Fecioria In Operele Sfintilor Parinti Augustin Si Ioan Gura de Aur

=== l ===

SIGLE ȘI ABREVIERI

Am Cartea profetului Amos

Ap Cartea Apocalipsului

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Ct Cartea Cântării Cântărilor

DicțEncBib P. M. Bogaert, ed., Dicționar Enciclopedic al Bibliei, Humanitas, București 1998

DPAC A. Di Berardino, ed., Dizionario Patristico e di Antichità Cristiane, II, Marietti,Casale Monferrato 1984.

Dt Cartea Deuteronomului

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

EM M.-M. Davy, ed., Encyclopédie des Mystiques, Robert Laffont, Paris 1972.

Ex Cartea Exodului

Ez Cartea profetului Ezechiel

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Gen Cartea Genezei

Ier Cartea profetului Ieremia

Il Cartea profetului Ioel

In Evanghelia după sfântul Ioan

Is Cartea profetului Isaia

Jud Cartea Judecătorilor

Lc Evanghelia după sfântul Luca

Lev Cartea Leviticului

LXX Septuaginta

Mt Evanghelia după sfântul Matei

NBD J. D. Douglas, ed., New Bible Dictionary, Inter-University, Fellowship 1962; trad. română: Dicționar biblic, Cartea Creștină, Oradea 1995.

NDL D. Sartore – A. Triacca, ed., Nuovo Dizionario di Liturgia, Paoline, Roma 1983.

NDTB P. Rossano – G. Ravasi – A. Girlanda, ed., Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, Paoline, Cinisello Balsamo 1988.

NDTM F. Compagnoni – G. Piana – S. Privitera, ed., Nuovo Dizionario di Teologia Morale, Paoline, Roma 1990.

Num Cartea Numerilor

Os Cartea profetului Osea

Ps Cartea Psalmilor

PSV „Parola spirito e vita”, Bologna 1, 1979.

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Sam Cartea întâi a lui Samuel

2Sam Cartea a doua a lui Samuel

SCh Sources chrétiens, Paris 1963.

StMor „Studia Moralia”, Roma 1, 1963.

Aa.Vv. diferiți autori

cap. capitol

cf. vezi

ed. coordonator(i)

etc. etcætera

Ibidem în același loc

Idem același autor

î.C. înainte de Cristos

n. nota

o.c. opera citată

ș.u. și următoarele

trad. traducere

v. versetul(ele)

INTRODUCERE

Dacă facem o cercetare care să aibă în centrul atenției starea de viață feciorelnică, putem observa că există diferențe mari de la o generație le alta în ceea ce privește atitudinea față de o astfel de stare de viață. Astăzi, de exemplu, se vorbește foarte mult în viața cotidiană despre sexualitate, aceasta nu pentru faptul că omul ar fi pierdut simțul stării feciorelnice, ci pur și simplu pare că nu mai este la „modă”. Constatăm că aproape toate mijloacele de comunicație promovează relația imorală, ca și cum aceasta a devenit o virtute și trebuie practicată de toți, iar tânărul sau tânăra care încearcă să ducă o viață curată este considerată ca o persoană care trăiește într-o altă epocă.

De aceea, voi încerca să scot în evidență atitudinea față de o astfel de stare de viață, începând cu mentalitatea Sfintei Scripturi și finalzând cu secolul al IV-lea, perioadă în care viața feciorelnică trăiește o înflorire deosebită. Evoluția concepției despre feciorie este evidentă.

În Sfânta Scriptură există o atitudine care are ca izvor de inspirație textul din Gen 1,28, potrivit căruia, urmașii erau cei care perpetuiau numele înaintașilor în storie, iar cei care nu aveau copii, erau socotiți ca blestemați de Dumnezeu. După cum vom vede, mai exista și o altă concepție care este pentru o viață feciorelnică, și care este promovată mai ales de profeți.

În timpul dintre sfârșitul perioadei Vechiului Testament și începutul Noului Testament, îi întâlnim pe cei din mișcarea eseniană, care au ales tot o astfel de viață pentru a dedica tot timpul lor studiului Sfintei Scripturi.

La Isus această stare de viață devine normă pentru cei care vor să-l urmeze, o stare care anticipă viața de dincolo.

După Isus, apostolul Paul dă explicații cu privire la acest mod de a trăi și îl descrie nu drept ceva care este împotriva căsătoriei, ci spune că aceste două stări de viață se completezează una pe cealaltă.

Și sfinții Părinți apostolici ne informează de prezența unor astfel de grupuri de fecioare în comunitățile lor.

Însă această stare de viață a fost uneori exagerat de unele secte care au ajuns în extrema cealaltă, ridicând în slăvi starea de viață feciorelnică în defavoarea căsătoriei. Aceste curente vor fi combătute de Sfinții Părinti apologeți, care încearcă să definească originile fecioriei și felul în care trebuie să se comporte o fecioară. Iar ca mod de viață cu promisiune solemnă în fața episcopului ne este menționat de sfântul Augustin. Se relatează o promisiune publică solemnă cu cele două momente importante: oferire vălului și rugăcinea de binecuvântare rostită asupra candidatei care aspiră la o viață oferită cu totul lui Isus. Cel mai profund argument îl întâlnim la sfântul Ioan Gură de Aur, care menționează că fecioria își are originea de la Dumnezeu.

Capitolul I

Fecioria în Sfânta Scriptură

În multe religii antice, fecioria avea o valoare sacră. Anumite zeițe (Atena, Anat, Artemis) erau numite fecioare, dar numai pentru a le pune în evidență tinerețea veșnică, vitalitatea înfloritoare, incoruptibilitatea. Doar revelația creștină va ajunge să arate, în plinătatea ei, sensul religios al fecioriei, schițat în Vechiul Testament: fidelitatea unei iubiri exclusive față de Dumnezeu.

În perspectiva poporului lui Dumnezeu, preocupat de creșterea sa, în număr cât mai mare, care era o binecuvântare din partea lui Dumnezeu, fecioria echivala cu sterilitatea, care era o umilință. Cu toate acestea, fecioria înainte de căsătorie era foarte prețuită.

Fecioria, însă, ca stare de viață, își va afla plinătatea numai în Noul Testament. Isus Cristos prin exemplul său, prin viața sa și cuvântul său, ne-a revelat sensul profund și caracterul supranatural al fecioriei. Ea nu este o poruncă, dar o vocație personală la care Dumnezeu cheamă pentru iubirea împărăției cerurilor.

Sfântul Paul spune celor necăsătoriți că fac bine dacă rămân așa cum este el. Fecioria, în schimb, este superioară căsătoriei, pentru că este o consacrare integrală Domnului.

Fecioria în concepția Sfintei Scripturi este într-o continuă evoluție. Această evoluție este însuflețită și de împrejurările istorice prin care trece poporul lui Dumnezeu și ajunge la apogeu în mărturisirea convingerii personale a lui Isus privitor la această virtute, în trăirea și viața sa personală; despre ea nu ne dau mărturie sfinții evangheliști. Sfântul Paul, urmând învățătura lui dă modele grăitoare comunităților care îi cer sfatul sau păgânilor trecuți la creștinism care se confruntă cu practicile celor care îi înconjoară.

1. Concepția despre feciorie în contextul veterotestamentar

După cum știm Vechiul Testament are un rol deosebit în istoria mântuirii, pentru că toate făgăduințele cu privire la venirea lui Mesia ca Mântuitor sunt cuprinse în aceasta perioadă. Noul Testament este imaginea desăvârșită a Vechiului Testament și împlinirea acestuia. Același lucru putem să-l afirmăm și despre feciorie, care în Vechiul Testament abia se face simțită și care abia în Noul Testament va deveni o doctrină plasată pe principii pozitive. Vechiul Testament nu este decât pregătirea acestuia.

Dacă fecioria feminină înainte de căsătorie este lăudată în Vechiul Testament (Dt 22,14-29; Cf. 2Sam 13,20), ideea fecioriei sau celibatului ca stare de viață nu intră în mentalitatea și în religiozitatea Israelului.

Ne întrebăm dacă în Vechiul Testament s-a luat în considerare castitatea pentru motive ascetice. Răspunsul trebuie să fie în mod substanțial negativ. Contextul social cultural religios al Vechiului Testament avea în imperativul procreației una dintre marile valori: se considera binecuvântare divină o familie numeroasă și se dezonora sterilitatea. Era cu totul străină în mentalitatea iudaică ideea că renunțarea la căsătorie și abstinența de la activitatea sexuală ar putea favoriza o mai intensă comuniune cu Dumnezeu.

De aceea, putem spune că în Vechiul Testament ne întâlnim cu două aspecte despre feciorie: unul negativ și unul pozitiv.

1.1. Aspectul negativ

Ne punem întrebarea: de unde pornește această concepție negativistă în ceea ce privește fecioria ca mod de existență?

În Cartea Genezei, Dumnezeu binecuvântează pe om și-l invită să „crească, să se înmulțească și să umple pământul” (cf. Gen 1,28), deci procreația subzistă din dorința lui Dumnezeu pe care omul nu are voie să o suprime în mod voluntar. De aceea în acest context fecioria are valoare doar înainte de căsătorie (cf. Dt 22,13-21), iar marelui preot îi era prescris să se căsătorească numai cu o fecioară (Lev 21,13). Deci fecioria era observată numai în vederea unei viitoare căsătorii, după care se dorește o descendență numeroasă. „În sine însăși, ca mod permanent de viață, este considerată o necinstire, o pedeapsă a lui Dumnezeu, o măsură de sterilitate”. În această privință avem declarația fiicei lui Iefte. Acesta a făcut jurământ lui Dumnezeu că dacă îi va învinge pe amoniți va oferi ca jertfă pe primul ieșit în întâmpinare la întoarcerea din război. Din nefericire în întâmpinare i-a ieșit unica fiică pe care o avea. Aceasta a acceptat să fie jertfită cu condiția ca să meargă pe munte, împreună cu prietenele ei, și timp de două luni de zile să-și plângă fecioria (Jud 11,29-40), pentru că din cauza crudului jurământ al tatălui ei moare fecioară fără să se poată căsători și să lase descendenți. Transpare aici foarte clar „mentalitatea ebraică în ceea ce privește ideea renunțării la căsătorie și abstinența raporturilor sexuale care ar pute favoriza o mai intensă comuniune cu Dumnezeu”.

În tot Vechiul Testament sunt două cazuri de renunțare la căsătorie. În Ier 16,1-4, Dumnezeu a poruncit acestui profet să nu se căsătorească și să nu procreeze. Celibatul lui Ieremia trebuia să fie semn al calamității (moarte din cauza epidemiei, foame și război) cu care El pretindea să pedepsească poporul său. Și în acest caz celibatul este asemănat cu moartea și, deci, considerat opus vieții.

Iudita, rămasă văduvă (după cum se pare, fără copii) a refuzat câteva cereri în căsătorie (Dt 16, 22-24). Aici, renunțarea la căsătorie se pare că a fost expresie de fidelitate față de o iubire, fidelitate mai puternică decât dorința de procreație.

Dacă se citește cu atenție Vechiul Testament cu scopul precis de a înțelege ce au gândit Evreii despre alegerea celibatară înțeleasă ca o posibilă formă de existență, se poate constata că ideea despre un bărbat sau despre o femeie care renunță, pentru un motiv oarecare, să întemeieze o familie este cu totul străină mentalității omului din Biblie, dominat de-a lungul întregului curs al istoriei de porunca dată de Dumnezeu primului cuplu și reînnoită lui Noe și fiilor săi: „Creșteți și vă înmulțiți” (Gen 1,28; 9,1.7).

1.2. Aspectul pozitiv

Aspectul pozitiv integrează în ideea de feciorie și alte forme de viață celibatară, dar numai dacă sunt oferite lui Dumnezeu fără parametri pământești. Pornind din această perspectivă, în primul rând, cultul este cel care conferă o valoare pozitivă certă fecioriei prin prescripțiile pe care le impune persoanelor care sunt implicate direct în desfășurarea acestuia.

„Cultul era oferit lui Dumnezeu într-un loc sfânt, pur, iar dacă raporturile sexuale nu sunt prescrise după o regulă riguroasă pot determina calitatea impură a unei persoane care devine incapabilă pentru cult (Am 2,7; Os 4,14; Ier 2,20)”. Este considerat un păcat extern care se opune sfințeniei lui Dumnezeu pentru că îl distrage pe om de la semnificația cea mai importantă pe care o are cultul. De aceea necesită o separare de profan. În acest sens este cazul din 1Sam 21,5, unde preotul Achimelec pune condiția ca tinerii să fie curați înainte de consumarea pâinilor sfințite. Răspunsul lui David este afirmativ pentru că femeile au fost interzise iar trupurile tinerilor sunt curate.

Analogică cu aceasta este și mentalitatea potrivit căreia înainte de război este ținută sub observație o abstinență temporară (2Sam 8,13). Această mentalitate își are fundamentul în concepția semiților despre război, care luptă pentru pământul care este sacru și pentru poporul care este sacru. Mai mult decât atât, războiul este considerat al Domnului însuși (1Sam 18,17; Num 21,14). Dar și tabăra era considerată «sfântă» pentru că Dumnezeu era prezent în mijlocul ei prin Chivot (Num 10,35-36). Un alt caz de impunere a abstinenței este întâlnit în Ex 19,14 ș.u., unde înainte de promulgarea Legii, Moise sfințește și comandă: „Fiți gata pentru a treia zi, nu vă apropiați de femei!”

Numai în aceste cazuri se poate vorbi de o „abținere de la”, și care este tot timpul legată de un rit, care singură poate să consacre și să sfințească, de aceea este o interpretare redusă.

Așadar, abstinența temporală este considerată ca un fel de sfințire, o preparare pentru actul care urmează să fie săvârșit, pentru că relația sexuală chiar în interiorul căsătoriei este considerată un act impur, iar această impuritate este contrară acelei sfințenii pe care o recerea prezența lui Dumnezeu: „Această sfințenie nu este identificată în faptul de a fi pur. A fi pur înseamnă a fi legal și ne-contaminat. A fi pur înseamnă a adăuga ceva la ceva care aparent este impur”. Însă faptul de a fi sfânt este atribuit numai lui Dumnezeu care se distinge de orice obiect sau subiect fiind separat (qdš).

„A fi sfânt înseamnă, deci, a fi separat de uzul profanului și a fi trecut în domeniul divinului”, participând la aceasta. Numai prin abstinență omul este demn de a participa la cult, întrucât îl precede. În cele trei cazuri, Dumnezeu „sfânt” este prezent în cult numai dacă a fost anticipat de abstinență. De fapt ea îi dă omului qadoš, acea participare a divinului deja înainte de cult. Abstinența îl sustrage pe om de la ceea ce este comun și profan, și îl pune în legătură cu Dumnezeu.

O confirmare elocventă este în Il 2,16, unde profetul invită „mirele” și „mireasa” să iasă din camera nupțială. Nu este vorba de o invitație la mortificare și puritate, ci la intrarea în „sfințenie”, unde să fie implorat Dumnezeu pentru calamitatea periculoasă națională. Viața cotidiană este delăsată și de aceea trebuie întreruptă pentru a trece la o întâlnire „sacră” cu Dumnezeu. Anticipată, întâlnirea este deja exprimată de abstinența temporală.

Total rezervat Domnului este și Sabatul (Num 15,39-40), care este un timp sacru prin prezența lui Dumnezeu și în care erau interzise și raporturile conjugale pentru că este o activitate profană chiar dacă tinde spre procreație. „Chiar și esenienii au o atitudine pozitivă față de abstinența de la raporturile conjugale oferind tot timpul lor muncilor agricole, studiului moralei și al problemelor religioase, inclusiv interpretarea cărților sfinte”.

Plecând de la ultimele două secole î.C mentalitatea se schimbă și se dezvoltă tendința de a se sublinia valoarea și necesitatea continenței temporale și perpetue, ca și condiție pentru a putea primi revelația divină. Motivul de bază era: contactul cu sacrul exclude orice contaminare și mai ales cel sexual nu este proprie iudaismului, dar este tipic mentalității religioase al omului primitiv.

O asemenea sensibilitate, din motive cultual-rituale, față de o formă de viață până atunci ignorată și contestată în Israel arată și demonstrează posibilitatea alegerii celibatare din partea Esenienilor, un fel de călugări iudei, a căror existență ne-a fost revelată de descoperirile făcute în regiunea Qumranului, localitate situată pe malul nord-occidental al Mării Moarte.

Mărturia lui Filon, a lui Iosif Flaviu și a lui Pliniu nu ne ascund nici un dubiu în această privință: după Iosif Flaviu, o parte din Esenieni trăiau în celibat.

Dumnezeu vrea să facă lucruri noi distrugând noua ordine: nu atât după carne se perpetuează existența lui Dumnezeu, dar prin spirit, într-o nouă ordine și un nou pact. În aceasta statutul vieții feciorelnice este mărturisirea vieții cu Dumnezeu în spirit, în afara oricărui parametru teren.

Valoarea analogică a semnului profetic are și apelativul „Israel fecioară” atribuit poporului credincios sau necredincios alianței (Ier 18,3; 31,4). În contextul general al caracterului sponsal dintre Dumnezeu și popor, apelativul evocă integritatea credinței, iubirea totală și generoasă, dăruirea fără rezerve lui Dumnezeu. Fecioara Israel va fi „soția” lui Dumnezeu pentru totdeauna, când El va stabili „o alianță nouă și eternă”, în sângele Fiului său (cf. Lc 22,20). Atunci Israel va fi ca o tânără soție și fecioară (Is 62,5), iar Dumnezeu va fi total soțul și iubitul poporului său.

2. Concepția despre feciorie în contextul neotestamentar

În afara „marelui mister” al noi realități al raportului bărbat/femeie prezentat ca imagine a raportului Cristos/Biserică, Noul Testament pune în lumină și marea noutate și importanță a fecioriei creștine. În Vechiul Testament fecioria are un semnificat ambivalent: celibatul lui Ieremia exprimă inutilitatea Israelului: declarația fiicei lui Iefte manifestă o apreciere negativă; ea se întristează pentru că trebuie să moară fecioară (cf. Iud 34,40). În teologia lui Isaia, Israel este atât de mizerabil încât nu poate fi „ca o fecioară ”. Odată cu venirea lui Cristos apare acest nou concept. Persoana însăși a Domnului, necăsătorit și feciorelnic, este o revelație. Scrierile neotestamentare expun și completează misterul fecioriei creștine început în persoana Mariei și mai ales în cea a lui Cristos care, esența creștinismului, și-a trăit iubirea într-o dimensiune de feciorie.

Față de liniile individualiste care au persistat de-a lungul Vechiului Testament, în Noul Testament avem indicații sigure. Însemnând începutul timpurilor noi și determinându-le, Cuvântul întrupat a indicat fecioria ca răspuns la prezența Împărăției lui Dumnezeu pe pământ. „Cristos introduce acest nou concept în istorie și această nouă realitate a iubirii feciorelnice. Persoana Domnului însăși este o revelație: anunță și realizează structura timpurilor noi; creștinul o primește de la Cristos, iar Cristos și-a arătat iubirea într-o dimensiune feciorelnică”.

Celibatul lui Isus este rodul alegerii sale, motivată de dedicarea exclusivă misiunii sale unice. Acestea sunt motivațiile pentru care celibatul său devine semnificativ pentru cei care se identifică în aceeași vocație personală.

2.1. Fecioria în Sfintele Evanghelii

Înainte de a începe tratarea textelor care se referă la alegerea celibatară, trebuie să menționăm ceva despre celibatul lui Isus. Evangheliile nu afirmă în mod expres faptul că a fost celibatar și nici faptul că a fost căsătorit. În acest caz totuși tăcerea lor trebuie să fie interpretată ca o afirmație a condiției sale de celibatar. În Evanghelii, în schimb, se vorbește adesea despre familiarii lui Isus (cf. Mc 3,31-32; 6,3; In 6,42; 7,3), însă printre aceștia nu se specifică niciodată despre soție și posibili fii.

Isus vine ca un mire însoțit de prietenul său (In 3,29) la comunitatea care este „fecioară și castă” (2Cor 11,2). În Noul Testament, așadar, fecioria mărturisește noua realitate, o realitate escatologică care a venit deja și care este permanentă pe pământ, și care este începutul Împărăției lui Dumnezeu spre care Isus își îndreaptă privirea atunci când vorbește despre feciorie: „Eunuci pentru Împărăție” (Mt 19,2). În a treia afirmație despre eunuci Isus folosește o metaforă pentru feciorie răspunzând discipolilor care au rămas perplecși (v. 10) față de afirmațiile lui în ceea ce privește căsătoria (v. 9). El nu numai că nu-i contrazice, dar consimte cu ei (v. 11): „Nu toți pricep aceasta, ci acei cărora le este dat”, referindu-se la versetul 11, conclude: „Cine poate să înțeleagă, să înțeleagă” (19,20). „Aici Isus revelează misterul fecioriei creștine; poate și pentru a răspunde acuzațiilor față de statutul său de celibatar”. Sunt însă critici care leagă afirmația lui Isus de castitatea pe care trebuie s-o trăiască cei căsătoriți legând-o de discursul anterior (v. 9) care privește căsătoria, însă trebuie admis acest pasaj ca o declarație despre feciorie. De fapt acest răspuns privește criticile aduse la adresa Lui, din cauză că El nu era însurat. Deci acest verset 12 este cheia doctrinei lui Isus în ceea ce privește fecioria, și „o înțeleg doar aceia care o pot înțelege”.

Conexiunea necesară și determinantă a fecioriei este deci cu „împărăția cerurilor”. Această expresie la sinoptici conține și asumă toate bunurile salvifice legate de escatologie și este dedicată Mesiei. Prezența Mesiei concretizează împărăția (Mt 12,28). El este și viitorul potrivit parabolelor (Mt 4 și paralelele), până când se va întoarce în glorie. Va fi un sfârșit cu totul nou, pentru că este deja anticipat în prezent.

Fecioria pentru „împărăția cerurilor”, deci, este un „semn” prezent al împărăției viitoare, anticipat și vizibil, până la manifestarea glorioasă escatologică. Ea este prezentă în bărbatul și femeia fecioară ca și condiție a devenirii omului: „Nu vor lua nici soție, nici soț” (Mt 22,30). Ei nu sunt nici asexuați, nici impotenți, dar trăiesc aceasta în conștiință, („Cine poate înțelege, să înțeleagă” Mt 19,12) că fecioria este statutul care exprimă mai bine natura acestei împărății: „În împărăție oamenii vor fi ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Mt 22,30).

Fecioria este deci, o valoare în sine și anticipă eliberarea de corpul teren, ca și cum ar fi deja în glorie; de aceea zice: „la înviere”. Omul înviat nu mai moare și de aceea nu trebuie să-și asigure descendența. Acel corp care este pământesc este chemat să trăiască pentru eternitate.

Prin această semnificație a vieții cerești, ea este legată și în Mt 19 cu acel statut de despuiere (dezbrăcare de ceea ce este pământesc) care este de altfel afirmat, fie în Evanghelie, fi în restul Noului Testament. Capitolul 19 vede în despuierea de sine însuși, îndepărtarea de orice formă de aroganță și personalism (v. 13-15) și de bunurile pământești (v. 16-26). Deci în reacția mateană, fecioria, supunerea și sărăcia caracterizează locuitorii împărăției și împărăția în sine, unde Dumnezeu este totul pentru fiecare și împlinire tuturor.

Contrar lui Matei, Luca are o altă gândire despre feciorie, exprimă mai bine aceeași viață a comunității și actualizează cuvintele Domnului în ambientul păgân.

Luca în textele 14,26 și 18,29 vorbește de o renunțare autentică „care provine din ideologia și practica lui Paul; respectă deci, stima de care se bucura fecioria în comunitatea primară, în special în cea paulină”, și este vorba de o renunțare necesară pentru a-l urma pe Isus. Ambele texte confruntate cu ceilalți sinoptici și examinând contextul fac să concludem că învățătura care privește fecioria este o adăugire lucană la un loghion al Domnului. Confruntându-l cu Mt 10, 37, Lc 14,26 este mai fidel loghion-ului primordial, dar a modificat sensul: discuția are un caracter escatologic devenind astfel o imitație presantă pentru o renunțare totală (v. 33). În Lc 18,29b includerea care privește fecioria este mai evidentă și mai clară. Renunțarea la căsătorie este condiția aceluia care vrea să-L urmeze pe Isus: între „a lăsa pentru împărăția lui Dumnezeu”, Luca a introdus și femeia, care mai degrabă este îndreptată spre detestare, potrivit 14,26, „după care poate fi discipolul lui Isus numai acela care îi urăște pe aceia care potrivit naturii sunt mai aproape și mai dragi chiar și propria viață”.

Pentru Luca, „a lăsa” din 14,26, contrar cu toată învățătura Vechiului Testament, echivalează în mod simplu cu a nu se căsători, a rămâne la statutul de feciorie „pentru împărăția lui Dumnezeu” ca în loghion-ul pentru eunuci din Mt 19,12, loghion pe care Luca nu l-a reprodus, și care clarifică și sensul acelui „a detesta” din v. 26: nu soția ca atare, ci viața conjugală, care nu acceptă refuzul în schimbul căsătoriei.

2.2. Fecioria în învățătura sfântului Paul

În Noul Testament se găsește și o lungă tratare despre valoarea și particulara semnificație a fecioriei și a căsătoriei. Discursul biblic asupra fecioriei are o perspectivă aparte și este concentrată în 1Cor 7, a sfântului apostol Paul, unde atât căsătoria cât și fecioria capătă o valoare pozitivă, dar în centru stă căsătoria cu diferite probleme din cauza neconvertiților din Corint. Din răspunsuri se pare că în biserica din Corint erau prezente două tendințe sexuale; una cu o viziune foarte amplă și deci mai mult materială, pământească cealaltă de tip spiritual, ascetic, favorabil abstinenței.

Doctrina Sfântului Paul în acest context nu este, deci, o simplă afirmație doctrinală, dar un răspuns concret, care ține cont de o situație de gândire istorică. Pe lângă acestea firul de legătură care iese în evidență în tot capitolul are în vedere căsătoria credincioșilor privită în lumina învățăturilor evanghelice și în perspectiva instanțelor escatologice în care se integrează și tema fecioriei.

Instanța escatologică este condiționată de înțelegerea temei generale care privește fecioria și căsătoria, și este prezentă încă din primul verset: „Este bine ca omul să nu aibă legături cu femeia”. În această expresie se notează importanța cu care accentuează aspectul fizic al abstinenței sexuale. Paul, „celibatar pentru evanghelie”, dar conștient de diferitele perspective ideologice ale corintenilor, răspunde: „Da, dar…deoarece viața sexuală este întotdeauna un pericol, orice bărbat să aibă soția sa și orice femeie să aibă soțul ei”. Aceasta în mod evident este o regulă generală și nu o lege, căci Paul fiind necăsătorit laudă imediat celibatul. Însă, după propunerea anumitor reguli asupra căi căsătoriei (1Cor 7,3-7) Paul avertizează văduvii și necăsătoriții: „Este bine să se rămână așa”. Afirmația se pare că o contrazice pe cea din Gen 2,8 „Nu este bine ca omul să fie singur”. În mod clar, avertismentul lui Paul este o reexaminare a situației omului în lumina misterului pascal.

Versetele 26, 29 și 31 întăresc realitatea care se leagă de timpurile mesianice atestate, adică cele decisive și finale ale istoriei. Realitatea prezentă se îndreaptă spre escatologie, unde viața feciorelnică este urgentă și îi cuprinde și pe aceea care sunt în statutul conjugal: „Cei care au soție să trăiască ca și cum nu le-ar avea” (v. 29). „Pentru că fecioria este semnul consumării escatologice și a nesiguranței acestei lumi”.

Exemplele prezentate de Paul, ne fac să credem că cel căsătorit nu trebuie să încerce să se elibereze iar cel necăsătorit să nu se căsătorească. În alte cuvinte, se deduce că sfătuiește de a nu se schimba starea, ci numai de a rămâne în castitate , pentru că în perspectiva sfârșitului timpurilor totul se va relativiza. Din acest punct de vedere argumentul escatologic în favoarea celibatului scade. Însă, este adevărat că, din cauza sfârșitului care este aproape, celibatarii devin privilegiați, pentru că ei au păstrat suferințele cărnii care se vor face simțite în ultimele zile.

Este relevant accentul escatologic al v. 28b: celor care se căsătoresc „vor avea suferință în carne iar eu vreau să vă pun deoparte”. Paul nu vrea să acorde valoare mai mică căsătoriei, ci o îndreaptă spre o perspectivă escatologică. Cei căsătoriți, conștienți în mod creștinesc de această realitate o experimentează în mod contradictoriu: din necesitate trăiesc și după „carne” pentru că sunt constrânși de viața familială; dar în același timp percep noutatea timpului și sunt atenți față de exigențele sale, ora mântuirii care este aproape și obligă la o viață nouă care valorizează în întregime această realitate care se manifestă deja în prezent. De aceea îi revine fecioriei mărturia precisă și în propriul trup prezența vitală a escatonului. Ea reprezintă „statutul” ideal de viață care pune în umbră lucrurile pământești dând întâietate lui Dumnezeu și mântuirii sufletului. „Există o întâietate a sufletului care caută să evite egoismul acestei lumi și care este înlocuit cu iubirea” .

Paul nu discută direct despre feciorie. Argumentul general este căsătoria ca promisiune și contract. Aici se încadrează și învățăturile sfântului Paul care privesc fecioria, care nu este sacrament, dar este sfântă, și exprimă concret sfințirea finală începută deja aici pe pământ.

În 1Cor 7,7, Paul își manifestă preferințele (personale) pentru feciorie: „Aș vrea («thelo», exprimă o dorință, nu o decizie ca «boulomai») ca toți să fie ca mine, însă fiecare își are darul său («charisma») particular dat de Domnul, unii au o carismă pentru un lucru, alții au o carismă pentru un alt lucru”. Din text reiese întrebarea: care este statutul lui Paul ca dar de la Dumnezeu și propus ca model pentru alții? Paul era celibatar, văduv sau căsătorit? În text nu găsim astfel de explicații pentru căsătorie. Paul era bine cunoscut în rândul creștinilor din moment ce a stat mai mult timp printre ei. Unicul loc care sugerează statutul său actual este în v. 7-8 (acum nu are soție). Cu toate acestea unul este datul comun: pentru a putea fi celibatar sau văduv este necesar darul lui Dumnezeu. Paul trăiește această experiență pe care o dorește și altora; aceasta este pentru ei o condiție mai respectată decât cea matrimonială, care nu se bucură de un asemenea dar. „Este un alt statut de viață, un dar al lui Dumnezeu care este «bun» și chiar «mai bun». Poate fi ales de cei care, ca și Paul, au primit darul de a putea menține inima neîmpărțită”.

Deci lipsa căsătoriei se poate justifica numai ca dar al lui Dumnezeu. Mai sunt și alte daruri dar care sunt prezente în alții. Această confruntare cu căsătoria este tema de fond a capitolului șapte și distinge valoarea consacrării feciorelnice ca jertfă oferită lui Dumnezeu, care se poate înțelege din comparația cu căsătoria.

Paul face o invitație la feciorie: cine trăiește în feciorie, spune el din experiența sa personală, aparține Domnului „în corp și în spirit” și are ca unica sa preocupație de a-i plăcea Lui în toate. Nu se vorbește despre un ordin sau despre o impunere, nici despre o simplă alegere personală, însă despre un dar al Domnului; spusese mai sus: „Aș vrea ca toți să fie ca mine, însă fiecare are propriul dar de la Dumnezeu ”.

În versetele 32-34, sfântul Paul compară paralelismul antitetic ale celor două diferite situații existențiale; ale celibatarului și ale celui căsătorit: „Celibatarul se ocupă de lucrurile Domnului și cum să-i placă Lui; căsătoritul se ocupă de lucrurile lumești și cum să fie plăcut soției sale”. Este clar că Apostolul încearcă să vorbească creștinilor despre cele două stări de viață existente în creștinism. Paul nu specifică care sunt „lucrurile Domnului” pentru care trăiește cel necăsătorit. Bazându-ne pe experiența personală a lui Paul, se pare că vorbește despre Biserică și, în mod particular, despre vestirea Evangheliei sau de a-l face cunoscut lumii pe Domnul, («Kyrios»), Isus înviat. Problemele survin odată cu descrierea pe care o face Paul despre condiția căsătoriei: Cel căsătorit se ocupă „de lucrurile lumești” sau trăiește dedicat lucrurilor lumești și pentru iubirea soției sale. Evident, Apostolul nu pretinde să afirme că creștinul căsătorit trăiește numai pentru iubirea soției și deci nu și pentru iubirea lui Dumnezeu. Sfântul Paul vrea să demonstreze, în schimb, că iubirea conjugală este distinctă de acest stil de viață creștină și celibatarul trăiește numai pentru lucrurile Domnului și pentru iubirea sa.

Aceasta este doar o perspectivă lumească și care atinge foarte puțin valoare căsătoriei, mai ales cele creștine. Este doar o menționare scurtă a căsătoriei în contextul pentru care el compune scrisoarea. Este răspunsul la întrebările puse de creștinii din Corint. Însă valoarea sacramentală a căsătoriei o întâlnim în Scrisoarea către Efeseni potrivit căreia căsătoria trebuie trăită pătrunzându-i semnificația și conținutul.

Soții trăiesc în lumea în care uneori sunt chiar determinați, experimentându-i exigențele cu care se întâlnesc la tot pasul în conviețuirea lor. Prin ei lumea este sfințită de Dumnezeu. Atitudinea lor de a aparține lui Dumnezeu, deoarece sunt creștini, este exaltată prin această reciprocitate în care este simțită condiția de creatură, care îi condiționează și care este privită și ca o piedică. Din acest punct de vedere soțul nu cade în opoziție cu Dumnezeu, ca tutorele soției, ci este definit ca și „stăpân” (v. 4) al corpului împreună cu Dumnezeu căruia îi aparține creștinul. Această imagine este strâns legată și de feciorie, care trebuie așezată în acest cadru. „A plăcea lui Dumnezeu ” echivalează cu a trăi în totalitate pentru El, consacrați Lui în întregime. Această consacrare nu are nici o altă rațiune de a fi nici nu se realizează în alt mod. „O viață extra-pământească, pentru că se află în lume, dar nu trăiește nici pentru lume nici nu este al lumii, și nici al vreunei realități lumești sau tranzitorii (cum deopotrivă este în căsătorie). Conținutul vieții fecioriei este o viață total cristocentrică și cristoformă”. Astfel fecioara devine trup și suflet al lui Cristos, mort și înviat, glorificat care domnește în Împărăția noii creații a cărei existență este simbolizată deja în trupul fecioarei, care este Biserica.

Această relație cu Domnul său nu trebuie să se exprime în toată viața persoanei care este aleasă de el, în toate faptele și raporturile sale, în toată existența sa care este acum sfințită de Dumnezeu prin Duhul său. Tot omul, toate lucrurile pot intra în raport cu Cristos înviat, pentru că toți oamenii fac parte din „lucrurile Domnului” (v. 32b și 34b), care au fost răscumpărați prin sângele său. Nu este loc, așadar, de indiferență. Persoana necăsătorită vădește această apartenență de Dumnezeu prin propria sa viață, trăind-o în propriul trup ca pe o adevărată consacrare „pentru a fi sfânt Domnului în trup și spirit” (v. 34). Este vorba despre o sfințenie fizică, după cum am văzut și în Vechiul Testament, când o persoană îi slujea Domnului. Deci, fecioara este sfântă datorită „rezervării sale lui Dumnezeu” ( în LXX) și separării sale de profan (aici lumesc), devenind „templu al Duhului Sfânt” (1Cor 6,19) prin care îl preamărește pe Domnul.

„Fecioara consacrată realizează în sine victima sacrificiului expiator, ea este preotul prin care se oferă, sau este victima oferită de Episcop, sau este altarul pe care același Cristos se oferă ca sacrificiu într-o continuă reînnoire a intervenției sale salvifice”. Astfel fecioara este înălțată de pe pământ pentru că nu se consumă, odată cu jertfa ei se ridică precum un sacrificiu lui Dumnezeu. Acest sacrificiu este răspuns la iubirea lui Dumnezeu.

Versetul 35 este ca o concluzie. Fecioria nu este o alternativă a vieții matrimoniale, ci are ca scop raportul mai apropiat cu Creatorul. Unirea cu Dumnezeu se observă dintr-un comportament moral, demn de cel care îl iubește și se roagă Lui (1Cor 9,13). Raportul cu Dumnezeu este determinant pentru orice formă de viață, fie în căsătorie, fie în feciorie, corespunzătoare vocației creștine. Acest lucru înseamnă a-l iubi pe Dumnezeu înainte de orice. Aceasta este o „căsătorie sacră” prin care persoana aparține total lui Cristos și căruia îi oferă viața ca pe un sacrificiu plăcut asemenea dăruirii dintre soți. Deci, „dăruirea iubirii găsește în iubirea matrimonială expresia sa vizibilă, mondenă, «profană» și tranzitorie, dar pe care o întrece pentru că îl are ca obiect și conținut pe Domnul și care este totală și divină, pentru că este de neconceput și de necuprins în mod uman”.

O imagine a acestei căsătorii poate fi observată în 2Cor 11,2: „V-am promis unui singur mire, pentru ca să vă înfățișez lui Cristos, ca pe o fecioară neprihănită”. Mențiunea Evei în versetul trei confirmă tratarea unei noi instituții matrimoniale: Paul este prietenul mirelui care prezintă tânăra soție pentru o căsătorie fecundă, în noua realitate în care „fecioara” este Biserica (din Corint) iar mirele este Cristos. Acest simbol de căsătorie spirituală în Vechiul Testament reprezintă unirea dintre Dumnezeu, mirele fidel, și Israel, mireasa infidelă și adulteră, descrisă în toată cartea profetului Osea.

Din pură metaforă, în Noul Testament fecioria devine încarnarea vizibilă și exprimă unirea fecundă dintre Cristos și Biserică și dintre Ierusalim și Miel (Ap 19,7).

Fecioria apare, deci, ca o căsătorie adevărată în carnea spirituală a omului nou cu Mântuitorul său și se hrănește din iubirea reciprocă a celor Trei Persoane ale lui Dumnezeu.

Capitolul II

Fecioria în primele secole creștine

(secolele I-IV)

Cercetând atitudinea evreilor față de feciorie în Vechiul Testament am observat că există o poziție relativ negativă, în care continența era considerată un blestem pentru că nu se păstra continuitatea, iar cea care nu năștea era sortită pierzării din cauză că-i vor lipsi succesorii care să-i ducă numele în istorie. Ajungând la Noul Testament și deci la Isus el ne descoperă că acest mod de a trăi este o taină. Ea este atâd de profundă încât nu îi este dat oricui să înțeleagă. În felul acesta ne dăm seama că Isus a făcut un pas pozitiv important ridicănd fecioria la un nivel de cinste: din blestem devine binecuvântare.

Sfântul Paul ne spune că și fecioria și căsătoria sunt bune și nu se exclud una pe cealaltă, dimpotrivă, se completează. Totuși, fecioria pare să aibă prioritate pentru că este un dar, o jertfă oferită direct lui Dumnezeu și care privește viața veșnică.

În perioada sfinților Părinți fecioria nu a fost înțeleasă întotdeauna ca valoare care este îndreptată spre un alt scop, ci, uneori, a fost considerată ca scop în sine însăși. Această direcție a fost urmată de unele curente și secte heterodoxe. Bineînțeles, această cale nu a fost urmată de toți, pentru că încă la primii sfinți Părinți acest concept a început să se dezvolte mai ales în sens pozitiv. În continuare vom trata aceste direcții până la sfârșitul secolului al IV-lea creștin.

1. Fecioria și sincretismul în Biserica primară

În primele secole creștine unii învățați ai timpului au ajuns prea departe în a considera valoarea fecioriei față de căsătorie. S-a ajuns până acolo încât s-a crezut că adeziunea la creștinism implică și starea feciorelnică. Persoanele căsătorite, care nu se despart, nu vor fi decât niște membre imperfecte ale Bisericii. Această învățătură exista în cadrul sectelor heterodoxe și era impresia unei condamnări totale a creației. Se crede că tendințe de această manieră au existat și în sânul Bisericii primare: este ceea ce numim sincretism.

Acest caracter de sincretism nu s-a extins doar la sectele heterodoxe, ca ebioniții, de exemplu, ci este o mișcare mult mai generală, a pătruns și în sfera iudeo-creștinismului, mai precis în Egipt, odată cu scrierile apocrife: Evanghelia după Evrei, Evanghelia Egiptenilor, în Palestina cu Evanghelia lui Iacob, Evanghelia lui Toma, la Roma Păstorul lui Herma.

Cu timpul acest curent (prima jumătate a secolului al II-lea) a fost condamnat în lumea occidentală, deoarece era asociat sectelor iudaizante și montaniste, marcioniților și celor care îl urmau pe Tatian. Cu toate aceste împotriviri, acest curent va persista în unele cercuri de fecioare și de asceți, și vor apărea și în secolul al IV-lea în interpretarea incorectă a eremiților și a cenobiților.

Prezența sincretismului nu diminua valoarea deosebită acordată fecioriei în primele secole creștine. Deja un început îl avem în unele texte ale Noului Testament, după cum am văzut în capitolul precedent, unde fecioria nu apare deloc ca o obligație. Mai târziu, Ignațiu de Antiohia se adresează sfântului Policarp sfătuindu-l: „Dacă cineva poare trăi în curăție spre a cinsti trupul Domnului s-o facă cu smerenie, căci dacă se mândrește, e pierdut. Dacă face cunoscut acest lucru altora, afară de episcop, își pierde castitatea”. Stipularea formulei „afară de episcop” pare a indica un statut canonic acordat fecioriei. Sfântul Iustin, la mijlocul secolului al II-lea, va semnala drept una din trăsăturile creștinismului faptul că „mulți bărbați și femei, în vârstă de 60-70 de ani, observând încă din copilăria lor învățătura lui Cristos au păstrat fecioria”; iar la acuzația adusă creștinilor ca fiind atei, sfântul Iustin răspunde: „Mărturisim că suntem atei față de așa numiții zei, dar nu față de Dumnezeul prea adevărat și Tată al dreptății, al castității, al celorlalte virtuți și neamestecat cu nici un rău”.

Stima față de feciorie este un caracter general al întregii Biserici. Însă în mediile mai marcate de iudeo-creștinism ea a luat trăsături mai pronunțate. Pe de o parte preamărirea fecioriei apare ca temă de dezbatere a unor opere, cum este de exemplu, Protoevanghelia lui Iacob, denumită mai bine „Nașterea Mariei”. Acestă lucrare preamărește fecioria Neprihănitei Maria, nu doar ca pe un miracol, ci ca pe un ideal al fecioriei.

Pe lângă acest respect în ceea ce privește fecioria, întâlnim o polemică împotriva căsătoriei. Se pare că în regiunile influențate de iudeo-creștinism existau tendințe de a considera plinătatea creștinismului ca fiind incompatibilă cu căsătoria. Astfel marcioniții nu admiteau la botez decât fecioare sau soți care au făcut vot de castitate. Marcion cerea cel puțin membrilor activi ai sectei sale abstinența de la viața sexuală, în special, renunțarea la căsătorie. În opera sa, astăzi pierdută, Antiteze, el căuta, printr-o critică biblică radicală, să demonstreze aceste opoziții așezându-le între exigențele Vechiului Testament și doctrina Noului Testament. Această operă era privită de adepții săi ca o profesiune de credință. Doctrina montanistă făcea referire la abstinența sexuală ca la o obligație pentru toți creștinii. Este prescrisă o morală riguros ascetică în vederea pregătirii venirii sfârșitului timpurilor care se anunță iminent. Această asceză severă consta în posturi severe și interzicerea căsătoriei. Despărțirea dintre soți sau conviețuirea ca frate și soră era sugerată celor care voiau să ducă o viață dedicată cu totul ascezei. Exemplu grăitor este aici opera lui Hermas, Păstorul, în care acesta este sfătuit de înger să tăiască în dragoste fraternă cu soția sa: „După cinsprezece zie de post și multă rugăciune adusă Domnului, sensul textului mi-a fost revelat. Iată ce era scris: «Fii tăi, Hermas, sunt revoltați împotriva lui Dumnezeu ,au blestemat numele Domnului și au trădat pe părinții lor cu multă răutate, (…). Fă cunoscute aceste cuvinte tututror copiilor tăi și soției tale, care, de acum înainte îți va fi ca o soră»”. Același ideal este exprimat de Clement Alexandrinul care face referință la Evanghelia Egiptenilor unde căsătoria este considerată ca o plantă amară: „Mănăncă orice plantă, dar pe cea amară n-o mânca”.

În unele comunități s-a format o mentalitate care favoriza fecioarele în multe circumstanțe, ele erau botezate înaintea celorlalți și aveau întâietate în comunitate. Sunt considerate a o categorie particulară de credincioși, le este recunoscută carisma de a profetiza. Trebuie să dea un exemplu bun celor care vor să treacă la creștinism. Fecioara devine tipul cel mai reprezentativ al sfințeniei Bisericii; cu alegerea sa și cu viața feciorelnică învinge stimulii negativi și pericolele vieții sexuale, învinge afecțiunea față de familie și de aceea este pregătită să-l urmeze pe Cristos.

În Actele lui Toma, coroana care semnifică botezul era dată fecioarelor. Însă acestă coroană nu era dată decât fecioarelor chiar și în cazul când erau admiși mai mulți catecumeni la botez.

Ideea că cei care nu se căsătoresc trăiesc ca niște îngeri o putem găsi și în doctrina lui Metodiu din Olimp în opera Banchetul, în care zece fecioare aduc un elogiu fecioriei în opoziție cu opera cu același titlu a lui Platon.

Tot din dorința de a trăi în feciorie absolută trebuie înțeleasă și practica vieții comune dintre un ascet și o fecioară. Această comuniune nu poate fi asemănată cu mișcarea numită synisagism (). Din cauza râvnei de a trăi un idealism superior în Biserica primară, în unele cazuri s-a dovedit periculoasă. De aceea, începând din secolul al III-lea, a fost suspectată și dezaprobată. Această căsătorie spirituală nu a dispărut odată cu antichitatea. Ea se va manifesta și în Occident, în Irlanda, Roma și Galia, într-o formă sau alta.

Văduvele sau doamnele de rang înalt admiteau în casa lor un cleric sau un călugăr ca să le fie consilier spiritual cu obligația de a le proteja și administra averea.

În Scrisorile către Fecioare este menționată această tradiție. Autorul căruia îi sunt atribuite aceste scrisori, Clement Romanul, este contra cinviețuirii asceților cu fecioare. El a cunoscut această problemă și a combătut-o. Era considerată singura formă de căsătorie compatibilă cu perfecțiunea vieții creștine din acea vreme. Era fără îndoială în raport cu sfatul dat soților creștini de a trăi în castitate astfel încât acest tip de căsătorie a cunoscut o importantă dezvoltare. Ea va persista în mod deosebit la gnostici unde se practică o abținere și o asceză riguroasă. Fecioria la gnostici apare în legătură cu premisele doctrinale dualiste, potrivit cărora această lume și corpul uman, în structura lor, aparțin de un nivel ontologic negativ și opus nivelului divin de care, pentru marea parte a gnosticilor, aparține structura spirituală umană. Prin urmare, dintr-o succesiune de căderi marcate de diferite contexte, spiritul tinde să se întoarcă spre început, prin mijlocirea cunoașterii (gnosis), la condiția sa primițială.

În aceste împrejurări, refuzul căsătoriei și al procreației devine condiție necesară pentru dezlipirea de realitatea materială care este supusă personajelor răului, demiurgului care a creat lumea și corpul uman, folosind toate mijloacele pentru a izola în ea „scânteia” spirituală. Din cauza acestei constrângeri a spiritului în lumea materială, practică o asceză radicală. Aceste tendințe au fost influențate și de lumea iudaică, dar au legătură și cu lumea creștină. Portretul lui Iacob pe care ni-l dă Egesip, ne arată în el un ascet care se abține de la vin și nu se miruiau cu ulei. Aceleași trăsături se găsesc și la ebioniți, însă ele nu fac parte din iudaismul oficial. Ascetismul îi caracteriza și pe esenieni. Și ei păstrau fecioria, de aceea sa extins și în Egipt, la Edessa, la Hermas, exact acolo unde am mai întălnit o influență eseniană. Esenienii privesc sexualitatea ca un principiu care duce omul la rău. Pentru a șterge acest rău, iudeo-creștinii au introdus băile de purificare înainte da botez și au influențat teologia batismală și la unii autori creștini.

Aceste tendințe vor întâlni o opoziție în a doua jumătate a secolului în Biserica creștină și nu va rămâne decât o acțiune a sectelor eretice. Clement de Alexandria, în opoziție cu aceste secte, argumentează compatibilitatea mariajului în viața creștină, pentru care consacră o operă întreagă, Stromateis, în care critică diversele forme ale sincretismului, argumentând că și Cristos a avut propria lui mireasă, Biserica. Fecioara doar atunci este sfântă când are originea fecioriei sale în dragostea față de Dumnezeu, însă atunci când provine din disprețul față de căsătorie, ea ignoră dragostea lui Dumnezeu, care a binecuvântat și legătura dintre un bărbat și o femeie. Viața sexuală nu implică nici o impuritate, de aceea sunt condamnate ideile care propagă astfel de învățături.

2. Învățătura despre feciorie a Sfinților Părinți apostolici și apologeți

Am văzut deja cum stima primelor generații creștine pentru fecioria consacrată față de Cristos este atât de înaltă încât o literatură populară va ajunge pănă la a o exalta în termeni care implică un adevărat și propriu dispreț al căsătoriei. Dar nu trebuie pentru nimic în lume a deduce că acest ideal de feciorie, așa vechi în Biserică, este într-o anumită măsură legată de tezele dualiste ale gnosticismului eretic. Încă odată fecioria își găsește justificarea în Evanghelie și în sfântul Paul, care exaltă valoarea creștină pozitivă a căsătoriei: fecioria este văzută ca un efort de a realiza în mod imediat și total ceea ce căsătoria este doar o imagine și o realizare parțială, uniunea lui Cristos și a Bisericii, a Cuvântului lui Dumnezeu și a omenirii mântuită de păcat prin crucea lui Isus.

Aceste teme rămân curente în toată literatura creștină a primelor trei secole, în sfântul Ciprian, în Trtulian, în Metodiu din Olimp, în Origene, împotriva a tot ceea ce distinge, și uneori opune, spiritualitatea lor. Destul de repede, de asemenea, apare clar că o renunțare atât de fundamentală a vieții acestei lumi ca aceea implicată în fecioria voluntară trebuie să se completeze și să se susțină cu diferite alte renunțări.

Totuși, așa cum arată ultimele cercetări, practica fecioriei consacrate lui Cristos va ieși din câmpul pietății private, pentru a fi obiectul unui vot, unei profesiuni al unei consacrări publice înaintea Bisericii, numai în perioada în care monahismul în general se organizează.

Primele mărturisiri despre feciorie ca mod de asceză creștină sunt prezentate de Sfinții Părinți apostolici.

Clement Romanul mărturisește că între creștinii din Corint se practică fecioria:

Cel puternic să aibă grijă de cel slab, și cel slab să aibă respect pentru cel puternic; cel bogat să-l hrănească pe cel sărac și cel sărac să-i mulțumească lui Dumnezeu că i-a dat pe cineva care să umple sărăcia sa; cel înțelept să-și arate înțelepciunea sa nu în cuvinte ci prin lucrări bune; cel umil să nu dea mărturie despresine însuși, ci să-l lase pe altul să dea mărturie în favoarea sa; cel care este curat în trup să nu se mândrească, știid bine că altul e cel care i-a dăruit abstinența.

Scrisoarea lui Ignațiu de Antiohia către Biserica din Smirna conține salutări și pentru un grup de fecioare și văduve, probabil pentru faptul că observă continența: „Salut familiile fraților mei cu soțiile lor și copiii lor, și fecioarelor numite văduve. Fiți tari prin virtutea Duhului Sfânt”. În Păstorul, ni se dezvăluie că și Hermas observa continența:

Și tu, Hermas, nu păstra dușmănie pe copiii tăi, nici nu divorța de soția ta: astfel, ei se vor purifica de păcatele lor vechi. Ei vor primi o educație bună, dacă tu renunți la ranchiuna față de ei. Ura provoacă moartea. Tu, Hermas, ai suferit mari tulburări din cauza greșelilor familiei tale. Ceea ce te-a salvat, este că nu l-ai abandonat pe Dumnezeul cel viu, prin umilința și abstinența ta mare.

El semnalează că și alții observă această abstinență. În a doua jumăte a secolului al II-lea, adeziunea la o astfel de viață devine normală, pentru că sfântul Iustin afirmă: „Sunt mulți și multe de 60 și 70 de ani, care au devenit din copilărie discipoli ai lui Isus, rămânând neprihăniți”. Atenagora menționează conținutul și scopul religios al profesiunii feciorelnice. Observă că mulți sunt creștinii, bărbați și femei, care se abțin de la căsătorie pentru a trăi o unire mai intimă cu Dumnezeu. Aceștia, mai mult decât integritatea fizică oferită lui Dumnezeu, aspiră la o puritate interioară care să-i elibereze de dorințe și de gânduri rele.

La sfârșitul secolului al II-lea, Minucius Felix confirmă că sunt mulți cei care observă fecioria perpetuă: „Mulți dintre noi se bucură de o necontenită castitate și nu se fălesc de ea”.

Aceste mărturii redate poate prea succint, datorită și faptului că acești autori amintesc doar tangențial despre aceste realități prezente în comunitățile lor, acoperă perioada care face trecerea la secolul al III-lea. Abia în timpul acestui secol literatura care tratează despre feciorie va cunoaște o primă înflorire. De aceea, pentru că sunt importanți pentru lucrările lor vom trata câțiva autori în parte.

2.1. Părinții Apostolici

2.1.1. Clement din Alexandria (150-215)

Clement Alexandrinul nu a tratat în operele sale, în mod special, problema fecioriei. Putem să ne dăm seama despre ceea ce a gândit despre feciorie în polemica împotriva sincretismului gnostic care a influențat și unele comunități creștine. Principalul reprezentant al ereziei, contra căuia se luptă Clement, era Marcion.

Pentru concepția dualistă a lui Marcion, materia și lumea materială sunt rele, pentru că sunt produsul unui dumnezeu inferior. Căsătoria și procreația reprezintă un fel de complicitate la opera creatoare a demiurgului (zeul inferior). Gnosticul, deci, trebuie să observe completa continență pentru a nu promova răul în lume. În biserica marcionită erau admiși numai cei necăsătoriți, iar căsătoria era interzisă.

Dimpotrivă, doctrina lui Clement Alexandrinul se bazeză pe ideea că Dumnezeu cel Sfânt a creat lumea cea bună: castitatea practicată de gnostici este un act de ură împotriva Creatorului. În afară de sincretism, mai era în unele secte gnostice un libertism sexual desfrânat. Clement îi judecă sever pe aceștia. Contra unora și a altora el propune o căsătorie exclusiv procreatoare și, concomitent, propune o castitate concretă. Însă nu castitatea ereticilor, practicată împotriva voinței, motivată de ură împotriva Creatorului, ci o castitate aleasă din iubire față de Dumnezeu și în vederea Împărăției cerurilor. Există, deci, și o castitate matrimonială care este recomandată, ca de altfel și perfecta abstinență. În felul acesta poziția echilibrată a lui Clement, care pentru a exalta o formă de viață nu o deprimă pe cealaltă, pare să corespundă unei interpretări corecte a mesajului transmis de sfântul Paul în 1Cor 7,33-34.

Din câte am putut observa Clement nu ne relatează vreo instituționalizare oficială sau vreun vot solemn care să fie făcut de fecioarele consacate.

2.1.2. Sfântul Ciprian (210-258)

Viziunea pe care Ciprian ne-o oferă despre practicarea fecioriei în secolul al III-lea este importantă, pentru că reprezintă opinia unui personaj autoritar în Biserică și care exprimă opoziție moderată.

Sfântul Ciprian a dedicat o lucrare temei despre feciorie: De habito virginum, scrisă pe la anul 249, uneori numită și Ad virgines . Fecioarele sunt numite ca „floarea plantației bisericești, podoaba și frumusețea harului duhovnicesc, neam de aleasă bucurie, lucrare totală și neîntinată de laudă și cinste, chipul lui Dumnezeu răspunzând sfințeniei lui Dumnezeu, partea cea mai slăvită a turmei lui Cristos” . Legătura strânsă dintre fecioare și Cristos constă nu numai din consacrarea trupului, dar și a sufletului.

Ciprian învață chiar și atunci când dojenește comportamentul nedemn al fecioarelor creștine, în special îmbrăcămintea luxoasă, purtarea bijuteriilor și folosirea fardurilor: sunt lucruri care pot duce la ruină.

Tema căsătoriei spirituale dintre fecioare și Cristos este tratată îndeaproape de Ciprian. Fecioarele căzute trebuiesc îndepărtate pentru a evita ca greșeala lor să contamineze întreg grupul. Cele care sunt curate să se încurajeze și să asculte de cele care au experiență mai multă. Să evite a merge la nunți .

La Ciprian întâlnim o altă notă caracteristică literaturii despre feciorie. El dă o valoare escatologică fecioriei. În lucrarea De habitu virginum explică faptul că fecioria anticipa în lume acel mod de viață care va fi al vieții următoare. Fecioria este viața înviată înainte de înviere.

Tertulian nu vorbește de o instituire specială a fecioriei prin depunerea votului perpetuu de castitate. Putem să ne întrebăm dacă Ciprian tratează problema altfel: dacă el se referă la o categorie specială de fecioare, recunoscute de Biserică cum că ar fi fecioare consacrate. Din aspectele prezentate mai sus reiese că nici Ciprian nu cunoaște un vot de castitate perpetuă. Fecioria este o alegere personală, fără vreo valoare juridică oficială. Nu le este interzis să se căsătorească atunci când constată că nu mai pot persevera în alegerea pe care au făcut-o.

Atât sfântul Ciprian cât și Tertulian au adus un aport important în ceea ce privește concepția și comportamentul fecioarelor.

2.2. Părinții Apologeți

2.2.1. Tertulian (155-240)

Opera în care tratează cel mai mult despre feciorie este De virginibus velandis. În această operă autorul ne oferă date despre instituirea fecioriei perpetue. Chiar dacă opera a fost scrisă spre anul 20736, demonstrează deja semne clare de extremism, de care trebuie să ținem cont pentru a înțelege bine unele expresii cu privire la fecioarele creștine. În primul rând autorul nu se referă la o anumită categorie de fecioare, ci la toate fecioarele care au trecut de vârsta copilăriei. Lor le demonstrează obligația de a purta vălul. Fecioarele trebuie să-și acopere capul, ca și femeile căsătorite: preceptul din 1Cor 11,5-6 nu face distincție între unele și altele37. De aici putem observa sensul rigorismului scriitorului african. Toate fecioarele să se acopere pentru că sunt miresele lui Cristos. Căsătoria mistică cu Cristos nu este un privilegiu acordat vreunei fecioare, ci trebuie să fie statutul tuturor fecioarelor creștine. Insistența asupra obligației de a purta vălul ascunde o poziție rigoristă: întâi depreciază căsătoria, ca apoi să o refuze38.

Manifestarea condiției lor de fecioare se datorează întâi faptului că ele se prezintă în public cu capul acoperit. „Poți să dai impresia că ești căsătorită, dacă-ți acoperi capul. De fapt, însă, impresia nu este falsă, findcă te-ai căsătorit cu Cristos. Lui ți-ai dedicat trupul, comportă-te cum îți spune învățătura soțului tău. Dcă el poruncește ca și cele căsătorite cu bărbați să-și acopere capul, cu atât mai mult porunca lui privește pe logodnicile lui”39.

Recomandarea de a purta vălul nu se adresează unei categorii determinate, dar la toate fetele are au trecut de vârsta copilăriei, independent de starea lor socială. Tertulian nu este ambiguu dar cuvintele sale pledează pentru opțiunea definitivă a statutului de feciorie. Toate fecioarele trebuie să poarte vălul așa cum îl poartă femeile căsătorite pentru că și ele sunt miresele lui Cristos. Astfel Tertulian nu face distincție între fecioarele consacrate și cele neconsacrate, dar numai între fecioare și femeile căsătorite. Face distincție între perpetua înfrânare, care ar trebui să fie practicată de toți, și o înfrânare inferioară, practicată de femeile căsătorite.

Chiar dacă în relatările de mai sus nu ne dăm seama dacă fecioria a fost făcută cu un vot oficial, Tertulian introduce un concept foarte important, și anume, conceptul căsătoriei mistice dintre fecioare și Cristos. Prin acest scop al fecioriei a arătat tradiției creștine valoarea escatologică a fecioriei. Această formă de viață trăită în lumea aceasta anticipează condiția lumii cerești. Pentru Tertulian viața împărăției cerurilor se caracterizează ca fiind „angelică”, iar cei care trăiesc pe pământ în perfectă castitate au o viață angelică.

2.2.2. Origene (185-253)

Unele scrieri ale lui Origene sunt importante pentru tema noastră. El tratează tema fecioriei sub aspectul ei ascetic. A fost un maestru neîntrecut în acest domeniu. Fără să trateze problema în mod special, a dat acestei forme de viață un fundament solid prin motivațiile teologice ancorate în exegeza biblică. Aproape tot ce a scris a fost comparat cu Sfânta Scriptură, izvorul său de inspirație. Căutarea păstrării sufletului pentru mirele divin descrie dimensiunea spirituală a vieții feciorelnice. Zestrea cerută sufletului pentru a fi „mireasa lui Cristos” este castitatea. S-a spus că Origene se ocupa înainte de toate de dimensiunea spirituală a fecioriei, deci „mireasa lui Cristos” nu se sfârșește în dimensiunea fiziologică, ci pentru a fi completă acesteia i se cere o puritate spirituală:

Dacă Cristos este mirele sufletului, cel cu care se căsătorește sufletul când intră în credință, și invers, când sufletul se întoarce la necredință, mirele cu care se căsătorește este chiar cel care este numit „dușman” în pasajul unde „seamănă neghină printre grâu” (Mt 13,25). Nu este de ajuns, deci, pentru suflet ca el să aibă un corp cast, trebuie și ca să nu-l cunoască pe acest mire pervers. Căci el poate să ajungă să păstreze castitatea corpului, dar să-l cunoască acest mire pervers care este diavolul, să primească în inima sa trăsăturile cupidității, și astfel să piardă castitatea sufletului40.

În acest statut de perfecțiune fecioria este semn și premisă.

Când „mireasa lui Cristos” nu este sufletul persoanei ci Biserica, în mod identic condiția căsătoriei spirituale este castitatea, aceea pe care fecioarele o profesează în mod perfect în Biserică, și care este adevărata tăiere împrejur a Noii Alianțe, semnul unirii nupțiale dintre Cristos și Biserică.

În lucrarea Contra Celsum pune față în față fecioarele creștine cu fecioarele preotese ale divinităților păgâne, cere sunt fecioare atât timp cât își exercită funcția:

În apropiera așa-zișilor zei, fecioarele în număr foarte mic, păzite sau nu de oameni, au o viață care nu poate fi considerată ca o viață trăită în curăție pentru a nu preamări divinitatea. La creștini, nu onorurile umane, răsplata, banii, ori gloria sunt cele care le fac pe fecioare să trăiască o feciorie perfectă; și cum „ele sunt cele care au cel mai bine adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu”, El le păstrează într-o stare care îi face plăcere și pentru a face ceea ce trebuie, le umple sufletul cu dreptatea și frumusețea deplină41.

2.2.3. Metodiu din Olimp († 313)

Acest autor are un tratat dedicat fecioriei care se numește Banchetul sau Symposium decem virginum și care este mai mult o scriere de discursuri decât un dialog, în care zece fecioare fac elogiul fecioriei. Această lucrare este în contrast cu Banchetul lui Platon, în care se face elogiul dragostei păgâne. Fecioria este desăvărșirea vieții creștine, care ne face asemenea lui Cristos42. Tenorul mistic, de care sunt susținite fecioarele, prin exegeza biblică, consideră fecioria ca o calitate a sufletului miresei lui Cristos43. În această concepție pare să fie influențat de Origene, cu toate că a luptat contra ideilor lui44.

Pentru Metodiu, în Cântarea Cântărilor, Cristos este acela care face elogiul fecioarei perfecte și sintetizează toată lauda în cuvântul „mireasă”. Ultimul discurs al Banchetului conține un cântec pe care fecioarele îl dedică mirelui care este Cristos: „Sunt pură înaintea ta și ținând făclia aprinsă, te întâmpin, o Mire!”45. Fecioarele se dedică lui prin castitate perfectă.

Importanța operei lui Metodiu transpare și din noutatea orizontului în care încadrează fecioria. Aceasta își are locul ei în istoria umanității și determină progresul spre mântuire46. Prin traversarea fazelor succesive ale istoriei, umanitatea progresează spre o perfecțiune, care este fecioria. momentul culminant al acestui proces coincide cu venirea lui Cristos, principele fecioarelor ()47. El este cel care plantează „floarea imortalității cu petale albe”48. Împărăția lui este locuită de persoane caste49. Dacă privim în acest fel lucrurile fecioarele trăiesc tot timpul acestei vieți privinid spre cer, unde este patria lor, locul în care omul trăiește fără a fi ispitit, fără a fi corupt.

Astfel fecioria capătă o valoare escatologică. Castitatea devine virtute cerească unde nu moare nimeni. Fecioria poartă sufletul spre cer aproape de îngeri, iar îngerii vin în întâmpinarea celor care au decis să trăiasască departe de corupția acestei lumi alegând calea fecioriei50. Metodiu consideră că fecioria este o jertfă perfectă, de aceea este bine să fie trăită, dar dacă sunt fecioare care nu au forța să persevereze pe aceaastă cale, le este permisă căsătoria:

Luați aminte încă înainte de toate acestea, cum Paul spunea că fecioria este un dar al lui Dumnezeu. De asemenea, el îndepărta pe cei care nu sunt chemați, fiind din numărul celor neabstinenți dintr-un motiv absurd de glorie deșartă: el îi sfătuieăte să se îndrepte spre căsătorie… Să examinăm porunca care ne-a fost lăsată: „Dacă cineva crede că ajunge de rușuine din pricina fecioriei sale, pentru că ea iși trece floarea vârstei și e nevoie a face așa, să facă ceea ce voiește: nu greșește dacă se căsătorește” (1Cor 7,36). El preferă aici foarte normal, căsătoria în locul rușinii pentru cei care, alegând fecioria, găsesc în urmarea ei o obligație intolerabilă care îi descurajează; cu alte cuvinte, din cauza fricii față de lume, ei se străduiesc a persevera, dar, de fapt, ei nu sunt în stare de a se abține prea mult timp51 .

Examinând perioada care a urmat imediat după Sfinții Apostolii, ne-am dat seama despre neclaritățile care sunt specifice oricărui început de drum. Aceeași greutate marcheză și învățăturile Sfinților Părinți, însă ei nu au căutat promovarea popriilor doctrine, ci mai degrabă încearcă să caute o cale pentru a-i ajuta pe cei căsătoriți, dar și pe cei care trăiesc fecioria în această lume, gândindu-se să placă mai mult lui Dumnezeu. Fecioarele în această perioadă, încă trăiesc în mijlocul comunității, în casele lor pentru că asceza creștină nu este bine definită din punct de vedere instituțional, însă schițele, care vor inspira mai tărziu formarea instituțională, se zăresc deja.

Am notat deja o serie de concepte de bază, care vor fi clarificate în perioada care urmeză. Aceste concepte corelate și sistematizate vor ajuta la definirea fecioriei consacrate. Cu siguranță că și asceza prea riguroasă la care s-a ajuns uneori poate fi motivată. Comunitățile care erau abia la început și care trăiau la mijlocul unei culturi bine structurate fondate pe o religie păgână în care era liberă prostituția, iar fecioria în general nu era văzută pre bine, trebuiau să ia măsuri riguroase pentru a păstra integritatea credinței lor. Introducând o conduită morală aspră, nu a fost greu să se ajungă la extrema opusă.

Capitolul III

Fecioria în operele Sfinților Părinți Augustin

și Ioan Gură de Aur

Părinții apostolici și apologeți pe care i-am examinat în capitolul anterior, ne-au schițat un tablou al ascezei creștine nu destul de bine definită din punct de vedere instituțional, dar prezentată în mod substanțial în ceeea ce privește ideile inspiratoare.

Am vorbit despre o serie de concepte fundamentale care mai apoi vor fi explicate, corelate și sistemate într-o viziune mai bine definită a fecioriei consacrate.

În acest ultim capitol vom arunca o privire asupra dezvoltărilor în secolul al IV-lea pe care a avut-o tradiția precedentă, atunci când la o mai precisă prezentare doctrinlă este însoțită de o reglementare progresivă a profesiunii feciorelnice. Plecănd din această epocă se poate vorbi despre votul de feciorie perpetuu recunoscut de Biserică, de un rit public în timpul căruia fecioara făcea promisiunea solemnă în fața episcopului și primea vălul, și de introducere în viața cenobitică: fecioarele, care trăiau profesiunea fecioriei în propria familie, încep acum să se regrupeze și a conduce viața comunitară după exemplul călugărilor.

1. Fecioria în operele Sfântului Augustin

Vorbind despre fecioria consacrată, despre care împreună cu mulți Părinți ai Bisericii a fost maestru pasionat și neobosit, Augustin expune o sinteză doctrinală care domină asupra întregului orizont al dogmei creștine. Fecioria, în schimb, prin natura sa este în legătură cu Dumnezeu, cu Cristos, cu Maria, Biserica, societatea, prezentul, viitorul. Din studiul acestor aspecte diferite se naște tologia fecioriei: pentru a o dezvolta, la Augustin, nu lipseau nici pregătirea teologului nici sensibilitatea misticului. El, a dezvoltat-o cu pasiune, deschizând o panoramă nouă și în același timp antică. Antică prin adeziunea la trecut, nouă prin sinteza învățăturii creștine, care restrânge în unitate, nu înțeleasă întotdeauna de toți, bunătatea căsătoriei și superioritate fecioriei, stima pentru abstinența perfectă și valoarea de neînlocuit a celorlaltor virtuți morale. Printre acestea el a privilegiat ascultarea și umilința, învățănd că aceste virtuți unite cu fecioria consacrată, fac un ideal înalt de perfecțiune; separate, în schimb, de ea, devine o mască și o aparență falsă.

1.1. Superioritatea fecioriei

Laudele sfinților Părinți în favoarea fecioriei consacrate ajung adesea punctele cele mai înalte ale lirismului. Afirmațiile mai frecvente care se întâlnesc sunt: fecioara este soția lui Cristos, este floarea Bisericii, exemplul pe pământ a vieții îngerilor, imaginea lui Dumnezeu incoruptibil, preoția castității, demonstrarea originii divine a religiei creștine. Augustin nu este mai prejos, chiar dacă limbajul său este în mod voit mai teologic, mai calm, mai atent la a apăra decât a lăuda fecioria. În De sancta virginitate o numește „imitarea vieții cerești din partea persoanelor îmbrăcate în trup mortal și fragil” „însușire angelică, mărturie a incoruptibilității eterne concretizată într-un trup coruptibil” „imagine a vieții angelice, reproducere pe pământ a costumelor cerului”. Motivul dominant al acestor laude este cel escatologic, redat de cuvintele lui Cristos în Mt 22,30. Augustin pune în relief cu o vădită mulțumire: deplina libertate de alegere și martiriul.

La baza libertății depline stă distincția între reguli și îndemnuri. Regula – așa explică el – implică păcatul pentru cel care nu o urmează, pentru că impune fuga de un rău; îndemnul, în schimb, este dat în vederea unui bine mai mare; refuzându-l nu se ajunge la acel bine, dar nu se comite păcat.

Această insistență asupra distincției între reguli și îndemnuri nu are pentru Augustin numai scopul de a interpreta și de a clarifica o doctrină angelică, dar și cel de a asigura deplina libertate a alegerii celui care îmbrățișează idealul fecioriei consacrate. In schimb unde este o regulă intervine obligația și, pentru cei care o încalcă, pedeapsa. De aceea regula poate fi observată atât pentru iubirea dreptății cât și pentru teama pedepsei. Îndemnul, însă, neimplicând obligație, nu implică nici pedeapsă: cine îl urmează este demn de laudă, cine nu îl urmează nu este demn de critică. Numai iubirea, deci, și nu teama este determinarea alegerii, este mai generoasă, mai liberă, mai meritorie.

În această privință, Augustin, ne confirmă cu exemplul Mariei, care, a făcut vot de feciorie înainte de a cunoaște misiunea divină la care a fost predestinată. Aceasta demonstrează că acel vot a fost o alegere în mod total liberă, fără a fi condiționată de măreața demnitate prin care a meritat de a naște în mod feciorelnic pe Fiul lui Dumnezeu. „Și așa Cristos, născându-se dintr-o fecioară care a decis să rămână fecioară când încă nu știa cine s-ar naște din ea, a arătat că prefera să intervină consimțămăntului fecioriei mai degrabă decât să încalce porunca; și pentru acest motiv vrea ca și în cel ce ar fi ministrat modelul de servitor, fecioria să fie liberă alegere”.

Un alt motiv al superiorității fecioriei este apropierea de martiriu. Acesta fără îndoială este superior, constituind prin convingerea unanimă a Bisericii suprema mărturie de iubire față de Cristos. De aceea, dacă în alegerea perfecțiunii se pune pe primul loc martiriul, trebuie să se pună pe locul al doilea fecioria așa cum confirmă folosirea canonului sfintei Liturghii.

Confruntarea între feciorie și căsătorie era inevitabilă din motive biblice – propune sfântul Paul (1Cor 7,38. 40) și din motive polemice – propune, negând superioritatea uneia asupra celeilalte, Iovinian. Augustin dă un răspuns clar în această privință: fecioria este superioară căsătoriei. Ba mai mult consideră că această învățătură este de origine divină. De fapt afirmă: prin drept divin continența în sine este superioară căsătoriei și fecioria consacrată este superioară nunții. Argumentele despre acel caracter de drept divin le găsește în Evanghelie, în sfântul Paul, în doctrina sfinților Părinți; argumente care sunt întotdeauna prezente chiar și atunci când nu sunt explicite. El apără și vrea să fie apărată superioritatea fecioriei față de căsătorie, dar vrea ca să se facă cu credință iluminată, adică în mod just și cu rațiuni juste. Modul just este acesta: a apăra superioritatea fecioriei fără a nega sau diminui demnitatea căsătoriei.

Referindu-se la cuvintele sfântului Paul, care, vorbind despre căsătorie și feciorie, nu distinge între bine și rău, dar între bine și mai bine, conclude: „Aceasta este doctrina Domnului, doctrina apostolică, doctrina adevărată, doctrina sănătoasă: a alege darurile cele mai mari fără a condamna pe cele mai mici”.

1.2. Teologia fecioriei

Văzută în mod teologic fecioria consacrată explică o panoramă amplă de valori care o introduc în inima vieții creștine și se leagă cu Dumnezeu, cu Isus Cristos, cu Biserica, omul, escatologia. Episcopul de Ipona, ca mare teolog nu a încetat să aprofundeze aceste aspecte.

1.2.1. Fecioria în raport cu Dumnezeu

Fecioria are o valoare în mod esențial religioasă: acesta este primul adevăr care este necesar a se aminti vorbind despre raporturile sale cu Dumnezeu: „Fecioria este demnă de onoare – scrie Augustin – nu pentru că este feciorie, dar pentru că este consacrată lui Dumnezeu”. Fără acest raport de consacrare ar rămâne un fapt pur natural și chiar negativ încât ar afirma numai absența de fecunditate. „Nu lăudăm fecioarele pentru că sunt fecioare, dar pentru că sunt consacrate lui Dumnezeu cu umilă continență”, care este o virtute a spiritului. Despre această consacrare două sunt aspectele neseparabile pe care Augustin le pune în relief: ea provine ca dar de la Dumnezeu și ea este în același timp un dar făcut lui Dumnezeu, un dar care devine un sacrificiu de laudă.

1.2.2. Fecioria în Cristos

Aspestul cristologic al fecioriei se poate rezuma în felul acesta: Cristos este modelul, mirele, premiul fecioarelor. Nu se poate spune că toate acestea sunt valabile oricărui creștin, dar ar fi greșit să se aplice numai persoanelor consacrate. Aceasă greșeală s-a comis uneori, dar nu de Episcopul de Ipona.

Începând cu o rugăciune, așa cum obișnuia să facă, în tratatul De sancta virginitate, Augustin rezumă raporturile cu Cristos într-o formă concisă și eficace: „Să ne ajute Cristos, fiul fecioarei și mirele fecioarelor, întrupat dintr-un pântec feciorelnic”.

a) Cristos modelul fecioarelor. „Documentul de bază și modelul cel mai perfect a integrității feciorelnice trebuie admirat, fără îndoială, în Cristos”. Dezvoltând acest concept fundamental, Augustin, explică faptul că Cristos este al tuturor și pentru toți model: viața sa este normă de virtute, care arată ceea ce trebuie iubit sau de ceea ce trebuie să fugim pentru a ajunge la Tatăl și arată tuturor cu exemplul său care este medicamentul necesar pentru vindecare de orice viciu. Oferă înainte de toate exemplul concret al fericirilor. Cristos se propune discipolilor ca model de imitare. A privi la Cristos cel sărac (fericiți cei săraci), la Cristos umil și blând (fericiți cei blânzi), la Cristos care plânge (fericiți cei ce plâng), la Cristos care nu are altă mâncare decât împlinirea voinței Tatălui (fericiți cei însetați și înfometați după dreptate), la Cristos samariteanul cel bun (fericiți cei milostivi), la Cristos care este fără păcat (fericiți cei curați cu inima), la Cristos care iartă pe cei care în răstignesc (fericiți binefăcătorii de pace), la Cristos care moare pe cruce (fericiți cei persecutați): un model pe care orice creștin trebuie să-l imite.

Cristos înaintează pe un drum de feciorie, cum pot să-l urmeze cei care au ales un alt drum? În Cristos, deci, „sunt propuse multe lucruri de imitat pentru toți; nu tuturor, însă, le este propus de a imita fecioria corpului”, adică nu acelora care nu mai pot sau nu vor să aleagă această cale.

b) Cristos mirele fecioarelor. Titlul de mirese ale lui Cristos dat fecioarelor era obișnuit în patristică. Și Augustin îl folosește referindu-se în mod explicit la căsătoria între Biserică și Cristos. „Nu sunt lipsite de căsătorie cele care și-au consacrat lui Dumnezeu fecioria lor urmând astfel un grad mai înalt de iubire și de sfințenie în Biserică, pentru că și ele aprțin căsătoriei cu toată Biserica, acelei căsătorii în care mirele este Cristos”. Această temă de uniune matrimonială între Biserică și Crisos este un capitol foarte roditor al ecleziologiei lui Augustin care dezvoltă multe particularități.

Referitor la infidelitatea fecioarelor, Augustin, spune că infidelitatea unei fecioare consacrate este mai gravă decât infidelitatea unei femei căsătorite, chiar dacă aceasta, ca și cealaltă, este o infidelitate față de Cristos; dar că prima nu comite adulter, așa cum îl constituie a doua. Fecioara consacrată care, abandonând intenția trecând la căsătorie, nu ar încheia o căsătorie dar ar comite un adulter; femeia căsătorită care cu permisiunea soțului se consacră lui Dumnezeu l-ar face adulter pe Cristos (termen folosit de Augustin).

c) Cristos premiul fecioarelor. În De sancta verginitate, Augustin, se exprimă așa: „Bucuria fecioarelor lui Cristos este Cristos, în Cristos, cu, Cristos, în urmarea lui Cristos, cu ajutorul lui Cristos, față de Cristos. Bucuriile proprii fecioarelor lui Cristos nu sunt aceleași ca ale celor care nu sunt fecioare, chiar dacă aparțin lui Cristos. Vor avea, în schimb, chiar și celelalte, bucuriile lor, dar niciuna nu va poseda ceva asemănător”. Sinteza cristologică conținută în aceste cuvinte nu are nevoie de comentariu. Cristos este bucuria tuturor discipololor săi; este obiectul, principiul, modelul, cauza, sfârșitul; dar pentru fiecare este ceva propriu, incomunicabil, încât ele, și nu numai ele, îl urmează oriunde merge cu ajutorul fecioriei inimii și a corpului.

1.2.3. Fecioria și Biserica

Tratând despre raporturile dintre consacrarea feciorelnică și Biserică, Augustin scrie un alt capitol al teologiei sale asupra fecioriei. Teza de fond privește maternitatea feciorelnică a Bisericii, care în spirit este fecioară și mamă. Fecioarele creștine sunt cel mai frumos și semnul cel mai expresiv al acestei realități sublime.

a) Biserica fecioară și mamă. Fecioară prin integritatea credinței, mamă prin fecunditatea iubirii. Această doctrină fundamentlă a ecleziologiei și a spiritualității augustiniene, face referință la anumite texte biblice, la modelul Evei, la exemplul Mariei. Fecioria Bisericii, asupra căreia insistă cu iubire bunăvoitoare, lui Augustin îi place să facă referință la parabola celor zece fecioare (Mt 15,1-13) și mai presus de toate cuvintelor sfântului Paul: v-am logodit ca pe o fecioară neprihănită cu un singur mire, Cristos (2Cor 11,2)

Biserica-Fecioară constituie admirația și preocuparea episcopului de Ipona: admirația pentru cât de mult înseamnă, și reprezintă, adică comoara credinței și al integrității spirituale, preocupare pentru pericolul că un bine atât de mare să fie devastat și distrus. Ca episcop se simte păzitorul și apărătorul acestui bine. „Dacă Biserica nu ar fi fecioară, pentru ce atâta preocupare pentru integritatea sa?”.

Biserica-Mamă este alt chip al Bisericii-Fecioară. Și această noțiune, ca și cealaltă, este legată de gândirea sa de un text biblic, mai precis cel din Mt 12,48-50: Cine face voința Tatălui meu este fratele meu și sora mea. Augustin conclude că toată Biserica este mama lui Cristos, pentru că făcând voința Tatălui, naște fii în toată lumea. Toată Biserica este mama lui Cristos și în întregime este mama lui Cristos.

b) Biserica mama celor feciorelnici. Mamă adevărată a tuturor creștinilor, Biserica este, din motive speciale, mama celor feciorelnici. Discursul augustinian se referă de obicei, după cum se știe, fecioarelor, dar merge atât pentru femeie cât și pentru bărbat. Augustin imprimă și ilustrează acest adevăr plecănd de la o simplă constatare, care este aceasta: fecioarele sacre nu se nasc din căsătorie chiar dacă este creștină. În schimb fecioria ca fapt fizic este rodul naturii: se nasc fecioare chiar și din adulter. Prin urmare mama fecioarelor este numai Biserica: Biserica fecioară mireasă a lui Cristos naște pentru Cristos fecioare sacre. „Fecioarele sacre nu nasc decât numai acea fecioară sacră – Biserica – care a fost căsătorită cu un singur bărbat, Cristos, căruia i s-a prezentat pură. Din această Biserică, care în spirit este în întregime fecioară iar în corp este limitată doar la anumite persoane, se nasc fecioare sacre, care sunt fecioare în corp și în spirit”.

„Maria – spune Augustin – l-a născut pe Capul vostru, Biserica v-a născut pe voi”. De aceea fecioarele sacre și toți cei care vor să ajungă la scopul dorit al consacrării și a rămâne fideli ei, trebuie să iubească Biserica mai mult decât pe mama pământească.

c) Fecioria consacrată. Biserica, în calitatea sa de mireasă a lui Cristos, fecioria consacrată este o expresie mai înaltă a sfințeniei sale. Augustin vorbește despre acest lucru în toate scrisorile: „Fiind toată Biserica sfântă în corp și în spirit, cu atât mai mult nu este mai sfântă în acei membrii care feciorelnici în corp și în spirit?”. Augustin , deci, vorbind despre feciorie în adevăratul sens, stabilește o ecuație între feciorie și sfințenie, și proclamă că dacă toată Biserica este sfântă deoarece este fecioară după spirit, această sfințenie străluceste de lumină în cei care sunt feciorelnici chiar și în trup, căci fecioria interioară a inimii este atât de puternică, încât implică chiar și trupul. Astfel episcopul de Ipona exaltă în același timp, în misterul căsătoriei lui Cristos cu Biserica, fecioria spiritului, chiar și celor căsătoriți care sunt fideli și trăiesc în castitate.

Fiind convinsă că fecioria posedă exprimarea iubirii pentru mirele său și este fidelă învățăturii lui Cristos, Biserica predică despre feciorie, onorează fecioarele, le primește, le apără, le organizează viața și atunci când este nevoie, le îndeamnă și le cheamă la angajamente. Dacă, deci, Biserica este mama tuturor atunci este într-un mod particular și mama persoanelor consacrate.

1.2.4. Fecioria și Maria

Discursul asupra aspectului fecioriei, pe care am îcercat să-l descriu în paginile precedente, continuă în cel mariologic; atât de profundă este asemânarea între Maria și Biserică. Augustin o ilustrează cu bogate particularități și cu o bucurie evidentă.

a) Maria model și mamă a Bisericii. Maternitatea feciorelnică a Mariei este un mare miracol pe care Dumnezeu l-a împlinit pentru ca Maria să fie figura Bisericii. Biserica, în schimb, trebuia să fie în spirit ceea ce era Maria în corp: fecioară și mamă.

Biserica este și trebuie să fie asemenea Mariei și în integritatea credinței care constituie chiar fecioria sa spirituală. Maria, spune Augustin, „dacă a fost fericită că l-a născut pe Cristos, a fost mai mult pentru că a acceptat credința în Cristos”. Ba mai mult „nu ar fi avut nici o valoare pentru ea divina maternitate, dacă ea nu l-ar fi adus pe Cristos in inimă”. Maria nu este numai figura și exemplul Bisericii, dar este și mamă. Există un text augustinian foarte frumos și foarte prețios. Spune, deci, autorul operei De sancta virginitate: „Maria a fost unica femeie de a fi în același timp mamă și fecioară, atât în spirit cât și în corp. În mod spiritual, însă, nu a fost mama capului nostru, adică a Salvatorului nostru, de la care a avut viață, așa cum au toți cei care cred în El, cărora se aplică în mod just numele de fii ai mirelui. Este, în schimb, fără nici un dubiu mama membrelor sale, care suntem noi, în sensul că a cooperat prin iubire pentru a naște Bisericii credincioși, care formează membrele acestui cap”.

b) Maria primul exemplu al vieții consacrate. Coepit dignitas virginalis a matre Domini. Cu aceste cuvinte, Augustin, enunță două convingeri profunde care una aparține credinței, cealaltă teologiei: fecioria pe vecie a Mariei și votul de feciorie emis de ea când încă nu știa că va trebui să devină mama Cuvântului întrupat. Pe prima dintre ele o repetă cu fermitate și o apără îpotriva dificultăților gândirii. Pe a doua o leagă textului din Lc 1,24, și o amintește în îndemnurile către fecioare. Aceste îndemnuri la rândul lor sunt compuse pe două note dominante: marea armonie a acelui vot, care face ca fecioria să fie „cea mai plăcută și mai dragă” Domnului, și marea fericire de a o imita pe Maria. Deci fecioarele sfinte nu trebuie să se mâhnească dacă, păstrând fecioria, nu pot să devină mame în sens fizic – privilegiu, care a fost numai a Mariei – pentru că „nașterea acelei fecioare unice și sfinte este gloria tuturor fecioarelor sfinte” pentru că, le spune lor Augustin, „pe cel care nu-l puteți naște ca fiu în carne, îl aveți ca mire în inimă; și un asemenea mire care, în timp ce fericirea voastră îl are ca Mântuitor, fecioria voastră nu deranjează pe nimeni”. În rest chiar și fecioarele sunt împreună cu Maria mame ale lui Cristos, căci îl vor concepe în inimă cu credința și îl vor naște cu pofesiunea de credință.

1.3. Noțiunea de feciorie creștină

Este o noțiune complexă și profundă, care, fără îndoială, este un elment de ordin fizic, dar care este, în mod esențial, de ordin religios, spiritual, supranatural, creștin. Între fecioria fizică și fecioria adevărată există un abis. Aceasta este o virtute, iar virtutea, spune Augustin, aparține sufletului, nu corpului. Cea mai bună definiție care se găsește în operele augustiniene este aceasta: „Fecioria este continența pentru care se păstrează integritatea corpului și aici se consacră cu vot Creatorului sufletelor și corpurilor”. Două elemente, integritatea corpului și virtutea sufletului dintre care principalul este al doilea. Ceeea ce contează este fecioria inimii: fără de care cealaltă, fecioria corpului, nu este decât un nimic.

Dar ce este pentru Augustin fecioria inimii? Iată răspunsul: credința, speranța, dragostea: sunt trei virtuți teologale care constituie sufletul fecioriei; fără de ele integritatea corpului nu este un bine, dar o privare a fecundității naturale care este un mare dar din partea lui Dumnezeu. Augustin, asupra acestui concept trage o concluzie puternică: Cine nu are credință adevărată nu are feciorie adevărată. Cum ar putea să aibă o feciorie adevărată cel care nu-l are ca Tată pe Dumnezeu, ca mamă Biserica, ca mire pe Cristos?

2. Fecioria în operele Sfântului Ioan Gură de Aur (334-407)

Ioan Gură de Aur, episcop de Constantinopol, a fost de mai multe ori exilat pentru intransigenta sa apărare a ortodoxiei. Cel mai mare orator creștin și între cei mai buni ai tuturor timpurilor, de aceea a fost numit „Gură de Aur”. Cea mai bună operă în care tratează despre feciorie este De virginitate pe care a scris-o prin anul 381, împotriva marcioniților, în apărarea doctrinei pauline după care „este aprobată căsătoria, dar este considerată superioară fecioria”. Această doctrină va fi definită odată cu Conciliul din Trento.

În opera sa, Ioan Gură de aur se ocupă despre raportul căsătorie-feciorie depășind raportul (criteriile) de opoziție dintre cele două stări prin aprofundarea naturii iubirii, virtute supusă la un continuu progres. Dacă în căsătorie există o posibilitate reală pentru a realiza iubirea în umanitate, posibilitatea ei de creștere peste măsură după modelul iubirii divine, găsește în feciorie, care este chiar apatheia, condiția unică pentru a fi o iubire universală, stabilă, la nivelul spiritului. Iubirea înseamnă întotdeauna fecunditate, cea carnală în particularitatea sa, cea spirituală în filantropia universală. Este o frază rămasă faimoasă care se referă la raportul căsătorie-feciorie: „A denegra căsătoria înseamnă a diminua, în același timp, gloria fecioriei”.

Fecioria, pe care o exaltă Ioan in tratatul său consacrat acestui subiect, este condiția sine qua non a creșterii spirituale. Ea permite ființelor „frământate de trup” de a accede la condiția angelică și de a trăi în intimitatea lui Dumnezeu. Mai mult decât o virtute, în gândirea lui Ioan, ea este o state necesară pentru toți, călugări sau căsătoriți, căci de altfel „ei nu-l vor vedea pe Domnul”.

În Antiohia, la sfârșitul secolului al IV-lea, numărul fecioarelor era foarte mare. Scopul operei De virginitate a lui Ioan Gură de Aur nu este de a propaga această state de viață, cât mai degrabă de a o apăra atât față de adversarii externi, ereticii, care predicau necesitatea continenței și condamnau căsătoria, cât și de criticii interni ai Bisericii, care susțineau că fecioria este o practică de viață dificilă și inutilă. Deci intenția, în mod principal apologetică, este aceea de a arăta valoarea cea mare a fecioriei, de a-i face elogiu. Acest lucru aduce cu sine în mod inevitabil, în acele circumstanțe istorice și culturale, o devalorizare a căsătoriei.

Se știe că Părinții Bisericii au luptat foarte mult împotriva mișcărilor encratice și maniheiste pentru a afirma bunătatea căsătoriei și fecioriei înțelese ca vocații creștine. Ei au confirmat superioritatea fecioriei: „Nu condamn căsătoria, dar prefer fecioria”. Sfântul Ieronim, pentru fidelitatea față de doctrina sfântului Paul în 1Cor 7,7, declară ca „dar” atât căsătoria cât și fecioria, afirmănd că căsătoria este un dar inferior. Regăsim aici afirmația tradițională a superiorității fecioriei. Chiar și Ioan Gură de Aur este de aceeași părere: „căsătoria este necesară pentru cei slabi”, prin urmare „greșește față de sine cine poate să păstreze fecioria și se căsătorește” și de aceea căsătoria este o îngâduință a lui Dumnezeu în confruntarea celor care au o virtute de copil.

Considerațiile lui Ioan au întotdeauna prezente situația concretă a Bisericii și practica ascezei: foarte rar atinge teme filozofice. El ține cont de exigențele doctrinale și în același timp pastorale în a apăra concepția creștină despre feciorie de cea a ereticilor. Împotriva lor trebuia să susțină valoarea căsătoriei. Continența impusă fără moderație, fără respectul liberei alegeri este o mașinărie diabolică ce duce la distrugere. Disprețul față de căsătorie este o ofensă adusă voinței lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta degradează măreția însăși a fecioriei cine consideră că termenul său de comparație, căsătoria, ar fi practic de condamnat, în loc de a o considera un bine minor.

Din polemica împotriva concepției eretice asupra continenței, Ioan trece la a combate obiecțiile adversarilor asupra fecioriei în interiorul Bisericii. Această parte a tratatului decurge asupra interperetării primei scrisori a sfântului Paul 1Cor 7, de unde ia argumentele în apărarea fecioriei. Înainte de toate trebuie ținut cont că Paul îndeamnă fecioria nu în baza propriei autorități, dar cu autoritatea Domnului care vorbește prin el ca intermediar. Referitor la obiecția după care fecioria ar fi inutilă și ar duce ființa umană pe cale de dispariție, Ioan Gură de Aur amintește că condiția primilor oameni era fecioria și că numai după păcat a venit căsătoria. Ea este consecința neascultării și a morții: „Unde este moarte, acolo este și căsătoria. Dacă lipsește una, va lipsi și cealaltă. În schimb, fecioria nu are această companie, dar este întotdeauna utilă, întotdeauna frumoasă și fericită, atât înainte căt și după moarte, atât înainte cât și după căsătorie”.

Și pentru ce să avem frică de dispariția ființei umane? Este mai ușor pentru Dumnezeu a creea fără căsătorie, așa cum i-a creat pe Adam și Eva și milioane de îngeri. Nu trebuie, însă, denegrată căsătoria, pentru că evită situații mai rele: salvează pe cei slabi de corupția desfrânării. Dar cine este virtuos trebuie să aibă îndrăzneala de a practica fecioria, de a tinde spre un bine mai mare. Fecioria este superioară căsătoriei așa cum cerul este superior pământului și îngerii sunt superiori oamenilor. De fapt fecioria depășește natura umană pentru a se egala cu îngerii.

Ioan Gură de Aur nu pune accent pe contemplarea realităților care se pot vedea, dar numai pe premiile care le așteaptă pe sufletele virtuoase în viața cealaltă, și sunt prezentate așa cum le prezintă Isus în Evanghelii. Toate acestea explică, dincolo de laudele pe care autorul le atribuie vieții feciorelnice, atitudinea în confruntarea cu fecioria. Pentru Ioan ea este premisa necesară și indispensabilă, dar nu suficientă, modului de viață superioară: dacă nu este însoțită de un sincer spirit de detașare de tot ceea ce aparține lumii, fecioria este destinată să rămână nefertilă și nu asigură mântuirea omului. Nu degeaba el face referință la fecioarele nebune, care, chiar dacă fiind fecioare, au rămas afară din casa mirelui (Mt 25, 1-13). Merită amintite aici cuvintele sale:

Pentru a fi fecioare nu ajunge doar a nu se căsători: este necesară și puritatea inimii, și prin puritate eu înțeleg nu numai îndepărtarea de dorințele rele și obscene, de farduri și profesii, dar absența gândurilor relative materiale. Dacă aceasta nu se verifică, ce folos poate avea puritatea fizică? Așa cum nu este nimic mai rușinos decât un soldat care lasă armele și își petrece timpul său în cârciumă, tot așa nu este nimic mai necuviimcios decât fecioarele prizoniere de preocupările materiale. Chiar și cele cinci fecioare aveau lămpile și au practicat fecioria, dar nu au obținut nici un bine: ușile s-au închis, și ele au rămas afară și au pierit. Fecioria este frumoasă chiar pentru că elimină orice motiv de preocupări initile și pentru că permite de a consacra tot timpul liber operelor plăcute lui Dumnezeu: dacă aceasta nu se verifică, devine mult mai rea decât căsătoria, deoarece umple de spini sufletul și sufocă toate semințele curate și cerești.

Explicând cuvintele ucenicilor Domnului din Mt 19,10-11 în legătură cu foaia de despărțire și adulterul: „Dacă așa stau lucrurile cu bărbatul și femeia, este mai bine să nu se căsătorească” și răspunsul Mântuitorului: „Nu toți înțeleg cuvântul acesta, ci numai aceia cărora le-a fost dat”, sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Cristos laudă fecioria și arată că este un lucru mare. Cu aceste cuvite îi atrage și îi îndeamnă pe ucenici să trăiască în feciorie”. El demonstrează că înșiși ucenicii prin firea lor cunoșteau importanța fecioriei, cu toate că s-au arătat nedumeriți față de ceea ce le spusese Domnul: „Este, oare, vreo contrazicere – întreabă Ioan Gură de Aur – între ceea ce a spus Cristos și ceea ce au spus ucenicii? Cristos a spus că fecioria este un lucru mare; ucenicii spun că este mai ușor să trăiești în feciorie decât să fii căsătorit”. Potrivit afirmațiilor sfântului Ioan, Cristos vrea ca toți oamenii să îmbrățișeze fecioria mai mult decât căsătoria: „Pentru că părea greu să le vorbească despre feciorie, Cristos îi face pe ucenicii săi să o dorească din pricina faptului că Legea îi constrângea să nu se despartă de femei. Apoi le arată că este ușoară fecioria, zicând: «Există eunuci care s-au născut astfel din sânul mamei, există eunuci care au fost făcuți astfel de oameni și există eunuci care s-au făcut ei înșiși astfel pentru Împărăția cerurilor» (Mt 19,12). Prin cuvintele acestea Cristos îi face să aleagă fecioria fără să-și dea seama”.

Fecioria este o virtute a cărei răsplată și ale cărei cununi sunt mai mari decâ pentru cei căsătoriți. Fecioria, însă, nu este obligatorie pentru cei care-l urmează pe Cristos. Sfântul Ioan dă o explicație în această privință: „Datorită bunătății lui nespuse, Cristos nu face din feciorie regulă de viață; dar îi face pe ucenici să îmbrățișeze fecioria cu mai multă râvnă, arătându-le ce mare virtute este fecioria”.

Sfântul Ioan Gură de Aur insistă asupra fecioriei și în căsătorie sau viața de familie și asupra vocației universale de perfecțiune: „Toți sunt chemați la perfecțiune și din acest punct de vedere nu există nici o diferență între cleric și laic, între călugăr și cei care trăiesc în lume. Numai modalitățile sunt diferite”.

Nu te împiedic să te căsătorești, nici nu te opresc să te distrezi,dar vreau să faci aceasta cu cumințenie, nu cu osândă, nu cu mii și mii de păcate. Nu poruncesc să te duci în munți și în pustie, ci să locuiești în mijlocul orașului, dar cinstit, blând și cuminte. Cu toți avem aceleași legi de îndeplint, ca și monahii, în afară de legea căsătoriei; dar mai bine spus chiar și în această privință, sfântul Paul ne poruncește să fim în toate ca monahii spunând: „Chipul lumii acesteia trece, așa încât și cei care au femei să trăiască ca și cum nu le-ar avea.

Sfântul Ioan afirmă că este o eroare a crede că monahul trebuie să ducă o viață mai perfectă, în timp ce alții se pot dispensa… Laicii și monahii au datoria de a ajunge la aceeași culme de perfecțiune. Nici un creștin nu poate, deci, să neglijeze vreo virtute. Legea evanghelică este apoi exigentă pentru toți: nu ajunge să ne abținem de la rău. Fericirile îi interesează pe toți și nu sunt rezervate numai călugărilor. Care este, deci, diferența între un laic și un călugăr: cu siguranță modul de viață: „Laicul se distinge de călugăr numai prin starea de căsătorie”.

Sfântul Ioan este foarte dur față de ereticii care disprețuiau nunta și față de cei care trăiau în feciorie dar disprețuiau și condamnau căsătoria. În această privință atrage atenția fecioarelor: „Fecioara care răstignește cu toată băgarea de seamă, dacă nu s-a căsătorit doar pentru faptul că este ceva condamnat, nu are nici un folos din fecioria sa”. La fel îi îndeamnă pe cei care nu pot păstra fecoria, să se căsătorească și să aibă copii, căci această taină, pe lăngă faptul că este cinstită, așa cum este considerată și de către creștini, dar și de către „cei din afară”, este în același timp „un act solemn, care leagă neamul omenesc la un loc și este pricină a multor bunuri”.

3. Asemănări și deosebiri în operele celor doi autori

Pentru a înțelege mai bine atât deosebirile cât și asemănările dintre cei doi autori, trebuie să trecem în revistă caracterul gândirii lor care are ca sursă cultura mediului în care trăiesc. Atât din opera sfântului Augustin cât și din opera sfântului Ioan Gură de Aur, am putut discerne o influență în concepția despre Dumnezeu și despre lume.

Omul care face parte din această lume, la început trăia într-o unire deplină cu Dumnezeu. Din cauza păcatului s-a îndepărtat de Creatorul său, însă i-a rămas în suflet dorința de a fi în comuniune cu Dumnezeu. Această comuniune este anticipată aici, pe pământ, de fecioarele creștine.

Fecioria, după cum am văzut în operele celor doi autori, își are originea într-o altă lume, și a fost adusă în lume de Cristos. Prin zămislirea și nașterea lui Cristos își face apariția în lume fecioria autentică, iar potrivit afirmațiilor sfântului Ioan Gură de Aur, Cristos laudă fecioria și voiește ca oamenii să îmbrățiseze mai mult fecioria decât căsătoria.

Referitor la căsătorie nu se pot observa prea mari diferențe între cei doi autori căci amândoi se axează foarte mult pe gândirea paulină. Ioan pune accentul pe superioritatea fecioriei față de căsătorie: „Fecioria este superioară căsătoriei așa cum cerul este superior pământului și îngerii sunt superiori oamenilor”. Augustin este de aceeași părere însă fără a nega sau diminua demnitatea căsătoriei. Căsătoria, fiind o consecință a morții și a neascultării nu poate să nască decât moartea. De aceea, fecioria nu are această companie și este considerată ca un dig în fața morții. Ea este întotdeauna utilă, întrerupe lanțul succesiunilor și, de aceea, este superioară căsătoriei.

În ceea ce privește asemănarea fecioriei creștine cu fecioria Mariei, Augustin face de mai multe ori referire la acest lucru, în schimb, Ioan Gură de Aur nu amintește despre acest fapt. La Augustin fecioria Mariei este asemănată și cu fecioria Bisericii, care naște o mulțime de fii. La fel ca și Maria, fecioarele renunță la nașterea naturală pentru maternitatea spirituală.

Fecioria, este deja aici pe pământ, o anticipare a vieții viitoare și cei care au păstrat castitatea trăiesc deja pe pământ o viață angelică. Amândoi autori vorbesc despre starea aceasta a celor care trăiesc pe pământ în feciorie. Augustin afirmă despre feciorie că este o imagine a vieții angelice și reproducere pe pământ a costumelor cerului. Ioan Gură de Aur explică în opera sa De virginitate cum fecioria transformă ființele umane care o îmbrățișează cu adevărat în îngeri. Cei care îl poartă pe Dumnezeu în ei încă din această viață și care aspiră la rațiuni supranaturale, trec dincolo de mizeria acestei lumi și nu vor mai fi supuși ispitelor care atrag la păcat. Ei îl vor contempla pe Dumnezeu exact cum era posibil înainte de săvârșirea păcatului originar.

CONCLUZIE

După cum am observat, acești doi autori au sintetizat în operele lor cam tot ce s-a scris până la ei în această privință. Cea mai importantă sursă de inspirație pentru lucrările lor a fost Sfânta Scriptură.

În Vechiul Testament au existat două tendințe, două atitudini care se pot observa în toate cărțile, care privesc o viață castă. În primul rând observăm o atitudine negativă față de castitate care se inspiră din Gen 1,28, potrivit căreia procreația este expresia dorinței lui Dumnezeu. Fecioria este observată numai înaintea încheierii căsătoriei. Aspectul pozitiv implică mai mult o abstinență de la relația conjugală înainte de a aduce jertfă lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu este pur, și omul trebuie să fie pur atunci când se prezintă în fața lui, însă aceasta nu se poate realiza atunci când omul a avut o relație care profanează persoana. Cazul lui Ieremia, căruia Dumnezeu îi poruncește să rămână celibatar, este unic în Vechiul Testament și slujește ca semn pentru distrugerea care se va întâmpla în Israel. Acum își are începutul ideea că Dumnezeu perpetuează printr-un nou spirit, încheind un nou pact.

Odată cu nașterea lui Isus dintr-o fecioară își au începutul timpurile noi pentru că această realitate își are scopul in viața viitoare, ceea ce nu este dat multora să înțeleagă, ci numai acelora cărora le este dat (cf. Mt 19,12). În Evanghelia lui Luca renunțarea la căsătorie este condiția necesară pentru a-l urma pe Isus, pentru a purta propria cruce.

Sfântul Paul, din cauza împlinirii timpurilor, spune că este bine ca „omul să nu aibă legături cu femeia” (1Cor 7,1). Această asemănare îi privește și pe aceia care sunt căsătoriți, nu pentru că aceasta din urmă ar avea o valoare mai mică, ci o îndreaptă spre o perspectivă escatologică unde oamenii nu se mai căsătoresc; de aceea fecioria reprezintă statutul ideal de viață, primită ca dar de la Dumnezeu.

Cunoscând greutatea pe care o întâmpină omul la orice început de drum din acuza necunoașterii a celor ce se vor întâmpla, ne dăm deja seama că unele exagerări de la începutul creștinătății pot fi scuzate și din această privință. La început au apărut unele curente sincretiste care pretindeau ca trecerea la creștinism să impună o abstinență totală de la legătura conjugală. Împotriva acestor curente se opun Sfinții Părinți. La început se tratează problema doar în opere care scot în evidență alte articole ale credinței creștine. Însă mai târziu apar opere dedicate cu totul acestei teme.

Tertulian în operele sale pune accent deosebit pe obligația fecioarelor de a purta vălul pentru că și ele sunt căsătorite cu Cristos și trebuie să-l poarte asemenea femeilor căsătorite. Sfântul Ciprian dojenește comportamentul nedemn al fecioarelor, iar cele decăzute trebuiesc îndepărtate pentru a evita exempul rău. El dă o valoare escatologică fecioriei.

Origene, fiind un un maestru în asceză, tratează problema din această latură. Fecioara își păstrează sufletul pentru mirele ei care este Cristos, iar zestrea ei este castitatea. Metodiu din Olimp face o asemănare între Cristos și fecioare, care trăiesc prin castitatea lor desăvârșirea vieții creștine.

Opera sfântului Augustin în care se tratează această temă este vastă. El este unul dintre principalii autori care tratează despre viața feciorelnică. Cristos este mirele fecioarelor iar Sfânta Fecioară Maria este primul model de viață consacrată prin faptul că a ales de a trăi în feciorie încă înainte de a cunoaște că va trebui să fie Mama Cuvântului. Augustin laudă fecioria pentru faptul că este apropiată de martiriu și este suprema mărturie a iubirii față de Cristos .

Ioan Gură de Aur pune accentul pe superoritatea fecioriei. În operele sale îndeamnă fecioarele să trăiască o viață cât mai curată față de Cristos. Pune accentul asupra vieții de curăție și pentru persoanele căsătorite nu mumai pentru călugări. Sfântul Ioan spune că omul creat, la început curat, își regăsește locul printre îngeri. El afirmă: „Iată îngerii pe pământ… fecioria îi face apți să acționeze în toate lucrurile ca și cum nu ar avea deloc trup, ca și cum deja cerul le-ar fi lăcaș, ca și cum ar fi obținut deja nemurirea”

SIGLE ȘI ABREVIERI

Am Cartea profetului Amos

Ap Cartea Apocalipsului

1Cor Scrisoarea întâi a sfântului apostol Paul către Corinteni

2Cor Scrisoarea a doua a sfântului apostol Paul către Corinteni

Ct Cartea Cântării Cântărilor

DicțEncBib P. M. Bogaert, ed., Dicționar Enciclopedic al Bibliei, Humanitas, București 1998

DPAC A. Di Berardino, ed., Dizionario Patristico e di Antichità Cristiane, II, Marietti,Casale Monferrato 1984.

Dt Cartea Deuteronomului

Ef Scrisoarea sfântului apostol Paul către Efeseni

EM M.-M. Davy, ed., Encyclopédie des Mystiques, Robert Laffont, Paris 1972.

Ex Cartea Exodului

Ez Cartea profetului Ezechiel

Gal Scrisoarea sfântului apostol Paul către Galateni

Gen Cartea Genezei

Ier Cartea profetului Ieremia

Il Cartea profetului Ioel

In Evanghelia după sfântul Ioan

Is Cartea profetului Isaia

Jud Cartea Judecătorilor

Lc Evanghelia după sfântul Luca

Lev Cartea Leviticului

LXX Septuaginta

Mt Evanghelia după sfântul Matei

NBD J. D. Douglas, ed., New Bible Dictionary, Inter-University, Fellowship 1962; trad. română: Dicționar biblic, Cartea Creștină, Oradea 1995.

NDL D. Sartore – A. Triacca, ed., Nuovo Dizionario di Liturgia, Paoline, Roma 1983.

NDTB P. Rossano – G. Ravasi – A. Girlanda, ed., Nuovo Dizionario di Teologia Biblica, Paoline, Cinisello Balsamo 1988.

NDTM F. Compagnoni – G. Piana – S. Privitera, ed., Nuovo Dizionario di Teologia Morale, Paoline, Roma 1990.

Num Cartea Numerilor

Os Cartea profetului Osea

Ps Cartea Psalmilor

PSV „Parola spirito e vita”, Bologna 1, 1979.

Rom Scrisoarea sfântului apostol Paul către Romani

1Sam Cartea întâi a lui Samuel

2Sam Cartea a doua a lui Samuel

SCh Sources chrétiens, Paris 1963.

StMor „Studia Moralia”, Roma 1, 1963.

Aa.Vv. diferiți autori

cap. capitol

cf. vezi

ed. coordonator(i)

etc. etcætera

Ibidem în același loc

Idem același autor

î.C. înainte de Cristos

n. nota

o.c. opera citată

ș.u. și următoarele

trad. traducere

v. versetul(ele)

BIBLIOGRAFIA

Aa.Vv., Il celibato per il Regno, ed. Istituto di Teologia della Vita Religiosa „Claretianum”, Àncora, Milano 1977.

Apologeți de limbă greacă, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1980.

Apologeți de limbă latină, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1981.

Augustin, Confesiones, Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1994.

Bihlmeyer K. – Tuechle H., Histoire de l’Église, I, Salvator Mulhouse, Paris 1969.

Bouyer L., La spiritualità dei Padri, 3/B, ed. L. Dattrino – P. Tamburrino, Dehoniane, Bologna 1999.

Bruce F. F., „Esenienii”, în NBD, 411-412.

Calabuig I. M. – Barbieri R., „Verginità consacrata nella Chiesa”, în NDL, 1582-1599.

Cantalamesa R., Verginità, Àncora, Milano 1988.

Chinez I., Despre căsătorie, Institutul Teologic Romano-Catolic, Iași 2000.

Clement de Rome, Épître aux Corinthiens: SCh 167.

Coman I. G., Patrologie, I-II, Institutul Biblic și de Misuine al Bisericii Ortodoxe Române, București 1985.

Compagnoni F. Piana G. Privitera S., „Verginità consacrata” în NDTM, 1427-1435.

Cunningham A., „Bibbia e sessualità” în La sessualità umana ed. A. Kosnik, Queriana, Brescia 1978, 5-22.

Danièlou J. – Marrou H., „Virginité et encratisme”, în Nouvelle Histoire de l’Église, I, Seuil, Paris 1963, 151-155.

Di Berardino A., „Montanismo”, în DPAC, 2299-2301.

Delcor M., „Război”, DicțEncBib, 512-513.

De Lorenzi L., „La verginità statuto del cristiano secondo san Paolo”, PVS 12/2 (1985) 166-184.

––––––, „Verginità”, în NDTB, 1639-1654.

Filoramo G., „Gnosi”, în DPAC, 1642-1649.

Giovanni Crisostomo, Il Sacerdozio, ed. A. Quacquarelli, Città Nuova, Roma 1989.

Giovanni Crisostomo, Vanità. Educazioni dei figli. Matrimonio, ed. A. C. Castaldo, Città Nuova, Roma 1977.

Gori F., „Introduzione”, în Ambrogio di Milano, Verginità e vedovanza, I, Città Nuova, Roma 1974, 11-93.

Gregorio di Nissa – Giovanni Crisostomo, La verginità, ed. S. Lilla, Città Nuova, Roma 1976.

Hermas, Le Pasteur: SCh 53.

Ignace d’Antioghe, Lettres: SCh 10.

Jacob E., „Sfânt”, în DicțEncBib, 528-530.

Lazano J. M., La sequela di Cristo, Àncora, Milano 1981.

Maggiolini S., Il matrimonio, la verginità, Ares, Milano 1977.

Methode d’Olympe, Symposium decem virginum: SCh 95

Mihoc C., Taina căsătoriei și familia creștină, Teofania, Sibiu 2002.

Moulard A., Saint Jean Chrysostome. Le défenseur du mariage et l’apotre de la virginité, Victor Lacoffre, Paris 1923.

Origene, Contra Celsum, IV: SCh 150.

––––––, Homiliæ in Genesim: SCh 7.

Padovese L., Uomo e donna a imagine di Dio. Lineamenti di morale sessuale e familiare, Messaggero, Padova 1994.

Pereira P. B., La doctrine du mariage selon Saint Augustin, Gabriel Beauchesne, Paris, 1930.

Pierfranco B., „Introduzione”, în Ambrogio di Milano, Sulle vergini, Messagero, Padova 1985.

Ranon A., San Paolo vita e lettere. Introduzione in Nuovo Testamento, II, Messagero, Padova 1991.

Raponi S., „Comportamento morale e verità negli Apologisti del II secolo”, StMor 18/2 (1980) 223-245.

Rogier L. J. – Aubert L. – Knowles M. D., Nouvelle histoire de l’Église, I, Seuil Paris 1963.

Sant’Agostino, Città di Dio, ed. C. Borgogno – A. Landi, Paoline, Alba 1973.

––––––, Commento al vangelo di San Giovanni: Opere di Sant’Agostino, XXIV/1, ed. V. Tarulli, Città Nuova, Roma 1968.

––––––, Discorsi: Opere di Sant’Agostino, XXXIII/5, ed. M. Recchia, Città Nuova, Roma 1986.

––––––, La continenza: Opere di Sant’Agostino, VII/1, 325-381.

––––––, La dignità del matrimonio: Opere di Sant’Agostino, Città Nuova, Roma 1978, VII/1, 167-219.

––––––, La dignità dello stato vedovile: Opere di Sant’Agostino, VII/1, 9-63.

, Le lettere: Opere di Sant’Agostino, XXII, ed. L. Carrozzi, Città Nuova, Roma 1971.

, Le nozze e la concupiscenza: Opere di Sant’Agostino, VII/1, 398-453.

, La santa verginità: Opere di Sant’Agostino, VII/1, 73-159.

Sant’Ambrogio, Verginità e vedovanza, ed. F.Gori, Città Nuova, Roma 1989.

Schmid J., L’Evangelo secondo Luca, III, Morcelliana, Brescia 1965.

Schnackenburg R., Messaggio morale del Nuovo Testamento, Paoline, Roma 1981.

Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieții monahale. Despre creșterea copiilor, Institutul Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București 2001.

Simonetti M. – Prinzivalli E., Letteratura cristiana antica, I, Piemme, Milano 1996.

Trapè A., „Introduzione”, în Sant’Agostino, Matrimonio e verginità, ed. Aa.Vv. Città Nuova, Roma 1978.

Vidal M., Moral del amor y de la sexualidad, Sigueme, Madrid; trad. italiană, Morale dell’amore e della sessualità, Cittadela, Assisi 1976.