritoare, să lepede veșmântul de carne al trupului său și să dobândească un fel de a fi netrupesc, mai ales prin renunțarea la relațiile erotice trupești. Ceea ce nu încununează pe acești filozofi, care de altfel au făcut progrese mari în evoluția gândirii umane privitor la acest subiect, este considerarea trupului ca ceva rău prin sine, tocmai de aceea Sf. Ioan Gură de Aur spunea că cei care se abțin de la rău n-au dreptul la cununi, singurul lor drept este de a nu fi pedepsiți. Laudă și admirație se cuvin numai celor ce săvârșesc binele, nu celor ce se feresc de a face răul. Să înceteze deci și ereticii de a se mai chinui zadarnic ca sa trăiască în feciorie! Nu vor primi nicio răsplată. Oricum ar fi, meritele acestor filozofi sunt admirabile, amintim pe Porfirios care cerea o existență curată și cu trupul și cu sufletul, deoarece castitatea interioară și cea exterioară sunt semnul distinctiv al bărbatului dumnezeiesc, iar aceasta atrage după sine nepătimșa înrudire cu Dumnezeu.

Înțelegerea acestor concepții a evoluat, au ajuns să considere căsătoria ca o legătura firească a oamenilor, care nu are nimic necurat în ea, problema rămânea satisfacerea dorinței trupești în afara căsătoriei. Musonius considera cuvenite legăturile trupești în chip drept numai în căsătorie și care contribuie la nașterea de prunci, toate celelalte din afara ei lâși chiar cele din cadrul csătoriei care nu erau drepte se asempnau cu plăcerile dobitocești. Valoarea și măreția căsătoriei se vedea și din faptul ca ea era ocrotită de marii zei Hera, Eros și Afrodita. De altfel, chiar Epictet spunea că înfrânarea de dinainte de căsătorie trebuie să ajungă până la evitarea gândurilor viclene, iar după căsătorie la eevitarea doririi altei femei.

Din cele expuse vedem că fecioria era apreciată din motive religioase, relațiile trupești fiind considerate pricinuitoare de întinare și necurăție, chiar și în cadrul familiei și a căsătoriei, pentru că împiedicau pe filosof să se dedice în totalitate contemplației divinității, dar și din cauza greutăților și a necazurilor inerente vieții de familie, cert este că această înțelegere limitată va evolua, iar căsătoria va fi apreciată la justa ei valoare, cum spunea Hierocles, căsătoria este un așezământ divin și se sprijină pe firea omului și constituie prima și cea mai elementară formă de comuniune omenească. El și Musonius accentuează unitatea trupească și sufletească a soților, astfel căsătoria află una dintre cele mai frumoase momente ale sale, atât de apropiat de cel la care o înalță Hristos, scopul ei nu este numai nașterea de prunci, fapt posibil și în afara căsătoriei, ci dragostea, comuniunea, ocrotirea reciprocă și desăvârșită a soților.

3. b. Conceptia iudaică a Vechiului Testament asupra fecioriei

Considerăm necesar să amintim concepția iudaică a Vechiului Testament în legătură cu fecioria. În Vechiul Testament starea de feciorie – betulah, derivă de la un radical – batal, care înseamnă a despărți, a separa. O altă denumire pentru această stare este almah, de la alam cu înșelesul e a ascunde, a păstra în secret sau a fi nevăzut. Ambii termeni au un caracter descriptiv care înfățișează modul de a trăi al fecioarelor din Orient, deci almah desemna o fată în vârsta căsătoriei, dar necăsătorită, presupune fecioria, pe când betulah presupune tinerețe și afirmă fecioria pentru că fata e prea tânără pentru a își pierde această calitate.

Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă că Vechiul Testament nu vorbea despre feciorie. Nu numai iudeii de rând, dar nici leviții, și nici arhiereii, și nici chiar marele arhiereu nu se interesau de altceva decît de căsătorie. De feciorie, nici vorbă!, iar acest lucru era strâns legat de concepția lor despre căsătorie pe care o apreciau ca pe o tămăduitoare a singurătății și care avea scopul nașterii de prunci, de asemenea căsătoria era văzută ca o icoană a relației dintre Dumnezeu și poporul Său.

Pe de altă parte, tot ce e măreț, frumos și încântător se aseamănă în Vechiul Testament cu o fecioară. Însăși relația dintre Iahve și poporul ales implică fecioria, deși ea este o relație conjugală la baza, e văzută ca o comuniune de dragoste nevinovată în care poporul trebuie să se mențină în stare de inocență și să nu se închine altuia decât unuia Dumnezeu. Vechiul Testament duce o luptă aprigă împotriva imboldurilor trupești. El îndrumă la o viață în care cârmuitor să fie sufletul. Printr-o seamă întreagă de legiuiri încearcă să deprindă pe om cu respectul demnității sale, cu ce se cade și cu ce nu se cade, un bun exemplu este la II Regi 13, 14, Ammon, pasionat de dragoste față de fecioara Tamara, primește riposta acesteia, care considera că s-ar săvârși o crimă împotriva bunelor moravuri și că acest păcat este în contrazicere cu datoriile și morala poporului.

Oricum, ceea ce este clar este că aceste atitudini se refereau strict la situația dinainte de căsătorie, de altfel nu exista un climat favorabil pentru reușita fecioriei, ca stare de sine, ea era considerată un lucru de rușine, iar acest fapt reiese din cartea Judecătorilor, unde Ieftae făgăduise lui Dumnezeu că dacă va câștiga lupta împotriva amoniților va jerfi prima persoană care îi va ieși în cale, întâmplarea face ca înainte să îi iasa propria fiică, cuprins de jale, își va păstra făgăduința, dar fiica sa va cere un răstimp de 2 luni pentru a își plânge fecioria, se tânguia ca va muri fără să fi cunoscut bărbat, observăm percepția unanimă asupra feciorie ca o stare de necinste.

Un moment special îl aflăm la Isaia, în vestitul verset 14 al capitolului 7, este unul din textele mesianice, care o închipuie pe Maica Domnului, este singurul caz în tot Vechiul Testament când mama unui prunc se numește fecioară, pentru că almah se referă la o maică cu totul excepțională, de aceea se vede că atitudinea negativă față de feciorie nu este o constantă, ci ea se referă la o anumită periodă din istoria lor, dar și la anumite momente în relația cu Dumnezeu.

Abia în perioda târzie a poporului ales, din cauza îndepărtării lor de credință și a răcirii așteptării făgăduinței cu privire la venirea Izbavitorului, se constată o schimbare de percepție, criteriul binecuvântării lui Dumnezeu nu mai sunt copiii și starea din căsnicie, ci evlavia, cum observăm la Isaia – fericit nu este de acum cel ce are mulți copii, ci cel ce ține poruncile lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu trebuie să zică famenul, lemn uscat sunt eu, pentru că famenilor le va da Dumnezeu un nume și un loc mai de preț decât fii și fiice, le voi da un nume veșnic și nepieritor. De asemenea, prorocul Ieremia primește porunca de a nu-și lua femeie, nici să dobândească copii. Alte exemple de oameni care au rămas feciorelnici sunt Ilie, Elisei și Ioan Botezătorul, ceea ce arată că nu era un fenomen singular și restrâns, lucru confirmat și de recenta descoperire de la Qumran, unde comunitatea de esenieni se nevoia în castitate

Revenind la sophrosyne și la înțelesul său, observăm că același termen este folosit în rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, la a doua cerere, când ne rugăm să primim duhul curăției, astfel în limba slavă omonimul acestui termen este țielomudrie, care derivă de la mudrosti, care înseamnă înțelepciune, dar și cuget. În cele mai multe situații curăția este asimilată fecioriei, în sensul de nenuntire, și este limitată la înțelesul ei clinic. Curăția aici însă are un sens mult mai larg și mai profund: întreaga înțelepciune sau întreaga cugetare, care presupune păstrarea inimii și a minții în stare de curăție, cea mai importantă regulă a acestei nevoințe este de a nu-ți preda mintea, ceea ce-l determină pe Sf. Vasile cel Mare să afirme: „Nici femeie nu am cunoscut, nici feciorelnic nu sunt”.

Fecioria reflectă o stare lăuntrică care tinde să se ridice la acea demnitate a vieții intratrinitare. Vine dintr-o adâncă convingere că insul trebuie să fie stăpân pe sine, porncitor peste simțuri și domn peste virtuțile sale. Personalitatea se dezvoltă numai prin dominarea naturii – Cine se înfrânează pe sine pune și altora frâu, orice om care rămâne pur, este un fel de mântuitor undeva și cândva, el întinde, fără să știe, multor inși care vor să cadă o mână bărbătească, din ochii, din glasul și din vorbele lui țâșnește ceva care te întărește, care te deșteaptă și menține credința, că în viața mai e și altceva decât plăcerea.

Deci, în Vechiul Testament fecioria nu avea un statut prea respectat, deși, după cum am văzut, sunt și aspecte pozitive ale sale, cât și prezențe de figuri feciorelnice, totuși ceea ce marchează întregul Vechi Testament este poziția sa pozitivă față de căsătorie și nașterea de prunci, considerate o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, pe când lipsa acestora era considerată un blestem.

3. b. Despre feciorie în creștinism

Trăind în cosmopolita și multietnica Antiohie, Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a lovit de inerentele patimi și vicii ale locuitorilor acestei cetăți strălucite a Antichității, tocmai de aceea s-a străduit necontenit să apere și să susțină adevărata viață creștină care avea riscul de a fi înghițită de viața agitată a acestei metropole, de aceea va spune – că învățăturile drepte, dogmele, dreapta credință nu îl mântuiesc pe cel care are viața stricată. În plus, animat de dragostea de locul natal, va face tot posibilul să curețe cetatea de destrăbălați și desfrânați, atrăgând atenția că doar creștinii sunt cei care pot mântui cetatea. În acest context Sfântul Ioan se vede nevoit să apere fecioria, în primul rând, căci ea era defăimată de cei mai mulți dintre locuitori, dar și rău înțeleasă de ereticii marcioniți sau manihei. În înflăcărarea tinereții sale înalță fecioria mult peste căsătorie, considerând-o pe aceasta doar ca pe o concesie făcută oamenilor, iar pe cealaltă mai înaltă decât viețuirea îngerilor, dar este deosebit de important ca aceste scrieri de tinerețe să fie studiate în contextul lor specific. Ele fiind compuse în duhul înflăcărării tinerești a monahului Ioan, care nu împlinise 30 de ani și care trăia de câțiva ani ca pustnic în peșterile dimprejurul Antiohiei, în plus ele erau adresate monahilor care se străduiau să împlinească votul celibatului. Vom vedea importanța contextului și a celor cărora se adresează în scrierile sale de maturitate, când își va schimba mult opinia despre căsătorie.

În acest context vom analiza fecioria, care în creștinism este, ca și căsătoria, instaurată de către Însuși Mântuitorul prin cuvintele: „sunt fameni, care din pântecele maicii lor s-au născut așa, și sunt fameni care au fost făcuți fameni de oameni, și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înșiși fameni pentru împărăția cerurilor” (Mt. 19,12), așadar lipsa relațiilor trupești poate avea ca scop dobândirea împărăției cerurilor, dar aceasta nu înseamnă că ele ar fi rele în cadrul căsătoriei. Doar că se renunța la ceva care e bun pentru o consacrare totală în contemplarea lui Dumnezeu, ceea ce îi și oferă caracterul de viață îngerească în trup, sau chiar superioară acestora cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur – bun lucru este fecioria, e mai bună decât căsătoria. Dacă vrei, pot adăuga ca este cu atât mai bună decât căsătoria, pe cât este mai bun cerul decât pământul, îngerii, decât oamenii, acest lucru trebuie înțeles ca o modalitate de a se consacra slujirii lui Dumnezeu, nu ca metodă în sine.

De altfel, Sfântul Ioan spune că fecioria este superioară stării îngerești, deși spusese că îngerii sunt superiori oamenilor, dar trebuie precizat că se referă la fecioria întreagă sau întreaga înțelepciune, deoarece din pilda celor zece fecioare cunoaștem că fecioria trupească nu le-a ajutat pe cele cinci fecioare neînțelepte să atingă desăvârșirea. Fecioria în sine este o mare virtute, ca una ce imită starea îngerilor, putând înlocui celelalte virtuți, totuși Sfântul Serafim de Sarov susține că acestora le lipsea harul Duhului Sfânt, deoarece acestea se gândeau la faptele bune doar în mod formal, nu căutau fructele acestor fapte bune, adică sălășluirea Duhului Sfânt în inimile lor. Se vede de aici că în tradiția ortodoxă accentul cade pe harul lui Dumnezeu, iar nu pe propria lucrare, care deși ajută, nu are putere ca prin sine să ne desăvârșească, tocmai de aceea exista sfinți care au fost căsătoriți, dar și monahi care nu s-au mântuit.

Odată cu începutul secolului IV se observă o uimitoare înflorire a monahismului, bărbați și femei, între ale căror semne distinctive era necăsătoria, ceea ce a generat un amplu conflict în sânul Bisericii, deoarece atacatorii vieții monahale considerau că prin feciorie se tăgăduia firea omului și se încălca porunca lui Dumnezeu cu privire la înmulțirea neamului omenesc prin căsătorie. Acest lucru a dus la scrierea unor lucrări speciale despre feciorie. Tocmai de aceea, atitudinea față de starea de feciorie este, de aproape două milenii, unul dintre cele mai sigure criterii după care se pot deosebi cei care au cu adevărat Duhul lui Hristos, de cei care – rămânând lumești în sinea lor (Rom. 8, 5-9) – se amăgesc singuri atunci când mărturisesc o credință din care lipsește ascultarea și cinstirea față de cuvântul lui Hristos, față de sfaturile dăruite de El omului în scopul desăvârșirii duhovnicești a acestuia.

Astfel de lucrări se ivesc în grup în decurs de un secol, antiorigenistul Metodiu, episcop al Olimpului din Lykia a scris lucrarea Banchetul sau despre neprihănire, în care zece fecioare în cuvântări ample își expun opiniile despre căsătorie și feciorie. De la Sf. Vasile al Ancyrei se păstrează lucrarea Despre adevărata nestricăciune întru feciorie, către Lition episcopul. Teologii capadocieni se remarcă prin: Despre feciorie a Sfântului Grigorie al Nyssei și două poeme ample ale Sfântului Grigorie Teologul, Lauda fecioriei și Sfaturi celor ce îmbrățișează fecioria. Iar lucrarea Sfântului Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, încununează grupul lucrărilor amănunțite și sistematice despre feciorie.

În afara acestora, mai există căteva lucrări de mai mici dimensiuni, Sfântului Atanasie cel Mare îi este atribuită lucrarea Despre feciorie sau despre nevoință, la Eusebiu al Emesei una din omiliile păstrate în limba latină poartă denumirea De Virginibus. Evagrie Ponticul are o mică lucrare intitulată Îndemn către feciorie, dar mai există și o omilie patristică necunoscută, Despre feciorie.

Noutatea adusă de creștinism constă în depășirea înțelesului strict trupesc al castității, în acest sens Sfântul Ioan Gură de Aur spune că: “fecioria constă în a avea sfânt și trupul și sufletul”, de aceea fecioria în creștinism nu s-a întemeiat doar pe o păstrare a castității trupului, de care se preocupau încă de mai înainte popoarele păgâne, cum ne spune Sf. Vasile cel Mare: „Instructorii de gimnastică au pus ca lege castitatea în școlile în care tinerii se antrenează pentru luptele atletice; legea castității pune la adăpost de plăceri trupurile tinerilor și nici nu le îngăduie să privească măcar la chipurile frumoase dacă vor să își vadă capul încununat, că la concurs neînfrânarea aduce batjocură și nu cunună”.

Ineditul pe care îl aduce creștinismul este că prin feciorie se dorește asemănarea cu feciorelnicul Dumnezeu, cel nestricăcios și nepătimaș și îndumnezeirea omului, de aceea fecioria o poate dobândi și cel care a pierdut virginitatea trupului, pentru că ea constă în fecioria duhului care vindecă și fecioria pierdută a trupului. Avva Zosima, care avea și fecioria trupului și fecioria duhului, s-a plecat înaintea Cuvioasei Maria Egipteanca, care a fost desfrânată de mică. Însă fecioria duhovnicească pe care o dobândise Cuvioasa Maria Egipteanca o vindecase pe deplin. O valoare mult mai mare o are fecioria duhovnicească, căci fecioria duhovnicească este împlinirea poruncii lui Hristos atunci când mintea omului se lipește de Dumnezeu cu rugăciune. Această feciorie duhovnicească poate fi dobândită de toți, și de cei căsătoriți, și de cei necăsătoriți. Monahii care nu au fecioria duhovnicească sunt nefericiți, căci nici nu nasc în zona firească, în zona trupească, nici nu își transferă existența în Rai”, de aceea este important să vorbim despre acest fel al feciorie, înțelesul trupesc fiind fără echivoc.

Conform celor spuse, adevărata feciorie reclamă nu numai înfrânarea trupească, ci și neprihănirea și curăția tuturor simțurilor, neprihănirea gândurilor, izbăvirea de patimile mâniei, a egoismului, o cugetare evlavioasă față de Dumnezeu, iubirea față de aproapele și înainte de toate dragoste totală față de Dumnezeu, pe care nicio grijă pământească nu trebuie să o sustragă sau s-o tulbure. În acest sens Sf. Vasile cel Mare e categoric – Harisma fecioriei nu se dobândește numai prin renunțarea la nașterea de copii, dimpotrivă, toată viața și modul de viață și purtarea trebuie să fie curate, demonstrând caracterul indiferent al celui necăsătorit spre orice faptă. Pentru că cineva poate să desfrâneze și cu cuvântul și cu privirea să săvârșească adulter și cu urechea să se întineze și să primească necurăția în inima lui. Căci cel care în toate acestea se stăpânește pe sine în cumpătare, în limitele fecioriei, dovedește cu adevărat că harul fecioriei este în el deplin din orice punct de vedere.

Așadar, fecioria nu este o naivă necunoaștere a vieții omenești firești și întru tot normale. Cel mai înalt exemplu și unic în desăvârșirea lui, Pururea Fecioara Maria, la Buna Vestire a îngerului despre nașterea Fiului dintr-însa a răspuns cu întrebarea: “Cum va fi aceasta de vreme ce de bărbat nu știu?" (Luca 1, 31-34), arătând prin aceasta că nu era în naivă necunoștință. Nestricăciunea trupească nu este încă feciorie. Unul dintre cei mai mari sfinți ai Bisericii noastre, Vasile cel Mare, amarnic grăia despre sine: “Nici femeie am cunoscut, nici feciorelnic sunt", adică în înțelesul cel mai desăvârșit al acestui cuvânt. Pe lângă actul împreunării cu alt trup sunt și alte multe forme de stricăciune și stricare de sine. Și cel care nu a cunoscut actul fizic, dacă numai cu mintea înclină către el, în închipuire, și îl poftește, deja nu mai e deplin feciorelnic.”

Metodiu al Olimpului întărește cele spuse – cel care ia aminte la sine doar în parte, nu e consacrat în întregime lui Dumnezeu, pentru că cel desăvârșit trebuie să se consacre totul: și pe cele ce aparțin sufletului și pe cele ce aparțin trupului lui Dumnezeu. Tot el spune că atunci când cineva își ține trupul departe de plăcerile însoțirii, dar nu-și stăpânește celelalte porniri, nu cinstește castitatea, ba din contră o dezonorează. Pentru că este o insultă să păstrăm virgine organele de procreție, dar să nu avem fecioare limba, vederea, auzul și mâinile, sau să le avem pe toate acestea fecioare, dar inima să se destrăbăleze cu mândria și cu mânia.

Vasile al Ancyrei e de acord că dacă sufletul este stricat prin gânduri înșelătoare, trupul chiar dacă pare nestricat, cîtă vreme este vătămat de necurățiile gândurilor, nu-și poate păstra integritatea. De asemenea, dacă sufletul e stricat prin mii de patimi, exercitarea în nestricăciune a trupului făcută pentru frumusețea sufletului face să fie de prisos păruta nestricăciune a trupului. De asemenea, în Scara Sfântului Ioan se spune că – întreaga înțelepciune sau neprihănirea este o numire atotcurpinzătoare a tuturor virtuților, ea e curăția sufletului, cât și a trupului.

Iar Sfântul Ioan Gură de Aur rezumă astfel – O fecioară nu trebuie să fie curată numai la trup, ci și la suflet, dacă vrea să primească pe Mirele cel Sfânt, definiția fecioriei este a avea și trupul și duhul sfințite, deoarece nu în veșminte și în culorile lor stă fecioria, ci în suflet și în trup.

Așadar, după toate cele amintite până acum se vede lesne că există două tipuri de feciorie, anume una trupească, fizică și una duhovnicească, numită și întreagă înțelepciune, tocmai de aceea este important de făcut o distincție între fecioria caracteristică celor care nu au cunoscut relațiile trupești și întreaga înțelepciune, pe care o pot dobândi și cei care au pierdut curăția trupească. Ieromonahul Rafail Noica spune că: „Înțelesurile fecioriei și întregii înțelepciuni sunt apropiate, dar nu identice. În cuvintele din rânduiala înveșmântării, cei veniți la călugărie după căsătorie sau după experiența unei relații trupești în afara căsătoriei, dau făgăduința întregii înțelepciuni, adică, a desăvârșitei înfrânări pentru restul vieții lor; pentru cei, însă, care nu au cunoscut împreunarea trupească, făgăduința este cea a fecioriei. Observăm importanța acordata de Sfinții Părinți, nu atât unei curății trupești, care deși nu este ușor de păstrat, având în vedere înclinația firească a bărbatului către femeie, ci mai cu seamă unei feciorii sufletești, care cuprinde în sine o luptă mult mai aprigă și mult mai fină, tocmai de aceea e important să înțelegem noțiunea de întreagă-înțelepciune, care cuprinde această feciorie totală.

Întreaga-înțelepciune, precum o arată însuși cuvântul se înțelege ca o întregime a cugetării, sau ca o plinătate a înțelepciunii. În Biserică ea se leagă nu numai de înlăturarea atragerilor trupești, și în general a “complexului trupesc" (devenind în acest sens o “biruință asupra firii"), dar și de dobândirea tuturor acelor desăvârșiri care țin de firea înțelepciunii și se arată ca petrecere în Dumnezeu “cu toată mintea și cu toată inima". În înfăptuirea sa cea mai desăvârșită, nevoința întregii înțelepciuni redobândește în duh starea feciorelnică a omului, neatârnând de pierderea fecioriei trupești. Sfinții Părinți înțeleg adevărata feciorie ca o stare mai presus de fire. În forma ei desăvârșită, fecioria este înțeleasă ca o petrecere neîntreruptă în dragostea cea dumnezeiască, ca înfăptuirea poruncii lui Hristos de a iubi pe Dumnezeu “din toată inima, din toată mintea, din tot sufletul, cu toată puterea". În lumina acestui criteriu, orice îndepărtarea a minții și a inimii de la dragostea lui Dumnezeu este privită ca o “preadesfrânare" (preacurvie) duhovnicească, adică o necinstire a dragostei.

După ce am clarificat diferența capitală dintre cele două înțelesuri, este nevoie să expunem motivele și argumentele pe care le aduc Sfinții Părinti în sprijinul traiului feciorelnic, dar care niciodată nu se îndreaptă împotriva căsătoriei, deoarece ele urmăresc același scop.

Argumentarea traiului în feciorie

Unul dintre primele argumente, conform Sfântului Ioan Gură de Aur, susține că fecioria e mai veche decât căsătoria pentru că Adam si Eva trăiau fără căsătorie. Trăiau în rai ca în cer și se desfătau de prietenia lui Dumnezeu. Erau izgonite din sufletul lor dorința de împreunare, zămislirea, durerile nașterii, nașterea de copil, orice fel de stricăciune. În aceeași direcție în omiliile la Facere spune – Căci înainte de neascultare, cei întâi zidiți urmau viața îngerească și n-a fost vorba deloc de unire trupească. Astfel, că dintru început cele ale fecioriei au primit stăpânire. De asemenea sfântul nostru atrage atenția că – Adam și Eva trăind în Paradis ca în rai și bucurându-se de prezența lui Dumnezeu, dorința împreunării trupești, zămislirea de prunci, durerile facerii, nașterea și toate celelalte forme de vătămare trupească erau departe de sufletele lor. Pe baza acestor poziții ale Sfântului Ioan Gură de Aur se cuvine să amintim și câteva argumente aduse de alți Sfinți Părinți în acestă direcție, pentru a întări cele spuse.

Bunăoară, Sf. Ioan Damaschin spunea că fecioria este de la început și că dintru început a fost sădită în firea oamenilor. Omul a fost plăsmuit din pământ virgin. Din Adam numai a fost făcută Eva. În paradis domnea fecioria. Dumnezeiasca Scriptură spune că atât Adam cât și Eva erau goi și nu se rușinau. Când însă au călcat porunca, au cunoscut că erau goi și, rușinându-se, și-au cusut lor învelitori.

Vasile al Ancyrei susține că dacă am privi cu atenție Paradisul și viața de acolo a lui Adam, l-am afla pe acesta in Rai, neavând nevoie s-o cunoască trupește pe femeia sa. Sf. Grigorie al Nyssei întărește cele spuse admițând că Adam nu a avut o relație nupțială cu aceea dată spre ajutor înainte de a fi alungat din Rai. De asemenea, Sf. Grigorie Teologul susține că Adam a fost nelegat de însoțire și fără de sticăciune. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur e de părere că în momentul căderii Adam și Eva au pierdut o dată cu traiul acela fericit și fecioria; o dată cu Dumnezeu a plecat de la ei și fecioria, i-a părăsit și ea. Atâta vreme cât nu fuseseră biruiți de diavol, atâta vreme cât cinsteau pe Dumnezeu, Stăpânul lor, a rămas cu ei și fecioria. Observăm recurența acestui argument în mai multe scrieri patristice, ceea ce îi conferă un fundament solid și-l face unul din argumentele forte în sprijinul idei conform căreia fecioria este superioară căsătoriei.

Un alt argument adus de Sfântul Ioan Damaschin sunt modelele și exemplele fecioriei în istoria sfântă. Primul model în care se lucrează fecioria este Noe, poruncindu-i-se lui Noe să intre în corabie, și încredințându-i-se să păstreze sămânța lumii, îi poruncește astfel: „Intră tu și fiii tăi și femeia ta și femeile fiilor tăi”. I-a despărțit pe ei de femei, pentru că trebuia să treacă în curăție noianul de ape și potopul acela mondial. Alt exemplu îl constituie Sf. Ilie, omul care străbate cerul, a îmbrățișat necăsătoria și a fost mărturisit prin înălțarea sa mai presus de oameni și ucenicul acestuia Elisei, care a dobândit îndoit harul lui Ilie, implicit fecioria acestuia. Alte chipuri ale fecioriei sunt cei trei tineri, care prin faptul că au păzit fecioria au ajuns superiori focului, căci, prin feciorie, trupurile n-au putut fi mistuite de foc. De asemenea, Daniil, al cărui trup a fost întărit de feciorie încât dinții fiarelor n-au putut să-l înghită. Curăția cerută israeliților înainte ca Domnul să li se arate și curățirea preoților la intrarea în Sfânta Sfintelor sunt tot exemple de îndemnuri la curăție și feciorie.

De asemenea, despre aceleași modele Sfântul Ioan Gură de Aur ne amintește că – fecioria i-a făcut să meargă pe drumul cel minunat, fecioria le-a tăiat toate legăturile din jurul lor, ea le-a îngăduit să zboare cu picioarele libere și ușoare spre cer ca niște păsări. Iar datorită faptului că nu ai de purtat grijă de nevastă, nu ai copii de îngrijit, poți trăi cu foarte multă ușurință în sărăcie, iar sărăcia ne apropie de ceruri și ne scapă nu numai de frică, de griji, de primejdii, ci de toate greutățile pe care le pune pe umerii noștri viața pământească.

Părinții au susținut că fecioria este o viețuire deopotrivă cu a îngerilor sau chiar mai presus de a îngerilor și pentru că ea constituie o anticipare a celor de pe urmă, deoarece la înviere „nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt precum îngerii din cer”, după cum a spus Hristos. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte ferm și susține că fecioria este superioară stării îngerești, deoarece oamenii, deși inferiori prin firea lor fericiților îngeri își dau toate silințele și stăruie după puterea râvnei lor să-i egaleze pe îngeri. În acest sens Sf. Ioan Scărarul susține că a avea curăție înseamnă a-ți însuși firea celor fără de trup. Curăția este casa cea dortiă a lui Hristos și cerul pământesc al inimii. Este o lepădare mai presus de fire a firii și o întrecere cu adevărat preaslăvită a trupului celui muritor și stricăcios cu duhurile cele fără de trupuri.

Sf. Ioan Damaschin întărește cele spuse și sugerează că – fecioria este viața îngerilor, însușirea oricărei firi necorporale. Dar el atrage atenția că prin această afirmație nu vrea să hulească căsătoria, căci știm că Domnul a binecuvântat căsătoria atunci când a trăit printre oameni și știm și pe cel care a spus: „Cinstită este căsătoria și patul neîntinat”. Observăm că Părinții nu sunt împotriva căsătoriei și a familiei, dar totuși afirmă că fecioria este superioră căsătoriei. Atât în virtuți cât și în vicii sunt grade mai înalte și mai joase. Cunoaștem că toți muritorii, afară de începătorii neamului omenesc, sunt odrasle ale căsătoriei. Aceia sunt plăsmuiri ale fecioriei și nu ale căsătoriei. Necăsătoria, însă, după cum am spus, este imitarea îngerilor. Prin urmare pe cât este superior îngerul omului, pe atât mai cinstită este fecioria decât căsătoria.

În același sens Metodiu al Olympului numește fecioria ca pe o viață scutită de plăceri, care duce trupul în starea îngerească, în care nimeni nu se însoară, nici nu se mărită. La fel Vasile al Ancyrei spune despre cei care îmbrățișează că sunt îngeri, străjuind viața oamenilor în trupuri nestricăcioase și nu orice fel de îngeri, ci mult prea de seamă, deoarece ei și-au păstrat nestricăciunea într-un mod mult mai însmenat decât cel al îngerilor. Sfântul Grigorie al Nyssei e de acord că fecioria prin nepătimire se ridică la nivelul îngerilor, pentru că omul nu se desparte de ceva din cele dumnezeiești și nici cu ceva dintre cele opuse acestora nu se leagă, pentru că exercitarea fecioriei este artă și putere a unei vieți mai dumnezeiești, care-i învață pe cei ce trăiesc în trup cum să se facă asemenea cu firea cea netrupească.

Argumentul cu numărul trei vizează viața lui Hristos, iar fecioria constituie urmarea lui Hristos, Începătorul celor feciorelnici. Mântuitorul a fost un feciorelnic și S-a născut dintr-o Fecioară, care a rămas fecioară și după nașterea Sa minunată, astfel în El nu e nimic străin de feciorie, toată viața Sa a fost feciorie, pe care a și propovăduit-o, El a îndemnat pe ucenicii Săi să urmeze fecioria, ca pe o cale mai ușoară, Hristos laudă fecioria și arată că este un lucru mare, iar prin aceasta îi atrage și-I îndeamnă pe ucenici să trăiască în feciorie, dar nu face din ea o lege de viețuire, ci descoperindu-le că este o mare faptă de virtute îi face mai dornici de o asemenea viață, dar ea rămâne la voința ucenicilor pentru că altfel răsplata nu ar mai putea fi acordată. Domnul, fiind fără stricăciune și fără de trup, se bucură curăția și nestricăciunea trupului nostru, dar dracii, după cum spun unii, de nimic nu se bucură mai mult ca de curvie. Tocmai de aceea curăția este apropiere de Dumnezeu și asemănare cu El, pe cât este cu putință oamenilor.

Despre această asemănare cu Dumnezeu spune Sf. Metodiu al Olympului că o realizăm, când imprimăm vieții noastre trăsăturile vieții lui Hristos, când urmăm drumul pe care El ni l-a arătat, iar deoarece El S-a întrupat și Și-a păstrat curat trupul, împodobindu-l cu fecioria dacă vrem a devein asemenea cu El, trebuie să râvnim a imita fecioria lui Hristos. Îndeosebi Vasile al Ancyrei consideră că fecioria se cuvenea abia după ce pământul s-a plinit și Hristos a hortărât să se întrupeze din fecioră, iar Sf. Grigorie Trologul numește fecioria a lui Hristos alegere, deoarece El a voit a se naște pentru noi cei născuți, S-a născut dintr-o fecioră, legiuind astfel fecioria. Iarăși, Sfântul Ioan Damaschin sintetizează părerile despre acest subiect și conchide că Însuși Hristos, slava fecioriei, născut numai din Tatăl fără de început, neseminal și fără de împreunare, dar și întrupat pentru noi fără de împreunare din Fecioară și făcut om asemenea nouă, însuși a arătat în El însuși fecioria cea adevărată și desăvârșită. Pentru aceea nici nu ne-a poruncit-o, „căci nu toți pricep acest cuvânt”, după cum însuși a spus. El însă, prin faptă, ne-a învățat și ne-a împuternicit spre aceasta. Se poate vedea că fecioria ni-L face mai intim pe Hristos prin imitarea vieții Sale.

Un aspect foarte important, care l-a preocupat pe Sfântul Ioan a fost faptul de a stabili dacă fecioria este un har și o harismă gratuite ale Duhului Sfânt sau se obține prin voia liberă a persoanei umane. În acest sens, Hrisostom ca unul din cei mai adânci și fini cunoscători ai Sf. Apostol Pavel, când comentează epistola sa către Romani, dar și când alcătuiește tratatul Despre feciorie scoate în evidență faptul că Apostolul din recunoștință față de Dumnezeu și din multă cugetare smerită numește harismă sau dar duhovnicesc virtuțile atinse prin lupta personală. Acest fapt nu exclude nevoia reușitelor și izbândelor personale de harul dumnezeiesc, care le dă puterea să se realizeze. De asemenea, dacă fecioria ar fi harismă, ea nu ar mai fi vrednică de laude și răsplătiri atât de mari, deoarece nu s-ar datora unei alegeri proprii, ceea ce Sfântul Ioan rezumă într-un cuvânt despre greutățile fecioriei, el spune – cunosc cât de grea e fecioria: cunosc tăria acestor lupte; cunosc greutatea războiului. Ca să poți da lupta, ai nevoie de un suflet căruia îi place lupta, de un suflet tare, de un suflet care să lupte până la sânge împotriva poftelor. Se poate lesne observa că o virtute, mai ales cea a fecioriei, are nevoie să fie urmată cu voia liberă a omului, nu prin constrângere.

Prin aceste remarci, Sfântul Ioan Gură de Aur a încercat să condamne concepția conform căreia toate depind de harul dumnezeiesc și deloc de voia omenească, dorind să cultive în locul ei faptul că toate încep prin voință, prin alegerea liberă a omului. Explică astfel că harul dumnezeiesc nu exclude și nu face de prisos voia sau alegerea omului, ea are rolul de a pregăti sufletul, căci doar atunci lucrează harul dumnezeiesc, în această direcție Sfântul Ioan spune – harul urmează celor ce vor și se străduiesc. Deci, omul are obligația de a contribui cu decizia nestrămutată, cu dăruirea totală pentru împlinirea scopului propus, pentru ca harul să plinească tot ceea ce lipsește omului și să desăvârșească lucrarea sa, mai întâi omul face primul pas, iar apoi restul Dumnezeu.

Așadar, poziția Sfântului Ioan Gură de Aur este fermă, înțelegând fecioria ca pe o înfrânare pe multe planuri, totuși nu o așază la un loc cu harismele extraordinare ale Sfântului Duh, deoarece ea este o alegere-exercitare a voinței, a voii libere a omului. Fecioria e unul dintre acele lucruri pe care le hotărăște omul și se străbate bine cu ajutorul lui Dumnezeu, fapt ce L-a făcut pe Domnul să nu o impună ca lege, ci să o lase la libera alegere, la voia oamenilor, care trebuie să lupte cu stăruință pentru alegerea ei.

Pentru a clarifica și mai mult suspinul Sfântului Ioan, care se străduia să schimbe părerea celor nepăsători, care din delăsare considerau fecioria un dar, el atrage atenția că e nevoie de luptă și de sârguință, vom reda un pasaj din tratatul Despre feciorie foarte grăitor în acest sens: „Pavel numește virtutea fecioriei săvârșită de el har al lui Dumnezeu, virtutea pentru care a stors atâta sudoare o atribuie în întregime lui Dumnezeu. Acest fapt se vede în multe din epistolele sale, în care nu socotește nimic al său, ci totul al stăpânului lui, nu crede că are vreun merit, ci tot meritul se datorează Donului său. Pavel a numit-o har de la Dumnezeu, pentru a se smeri pe sine. El nu putea fi în contrazicere așa mare nici cu el, nici cu Hristos, Care a spus – sunt fameni care s-au făcut pe ei înșiși fameni pentru împărăția cerurilor (Mt. 19,12)… Niciodată Hristos nu a osândit pe cei care nu au anumite haruri de la Dumnezeu, dar totdeauna Hristos a osândit pe cei care nu duc o viață dreaptă și virtuoasă. Aceasta o cere mai cu seamă Hristos – viață virtuoasă și fapte neprihănite. Harurile însă nu depind de voința celui care primește harul, ci de socotința Celui care dă harul. Aceasta e pricina pentru care Hristos nu laudă niciodată pe cei care săvârșesc minuni… Dacă ar fi fost un har de la Dumnezeu curăția trupească, apoi Pavel nu ar fi rânduit-o printre celelalte fapte de virtute. Prin Pavel creștinii aveau în fața lor o pildă de trai în înfrânare, de aceea puteau să aibă mai multă îndrăzneală de a lua asupra lor ostenelile feciorie”.

În continuare, vom încerca să particularizăm fecioria la aspectul ei monahal și la implicațiile pe care votul castității le are asupra persoanei care a decis să ia jugul călugăriei, de altfel, considerăm monahismul ca expresia cea mai ortodoxă a fecioriei, în care aceasta își găsește împlinirea și desăvârșirea.

3. c. Monahismul – desăvârșirea fecioriei

Un aspect deosebit al fecioriei este votul castității pe care îl fac monahii împlinind un sfat pe care Hristos L-a expus în Evanghelia Sf. Ap. Matei – Nu toți înțeleg cuvântul acesta, ci cei cărora s-a dat (Mt. 19, 11), de aceea ea este o harismă, dar e strâns legată de dorința de nevoință, deoarece Hristos nu face din feciorie o lege de viețuire, deși îi îndeamnă pe Sf. Apostoli să o îmbrățișeze. În călugărie nu este vorba de feciorie propriu-zisă, ci de încetarea vieții sexuale din momentul intrării în mănăstire, aici sunt primiți și cei care sunt feciori, dar și cei care au fost căsătoriți, cât și cei care și-au pierdut fecioria. Votul castității depus în mănăstire conferă tuturor ștergerea trecutului. Astfel, fecioria e în același timp lepădare de lume și de tine însuți, e realizarea vieții îngerești pe pământ – îngerii nici nu se însoară, nici nu se mărită, de aceea monahii care au realizat adevărata feciorie se numesc îngeri în trup.

Fecioria pe care o practică monahii este mai mult o stare pe care o vor dobândi prin exercițiu și harul lui Dumnezeu. Asceza este termenul care desemnează cel mai bine starea pe care o experimentează monahii. De la grecescul , cuvântul asceză în perioada antică se va referi la curățirea trupească din zilele consacrate unor zeități sau cu ocazia comemorării celor morți, iar din momentul în care va însemna la filosofi efortul minții spre înțelepciune, mai apoi efortul gândit și metodic de eliberare a sufletului de trup, substantivul ascet îl va desemna pe omul virtuos, înțeleptul, desăvârșitul. Așadar, ascetul sau monahul îl reprezintă pe omul desăvârșit sau cel care țintește prin însăși calea aleasă desăvârșirea, deși nici cei din lume, dacă își asumă starea de creștini, nu au alt țel, ci întocmai ca monahii, îndumnezeirea.

Monahismul nu a reprezentat niciodată o formă de disperare, de fugă, de evadare sau de abdicare de la viață, el a fost, dimpotrivă o harismă, o vocație liber consimțită sub inspirația Sfântului Duh. Cei care o primeau nu puteau s-o refuze, nici să i se sustragă. N-a fost niciodată o cădere, ci o dorință de urcuș, nu o resemnare, ci un avânt. De asemenea, programul ascetic al poporului ales presupunea respectarea Legii. În mod concret, credinciosul evreu trebuia să se ferească de orice încălcare a Legii, atât din punct de vedere formal, ritual, cât și moral. Încălcarea Legii era păcat – noțiune străină religiilor și sistemelor morale antice, introdusă în gândirea etică universală prin religia poporului ales. Fuga de păcat și realizarea virtuților, prin practicarea tuturor exigențelor pe care le presupunea iubirea au fost coordonate principale ale ascezei credinciosului israelit în așteptarea lui Mesia.

Pentru că vorbim de oameni care tind spre desăvârșire, e necesar să spunem că perfecțiunea creștină cere un șir întreg de străduințe până la dobândirea ei. Apostolul Pavel le compară cu exercițiile trupești pentru a caracteriza nevoințele creștinului în vederea dobândirii desăvârșirii. Clement Alexandrinul și Origen introduce apoi și termenii de asceză și ascet. Treptat termenii capătă în Răsărit un colorit monahal. Mănăstirile se numesc , locuri de exercițiu, iar ascetul este monahul care se străduiește să obțină desăvârșirea prin observarea tuturor regulilor de înfrânare și de curățire e patimi. Origen dă numele de asceți creștinilor râvnitori, care se exercitau în mortificarea patimilor și în alte deprinderi, în vederea desăvârșirii.

Ceea ce dobândește cel care se nevoiește prin asceza, spune Jean-Claude Larchet, este virtutea cumpătării, despre care ne-a fost cuvântul, ea desemnând întreaga-înțelepciune sau fecioria întreagă, astfel prin stăpânirea comportamentelor alimentare și sexuale, ascetul reușește să nu mai urmeze spontan și orbește impulsurile trupului său, având astfel o independență duhovnicească față de exigențele și stările trupului care sunt cauza patimilor. Așadar, scopul ascezei creștine este intensificarea progresului vieții duhovnicești și pregătirea pentru primirea cu folos a harului.

Revenind la lumea în care trăia Sfântul Ioan Gură de Aur, putem spune că – imperiul devenea creștin, lumea se eclesializa, dar tocmai de această lume, de acest imperiu deja creștin, fugeau monahii și însuși Sf. Ioan. Cei mai buni părăseau lumea, nu atât din cauza greutăților vieții, ci mai degrabă din cauza unei vieți prea ușoare. E de ajuns să ne amintim cu câtă forță vorbește sfântul nostrum despre pericolul pe care-l reprezintă bogăția, pericol mai mare decât toate persecuțiile. În acest context, monahismul a devenit pentru Sf. Ioan, prima școală duhovnicească în care și-a făcut ucenicia, deși a rămas doar șase ani departe de lume, nu a încetat toată viața să admire și să aplice esența acestei vieți de asceză severă, pe care o va propovădui, ca unul care a experimentat-o și a gustat din bucuriile ei. De aceea, principiul după care se va ghida este „dacă vrei să-ți meargă bine treburile și să scapi de orice grijă, îndeletnicește-te cu cele duhovnicești, dispreșuiește pe cele lumești. Făcând așa, vei avea și pământul odată cu cerurile și vei dobândi bunătățile cele viitoare”.

În modalitatea de existență presupusă de calea ascetică și suportul ei de organizare în această lume, viața monahală organizată în Biserică, Sf. Ioan vede confirmarea și adeverirea acelei raportări de orientare eshatologică, pe care orice creștin responsabil trebuie să o dezvolte, nu doar o cale de perfecționare a abilităților lăuntrice. Astfel – pentru Sf. Ioan, ca și pentru alții, ceea ce distinge pe monah de laic nu este aspirația la perfecțiune, din moment ce aceasta trebuie să fie comună amândurpra, ci esențialmente este vorba de a viețui în singurătate. Monahismul este, dar nu doar atât, semnul eshatologic al Împărăției lui Dumnezeu, dar este de asemenea și întruchiparea desăvârșirii presupuse de revelația evanghelică. Ceea ce Sf. Ioan considera ca principiu fundamental al vieții creștine și în particular a monahismului era iubirea pentru aproapele, materializată în grija pentru mântuirea sa, astfel iubirea devine criteriul absolut al măsurii duhovnicești, după cum se observă în lucrarea Către tatăl credincios, în care fecioria, postul sau culcatul pe pământ se arată a fi fără valoare dacă de la cel feciorelnic și de la monah lipsește grija pentru sufletul aproapelui. De aceea, nici o grijă pentru aproapele nu este mai importantă decât rugăciunea și nici o dovadă de iubire nu este mai convingătoare decât rugăciunea.

Monahismul, departe de a reprezenta un simplu set de abțineri parțiale sau totale față de oarecare procese necesare în această viață biologică, încadrate în obiectivele organismului nostru ca suport al instinctelor, el implică pentru creștin modalitatea prin care asumă în mod liber chemarea Mântuitorului Hristos, calea prin care creștinul este activ, în mișcare, dinamic, rupându-se de starea statică a lumii înșelătoare, atingând o nouă dimensiune a frumuseții, cum ne confirmă sfântul nostru – iubiților, să nu dormităm, căci nu va putea cel leneș să câsștige Împărăția lui Dumnezeu, nici cei ce se dezmiardă și se desfătează în plăceri. Plăcut lucru este a vedea pe acei ce-și chinuiesc trupul, îl strâmtorează și suferă mii de necazuri, fiindcă aceștia se vor învrednci de acele bunătăți.

Asceza din monahism, având ca roade căpătarea unei transparențe în primirea harului dumnezeiesc, cultivarea unei înfrânări, în vederea fecioriei, dar și o deschidere în iubire, Sf. Ioan subliniază felul în care Sf. Ap. Pavel în epistolele sale a lărgit înțelesul ascezei de la păstrare a înfrânării, cum era văzută și în Antichitate, la înscriere în transmiterea iubirii, a milosteniei, criteriul care reprezintă ultimul factor de judecată în perspectiva eshatologică. Asceza ca orientare eshatologică trebuie să fie completată sau centrată pe iubirea obținută din dialogul cu Mântuitorul Hristos apărut în realitatea urmării Lui de către om și a dezvoltării unei raportări în care noi putem fi hrănitori și găzduitori ai lui Dumnezeu, astfel el spune – Pavel, definind fecioria, n-a numit fecioră pe cea care nu a făcut experiența căsătoriei și e liberă de conviețuirea cu un bărbat, ci pe cea care se îngrijește de cele ale Domnului, de altfel chiar Hristos în pilda celor zece feciore arată căt de superioară e milostenia fecioriei. Monahismul este o confirmare constantă a perspectivei eshatologice a existenței, prin viața lor, monahii afirmă credința în nemurire, în lumea de dincolo, în existența îngerilor și a demonilor, în înviere.

Un alt aspect al nevoințelor din monahism este reprezentat de preaslăvirea lui Dumnezeu în noi și în trupul nostru – Cum Îl slăvește cineva pe Dumnezeu în trupul său? În trup Îl slăvește cel ce nu este desfrânat, cel ce nu se îmbată, cel ce nu se îmbuibează cu mâncărurile, cel ce nu se împodobește, cel ce are grijă de trup doar atât cât îi trebuie pentru sănătatea lui, cel ce nu se preadesfrânează, cel ce nu adaugă nimic meșteșugit pe fața sa. Căci, spune-mi: de ce introduci de la tine în făptura lui Dumnezeu cea desăvârșită? Nu-ți este de ajuns ce a făcut Dumnezeu, ci ca un mai bun arhitect încerci să îndrepți și să dregi lucrul Său.

Cert este că, asumarea unei căi de existență dedicată jertfirii celor mai simple nevoi de dragul unei mai adânci legături cu Mântuitorul Hristos conferă credinciosului o nouă percepere, un nou simț de responsabilitate și câștig. Simultan, asceza nu este o cerință imperioasă, o absolută necesitate, căci aceasta ar însemna că cei care o săvârșesc nu mai au nicio opurtunitate de a-și arăta propria râvna, ea odată preluată ca obiectiv în viața duhovnicească presupune o asiduă confruntare cu cele mai comune elemente ale lumii, conflict inexistent pentru cei trăitori în căsătorie. De aceea, deși nu condamnă căsătoria ca modalitate de existență inferioară ascezei monahale, Sf. Ioan înțelege să plaseze calea monahală de a viețui mai presus, prin oportunitățile duhovnicești de creștere a persoanei întru Hristos, pe care le oferă aceasta. Căsătoria fiind rezultat al neputinței omului căzut de a se consacra doar lui Dumnezeu, prevenind sălbăticirea omului prin patimile trupului. Asceza, pe de altă parte, reprezintă calea prin care omul ajunge la adevărata sa umanitate, aceea de ființă rațională și aptă a se pregăti pentru comuniunea cu Dumnezei. Starea inițială a omului era aceea de viață în asceză, spunea Sf. Ioan Gură de Aur.

Dar, pentru ca să nu mai lungim acest subcapitol, prin care am vrut să arătăm lucrarea fecioriei în monahism, dar și lupta acestora pentru desăvârșire, ei fiind cel mai aproape de desăvârșirea făpturii care trăiește exclusiv pentru Dumnezeu, aceasta fiind îngerul, încheiem prin cuvintele marelui ierarh antiohian – Monahii se află într-o stare întru nimic inferioară stării îngerilor. După cum între îngeri nu există dezechilibru, nici nu sunt unii fericiți, iar alții încercați de cele mai grele nenorociri, ci toți au aceeași pace, bucurie și slavă, tot astfel și în mănăstiri. Dar ceea ce-i mai minunat e că în toți locuitorii mănăstirilor se află un singur și același suflet. Toți sunt nobili, bucurându-se de aceeași noblețe, toți sunt robi, împărtășind aceeași robie, toți sunt liberi, bucurându-se de aceeași libertate.

4. a. Precizarea noțiunii de căsătorie

Vom porni în precizarea noțiunii de căsătorie de la regnul animal, respectiv instictul de reproducere, prin intermediul căruia anumite specii își păstrează perechea, iar de aceea este un reflex al familiei umane. Astfel, dr. Nicolae Paulescu spunea – instinctul de reproducere, din care derivă toate instinctele sociale, face ca omul și femeia să se unească, în scopul de a naște copii. Acest instinct numit iubire sexuală constă într-o trebuință și un impuls, care le apropie pe cele două ființe de sex diferit în timpul îndeplinirii actelor procreației. Acest instinct se continuă prin iubirea conjugală ca manifestare a grijii ce o poartă copiilor. Dar, să luăm aminte că bunul Dumnezeu a pus aceeși ordine și în lumea animală, ca un model pentru noi, oamenii, astfel: societăți familiale, asemănătoare cu acelea ale oamenilor, există și la animalele superioare, mai ales la păsări și la mamifere. Păsările sunt cele mai multe monogame, iar iubirea conjugală este la ele un sentiment afectiv, duios, durabil și se prelungește după perioada sexuală a goanei și unește pe cele două ființe pentru toată viața. De asemenea, mamiferele sunt monogame, același mascul și aceeași femelă sunt legate pentru toată viața de un sentiment duios.

Când se vorbește despre familie, inevitabil se vorbește și despre dragoste, de aceea e necesar să clarificăm acest termen, care în limba greacă are numeroase înțelesuri, astfel părintele martir Pavel Florenski ne oferă câteva lămuriri:

Eran, poetic ersthai = starea de a te îndrepta spre un obiect cu un sentiment total, de a te dedica obiectului, de a simți și a percepe pentru el. De aici și eros = expresie generală pentru iubire și pentru ardoarea sa, ca și pentru dorința amoroasă.

Philein = înclinarea interioară spre o persoană, provocată printr-o proximitate, o comuniune de sentiment, printr-o intimitate. Conține un element de sațietate, de suficiență prin sine însăși.

Stergein = un sentiment de calm și constant, astfel încât cel ce iubește recunoaște că obiectul iubirii sale îi aparține, îi este în mod intim atașat, astfel capătă pacea interioară. Este iubirea tandră, liniștită și chiar sigură a părinților pentru copii, a soțului pentru soție, a cetățeanului pentru patrie.

Agapan = iubire rașională, bazată pe o evaluare a celui iubit, deci nu pasională, nici înfocată, nici tandră.

Așadar, stergein este iubirea care descrie cel mai bine relația de iubire care se creează între soți, ea exprimă atașament, tandrețe și o atenție naturală acordată celor apropiați, dar acest sentiment trebuie trebuie să fie transformat în philia ca un sentiment de mărturie interioară, de prietenie, clar fiind că etajul superior al iubirii e reprezentat de prietenie, orice fel de iubire, dacă nu atinge treapta prieteniei, nu este deplin realizată.

Arareori e pomenită iubirea creștină când se vorbește de iubirea dintre soți. Și totuși aici e lucrătoare mai mult decât oriunde iubirea creștină – care este și se numește iubire de aproapele – pentru că soții își sunt unul altuia aproapele cel mai de aproape. Unul din chipurile dragostei ce-i leagă între ei pe bărbat și femeie este cu totul trupesc, îi mână unul spre altul instinctul, sădit în fire spre înmulțire, care nu alege, spre unire, o persoană anume, ci bărbătescul din fire merge către ce este din fire femeiesc. Pe aceștia îi leagă plăcerea trupească iscată de întâlnirea trupului cu trup, acesta e un păcat împotriva iubirii, și mai cu seamă împotriva iubirii creștinești.

Privind dintr-un alt unghi Pr. Prof. Vasile Răducă spune că: ..erosul, nu este un element negativ, care trebuie să dispară în așa-zisa viziune stoică cu privire la căsătorie. Potrivit învățăturii creștine, dragostea, este acea putere unificatoare care contribuie la « refacerea firii umane sfâșiate » și reorientarea ei spre Dumnezeu. Iubirea ca eros se mișcă în două direcții, pe verticală și pe orizontală. Cu alte cuvinte, în ea există o direcție religioasă, care îl determină pe om la comuniunea cu Dumnezeu și direcția firească/naturală, care îl îndeamnă pe om spre căsătorie. Iubirea îl îndeamnă pe om spre o iubire personală și comuniune cu persoana iubită. Aceasta înseamnă că și iubirea firească dispune de conținut duhovnicesc. Rodul acestei iubiri sunt copiii. Totodată eros semnifică iubirea pentru ceea ce nu s vede, este dragostea pentru ceea ce lipsește. Eros tinde spre înțelepciune, adică spre ceea ce-I lipsește, spune Platon în Banchetul.

Alt chip al legăturii dintre bărbat și femeie e dragostea pătimașă. Patima în înțeles psihologic, iar nu spiritual – se arată în ardoarea cu care e râvnită, din toate puterile și cu toată tăria posedarea li păstrarea ființei dorite. Iubirea pătimașă e iubire fățarnică, face din celălalt prilej de iubire de sine; adevărata iubirea este iubirea închinată cu totul celuilalt. Iubirea pătimașă are chipul lui Narcis. În dragostea pătimașă nu-i întâlnire adevărată cu celălalt, mai întâi, pentru că, oarbă la ce este acela aiuvea, privelte doar la nălucirile ei, apoi pentru că-l vede doar ca pe o jucărie a desfătării sale, căci orice patimă țintește desfătarea, a simțurilor firește, dar și a sufletului. Celălalt nu-i ținta iubirii, cum s-ar cuveni, ci cale spre plăcere, unealtă, un luru oarecare așadar.

Pe de altă parte, dragostea este un sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva, sentiment ce se dedă extrem de dificil unei definiții formale. Este adresarea sentimentelor și voinței către altă personalitate, comunitate umană ori idee, însoțită de necesitatea de a se dărui ori consacra persoanei îndrăgite și făcîndu-l, totodată, al său personal, iar în cadru emoțional contopindu-se cu el. Importanța și complexitatea fenomenului se determină prin faptul că în el se intersectează contraste ale biologicului și spiritualului, personalului și socialului, intimului și semnificativului general. Ca relație interumană se caracterizează printr-o intensitate emoțional-spirituală superioară bazată pe descoperirea unei valori maximale într-o persoană concretă. Se iubește nu “pentru că”, ci “necătînd la nimic”.

Pe bărbat și pe femeie îi mai poate lega și iubirea ca sentiment, care este unul dintre chipurile philiei, numele dat de greci simțirii iubitoare fată de cineva. E o iubire înrudită cu iubirea pe care o are părintele fată de fiu și fiul față de părinte, ori prietenul față de prietenul său, e însă mai aprinsă, nu iubește pe mulți, ci doar o ființă anume, alege pe cel pe care-l socotește potrivit, alipește nu doar trupul, ci și sufletul. E dragostea care duce la împreunare, iubirea pentru frumusețe fizică și urmarea satisfacerii acestei nevoi de contopire carnală, ea duce la procreere. Cei doi se atrag și se plac gândind că bărbat și femeie fiind, împreună vor face o singură ființă, deplină sau cum spune Sf. Scriptură – vor fi amândoi un trup (Mt. 19,5). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuiește zicând: „ De nu-s uniți, nici unul nu e întreg; și fiecare e doar o jumătate”.

Încă de la vechii egipteni căsătoria a avut un rol însemnat în viața oamenilor, ei aveau o concepție sănătoasă și modernă, comparativ cu alte popoare din Orientul Antic. Numeroasele cântece de dragoste din Egiptul Antic vorbesc clar despre o alegere liberă din partea tinerilor. Egiptenii erau monogami, doar regii aveau mai multe soții. Conștiința egalității sexelor era profund înrădăcinată în tradiția lor, iar prescripțiile religioase cereau ca femeia să fie tratată bine. Era specificată egalitatea absolută a femeii cu bărbatul în fața legii, lucru care îl revoltă pe Solon, pentru că egiptenii au stimat femeia și i-au recunoscut demnitatea, rostul și menirea ei.

De asemenea, familia hitită era de tip patriarhal, deși bărbatul avea putere discreționară asupra soției sale, totuși căsătoria între rudenii apropiate era interzisă, cât și relațiile sexuale cu mama sau fiica proprie, cu mama, sora și fiica dintr-o altă căsătorie a soției sale. În plus, aveau o rânduială asemănătoare leviratului din legea mozaică, dacă un om moare, atunci văduva lui se va căsători întâi cu fratele său, apoi cu tatăl său, cu nepotul său, în ultimă instanță. Totodată căsătoria de orice fel cu sclavii era recunoscută ca valabilă.

La romani, în schimb, căsătoria nu a fost niciodată indisolubilă, iar repudierea soției de către soț reprezenta un drept incontestabil înscris în puterea investita lui asupra ei, totuși spre sfârșitul sec. III î. Hr. se va acorda acest drept și femeii, iar la sfârșitul Republicii femeii i se recunoscuse dreptul formal la respectful copiilor ei și la egalitate cu bărbatul.

În Republica lui Platon, Glaucon vorbește despre căsătorie ca despre o formă de negoț; omul cu adevărat nedrept, spune el, este acela care „poate să-și ia nevastă din orice casă ar voi, să-și dea fata după oricine dorește, poate să se învoiască și să se asocieze cu oricine. Iar din toate acestea el trage folos, fiindcă facerea de nedreptăți nu-1 mîhnește. Pe asemenea baze, căsnicia se așază solid într-o lume masculină, de tranzacții publice, de competiție pentru onoruri și pentru cîștiguri. în măsura în care este înțeleasă astfel, căsnicia nu mai are drept nucleu relația privată dintre bărbat și femeie. O consecință, se poate adăuga, este lipsa poveștilor de dragoste. Poveștile despre curtoazie, trebuie să ne fie clar, sînt în realitate povești despre idealul de relație conjugală, întrucît prețul plătit pentru căsătorie dă o imagine asupra statutului de om căsătorit, iar calcularea distanței care desparte condiția de celibatar de aceea de soț este un mod de a arăta diferența dintre cele două situații.

De asemenea, Platon afirmă că dragostea dintre bărbat și femeie este în firea omului, fiecare dintre noi este o jumătate de om despărțită de întregul ei, făcând două dintr-una și fiecare jumătate își caută necontenit frântura ruptă din el însuși. Așadar, când întâmplarea scoate cuiva în cale propria sa jumătate atunci ca prin farmec sunt fulgerați de-o simpatie, de-o afinitate, de-o dragoste care-i face incapabili să se mai despartă unul de altul nici măcar o clipă. Ei trăiesc apoi viața împreună, dar nici unul n-are impresia că legătura plăcerilor dragostei este ceea ce-i împinge atât de stăruitor să se bucure la apropierea unuia de celălalt. E vădit că altceva urmărește sufletul lor, ceva care nu poate fi rostit, e vorba de Eros, care semnifică dorul după unitatea pierdută, contopirea cu persoana iubită, din două să se facă una. Atât de mult seamănă cu învățătura Bisericii despre căsătorie, încât nu putem decât să vedem roadele revelației naturale în gândirea platoniciană.

Părintele Galeriu ne atrage atenția că putem împărtași, ca mit sau simbol, părerea filozofului antic. Realitatea e însă mult mai profundă. Dualitatea trece dincolo de om, străbate întreaga existență până la rădăcinile ei si urca in Dumnezeu. Biblia subliniază deopotrivă și unitatea și dualitatea, și obârșia comună și diferențierea sexelor, dar e străina de acele accente dramatice, uneori pasionale, amintite mai sus, care țin de cădere, de păcat. Deosebirea sexelor are drept scop comuniunea și împlinirea lor. Și după cum în Sfânta Treime fiecare persoană divină, fiecare ipostas e purtătorul întregii naturi – ousii – divine, tot astfel fiecare ipostas, persoana umană, este si mai ales trebuie să se realizeze pe sine, spre a fi purtătoare a întregii naturi umane. Numai în acest sens se poate vorbi în creștinism de simbolul androgin. Omul nu e nici ființă neutră în sensul platonic, și nici din două jumătăți, cum se afirmă în chip superficial. El e bărbat și femeie pe de o parte, iar pe de alta, fiecare ființă umană luată separat, bărbat sau femeie, are ceva și din caracterele celuilalt, și trebuie să aspire la integritatea deplină a naturii umane, fiecare devenind purtător al întregii usii umane după prototipul persoanelor Sfintei Treimi.

Sfântul Augustin merge mai departe și spune că: „De vreme ce fiecare om este o parte a neamului omenesc și firea omenească este socială, fiecare om are încă și un mare dar firesc – puterea prieteniei. Cea dintâi legătură firească și omenească a comuniunii este legătura dintre bărbat și femeie”. Descriind impresia care-i cuprinde pe îndrăgostiți când se află în prezența celui pe care îl iubesc, Aristofan o caracterizează prin 3 substantive: avânt nespus de prietenesc, de înrudire și de dragoste.

De asemenea, unirea fizică nu are nimic răuu în sine. Obiectivul firesc al sexualității este, la Platon, procreația, iar aceasta din urmă descrie și împlinește participarea ființei muritoare la nemurire – unirea bărbatului cu femeia este zămislire. Și unirea aceasta este un lucru divin și chiar se poate că însămânțarea, sarcina și nașterea sunt în viața fiiințelor pieritoare o formă de nemurire.

De la grecescul , în înțeles profan, căsătoria este un contract social sau o unire legală între un bărbat și o femeie, înțelegere liber consimțită, alteori din interese familiale sau de alt ordin, în scopul întemeierii unei familii și al perpetuării neamului, acest act constituie o lege universală. Ea e legală când se încheie în fața ofițerului stării civile și se înregistrează acolo. O definiție mai cuprinzătoare ne oferă jurisconsultul roman Herennius Modestinus: „Nuptiae sunt conjunctio maris et feminae consortium omnis vitae, divini ac humani juris comunicatio (Căsătoria este uniunea dintre bărbat și femeie prin insoțire pentru intreaga viață, ghidată de dreptul divin și uman)”. Dicționarul explicative al limbii române o vede ca pe o uniune legală, liber consimțită între un bărbat și o femeie pentru întemeierea unei familii sau ca un trai comun între soți, sinonim cu viața conjugală și căsnicia.

Statutul ambiguu al soției este exprimat de faptul că grecii aveau două tipuri de căsătorii și, desigur, le practicau pe amîndouă. Este vorba de engye, care a fost uneori numit în mod impropriu „logodnă". Această traducere este de două ori inadecvată, din moment ce logodna reprezintă o înțelegere între viitorii soți și e preliminară căsătoriei, în vreme ce engye reprezenta o înțelegere între ginere și socru și era chiar căsătoria. Nu era necesară nici o altă ceremonie pentru a legitima copiii și pentru a definitiva acordurile cu caracter patrimonial. Nimic altceva nu era necesar pentru a valida căsătoria decît consumarea ei, la care se referă termenul grecesc gamos. Momentul consumării căsătoriei, prima noapte (care putea să urmeze la o distanță apreciabilă de timp după engye), era de obicei ocazia unei sărbătoriri numite la rîndul ei gamos.

Căsătoria, după cum am văzut, la vechii greci mai era denumită cu termenul de engye, astfel, ea putea fi contractată și între bărbați, dar puterile feminine sînt cele care o fac să funcționeze, în special puterile cele mai feminine dintre zeițe, Afrodita. Prin căsătorie, puterea Afroditei o desparte pe fată de tată și o leagă de soț. Lucrul acesta este normal. Dar nu era o căsătorie, în sensul că soții nu își făceau unul altuia promisiuni și nu exista nici o formă de consacrare a perechii. Perechea, sau numai soția, putea să viziteze un templu în ajunul nunții pentru a-și lua rămas bun de la starea ei de virginitate și să ceară protecția zeului pentru viața ei nouă, dar la căsătoria propriu-zisă zeii nu erau mai prezenți decît la orice alt fel de petrecere. Gamosul celebra, și în același timp ritualiza, inițierea sexuală a soției, care era totodată stadiul cel mai semnificativ al inițierii sale în vîrsta adultă.

Până la Socrate, grecii nu scindau iubirea în terestră și celesta, și chiar dacă opoziția apărea înainte vreme, diferența este tot una de grad. Esența iubirii grecești este data de aspirația către posesiune și posesia e reîntregire. Atunci totul este permis întrucât e natural, iar ceea ce este natural depășește cadrul familiei, iubirea greacă trăiește cu totul în afara căsătoriei și a familiei.

Pe de altă parte, pentru lumea romană păgână, căsătoria era desemnată cu termenul de matrimonium, de unde ducere in matrimonium, dare in matrimonium – a lua în căsătorie, a da în căsătorie, ceea ce marca trecerea femeii de sub autoritatea tatălui sub cea a soțului, însuși termenul se înrudește cu mater, el făcând astfel trimitere la acea etapă din viața femeii când aceasta devenea, din punct de vedere legal, îndreptățită să procreeze. Dar abia prin intermediul creștinismului, unirea destinelor prin căsătorie e desemnată cu un alt termen, mai profund de data asta, coniugium, derivate de la iungo, a uni. De acum căsătoria suferă modificări în plan formal, ritul care consfințește înrudirea prin alianță dobândește acum o profundă dimensiune duhovnicească, iar aspectele de ordin juridic ale evenimentului trec în plan second, raportul dintre soți fiind binecuvântat acum de Biserică.

Revenind la căsătoria romană, esența acesteia stătea în consimțământ, care dădea sens și legalitate înțelegerii sau contractului căsătoriei, astfel ea era concepută ca un accord între două părți libere, ceea ce implica un progres social substanțial în comparație cu conceptele prevalente în alte civilizații antice, oferind cadrul legal pentru emanciparea deplină a femeii și pentru egalitatea ei cu bărbatul în fața legii.

Pe de altă parte, pentru cea mai mare parte a fetelor de condiție liberă din Grecia, maturizarea era legată de etapa decisivă a căsătoriei. O lege atribuită lui Solon stabilește că dacă un tată a descoperit că fiica lui întreține relații sexuale înaintea căsătoriei, iar semnul irevocabil era starea de graviditate —, aceasta înceta să mai aparțină familiei și putea fi vîndută. Pentru ea, perspectivele căsătoriei se închideau; de aici importanța custodiei pentru a asigura condițiile de acces la căsătorie. Încă de la naștere, fetele își petreceau cea mai mare a parte a vieții în casă, fiind lăsate în grija mamelor și a sclavelor. În viața acestor fete provenind din familii libere din Grecia, căsătoria reprezenta un rit de trecere decisiv. Prin căsătorie femeia realiza, în mai mare măsură decît bărbatul, o schimbare de statut radicală. Dobîndirea statutului de femeie, în locul aceluia departhenos, însemna pentru ea să devină soție și potențială mamă a unor viitori cetățeni de sex masculin. Spre deosebire de aceștia, progeniturile feminine nu rămîneau timp îndelungat în casa tatălui, ci se căsătoreau devreme, adesea înainte de a împlini șaisprezece ani, și de cele mai multe ori cu bărbați mai în vîrstă ca ele cu cel puțin zece ani..

Căsătoria în acea epocă era considerate temelia familiei, a moralei, a culturii, a societății, a întregii omeniri, a fericirii temporale și veșnice, scut al bunelor moravuri, reclamând sentimente mai trainice decât ale amorului, adică stimă, amiciție, dar peste toate potrivirea în condiție sexuală, ca o necessitate a vieții cerută de natură și de societate.

Dar, pentru a înțelege caracteristicile căsătoriei ateniene trebuie să ne amintim că aceasta era un contract între doi bărbați, tatăl sau tutorele fetei și viitorul soț. Pentru fete, în schimb, căsătoria însemna în esență mutarea din casa tatălui în casa soțului, despărțirea de prima și intrarea în cealaltă, trecerea de sub tutela tatălui sub cea a soțului în chestiunile juridice. În Egipt însă, care în viziunea lui Herodot și a lui Sofocle constituie antipodul prin excelență al lumii grecești, femeile ieșeau din casă pentru a procura hrana, în timp ce bărbații rămîneau în casă și țeseau. În ajunul nunții cei doi miri se purificau printr-o baie rituală, în cîntecele nupțiale, în care li se ura să aibă copii buni, iar tatăl miresei le aducea jertfe lui Zeus. „Căsătoria este pentru fecioară ceea ce războiul este pentru băiat". Pentru băieții care erau fii de cetățeni, maturizarea însemna să devină soți și tați, dar mai ales să devină cetățeni apți să apere propria cetate și să o conducă politic.

Din punct de vedere biblic și creștin, căsătoria este o instituție divină, o Taină rânduită de Dumnezeu încă de la creație. Căci:”Cel ce i-a făcut, de la început i-a făcut bărbat și femeie”. Și le-a poruncit: ”Creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” (Fac. 1, 27-28 ). „Pentru aceea, zice, va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amaândoi un trup. Încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă” (Mt. 19, 4-6). Aici este temeiul scripturistic al căsătoriei, atât ca act natural și creațional, cât și ca instituție divină, căci pe cei ce se căsătoresc Dumnezeu îi unește.

În Vechiul Testament aflăm o concepție foarte bine conturată despre căsătorie, astfel pentru evreii biblici familia era celula de bază a societății. Pentru ei rodnicia era valoarea primordială căreia îi erau subordonate toate celelalte, tocmai de aceea uneori era îngăduită poligamia. Astfel, gândirea iudaică a Vehiului Testament a considerat nașterea de prunci ca fiind sensul fundamental și scopul căsătoriei. Cel mai evident semn al binecuvântării lui Dumnezeu era văzut în perpetuarea neamului. Pentru evreii biblici celula de bază a societății era familia, care era pentru ei o entitate juridică, o parte a tribului sau a seminției, membrii unei familii se simțeau a fi același os și aceeași carne, iar a avea același sânge însemna a avea același suflet. Trebuie subliniat în schimb că norma era căsătoria, dar aceasta nu era doar monogamă, fiind îngăduită poligamia, chiar și concubinajul pentru perpetuarea neamului, de asemenea instituția leviratului era o parte a acestei dorințe de a face neamul să nu dispară. Căsătoria monogamă, fundamentată pe iubirea veșnică dintre soți așa cum este definită ea astăzi, era mai mult o imagine idilică a căsătoriei redată în frumoasele versuri ale Cântării Cântărilor, ea nu a devenit niciodata normă sau cerință religioasă pentru vechii evrei.

Abia Mântuitorul Hristos, prin învățătura și harul Său, eliberând femeia din starea de sclavie și semisclavie, pe care o căpătase după alungarea din rai și înstrăinarea de Dumnezeu, înnoiește și insituția căsătoriei, ridicând-o la rangul de Taină sfântă, încheiată prin libera consimțire și sfințită de Biserică. Această unire se bazează pe afinitatea naturală a persoanelor, pe instinctul sexual, pe vocația bărbatului și a femeii de a fi roditori, de a se înmulți și a umple pământul. Cu timpul, forma originară a acestei uniri a fost deformată fie prin poligamie, fie prin reducerea căsătoriei la un simplu contract provizoriu, fie prin considerarea trupului ca obiect de prostituție.

În Noul Testament, unirea dintre bărbat și femeie în actul căsătoriei are altă dimensiune. Pentru Apostolul Pavel, „Taina aceasta este mare” (Ef. 5, 32), deoarece are ca principiu și model comuniunea de iubire dintre Hristos și Biserică. Constituirea familiei prin căsătorie este un eveniment care afectează nu numai destinul a două persoane pentru totdeauna, ci și instituția Bisericii, adică trupul lui Hristos. Mirii sunt încoronați cu cununiile, semnul martirilor și sunt întâmpinați cu imnul mucenicilor, ceea ce înseamnă că ei sunt chemați să depășească egoismul și individualismul omenesc, printr-o viață de comuniune și de solidaritate.

Tocmai de aceea, este important să analizăm Taina Căsătoriei în cadrul creștinismului și a învățăturilor lăsate nouă de către Hristos, Care o înalță la demnitatea pe care o avea omul înainte de cădere, asemănând-o cu relația dintre El și Biserică.

4. b. Sfânta Taină a Cununiei

În acest domeniu s-a scris foarte mult, amintim volumul coordonat de teologii catolici Michael G. Lawler și Wiliam P. Roberts intitulat Christian Marriage and Family. Contemporary Theological and Pastoral Perspectives. Prima abordare academică la noi a Tainei Căsătoriei și a familiei creștine a fost făcută de către Pr. Traian Costea în teza sa de doctorat intitulată Căsătoria din punct de vedere istoric, dogmatic și canonic, publicată în 1935. Teza de doctorat a părintelui Vasile Gavrilă – Cununia – viață întru împărăție. Cele două volume ale Pr. Prof. Ilie Moldovan, În Hristos și în Biserică – Taina Căsătoriei. Teologia iubirii (vol. I) și Adevărul și frumusețea căsătoriei. Teologia iubirii (vol. II) apărute la Alba Iulia în 1996. Pr. Prof. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei și familia creștină în învățăturile Părinților Bisericii din secolul al IV – lea, apăruta la Sibiu în 2002, de asemenea volumul colectiv apărut la Iași în 1995 sub titlul Familia creștină azi.

De la început e necesar să amintim, căsnicia creștină e nevoință, osteneală și trudă înjugată la doi, care una țintesc duhovnicește; să fie uniți împreună în Hristos, și cu Hristos uniți să fie împreună, pe vecie. Potrivit tradiției ortodoxe, rostul dintâi al căsniciei nu este trupeasca naștere de prunci, ci nașterea duhovnicească a soților, care unul pe altul se nasc duhovnicește, și a lui Hristos, născut în sânul bisericuței celei mici, care le este căminul. Lucru susținut și de Berdiaev – dragostea este temelia ontologică a legăturii căsătoriei, iar sensul și rostul unirii dintre bărbat și femeie nu se află în perpetuarea speciei sau în aportul său social, ci în calitatea de persoană care se luptă să dobândească o viață deplină și desăvârșită și care este însetată de veșnicie. Căsătoria este purtarea de grijă de neamul omenesc, de mântuirea fiecăruia în parte și împreună.

Ceea ce are nevoie o relație omenească ca să tindă spre desăvârșire este harul Tainei cununiei, prin care cei doi miri sunt încorporați ca familie în trupul Bisericii. Căsătoria creștină se distinge prin câteva elemente particulare. Natura ei e monogamică, deoarece ea implică o unire inseparabilă, trupească și sufletească a două persoane. Sfințenia trupului, deoarece trupul este templul Duhului Sfânt și mădular al trupului lui Hristos. Trupul pentru că a fost răscumpărat de Hristos, nu e pentru desfătare, ci pentru Domnul. Acceptarea și consacrarea pentru o viață de comuniune, iubire și curăție. Conținutul căsătoriei stă în această comuniune totală în care nimic nu este solitar, egoist sau impersonal. Fecunditatea și transmiterea vieții prin nașterea de prunci, femeia se va mântui prin naștere, dar acesta nu este singurul scop al căsătoriei.

O fundamentare a acestei nevoi a omului de a nu fi singur găsim în referatul biblic despre creearea omului, unde aflăm că acesta a fost creat bisexual, bărbatul și femeia fiind deopotrivă după chipul lui Dumnezeu, tocmai de aceea el este destinat vieții de comuniune după modelul existent între Persoanele Sfintei Treimi. Părintele Stăniloae afirma că – cele două sexe sunt complementare nu numai pe plan fizic, ci și prin comuniunea de viață, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii intratrinitare. Dar și pentru a feri pe om de singurătate, căci doar pentru că se completează reciproc formează ei omul deplin. Fapt explicat de Sfântul Ioan Gură de Aur – Dumnezeu a făcut pe unul din celălalt, și iarăși pe acești doi i-a făcut unul, astfel că și astăzi din unul se naște omul. Bărbatul și femeia nu sunt doi oameni, ci unul singur. Aceasta se poate adeveri și astăzi, și în tot timpul deoarece unul este capul, iar cealaltă corpul. Observăm că relația dintre soț și soție este un reflex al iubirii intratrinitare, unde cei Trei sunt Una datorită iubirii.

Știm de aceea că nunta creată după modelul iubirii intratrinitare, are ca model de împlinire și desăvârșire legământul dintre Dumnezeu și poporul ales și nunta dintre Hristos și Biserică, ceea ce devine icoana nunții în Noul Testament. Pentru soții care se iubesc, dragostea însăși are o valoare harică, netrecătoare și veșnică. Marea taină a iubirii este unirea pe care o realizează între cei ce se iubesc, fără desființarea lor ca subiecți liberi, iar în căsătorie lucrul acesta este mai vizibil mai mult decât oriunde. Legătura stabilită de iubire nu constă numai în faptul că cei ce se iubesc cugetă cu plăcere unul la altul, ci în faptul că fiecare îl primește pe celălalt întru sine. Între cei ce se iubesc nu este separație, după cum a spus Hristos că ei vor fi una.

Viziunea Sfântului Ioan Cură de Aur legată de căsătoria creștină se conturează în multe din operele sale, dar mai ales în cele care au fost scrise în perioada sa de maturitate, când a fost preot la Antiohia și apoi arhiepiscop al Constantinopolului. Într-una din catehezele maritale, Sf. Ioan numea căsătoria – Taină mare, originea ei fiind divină, misiunea este sublimă, faptele ei sunt mari și roditoare, pentru că atunci când se vorbește de căsătorie, se vorbește de un lucru sfânt și binecuvântat de Dumnezeu. În același sens, îndeamnă – „Femeia să stea cu bărbatul în același cuget " (Is.Sir 40, 23). Pentru că dintru început Dumnezeu a arătat multă purtare de grijă pentru această însoțire. Și, vorbind despre amândoi ca despre unul, a zis: „Bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu" (Fac l, 27 ); și altundeva: „Nu mai este bărbat și femeie" (Gal 3, 28). Căci nu este atâta apropiere a bărbatului către bărbat, câtă a femeii către bărbat, dacă ar fi însoțirea cum trebuie. Cu adevărat, această iubire este mai puternică decât orice stăpânire, chiar dacă și alte pofte pot fi puternice, aceasta nu piere niciodată. Această iubire are rădăcini adânci în firea noastră. Neobservată, ea atrage trupul bărbatului de cel al femeii, pentru că, la început, femeia s-a făcut din bărbat, iar acum din bărbat și femeie se zămislesc bărbați și femei. Așadar, Sfântul Ioan consideră căsătoria drept cea mai apropiată unire dintre doi oameni. Aceasta se datorează în mare, atracției fizice dintre bărbat și femeie și legăturii trupești dintre ei, pe care Dumnezeu le-a rânduit prin căsătorie a fi săvârșite și sfințite.

Căsătoria devine un fel de paradigmă supremă sau un fel de microcosmos al unității întregii umanități. Ea oferă cea mai generoasă oportunitate pentru ca doi oameni să devină atât de strâns legați între ei, încât să aibă același cuget. În viziunea Sfântului Ioan, făurirea acestei unități constituie temeiul absolut al căsătoriei – pe lângă celelalte două temeiuri majore pe care le subliniază : nașterea și creșterea copiilor și păzirea castității. Principalele motive care pledează în favoarea căsătoriei nu sunt binele societății și reporducerea speciei, ci unitatea dragostei și sfințenia vieții maritale. De asemenea, Clement Alexandrinul apără și afirmă cu tărie împotriva gnosticilor și a docheților spunând că – căsătoria după lege este sfântă ca și legea dată de Domnul, căci nu căsătoria este păcat, ci desfrânarea. Scopul principal al celor celor ce se căsătoresc este nașterea de copii, care este împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, dar și într-ajutorarea reciprocă și potolirea concupiscenței, ele fiind secundare.

Accentul pus pe unitatea și unirea dintre soți este o temă recurentă în opera Sf. Ioan Gură de Aur, astfel – el susține că atunci când iubești, celălalt este tu însuți, deoarece prietenia aceasta însemnează că – cel ce iubește și cel ce este iubit să nu mai fie două persoane aparte, ci oarecumva un singur om, lucru ce nicicând nu s-ar putea întâmpla, fără numai din dragoste. De asemenea, îndeamnă pe bărbați să aibă atâta dragoste de femeile lor încât să facă totul ca și cum ar fi amândoi un singur trup și un singur suflet. Adevărata căsnicie e atunci când domnește atâta înțelegere între bărbat și femeie, când sunt atât de strânși uniți prin dragoste, când e o atât de mare legătură între ei, câtă a fost între Avraam și Sarra. După cum niciodată trupul nu se răscoală împotriva lui însuși și nici sufletul constr lui însuși, tot așa și bărbatul și femeia nu trebuie să se scoale unul împotriva celuilalt, ci să fie uniți.

Acest fapt cel mai fidel și adânc este reprezentat în Sfânta Taină a Cununie, una din cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, iar în calitatea ei de taină ea este în conflict cu realitățile practice, empirice ale umanității căzute, spunea John Meyendorff, pentru că o taină nu este o abstracțiune imaginară, ea este o experiență în care omul acționează în comuniune cu Dumnezeu, umanitatea participă la realitatea mai înaltă a Duhului, dar fără a înceta a fi o umanitate deplină, ba chiar devine o umanitate mai autentică, împlinindu-și astfel scopul inițial petru care a fost creată. O Taină este o trecere spre adevărata viață, este mântuirea omului, o ușă deschisă spre adevărata și nestricata umanitate. Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică. Aceste remarci confirmă importanța căsătoriei creștine în procesul desăvârșirii, ca una care mijlocește harul Sfântului Duh, fapt surprins de părintele Vasile Răducă, care susține că în căsătorie se creează mediul concret în care individualismul și izolarea sunt depășite în procesul de autodăruire și împlinire a celor doi soți, se dă posibilitatea omului să-și ducă viața în iubire și să facă din această iubire normă a vieții. În familie se începe procesul de împlinire a exigențelor moralei Sfintei Evanghelii, de altfel fiecare om, fie el călugăr sau căsătorit trece prin viața de familie și o cunoaște, de aceea putem spune că de această încifrare a căsătoriei în ordinea sacră a vieții în Hristos depinde scopul primordial al căsătoriei și anume desăvârșirea, soții primind în Taina Nunții harul în vederea împlinirii celor necesare îndumnezeirii.

Toată binecuvântarea și harul primite prin această Sfântă Taină sunt posibile datorită lui Hristos, Care întărește această legătură dintre bărbat și femeie și o înalță, din ordinea naturii, în ordinea harului, învăluind-o prin participarea Sa la nunta de la Cana, în ambianța harică ce iradia din Persoana Sa. Săvârșind acolo cea dintâi minune, prin puterea Sa mai presus de fire și dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin harul Său, El vrea să arate că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei. De asemenea, Jean Claude-Larchet spunea că preschimbarea iubirii prin har e prefigurată la nunta din Cana, prin minunea prefacerii apei în vin. Vinul închipuie puternica și preafrumoasa iubire a soților de la începutul căsniciei, sfârșirea lui arată că și ea sfârșește, pălește, se sleiește și se surpă sub povara obișnuinței și a traiului de zi cu zi, o face să piară egoismul, vădit prin patimi care terfelesc iubirea. Vasele de piatră închipuie mijloacele legaliste ale Vechiului Testament de a întemeia și a face să dureze iubirea în căsnicie – respectarea făgăduinței, a legământului sau a contractului dintre soți. Hristos însă preschimbă direa și rostul iubirii, El preface apa (adică iubirea ca simțământ sau eros) în vin (într-o stare duhovnicească care poartă chipul iubirii de aproapele, adică în agape).

Toate acestea sunt în acord cu ceea ce spunea Sf. Ioan Gură de Aur – Căsătoria vine de la Dumnezeu, mai întâi la instituirea sa primară apoi în înălțarea ei prin Iisus Hristos la demnitatea de Taină, Dumnezeu alegând pentru creaturile Sale drumul potrivit pentru fiecare în parte, în două stări: una mai sublimă, fecioria, iar cealaltă mai accesibilă mulțimii căsătoria. Apoi, marele antiohian aseamănă pe oameni cu niște păsări și spună – celor tari El le deschide imensitatea și poruncește dezvoltarea spre stările îngerești ale cumpătării. Pentru cele mai slabe construiește cuibul căsătoriei, unde ele își vor griji slăbiciunea lor. Însă și acest cuib, El îl face încă sublim, îl înconjoară cu legislația care-l înnobilează și-l apără pentru că Dumnezeu este legiuitorul așezării ei. El o ridică la demnitatea de Taină. Și ca ultimă și nespusă măreție, El o face imaginea cuprinzătoare a unirii Cuvântului Său cu natura omenească.

Așadar, acestea ne confirmă importanța și autoritatea pe care Dumnezeu le acordă Sfintei Taine a Cununiei, ca un mijloc de îndumnezeire a persoanei umane prin viețuirea alături de o alta față de care se simte atras, tocmai de aceea Sfinții Părinți nu au ezitat să condamne pe cei care s-au opus căsătoriei și i-au negat sfințenia și rolul ei în desăvârșire. Astfel, avem canoane care ne semnalează pedepsele sau epitimiile celor care au asemenea păreri.

Canonul 51 Apostolic : Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau oricine din catalogul preoțesc, se ține departe de nuntă, nu pentru înfrânare, ci din scârbă, trecând cu vederea că toate sunt bune foarte și că bărbat și femeie l-a făcut Dumnezeu pe om, ci hulind, ar cleveti făptura, ori să se îndrepte, ori să se caterisească și să se îndepărteze din Biserică. Asemenea și laicul.

Canonul 1 de la siodul de la Gangra – Dacă cineva ar defăima nunta și pe aceea ce se culcă cu bărbatul ei, creincioasă fiind și evlavioasă, ar urgisi-o sau ar defăima-o, ca și cum nu ar putea intra în împărăția cea cerească, să fie anatema.

De asemenea, canonul 9 al aceluiași sinod spune – Dacă cineva se dedică fecioriei și înfrânării nu pentru bunătatea și sinfțenia fecioriei, ci pentru că scârbindu-se se îndepărtează de căsătorie, să fie anatema. Asemenea canonului 10 și 14 ale sinodului de la Gangra.

De aceleași lucruri se ocupă și Sfântul Ioan Gură de Aur în prima parte a tratatului Despre Feciorie, el acuză pe ereticii care practicau fecioria pentru că vedeau în căsătorie un lucru necurat, de aceea le spune că – înfrânarea și castitatea ereticilor e mai rea decât desfrânarea altora, pentru că fecioria ereticilor este curat o născocire a vicleniei diavolului. De asemenea, clarifică că iudeii privesc cu dezgust frumusețea fecioriei, păgânii o admiră și se minunează de ea. Dar numai Biserica lui Dumnezeu, numai creștinii o pun în practică și o râvnesc. Pe când, fecioria ereticilor nu e adevărată pentru că – nu iubesc pe singurul bărbat vrednic de iubire, pe Hristos, ci Îl înlocuiesc cu altul, care nu-i Dumnezeu și deoarece au renunțat la căsătorie pentru că o socotesc un lucru rău, iar o dată ce au legiuit că este rea căsătoria, s-au lipsit prin însăși această legiuire de cununile fecioriei. Iar, cei care se abțin de la rău n-au dreptul la cununi; singurul lor drept este de a nu fi pedepsiți, laudă și admirație se cuvin numai celor ce săvârșesc binele, nu celor ce se feresc de a face răul. Așadar, Sfântul Ioan îi îndeamnă – să înceteze ereticii de a se mai chinui zadarnic ca sa trăiască în feciorie! Nu vor primi nicio răsplată, deoarece ereticii îmbrățișează fecioria ca să dea legi potrivnice legilor lui Dumnezeu; noi însă trăim în feciorie ca să facem, voia lui Dumnezeu.

Aceste clarificări ne ajută să vedem cât de mult s-a preocupat Biserica de locul căsătorie în interiorul său și cât de mult a apărat-o de erezii și de un înțeles greșit pe care ea îl primea în ochii anumitor creștini mai râvnitori, deoarece cununia creștină întemeiază o legătură mai presus de fire între bărbat și femeie, pentru că Dumnezeu Însuși e făptuitorul și chezașul unirii lor, izbăvind-o de vremelnicie și dându-i statura veșniciei, după cuvântul lui Hristos: „ Ce a unit Dumnezeu omul să nu despartă ” (Mt. 19,6).

Am încercat să demonstrăm faptul că instituția căsătoriei nu a fost cu nimic înjosită sau neglijată de Sfinții Părinți în general și de Sf. Ioan Gură de Aur în special, ci ea are locul său bine delimitat în creștinism, cu rolul ei specific în desăvârșirea persoanei și îndreptarea acesteia pe calea împlinirii poruncilor. De aceea, nu vom continua cu aceste relătări asupra căsătoriei, ci ne vom ocupa mai îndeaproape de curăția și castitatea care pot fi practicate în viața de familie, considerând că acest aspect este relevant pentru studiul de față.

4. c. Castitatea în viața de familie

Acest aspect este, poate, cel mai neluat în seamă atunci când se vorbește despre căsătorie și rolul ei în desărvârșirea persoanei umane. Sfântul Ioan Gură de Aur nu socotește căsătoria un lucru rău, prin care s-ar pierde o anumită stare de curăție păstrată până la momentul nunții, ci o laudă în mod deosebit, pentru că ea este un port al castității pentru aceia care doresc să o folosească cum se cuvine, potolind sălbăticia firii. Căci, asemenea unui stăvilar, căsătoria oferă posibilitatea îndreptățirii însoțirii trupești și, astfel, zăgăzuiește valurile poftei trupești. Ea ne liniștește și ne păzește. Deoarece însoțirea matrimonială constituie cea mai apropiată unire dintre bărbat și femeie, hărăzită atât procreării și creșterii copiilor, cât și orientării spre castitate a poftei trupești. Ea este port sigur care îi ajută e soți să înfrunte luptele și vicisitudinile vieții și să se dezvolte pe deplin ca ființe iubitoare.

Mai mult decât atât, Sfântul Vasile cel Mare consideră că a duce o viață castă fiind căsătorit și trăind în mijlocul ispitelor e mult mai greu decât fecioria celor din mănăstire, astfel spune – așadar tu care ai preferat căsătoria să nu insiști ca și cum ai avea dreptul să îmbrățișezi viața lumii. Căci pentru dobândirea mântuirii este nevoie de multe osteneli și de pază după ce ai preferat să trăiești în mijlocul curselor și al tăriei puterilor răzvrătite și ai în jurul tău excitările păcatelor și trezești toate simțurile tale ziua și noapte către dorința lor. La același lucru se referă și Sfântul Ioan Gură de Aur în tratatul Despre preoție – dacă cineva admiră o viață de pustnic, departe de lume și îmbulzeală, recunosc în aceasta un exemplu de rezistență și răbdare, dar aceasta nu e o dovadă suficientă de bărbăție duhovnicească absolută. În port cârmaciul nu-și poate arăta priceperea sa pe deplin, dar nimeni nu-i va pune la îndoiala calitatea de cârmaci desăvârșit celui care, aflat pe mare, își îndreaptă corabia spre liman în mijlocul furtunii. Prin urmare, să nu revărsăm o admirație excesivă asupra monahului fiindcă, viețuind de unul singur, se ferește de agitația lumii și nu face multe păcate grave, căci sufletul lui nu este, de fapt, nici încântat, nici ispitit de ceva anume. Dar dacă un om care se dăruiește întregii comunități și care este obligat să îndure păcatele tuturor rămâne totuși ferm și neșovăielnic, cârmuindu-și sufletul în mijlocul furtunii ca și cum s-ar afla în deplină liniște, atunci acela merită ovațiile și admirația tuturor, pentru că el își dovedește astfel bărbăția cu adevărat. Observăm că, în opinia sa, desăvârșirea nu depinde atât de o stare sau de un loc, ci de bărbăția și curajul arătate în lupta pentru dobândirea împărăției lui Dumnezeu, astfel căsătoria poate fi superioară monahismului prin mărturia și virtutea arătate în mijlocul ispitelor.

Totodată căsătoria este o formă de martiriu, o imagine și o experiență ce anticipează noua făptură în care erosul, purificat prin castitatea inerentă vieții de familie și eliberat de senzualitate, este transformat într-o dorință neegoistă și o preocupare activă pentru binele celuilalt, căsătoria devine o intrare în Impărăție prin răstignire. Înțelesul pe care Biserica îl dă legăturilor trupești în căsătorie, cum se arată în slujba cununiei și la Părinții Bisericii răsăritene, le arată că sunt prin fire bune în sine și că pot fi lipsite de poftă. În contextul căsătoriei curăția este credincioșia față de soț și o stare de gingășie, demnitate și cumpătare în legăturile trupești. Biserica se roagă ca Domnul Dumnezeu să dăruiască nuntă cinstită și pat neîntinat mirilor și Să binevoiască să petreacă viața lor împreună fără prihană, fapt ce a determinat pe Sfântul Pafnutie, episcop și călugăr făcător de minuni să apere căsătoria la Sinodul I Ecumeni de la Nicea din 325 și săă spună că – unirea dintre soții uniți prin Sfânta Taină a Cununiei se desfășoară în curăție.

Fapt confirmat cu tărie de Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariul la epistola către Coloseni – dacă lepezi de la tine petrecerile necuviinciose, Hristos Însuși va veni la nunta ta, iar unde merge Hristos, vine și ceata îngerilor. De vei voi astfel, El pentru tine mai mare minune decât în Cana va săvârși, prefăcând apa patimilor tale nestatornice în vinul unirii celei duhovnicești. Ceea ce se anticipa deja în Așezămintele Sfinților Apostoli – bărbatul și femeia lui, când se însoțesc în căsnicia legiuită, sculându-se unul de la altul se pot ruga fără vreo opreliște și fără a se spăla sunt curați. Observăm că legătura trupească nu a întinat cu nimic pe om, dar avertizează în continuare că oricine ademenește și defrânează cu femeia altui bărbat, ori desfrânează cu o curvă, când se scoală de la aceasta, chiar de s-ar spăla cu întregul ocean și cu toate râurile, nu poate fi curat.

Este foarte ușor de observat că legăturile trupești nu sunt rele în sine, ci reaua întrebuințare le face să devină păcate și să întineze pe om, de așa măsura încât Sf. Apostol Pavel spune că – orice păcat pe care-l săvârșește omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuiește în însuși trupul său, care este templu al Duhului Sfânt (1 Cor. 6, 18).

Observăm că legăturile trupești în cadrul căsătoriei, departe de a fi căi de întinare a firii umane, ele ajută ca bărbatul să se întregească prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei și numai împreună cu ea bărbatul formează omul întreg și numai în unire cu ea se realizează ca bărbat. Și femeia la fel. Căci bărbatul e cel ce completează femeia, și viceversa. Și dacă bărbatul nu completează de fapt femeia și nu e completat de ea, nu se realizează ca bărbat, precum nici ea ca femeie. În felul acesta, în femeia lui, bărbatul are cealaltă jumătate a speciei, și viceversa, încât nici unul nu are nevoie de alt bărbat sau de altă femeie.

Un alt aspect este legat de păstrarea fecioriei până la căsătorie, despre care Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește ca despre o condiție a necesară celor ce țintesc desăvârșirea – de aici, de la această lipsă de grijă pornesc toate relele, în primul rând obișnuința cu păcatul, ceea ce îi predispune pe soți la infidelitate conugală, la alunecarea cu ușurință în preadesfrânare care aduce multe necazuri în familie. Dar cel care a fost înțelept și cumpătat și mai înainte de nuntă, cu atât mai mult va fi și după nuntă, pe când cel ce a deprins a desfrâna mai înainte de nuntă, va face aceasta și după nuntă. Pentru că viața în căsătorie este un mod de viață, o expresie dinamică a iubirii cu adevărat libere de orice patimă, o chemare a omului concret, bărbat și femeie, să pășească împreună pe calea desăvârșirii, ea nu e un mod de viață închis și individual, ci o posibilitate de a realiza ceea ce trebuie să devenim, arzând de iubire. În același sens numește pe fecioara care s-a înfrânat până în ziua nunții – vas sfânt, porfiră, care nu i se cuvin decât Împăratului tuturor, este o mireasă care are totdeauna nunta feciorelnică. Cât de fericită e nunta în care așternutul e feciorelnic, exclama sfântul Ioan Hrisostom.

Numind-o port al castității, Sf. Ioan Gură de Aur, consideră că ea a fost instituită pentru procrearea copiilor, dar și pentru a potoli văpaia poftelor firii noastre, Sf. Apostol Pavel spunea că din cauza desfrânării, fiecare să-și aibă femeia sa, aceasta pentru că după ce pământul s-a umplut de oameni, scopul principal al căsătoriei a rămas înlăturarea destrăbălării și a desfrânării. El mai spune că fiecare căsătorie trebuie să aibă scopul de a lucra la păstrarea curăției, cum se cere și în slujba Sfintei Taine a Cununiei – pentru ca să dea lor viață cumpătată, adică curăție și naștere de prunci buni spre folos.

Un rol important în cultivarea acestei castității și curății specifice căsătorie îl au părinții, aceștia având obligația de a conștientiza faptul că violența poftei simțurilor este foarte mare la tineri, de aceea ei trebuie să facă tot ce le stă în putință spre a le potoli pornirile, spre a pune frâu puternic tinereții cu frica și cu sfatul, așa încât aceștia să fugă de poftele rușinoase, păstrându-și castitatea. Din aceeași teamă de desfrâu Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă părinții să nu-i lase pe tineri de capul lor, ci cunoscând văpaia poftei, să se străduiască să-i căsătorească potrivit legii lui Dumnezeu, înainte de a se tăvăli în desfrâu, ca să-și păstreze castitatea și să nu se pângărească de desfrânare. Căsătoria să le dea, astfel, ajutorul necesar pentru a își potoli pornirile trupului și să scape de osândă. Ca o taină a libertății, pusă în slujba iubirii, căsătoria asigură naturii umane autenticitate și puritate.

În legătură cu acest subiect, Sfântul Ioan Gură de Aur se întreba – socoți că e puțin lucru ca în căsătorie să se unească un fecior cu o fecioară ? Și tot el răspundea – Nu e un lucru mic și pentru cumințenia femeii, nu numai pentru cea a tânărului. Oare atunci afecțiunea nu va fi mai curată ? Iar – ceea ce e mai mare decât toate – oare Dumnezeu nu va fi atunci mai milostiv și nu va umple căsătoria aceea de mii de binecuvântări, atunci cînd ei se vor uni așa cum a poruncit El ?. Este ușor de observat că păstrarea fecioriei până la căsătorie o înalță pe aceasta până la starea îngerească, precum monahismul, deoarece ei se înfrânează, își iau oarecum un vot al castității pentru a se putea bucura împreună de binecuvântările lui Dumnezeu, care se vor revărsa din belșug asupra celor care au uitat de cele pământești pentru iubirea dintre ei și mai presus de toate de dragul lui Dumnezeu, Care va fi prezent tainic in viitoarea lor familie.

Astăzi, deși promovate atât de intens pornografia, libertinajul sexual și homosexualitatea, totusi Virgiliu Gheorghe ne amintește că acest fenomen al păstrării fecioriei până la căsătorie, nu este unul izolat la scara globală. În Statele Unite ale Americii, și asta nu se vede la televizor, sute de mii de elevi și studenți depun public legământul fecioriei. Nu le este rusșine, ba mai mult, este un gest de mare demnitate și cinste în comunitățile în care trăiesc. Lumea începe să se trezească, să înțeleagă faptul că toată nebunia revoluției sexuale nu a adus mai multă libertate și fericire în lume, ci dimpotrivă, a înlănțuit omenirea cu legăturile strânse ale dependenței de sex și i-a dat mai ales pe tineri pe mâinile deznădejdii. E demn de observat că ecoul nu s-a lăsat așteptat nici la noi, iar domnul Claudiu Bălan a inițiat o campanie online intitulată „Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”, care s-a materializat într-un volum cu articole și mărturii ale tinerilor care au împlinit această frumoasă jertfă, dar și a acelora care au pierdut-o, dar au realizat greșeala și au pornit pe calea ei.

Astfel, această hotărâre are ca prim efect apropierea față de persoana iubită pe o bază sentimentală și construirea unei relații solide care în timp să poată deveni o nouă familie. Al doilea efect este unirea în Taina Cununiei la o vârstă mai fragedă, iar al treilea efect este loialitatea pe care o vor demonstra unul față de altul, așadar păstrarea fecioriei până la căsătorie este garanția unei familii împlinite, ei fiind un adevărat model pentru o societate în derivă. Deci, păstrarea fecioriei până la căsătorie atrage binecuvântarea lui Dumnezeu și solidifică relația dintre soți, demn de remarcat este legătura atât de strânsă între feciorie și căsătorie, ele se completează și se zidesc una pe alta, fecioria învață înfrânarea, iar căsătoria dăruirea de sine, până la jertfa de sine, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea în acest sens – Dumnezeu va fi cu multă îndurare față de această căsătorie și o va umple de nenumărate binecuvântări.

Așadar, Sf. Ioan Gură de Aur e foarte actual și în această privință, astăzi când desfrâul și ușurătatea sunt mai prezente ca oricând, el spune că – la început căsătoria avea aceste două pricini : nașterea de copii și potolirea poftelor. În urmă însă, după ce s-a umplut de oameni pământul, marea și toată lumea, căsătoria nu mai are decât o pricină pentru a exista: îndepărtarea desfrâului și a desfrânării. Căsătoria este de mare folos pentru cei care și acum, după predicarea Evangheliei, se tăvălesc în mocirla patimilor, pentru cei care doresc să ducă o viață asemănătoare porcilor, pentru cei care nu se pot stăpâni de a-și strica trupul și sufletul în locașurile de desfrâu. Pentru aceștia, deci, căsătoria este de mare folos, căci îi scapă de necurăție, îi scapă de umblatul din femeie în femeie și le dă putința să trăiască în sfințenie și castitate. Se poate vedea că în căsătorie se acordă posibilitatea traiului în sfințenie și castitate, întocmai ca unui monah, tocmai de aceea tot Sfântul Ioan spunea că – bună este căsătoria, pentru că-l face pe om să păzească curăția și nu-l lasă să cadă în desfrânare și să moară. Nu defăima, deci, căsătoria! Este de mare folos. Nu lasă ca mădularele lui Hristos să ajungă mădularele unei desfrânate și nici nu îngăduie ca templul cel sfânt să ajungă pângărit și necurat. Pentru acesta e bună căsătoria, pentru că sprijină și îndreaptă pe cel care e pe cale să cadă.

Deci, se poate vorbi de castitate în viața de familie, deoarece relațiile intime dintre soți sunt binecuvântate în cadrul Sfintei Taine a Cununiei, iar ele au un scop precis, nelăsând firea căzută să se sălbăticească, în plus cei care și-au păstrat fecioria până la nuntă se aseamănă foarte mult cu monahii, ei experimentând renunțarea la sexualitatea inerentă firii omenești, asemenea celor care au depus votul fecioriei la tunderea în monahism, iar uneori trec prin chinuri chiar mai mari, ca unii care s-au cunoscut trupește. Remarcăm asemănările dintre cei care trăiesc căsătoria după poruncile Mântuitorului și monahii care se supun sfaturilor evanghelice.

5. Fecioria și căsătoria – căi de desăvârșire

După ce am analizat fiecare cale în parte, atât fecioria în calitatea ei de drum spre desăvârșire, prin renunțarea la lumesc, cât și căsătoria ca modalitate de realizare a desăvârșirii în lume, acum e momentul să analizăm ceea ce au ele în comun, dacă ele sunt complementare și duc către același scop – desăvârșirea.

Omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu, tocmai de aceea se bucură de o atât de mare prețuire din partea lui Dumnezeu, dar dacă suntem atenți la sfatul treimic cu privire la crearea omului observăm că Dumnezeu nu și-a împlinit sfatul Său. Astfel, fiind programați să fim creați după chipul și după asemănarea lui Dumnezeu, am ajuns să fim plăsmuiți doar după chipul lui Dumnezeu. Fapt explicat de Sfântul Vasile cel Mare astfel: „Pe una o avem prin creație, pe cealaltă o dobândim prin libera noastră voință. Ne-a fost menit să fim născuți după chipul lui Dumnezeu, iar prin voință liberă ajungem să fim după asemănarea lui Dumnezeu”.

Asemănarea cu Dumnezeu va constitui tema acestui capitol sau cum a mai fost ea numită – îndumnezeirea, sfințirea sau desăvârșirea omului, după cuvântul Mântuitorului – fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru desăvârșit este. Astfel la Sfântul Dionisie Areopagitul este una din cele trei trepte ale vieții spirituale, după katharsis și photismos, teleiosis este desăvârșirea sau treapta cea mai înaltă a vieții spirituale, pe când la Sfântul Maxim Mărturisitorul această etapă finală poartă denumirea de theologia, care este sinonimă cu via unitiva din scolastică, dar și cu theosis, care marchează îndumnezeirea. Este stare de îndumnezeire a omului pătruns e energiile divine – exprimă idealul religios al Răsăritului. Antropologia răsăriteană este ontologia deificării, iluminarea progresivă a omului și a lumii, prin Tainele și Liturghia ei, Biserica este locul acestei metamorfoze care atestă viața divină în universul uman.

Despre desăvârșire vorbește Constantin Noica ca despre o împlinire, a umanului în cazul nostru. La origine acest cuvânt era o locuțiune adverbială compusă din prepoziția de, cu înțelesul de până la și substantivul verbal săvârșit, amândouă cu sensul de până la sfârșit, indicând astfel o finalitate, dar el devine „cu totul” sau „pe deplin” în noul înțeles, care nu se mai limitează la o finalitate, de altfel în limba veche era de cele mai multe ori încă adverb și invariabil, dar va deveni adjectiv, apoi se va ridica la treapta de substantiv si va ajunge până la a fi și verb. Deși o înțelege ca pe o formă plină, definitivă, ca o împlinire sau deplinătate, totuși desăvârșirea la om capătă sensul de ceva care este în curs de săvârșire, pentru că desăvârșirea nu poate implica ceva static, ea este lucrare, desăvârșire fără săvârșire este o nedesăvârșire și un risc.

Îndumnezeirea este deci, desăvârșirea și deplina pătrundere a omului de Dumnezeu, dat fiind că în alt chip el nu poate ajunge la desăvârșirea și la deplina spiritualizare, ea începe la Botez, întinzându-se de-a lungul întregului urcuș spiritual al omului, în care sunt active și puterile lui, adică de-a lungul purificării de patimi, al dobândirii virtuților și al iluminării, dar ea nu se oprește niciodată, chiar continuă și dincolo de limita ultimă a puterilor naturii umane, la infinit prin intermediul harului.

Desăvârșire e zugrăvită de pr. Ioan G. Coman în termeni foarte frumoși, el spune că acest cuvânt scump și înaripat care mângâie sufletul omenesc de mii de ani nu va pieri niciodată din limba popoarelor, desăvârșirea e un progres continuu, e spor necontenit, e urcuș neîncetat pe scara de aur care duce la palatul de lumină a vieții fericite, desăvârșirea este suma tuturor strădaniilor noastre de a ajunge mai bine și mai sus, e vârful sau piscul la care ne-au dus strădaniile noastre și se manifestă ca o continuă stare de mișcare, de frământare și de avânt, ea este specifică sufletului, tocmai de aceea poate și trebuie împlinită de orice creștin authentic, ca împlinire a vocației sale.

Această stare, potrivit liberei voințe, există în noi ca posibilitate, însă o primim înlăuntru nostru numai prin lucrare, dacă Dumnezeu nu ar fi pregătit dinainte și nu ne-ar fi dăruit puterea de a fi după asemănarea Sa, noi nu am fi dobândit prin propria putere asemănarea cu Dumnezeu, deci ne-a creat cu capacitatea de a ne asemăna cu El, astfel putem fi proprii lucrători ai asemănării cu Dumnezeu, pentru ca răsplata ostenelii să fie a noastră. Așadar prin faptul că suntem creați după chip posedăm rațiunea, iar după asemănare devin atunci când ajung creștin. Iar definiția creștinismului este asemănarea cu Dumnezeu, atât cât îi este cu putință firii omenești. Așadar, fiecare om are posibilitatea de a se asemăna cu Creatorul, tocmai de aceea suntem de părere că desăvârșirea poate fi atinsă nu doar în monahism prin traiul în feciorie și lepădare de lume, dar mai ales pentru omul zilelor noastre în viața de familia prin Taina Căsătoriei.

Omul a fost creat de la început bărbat și femeie. Amândoi sunt creați după chipul lui Dumnezeu și chemați la asemănarea cu Dumnezeu. Cu toate că fiecare este o entitate aparte, deci pot dobândi desăvârșirea individual, atât bărbatul cât și femeia tind unul spre altul în asemenea măsură, încât ajung un singur trup (Gen. 3,23). Astfel, împlinirea și desăvârșirea umanului se realizează în mod normal prin unirea masculinului cu femininul, ca o refacere a legăturii primordiale, dar scopul acesteia trebuie să fie dobândirea întregii înțelepciuni și a neprihănirii din Paradisul lui Adam și al Evei, ceea ce a dat naștere unei a doua căi de a atinge desăvârșirea, monahismul sau viața feciorelnică, care implică renunțarea la relațiile trupești și la unirea specifică căsătoriei.

Tocmai de aceea, scopul căsătoriei, ca și al călugăriei, cum se observă în omiliile Sf. Ioan Gură de Aur – nunta a fost rânduită nu ca să ne destrăbălăm, nici să ne desfrânăm, ci ca să dobândim întreaga înțelepciune. Două sunt pricinile pentru care s-a rânduit nunta: să dobândim întreaga înțelepciune și să devenim părinți. Dintre acestea două, întâietate are întreaga înțelepciune – este de a dobândi întreaga înțelepciune, care este de fapt firea întregă, nevătămată de păcat, nedespărțită de Creator, aceea de care se bucura Adam în Rai. Căsătoria, dacă o privim cu adevărat creștinește, este o șansă de îndumnezeire a omului, fără nici cea mai mică scădere – ca finalitate – față de alte căi. Singura deosebire este că se pleacă din alt punct. Că ambele sunt căi spre îndumnezeire ne spune și Sfântul Maxim în tâlcuirea dată Schimbării la Față din Ambigua- lângă Cuvântul sunt tainele căsătoriei și ale necăsătoriei, cea dintâi prin Moise care nu a fost împiedicat de căsătorie să se facă iubitor al slavei dumnezeiești, cea de a doua prin Ilie, care a rămas cu totul curat de legătura căsătoriei. Prin aceasta Cuvântul și Dumnezeu vestește că înfiază tainic pe cei ce le chivernisesc pe acestea prin rațiune, după legile stabilite dumnezeiește cu privire a ele – deci prezența lui Moise și a lui Ilie lângă Hristos în slavă înseamnă că și cei căsătoriți (reprezentați prin Moise) și călugării (reprezentați prin Ilie) sunt chemați la acea lumină lucitoare, astfel totul depinde de rațiunea care ne îndruma viața și de conformitatea ei cu poruncile lui Hristos.

E cert că Ortodoxia privește căsătoria ca pe o vocație creștină, o unire în și cu Hristos. Ținta finală a acestei vocații este identică cu a monahismului – îndrumnezeirea sau participarea la viața lui Dumnezeu. Ca și monahismul, căsătoria creștină presupune o continua asceză: o luptă spirituală bazată pe pocăința permanentă, tocmai de aceea, la adevărata feciorie și adevărata căsătorie se ajunge pe același drum al crucii – negarea de sine și dăruirea ascetică de sine.

Revenind la Sfântul Ioan Gură de Aur, acesta consideră fecioria superioară căsătoriei în tratatul Despre feciorie, dar este important să aducem câteva lămuriri asupra vieții și mentalității sfântului Ioan din vremea scrierii.

În primul rând, chiar și în toiul celor mai acerbe descrieri, prilejuite de elogiul adus fecioriei în scrierile sale din tinerețe, ale neajunsurilor și dificultăților proprii căsătoriei, Sf. Ioan nu a etichetat căsătoria drept nepotrivită sau nocivă, e caracteristic în acest sens un fragment din tratatul în care laudă fecioria – din concepția noastră asupra căsătoriei rezultă două câștiguri: unul, că nu hulim creația lui Dumnezeu; al doilea că nu înjosim fecioria, ci, dimpotrivă, o facem cu mult mai sfântă. Cel care hulește căsătoria răpește și slava fecioriei. Cel care laudă căsătoria pune în lumină și mai mult minunăția fecioriei și o face mai strălucită.

De asemenea, dacă este necurată nunta, apoi sunt necurate toate făpturile care se nasc prin căsătorie, ca să nu spun că-i necurată însăși firea omenească. Sfântul Ioan considera aceste două căi complementare, dar principala coordonată a scrierilor sale din tinerețe, atunci când se nevoia prin munții Antiohiei, este aceea că, în timp ce căsătoria este bună, fecioria este și mai bună, deoarece e mai apropiată de viața îngerească, are o dimensiune eshatologică, făcând cunoscut pe pământ într-un mod tangibil o parte din viața dusă în ceruri.

Totuși, Sfântul Părinte le amintește monahilor că ceea ce este important în drumul spre desăvârșire este curăția inimii, căci dacă ești lipsit de virtute personală și ascultare față de Biserică cea adevarată, un trup feciorelnic nu ajută la nimic, de aceea definește adevărata feciorie într-un comentariu la epistola către evrei astfel – El nu spunea aceste lucruri (2 Cor. 11,2) referindu-se la fecioare, ci la întregul trup al Bisericii, la pleroma ei. Căci sufletul nestricăcios este feciorelnic, chiar dacă persoana este căsătorită, este feciorelnic în esența fecioriei, în ceea ce are acesta mai minunat. Căci fecioria trupească este doar înssoțitoarea și umbra fecioriei sufletești, care este adevărata feciorie. Căci Dumnezeu caută fecioria sufletului. Așadar, problema nu se referă neapărat la calea pe care o alegem, ci la angajarea în dobândirea fecioriei sufletești, care ține doar de sufletul omului, care rămâne nestricăcios și în căsătorie.

Un alt loc în care Sf. Ioan arată egalitatea și finalitatea comună a vieții în feciorie și a celei din cadrul familiei este în omilia acestuia către cei care atacă viața monahală – vă înșelați dacă credeți cumva că există unele cerințe pentru cel care trăiește în lume și alte cerințe pentru călugăr. Deosebirea dintre ei este că unul este căsătorit, iar celălalt nu, cât privește celelalte privințe, vor da socoteală și unul și altul la fel. Căci toți oamenii trebuie să ajungă în același loc, e greșită ideea că monahului i s-ar cere o mai mare desăvârșire, în timp ce restul oamenilor au voie să trăiască în delăsare și nepurtare de grijă, de fapt ni se cere tuturor aceiași luare aminte. Putem intui de aici că Sf. Ioan încerca să apere viața în feciorie, care sub influența iudaismului, dar și a lenevirii oamenilor de atunci pentru virtute, era atacată și desconsiderată, tocmai de aceea în unele cazuri laudă fecioria în defavoarea căsătoriei, dar în nici un caz nu e desconsideră, fragmentul care urmează este relevant în acest sens – din pricina slăbiciunii voinței au părăsit sudorile și ostenelile pentru păzirea fecioriei. Osândesc fecioria, declară că e de prisos, cu intenția de a-și acoperi propria lor trândăvie, pentru a părea în ochii lumii că nu îndepărtează de la ei aceste nevoințe din pricina nepăsării lor, ci din pricina unei drepte judecăți.

O altă motivație a superiorității fecioriei în gândirea hrisostomică se referă la grijile lumești și la complexele frământări inerente vieții conjugale, o problematică practică, din experiența și observațiile sale i se părea că este mai ușor să trăiești o viață virtuoasă dacă ești necăsătorit decât dacă ești căsătorit. Astfel vom expune câteva fragmente din tratatul despre feciorie, care relevă acest aspect. E important de precizat că aceste aspecte se referă în special la luptele fizice și sociale pe care le au cei căsătoriți, pe când la cei care rămân în feciorie lupta se dă direct cu diavolul, cum vom vedea putin mai jos.

Sf. Ioan consideră că într-adevăr, căsătoria este un lanț, nu numai din pricina mulțimii grijilor, nici numai din pricina supărărilor de fiecare zi, dar din pricină că silește pe cei căsătoriți să se supună unul altuia mai cumplit de cum se supune o slugă stăpânului său. De asemenea, sufletele celor căsătoriți, pe lângă propriile lor griji și necazuri, mai au și necazul ce le vine de pe urma legăturii ce-i înlănțuie unul de altul, necaz care-i strânge mai cumplit decât orice laț și le răpește amândurora libertatea, prin aceea că nu dă exclusiv unuia singur conducerea, ci împarte puterea ei și la unul, și la altul. Aceste fragmente le putem lega de concepția majorității din acea vreme despre greutatea fecioriei, tocmai de aceea ierarhul se vede nevoit să facă o reglare a acestor concepții arătând că și în căsătorie există multe greutăți, aceasta se vede din mulțimea de referiri la calea mai ușoară a fecioriei făcute înainte de a descoperi greutățile căsătoriei, cum observăm în următoarele citate.

„Unde e moarte, acolo e și căsătorie; dacă nu există moarte, nu urmează nici căsătorie. Fecioria nu are aceste urmări; e totdeauna folositoare, totdeauna bună, totdeauna fericită; și înainte de moarte, și după moarte; și înainte de a exista pe lume căsătorie, și după ce a venit pe lume căsătoria”. Se observă legătura căsătorie moarte și cea dintre feciorie și viața fericită.

De asemenea, e dat Sf. Apostol Pavel ca exemplu, el vrea ca această virtute extraordinară, fecioria, să fie îmbrățișată de toți ucenicii săi; nu pretinde că el are ceva mai mult decât ei, ba, dimpotrivă, vrea ca toți să fie în toate la fel cu el. Și tocmai pentru că traiul în feciorie părea un lucru greu; nu părea un lucru ușor pentru majoritatea credincioșilor. Voind însă să arate că traiul în feciorie este un lucru ușor, dă ca pildă pe un om care pune în practică această virtute, pentru ca nu cumva credincioșii să socotească fecioria un lucru foarte împovorător și pentru ca ei să pășească cu curaj pe aceeași cale, uitându-se la cel care merge înaintea lor. După ce lămurește acest aspect, Sf. Ioan nu uită să-și avertizeze ascultătorii despre greutățile care pot apărea în viața celui ce renunță la viața afectivă.

Cum am amintit deja, când Sf. Ioan se referă la lupta pentru virtute, recunoaște că prin calea fecioriei omul este ispitit din multe direcții, mai ales din partea trupului, care tinde firesc spre jumătatea sa, tocmai de aici se poate extrage cununa superiorității celor ce trăiesc renunțând la legăturile trupești, dar în deplină armonie cu celelalte virtuți.

Astfel, consideră că nu numai diavolul supără mai cumplit pe cei necăsătoriți, ci și tăunul poftei. Ceea ce deja face mai lesnicioasă și oarecum mai sigură calea căsătoriei, de aceea continuă susținând că cei căsătoriți se bucură, în primul rând, de o mai mare liniște; în al doilea rând, chiar dacă flacăra poftei tinde vreodată să se urce la înălțime, traiul împreună dintre bărbat și femeie potolește iute această flacără. Fecioara însă n-are cum să-și stingă focul; se uită cum se ridică, cum se urcă la înălțime; de stins nu-l poate stinge. Încearcă un singur lucru: să nu se ardă în lupta cu focul.

Sfântul Ioan cunoaște cât de grea e fecioria: cunosc tăria acestor lupte; cunosc greutatea războiului. Ca să poți da lupta, ai nevoie de un suflet căruia îi place lupta, de un suflet tare, de un suflet care să lupte până la sânge împotriva poftelor. Și încă o binecuvântare primită de la Dumnezeu, pe cei căsătoriți îi pune din când în când să se înfrâneze, după ce îi lasă să-și potolească simțurile vreme îndelungată în limanul vieții conjugale, ceea ce reprezintă un bun prilej de exercitare a virtuții; pe fecioară însă n-o lasă să răsufle nici o clipă; o pune să stea necontenit pe câmpul de bătălie, să fie asaltată necontenit de poftele trupului, și nu-i îngăduie să lase armele din mâini nici o clipă. Observăm diferența de alegere dintre cele două moduri de viețuire, de altfel ambele dacă sunt trăite și asumate nu pot fi numite ușoare din perspectiva secularizată a omului zilelor noastre.

Considerăm necesar să facem distincția dintre poruncă și sfat evanghelic. Astfel, episodul întâlnirii dintre Mântuitorul și tânărul bogat din Evanghelia Sf. Apostol Matei e foarte relevant. Astfel în capitolul 19, versetele de la 16 la 26, Hristos, întrebat de tânăr ce sa facă ca să moștenească viața veșnică răspunde că e necesar să pazească poruncile, dar apoi pentru a fi desăvârșit e nevoie de sărăcie, aratată de îndemnul de-și vinde averile și de urmarea Sa, ceea ce mulți consideră temeiurile monahismului, constituit pe acest sfat evanghelic și pe cel de dinainte „sunt fameni, care din pântecele maicii lor s-au născut așa, și sunt fameni care au fost făcuți fameni de oameni, și sunt fameni care s-au făcut fameni pe ei înșiși fameni pentru împărăția cerurilor” (Mt. 19,12). Avem toate cele trei voturi monahale cuprinse în acest capitol al Evangheliei după Sf. Ap. Matei, dar toate sunt sub formă de sfat, nici una nu are caracterul de poruncă, cum vedem, de pildă, în predica de pe munte „iubiți pe vrăjmașii voștri”, de aceea putem distinge poruncile ca obligatorii pentru mântuirea noastră, iar sfaturile evanghelice ca pe o cale mai înaltă pentru desăvârșirea celor care au împlinit toate poruncile divine.

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că – fecioria nu-i o poruncă, nici nu aduce cu sine constrângerea poruncii. Pe cei care îmbrățișează de bunăvoie și prin propria lor alegere fecioria, pe aceia îi răsplătește cu bunătățile ei, punându-le pe cap o cunună strălucitoare și plină de flori; iar pe cei care o resping și nu vor să o îmbrățișeze, nici nu-i pedepsește, nici nu-i silește să trăiască în feciorie. Se poate observa foarte ușor că Mântuitorul nu obligă pe nimeni într-o anumită direcție, ci lasă la voia fiecăruia să aleagă calea care i se potrivește spre a dobândi împărăția cerurilor. Acest fapt se datorează măreției fecioriei și durerii pe care o presupune, de aceea nici Hristos, Care a venit pe pământ ca să-i transforme pe oameni în îngeri, nu a îndrăznit să impună fecioria și să o înfățișeze ca pe o lege, ca pe o obligație absolută. Deși a cerut de la oameni chiar și mucenicia, fecioria a lăsat-o totuși la libera alegere.

Fapt confirmat încă odată de Sfîntul Ioan Hrisostom – căci atât de mare este lucrul fecioriei și atât de mare osteneală are trebuință, că, pogorându-se Hristos din cer nici atunci nu a îndrăznit să o poruncească pe aceasta, nici să o suie la rânduiala de lege. Ci a legiuit să murim și să ne răstignim neîncetat, iar a trăi în feciorie nu a legiuit, ci a lăsat să fie la alegerea celor ce ascultă, zicând: „cel ce poate înțelege să înțeleagă”. Fiindcă mare este greutatea lucrului și dificultatea acestor lupte și stâncos foarte este acest ținut al virtuții. Am putut observa astfel diferențele dintre poruncă și sfat în cadrul Sfintei Scripturi, ceea ce oferă o imagine mai nuanțată asupra diferențelor dintre căsătorie și feciorie, dar mai ales a faptului comun, de a conduce omul la desăvârșire.

Sfântul Ioan Damaschin este de accord, atunci când consideră că fecioria ar fi cea care ar trebui să domnească între oameni, dar nu desconsideră căsătoria, ci dimpotrivă o laudă și spune – Bună este nașterea de copii, pe care o aduce căsătoria! Bună este căsătoria din pricina destrăbălărilor! Căsătoria le curmă pe acestea și nu îngăduie furiei poftei să fie mânată spre fapte nelegiuite, din pricina împreunării legale din căsătorie. Bună este căsătoria pentru cei care nu se pot înfrîna! Dar mai bună este fecioria, deoarece cultivă nașterea de copii ai sufletului și aduce lui Dumnezeu rugăciunea, ca un fruct copt. „Cinstită este căsătoria și patul neîntinat, dar pe curvari și pe preacurvari îi va judeca Dumnezeu”. Tot despre nuntă vorbea Sf. Ioan când spunea – să nu socotești nunta a fi piedică în a bineplăcea lui Dumnezeu.. căci dacă nunta, iubite, și creșterea copiilor ar fi fost să fie o piedică în calea virtuții, Ziditorul-a-toate n-ar fi adus în viața noastră nunta.. nu numai că ea nu ne împiedică cu nimic în trăirea filosofiei celei după Dumnezeu dacă noi voim să fim cu mintea trează, ci aduce în viața noastră și multă mângâiere, potolind furiile firii noastre și nelăsând marea să se frământe. Pentru aceasta a dăruit Dumnezeu neamului omenesc această mângâiere.

Deci, este lesene de observat faptul că, cumpătarea, este scopul atât al căsătoriei, cât și al traiului în feciorie, de aceea ea are o însemnătate atât de mare ca premiză a fericirii eshatologice, încât Sf. Ioan Gură de Aur o propune ca rațiune și a căsătoriei, uneori ca singura, alteori ca fiind înaintea nașterii de prunci. Mai sunt însă și patimile trupești, aprinderea trupească, care împiedică cumpătarea într-o așa de mare măsură, încât să propună căsătoria ca leac, doctorie împotriva desfrânării. Acest fapt și posibila înfrânare în cadrul căsătoriei poate aduce aceeași plată cu cea a fecioriei, deoarece soții lucrează împreună la sporirea duhovnicească a cuplului, se sporește virtutea și cumpătarea în cadrul unirii conjugale.

Se poate foarte ușor observa că Sfinții Părinți nu au o problemă cu modul în care alegi să te desăvârșești, importantă este păzirea poruncilor și viața autentic creștină, fapt surprins de Sf. Ioan Gură de Aur în Omiliile sale la Evanghelia Sf. Ev. Matei – Poți trăi și în oraș și să duci viața pe care o duc monahii în pustie, să pui în practică filozofia lor; poți avea și soție, poți locui în casă și în lume și să te rogi, să postești, să fi cu inima zdrobită. Cei de la început, care au fost învățați de apostoli învățătura creștină, locuiau în orașe, dar aveau aceeași evlavie ca și cei care locuiesc pustia. Alții au avut ateliere, ca Priscila și Acvila, toți profeții au avut femei și case, ca Isaia, ca Iezechiel, ca Moise. Și aceasta cu nimic nu le-a vătămat virtutea. Astfel, Sf. Ioan ne îndeamnă – Să-i imităm și noi pe aceștia, să mulțumim necontenit lui Dumnezeu, sa-I înălțăm cântări, să trăim în curățenie sufletească și trupească și să ne îngrijim și de celelalte virtuți, să aducem în orașe filosofia pustiei, ca să fim bineplăcuți înaintea lui Dumnezeu și prețuiți de oameni și să avem parte și de bunătățile cele viitoare.

Concluzii

În acest demers științific am dorit demonstrarea identității de scop dintre cele două căi de desăvârșire din cadrul Ortodoxiei, anume fecioria și căsătoria, folosindu-ne, în mod special, de scrierile Sf. Ioan Gură de Aur, iar pe alocuri le-am întărit cu spusele altor Sfinți Părinți și teologi contemporani, astfel scopul acestora este dobândirea cumpătării – – ea desemnează întreaga înțelepciune sau fecioria sufletească, de care se preocupă atât monahii, feciorelnici, cât și soții care trăiesc în cadrul unei familii binecuvântate prin Sfânta Taină a Cununiei.

Acest fapt l-am auzit surprins într-o frumoasă predică la Duminica Intrării Domnului în Ierusalim, de către părintele Marcel Hancheș, la mănăstirea Oașa, acesta spunea că toți suntem chemați la feciorie, la acea feciorie despre care am vorbit în această lucrare, fecioria sufletului, întrega înțelepciune, pe care o poate dobândi fiecare, ba chiar e necesar să o câștigăm pentru a putea să ne înfățișăm curați înaintea Dreptului Judecător. De altfel, Stylianos Papadopoulos susține că – perspectiva duhovnicească este aceeași și pentru cei căsătoriți și pentru cei din feciorie. Lupta tuturor țintește același final, mântuirea prin comuniunea cu Dumnezeu. Însă se constată ușor că piedicile pentru el căsătorit sunt mai mari decât pentru cel din feciorie.

Odată demonstrat faptul că ambele căi țintesc desăvârșirea ființei umane, după cum am susținut și în argumentarea acestei lucrări, considerăm necesar să reamintim importanța căsătoriei, mai ales în contextul în care trăim, unde deja se atentează la unitatea familiei prin încercarea de introducere a elementelor străine în cadrul ei, cum ar fi căsătoria între persoane de același sex, concubinajul, lipsa binecuvântării primite în Sfânta Taină a Cununiei și alte plăgi ale societății consumeriste și secularizate în care trăim. Pentru a susține actualitatea și necesitatea căsătoriei în societatea de azi, care a uitat utilitatea ei, vom uzita un citat dintr-un filosof creștin, Ernest Bernea, el susține că – în căsătorie stau față în față două existențe care sunt un potențial de viață și rodesc abia prin unificarea lor, sunt două principii în stare de tensiune având drept năzuință realizarea unui echilibru existențial. Participarea unuia la celălalt este într-un anume fel o asimiliare reciprocă, care aduce la viață o altă existență și care e în mod real altceva decât era inițial. Aici e unu din misterele existenței umane.

Ne aflăm, astăzi, în fața unei situații foarte asemănătoare cu aceea în timpul căreia Sf. Ioan Gură de Aur și ceilalți autori patristici își realizau tratatele Despre feciorie, atunci societatea antică blama și condamna fecioria ca pe un fapt care contravine poruncilor lui Dumnezeu și este împotriva firii, de aceea s-au văzut nevoiți să apere traiul în feciorie, neglijând oarecum căsătoria, care era un fapt incontestabil la acea vreme, populația preocupându-se de contractarea mariajului de la cele mai fragede vârste. Astăzi, dimpotrivă nu doar că s-a continuat blamarea fecioriei și a abstinenței, dar chiar aproape nu se mai vorbește deloc despre aceste lucruri, anacronice pentru ei, în plus, căsătoria, de la revoluția sexuală și emanciparea femeii, a suferit leziuni grave, poate iremediabile, fapt care a generat lipsirea oamenilor de binecuvântarea lui Dumnezeu din cadrul Sfintei Taine a Cununiei și traiul la întâmplare, insinuând diverse motive, dintre cele mai stupide și lipsite de sinceritate. Considerăm că e nevoie de o intensificare a propovăduirii folosului și necesității căsătoriei monogamice și heterosexuale, către lumea în derivă, care a pierdut orice reper cu autoritate și umblă doar după plăcere și confort, după cum spune pr. Vasile Răducă – căsătoria este o taină a libertății, iar pusă în slujba iubirii, ea asigură naturii umane autenticitate și puritate. Căsătoria este un mod de viață, o expresie dinamică a iubirii cu adevărat libere de orice patimă, o chemare a omului concret, bărbat și femeie să pășească împreună pe calea desăvârșirii, astfel credem că trebuie privită căsătoria în contextul actual.

Lumea de azi are nevoie de dragoste, dar nu de cea pervertită de omul pătimaș, ci de una autentică – care are, în substanța și sensul ei adevărat ceva cosmic, nu merge pe relație ci pe creație. Noul este unitatea androgină, una din căile prin care omul poate învinge singurătatea și alungă moartea. Acestea sunt două consecințe ale păcatului, care îngrozesc omul post-modern și îl fac să alerge în căutarea de leacuri minune, dar calea către viață e simplă și la îndemâna oricui pentru că – scopul suprem al omului pe pământ îl constituie mântuirea și îndumnezeirea, iar acestea sunt excluse fără iubirea ca dăruire de sine, fără Biserică și fără Hristos. În căsătorie se creează mediul concret în care individualismul și izolarea sunt depășite în procesul de autodăruire și împlinire a celor doi soți. În familie se începe procesul de împlinire a exigențelor moralei Sfintei Eanghelii.

Așadar, ceea ce ne dorim este o mai bună și potrivită adaptare a discursului către lumea secularizată în care suntem nevoiți să fim misionari astăzi, iar pe lângă cele amintite despre căsătorie, care este ținta celor mai multe atacuri din partea mediilor, în continuare este nevoie și de mărturisirea fecioriei și a monahismului ca moduri, prin excelență, de dobândire a desăvârșirii, ele fiind metode radicale de renunțare la lume, pentru a putea să o îmbrățișeze pe aceasta mai curat și nepătimaș.

În concluzie, atât căsătoria, cât și fecioria au un rol determinant în desăvârșirea persoanei umane, ele având scopul comun de dobândire a cumpătării și de lucrare a iubirii, prin renunțarea la egoism și individualitate, iar cel mai bine se relevă acese fapte într-unul din citatele pe care le-am dat din Sfântul Ioan Gură de Aur, și anume – Cel care hulește căsătoria răpește și slava fecioriei. Cel care laudă căsătoria pune în lumină și mai mult minunăția fecioriei și o face mai strălucită. Se poate observa, încă odată legătura ontologică și intrinsecă dintre cele două, dar și complementaritatea acestora, care în viziunea marelui arhiereu antiohian nu se exclud, ci dimpotrivă, se îmbină perfect pentru a mijloci desăvârșirea creștinilor care se angajează cu seriozitate și dorință de nevoință pe calea acestora.

Bibliografie

Literatură principală

Biblia sau Sfânta Scriptura, Ed. IBMBOR, București, 2008.

Sf. Ioan Gură de Aur, „Despre feciorie”, în vol. Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (de acum IBMBOR), București, 2007.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, I, în coll. PSB, vol. 22, trad. pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, în coll. PSB, vol. 23, trad. de pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994.

Sf. Ioan Gură de Aur, Cuvânt de laudă la întâia muceniță și întocmai cu Apostolii, Tecla, în vol. Predici la sărbători împărătești și cuvântări de laudă la sfinți, Ed. Egumenița, Galați, 2012.

Sf. Ioan Gură de Aur, Scrisori din exil. Către Olimpiada și cei rămași credincioși. Despre deprimare, suferință și Provindeță, coll. „Philosophia Christiana”, seria „Hagiographica”, Ed. Deisis, Sibiu, s.a.

Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea Epistolei către Coloseni, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, Ed. Socescu, București, 1905.

Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale- Omilii la căsătorie, trad. pr. Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2006.

Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, 2, îm coll PSB, vol. 22, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1989.

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preotie, VI, 5, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2007.

Sf. Ioan Gură de Aur, Explicarea epistolei întâia către Tesaloniceni, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, Ed. Socescu, București, 1905.

Sf. Ioan Gură de Aur, Bogățiile oratorice, Ed. Pelerinul Român, Satu Mare, 2002.

Sf. Ioan Gură de Aur, „Cuvânt despre cum se cade să-și crească părinții copiii”, în vol. Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, trad. Maica Magdalena, Ed. Deisis, Sibiu, 2006.

Sf. Ioan Gură de Aur, „Către Olimpiada, Epistola II, 7”, în vol. Scrisori către persoane oficiale, către diaconița Olimpiada, către alte persoane, trad. de pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2008.

Sf. Ioan Gură de Aur, Comentariile sau tâlcuirea Epistolei I către Corinteni, trad. Arhim. Theodosie Athanasiu, ed. a II-a, Ed. Sophia, București, 2005.

Sf. Ioan Gură de Aur, Tâlcuiri la Epistola I către Timotei a Sfântului Apostol Pavel, ef. trad., Ed. Nemira, București, 2005.

Fericitul Augustin, Despre folosul căsătoriei. Despre căsătorie și pofta păcătoasă, trad. introd. și note de Anca Meiroșu, Ed. IBMBOR, București, 2015.

Sf. Grigore al Nyssei, Despre feciorie, 12-13, trad. de Laura Pătrașcu, Ed. IBMBOR, București, 2003.

Literatură secundară

Clement Alexandrinul, Pedagogul, trad. Pr. D. Fecioru, Scrieri, partea I, col. PSB, vol 4, Ed. IBMBOR, București, 1982.

Clement Alexandrinul, Stromate, trad. Pr. D. Fecioru, în PSB 5, Ed. IBMBOR, București, 1982.

Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, București, 1993.

Sf. Ioan Scărarul, Scara, Ed. Mănăstirii Sihăstria, Vânători-Neamț, 2015.

Sf. Serafim de Sarov, Scopul vieții creștine, Ed. Egumenita, Galați, 2010.

Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, trad. de Pr. D. Stăniloae, coll. PSB, vol. 80, Ed. IBMBOR, București, 1983.

Metodiu al Olimpului, Banchetul, în coll. PSB, vol. 10, trad. Pr. Prof. Constantin Cornițescu, Ed. IBMBOR, București, 1984.

Vasile al Ancyrei, Despre feciorie, trad. pr. Gabriel Mândrilă și Laura Mândrilă, Ed. Sophia, București, 2014.

Sf. Vasile cel Mare, Cuvânt ascetic (II), cap 1, în col. PSB, vol. 18, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1987.

Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, în col. PSB, vol. 17, trad., note și indici de Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986.

Sf. Vasile cel Mare, Despre originea omului, trad. de Ierom. Policarp Pârvuloiu, col. PSB, S.N., vol. 4, Ed. Basilica, București, 2011.

***, Viețile Sfinților pe luna Noiembrie, Ed. Mănăstirea Sihăstria, 2006.

Achimescu, Nicolae, Istoria și filosofia religiei la popoarele antice, Ed. Tehnopress, Iași, 1998.

Achimescu, Nicolae, India. Religie și filosofie, Ed. Tehnopress, Iași, 2001.

Aristotel, Etica Nicomahică, trad. de Stella Petecel, Ed. Științifică și enciclopedică, București.

Bălan, Claudiu, Mii de tineri își păstrează astăzi fecioria până la căsătorie, Ed. Filos, Galați, 2014.

Berdiaev, Nikolai, Sensul creației. Încercare de îndreptățire a omului, Ed. Humanitas, București, 1992.

Bernea, Ernest, Preludii – Treptele bucuriei, Ed. Predania, București, 2011.

Bres, Yvon, Psihologia lui Platon, trad. de Mihaela Alexandru Pop, Ed. Humanitas, București, 2000.

Breck, John, Darul sacru al vieții- tratat de bioetică, trad. de PS Irineu Pop Bistrițeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2007.

Bria, Pr. Prof. Ion, Dicționar de Teologie, Ed. IBMBOR, București, 1994.

Cabasila, Sf. Nicoale, Despre viața în Hristos, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 2014.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., „Viața Sfântului Ioan Gură de Aur”, în: Glasul Bisericii, XVIII (1959), 1-2, pp. 20-42.

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., „Personalitatea Sfântului Ioan Gură de Aur”, în: Studii Teologice, IX (1957), 9-10, pp. 595-616.

Coman, Pr. Prof. Ioan G., „Importanța și sensul desăvârșirii în monahism”, în Studii Teologice, VII (1955), nr. 3-4, pp. 217-222.

Crainic, Nichifor, Cursurile de mistică, Ed. Deisis, Sibiu, 2010.

Evdokimov, Paul, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, trad. Teodor Baconski, Ed. Anastasia, București, 1995.

Floca, Arhid. Prof. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, Ed. Teofania, Sibiu, 2005.

florovski, Pr. George, Sensul ascezei creștine – curs de Patrologie, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2009.

Foarster, W., Îndrumarea vieții, trad. de N. Pandelea, Ed. Pandeia, București, 1924.

Ford, David, Bărbatul și femeia în viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, trad. Luminița Irina Niculescu, Ed. Sophia, București, 2004.

Ford, David și Mary, Căsătoria, cale spre sfințenie, trad. Constantin Făgețean, Ed. Sophia, București, 2007.

Galeriu, Pr. Constantin, “Taina Nunții”, în: Studii Teologice, XII (1960), 7-8, pp. 484-499.

Larchet, Jean-Claude, Despre iubirea creștină, trad. Marinela Bojin, Ed. Sophia, București, 2010.

Larchet, Jean-Claude, Semnificația trupului în Ortodoxie, trad. Monahia Antonia, Ed. Basilica, București, 2010.

Mihoc, Pr. Constantin, Taina Căsătoriei și familia creștina în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din sec. IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2012.

Mircea, Pr. Dr. Ioan, Dicționar al Noului Testament, Ed. Ibmbor, București, 1995.

Neaga, Pr. Nicolae, „Fecioria în cărtile Vechiului Testament”, în: Glasul Bisericii, XII(1963), nr. 1-2, pp. 23-34.

Nicolescu, Costion, Carte pentru îndrăgostiții care vor să se împrietenească, Ed. Sophia, București, 2010.

Noica, Constantin, Cuvânt împreună despre rostirea românească, Ed. Eminescu, București, 1987.

Noica, Pr. Rafail, „Fecioria și întreaga înțelepciune – a doua făgăduință ce stă temei călugăriei”,http://www.nistea.com/duhovnici/rafail_noica/sofronie_temeiuri/2_fecioria.html, 03.04.2016, 12:35.

papadopoulos, Stylianos, Sfântul Ioan Hrisostom – Gândirea teologică, trad. de Sabin Preda, Ed. Bizantină, București, 2013.

Pasquato, Q., „Antyoche de Syrie” în Dictionnaire encyclopedique du christianisme ancient, Angelo di Berardino (coord,), vol. I (A-I), Editions du Cerf, Paris, 1990.

Paulescu, Dr. Nicolae, Fiziologie filosofică, vol. 1, Ed. Credința strămoșească, Iași, 2009.

Peters, Francis E., Termenii filozofiei grecești, trad. de Dăgam Stoianovici, Ed. Humanitas, București, 2007.

Platon, Banchetul, trad. Ștefan Bezdechi și C. Papacostea, Ed. Mondero, București, 2003.

Platon, Phaidon, trad. Petru Creția, Ed. Humanitas, București, 2011.

Platon, Republica, trad. de Dumitru Vanghelis, Ed. Antet, București, 2012

Plămădeală, Mitr. Antonie, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Ed. Sophia, București, 2010.

Pop, Rodica, Sensul căsătoriei la Platon și la Sfinții Părinți – De la soma la împărtășirea pin trup, Ed. Doxologia, Iași, 2012.

Răducă, Pr. Vasile, „Asceza creștină și modelul de asceză și viață morală propus de Sfântul Vasile cel Mare” studiu introductiv în vol. Sf. Vasile cel Mare, Scrieri morale și ascetice, trad. Isabela Alina Panainte, Florin Filimon, Laura Enache, Octavian Gordon, coll. PSB, serie nouă, vol. 5, Ed. Basilica, București, 2013.

Răducă, Pr Prof. Vasile, Curs de Teologie Morală- în manuscris, anul IV- Teologie Pastorală, an universitar 2009-2010.

Răducă, Pr. Vasile, „Căsătoria – taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei”, în: Studii Teologice, XLIV (1992), nr. 3-4 , pp. 130-138.

Schmemann, Pr. Alexander, Postul Mare – pași spre înviere, trad. de Pr. Vasile Gavrilă, Ed. Sophia, București, 2013.

Stăniloae, Pr. Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBMBOR, București, 2002.

Stăniloae, Pr. Prof. D., Teologia Dogmatică Ortodoxă, ed. a IV-a, vol 3, Ed. IBMBOR, București, 2010.

Stăniloae, Pr. D., Trăirea lui Dumnezeu în Otodoxie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1993.

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Ascetica și mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBMBOR, București, 2002.

Vlachos, Mitr. Hierotheos, Cunosc un om în Hristos: Părintele Sofronie de la Essex, trad. de Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2011.

Vernant, Jean. P., Omul grec, trad. de Doina Jela, Ed. Plural, București, 2001.

Yannaras, C., Libertatea moralei, trad. de Mihai Cantuniari, Ed. Anastasia, București, 2004.

Zisis, Prof. Theodor, Arta fecioriei. Căsătoria și necăsătoria în lucrările patristice despre feciorie, trad. Nicușor Deciu, Ed. Egumenița, Galați, 2015.