FEBRUARIE EXTREM FEBRUARIE EXTREM EDITURA VREMEA BUCUREȘTI 20 12 Coperta: Cristian Niculcea Redactor: Maria Giugariu Tehnoredactor: Dan Amza… [601876]

Licență

FEBRUARIE EXTREM FEBRUARIE EXTREM EDITURA VREMEA BUCUREȘTI 20 12 Coperta: Cristian Niculcea Redactor: Maria Giugariu Tehnoredactor: Dan Amza… [601876]

Byadmin ianuarie 1, 2024

AUTORI ROMÂNI

CRISTIAN NICULCEA
FEBRUARIE EXTREM FEBRUARIE EXTREM
EDITURA VREMEA
BUCUREȘTI
20 12

Coperta: Cristian Niculcea
Redactor: Maria Giugariu
Tehnoredactor: Dan Amza
Copyright © Cristian Niculcea, 2012
ISBN 978-973-645-487-5

Mulțumesc Internetului

Prolog
Ținutul Krasnoiarsk, Rusia
Un soare mongol cu dinți de rechin alb își făcea simțită
prezența asupra ținutului neclar, îndoielnic de primitor. Tempe –
ratura în acest mijloc de februarie nu scăzuse sub cota anunțată
de crainicul postului de radio local: –9° Celsius. Peisajul, dezolant
prin aglomerarea cimitirului de conifere sălășluind mormântal
și demonic, păstra încă din istoria marelui dezastru climatic al
începutului secolului douăzeci, binecunoscut sub numele de Fe –
nomenul Tungus. Sfera de foc ce mistuise ca un tăvălug vegetația
pe o rază de cincisprezece- douăzeci de kilometri, dând naștere
unui cutremur resimțit până pe coastele Australiei, a posedat o
forță de deflagrație echivalentă cu mai multe milioane de tone
de trotil. La o sută de ani distanță de unul dintre evenimentele
zguduitoare ce l- au înscris între enigmele neelucidate ale Pă –
mântului, microclimatul începuse a da semne de revenire la
viață. Comparativ cu perioada carboniferului timpuriu se com –
portau vlăstarele de ferigi, jnepenii insinuați ici- colo, prin mul –
titudinea buturugilor seculare.
Rămășițele unui foc de tabără străjuiau domestic între cele
două siluete umane confundându- se cu arabescurile serii.
— E limpede, Mihayl, că strategia comitetului, de a agonisi
ceva rest de pe urma exilului la care ne- a supus ultima săptă –
mână, tinde să dea roade. Biscuiți, zațul cafelei lungit cu apă…
reminiscențe ale Robinsonului modern.
Personajul din stânga iscă un zâmbet discret pe chipul ușor
neras.
7

— Mă întreb cine e Vineri 1, fâșâi prin strungăreață cu un
timbru vădit non englezo- american.
— Rasistule! Tenul meu creol s- a împământenit ca urmare
a expunerii la soarele caraibian fără o loțiune pe măsură. Două
zile ca doi ani de navigare într- o ambarcație gonflabilă, cu o bu –
solă și un sextant primitiv, au fost suficiente motive pentru o
nuanță măslinie.
Rodrigo Sereno rememoră momente petrecute cu două de –
cade și jumătate în urmă, când tatăl său, Enrique, seismolog cu
ștate vechi la Institutul Cubanez de Prevenire a Cutremurelor,
hotărâse a- și încerca norocul pe tărâmul de dincolo, cum îi plă –
cea să denumească pământul nord- ameri can. Își creștea copilul
în cadrele totalitariste ale unui stat ce îngrădea în ritm deznă –
dăjduitor drepturile omului. Soția îl părăsise încă de când Ro –
drigo avea trei ani, într- o avalanșă de trăiri agonizante, sub
spectrul apăsător al nesiguranței cronice. Avea unsprezece ani
când tatăl său își luase inima în dinți, dăduse bir cu fugiții de
undeva din sud- estul statului, reușind să navigheze spre cea mai
apropiată insulă din Arhipelagul Bahamas, Great Inagua.
Mihayl zâmbi încrețindu- și pomeții alungiți și uscați sub
influența gerului ultimelor zile.
— Sugestia e să reverificăm ultimul sector hașurat îna inte
de a transmite raportul de evaluare.
— Interpretarea datelor analizorului le vom transmite
mâine, acum trimitem doar mesajul punctual convenit inițial.
Rodrigo salvă ultimele afișări ale aparatului multicanal
portabil amplasat într- un găvan al povârnișului, pregătindu- și
conexiunea de internet. Analizorul folosea la căutarea și identi –
ficarea surselor radioactive, era un instrument ușor de utilizat
chiar și în zone de relief accidentat, având atașat un cablu între
calculator și traductor, fapt ce permitea traductorului amplasarea
81Vineri – băștinaș, personaj al romanului Robinson Crusoe, autor Da –
niel Defoe.

în locuri inaccesibile. Înjurând în gând conexiunea greoaie la
internet, se deplasă câteva zeci de pași în susul văii, urmărind
semnalul slab. Același mesaj:
Problem loading page
Verifică viteza conexiunii: 30.5 Mb/s nu era un trafic ne –
maipomenit, dar era ceva în neregulă.
— Tot nu merge? auzi vocea lui Mihayl.
— Nu, dar nu înțeleg. Conexiunea e activă. Pur și simplu
nu se încarcă nicio pagină.
— Să așteptăm până mâine.
— Știi bine că nu putem. Ultimele măsurători ne- au întâr –
ziat mai mult decât preconizasem.
— Ar mai fi o soluție, Rod. Listăm raportul și îl trimitem
cu faxul portabil.
— De- a dreptul genial, Mihayl! Nu mi- ar fi trecut prin cap!
Destupăm o spirtoasă în cinstea briliantei idei. Mă duc să des –
pachetez faxul.
— Mama Rusie a fost întotdeauna inovatoare, hohoti lan –
guros Mihayl. Între timp, încerc să transmit raportul pe e- mail.
Parcă ar da semne de viață internetul.
Pe fondul nerăbdării crescânde, cu hârtia pe jumătate in –
trodusă în aparat, privirea cercetătorului american fugi către ca –
targul luminiscent pe care îl remarcaseră odată cu strămutarea
taberei. Probabil vreo rămășiță a unui punct de control dezafec –
tat, căci era o zonă pustie pe o suprafață foarte mare, cea mai
apropiată localitate aflându- se la mai bine de optzeci de kilo –
metri. Cu nervii întinși spre pragul limită, blestemă clipa când
acceptase rolul de cercetător de teren. Senzația intensificată de
salivă fu ultima trăire pe care și- o însuși.
9

1
Lanham, Maryland
Centrul de Cercetări Științifice pentru Siguranța Mediului
era un departament restrâns ca organigramă, cu un buget oa –
recum auster, căci funcționa sub egida Universității de Nord.
Numărul persoanelor care funcționau în cadrul departamen –
tului cuprindea câteva cadre universitare și puțini studenți cu
preocupări pentru un domeniu care nu mai reprezenta de mult
păstrarea în barierele convenționalității a normelor etice.
Pe coridorul căptușit cu lambriuri acronice, Lara Jensen,
masterand în termeni profesionali, idealistă convinsă în plan
social, blestema momentul proastei alegeri a pantofilor greoi
și rigizi care o treceau prin furci caudine pe parcursul
dute- vino- urilor între biroul îndrumătorului de proiect și cen –
trul de calcul.
— Lara, cum a fost la petrecerea nepoțelului tău?
Din laboratorul pentru pregătirea și prepararea probelor,
Sarah, cea mai familiară colegă, ieșea cu două eprubete pregă –
tite pentru incubatorul de culturi de celule.
— Oh… Cel mai tumultuos weekend de la petrecerea în
pijamale din toamna trecută. Am o verișoară teribil de vivace,
cu un soț la fel de aprig precum planoarele unde- și testează cur –
sanții… Iar nepoțelul, la doar patru ani, pare că și- a făcut un
obicei din a mă trimite după toate mingile aruncate către gazo –
nul vecinilor. Să nu- ți mai spun de aspersorul vinovat de julitura
din genunchi sau de terrierul parcă setat să- mi pigmenteze toată
garderoba cu pământ de flori.
11

— Să înțeleg că activitatea de birou e mai adecvată dicto –
nului mens sana in corpore sano 2decât libera zburătăcire prin
natură…
— Se putea și mai rău. Oricum, ce poate fi mai interesant
ca un weekend plin de șotii? Apropo, ce se mai aude cu mani –
festația?
Referirea se făcea la programul la care lucrau cele două,
privind dezvoltarea schimbului internațional tehnologic și in –
formatic prin diseminarea rezultatelor cercetării și transferul
tehnologic al rezultatelor dezvoltării proiectelor internaționale.
Mai mult o muncă birocratică, după cum îi plăcea Larei s- o de –
numească, fără a evita să evidențieze faptul că nu prefera câtuși
de puțin genul acesta de lucrare, strict computerizat. În facultate
se axase cu predilecție pe ramura chimiei anorganice, urmând
latura profilului real insuflat de mama sa, profesor de fizică la
o școală din Baltimore. Personalitatea proeminentă, tonul eloc –
vent cu care își susținea argumentele, capacitatea de organizare
și sistematizare ale Larei îl convinseseră pe profesorul Robert
Milner, actualul îndrumător de proiect, să o repartizeze în pos –
tura de asistent.
— Ne- am ocupat și de latura protocolară, astfel încât mica
noastră comunitate să țină pasul cu eticheta impusă. Europenii
nu ne- au considerat niciodată mai mult decât niște burgeri am –
bulanți, glumi Sarah.
Lara zâmbi ușor pe măsură ce tropăia către cabinetul pro –
fesorului Milner într- o acustică bombănitoare. Îl află complet
absorbit într- un monitor afișând grafice în culori stridente, ves –
titele sale expertize care priveau radiațiile neionizante. Practic,
identificase fiecare sursă generatoare de câmp electromagnetic
din incintă, încercând să aibă la cunoștință ponderea pe care o
aducea, ca expunere de durată, asupra mediului uman.
12 2Minte sănătoasă în corp sănătos (lat.).

— Compatibilitatea electromagnetică, însemnând capacitatea
unui sistem de a funcționa în condițiile unui mediu poluat elec –
tromagnetic, fără compromiterea iremediabilă a funcțiilor, are la
bază trei factori: sursa unui câmp poluant, calea de propagare și
receptorul afectat, reprezentat prin sistemul în mers de funcționare
normal. Există o sumedenie de surse de zgomot electromagnetic
artificial, gen computere, motoare, cabluri tv. Am reprezentat în
grafice mecanismul generator de poluare electromagnetică, și
anume modul de cuplare prin conducție al rețelei proprii de ali –
mentare. Variațiile de pe coloana a doua indică amplitudinea și
frecvența induse de sursa poluantă… Ei bine, mi- am însușit lecția
de prezentare din cadrul manifestației?
— Nu m- am îndoit niciodată de abilitățile dumneavoastră
oratoricești, îl zgândări Lara cu fascinație nedisimulată. În in –
teriorul ei îl admira și îi era recunoscătoare deopotrivă pentru
meritul de a- i fi acordat șansa înregimentării în structurile mun –
cii de cercetare. Fire idealistă, profesorul Milner era pe cât de
bonom pe atât de intransigent în raport cu studenții. Rar puteai
scoate de la el vreun calificativ pozitiv, dar Lara nu- și făcea griji
în privința interfeței acestuia, în decursul celor patru ani de pre –
dare și muncă în echipă, relațiile erau sudate precum osatura
turnului Eiffel.
— Sardonică și grăitoare, niciodată cu garda jos… L- am
rugat pe Steve de la Serviciul Tehnic să se ocupe cu îmbarcarea
și distribuția invitaților în camerele colegiului. Afară de profesorul
Roche, care vine de undeva de pe Riviera, ceilalți sunt obișnuiți
cu relieful și izul campusurilor studențești.
— Lista invitaților pare destul de încărcată cu distincții. O să
încerc să mă asigur că remarcile acestora făcute cu zâmbetul pe
buze vor concorda cu propriile stări sufletești și nu cu penuria de
culori cu care- s zugrăvite camerele campusului.
— Din păcate, siguranța mediului n- a fost niciodată un sec –
tor cu buget amplu. Am reușit să conving o firmă de investiții
13

și un retailer să ne asigure un fond care să ne țină pe linia de
plutire. Să nu uităm dineul oficial!
— Este loc și de antreu?
— Nu- mi încerca răbdarea, Lara! Convoacă- i pe băieții de
la statistică în sala de ședințe, le- am remis listingul cu orele de
sosire ale invitaților. Majoritatea vine cu un minibus din capi –
tală, dar sunt și câteva excepții care sosesc pe cont propriu. Și
nu uita: micile detalii fac diferența!
2
Bratislava
Academia Slovacă de Științe cuprinde aproape șaizeci de ra –
muri științifice și editează peste patruzeci de publicații de gen.
Fondată în anii 40, în plin război, a fost închisă după încheierea
acestuia și reînființată la începutul anilor 50, clădirea păstrând se –
dimentele arhitecturii estice, deși regiunea se găsește la doi pași
de fosta capitală a Imperiului Austro- Ungar.
Pe unul din coridoarele obosite, profesorul de geotehnică
și membru al Decanatului Institutului de Geotehnică și Geode –
zie, cu fervente aspirații la biroul cel mai înalt, Peter Stanislav,
se grăbea să definitiveze ultimele schițe ale proiectului pe care
îl avea de prezentat. Acumulase o ușoară stare de tensiune ulti –
mele zile, parte din cauza maldărului de hârțoage pe care îl avea
de avizat din partea rectoratului, parte din emoția de a participa
la prima conferință științifică internațională. Punerea la punct a
fluenței limbii engleze, a largheței de termeni tehnici în care
urma să- și țină discursul și nu în ultimul rând fobia față de zbo –
rul cu avionul erau tot atâtea motive de angoasă.
— Domnul profesor Stanislav?
14

Interpelarea îl făcu să tresară. Persoana dinaintea sa avea
aerul studenților de vârsta a doua de la seminar, dar nu- și putea
aminti dacă îl mai văzuse undeva.
— Pardon?
— Sunt Andrej Rozman, membru al Uniunii Studențești
Reformatoare. V- am cunoscut.. ăăă… de fapt v- am audiat la
unul din cursurile particulare, ați purtat o prelegere despre in –
fluențele particularităților rocilor în structura solurilor bogate
în metale cu proprietăți electromagnetice.
— Daaa, îmi amintesc… regret, dar sunt într- o foarte mare
grabă. Am un avion de prins după- amiaza asta. Totuși, dacă doriți
să stăm de vorbă pe marginea unui subiect anume, încercați să
stabiliți o întrevedere la asistenta mea. Să nu uit, de săptămâna
viitoare, voi lipsi câteva zile din localitate.
— Domnule profesor, am o insistență… ăăă… de fapt o ru –
găminte. Vedeți, eu și colegii mei avem o lucrare despre abun –
dența și influența poluanților anorganici asupra ecosistemelor,
o lucrare ce trebuie predată până la sfârșitul săptămânii la rec –
toratul de chimie. Tot ce am nevoie de la dumneavoastră e o
avizare în ce privește folosirea tehnicilor geofizice. Nu ar dura
mai mult de câteva minute… și bineînțeles, dacă permiteți, vom
folosi numele dumneavoastră ca îndrumător de proiect.
Ultimele cuvinte avură efectul scontat. Numele său pe co –
perta oricărei lucrări era o bonificație care nu putea fi refuzată.
— Haide să- mi prezentați mapa.
— Desigur, vă mulțumesc, domnule profesor, să o luăm la
stânga, către catedra de chimie.
Absorbit de nenumăratele gânduri care i se învălmășeau,
Peter Stanislav remarcă într- un târziu faptul ca pătrunseseră în
fostul laborator de chimie, parțial dezafectat din pricina lucră –
rilor care urmau să aibă loc în aripa de est. O ușoară urmă de
mirare îl învălui în momentul în care purcese la deschiderea
mapei și a schițelor. Erau niște coli fără înțeles, niște desene de
preșcolar.
15

— Bine, dar acestea nu sunt…
Rotația gâtului fu incompletă. O fină înțepătură în mușchiul
angular, cel care înclină și răsucește gâtul, îi pulsă preț de câteva
secunde rememorări ale trecutului… primul coleg de bancă din
școala primară, cicatricea căzăturii de pe bicicletă atunci când i
se rupsese lanțul, înregimentarea în Asociația Studențească…
Apoi, gama culorilor se reduse la nuanțe închise. Letargia sim –
țurilor, imposibilitatea de a mai articula, pierderea motricității
se îmbinară într- un univers hâd, sinistru, mortal.
Asasinul închise acul otrăvit într- un recipient și își însuși
portvizitul victimei cu gesturi mecanice. Corpul, ce începea
să- și piardă elasticitatea din pricina otrăvii cu efect simultan, fu
rapid transportat către incineratorul ecologic ML- A300 din în –
căpere, cu șarjă de 300 kg. Cu o ușurință degajată de mii de ore
de antrenament, îl înghesui în micuța cuvă după care apăsă bu –
toanele ca și cum ar fi pus în funcțiune o mașină de spălat.
Nimeni nu sesiză coborând treptele Institutului Academic
personajul tern, având în mâna dreaptă diplomatul profesorului
de geofizică, diplomat ce conținea, alături de schițe și planuri, o
invitație la o manifestație de anvergură peste ocean.
3
Lanham
Lara încerca să țină pasul cu oboseala ce se înrădăcina im –
perturbabil. Ultimele două zile le petrecuse aidoma unui maes –
tru de ceremonii, dădăcind și dăscălind în stânga și în dreapta o
mână de oameni neobișnuiți cu orchestrările de asemenea an –
vergură. Nici ea nu deținea absolutul control al datelor organi –
zatorice sau al modului în care trebuia să balanseze bunul mers
al lucrurilor, ceea ce pe undeva tindea s- o îngrozească. Dar din –
16

colo de emoția firească era mânată de ambiția caracteristică, de
meticulozitatea de a nu lăsa nimic la voia întâmplării.
Darren Fletcher, doctorand cu ștate recente, își zburlea
părul blond închis sub care se perindau cearcănele unei uzuri
premature.
— Afurisită creatură!
…— La dracu’, bombăni din nou în eter.
— A?
— Ethan, porcușorul, de când a rămas fără pereche și i- am
acordat libertate de mișcare prin toată locuința, îl mai găsești
din trei în trei zile.
— Hm, mormăi Lara, scormonindu- și mintea doar- doar își
va aminti ceva despre comportamentul animalelor de companie.
Cum se simte, e trist?
— Aș spune că e mai prietenos ca înainte, în măsura în care
apuc să dau ochii cu el. Din cele ce- mi povestește sora mea, so –
cializează destul de bine.
— Apropo de ea, s- a acomodat cu schimbarea de mediu?
— Cu tempoul ei activ, de radio DJ., i- a fost destul de facilă
trecerea. Probabil mai grea a fost adaptarea climatică. În North
Dakota nu îmbrăca maioul mai mult de trei săptămâni pe an.
— Dar ce a determinat- o să se întoarcă acasă?
— Cred că a intervenit pe undeva fenomenul de saturație.
A bătut drumurile imediat după majorat și se pare că aproape
zece ani pe diverse meridiane au făcut- o să regândească urmă –
toarea decadă… Să nu uit, trecând de la una la alta, Parish de la
IT mi- a transmis că prezentarea pe site e afișată.
— Buuun… Atunci bifăm și lucrul acesta. De media s- a
ocupat cineva?
— Ocupat! Sunt anunțate ziarele. Postul de televiziune va
prelua informațiile și imaginile din cele ce vom transmite noi
pe circuitul propriu. Iar cu radiourile, aranjez totul pe linie fa –
milială.
17

— Uff… Mi- e așa o groază de cele ce s- ar putea întâmpla
în mod neplăcut, izbucni Lara vădit neliniștită.
— Hei! Capul sus! Mai rău decât să fim mutați de la rubrica
Actualitate sau Cultură la cea dedicată bârfelor, ce s- ar putea
întâmpla?
— Vezi tu, Darren, e primul eveniment major care mi s- a
încredințat. Nu e vorba că mă tem să- mi asum rolul, doar că e
starea aceea inerentă de anxietate. Sunt atâtea chichițe în ce pri –
vește latura organizatorică, atâtea amănunte de care te izbești
pentru că nu le- ai prevăzut…
— Lara, așa cum am învățat să te cunosc, atunci când tinzi
să- ți afișezi neliniștea, atunci îți catalizezi energiile și ambițiile
întru realizarea țelului propus. Iar dacă, Doamne ferește, e să
dăm vreun chix, suntem destui care putem fi arătați cu degetul
și puși la panoul de perete. Fără teamă, omenirea va fi îngădui –
toare cu o mână de tineri aflați la momentul nepotrivit în locul
nepotrivit.
Lara îi zâmbi recunoscătoare. Darren o ajutase mereu în ra –
rele ocazii când temele de cercetare le intersectaseră pașii. Era
doar cu câțiva ani mai în vârstă ca ea, dar urcase vertiginos trep –
tele ierarhice prin câteva realizări teoretice, prin câteva lucrări
publicate, astfel încât în momentul actual se bucura de tihna
propriului său birou la nivel de cabinet și de „binecuvântarea”
unei zgomotoase audiențe la orele de seminar. Prin modul său
aparent nepăsător de a trata problemele, minimiza orice încren –
gătură către stadiul de lăstar, înrâurind inerția faptelor.
— De preluarea invitaților mă voi ocupa eu cu Sarah, o
anunță el, ridicându- se și îndreptându- se către ieșire. Inițial fu –
sese sarcina lui Steve, dar s- a plâns că e o muncă mai degrabă
de gen feminin. Așa că l- am redirecționat spre curățarea și or –
ganizarea aulei.
18

4
Undeva în Rusia
— Acoperirea din regiunea Krasnoiarsk a fost dusă la înde –
plinire. Echipa trimisă la fața locului a surprins doi cercetători
care „navigau” în apropierea stației. Experimentul a dat însă
roade, degrevându- ne de sarcina de a- i înlătura pe teren.
— S- a înregistrat vreo urmă de activitate în ținuturile înve –
cinate?
— Absolut minimă. Specialiștii vor elimina acest procent.
Arma e silențioasă și curată.
— Separatio urmează metodologia indusă. Nu ne putem
permite asumarea potențialelor scăpări. Dacă s- a transmis vreun
mesaj către centrul american, acesta nu va avea ocazia să îl ana –
lizeze.
— Asta e bine. Ultimele decade au fost presărate cu prea
multe reculuri. Ca descendenți ai pionierilor din urmă cu un secol,
avem datoria de a reuși planul de reorganizare mondială.
— Să sperăm că Separatio nu va da greș. Ar fi de nedorit
declanșarea unui nou Război Rece.
— Domnilor, în orice latură ar înclina sensul vectorului,
produsul scalar își va păstra amplitudinea. V om atrage atenția
Elitei Mondiale asupra noilor reguli de joc.
5
Lanham
Laboratorul de fizică geologică din cadrul Universității de
Nord arăta precum un spațiu ce a supraviețuit Holocaustului.
Teritoriul de câțiva metri pătrați, străjuit de lambriuri într- o ar –
hitectură prea puțin savuroasă, cufunda, în tăcerea sa, ceva apa –
19

ratură topografică printre care o stație Trimble, un teodolit, bu –
sole de diverse modele, dar și un magnetometru protonic teres –
tru Geometrics G 856. De mare însemnătate în dotarea micului
centru, stația Trimble fusese donată cu puțină vreme în urmă de
către proprietarul unui mic post privat axat pe producerea fil –
melor documentare. Donație la prima vedere întrucât, cum pe
lume nimic nu e gratis, proprietarului îi fuseseră facilitate in –
troducerea câtorva realizări documentare în grila de programe
a postului tv al Universității. În ce privește stația în sine, aceasta
oferea o foarte mare densitate a aplicațiilor GIS – Sisteme de
informații geografice și cartografice. Magnetometrul avea rolul
de a sesiza anomaliile câmpului magnetic terestru, pe când teo –
dolitul răspunde ca și instrument de măsurare a unghiurilor față
de orizont și față de zenit. Două computere și un fax completau
birourile din lemn bătrân, de esență tare, obosite și să mai scâr –
țâie după atât amar de vreme.
Ledul faxului clipocea senin, un licăr firav în întuneric,
apoi un bâzâit prelung și hârtia ca un pergament desfășu –
rându- se începu a se rostogoli încet. Nu pentru mult timp, căci
ajungând la cotor, rola sfârși scurgându- se către podeaua ne –
obișnuită cu apariția noctambulică.
Zborul decursese normal. De pe Aeroportul Național Ronald
Reagan fusese preluat de către șoferul unei firme de închirieri
de mașini, într- un Chevy revopsit cu aspect rubicond. Se găseau
pe Anacostia Freeway, autostrada ce înconjura Washingtonul
prin partea de est, pe lângă lacul Kingman.
I se spunea Separatio. Separatorul. A treia divinitate a lumii,
nume pe care biserica l- a ocolit, considerându- l subiect tabu. Se
zice că atunci când Dumnezeu a ordonat să se facă lumină din
întuneric, între cele două coordonate ale dualității s- a creat o
barieră, un tărâm, în care domnește Il Separatio. El este o enti –
tate neutră, care i se înfățișează unui cavaler asasin din Evul
Mediu, un personaj care făcuse, deo potrivă, atât bine cât și rău.
20

În momentul în care asasinul era rănit mortal, entitatea, deți –
nând, la fel ca Binele și Răul, puteri absolute, îi conferă acestuia
capacitatea de a trăi veșnic, încercând să definească ceea ce e
rău și ceea ce e bine.
I se spunea Separatio, ca nume de cod. Își amintea vag tre –
cutul. Fusese instruit de S.I.S. – Serviciile de Informații Slo –
vace. Acesta fusese începutul, primul pas în stabilirea
angajamentului față de sine, în definirea egoului. Își cultivase
tendința de agresiune astfel încât să dețină autocontrolul perfect.
Reprimarea sentimentelor era o metodă psihanalitică indusă și
adânc înrădăcinată în mecanismul de apărare. Își personalizase
eul reliefându- și o structură de caracter cu potențial de a pro –
duce rău. Capacitatea empatică însă putea coexista în tandem
cu dimensiunea nocivă a personalității. Puterea de a discerne
între cele două conglomerate ale instinctului uman era subjugată
de planul pragmatic în care alesese să opereze.
Își însușise caracterele generale ale conținutului mapei. Cu –
antificarea datelor era o caracteristică dezvoltată în baza unui
sistem propriu. Extrăgea sinteza sub forma unor titluri de capi –
tole, identificând esența informației și modul în care urma s- o
transmită. Mecanismul era simplu. Urma a simula un discurs în
termeni experimentali, deviind dinspre noțiunile de bază într- o
zonă adiacentă, de unde putea jongla cu audiența. Asta în cazul
în care ar fi ajuns la tribună. Scopul era să găsească eventuale
notițe într- un cabinet sau locuința unui intrus în planul deliberat
de cei în a căror structură se înregimentase.
Șoferul oprise în fața unui campus, la intrarea căruia stră –
juia pe frontispiciu motto- ul Per aspera ad astra 3, făcându- l
să- și pună întrebarea ce naiba căuta un astfel de proverb pe ușa
unui cămin studențesc.
— Domnule profesor Stanislav! Permiteți- mi să vă strâng
mâna! Suntem onorați să vă avem printre noi! Cum a decurs
21 3Cu greutate până la stele (lb. lat.).

drumul? Aveți nevoie de ceva urgent? Sunt Patrick Rogers, pro –
decanul secției de geologie, îl întâmpină un bătrânel puțin ghe –
boșat, cu niște bretele neobișnuit de mari comparativ cu
subțirimea sa.
— Mă bucur să vă întâlnesc în acest cadru solemn, plăcerea
și onoarea sunt de partea mea. E o ocazie minunată să particip
alături de cadre însemnate ale institutelor de cercetare și, de ce
nu, să îmi pot pune la punct cunoștințele de limbă engleză, de
fapt engleză- americană, dacă- mi permiteți o glumă.
— O, dar aveți un accent ireproșabil. Ați mai vizitat Statele
Unite?
— Din păcate nu. Însă descătușarea după căderea Cortinei
de Fier a consacrat libertatea de exprimare, libertatea de gân –
dire, iar o consecință firească a îndreptării spre ceea ce propo –
văduia capitalismul vestic a fost, printre altele, pătrunderea în
casele noastre a producțiilor hollywoodiene. Probabil, într- un
fel sau altul, identificarea cu eroi din filme cu putere vandabilă
ne- a captat atenția, făcându- ne să împrumutăm termeni, accent,
limbaj, expresii întregi: trăiește pentru nimic sau mori pentru
ceva!
— Ahaha! John Rambo! Domnule profesor, o să vă reco –
mand dincolo, pe coasta de vest. Păreți a avea calități fizice la
fel de etalabile precum cele verbale. Dați- mi voie să vă conduc
în aripa în care aveți rezervat dormitorul. Vă puteți odihni,
mâine avem zi plină, la orele zece este programată întrunirea,
urmează o sesiune de discuții libere, de schimburi de experiență.
Duminică are loc un periplu prin laboratoarele centrale, un tur
al centrului de calcul, ziua încheindu- se cu o mică masă festivă.
Aveți aici cartea mea de vizită plus un număr de telefon pentru
trebuințe urgente, personalul alcătuit din tineri cursanți vă stă
la dispoziție. O seară liniștită vă doresc!
22

6
Laboratorul de fizică geologică, Universitatea de Nord
Robert Milner se foise toată noaptea. De aproape patruzeci
și opt de ore nu putuse lua legătura cu cercetătorul său de pe
teren. Ideea unui parteneriat ruso- american le păruse tuturor o
oportunitate convingătoare în structura de program vizând teh –
nici cadru de parteneriat științific. Alegerea programului fusese
planificată de un comitet închegat ad- hoc din câțiva membri ai
academiilor de specialitate a două universități implicate în pro –
iect: Universitatea de Stat Krasnoiarsk și Universitatea de Nord
Lanham. Concomitent, fuseseră create două echipe de teren care
să culeagă date practice privind poluarea mediului în zone cu
potențial factor de risc. Una activa în ținutul Krasnoiarsk, cer –
cetând modul de regenerare a mediului în zona puternic devas –
tată în urmă cu un secol de ceea ce fusese numit Fenomenul
Tungus, cealaltă în apropiere de Cape Canaveral, într- un sector
rezidual despre care se cunoșteau foarte puține în termeni ofi –
ciali. Ce- i drept, NASA le- ar fi putut bloca oricând accesul dacă
nu ar fi fost convinsă de inutilitatea datelor experimentale co –
lectate. Echipele erau mixte, formate din câte doi cercetători
care transmiteau simultan centrelor din cele două localități la
intervale zilnice.
Iar acum nu primise nimic de la echipa de pe teritoriul ru –
sesc. În mod normal ar fi încercat să- i contacteze încă din
după- amiaza precedentă, dar pregătirile evenimentului care îi
măcinase nervii ultima săptămână îl debusolase oarecum. Era
ora șapte sâmbătă dimineața ceea ce însemna șapte seara pentru
echipa de pe teren. Poate că telefonul mobil nu avea acoperire,
dar existau laptopurile conectate la internet. Putea înțelege dacă
unul ar fi avut probleme… dar două?
23

Căută numerele corespondentului rus, dar își dădu seama
că acolo era sâmbătă seara, nicio șansă de a găsi pe cineva. Mai
clică o dată refresh- ul emailului. Niciun mesaj nou.
Afară zorii își făceau simțite semnele. Se întrezărea o dimi –
neață lăptoasă, rece, umedă. Aruncă o privire în gol prin fereastra
înspicată. Doi trecători excesiv de matinali, un taxi completau ta –
bloul sordid ce- și consuma cadrul următor odată cu întoarcerea
privirilor în sala de studiu. Un zumzet fin, probabil ventilatorul
sursei computerului, era singura tonalitate de remarcat. Plus un
petic de hârtie de fax zgribulită pe jos. Nu se simțea prea dornic
să- l arunce la coș. Se reîntoarse la geam. În urmă cu circa șai –
sprezece de ani pășise pentru prima dată treptele instituției. Nu
surveniseră prea multe schimbări. Nici măcar culoarea măslinie,
conservând stilul victorian. Poate doar esplanada îngustă, golașă
cândva, acum însuflețită de copaci pitici. Miile de ore de curs,
calea deschisă către un post de referent științific, strămutarea în
munca de laborator, mereu în mișcare, prea puțin dedicat cadrului
familial. Nu prea își mai amintea când făcuse ultimul concediu.
Parcă undeva la o căbănuță prin Apalași…
Brusc se rupse din letargie. Bucățica de hârtie era în același
loc. O cuprinse cu un gest mecanic, dând s- o mototolească.
Ceva ca o notificare îi zgândări simțurile.
Era o frântură de mesaj de la faxul portabil al lui Rodrigo
Sereno. De ce doar atât? Ah, afurisita de rolă de fax, dunga roșie
trasată pe mijlocul hârtiei indica faptul că rola era pe terminate.
Abia acum sesiză că faxul clipocea. Căută febril în sertare o rolă Raport date 14 feb 20..
Analiza georadarului continuată în sectorul 5, hașura
nord- estică, indică un grad de perturbabilitate a
câmpului electromagnetic. Odată cu deplasarea măsurăt
24

nouă. O atașă așteptând ca mesajul salvat să se desfășoare.
Nimic.
— Ciudat, foarte ciudat… și e- mailul? Să vedem… reîn –
carcă… uf! Niciun mesaj nou. Mai aștept? Sau îl sun pe docto –
rul Levine…
În criză de timp, butonă tastele telefonului mobil: abonatul
nu poate fi contactat …
— La dracu’! Și în scurt timp va începe manifestația. Tre –
buie să dau de Lara.
7
Aula Mare a Universității de Nord
Dezbaterea se afla în toi. Erau aproape două duzini de
cadre, jumătate europeni și asiatici, jumătate reprezentând cen –
tre nord- americane. Fusese suficient un pai pe foc pentru ca dis –
cuțiile să se îndrepte pe un nesfârșit făgaș polemizant.
Mass- media fusese așezată în dreapta scenei în timp ce pe ulti –
mele rânduri luaseră loc asistenții și masteranzii.
— Investițiile anuale în energie regenerabilă au depășit o
sută de miliarde dolari. Avem câteva exemple de instituții de în –
vățământ care și- au creat propriile surse de energie prin panouri
fotovoltaice…
— Dați- mi voie, profesor Osvaldo, să aduc în discuție eșe –
cul afacerii din centrul dumneavoastră de învățământ unde nu
s- au achiziționat de la început acumulatori capabili să asigure
un control al stocării energiei în anotimpurile reci.
— Termenul eșec e forțat, dacă nu malițios, profesor Enke.
S- a considerat în momentul respectiv că adăugarea unor costuri
extrabugetare în condițiile unui climat mediteranean, cu tempe –
raturi majoritar pozitive, nu se justifica financiar.
25

— Domnilor, domnilor, ne- am abătut de la tema directă,
deviind pe o pantă descendentă, îi întrerupse moderatorul. Am
pornit de la tematica energiilor neconvenționale și posibilitățile
prevenirii poluanților de mediu. Profesorul Roche ne- a prezen –
tat un studiu în privința poluării electromagnetice a mediului.
Graficele vizionate au adus în prim plan individul uman din
punctul de vedere al expunerii la intensitățile câmpurilor elec –
tromagnetice.
— Îngăduiți- mi să adaug, ca inițiator al proiectului
„Om- mediu – riscuri biunivoce”, răzbătu vocea francezului, că
studiile pe un număr de indivizi care își efectuau munca în in –
stalații cu frecvențe de la 20 kHz la 20- 30 MHz, cu o intensitate
mai mare de 100 V/m, au raportat în proporție de 90% o pertur –
babilitate a sistemului cardio- vascular.
În partea din spate a aulei, Darren fu bătut pe umăr de un
reporter al televiziunii centrale.
— Ce te așteptai de la o varietate de episcopi egocentrici?
Prea mult tam- tam pe buzunarul contribuabililor.
— Nu e chiar așa, Frank, manifestația e susținută strict din
fondurile proprii de autofinanțare și câteva sponsorizări.
— Varianta oficială. Unde crezi că ar fi încăput masa de
savanți fără un ajutor real cu bani de la bugetul local? O treime
din costurile de transport și instalare sunt suportate din fonduri
bugetare.
— Ce șușotiți acolo? întrebă Lara, așezată pe scaunul ur –
mător.
— Spune că am plătit biletele de intrare la circ.
— Ce vrei să spui?
— Ssst, o întrerupse Darren, întorcându- se către reporter.
Iar v- ați băgat nasul în scriptice în loc să aduceți în prim plan
esența convorbirilor?
— Esența? Care- i aia? O bulibășeală generală și niște teorii
empirice cărora niciun sistem național nu le va da atenție.
26

— Expozeul profesorului francez nu pare deloc așa. Acțiu –
nea câmpurilor electromagnetice asupra organismului uman
poate fi o temă de sinteză înaintată forurilor de mediu.
— Numai dacă e inițiată de oamenii lor . Câte departamente
de mediu sau ministere în general pleacă urechea la propuneri
moraliste? Aș putea să- ți dau exemple nenumărate în care an –
chete ale trusturilor mari de presă fie s- au înecat în propriile su –
poziții, fie s- au lovit de opacitatea marionetelor din Congres.
— Pentru că și presa și- a însușit un rol mai degrabă idealist
în tratarea fenomenelor.
— Nu, amice, pentru că în spatele fiecărui ziar sau post de
televiziune stă un ins la fel de integru ca un cartofor, se aprinse
reporterul, pe un ton șoptit, transpirând din abundență. Ins care
e în strânsă legătură cu maeștri păpușari din fotolii guvernamen –
tale. Cunosc destule cazuri de reporteri de teren care acceptă
„perierea” reportajelor doar pentru liniștea și decența asigurării
confortului propriu.
— Mda… Și toată densitatea asta de somități pe metru pă –
trat e făcută în scopul echilibrării balanței consumului.
— Întocmai. Circuitul apei în natură. Ne agităm într- un
pahar cu apă în timp ce ligheanul necesităților globale își pom –
pează separat vicisitudinile.
Pe partea dreaptă, Lara se foia cu o ureche la masa de prezi –
diu, cu cealaltă la dialogul șoptit al celor doi. Îl zărise pe profesorul
Milner la începutul conferinței luând loc în primele bănci. Aș –
teptase cu interes ca acesta să- și prezinte argumentația cu privire
la compatibilitățile electromagnetice ale aparaturii de automati –
zare, știa cât de încântat fusese de oportunitatea de a fi găzduit
de propriul auditor într- un context internațional, dar acesta întâr –
ziase să urce la tribună. Mai mult, nici nu participase pe toată du –
rata ședinței, mimând o atitudine mai mult decât evazivă. I se
păruse că de câteva ori își aruncase ochii prin aulă în căutarea a
ceva anume. Și- ar fi dorit să- i facă un semn de la înălțimea unde
era cocoțată, dar era ascunsă în spatele unor spinări generoase.
27

Și oricum n- ar fi dat bine. Aștepta un moment de pauză pentru a
coborî și a puncta cu Sarah algoritmul organizatoric al desfășurării.
Părea sătul, sastisit. Urmărea în doi peri dezbaterea cu aerul
unui ins care tocmai ar fi aterizat după o călătorie în spațiu. Nu
se înscrisese la cuvânt, preferase să- și dea cu părerea într- un
cerc restrâns, particularizând niște idei generale cu un vecin, un
conferențiar la o instituție din Utah, la fel de posomorât de pre –
lungirea momentului.
Acuratețea simțurilor era însă o zestre elaborată, șlefuită în
cadrul tehnicilor de influențare psihologică. La nivel senzitiv,
minuțiozitatea cu care i se inducea subiectului dezvoltarea acui –
tății senzoriale îi evidențiau focalizarea atenției către lumea ex –
terioară și, deopotrivă, către experiența interioară. Gradul de
sensibilitate era antrenat în așa fel încât să remarce diferențele
în atitudinea, mimica, fiziologia caracterelor umane. Învățase
cum să recunoască indicii comportamentale pe care le asocia cu
stări emoționale corespondente. Era un procedeu care în termeni
psihologici se numea calibrare.
Pe parcursul dezbaterii se ridicase de câteva ori cu discreție,
preumblându- se nebăgat în seamă pe holurile universității. Își
scosese de la gât acreditarea și o introdusese în buzunarul cos –
tumului. Cu ochelarii cu lentile din sticlă transparentă pe nas,
dădea impresia unui ins plictisit din public.
Trebuia să se bazeze numai pe intuiție și experiența de
teren. Cei doi cercetători care avuseseră nenorocul de a se afla
într- un loc nepotrivit era posibil să fi reușit să transmită un
mesaj, după imaginile observate prin intermediul satelitului.
Dispersia electromagnetică acoperise o suprafață de câteva mii
de metri pătrați. Experimentul avusese efectul scontat, dar faptul
că nu rămăsese nicio urmă le retezase indiciile aflării dacă
echipa de cercetători reușise să transmită date. Bafta era că
echipa de curățare aflată la sol descoperise la câteva sute de
metri un aparat de măsură, un georadar plantat într- un sector
28

neatins. Aparatul avea inscripționat pe el însemnele Universității
de Nord Lanham.
Studiase planul clădirii. Facultatea de Geologie și Geofi zică
își avea sediul în latura diametral opusă, ceea ce îl nemulțumea
puțin. Avea patru catedre de vizitat: Geofizică, Geologie și Pale –
ontologie, Inginerie geologică, Mineralogie. Dacă cineva preluase
eventuala transmisie, trebuia să afle cât de periculoasă era inter –
pretarea datelor pentru cei care- l angajaseră. După care, eliminat.
Un angajat cu un teu încerca să dea lustru podelelor. Îl cer –
cetă cu o mină întrebătoare:
— Căutați pe cineva?
— Am luat parte la ședință, dar m- am simțit puțin rău și
am ieșit să iau niște aer, răspunse într- o engleză- americană per –
fectă. Deranjez dacă privesc gravurile din hol?
— Ăăă, nu, cred că nu. Numai să nu atingeți vitrinele. Știți,
rămân amprente.
Îi mulțumi cu un gest fin al capului. Se strecură printre bus –
turi, gravuri, vitrine, nerecunoscând foarte multe personalități.
Lincoln, Washington… Îngrijitorul se îndepărtase văzându- și de
ale sale. Urcă un etaj pe o scară în spirală, apoi o ieșire în stânga…
Ca într- un shooter 3D, se avântă în labirintul de coridoare cu o
precizie diamantină. Pe un portal se înfățișă Catedra de Minera –
logie. Ușa era zăvorâtă pe baza unui sistem cu card. Scoase din
buzunarul pantalonului un CSD – Card Security Destabilizing,
un destabilizator electromagnetic care ataca cititorul de card cu
un bruiaj, făcându- l inoperabil preț de câteva zeci de secunde,
timp suficient pentru a activa zăvorul cu orice tip de cartelă.
Încăperea era într- o strălucitoare curățenie. Birourile erau
așezate în forma literei T, cu trei posturi de lucru. Fiecare avea
calculator propriu. Cercetă cu atenție împrejurul. Un telefon
portabil era singura piesă de comunicație. Nu exista fax.
Era cu mâna pe clanța ușii când auzi pași pe coridor. Pupi –
lele i se contractară în așteptarea momentului de impact. Men –
ținându- și pulsul constant, sub șaptezeci de bătăi pe minut, era
29

mereu pregătit să intre într- o stare cataleptică din care să- și su –
grume prada. Un crotal rapace.
Bocăneala atinse punctul culminant în dreptul ușii. Impac –
tul era iminent. Simțurile erau ca niște resorturi armate la
maxim. Prădător contra unei vietăți domestice. Fracțiunea de
secundă în care se decidea o soartă. O hârșâială a tocului și zgo –
motul pantofilor scăzu în intensitate. Pașii se îndepărtară pe o
frecvență slab pulsatilă.
8
Lanham, Aula Mare
Tipii de la presă părăsiseră lojele. Dezbaterea se prelungise
peste intervalul stabilit, drept pentru care se apelase în disperare
de cauză la serviciile unei firme de catering pentru a acoperi
aperitivul pregătit de către organizatori. Invitații se adunaseră
într- o sală de curs, mestecând pe un ton aprins.
Profesorul Milner o află pe Lara cu desfășurătorul în mâini.
— Am o chestiune cu tine, Lara, destul de importantă. Vezi
dacă în auditoriu e vreun băiat de la tehnic. Am nevoie de o mo –
nitorizare rapidă.
— L- am zărit la un moment dat pe Steve. O să încerc să
dau de el și să- l trimit la dumneavoastră. S- a întâmplat ceva?
— Hm… Da și nu. E doar o prezumție. V om vedea. Mi- aș
dori să nu fie o urgență.
— Domnule profesor?
— Da, Lara.
— De ce nu ați ținut discursul?
— Cine e sigur de izbândă fără răbdare? 4Nu mă întreba!
30 4Cine e de neînvins fără resemnare și cine e sigur de izbândă fără
răbdare? – citat aparținând scriitoarei suedeze Selma Lagerlöf.

Se îndepărtă grăbit.
— Ce e cu profesorul tău? o abordă Sarah, prinzând- o între
patru ochi.
— Pare destul de tergiversat. L- ai văzut cumva pe Steve?
— Steve Donahue? Amicul nostru ipohondru? se înveseli
Sarah. Lara, vrei să- l prinzi la înghesuială?
— Pare- se că e solicitat de profesorul meu, se apără Lara,
punând accent profund pe cele din urmă cuvinte.
— Bine, bine… Nu mai speculez nimic. Era prin ultimele
rânduri înainte de pauză. Dacă nu se vede pe hol, la fumători, o
fi întins- o înainte de termen. Serios acum, Lara, stai să reînceapă
discuțiile și vedem dacă se așază la locul lui. Am văzut eu unde
e situat.
Darren aproape năvăli peste ele:
— Ralph nu- știu- cum de la postul de radio al soră- mii mi- a
spus că organizarea e fără cusur.
— Ralph ăsta ține morțiș să se cupleze cu sora ta? îi con –
tracară buna dispoziție Sarah.
— Ce? Pe asta de unde ai scos- o?
— Las- o, Darren, e prea demonică pentru noi azi, ripostă Lara.
— Bine, bine, recunosc că ostilitatea ei de multe ori mă în –
curajează. Ești cinică azi, Sarah?
— Aluzia era mai degrabă la faptul că nu mi se pare că ar
fi chiar mama organizărilor. Omul tău știe că a fost nevoie de
catering să suplinim deficiențele alimentaro- tehnice?
— Nu i s- a părut nimic nelalocul lui. Presarii ăștia și- ar
mânca și mamele de vii pentru o apariție pe prima pagină.
— Încep să apară invitații. Hai să ne reluăm locurile.
— Sigur n- or vrea și desert? o lovi Darren sub centură.
— Ba da și or să înceapă cu tinerii doctoranzi. Fă bine, dacă
îl vezi pe Steve, trimite- l la profesorul Milner.
— Pentru?
— O majorare salarială. Nu știu, cică e important.
31

*
Steve Donahue fusese acostat de profesorul Milner la ieși –
rea din toaletă. Se simțea indispus din toate punctele de vedere.
În weekendul ăsta era o întrecere a inițiaților în jocuri de stra –
tegie. World Defence Project era un joc online care prinsese po –
pularitate între tinerii gameri. S- ar fi bucurat să- și petreacă
sfârșitul de săptămână în fotoliul său confortabil, lângă un pet
de doi litri de Cola. Fără chipsuri. Erau prea unsuroase.
Dar oficialul îl interpelase direct:
— Steve, poți să- mi spui dacă linia de faxuri legată la ca –
tedra noastră are o implementare electronică, un back- up 5pe –
riodic?
— Vă referiți la memorarea mesajelor în format electro –
nic?
— Cam așa ceva. Aș vrea să verific dacă poate computerul
reține un mesaj din care pe fax s- a transmis doar o porțiune, de
la cap la coadă.
— În memoria aparatului nu s- a păstrat nimic?
— Nu mai mult decât transmisia în sine.
— Adică parțială. Și dumneavoastră vreți să aflăm tot ceea
ce cuprindea mesajul?
— Exact.
— Dar mă tem că lucrul acesta e imposibil. Odată ce me –
sajul n- a fost scanat, niciun sistem computerizat nu poate ghici.
— Asta o știu. Dar dacă mesajul s- ar fi transferat pe fax de
pe un alt computer și nu de pe un aparat omolog? Un computer
care ar fi avut acces la routerul Universității.
— Hm. Atunci ar fi o posibilitate. Ar trebui verificat în me –
moria cache dacă ar fi existat astfel de date de la un computer
conectat. Dar aș putea spune că e echivalent cu a căuta acul în
fânul de pe un hectar.
32 5Back-up – copie de siguranță (lb. tehnic).

— Mulțumesc, Steve. Nu ne rămâne decât să încercăm.
— De asta mi- era și mie, mormăi ghinionistul printre dinți.
Dar dacă nici măcar nu suntem convinși că au fost salvate astfel
de date…
— Sigur au fost salvate. Îmi parveneau zilnic, via e- mail.
Dintr- un motiv sau altul, ultimul mesaj s- a transmis de pe un
fax portabil pe cel aflat aici.
— Fax portabil? Asta înseamnă că legătura la internet a fost
operațională.
— Da.
— Atunci de ce nu s- a trimis pe mail?
— N- am nicio idee.
— Deci cunoaștem I.P.- ul calculatorului sursă. V om încerca
să intrăm în legătură cu el.
— Tare mă tem că stația respectivă nu mai e funcțională.
— În regulă. Mă voi conecta la serverul Universității. Lă –
sați- mă să văd ce pot obține.
— Bine, Steve. Ținem legătura. Trebuie să mă întorc în aulă.
Se întorsese în Aula Mare. Pauza se încheiase și i se putea
sesiza lipsa. Era nemulțumit. Nu își putuse duce la final cerce –
tarea. Un grup de patru tineri, studenți probabil, se proțăpise la
intrarea culoarului, de unde se putea capta întreg holul. Abia
reușise a se strecura neobservat. Fără îndoială că ar fi fost re –
marcat cu ușurință ca un intrus dacă era sesizat de către per –
soane familiarizate cu fizionomiile obișnuiților locului.
Trebuia să aștepte încheierea defilării protipendadei ăsteia
de doi bani. În majoritatea cazurilor, când se întâlneau prea
multe „capete luminate”, desfășurarea era haotică. Ecuația sub
care se descriau excesele personalităților de acest tip tindea să- și
găsească rezolvarea printr- un așa- zis efect de junglă. Proporția
logică pierdea teren în fața lipsei de toleranță prin care se făceau
remarcați subiecții. O furtună într- un pahar cu apă care la final
culmina cu mesaje de pace și cu tot atâtea întrebări fără răspuns.
33

Cei care îl angajaseră, îl racolaseră după o operațiune pe
care o exercita la Marea Baltică, în Letonia. Fusese delegat să
înlesnească ieșirea din țară a unui disident politic slovac cu
dublă cetățenie, slovacă și letonă, care din postura de lider al
unui partid minoritar, de opoziție, săpase mai mult decât trebuia
în ascunzișurile trecutului unor personalități guvernamentale.
Serviciile Secrete Slovace prinseseră de veste că cetățeanul ajun –
sese pe lista neagră a unor înalți oficiali și îi trasaseră lui sarcina
de a- l transfera peste graniță. Pe atunci avea numele de cod
SQ22. Misiunea fusese îndeplinită doar pe jumătate, disidentul
fiind translatat prin Rusia, pe o filieră internă, spre Finlanda,
unde era așteptat de un echipaj local. Numai că lui SQ22 i se
pierduse urma, nici măcar cooperarea S.I.S. cu K.G.B. neputând
duce la aflarea unei știri despre existența sa. Viu sau mort.
În aulă, invitații începuseră să dea semne de oboseală. Căs –
cături discrete mărind coeficienții somnolenței. Asistența se re –
dusese, sectorul media se golise, ici- colo câțiva studenți cu
preocupări în concordanță cu seminarul. Sau fără preocupări.
— Sunteți obosit, îl investigă vecinul american.
— Câteva cearcăne buclucașe, zâmbi Separatio. S- ar astupa
cu fond de ten. Sau cu un somn regesc.
— Din păcate, nu cred că beneficiem prea curând. Ora cinei
e aproape și tare- s curios dacă există și mâncare caldă.
— E vina noastră că nu ne- am înscris la cuvânt. Uite cât
dinamism pe fețele celor care și- au dezvoltat ideile.
— Sincer să fiu, pe mine m- au luat pe nepusă masă. Fuse –
sem invitat de băiatul meu să petrec sfârșitul de săptămână în
munți, la o cabană.
— Omiseserăți că erați invitat la acest seminar?
— Nici măcar nu știam de existența lui. Vedeți dumnea –
voastră, nu eu eram cel desemnat să ia parte aici. Secția noastră
de cercetare a colaborat cu gazdele la unele proiecte de mică
amploare în decursul ultimilor ani. Colaborare soldată cu elogii
în revistele de specialitate. Conducătorului de proiect i- a fost
34

adresată invitația, dar ghinionul a făcut să fie ținut la pat din
cauza unei gripe.
— Am înțeles. Și dumneavoastră ați fost luat pe nepregătite
și în privința materialelor cu care să vă „înarmați”.
— Am prins o consultație telefonică în pripă, trecând în ve –
dere câteva detalii. Cred mai degrabă că m- a satisfăcut amănun –
tul că numele meu va fi cel trecut pe diploma de participare ca
reprezentant, rânji conferențiarul. Dar dumneavoastră? Nici
dumneavoastră nu v- ați înghesuit.
— Mda. Tema mea de consultanță viza alte particularități,
destul de îndepărtate de ceea ce s- a povestit azi. Ar mai fi și tra –
cul inerent, e întâia manifestație internațională la care particip.
— Nu vă impacientați… E și mâine o zi. Chiar dacă e ul –
tima.
— Sau cu atât mai bine.
— Ha, ha… Sunteți simpatic, domnule Stanislav. Dați- mi
voie să vă invit să cinăm gratis.
— Să sperăm că vom scăpa de simțământul ăsta de școlar
aflat în tabără. Vă urmez imediat ce se va goli tribuna.
9
Rusia
— Nu avem nicio știre încă?
— Știm faptul că Separatio a ajuns la țintă. Ne va transmite
vești în cursul dimineții, după cum e stabilit. Asta dacă nu va
afla ceva semnificativ, caz în care ne va contacta mai devreme.
— Cu sau fără interceptarea datelor de către echipa de cer –
cetare, nimeni nu va face legătura între evenimente.
— Atunci trimiterea agentului peste ocean e doar o măsură
suplimentară?
— Este un preambul, prietene, un preambul.
35

— Hm. S- a decis să se joace cât mai aproape de teritoriul
Ocultei?
— Chiar pe el.
— Să nu fie un război prea mare pentru noi.
— Orice martiriu își va găsi adepți și notorietate peste timp.
— O încleștare cu Liderul Mondial fără doar și poate e o
evocare epică a miturilor olimpiene în variantă modernă.
— O încleștare care ar fi trebuit să schimbe istoria ultimu –
lui secol. Ce păcat că predecesorii noștri nu și- au putut exercita
forța armamentului descoperit.
— Rămânem cu satisfacția că Elita nu a putut pune nicio –
dată mâna pe schițele de calcul.
— Da. A fost securizată cu pricepere. E cazul să țintim și
să armăm. Supraviețuirea nu mai are importanță dacă lovitura
va avea efect.
Steve se afla în elementul lui. Ca inginer de sistem, avea o
arie destul de mare de acoperire și niciun superior direct. Bine,
trebuia să asigure utilitatea rețelei peste toate catedrele iar câ –
teodată era nevoit să se amestece și în latura software.
Intrase pe routerul central și încărcase datele pe care le con –
ținea mesajul. La nivelul protocolului internet – IP, routerul e
un calculator care conectează rețelele, primind date de undeva
și decizând unde să le trimită, alegând cea mai bună cale de co –
municare. Adresele internet constau din patru numere, separate
prin puncte, fiecare din ele mai mic decât 256. Primul număr
din înșiruire îi spune routerului rețeaua la care sunt conectate
calculatoarele. Numărul de la sfârșit anunță care calculator e
destinatarul informației.
— Ți- am adus suc și gogoși. Cum merge, Steve?
Robert Milner pătrunsese în laborator. Părea mai mult în –
frigurat decât obosit.
— Încerc să obțin întregul conținut din fragmentele con –
trolate de TCP. Adică un protocol care preia informația și o
36

sparge în bucăți. Am încărcat un soft care să monitorizeze și să
obțină segmentele de date care au aparținut transmisiei.
— Deci există întregul mesaj?!
— Teoretic, ar trebui să existe. Sau mai corect, el există,
însă nu știm dacă toată cantitatea de informație a plecat din cal –
culatorul gazdă către noi. În cazul în care a plecat, unul din rou –
terele de pe traseu a înregistrat în memoria cache conținutul
informației. Numai că aceste bucăți de informație nu se păs –
trează decât o perioadă mică de timp, dat fiind imensul flux de
date tranzitat pe internet.
— Oare nu s- au gândit să facă un back- up pe care să- l în –
carce pe un server extern?
— M- am gândit și la asta. Numai că fără o specificație
unde s- ar putea găsi acest back- up, nu îi vom da de urmă nicio –
dată.
— Mda. Și nu cred că aveau timpul necesar, poate nici cu –
noștințele… Poate nu se așteptau nici la vreo situație neplăcută,
urmă profesorul pe un ton scăzut.
— În seara asta vom avea un răspuns.
— S- au cam scurs în jur de patruzeci și opt de ore. Putem
miza pe ceva cert sau sunt doar speranțe?
— Va veni și certitudinea cât de curând. S- ar putea să tre –
buiască să rămân și după orele închiderii.
— Sunt aici dacă ai nevoie de ceva.
Cina rememorase parcă desfășurătorul zilei. Se formaseră
grupulețe care dezbăteau diverse cu o fervoare inedită pentru
ora înaintată. Spațiul cantinei fusese decorat cu plante ornamen –
tale adunate de prin toată universitatea. Câteva panglici străjuiau
pereții într- un colorit mai mult sau mai puțin reușit. Părea mai
degrabă un aer rustic decât vetust datorită efortului organizato –
rilor, dar nu interesa pe nimeni.
Reușise să se păstreze în anonimat, neimplicându- se foarte
mult în șuete. Pe de altă parte, socializase cât să nu bată la ochi
37

lipsa de implicare. Într- o vizită la toaletă își refăcuse machiajul,
ale cărui linii începuseră să obosească și să se reliefeze în lu –
mina stridentă din sala de mese.
Se hotărî să se folosească de faptul că unii invitați se ridi –
caseră de la pupitre, ieșind la fumoar sau accesând telefoanele
mobile. Trebuia să comunice cu Centrul. Însă după un periplu
spre catedrele neverificate. Era obligatoriu să fie operativ.
Holul i se înfățișă în nuanțe obscure. Mulțumi în gând celor
care avuseseră inițiativa de a încărca podelele cu niște carpete
longiline. Amortizarea zgomotelor era un capitol elementar în
orice tehnică de furișare. Imediat după ultimul colț avu o senzație
de tresărire. Cadrul uneia dintre uși avea un contur luminat. Era
ultima pe direcția lui. Care era cea mai sigură opțiune? V erificarea
celorlalte două încăperi sau posibilitatea de a afla informații de
la o sursă care în mod normal nu avea motiv de activitate într- o
seară de weekend? Într- o fracțiune de secundă se hotărî.
Steve înfulecase ultima gogoașă. Chipul încercănat dădea
semne de vizibilă satisfacție. Softul utilizat îi pusese cap la cap
segmentele mesajului. Faptul că reușise recuperarea lor vădea
o pondere a entuziasmului care trecea pe linie moartă impor –
tanța datelor dezvăluite. Minimizând fișierul în bara de unelte,
accesă serverul unde se desfășura jocul de strategie online. Un
final binemeritat de seară de sâmbătă. Nu dădu prea mare aten –
ție clicului care îl înștiință de apariția profesorului.
— Avem rezultate! Neașteptat de bune, își dezvălui buna
dispoziție.
Prins în epicentrul apărării bazei militare în toiul unor asal –
turi aeriene, se relaxă simțind apăsarea mâinii profesorului pe
spate. Aproape instantaneu, o înțepătură în spatele urechii îl mo –
leși cadaveric. Adormi pe firul violenței cu care deflagrația îi
neutraliza fortăreața.
38

10
Sala de mese a Universității
Invitații păreau mulțumiți. Robert Milner schimbase o
vorbă- două cu fiecare din ei iar concluziile la jumătatea simpo –
zionului erau într- un sens pozitiv. Expozeurile, chiar dacă fuse –
seră tot atâtea puncte de intrigi, conferiseră sarea și piperul unor
dialoguri cu valențe constructive. Se stabiliseră contacte și se
inițiaseră schimburi de experiență. Chiar dacă ici- colo se mai
arătase câte o persoană mimând dezacordul, se sfiise să- și re –
vendice nemulțumirea.
Seara era pe încheiate. Ca amfitrion, avea de urmărit până
la ultimul membru ridicat de la masă. De regulă, se însoțeau în
mici grupuri create după afinități și părăseau sala. Își dorea să
se termine odată, să se repeadă către catedra unde îl lăsase pe
inginerul de sistem să opereze. Îl irita faptul că nu- i dăduse prin
cap să memoreze numărul acestuia de celular.
Câțiva masteranzi acceptaseră benevol să rămână spre a se
îngriji de debarasarea locului. Considerând că nu mai e nevoie
de prezența sa, își îndreptă pașii către catedră.
Încrengătura de coridoare parcă nu fusese niciodată mai
labirintică și interminabilă. Aspectul muzeistic al pereților în –
cărcați de conotații și trimiteri către personalități emblematice
pentru istoria Universității pierdea teren în fața reflexii lor ano –
rexice ale aplicelor palide. Nestăpânirea înlătura oboseala cu
fiecare pas. Introduse cartela în cititor și pătrunse. Tehnicianul
nici nu clipi. Adormise chircit în scaun.
— Steve! îl zgudui din umăr.
Corpul acestuia lunecă moale în virtutea inerției peste bra –
țul scaunului.
— Trezirea, Steve!
Niciun gest.
— Hei, ești bine?
39

Robert Milner începu să se îngrijoreze. Omul nu dădea
semne de conștiență. Încercă niște bătăi în bărbie. Atac de cord?
Inima bătea. Panica puse stăpânire pe el. Nu se confruntase ni –
ciodată cu o astfel de situație extremă. Înspăimântat, apucă ce –
lularul apelând Urgențele.
Se adunaseră în fața clădirii, readuși înapoi de gravitatea
incidentului. O ambulanță sosise de mai multe minute iar para –
medicii pătrunseseră în cabinet. Culorile girofarului înveșmân –
tau copacii în nuanțe stridente și pesimiste. Colegi sau amici,
majoritatea făcând parte din personal, așteptau neliniștiți o veste
bună. Aflaseră doar că fusese găsit în stare de inconștiență de
către un profesor.
— Cât de grav să fie? se simți Darren agasat de Jonathan
Pile, statistician fără mari veleități. Sunt mai bine de cinșpe mi –
nute de când medicii au intrat. Dacă nu l- au scos, înseamnă că
fac manevre de resuscitare.
— Nu pot să- mi explic… Nici nu vreau să mă gândesc…
Să avem răbdare.
— Am citit că multe dintre infarcte sunt cauzate de orele
puține de somn… Cinci, șase ore de somn pe noapte pot deregla
echilibrul hormonal, având ca efect nevoia de a mânca mai mult,
tinzând spre obezitate, implicit tensiune arterială ridicată.
— Hei, hei, ușurel cu presupunerile astea. În primul rând
nu știm dacă e vreun atac de cord sau altceva.
— Toată lumea despre asta vorbește. Nu e nimic mai ne –
adevărat că adevărul nu se naște din prezumții, dar totuși, ele
stau la baza chestiilor științifice.
— Chestii științifice… Jonathan, nu mi- o lua în nume de
rău, dar ce spui tu e în dezacord total cu ceea ce se întâmplă
acum aici. Pentru Dumnezeu, un om e între viață și moarte!
— Iartă- mă, Darren… Sunt, nu știu, sunt oripilat… Prea
mult stres acumulat zilele astea iar acum… Asta. Simt nevoia
40

să mă manifest, să spun ceva. E debusolant, stăm și așteptăm
cu mâinile în sân… Și suntem simpli spectatori!
— Mai bine adu, te rog, de la automat două cafele. E o
noapte așa lungă și rece…
Darren își ridică gulerul hanoracului. Cum de se întâm –
plase? Rămăsese pe final diriguind invitații către complex apoi
își luase la revedere de la puținele persoane din comitetul de
organizare rămase și se îndreptase spre casă. Locuința sa era
la câteva case depărtare. Nici nu intrase bine la duș când sora
sa îl anunțase că are un apel pierdut și un mesaj. Erau de la
Lara. Cu stupoare și groază alergase înapoi.
O zări pe Lara pe treptele clădirii, în dialog cu un cadru di –
dactic, probabil cineva care ajunsese mai repede și avea mai
multe informații. Era deosebit de atrăgătoare în modul în care
își arbora personalitatea și ținuta. Zveltă, cu liniile subțiri într- o
continuitate blândă, aducea cu o nimfă în aerul pătrunzător al
nopții. Brusc, se trezi din reverie, rușinat că în astfel de mo –
mente imaginația îi juca feste. Sarah îl smuci de braț.
— Să mergem înăuntru, e prea rece aici.
— Nu putem, paznicul nu lasă pe nimeni, nici măcar pe
oficiali.
— Știu, Darren, în mașină mă refeream. În picioare sau în
interior, așteptarea e aceeași.
— Cred că ai dreptate, Sarah. Deși la starea pe care o am,
nu resimt nici urmă de ger.
— Ascultă- mă. E mai bine. Oricum nu putem face nimic.
Am doi cheeseburgeri calzi de la nonstopul de pe Strada Sheri –
dan.
— Când ai avut timp?
— După ce mi- am dat seama că va fi o noapte albă. Poftim,
servește- te.
— Mulțumesc! Nu se mai întrebă de ce Sarah avea doi bur –
geri, de parcă ar fi fost o invitație deliberată. Se cuibări pe locul
din dreapta lăsându- și papilele să încerce senzații. Uitase chiar
41

și de statisticianul pe care- l trimisese după cafele și pe care îl
distinse între câteva contururi statice. Semăna cu o marionetă
fără păpușar.
— E bun! Nici nu am mâncat acasă. E prima înghițitură de
la dejunul de după- amiază încoace.
— Mereu când am drum prin zonă opresc la Burger Pit. Știu
că nu e un meniu indicat, nici nu îl propovăduiesc, doar că… Mai
cad în păcat din când în când. M- am obișnuit cu stratul adipos
ceva mai pronunțat, zâmbi Sarah, făcând haz de necaz.
— Nu e deloc așa. Alura ta nu e cu nimic mai prejos decât
a… unei jucătoare de tenis, se pierdu Darren, destul de năuc,
într- o comparație ambiguă.
— O jucătoare de tenis retrasă și corpolentă, nu? Stai liniș –
tit, știu că proporțiile mele ies puțin din limite, dar e și din cauza
faptului că am rămas destul de minionă.
— Nu m- am gândit niciodată că… ăăă…
— Ai fi ghicit că în adolescență am schiat? Am un unchi
în Wyoming, instructor de schi, care de fiecare dată când ajun –
geam la el îmi punea schiurile în brațe mai des decât mă poftea
la masă.
— Și tu ajungeai numai pe timp de iarnă?
— M- am întrebat și eu o perioadă dacă e o coincidență fap –
tul că mă invita numai în perioada vacanței de iarnă. Dar pe vară
cobora în Cheyenne, unde avea o colaborare cu un magazin de
articole sportive.
— Să înțeleg că îți flexează destul de bine articulațiile ge –
nunchilor.
— Păi da. Se elasticizaseră ele din vremea când în școala
primară închegasem o echipă de dans artistic. Dar tu? Ai prac –
ticat vreun sport?
— Doar baschet la nivel de liceu, ca orice tânăr care a des –
chis ochii urmărind Chicago Bulls. Dar cum abilitățile nu s- au
evidențiat, am revenit la traiul sedentar. Mai ridic greutăți din
când în când.
42

— Mda, din păcate, nu ne place sau nu vrem să păstrăm
genul ăsta de sănătate corporală pe care ne- o conferă un minim
de efort fizic. Ne pierdem în atâtea activități redundante care ne
stârnesc atenția la un mod publicistic aproape.
— Poate și pentru că, Sarah, intenționăm să popularizăm
încurajările astea în miez de noapte, într- o parcare.
— Se pare că e un moment inedit, nu ne- am confruntat
până acum în alt spațiu decât cel profesional.
Darren se simți încurcat. Nu- și putea da seama dacă Sarah
flirta sau doar făcea conversație. Parcă era într- un ring, încer –
când să boxeze, dar abia ținându- se pe picioare, în așteptarea
bătăii gongului sau a aruncării prosopului.
Din amestecul de lumini difuze pastelând intrarea, se desluși
o targă mobilă mânuită de un brancardier. Un paramedic flanca
trupul întins iar celălalt deschise ușile ambulanței. În mai puțin
de un minut de când ieșiseră din clădirea Universității, mașina
dispăru în întuneric. Un moment hipnotizați, Darren și Sarah se
aruncară din mașină, la fel de nelămuriți ca și restul asistenței.
— Lara, ce știi?
— Absolut nimic! Medicii n- au dezvăluit nimic. L- au scos
pe targă, părea inconștient…
— De ce au zăbovit atât dacă oricum trebuia transportat la
spital?
— Nu știu, Darren, probabil i- au ameliorat starea. Uite- l pe
domnul Milner, el e cel care a anunțat Urgențele.
Robert Milner se ivi, sprijinit ușor de către portar. Părea
îmbătrânit, chipul încercănat trăda trăiri intense aprinse.
— Domnule profesor!
Fu înconjurat rapid de o duzină de oameni. Nu- și mai dorea
nimic. Înlănțuirile faptelor îi înfundaseră simțurile, un zombie
în degringoladă.
— L- au stabilizat. E tot ce pot spune.
— Cum s- a întâmplat? Ce căuta în cabinet la ora aceea?
răzbătu vocea unui cadru de la biroul de expertiză.
43

— Mă ajuta să finalizez niște probe teoretice.
— Un inginer de IT?
— Pierdusem conținutul unor fișiere și n- aș fi dorit să su –
fere amânare. Erau în scopul prezentării la manifestație. Scu –
zați- mă, dar trebuie să ajung la spital.
— Vă conduc eu, se oferi Lara. Sunteți prea obosit.
— Ok, mulțumesc, Lara.
Era în camera din campus, suficient de relaxat. Dușul îi îm –
prospătase simțurile. Își îndepărtase urmele de machiaj de pe
chip pentru perioada nopții. Putea tolera bureții de latex chiar
și o zi întreagă, deși după un timp își pierdeau elasticitatea și se
rigidizau, odată cu întrepătrunderea transpirației sau prafului.
Pentru a nu fi surprins total nepregătit, după ce își spălase părul,
îl recolorase în nuanța dorită.
În mod normal, mai avea o noapte de înfruntat. Rezultatul
fusese benefic. Recuperase datele cu minimum de efort și fără
daune materiale sau umane. Tehnicianului pe care îl găsise pe
scaun îi injectase un ser neuroleptic care avea să- l scoată din
funcțiune câteva ore fără a- i provoca daune. Își contactase supe –
riorii. Fusese sfătuit să petreacă și noaptea următoare iar apoi să
se îmbarce într- o cursă spre Slovacia. Va bifa descinderea pe ae –
roport, după care se va face nevăzut.
Auzise sunet de sirene în apropierea campusului. Bănuia
despre ce era vorba. Îi rememorau amintiri îndepărtate și ser –
bezi. Imagini cu o stație de metrou din Frankfurt mai întunecată
ca influențele oculte cărora încercase să le dejoace planul eli –
minării unui înalt funcționar al Băncii Centrale Europene. Os –
cilațiile politico- monetare la nivel global aduseseră un opozant
în persoana vicepreședintelui forului central. Politica monetară
susținea fervent, cu substrat, adoptarea unor strategii care să în –
grădească libera joncțiune a statelor estice prin dezvoltarea pu –
terii economice fără cvasi- influențele occidentale. În mod
normal, pionii care se împotrivesc interesului dictat sunt detro –
44

nați din funcțiile de conducere și escamotați în scaune birocra –
tice. Cei care încep să facă valuri, pe fondul unei potențiale pu –
teri pe care o pot exercita asupra mass- media prin credibilitatea
pe care și- au făurit- o, devenind extrem de periculoși, dispar, ali –
mentând teoriile conspiraționiste.
Funcționarul respectiv obținuse prima pagină în presă pro –
ferând niște dezvăluiri din culisele BCE privitoare la aversiunea
pe care politica băncii o nutrea față de statele fost- comuniste în
a adopta moneda euro. Se specula faptul că marii producători
economici care aveau exporturi în aceste regiuni puteau jongla
mai ușor cu taxele din postura superiorității pe care o afișa mo –
neda europeană față de monedele naționale. Organizația îi tra –
sase lui Separatio sarcina de a- l face dispărut pe dregător. Fără
acoperire, îi ascunsese urma până într- una din stațiile de metrou.
Acolo, două echipaje fictive de polizei îi somaseră să se predea
cu o secundă mai târziu decât momentul în care deschiseseră
focul asupra lor. Nu se trăseseră salve asupra trenului inferior,
ordinul era clar. Fusese atins deasupra omoplatului în timp ce
funcționarul se prăbușise cu o rană în piept. Dintr- o privire în –
țelesese că acesta nu va supraviețui. Nu mai știa cum sărise pe
linia de metrou și răzbătuse pe niște căi de acces care serveau
la întreținerea liniilor. Puterea adrenalinei. Dar misiune neînde –
plinită.
Porni la a lectura Washington Post- ul online. Câteva știri
economice, descrierea vizitei unui congresman într- o suburbie
populată în genere de comunitatea irlandeză. Găsi și un articol
care să facă referire la simpozionul pe teme științifice din Lan –
ham. Destul de evaziv, abordând chestiuni de ordin general, dar
într- un mod laudativ.
Din afară se auziră iar sirenele, de data asta îndepăr –
tându- se. Era douăsprezece noaptea. Își potrivi perna, fixă
alarma telefonului și închise laptopul. Urma un somn bun.
45

11
Rusia
— Domnilor, avem confirmarea recuperării mesajului.
— Separatio a identificat raportul?
— Da. Reușita e cu atât mai mare cu cât informația nu a
răzbătut. S- au evitat astfel victimele colaterale.
— Asta înseamnă că trebuie să ne îndreptăm atenția spre
polul principal.
— Oamenii noștri sunt deja în Montreal. Eficiența cupla –
jului principal este primordială.
— Este de dorit evitarea pierderilor populației civile. Dar
efectele vor putea acoperi în totalitate zona țintei?
— Exact calculația efectului este de importanță vitală.
Magnitudinea pe care o va desfășura rodul exploziei nu va fi
covârșitoare, însă va fi rodnică.
— Nu știm în ce măsură întrunirea din Montreal reunește
plenul Elitei. Indicatorii noștri dau însă ca cert faptul că mai
multe capete luminate vor lua parte.
— Va fi o lovitură care îi va debusola și înrăi. E ceea ce ne
dorim pentru pasul următor.
— Dacă declanșarea întâiului conflict mondial s- a produs
sub înrâurirea lor, de data asta, chiar și în cazul izbucnirii unui
conflict major, se vor prinde în propria menghină.
— Atâtea decade în care proiectul a stat înăbușit. Ar fi tre –
buit să dea roade imediat după atentatul de la Sarajevo, din
1914. Erau mai bine de șapte ani în care arma era funcțională,
după cum se experimentase în Tunguska.
— Atât de funcțională încât scăpase de sub control. Teoria
nucleară era într- un stadiu incipient la vremea aceea, astfel încât
ceea ce s- a petrecut în Siberia n- a făcut decât să emită varii ipo –
teze și controverse.
46

— Dacă- mi permiteți, domnilor, o similitudine de acest gen
posedăm și noi cu celebra zonă 51. Alimentarea teoriei conspira –
ției e un capitol care ne furnizează liniștea operațională necesară.
— Aveți dreptate, cu siguranță. Revenind la fascinația des –
coperirii din secolul trecut, n- aș putea afirma că efectul „spec –
taculos” al exploziei din Siberia, calibrat în epicentrul conflic –
tului, ar fi stopat flagelul sionist. Pur și simplu era prea bine
înrădăcinat și extins pe harta Europei.
— Colegul american poate confirma lucrul acesta, atât la noi,
în Imperiul Austro- Ungar, cât și în Statele Unite, bănci, trusturi
de presă, fabrici erau sub control masonic. Cât despre Țar, nu era
deloc iubit de propriii- i „enoriași”. Cu alte cuvinte, oricât de pre –
matur și precoce a fost prototipul armei nucleare, nu ar fi contri –
buit decât la sporirea genocidului provocat de război.
— Sunt de acord, prin ceea ce insinuați, că dacă ar fi fost
prevenită asasinarea prințului austro- ungar Ferdinand, în alt colț
al Europei s- ar fi născut un complot care să ducă la detonarea
conflagrației.
— Perfect adevărat. Europa se îndrepta spre un comunism
propovăduit fervent de lideri evrei pe o scară din ce în ce mai
largă. Faptul că predecesorii noștri au ezitat să folosească
această armă de ucidere în masă, în așteptarea unui context care
n- a mai apărut, a făcut ca, ușor- ușor, dinastia Romanovilor să
își mistuie rămășițele într- un final din care, în spatele puterilor
Antantei, au avut de câștigat liderii masoni.
— Și a fost nevoie de o sută de ani pentru a putea identifica
reminiscențele fostelor familii care au guvernat odată Europa.
Mărturisesc că această alăturare dintre un Romanov și un Habs –
burg ar fi fost de neînchipuit secolul trecut.
— Ca de fiecare dată în ultimul secol, de la masa alianțelor
nu putea lipsi arbitrajul american. Domnul Clarke a activat alături
de noi înlesnindu- ne descinderea pe teren american din postura
de director al Biroului de Supraveghere a Integrității Spațiului
Național din cadrul CIA. Am pronunțat bine, domnule Clarke?
47

— Un Romanov cu școală la Cambridge deprinde cu ușu –
rință accentul de peste Atlantic. Revenind la acțiunea pe care o
vom avea de întreprins la Montreal, am deplasat echipamentul pe
două rute separate. Echipa e formată din patru operatori doar, nu
putem aduce prea mulți oameni, zona o să colcăie de agenți.
— Trebuie să te deplasezi înapoi, escapada în Europa ar
putea să bată la ochi superiorilor.
— Am fost mandatat pentru vizita aceasta în Rusia, am
spatele acoperit, bineînțeles. Relațiile între Langley și Kremlin
sunt destul de roze în aceste anotimpuri. Păstrăm legătura, dom –
nilor!
Doctors Community Hospital este situat în Lanham, ca o
ironie, pe Good Luck Road. Înființat în 1975 de către o comu –
nitate de medici, centrul medical are în momentul actual în jur
de cinci sute de angajați. Pentru a putea face față multitudinii
de situații neprevăzute, Departamentul Urgențe fusese extins,
înlăturând mare parte din timpii morți.
La ora 1 din noapte, holurile nu erau foarte bătătorite de
mișcările browniene caracteristice acestui mediu. Înghesuiți față
în față pe două banchete, Lara, Robert Milner, Darren și Sarah
priveau în gol păhărelele de unică folosință de pe o măsuță, de –
cantându- și emoțiile.
— Steve nu avea pe nimeni aici, nu? întrebă Lara pe un ton
șovăielnic.
— Din câte știu, nu. Familia lui e din Norfolk. Îl auzeam
povestind despre vizitele nu foarte dese pe care le făcea acasă,
răspunse Darren.
— De ce vorbiți la timpul trecut? se scandaliză Sarah. Steve
e aici printre noi, va fi reanimat în curând.
— Uf… Ai dreptate Sarah. Mă întrebam dacă e cazul să- i
anunțăm pe membrii familiei.
— O va face el însuși dacă va considera. O să vedeți, di –
mineață va fi cu noi în aulă!
48

— Cu toții ne- am dori asta, dar e cam mult spus, interveni
Robert Milner. Deși medicii au dat asigurări că a fost depășit mo –
mentul critic, cred că va trebui să- și ia o vacanță de câteva zile.
Darren aruncă o privire peste capetele tuturor. Le poză figu –
rile încercănate, profesorul, parcă mai palid ca niciodată, dar cu
toate astea dominând situația prin autocontrolul cu care își înfrâna
trăirile. Sarah, abia stăpânindu- și tremurul glasului, rotundul chi –
pului, altădată degajând exuberanță, contura senzații amestecate,
nesiguranță și încredere. Lara, mereu cu o atitudine sigură, im –
petuoasă, ușor perplexă de data asta. Ochii îi fugiră înapoi spre
Sarah… apoi Lara din nou. Încerca să le compare? Simțea atracție
față de amândouă, dar de ce își analiza sentimentele într- o astfel
de situație? Subconștientul începuse să- l manipuleze?
Realiză că era prima oară când cele două femei erau una
lângă cealaltă în fața sa, putându- le examina ca la un examen
unde, pentru aflarea rezultatelor corecte, aplici o cheie, un șa –
blon, peste variantele de răspuns.
Bocănitul unei asistente îl trezi din starea de prostrație, în –
crucișând privirea cu cea a profesorului:
— Soră? Pacientul adus în stare de inconștiență?
— Cel de la Universitate? Este intubat acum, dar în stare
bună. Vă va contacta doctorul internist Simmonds, cel care l- a
preluat.
— Cam cât mai trebuie să așteptăm?
— Domnul doctor vă va comunica starea pacientului de în –
dată ce lucrul acesta i- o va permite. Mă scuzați acum.
— Bine că a trecut panica, oftă Darren spre ceilalți. N- am
mai trăit o asemenea vâlvă de la leșinul provocat de acul de se –
ringă pe când îmi făceam analizele pentru fișa medicală.
Lara încruntă sprâncenele:
— Ai frică de ace?
— Am o fobie de tot ce ține de latură medicală pe pielea
mea. Cum pătrund într- un cabinet de profil, cum mă panichez.
Mai puțin la stomatolog.
49

— Măi, măi, zâmbi Sarah, nu mă gândeam că ești o fire ne –
vricoasă.
— E o stare incontrolabilă. Mă apucă un tremur, se accele –
rează pulsul. Țin minte că pe fondul unei asemenea emoții, în
școala primară mă categorisiseră cu suflu sistolic.
— Te- au și reținut de la efort?
— Nu că mi- ar fi displăcut pe vremea aia, eram destul de
leneș. O caracteristică ce reîncepe să se facă simțită în ultima
vreme, susură Darren aruncându- și ochii spre profesor.
— Nu te uita la mine, răspunse acesta, eu de mult am spus
că e nevoie de un zbir să te mâne de la spate. Unde e vremea
când osândiții erau condamnați să tragă la galere?
— Chiar rămatul galerelor să- mi fie pedeapsa că petrec mai
multe ore în laborator decât stau acasă?
— Asta ne e menirea, tinere ucenic, asta ne e menirea.
— Pe ce ton de maestru Yoda ați spus- o, nu se putu abține
Sarah să râdă.
Un declic al unei uși le reaminti unde se găseau. Subit, efer –
vescența ultimelor minute se transformă într- o expectativă mo –
novalentă. Din salonul numărul doi Reanimare, pașii apăsați ai
unui chip înspicat, încadrat de o barbă în aceeași nuanță, le
atrase atenția.
— Doctor Simmonds. Pe mine mă așteptați.
— Este în regulă, continuă internistul, asta doreați să auziți
în preambul. Vă rog să vă așezați. Printre dumneavoastră sunt
rude ale pacientului?
— Nu, cu toții suntem colegi. Rudele nu locuiesc aici.
— Dumneavoastră sunteți persoana care l- a descoperit și
i- a acordat primul ajutor? Ați făcut o treabă excelentă până la
sosirea ambulanței prin stimularea cardiacă, menținând un efect
continuu de stres asupra organismului pacientului.
Milner înclină ușor din cap.
— Pare să fie vorba de o sincopă cardiacă apărută pe fondul
hipotensiunii sau hipoxiei cerebrale. La fața locului, simptomele
50

erau următoarele: pacientul nu respira, nu avea puls, pupilele
erau midriatice. Constatându- se lipsa reflexelor cutanate și lipsa
de reacție la masajul cardiac extern, i s- a administrat intravenos
o injecție cu izoproterenol și glucoză, dar pacientul nu a răspuns
tratamentului, după care i s- a injectat adrenalină. În acest mo –
ment starea este stabilă, s- a restabilit frecvența cardiacă, a fost
intubat. Urmează să rămână pentru investigații câteva zile după
care ne vom pronunța în privința stării de sănătate.
— Câteva zile? Așa mult?
— Domnișoară, trebuie depistate cauzele care au condus
la acest simptom. Evaluările sunt destul de complexe, i se vor
face teste hemodinamice, testări ale volumului sang vin, trebuie
stabilit dacă este vorba de o disfuncție cardiacă sau o afecțiune
neurologică. În tot cazul, pericolul iminent a trecut, pacientul
își va reintra în flux normal. Ne dorim să fie externat cât mai
repede.
— Mulțumim, domnule doctor. Când credeți că poate fi vi –
zitat?
— Deocamdată e exclus, vom vedea în cursul după- amiezii
de mâine sau dacă nu, poimâine dimineață. Mergeți, odihniți- vă,
îl veți găsi într- un tonus bun!
O dimineață de weekend nu îi genera vreo empatie deo –
sebită. Era o zi la fel de formală ca și restul. Îl frapa, într- o oa –
recare măsură, serenitatea cu care întâmpina populația o zi
nelucrătoare. Părintele său îl admonestase odată, copil fiind, vă –
zându- l cum nu dorea să deschidă o lecție duminica :
— Nu există o zi specială de odihnă, odihnă e doar când tu
consideri că ești obosit, când capacitățile fizice sau tonusul psi –
hic simți că nu furnizează același randament.
Își amintea că încercase să- l combată cu ceea ce învățase
la orele de religie:
— Ni s- a spus că ziua de Sabat a fost făcută pentru om,
astea sunt vorbele lui Iisus, asta însemnând că Domnul a lăsat
51

pentru om o zi în care să nu se îngrijească de nimic în afara re –
pausului său.
— Tovarășe, în această casă domnul sunt eu!
Și părintele îl educase într- o accepțiune personală a con –
ceptelor, materializând în el idei care la început mocniseră, apoi
înfrunziseră, dezvoltând o personalitate a crezului propriu, fără
juxtapuneri venite din exterior.
Reactivarea alarmei îl aruncă din străfundurile copilăriei
către prezentul atât de incert. 7:30. După ora 8, invitaților li se
transmisese că erau așteptați în sala de mese.
Era curios cum aveau să se desfășoare lucrurile după eve –
nimentele nopții trecute. Probabil incidentul avea să treacă fără
importanță pentru cei din afară, totuși exista o persoană care
avea să- și consume gradat starea de agitație. Cel care- l însărci –
nase pe tehnician să afle conținutul transmisiei. Dar investigația
își punctase finalul pentru persoana respectivă. Separatio șter –
sese fișierul text și plantase un program care căuta porțiunile de
sector ce compuneau mesajul, se încovriga pe ele și trunchia
toate aceste grupulețe, făcându- le de neuzitat.
Un ciocănit în ușă îi restabili simțurile la acuitate maxi mă.
Ușile nu aveau vizor astfel încât fu nevoit să o întredeschidă.
Nu înainte de a arunca un ochi prin cameră. Totul era în ordine.
— Dobre jitro , colega! se adresă omul din Utah, partenerul
fortuit din după- amiaza trecută.
— Dobre rano, dobre rano , schiță Separatio un zâmbet.
— Dobre rano ? Asta la care parte a zilei se referă?
— Este „bună dimineața”. În slovacă. Dumneavoastră
m- ați întâmpinat cu urarea în limba cehă.
— Sunt diferențe lingvistice între limbile cehă și slovacă?
— Destul de multe. Dar dat fiind că până cu ceva vreme în
urmă era o singură republică, în limbajul comun, non academic,
sunt folosite ambele forme. Mai ales localitățile de la granița cu
Cehia pronunță denumirea în limba cehă. Cu destulă emfază.
52

— Măi, măi. O să fiu mai atent când mă voi mai docu –
menta.
— Google, nu?
— Gooooogle, prelungi americanul cu un rânjet spațiat.
Către micul dejun?
— Mă pregăteam. Lăsați- mi un minut și vă însoțesc.
— Excelent. E partea cea mai gustoasă a zilei. Vă aștept în
hol.
Hotărî să ia cu el doar mapa cu schițe și elemente de calcul
teoretic. Laptopul îi cam îngrădise mișcările ziua precedentă.
Își controlă încă o dată machiajul. Noroc că și- l aplicase imediat
ce sunase deșteptarea. Întotdeauna să faci lucrurile cu o clipire
înainte de momentul oportun . Era un motto pe care și- l structu –
rase în timpul probelor teoretice de la cursurile S.I.S.
Americanul era un ins înalt, osos și guraliv dacă- i dădeai pri –
lejul. Cam inabil, nu foarte interesat de detalii, ceea ce personal
îi convenea, permițându- i larghețea mișcărilor. Dar în același timp
îi putea oferi un alibi pentru timpii morți, în care ar fi fost nevoit
să întreprindă tehnici de investigație. O acoperire optimă în cazul
în care evenimentele nu s- ar fi desfășurat cum trebuie.
Orașul se prezenta sumbru și năclăit în dimineața penulti –
mei duminici din februarie. Ostentativ la prezența vizitatorilor.
Fără clădiri înalte, tipic pentru o comunitate mică, situată în
umbra unei metropole. Cu puține puncte de interes, Biserica
Prezbiteriană, Biserica Metodistă sau templul cu influențe in –
diene Sri Siva Vishnu. Populația era aproape sută la sută nave –
tistă, lucrând în Washington D.C. sau în localități adiacente.
Nu observă nimic nelalocul lui în timpul micului dejun. Și
nici în timpul ședinței care își reluă desfășurarea. După același
tipic. Își reluă locul, discret, remarcând că mare parte a celor
prezenți nu părea deloc intrată în procesul de activitate. La adă –
postul unui ins spătos ce- i obtura privirile spre catedră, începu
destins a desena schițe.
53

*
Robert Milner dormise mai puțin ca în noaptea Anului Nou.
Atunci se retrăsese rapid, imediat după celebrarea de la miezul
nopții. Nu era un partizan al pierderii somnului sau al luării
mesei la ore nepotrivite. Păstrarea bioritmului era o definiție
importantă în coordonarea activităților. De data asta, cafeina ab –
sorbită în timpul nopții, adăugată la evenimentele neplăcute, îi
neutralizaseră ireversibil nevoia de somn.
Încercă să pună cap la cap pașii mișcărilor. Se decuplase
de la contactul prezenței la manifestație odată cu încheierea serii
și se îndreptase către catedră. Îl găsise pe Steve adormit. Încer –
case să- l trezească, apoi, constatând că nu dădea semne de con –
știență, apelase paramedicii, după care îl așezase pe podea, îl
stropise cu apă, îi aplicase lovituri scurte. Echipa medicală ajun –
sese foarte rapid, altfel poate ar fi fost prea târziu. Asta însemna
că și accidentul lui Steve ar fi fost de dată recentă. După primele
proceduri de acordare a ajutorului și restabilirea ritmului car –
diac, paramedicii îl preluaseră pe targă. Abia atunci Milner arun –
case ochii spre computer, fără a remarca ceva în legătură cu
cercetările pe care le întreprindea tehnicianul. Doar adresa unui
joc online, minimizată în bară.
Nu se mai întorsese la birou. Ar fi dormit câteva ore pen –
tru a se recapacita. Și- și aminti că nici nu ținuse discursul.
Trecuse bine de zece când făcu ochii mari. „Nenorocit ce
sunt, cum am putut dormi atât”, se admonestă.
Într- un sfert de oră intra pe porțile Universității. Deschise
biroul. Calculatorul trona cu screensaverul derulând o cascadă
limpede. Azi noapte târziu omisese să- l închidă. Îl decuplă din
mișcarea mouse- ului. Aceeași pagină în care se desfășura un joc
și nimic altceva. Să nu fi aflat nimic Steve?
Își verifică emailul. Afară de câteva mesaje spam, o re –
clamă la un resort din Florida, nimic nou.
54

Nici de simpozion nu- i mai păsa. Cu câtă ardoare îl aștep –
tase și în ce moment prost se ivise. Sau mai bine zis ce eveni –
ment neplăcut se petrecuse fix în momentul pe care îl construise
cu atât aplomb.
Îi sună mobilul.
— Domnule profesor?
— Da, Lara.
— Sunt în Aulă, văd că nu sunteți prezent. V- ați trezit, sun –
teți bine?
— Sunt bine, mulțumesc Lara. Ce se întâmplă la ședință?
— A început rutina. Un cadru de la o academie australiană
începuse o tiradă despre lipsa de măsuri ale oficialităților locale
în stabilizarea ritmului de creștere a factorilor nocivi mediului,
mă rog, ceva de genul. Atât le- a trebuit celorlalți să declanșeze
ofensiva împotriva diriguitorilor politici. Și cum niciunul din
aceștia nu se găsea prin sală, au pus mâna pe doi reprezentanți
ai presei uitați într- un colț.
— Ahaha… Să înțeleg că în momentul ăsta se mănâncă
scandal pe pâine?
— Cam așa ceva. Am ieșit afară pe culoar căci mă indis –
punea. Nu cred că e cazul să vă grăbiți.
12
Lanham
Era după- amiază când telefonul celular țârâi:
— Domnul Milner?
— Eu.
— Doctor Simmonds, Doctors Community Hospital. Am
făcut niște investigații pacientului Steve Tyrell. Mi- ați putea
oferi câteva minute?
— Desigur. Spuneți. Este în regulă?
55

— Să zicem că da. Vă aștept atunci la camera de gardă. Vă
rog să anunțați când sosiți.
— A… Credeam că îmi spuneți acum.
— Nu. Aș dori să comunicăm personal. Vă aștept.
Milner își aruncă un ochi în sală. Întrunirea era destul de
relaxată după orele prânzului, fuseseră vizitate zonele anexe,
era un fel de siesta interactivă. Se scuză și ieși din încăpere. În
mai puțin de zece minute avea să fie la spital.
Separatio era destul de zeflemisit, chiar dacă n- o arăta.
Americanul acela era ca scaiul, un copil de grădiniță care se
ținea de fusta educatoarei. Îl șarjase de câteva ori pe un ton la –
conic, dar nu- și putea permite să iasă prea mult din tipare.
Îl observase pe insul acela mic de statură, pe al cărui ecuson
de prezentare scria R. Milner – Geofizică. Păruse una dintre cele
mai agitate persoane din sală pe parcursul celor două zile, mereu
neliniștit, mereu în căutare de ceva. Era mai mult ca sigur că era
persoana care avea un țel comun cu al său și anume interceptarea
mesajului. Nu mai trebuia să- l țină sub supraveghere, dar cel
puțin cu coada ochiului, nu- l scăpa din vedere. Obișnuință, ru –
tină, simțuri speculate la maxim…
Îl zări primind un apel și retrăgându- se. Parcă puțin mai
zburlit. Cum sesiunea de discuții libere era într- o albie apatică,
îi semnală americanului direcția toaletei și se ridică. Lent. Cât
să- i permită să- l observe pe profesor dând colțul spre ieșirea
principală. Nu spre birouri. Asta nu însemna decât că s- ar fi re –
levat anumiți indicatori în compoziția sângelui…
Nu se alarmă. Știa că nu va urma nicio anchetă. Cel puțin
nu în perioada imediat următoare.
Robert Milner îl găsi pe doctorul Simmonds în biroul aces –
tuia.
— În cursul dimineții i s- a făcut un control amănunțit, prin –
tre altele prelevându- se eșantioane de sânge și urină, lăsă doc –
56

torul deoparte orice formalitate. Ei bine, testele confirmă pre –
zența unui compus neuroleptic, haloperidol, cu proprietăți an –
tipsihotice și antiemetice, anti vărsături în limbaj uzual. Folosit
supradozat, acesta poate duce la hipotensiune și sedare, exact
simptomele pe care le- a prezentat pacientul.
— Este vorba de un tratament inadecvat, o intoxicație?
— Am studiat fișa medicală a pacientului. Nu există o ast –
fel de medicație, nicio recomandare a medicului nu face referire
la acest neuroleptic. Cum dumneavoastră sunteți în anturajul
său destul de mult timp, sunt curios dacă v- au sărit vreodată în
ochi simptome legate de agitație psihomotorie, cum ar fi con –
fuzia acută sau demența.
— Domnule doctor, omul este extrem de sănătos la cap,
dacă la asta faceți referire.
— Dar tendințe de alcoolism?
— Nu l- am văzut niciodată bând altceva decât sucuri. Nu că
ar fi foarte indicate. Credeți că urmează un tratament separat?
— Fără o prescripție medicală ar fi cam greu de realizat.
Este facil de făcut diferența între o persoană care urmează o do –
zare justă a medicamentului pe baza unei recomandări, ceea ce
ar însemna că ar exista obligatoriu o corespondență în fișa me –
dicală și o situație particulară de folosire a dozei, pe cale acci –
dentală sau voită.
— Vreți să spuneți că omul a folosit de bunăvoie un trata –
ment defectuos?
— Aș spune că e destul de îndepărtată varianta asta, date
fiind starea de sănătate care nu îl recomandă spre astfel de mă –
suri extreme și modul imposibil de procurare a unui astfel de
medicament fără prescriere. Doar dacă s- ar fi intruzionat într- un
depozit farmaceutic.
— Atunci ce variantă mai rămâne?
— Greu de spus. Nu pot emite ipoteze care să depășească
sfera medicinei. Oricum, va fi menținut la noi o perioadă, până i
se vor înlătura urmele compusului din orga nism.
57

— Poate fi vizitat?
— În după- amiaza aceasta, deocamdată mai este supus
unor cercetări. Puteți reveni dacă doriți.
Rămase pe gânduri. Era greu să- și imagineze că Steve ar fi
urmat un tratament pe cont propriu. Nu arătase niciun moment
structura unui om dependent. Nici măcar foarte dependent de
muncă. Gândul acesta îl făcu să zâmbească.
Ce era de făcut? Mai bine să aștepte să- l vadă. Să- i pună
câteva întrebări, să- i urmărească reacțiile.
Se așeză. În jurul lui mișunau asistente sau medici rezi –
denți.
— Domnule profesor?
— Lara?
— V- am zărit plecând, m- am gândit că veți veni aici. Și
oricum și eu voiam să vin să aflu cum evoluează starea lui
Steve. Ați vorbit cu medicii?
Încuviință din cap. Se simțea prea obosit să poată răspunde.
— Cum se simte?
— Într- o pantă ascendentă. Nu știa dacă să- i vorbească des –
pre cele aflate. Doctorul spune că va putea fi vizitat în foarte
scurt timp.
— Da? Asta- i bine. Dumneavoastră ce faceți, așteptați să- l
vedeți?
— Uf… Nu știu, Lara. Cred că o să rămân. Și așa am fost
mai mult absent de la desfășurare.
— Mă tem că n- a prea mai rămas altceva decât o șuetă cu
participare internațională.
— Ai remarcat și tu?
— Domnule Milner, cu tot respectul, e păcat de pregătirile
făcute anterior să renunțați la porția de atenție pe care o meritați.
E adevărat, un incident care ne- a dereglat pe toți, dar nici în tim –
pul zilei de ieri n- ați părut în largul dumneavoastră.
— Am lăsat să se întrevadă așa ceva?
— Ați cam…
58

— Adevărul e, Lara, că am cam multe pe cap. Oftă. Nu
dorea să- i povestească despre grijile pe care și le făcuse privitor
la echipa de cercetare din Rusia. Poate nici nu era cazul să de –
vină prăpăstios. Oricum mai erau puține ore din ziua de dumi –
nică iar luni ar fi contactat Krasnoiarskul.
Nici Lara nu se hazardă în a pune întrebări indiscrete. Avea
o relație profesională și o respecta. În timpul facultății cunos –
cuse colege care mărturiseau că ar fi fost tentate să flirteze cu
angajați ai instituției, mai mult sau mai puțin. N- o interesase ni –
ciodată personal acest aspect. Chiar dacă în ultimul timp avu –
sese relații trecătoare. Poate și din cauza dezinteresului de care
era acuzată că dă dovadă.
— Doriți să- l vedeți singur?
— Pe Steve? Aș avea să- l întreb câteva chestiuni legate de
niște amănunte tehnice pe care se oferise să mi le faciliteze, bâi –
gui Milner. Dar asta nu e o grabă, îl vom vizita împreună.
Mijise ochii ceva mai devreme, dar se simțise puternic slă –
bit. Nu prea înțelegea unde se află. O încăpere micuță, lumi –
noasă, care ar fi adoptat rolul unei căbănuțe montane dacă nu
ar fi existat câteva aparate pe care le recunoscuse în saloanele
de spital. Atunci observase perfuzia înfiptă în antebraț și brusc
îl încercase o migrenă. În jurul său, un medic, un rezident și o
asistentă îl asaltau, acutizându- i starea de oboseală. Îi răspun –
seseră evaziv la întrebările legate de ceea ce i se întâmplase, de
starea sa, de momentul externării. Adormise din nou.
Nu- și amintea prea multe. Știa că se afla în toiul unui atac
aerian care îi distrusese câteva baze militare. Se muncea să re –
ziste asaltului, nemaiținând cont de ora târzie (oare ce oră era?)
sau de faptul că se găsea într- un birou profesoral. Îl aștepta pe
profesorul Milner. Reușise să contopească mai multe câmpuri
din înlănțuirea de indici care compuneau mesajul și le centrali –
zase într- un fișier text. Nici măcar nu fusese curios asupra re –
zultatului. Era prea grăbit să se arunce în bătălia virtuală.
59

Și parcă auzise la un moment dat intrarea profesorului. Dar
ce discutaseră? Aici se pierdea firul într- un con de întuneric ne –
pătruns. Și cum de ajunsese aici? Înțelesese de la medici că ar
fi fost găsit inconștient în cabinet. Cum așa? La dracu’!
— Soră? Dacă nu pot fi externat azi, pot să primesc vizite?
— Îl voi întreba pe domnul doctor. În funcție de starea
dumneavoastră fizică și de modul cum au decurs analizele, vi
se va da voie să primiți vizitatori, îi răspunse asistenta cu mi –
nimă îngăduință.
— Va trebui să mai aștept? Și vreți să mă obișnuiesc cu
ideea?
Nu primi niciun răspuns. Zâmbi. Încă un angajat sastisit de
rutina locului.
— Florile sunt pentru mine? încercă o glumă nereușită le –
gată de văzuța cu flori de câmp expusă la geam.
— Îi transmit doctorului Simmonds că v- ați trezit, anunță
asistenta ieșind din salon.
Doctorul îl monitoriza ca pe un astronaut revenit din spațiu.
Pusese deoparte clipboardul și, după toate aparențele, se aștepta
să- i dea vești bune.
— Ai vizitatori.
— Îi pot primi?
— În câteva momente. Vreau să mai încerci o dată să- ți rea –
mintești dacă în perioada recentă ai urmat un tratament care
avea în compoziție substanțe neuroleptice. Sau dacă ai luat
vreun medicament în necunoștință de cauză, mă refer, fără vreo
prescriere în prealabil.
— Vă repet, doctore, nu s- a întâmplat așa ceva. Nu văd de
ce insistențele astea, ca la un preșcolar.
— Ușurel, tinere, nu o lua ca pe o lipsă de încredere. Îți
repet, analizele sângelui dumitale indică o doză supărătoare de
compuși nocivi. Am reușit să tratăm efectul, dar dacă nu cu –
60

noaștem cauzele, va rămâne în continuare un semn de între –
bare… Să sperăm că nu vor mai exista urmări.
Simmonds îl privi cu severitate nedisimulată.
— Te așteaptă două persoane afară. Le voi da acordul să intre.
Profesorul de geofizică și colega sa de serviciu îl străjuiră,
îngrijorați și radioși deopotrivă.
— Cum te simți, pacientule? îl interpelă pe un ton amical
Lara.
— Verdict: crimă! Își pregătise o replică spumoasă căci de
prea multe ori i se păruse că duce o lipsă acută de spontaneitate.
Milner gânguri mulțumit:
— Cum, necum, ai tras niște sfori și ai obținut câteva zile
libere. Stai liniștit, n- o să- ți duc dorul.
Se așeză pe singurul scaun liber, înăbușindu- și un oftat.
— Cum naiba ai ajuns în locul ăsta?
— Asta dumneavoastră o știți cel mai bine. N- am apucat
să vă mulțumesc, nu?
— Nici n- o face! Economisește- ți resursele să te pui pe pi –
cioare. Lăsând gluma la o parte, Steve, nu- ți amintești nimic?
Doctorul e destul de neîncrezător în ce privește răspunsurile tale.
— Pff… pufni acesta… o să ajung Toma Necredinciosul.
Ultimele secvențe sunt când v- am auzit în spatele meu, închi –
zând ușa.
Milner făcu ochii mari.
— Steve, când te- am găsit eu, nu erai conștient.
— Ba da, e drept că nu m- am întors către dumneavoastră,
dar v- am auzit foarte bine când ați intrat.
Lara își mută privirile între cei doi:
— Undeva e o neconcordanță.
— Se spune că atunci când îți revii dintr- o stare de leșin
amintirile, ultimele imagini întipărite, se distorsionează, se pierd.
— Să nu fie acestea ultimele senzații trăite înaintea leșinu –
lui?
61

— În fine, subiect închis… Important e că vei fi în foarte
scurt timp din nou pe propriile picioare.
— Cred că aveți dreptate. Ce s- a mai întâmplat în lipsa
mea? Cum a decurs consfătuirea?
— Păi… să- i întrebăm pe cei prezenți, glumi Milner, fă –
când cu ochiul spre Lara.
— Adică, dumneavoastră…?
— Domnul Milner și- a pierdut suflul pe ultima sută de
metri, nu ezită Lara să dea o conotație cu substrat de înțepătură.
— Bun, dar ecourile sunt de bun augur?
— Dacă presa nu ne va desființa următoarele două zile, cât
să ni se taie bugetul alocat viitoarelor proiecte, înseamnă că am
ieșit basma curată.
Steve se înveseli.
— V- aș fi cerut o derogare weekendul ăsta, în sensul exo –
nerării de a fi prezent la participare. Dar m- am gândit că v- ar fi
fost dificil să refuzați.
— Mă bucur că nu m- ai pus în imposibilitatea asta. Așa am
putut să- mi recalculez prioritățile.
Fără vreun avertisment, asistenta pătrunse un pas în salon,
făcându- le semn să încheie.
— Te lăsăm cu bine, își luă la revedere Lara, ieșind.
Robert Milner se întoarse din pragul ușii:
— Încă un moment, te rog, se adresă el asistentei. Steve,
în legătură cu datele acelea…
— Le- ați verificat?
— Să le verific?
— N- ați urmărit computerul? Vi le- am salvat într- un fișier
minimizat în bară.
— Mă tem că pe calculator nu rula nimic altceva decât un
amărât de joc. Ești sigur că nu greșești în cele afirmate?
— La fel de sigur cum stau în patul ăsta. Domnule profesor,
am pus cap la cap frânturile de mesaj într- un fișier pe care l- am
lăsat deschis.
62

— Ciudat… Cam prea multe inadvertențe, vorba Larei…
Asistenta se iți din nou în ușă, vizibil iritată.
— Numai puțin! se scuză Milner. Îți amintești cu ce nume
ai salvat fișierul și ce conținea mesajul?
— Ce conținea n- am fost curios. L- am salvat pe C. Îl de –
numisem Saturdaynightlive.
De voie, de nevoie, se înscrisese la cuvânt. Întrunirea își
consuma ultimele momente, auditoriul era mai mult absent, ar –
gument cu particularități strict fizice sau legate de aspectul men –
tal al celor pierduți în contemplare. Abordase o tematică
teoretică, divagând de la cele schițate în mapa defunctului pro –
fesor slovac la noțiuni disecând efectul global al ambientului
sub loviturile asidue ale elementului uman. Nu dorea să atragă
atenția mai mult decât o necesita ideea unei simple amintiri le –
gate de invitatul din partea Academiei Slovace de Științe.
În sală rămăseseră câțiva martori, precum o mână de figu –
ranți într- un film de factură îndoielnică. Își încheie expozeul
prin câteva elogii aduse gazdelor, gest care- l aureolă cu aplauze
răzlețe.
— Dragă colega, kolega , dacă zic bine, îl întâmpină ciolă –
nosul lipit ca scaietele, ai fost singurul asupra căruia nu s- au re –
vărsat replicile celorlalți. Felicitări pentru discurs!
— Asta pentru că nu le- am alimentat nevoia de vorbire în
contradictoriu. Evită elementele de notorietate, elementele care
incită, bazate pe argumente concrete, scaldă- le auzul cu termeni
bombastici și îi vei moleși suficient încât să te lase în pace.
— Nemaipomenit, se extazie ososul. Cine spunea că ame –
ricanii n- au ce învăța de la europeni?
— Dar dumneavoastră? Nici măcar un speech lapidar și
evocator?
— Hm… Ba da, ceva. M- a mâncat să isc o polemică cu un
asiatic rău de gură, din care nu știu cum ieșeam dacă nu s- ar fi
amestecat și alții.
63

— Mă tem că n- am fost atent. Oare cu ce mă îndeletni –
ceam?
— A, tocmai ieșiserăți, erați cu ochii după profesorul ăla
fâșneț!
Robert Milner nu se mai întoarse în Aulă. Fu foarte evaziv
când Lara îl întrebă dacă se va afla măcar la dineu. Demară în –
călcând culoarea roșie a semaforului. Era duminică. Una pustie
pe străzi și aglomerată în trăiri.
Cabinetul se găsi în aceeași liniște dezolantă. Nimic nu
amintea nenorocirea ce fusese pe cale să se producă. Compute –
rul clipoci prompt și accesă sistemul de operare.
„Ia să vedem, ia să vedem, cum a zis Steve? Caută toate
dosarele :” Tastă numele celebrei emisiuni a anilor 70.
No files found
„Parcă pe partiția C a spus. Și- o fi amintit bine? Să încerc
o căutare amplă. Caută toate dosarele pe toate partițiile ”
No files found
Nu mai înțelese nimic. Steve delira sau spunea adevărul?
Încercă o verificare a ultimelor documente deschise. Nimic
de acest gen. Fir- ar să fie! Când se va opri șirul ăsta de ghinioane?
Își lăsă spatele pe spetează, debusolat. Se instaura întune –
ricul. Afară, crengile descărnate se unduiau pesimist. Sinistru
cadru de weekend. Pleoapele i se aplecară ca o cortină cu falduri
boțite de încărcarea anilor. Undeva, în depărtare, elogiile aduse
de membrii simpozionului la adresa lui încetară. Un exercițiu
imaginativ pe care și- l însușise acerb în momentele pregătitoare.
Cândva, cu ani în urmă, familia îl aștepta cu masa pusă. Erau
auspicii bune. Pe care le neglijase încetul cu încetul, dedi –
cându- se muncii de birou. Fără a remarca limita peste care ar –
monia începuse a se revărsa, prognozând deriva. Acum era pe
cont propriu. Cu sandvișuri și alte surogate, gen snacksuri.
64

Verifică ora. Se aștepta să nu mai fie nevoie de alte analize.
Poate reușea să se strecoare să mai vorbească cu Steve. Ieși pe
ușă, lăsând calculatorul pornit.
Ceva se întâmplase. Ultima frază îi reactivase instinctele.
Experiența îi spunea că nu fuseseră niște cuvinte alese aleator,
pe fondul unei glume. Mai degrabă o gafă din partea unei per –
soane care era mai mult decât lăsase să creadă. În mod normal,
acesta ar fi trebuit să- și dea seama de eroarea făcută. Dar deja
ar fi apărut prea multe semne de întrebare. De către cine era ac –
ționat personajul? Era însărcinat să- l urmărească pe el sau avea
aceeași misiune ca și Separatio? Oricum ar fi fost, existau scur –
geri de informații. Nu își putea anunța superiorii bazându- se pe
prezumții, deși rareori obișnuise să se înșele.
Structura algoritmului era destul de simplistă. Dacă ameri –
canul urmărea același scop ca și el, era clar că ajunsese al doilea
la sursă, întrucât Separatio interceptase conținutul mesajului. În
cazul în care mesajul era de importanță majoră pentru cei pentru
care opera ciolănosul, era de așteptat ca el, Separatio, să fie ur –
mărit sau echipamentele să- i fie filate.
Mai exista varianta ținerii lui sub atenție de către cei mai
sus menționați, ca și o supraveghere a pașilor pe care avea să- i
facă. În orice caz, dacă nu se înșela în presupunerile sale, indi –
vidul era foarte versat. Felul discret și nevinovat prin care îi de –
venise companion, turnându- i soporifice în simțuri, îl încărcă
acum de adrenalină. Începea șahul. Deschiderea fusese făcută,
chiar dacă nu într- un mod voit.
Avea nevoie să verifice camera. Urma un moment favorabil
căci începură să le fie înmânate distincțiile de participare, după
care veneau timpii morți până la începerea cinei festive.
Pătrunse în camera de cămin fără prea mult travaliu. Din
păcate, nu plantase în urma lui elemente care să- l fi înștiințat în
privința unei investigații. La prima vedere nimic nu arăta a fi
deranjat, mai ales că puținele lucruri pe care le avea cu el le or –
65

donase cât să nu- i scape din vedere niciun amănunt nelalocul
său.
Laptopul era pe măsuță. Îl porni. Avea activat un program
anti keylogger. Adică împotriva unui program spion care, odată
instalat pe un calculator, înregistrează toate activitățile desfășu –
rate: activitate pe internet, aplicații utilizate, activitatea fișiere –
lor, inclusiv documentele text elaborate sau printate, memorând
toate tastele apăsate. Programele de securitate a datelor trebuiau
să aibă update- uri la zi și nici măcar atunci nu puteau fi sigure
sută la sută.
Dar nu, dacă i- ar fi fost piratat laptopul, acest lucru ar fi
avut loc abia după ce transmisese mesajul, doar în dimineața
zilei curente, când renunțase să îl poarte cu el. Ori ceea ce tri –
misese era bun trimis, căci nu mai putea fi autentificat. Și nu
păstrase o copie a datelor.
În cazul ăsta trebuia să- și păzească spatele, căci el era sin –
gurul deținător al mesajului. O metodă de tortură hipnotică
putea fi o modalitate la îndemână pentru niște personaje foarte
sus- puse.
Hotărî că nu mai avea să comunice cu Centrul până nu pă –
răsea Statele Unite. Mai erau câteva ore. Lungi, istovitoare, de
veghe sporită. Se spălă sumar, verificându- și machiajul. De data
asta el era cel care avea să- l invite afară din bârlog pe american.
O desfășurare incitantă. Alien versus Predator.
13
Doctors Community Hospital
Avusese bafta de a surprinde plecarea doctorului Simmonds.
Probabil finalizase garda începută seara precedentă. Încă puțin și
ar fi dat nas în nas la intrarea în parcare. Se felicită pentru norocul
66

avut, dar în raport cu situația era o picătură de apă potabilă într- un
ocean. „Ce comparație atipică”, gândi profesorul.
Se întunecase de- a binelea. De program de vizite nici
vorbă. Scotoci după halatul alb șterpelit din laboratorul de chi –
mie. O acoperire insignifiantă, dar tot era ceva.
Ieșirea personalului medical era undeva într- o latură auxi –
liară. Nu era cine știe ce flux într- un spital al unei așezări limi –
trofe, cu o populație de douăzeci de mii de locuitori, așa că scăpă
neluat în seamă de ofițerul de serviciu care își făcea rondul prin
parcare. O asistentă îl privi cu ceva nedumerire, dar nu din cale
afară de distrasă. Și cum salonul era la două cotituri distanță, la
parter, nici nu sesiză când se trezi înăuntru.
Steve dormita cu telecomanda pe piept. Televizorul rula un
film de prin șaptezeci, după cum remarcă fugitiv fizionomia lui
Martin Sheen. Îl zdruncină ușor.
— Steve!
— Ha? Pacientul tresări ca în zilele bune, când i se întâm –
pla să mai picotească la birou. Ce faceți aici?
— Steve, am nevoie de niște răspunsuri. Încearcă să îți pui
ordine în gânduri pentru că sunt elemente care nu se îmbină. Nu
am găsit fișierul.
— V- am spus, e pe partiția C.
— Nu e niciun fișier pe partiția C. Mai mult, nu există un
astfel de fișier în computer.
—Nu se poate!
— Doar nu eram atât de tâmpit să bat drumul noaptea dacă
nu m- aș fi convins de lucrul ăsta. Ceva e în neordine.
— Acum sunteți a doua persoană, după doctor, care mă pri –
vește ca pe un nebun. Nu e deloc confortabilă odihna asta.
— Crede- mă că am scotocit tot computerul.
— E ciudat că nu se confirmă ceea ce cu mâna mea am
făcut. Mai că aș merge cu dumneavoastră acum să mă conving.
— Mă gândisem și eu… În fond, ce- ar mai conta un scan –
dal în plus?
67

— Mă frapează că nu îmi mai amintesc nimic din momen –
tul în care veniserăți în spatele meu și m- ați bătut pe spate.
Atunci n- ați sesizat fișierul?
— Te- am bătut pe spate? Asta reții tu?
— Cum mă vezi și cum te văd. Ce naiba, n- am luat- o razna
încă!
— La ce oră se întâmpla asta? Ai idee?
— Nu foarte exact… în jur de ora zece. Zece și, zece fără…
Pentru că la nouă jumătate terminasem cu fișierul. Nu cred să
fi trecut mult de zece.
— Iar eu am venit aproape de zece jumate. Hm… Să se mai
fi întâmplat ceva între timp? Fruntea i se încreți spasmodic. A
naibii enigmistică…
Steve își frământa mintea în descifrarea puzzle- ului. Golul
din memorie îi dansa într- o nebuloasă frenetică. Precum o pi –
cătură de cerneală picurată în apă, dizolvându- și moleculele
într- un registru dezordonat. Mai realizase ceva după ce pusese
cap la cap mesajul. Până să acceseze World Defence Project.
Ah… Parcă intrase în rețea…
Da! Asta era! Făcuse un back- up pe server, o copie de si –
guranță. Preventiv.
— Avem fișierul pe stația principală! Am dat un save as și
am creat o copie. Verificați pe server și nu pe calculatorul dum –
neavoastră.
— Steve, ești magnific! Cum ți- a venit ideea? Am fugit!
Robert Milner se aruncă spre ușă cu o grabă de proporțiile
unui dezastru.
— Stați! Mai e ceva… L- am parolat.
— Să nu spui că nu- ți amintești parola!
Steve îi făcu semn cu ochiul:
— Hasta la vista .
— Poftim?
— Hasta la vista. Asta e parola.
Ușa se închise blând, culisând pe brațul hidraulic.
68

*
— Sunt mai bine de trei ani de când nu petrecusem așa bine
într- o societate masculină, se amuza americanul. Eram cu doi
foști colegi de facultate, ne regăsisem după vreme îndelungată.
A fost o noapte în care ne- am băut și mințile și eram în stare să
dormim la vreun motel, luați în brațe.
— Băuturi spirtoase sau doar bere?
— Din fericire doar bere. Altfel cred c- am fi sfârșit pe
pavaj.
— Ați avut multe de spus în noaptea aceea…
— Mda, în stadiul incipient în care ne- am păstrat coerența.
La un moment dat începusem să facem exerciții logopedice.
Cred că jungla ne- ar fi primit cu brațele deschise.
— Ha ha… Și cum ați fost primiți acasă?
— În orice caz, nu cu aplauze. Nu vi s- a întâmplat niciodată
un astfel de neajuns?
— Hm… Ba da, prin studenție. Tata avea o vinotecă stu –
foasă, ca să zic așa, de care era extrem de mândru. Într- o seară,
profitând de generozitatea cu care mă poftise să mă înfrupt din
colecția lui, la capătul unui semestru cu note maxime, am adus
câțiva colegi. Buni degustători. Atât de buni încât tatei i s- a îm –
puținat serios gama de produse bahice.
— Interesant, kolega , interesant… Al meu părinte îmi spu –
nea că nu intri în viață ca bărbat dacă nu te faci o dată drojdie.
Separatio zâmbi cu nesaț. De fapt în sinea lui nu era con –
vins cine pe cine înșela. Nu- i era greu să țină pasul debitând po –
vestioare fictive sau reale, întru adormirea audienței, numai că
nu știa la ce să se aștepte de la omul ăsta. Se hotărâse să- l țină
aproape.
Comunitatea era jovială, mult mai bine- dispusă decât în
sala de discuții. Organizatorii îi gratulaseră pe toți cu mulțumiri
și distincții, aceștia la rândul lor, oferindu- le mici atenții din par –
tea instituțiilor de unde proveneau. Remarcase că nici de data
69

asta omulețul acela, din partea catedrei de geofizică, nu- și fă –
cuse apariția. Începuse a suspecta ceva sau era doar zbâțul unui
trepăduș fără astâmpăr?
Pe de altă parte, americanul se dăduse pe brazdă, în sensul
că pur și simplu îngurgitase câteva pahare bune, timp în care
vizitase toți comesenii. Atitudine în contradicție cu substratul.
Și totuși, ar fi avut curajul să parieze că acesta nu era drept cine
se dădea.
Cabinetul dormita ca un muzeu. Pereții, de un bej fad, pur –
tau între ei o atmosferă densă, lugubră prin crăpăturile de ten –
cuială ce nu conteneau să apară. Aerul de vechi se închega cu
praful așternut cu smerenie pe mobilier sau aparatură. Cu bro –
boane de sudoare afișându- i- se vioi, Robert Milner își stăpâni
cu greu nerăbdarea.
— Hai, hai… caută.. Da! Te- am găsit! Parolaaaa: astala –
vista .
Parolă incorectă
— Ce dracu’? Astalavista , din nou.
Același mesaj.
Lovi cu pumnul în masă. Începea să- și piardă nervii. Își
privi ceasul. Nici ultima noapte a weekendului nu avea să o pe –
treacă în patul lui? Dar oare Steve știe ce vorbește?
Sigur că știe. Tastase astalavista , obișnuit cu motorul de
căutare pe internet care avea această ortografie. Omisese „h- ul”,
așa cum se prezenta cuvântul în limba spaniolă.
Documentul se deschise.
Euforia de moment nu apucă să atingă extremitățile sinap –
selor. Pupilele începură să- i alerge de la un capăt la altul al pa –
ginii pe măsură ce tensiunea atingea cote alarmante.
„Raport date 14 feb 20..
70

Analiza georadarului continuată în sectorul 5, hașura
nord- estică, indică un grad de perturbabilitate a câmpului elec –
tromagnetic. Odată cu deplasarea măsurătorilor în această
zonă, am identificat o structură asemănătoare unei antene. Nu
pare a avea rol funcțional, părând mai degrabă o stație deza –
fectată. Glumind puțin într- o comparație forțată, am putea
spune că ar fi un element desprins dintr- un sistem HAARP . În
altă ordine de idei, rezultatele citirii analizorului le vom trimite
în cursul zilei de mâine.”
Încăperea deveni un labirint întunecat. Milner simți cum
pică într- o derivă agasantă. Amintiri estompate în negura trecu –
tului începură a secătui sinapsele cortexului frontal.
HAARP sau High Frequency Active Auroral Research Pro –
gram – Programul Activ Auroral de Cercetare folosind Frec –
vențe Foarte Înalte, este un program de cercetare asupra
frecvențelor aurorale active desfășurat pe teritoriul Statelor
Unite. Centrul din care operează e localizat în Alaska, într- o
bază militară de lângă localitatea Gakona.
Oficial, acest program reprezenta activitatea de cercetare a
ionosferei, urmărindu- se comportamentul azotului, al ozonului
și al ionilor acestora la bombardamentele radiației solare sau la
emisia de radiații de pe Pământ. Desfășurat de Institutul de Geo –
fizică al Universității Fairbanks, Alaska și conectat la unul din –
tre cele mai complexe computere, sistemul în sine se află într- o
bază militară sub tutela Departamentului Apărării. Echipamen –
tul propriu- zis îl constituie o rețea de antene, fiecare din ele fiind
alimentată de către un generator și putând încălzi părți din io –
nosferă prin intermediul undelor radio.
Se zvonea că acest sistem de antene reprezintă o mare sursă
de energie dirijată. În loc să primească semnale, antenele trimit
fascicule de unde radio extrem de puternice care încălzesc părți
ale ionosferei pentru a le împinge în sus. Undele electromagne –
tice sunt apoi reflectate pe sol, penetrând totul în calea lor. Efec –
tele pot fi multiple și devastatoare: dezintegrarea obiectelor prin
71

combustia instantanee, dezechilibrul simțurilor cerebrale, acesta
ducând la manipularea conștiinței umane, factor de producere
a schimbărilor climatice, putând provoca fulgere artificiale sau
chiar dezastre naturale.
Inițiat în 1992, acest proiect a realizat experimental chiar pe
suprafața geografică proprie modificări ai factorilor atmosferici,
pene de curent pe arii întinse sau întreruperea comunicațiilor,
fapt negat cu vehemență de către Departamentul Apărării. Cu
alte cuvinte, sub acoperirea activității de cercetare, Statele Unite
ar fi experimentat manipularea sistematică a sistemelor clima –
tice, generau mișcări tectonice, utilizau sistemele de comunicații
și de energie drept armă strategică, totul întru dominația supremă
a Noii Ordini Mondiale.
Participase la inițierea lui. Pe vremea aceea era în vogă prin
publicarea unor studii referitoare la undele electromagnetice.
Fusese recrutat de către o comisie de cercetare din partea De –
partamentului Apărării, Sectorul Proiecte Științifice. Înregimen –
tarea se desfășurase într- o manieră descurajantă, în sensul că
trecuse prin furcile caudine ale unor teste psihosomatice amă –
nunțite. Însă ocazia de a participa la un proiect de amploare la
scară națională îl guvernase ca un laitmotiv.
După numai un an se săturase. Nu era nicidecum modul de
cercetare la care visa. Ce- i drept, avea o echipă în subordine și
multă responsabilitate dacă era să raporteze la fondurile alocate.
Numai că felia muncii lui era o minusculă parte din rodul final,
asupra căruia nu avea niciun fel de înrâurire simțitoare. Se sim –
țea ca o vietate într- un laborator, cu gradele de libertate restrânse
la minim. Astfel că înaintase cererea de demisie, act acceptat
numai în baza obligativității păstrării confidențialității. Reper –
cusiunile erau teribile și amenințau cu închisoarea.
Toate aceste semnalmente i se dezvăluiră pe un fond de fe –
brilitate vorace. Cele ce tocmai i se preumblară prin minte le
pusese cap la cap după intrigile dezvoltate de mass- media către
sfârșitul anilor 2000. Curios cum o trimitere năstrușnică a unui
72

coleg către acele fapte îi descătușase apetența pentru paranoia.
Sau poate o amplificase. Doar se dădea în vânt după articole
alimentând teoria conspirației.
Un ciocănit strident îl reactivă. Nu i se părea, cineva bătea
în ușă. Privi ceasul afișat pe ecran. Ce oră târzie… Închise fi –
șierul și se îndreptă spre intrare.
În prag, un personaj înalt, slab, pe care îl remarcase între
invitații la simpozion.
— Profesor Milner?
— Daaa, răspunse acesta pe o nuanță circumspectă.
— Benjamin Studge, Departamentul Apărării, îi flutură o
legitimație personajul sub nas. Vă voi deranja câteva minute,
continuă acesta, nelăsându- i loc de tăgadă.
— Dumneavoastră? Pe dumneavoastră v- am văzut în sala
de ședințe…
— Așa este. Dar nu despre asta e vorba acum. Trebuie să
stăm de vorbă în legătură cu proiectul la care lucrați.
— Cunoașteți lucrul ăsta?
— Uite ce este: nu trebuie să puneți prea multe întrebări. E
necesar să cooperați. Am nevoie de documentația electronică.
— De când Departamentul Apărării trimite oameni în miez
de noapte pentru a se interesa de studii personale? nu se lăsă
Milner impresionat de atitudinea oaspetelui.
— De când cele cercetate pot afecta siguranța națională.
Știm că întreprindeți un proiect având consecințe vaste. Îmi pu –
teți înlesni acum accesul sau o putem face sub o formă ceva mai
derapantă.
— Nu e nimic secret sau de importanță vitală în ceea ce
conține proiectul. Vi- l voi arăta. Luați un loc.
Acceptase despărțirea. Un pretext atât de simplu și clasic
precum indigestia putea fi la fel de bătător la ochi pe cât de na –
tural. Nu era dornic să- l urmărească, pe cât de tentantă ar fi fost
această joacă de- a șoarecele și pisica. Era încă seara de dumi –
73

nică, cu musafirii îndreptându- se facil către așezămintele din
campus. Se desprinse de grupul fumătorilor după un schimb
prelungit de cărți de vizită.
Îi displăcea fumatul. Era un nonsens la scară mondială. Își
amintea o peliculă veche în care condamnatul la moarte se bu –
cura de ultimele momente în compania unor rotocoale de fum.
Copil fiind, îi păruse un moment de maximă trăire sufletească.
Încercase, mânat de curiozitate. Câtă lipsă de savoare. Un coșar
într- un horn înfundat, inhalând fumul șemineului.
Inspiră sățios aerul rece și diluat. O ultimă noapte după care
o va lua de la capăt. Periplu așijderea unui perpetuum mobile.
14
Lanham
De pe Cipriano Road intraseră pe un drumeag lăturalnic.
Noianul de case de o geometrie reținută se înșira în fața lor. Lara
le descrisese starea lui Steve, ceea ce îi făcuse să nu mai resimtă
într- atât oboseala. Nu le mai ardea de povești. Sarah era șoferul
de serviciu. După ce Lara coborâse, urmau să facă un ocol de
două străzi, până la locuința lui Darren. Tânărul doctorand ar fi
moțăit dacă nu s- ar fi temut că somnolența ar fi devenit molip –
sitoare pentru cea din stânga lui.
— La cât o fi apelul mâine dimineață? Ar trebui să fim pă –
suiți după asemenea maraton, se întrebă Sarah.
— Da, da… Pariez că avem instrucție încă de la prima oră.
— Cred că n- am oftat niciodată cât în zilele astea două. Aș
trage fix la un salon de masaj.
— Poți să o faci, dar anunță- mă să mă arunc mai înainte,
aș adormi chiar și pe o gură de canal, căscă Darren posac.
— Păi să te las la sediu, că tot trecem prin dreptul lui. Unde
mai pui că doar îmbraci halatul dimineață și ești prezent.
74

— Ha ha… Îți circulă sarcasm prin vene mai ceva ca he –
matiile.
— Mai ceva ca scutul antirachetă. Uite facultatea. Ce spui?
— Aș spune „mână, vizitiu!” dacă nu m- aș teme de repre –
salii. În sfârșit s- au stins toate luminile. Ia te uită… acela nu e
profesorul Milner?
— Ba da, cu unul din invitați. Știi ceva? Opresc să- l întreb
programul de mâine.
Vechiul Chevy Cavalier al lui Sarah opri în dreptul Su –
zuki- ului Reno al profesorului tocmai când acesta și însoțitorul
dădeau să intre. Geamul șoferului glisă lin pentru o mașină ce
prinsese și secolul trecut.
— Domnule profesor, se poate întârzia mâine, există vreo
derogare?
— Ah… V oi erați? Nu, mă tem că nu…
— Deci ne vedem la ora clasică.
— Da. Cred că ne vedem. Mergeți și odihniți- vă.
Sarah băgă în viteză și porni agale. În retrovizor, profesorul
parcă se codea să se urce la volan. Îl pierdu din vedere imediat
ce făcu stânga pe Second Street.
— Nu te miră?
— Ce?
— Nu părea în apele lui.
— Sarah, n- a fost în apele lui tot weekendul.
— Dar nici n- a participat la manifestație. Lara spunea că
era cu gândurile în altă parte și că mai mult a stat la birou.
— Își va reveni. Ai văzut cum a respectat programul de
lucru. Mâine, la prima oră.
— Și tipul ăla… Cel de lângă el. Ție ți- a plăcut moaca lui?
— Păi?
— Nu știu. Avea o figură antipatică. Se cam forța să zâm –
bească. Ce să caute în mașină cu profesorul duminică la unșpe
noaptea? Până în locul unde e cazat sunt doi pași pe jos.
75

— Or fi avut de stabilit niște relații, niște discuții, o fi fost
ceva legat de aptitudini comune. Ce e suspiciunea asta, Sarah?
— Nu știu… Poate e oboseala. Uite, mereu dau vina pe
oboseală, zâmbi tânăra.
— Fugi și dormi. Am ajuns, lasă- mă aici. Mulțumesc.
— Noapte bună, Darren.
Se uită după el cu o urmă duioasă. Avea un pas hotărât, o
cadență remarcabilă, nealterată. Destul de înalt, destul de legat,
umerii largi relevând osatura închegată. Îl urmări îndepăr –
tându- se pe alee, privind în gol, cu gândurile răscolite într- o ne –
buloasă sibilică.
Semnaliză stânga deși nu știa de ce o face. La ceasul ăla nu
era pic de trafic. Ba da, luminile unui vehicul venind din spate o
făcură să tresară și să frâneze. Bine că nu se încadrase și abia ur –
nise roțile. Mașina trecu imperceptibil și privind- o în treacăt,
păru că o recunoaște. Era un Suzuki de mici dimensiuni. Senzația
de tresărire iscată de punctul de neatenție se transformă instan –
taneu în hiperacuitate. Portocaliu aprins, întocmai ca mașina pro –
fesorului. Dădu să se uite la număr, dar ecartul se mărise. Și
totuși culoarea o acapară. Era o nuanță stridentă, pe care o întâl –
nise la foarte puține mașini. Dacă era profesorul Milner, ce ar fi
căutat în zona aceasta a localității când el locuia în partea opusă,
undeva în Seabrook?
Într- o secundă se hotărî. Băgă direct în treapta a doua și ac –
celeră. Obiectul din față se îndepărtase, dar traficul era liber și
îl putea păstra în raza vizuală. Ieșiră în Hickory Hill și de acolo
dreapta, pe strada ce ducea spre spital. Pe măsură ce se apropia
de ieșirea spre Greenbelt simți furnicături pe șira spinării. O ur –
mărire? Nu părea nici ea însăși a- și crede ochilor. Nu știa în ce
măsură să se bazeze pe instinct în detrimentul rațiunii.
Parbrizul se umezi. Începuse o bură fină. Nu foarte densă,
dar riguroasă prin ritmicitatea stropilor. Ștergătoarele funcționau
anevoios, scârțâind pe suprafața geamului. Se simțea într- un joc
76

video cu mașini, având impresia că în orice moment drumul îi
va juca feste, cotind brusc sau făcând vehiculul să acvaplaneze.
Numărul Suzuki- ului nu- l observase. Se păstra la o distanță
apreciabilă. Pentru un moment se gândise să stingă luminile,
dar își scosese repede din cap ideea asta. S- ar fi ivit prea multe
riscuri în ce privea securitatea circulației. Sau să fie interceptată
de un echipaj al poliției.
Un panou suspendat anunța apropierea de Greenbelt. Ma –
șina din față se înscrise pe Greenbelt Road, dar după cinci sute
de yarzi viră dreapta, descriind un arc de cerc și încadrându- se
pe autostrada Washington – Baltimore. Își aruncă ochii pe indi –
catorul de combustibil. Ultima liniuță rămăsese demult în urmă,
acul scăldându- se pe hașura roșie. Scăpă o înjurătură cu glas
tare. Autostrada continua prin Greenbelt Park, o porțiune împă –
durită pe câteva zeci de hectare.
Era deja noaptea zilei de luni. Ceilalți dormeau, mai mult
ca sigur. Mai erau câteva ore până în zori și ea hălăduia undeva
la marginea Marylandului. Burnița se oprise. Tresări. Pierdu
contactul vizual cu ținta. Reduse viteza, intrând pe prima bandă.
Cercetă scrutător liziera în căutarea drumeagului pe unde pro –
babil dispăruseră urmăriții. Nu se înșelă. Printre pâlcurile de co –
paci zări licăririle luminilor de poziție.
Motorul porni a sughița și se înecă. Scoase din viteză și mai
parcurse din inerție câțiva metri, lăsând- o undeva la începutul
drumului lăturalnic, la câțiva pași de autostradă. Coborî.
Noaptea era îngrozitor de calmă și opacă. Un abur purulent
îi contamină excesiv neliniștea. Era îmbrăcată într- o pufoaică
și blugi, ca pentru o zi de tăvăleală. Bine că- și luase bocancii și
nu vreo pereche de pantofi. Simți un sol pietros sub picioare.
Nici urmă de asfalt. Două punctulețe îi semnalau locul în care
se găsea mașina din față. Destul de departe și ecartul se mărea
încontinuu.
Sarah își cântări opțiunea. N- avea decât să închidă și să o ia
pe jos. Închise geaca și porni orbecăind. Era nebunie curată. Abia
77

zărea la câțiva pași, luminând cărarea cu ajutorul telefonului
mobil. Pentru o secundă se gândi să renunțe, să se întoarcă și să
solicite o mașină de tractare. Poate nici nu era profesorul Milner,
poate își alimentase suspiciunile într- un grad mult prea ridicat.
Continuă să meargă. Pozițiile mașinii urmărite pieriseră în
întuneric, fie se îndepărtase, fie fuseseră stinse. Caz în care ar
fi trebuit ca vehiculul să fie oprit. Înfrigurarea dispăruse lăsând
loc încordării. Demult, în copilărie, citise basmul cu Hänsel și
Gretel, în care băiatul, spre a putea regăsi drumul spre casă, a
presărat pietricele din loc în loc, în pădure. Cei doi copii se do –
vediseră temerari în lupta lor cu zgripțuroaica bătrână așa că
Sarah se gândi la poveste ca la un precedent norocos.
Aruncă o privire înapoi. Din autostradă se mai vedea o dâră
subțire. Ce bună ar fi fost o lanternă. Cu telefonul abia întrezărea
unde să pună pasul. Colegii ei se întorceau de pe o parte pe alta
la ora asta. Darren, Lara, chiar și ghinionistul Steve. Se bucura
să- l știe bine. Inevitabil gândurile îi alunecară iar către Darren.
De ce? Era o opțiune pe care o lua ca atare, izvorâtă din sub –
conștient.
Un trosnet o rupse din învolburare. Călcase pe o ramură de
copac. Sperietura îi dereglă confortul termic. Simți un gol în
stomac. Respiră adânc, căutându- și pulsul. Aproape că pierduse
direcția. Socoti că mersese mai bine de două sute de yarzi de la
șosea în necunoscutul debusolant.
Un strigăt rupse tăcerea. Răzbătu de undeva din dreapta,
dintre copaci. Un strigăt jumătate nervos, jumătate disperat.
Sarah grăbi ritmul împiedicându- se în vreascuri și agățându- se
în crengi. Nu putea forța mersul în întunericul acela cosmic, se
deplasa în pas grăbit. I se păru că mai răzbat zgomote, voci,
într- o zăngăneală surdă de pe un câmp de bătălie. Căzu și tele –
fonul îi scăpă din mână, cu ecranul stingându- se aproape
concomitent. Se lovi în genunchiul stâng, contorsionându- se de
durere. Ceva îi spuse că trebuie să se ridice și să continue. Ghi –
dându- se după ureche, după instinct, șchiopătând, de parcă ar
78

fi fost un vânat rănit, hăituit de gonaci, trăindu- și ultimele clipe
într- o agonie spasmodică.
Obosise. Se simțea rătăcită, fără vlagă, înotând în căutarea
direcției pierdute. Nu știa de cât timp mai mult se târa decât să
pășească. Se sprijini de un trunchi de copac, ștergându- și fruntea
umedă. Genunchiul o durea și presimțea că a doua zi va fi având
și mai mult de tras. Ochii istoviți nu se obișnuiseră a se lăsa ghi –
dați în modul acela empiric. Căutau puncte de reper, dar se stin –
geau în acalmia împrejurului. Începu să calce ca pe gheață
subțire, cercetând atent suprafața pe care pășea. Crengi, butu –
rugi, piedici rupând tighelul echilibrului și așa instabil.
Lovi ceva. Un corp moale ce nu mai ținea de mediul încon –
jurător. Se aplecă nesigură. Simți că atinge un material textil. Își
deplasă mâinile, palpând, temându- se ca nu cumva presupunerea
să- i fie adeverită. Apucă o mână. O mână solidă, bărbătească. O
groază lugubră o cuprinse din creștet, solidificându- i gradele de
libertate. Răsuci trupul inert, apropiindu- se panicată. Încercă să- l
zdruncine, dar era prea greu, deși nu se comporta rigid. Își apropie
capul de buzele celui întins în timp ce cu mâinile îi căuta bătăile
inimii. Le simți încleindu- se într- un lichid călduț, ușor vâscos ce
i se prelingea prin geaca subțire din material reiat. O geacă pe
care o remarcase destul de des ultima vreme.
Țipătul sfâșietor își pierdu ecoul în imensitatea de piatră.
15
Montreal
Poreclită și Cetatea Sfinților, datorită impresionantei arhi –
tecturi a bisericilor, între care Oratoriul Saint Joseph e cea mai
mare din Canada, metropola este situată pe insula omonimă, la
confluența râului Ottawa cu fluviul Sfântul Laurențiu, dar des –
fășurată pe alte câteva zeci de insulițe vecine.
79

Ronson Clarke schimbase două avioane militare, ultimul
cu destinație Canada, de unde urma să se îmbarce într- o cursă
de linie. Avea să motiveze decizia prin misiunea semiopacă pe
care o întreprinsese, despre care un singur oficial era la curent
și prin urgentarea revenirii pe teritoriul american cu primele mij –
loace de transport aerian.
Aterizase pe Aeroportul Internațional Mirabel, din apro –
piere de Montreal. Urma să se deplaseze la Aeroportul Interna –
țional Trudeau din sudul Montrealului. Își socoti timpul rămas.
Escala va fi scurtă și discretă. Oamenii erau pe poziție așteptând
ordine. Exista un anume risc, dar era îndeajuns de versat pentru
a nu se expune mai mult decât trebuia.
Comandă un taxi care- l conduse pe autostrada 148 până la
o benzinărie din vecinătatea podului care făcea legătura cu in –
sula. Cele câteva mese erau libere, bufetul fiind vegheat de o
angajată între două vârste, cu o atitudine reverențioasă.
În colțul cel mai îndepărtat, un bărbat înfuleca de zor
dintr- un sandviș gata preparat, probabil singurul aliment de la
bufet ce putea stopa pofta de mâncare. Arăta ca un camionagiu
din pelicula Over The Top . O sticlă de suc și un pachet de bis –
cuiți completau peisajul mesei.
Clarke se așeză o masă mai încolo și comandă un hotdog
și o bere.
— Dinspre Ottawa?
— Doar de la Hawkesbury. Am descărcat și mă întorceam
spre casă. Drumul e ca- n palmă .
— Niciun vehicul care să obstrucționeze traficul?
— Liniște ca- n sânul lui Avram, rânji camionagiul.
— Cam multă liniște pentru perioada asta a anului…
— Așa am zis și eu, dar după un weekend în care condu –
cerea s- a retras la iarbă verde urmează o zi în care o mai poți
lăsa pe tânjală.
— Atenție la repercusiuni. Niciodată să nu spui despre con –
ducere că doarme.
80

— A, nu… Oricum sunt câțiva angajați care bat drumurile
mai cu sârg și ambiție. Noi , ceilalți, nu avem de ce ne teme .
— Practic, vă descurcați singuri .
— O, da. Chiar dacă e destul de stresant să îți faci munca
așteptându- te la orice din partea conducerii .
— Destul de bun hotdogul ăsta. O să țin minte locul pentru
când mă voi mai găsi în zonă.
— Îhm… E comestibil și destul de bine umbrit, se veseli
camionagiul, eructând nerușinat.
Clarke se ridică, își aranjă manșetele și rugă angajata să- i
comande un taxi. Se primeni puțin la toaletă, salută discret și
ieși din local.
Molfăind un biscuit, camionagiul se îndreptă către closet,
pășind legănat. Din spatele vasului de toaletă ridică un plic și îl
vârî în geaca de blugi. Își admiră aspectul prăfuit și neras în
oglindă, zâmbi mulțumit și se întoarse la masa depopulată.
Era luni, dar nu mai exista nimic. Nici soare, nici lumină,
nici culoare. Era doar o zi într- un calendar mort. Aflarea trage –
diei îi lovise precum o leucă, în poalele dimineții acesteia sco –
fâlcite. Se deplasaseră direct la morga spitalului. Darren primise
apelul lui Sarah venit din mașina poliției, care o aducea la secție
pentru declarații. O anunțase pe Lara care avusese un acces în –
fiorător în telefon. O reacție tulburătoare, necontenită.
Acum erau adunați într- un colț, opacizați, interziși. Sarah nu
apăruse. Nu cunoșteau amănunte și nici nu puteau afla. Medicul
de gardă lăsase ordine stricte să nu aglomereze culoarele. Își fă –
cuse apariția și un echipaj de poliție pentru a preîntâmpina even –
tuale evenimente nedorite.
— Doctor Simmonds! îl agăță Darren cu coada ochiului pe
medicul care se ocupase de Steve. Domnule doctor, nu s- a mai
putut face nimic?
81

— Am repetat- o și celorlalți, victima era decedată când a
fost adusă, îl privi acesta cu un aer aspru. Faceți loc, vă rog, e
un spital nu o gară, îl dojeni, continuându- și drumul.
— De ce trebuie să fie așa? se tângui Lara cu privirile îm –
plântate într- un punct inexistent. De unde blestemul ăsta al ul –
timelor zile?
Își șterse ochii extenuați de lacrimi. Darren agoniza absent,
îndurerat. Erau două corpuri plutind în derivă în umbra evanes –
cenței.
— Nici nu mi- am luat la revedere. Nici nu i- am spus cât
de mult îl apreciez… E un gol, Darren, care nu se va umple ni –
ciodată.
— Azi noapte oprisem să- l întrebăm dacă putem întârzia
azi. Era la doi- trei pași de noi… Atât de palpabil. Grăitor ca- nt –
otdeauna, ne- a trimis la culcare, niciun favor în plus.
— L- ați întâlnit azi noapte?
— În dreptul facultății. N- am vorbit decât strictul necesar.
— Uf. Aseară trăia. Era aievea. Darren, spune- mi că dorm
și că trebuie să mă trezesc să ajung la muncă. Spune- mi că ne va
aștepta și ne va reproșa pe tonul acela acru și sarcastic că suntem
niște troglodiți fără simțul realității.
— Se pare că Sarah n- a mai anunțat pe nimeni. De fapt…
Nici nu putea… A dat un singur telefon. Hm… Oare ar trebui
să anunț decanatul, nu?
— Probabil. Uite- o pe Sarah!
Intra pe uși însoțită de un agent cu chipiu și de un personaj
în blugi și sacou. Dacă nu s- ar fi aflat între cei doi probabil s- ar
fi prăbușit. Era plânsă, încercănată, trasă la față. Lara alergă și
o cuprinse de umeri, îndepărtând lacrimile din colțul ochilor.
— E groaznic, Lara… Era întins… M- am împiedicat de
el… Și nu mișca, nu schița un gest…
Se înecă, pierzându- și vocea. Ofițerul o ajută să se așeze în
timp ce tipul în blugi se îndreptă spre biroul de relații cu publi –
cul.
82

— Ce se întâmplă? întrebă Darren.
— Locotenent James Monroe, se prezentă gradatul. Căpi –
tanul Durham și cu mine suntem aici pentru rezultatele biopsiei.
Sunteți membri ai familiei?
— Nu, suntem colegi. Domnul Milner era divorțat.
— Trebuie anunțată familia acestuia. V om lua legătura cu
cei din conducerea universității unde am înțeles că își exercita
funcția.
— De fapt și eu eram pe punctul de a anunța corpul de con –
ducere. Doriți să îi sun?
— Aș dori să mă deplasez personal la sediul facultății. Pu –
teți să mă însoțiți?
Darren privi întrebător către cele două femei.
— Du- te. Ne descurcăm, răspunse Lara.
Îl văzu pe căpitanul Durham vorbind cu un medic și intrând
într- un cabinet. Își îndreptă atenția către colega ei.
— Sarah… Cum l- ai descoperit?
— L- am urmărit. Nu mă întreba de ce. Ai un șervețel?
— Cred că da. Dacă nu le- am lăsat acasă… Uite.
— A fost ucis.
— Poftim?
— Cineva l- a ucis. Avea o rană adâncă în dreptul inimii.
16
Campusul Universității
Simțea că e prea multă liniște și asta îi conferea o senzație
stranie. Parcă s- ar fi rupt o verigă undeva. Așa cum multă vreme
se căutase veriga evolutivă lipsă. Al șaselea simț există sau e
simplu instinct? Un instinct atât de bine șlefuit încât să ducă
forma de intuiție la nivel metronomic. O percepție extrasenzo –
rială palpabilă.
83

Gânduri încolonate metodic, senzații colecționate riguros.
Studiul fenomenelor psihomotorii, al proceselor neuronale, era
un domeniu nemărginit, dar pe care se punea amprenta în modul
de pregătire, întru depistarea momentelor premergătoare acțiu –
nilor ulterioare. Disciplinarea mentalului în a capacita stocuri
întregi de date și prezumții, a le spația și distribui conform res –
pectiv cât mai suprapus realității se numea uniformizare izo –
morfică. Mulți subiecți trebuiseră să își ia adio de la cursuri din
cauza insuficientei apartenențe la percepții conexe.
Împachetă și coborî. Avea un avion de prins. Salută și mul –
țumi personalului din hol și se îmbarcă în furgonul dichisit care
aștepta parcat. Organizatorii lipiseră o plăcuță pe care scria D.C.
– Flight for Europe. Pe primele locuri moțăiau cei care partici –
paseră mai cu nesaț la sesiunile de discuții. Dar și la masa festivă.
Nu mai păreau la fel de hiperactivi. Separatio înclină din cap și
se așeză în stânga, pe foaia de arc.
În cincisprezece minute autovehiculul ieșea pe Annapolis
Road cu destinația Washington.
— Căpitan Andrew Durham, Omucideri.
— Luați loc, vă rog. Scott Ridgeley. Urmă o pauză. Dom –
nule căpitan, decedatul nu prezintă semne de violență. Cauza
morții o constituie plaga penetrantă adâncă de cinci centimetri
de sub pectoralul stânga, în plan vertical, cu lezare a miocardu –
lui. Decesul a survenit instantaneu.
— Arma? Cuțit?
— Nu. Plaga e foarte curată, nu prezintă zdrelituri. Corpul
care a provocat moartea e caracteristic unui stilet, împunsătura
fiind extrem de fină și precisă.
— Asta ridică alte întrebări, doctore. Din păcate arma cri –
mei n- a fost găsită deși am lăsat două echipaje în zonă pentru
eventuale probe. Putem arunca o privire la corpul victimei?
— Imediat. Ați anunțat familia?
— Se ocupă colegul meu.
84

Durham își scărpină bărbia urmărindu- l pe doctor cum
completa fișe. În propriul birou ar fi dat semne de grabă, aici
însă nu era pe teren propriu. Iar medicii debordau de personali –
tate și puteau tăia macaroana oricui.
— În regulă. Mergem?
Chipul păstra luminozitatea ochilor defunctului profesor de
geofizică. Nu erau numai neoanele, cei care îl cunoscuseră și îl
priveau îi percepeau o radiație aparte chiar și în dureroasele mo –
mente de după. Căpitanul Durham își luase notițe numai de el
știute și dispăruse. Li se permisese și celorlalți să pătrundă preț
de o clipă, pentru a face identificarea. După care luminile fuse –
seră stinse, întunericimea învăluind atmosfera cu densa mantie
a dezrobirii spiritului de rădăcinile lumești.
— Numele complet este Sarah Elisabeth Cartwright, da?
— Da.
— Și sunteți absolvent al Universității de Nord, în prezent
exercitați funcția de laborant al catedrei de chimie din cadrul
aceleiași universități.
— Da.
— Ne- ați povestit ceea ce s- a întâmplat în noaptea trecută.
Am dori să mergeți înapoi pe firul evenimentelor și să reconsti –
tuiți factorii care v- au determinat să urmăriți mașina victimei.
— Sunt principalul suspect, așa- i?
Durham se încruntă.
— Domnișoară, nu sunteți mai mult sau mai puțin suspect,
nu aceasta- i întrebarea. Sunteți ultima persoană care l- a văzut
pe Robert L. Milner în viață.
— Sunt… Eram… Aproape nu mai știu cum s- a ajuns aici.
Era vineri… și cursul vieții era pe un făgaș… acum e luni… unul
dintre colegi e internat iar altul e… nu mai e deloc.
Își înăbuși plânsul și suflă nasul.
— Aveți un coleg internat? Ce s- a întâmplat?
85

— Nu știu exact. A avut un leșin pricinuit de o instabilitate
de moment… Profesorul Milner era cel care- l găsise căzut în
biroul lui.
Durham avu o clipire în plus.
— Când ați pornit să urmăriți mașina victimei, îl recunos –
cuserăți pe profesor? Sau vehiculul?
— Am avut o presimțire. Nu se baza pe nimic concret. Dar
mi s- a părut că e puțin schimbat față de comportamentul său
normal. Sau poate m- am înșelat și a fost tracasarea cauzată de
manifestație.
— Ah, manifestația. N- a fost în apele sale?
— A lucrat mult la partea organizatorică plus că urma să
aibă și o prezentare, un studiu, care nu s- a mai produs.
Durham își notă.
— De asta ați decis să- l urmăriți?
— Dar… Sarah scăpără un gând. Nu, nu m- am luat după
el de la bun început. Lăsasem un coleg acasă după care o mașină
asemănătoare a trecut pe lângă mine. Or, câte astfel de modele
sunt în Lanham, de aceeași culoare, după miezul nopții?
— Pot fi… Comunitatea nu e mare, dar e un principal nod
cultural.
Sarah îl țintui, iritată.
— Nici dumneavoastră nu credeți.
— Poate, se înmuie Durham, poate că…
— Mai e ceva. Profesorul Milner nu locuia în acea zonă,
drumul lui nu avea ce să caute pe acolo. Și mai era și personajul
ăla. Ah!
— Personaj? Ce personaj?
— De fapt nu știu, nu l- am observat. N- am observat pe ni –
meni. Dar atunci când l- am salutat pe profesor, la facultate, era
un ins cu el. Un ins dintre cei invitați la simpozion.
— Dar nu ați remarcat dacă se aflau ambii în mașină când
a trecut pe lângă dumneavoastră.
Scutură din cap.
86

— Când l- ați întâlnit pe domnul Milner însoțitorul era în
vehicul sau lângă acesta?
— Lângă.
— Spuneți că făcea parte din cei adunați la… congres. Era
cadru didactic, om de știință?
— Mi- e greu să afirm. Îmi amintesc figura, o văzusem prin –
tre oaspeți.
— Deci l- ați putea identifica…
— Cred că da. Credeți că…?
— Nu, nu cred nimic. Sunt dator să verific. Apăsă un buton
al interfonului.
— Sarah, o listă cu invitații la…
— Simpozion, îl ajută intervievata.
— … la simpozion. Neapărat cu fotografii. Cât mai repede.
Și două cafele, adăugă, privind- o întrebător pe Sarah. E tiza
dumneavoastră, schiță Durham cu un sfert de zâmbet.
— Domnule?
— Da.
— Clarke a reușit volta la Montreal, asigurându- se că nu
există întârzieri.
— Sper că are un dosar temeinic pentru debarcarea pe pă –
mânt canadian, care nu va scăpa nebăgată în seamă.
J. Habsburg pufni.
— Nu cred că își asumă riscuri foarte mari, în fond unui
singur superior îi poate da socoteală și numai în situații extra –
ordinare.
— Ce știm de Separatio?
— E în cursa de Geneva. A transmis înainte de îmbarcare,
pe canalul securizat, în algoritmul de criptare standard plus.
Aceasta era o metodă de criptare hardware folosită în apli –
cațiile militare. Se utilizează un dispozitiv capsulat în care stă în –
castrat un procesor specializat, tratat chimic, astfel încât orice
încercare de a- l sparge dă naștere unei reacții care deteriorează
87

chipsetul 6. Capsula oferă astfel și o protecție fizică, pe lângă crip –
tarea software, cu cheie asimetrică, una pentru cifrare, alta pentru
descifrarea informației. Una din chei este cunoscută, publică,
fiind pusă la dispoziția adresantului, cealaltă fiind cunoscută doar
de către destinatar. Centrul dispunea de doi criptologi excelenți,
care îmbunătățeau din mers tehnicile de generare a cheilor.
— Standard plus? Sistemul pentru alarmă de gradul unu?
De ce n- am fost anunțat?
Mesagerul nu se lăsă intimidat.
— Mesajul a sosit acum câteva minute. Va fi afișat pe con –
sola din camera securizată îndată ce veți confirma.
N. Romanov încuviință.
17
Lanham, Secția 1 de Poliție
Andrew Durham mesteca o portocală. Se lăsă pe spate,
aruncând listingul pe birou. Fotografia înrămată, afișând un bul –
dog ridicat pe picioarele din spate, pe un perete unde un polițist
efectua o percheziție corporală stăpânului său, într- un sincron
reușit, îi păru ușor înclinată. De parcă niciodată n- ar fi avut mai
mult timp liber ca acum astfel încât să contemple toate unghe –
rele încăperii. Era multă liniște în unica secție de poliție a loca –
lității. De obicei. Era arondată Poliției Districtuale. Clădirea era
însă destul de mare, ridicată pe două etaje și spațioasă, populând
mai bine de șaptezeci de ofițeri, oficiali și personal adiacent.
În rare ocazii liniștea, securitatea orașului erau conturbate
la magnitudine severă ca în cazul de acum. Primise de la secre –
tariatul facultății lista cu membrii invitați la evenimentul știin –
88 6Chipset – circuit.

țific iar tânăra ce trebuia să identifice personajul care stătuse
alături de victimă rămăsese în expectativă, cu arătătorul în aer.
— Domnișoară Cartwright, acestea sunt listele cu partici –
panții, atât din țară cât și din străinătate. CV plus poză. Ară –
tați- mi omul.
Sarah tranzitase rapid cele douăzeci și două de figuri, de –
venind din ce în ce mai nedumerită.
— Ei? întrebase Durham.
Ochii li se întâlniseră desenând o răscruce fără orizont.
— Nu… răspunsese tânăra, parcurgând fișele în sens in –
vers.
„Nu trebuia să le listez”, își spuse căpitanul. „Sunt mult
prea șterse, nenorocita de imprimantă mai veche decât clădi –
rea…”
— Să încercăm în format electronic, continuă el, de fapt
era mai indicat să procedăm așa de la început.
Se logă în adresa de email, accesând fișierul recepționat.
Într- adevăr, figurile arătau mult mai lizibile. O urmări cum trece
de la un chip la altul, încercând să- i anticipeze tresăririle.
Sarah ridică ochii întrebător.
— Nu pot să- l recunosc… De fapt, nu este aici.
— Sunteți sigură? Aceștia sunt toți.
— Nu este! Răspunsul i se gâtui frapant. Să nu fie vreo
omisiune.
— Sarah! apăsă Durham interfonul. Verifică la secretariat
la universitate dacă fișierul trimis conține absolut toți partici –
panții. Repede!
Cele trei minute părură o veșnicie plus un bonus. Oficialul
punctă un reper printre jaluzelele orizontale undeva în scuarul
ce orna parcarea. Sarah își încrucișase degetele într- o încleștare
neputincioasă.
Telefonul țiui.
— Da! Îhm. Mulțumesc. Ăștia sunt toți, verificați și răsve –
rificați.
89

O privi cu un ochi critic.
— Dar nu este! Aici se întâmplă ceva. Cine ar fi comis o
crimă într- o pădure la mile distanță?
Durham nu răspunse, mulțumindu- se a afișa o mină inac –
tivă.
— V orbiți cu Darren! El vă poate confirma. Deja mă simt
privită ca o lunatică evadată din sanatoriu, izbucni Sarah.
— Cine e Darren?
— Colegul meu, cel pe care l- am condus cu mașina.
— Da, îmi amintesc că ați pomenit. Făcu o pauză. Sunteți
doar colegi, nu?
— Poftim? Da. Credeți altceva?
— A fost o simplă întrebare, forță un zâmbet Durham.
— Îmi păreți mult prea suspicios, domnule căpitan, trecu
Sarah la ofensivă.
— Poate că domnul Darren va putea aduce lămuriri. Sunteți
amabilă să- i dați un telefon?
Ronson Clarke opera de un an și jumătate în funcția de di –
rector al Biroului de Supraveghere a Integrității Spațiului Na –
țional. Avea patruzeci și opt de ani din care ultimii paisprezece
petrecuți în cadrul Agenției. Disciplinat, conservator, riguros,
avansase treptat pe scara ierarhică. Mai întâi lucrase pentru
Centrul de Consolidare a Sistemelor Strategice din cadrul De –
partamentului de Apărare. Fusese remarcat de către un superior
care îndeplinea o funcție de fațadă în cadrul Departamentului,
rolul primordial exercitându- l pentru Agenția Centrală de In –
formații. Nu era singurul caz când Agenția împlânta pioni în
diferite departamente sau ministere, cosmetizând o politică de
autoapărare pe care o adoptase și NSA – Agenția de Securitate
Națională. Cu toate că se schimbase o suită de congresmeni la
Casa Albă, cele câteva persoane din înaltele funcții de condu –
cere rezistau oricărei fluctuații politice, astfel că odată intrat în
sfera de influență reușise să se mențină acolo. Prin mijloace
90

proprii specifice, îndrumate de abilitățile native sau dobândite
și prin interacțiunile cu mediul rarefiat și sus- pus din structurile
superioare.
Raportul pe care îl întocmise cu privire la vizita în Rusia
era de ordin pur birocratic, având să lâncezească într- unul din
sertarele din subsolul clădirii, laolaltă cu celelalte misiuni care
nu figurau pe ștatele de plată ale niciunui departament. Își scăr –
pină creștetul ignorând perii țepoși, tunși militărește și accesă
pe computer codul de securitate de gradul unu, penultimul ie –
rarhic, care- i permitea accesul printre altele la programele gu –
vernamentale privind politica de apărare.
Nivel securitate 1 – proiecte privind Securitatea Na –
țională
O fereastră se deschise în meniul principal, solicitând pa –
rola.
Clarke tastă cuvântul și apăsă tasta de confirmare. I se în –
fățișă un meniu cu pictograme.
1 Proiectul Orion
2 Zona 51
3 Proiectul Rex 84
4 Programul HAARP
5 Proiectul MAV
6 Programul MKULTRA
Cunoștea în mare despre ce era vorba. Prima pictogramă
viza planul secret de abandonare a Terrei în cazul unei amenin –
țări din spațiul cosmic. Era un proiect al NASA care aparent
zăcea în expectativă. Aparent. Zona 51 nu îl interesa, îndoctri –
narea și alimentarea cu probe care mai de care pro sau contra
nu îi sporeau interesul față de un secret care nu mai era de mult
timp secret. În schimb, Proiectul Rex 84 era o măsură mult mai
91

puțin ipotetică ce propunea apărarea guvernului Statelor Unite
în cazul unei revolte masive a populației. MA V se referea la un
proiect al armatei americane de creare a unor aparate de zbor
de dimensiunea insectelor, care să se deplaseze și să adune in –
formații de importanță capitală. MKULTRA adunase atâtea
scandaluri prin prisma metodelor prin care se inoculau felurite
substanțe halucinogene, așa- numitele „seruri ale adevărului”,
pentru studiul modificărilor comportamentale, încât CIA fusese
nevoită să- și pună cenușă în cap și să stopeze programul. Cel
puțin oficial.
De multe ori își pusese întrebarea ce se găsea în spatele ni –
velului de securitate zero. Dacă la nivelul acesta se găseau pro –
iecte de asemenea amploare, care totuși își pierduseră aureola de
„strict secret”, cu toate că nu se cunoștea nimic despre ele în
afara câtorva noțiuni generale, care fuseseră plantate sau lăsate
să răsufle cu bună știință, oare ce anvergură ar fi prezentat pro –
gramele de gradul zero? Ce planuri imaginaseră mai marii na –
țiunii întru păstrarea supremației economice sau armate
mondiale? Clarke spera ca într- o bună zi să ajungă să poată ac –
cesa acea bază de date ultrasecurizată.
Fiecare iconiță, din cele afișate într- un meniu nu foarte în –
cărcat din punct de vedere al modulului de afișare, avea propriul
sistem de securitate. Erau necesare două parole din momentul
în care cititorul de corzi vocale și cel ocular permiteau pătrun –
derea în sistemul operațional. Se amuza în sinea lui gândindu- se
cum de fusese aprobată o astfel de interfață de prezentare, hilară,
într- o notă distinctivă, cu pictograme clasice reprezentând un
omuleț negru în diferite ipostaze, îmbrăcat într- un maiou cu
dungi alb- roșii orizontale și o pereche de blue- jeans cu o sume –
denie de steluțe albe. Într- o mână ținea o sticlă de whisky pe ju –
mătate plină, pe a cărei etichetă se întrezărea scris „unchiul
Sam”.
92

Directorul Biroului de Supraveghere tastă și ultima suită
de cod pe care i- o solicita iconița a patra, acolo unde negrul cel
micuț ridicase sticla ca pe un paravan împotriva razelor solare.
Programul HAARP activat
Structura sistemului de antene era evidențiată pe larg
într- unul din submeniuri. Construcție, mod de operare, stabili –
tate unde radio, bagaj energetic, o sumedenie de date tehnice
care compuneau nașterea și funcționarea vectorului programu –
lui. Amănunte care s- ar fi găsit în mare parte și în registrele fa –
cultății din Fairbanks, instituția care stăpânea oficial proiectul.
Ceea ce însemna că nu toate datele erau stocate într- un loc și
pentru a avea acces la cunoștințele exhaustive era necesară o
cheie superioară celei pe care o deținea.
Pe Clarke îl interesa altceva. Un amănunt pe care îl studiase
îndelung echipa sa formată din doi informaticieni tineri, racolați
unul din elita unei facultăți de profil, celălalt remarcat fiind ca
unul dintre hackerii care spărseseră de trei ori în ultimii patru
ani atât baza de date a NSA cât și programul spațial Asimov,
unul prin care NASA ar fi imaginat posibilitatea de captare a
semnalelor electrice de pe Saturn și stocarea lor într- o rezervă
care să tranziteze spațiul cosmic, cu opțiune de activare în sco –
puri militare.
Virusul era pregătit. Un virus resort ce juca un rol destabi –
lizator pentru a prelua controlul pentru o scurtă perioadă. Tre –
buia doar descărcat executabilul într- un moment în care un
utilizator accesa fișierele ce compuneau osatura nivelului de se –
curitate 1. Când ceasul indică ora zece patruzeci și cinci, siste –
mul fu invadat cu intrusul care se iniție subtil, ștergându- și
urmele cu ușurința cu care vântul deșertic spală prezentul trans –
formându- l în dune de nisip.
93

18
Rusia
N. Romanov își încruntă sprâncenele stufoase în timp ce
cu dreapta rotea inelul diamantat cu zeci de carate de pe mijlo –
ciul stâng.
— Separatio indică o intruziune în securitatea operațiunii.
— Separatio se bazează pe prezumții. Sarcina e îndeplinită,
toți ochii sunt îndreptați spre Montreal.
— Bănuiește că a intrat cineva pe fir. Dacă a existat o scur –
gere de informații în ce privește misiunea Lanham, sunt multe
riscuri pentru Montreal.
— În Lanham nu s- a întâmplat nimic. Separatio a obținut
datele, a asistat la dezbateri și a spălat putina. Totul curat.
— Flerul său e mult peste posibilitățile noastre de intuiție.
Dacă lucrurile stau așa cum spune el, Montrealul ar fi pus în pe –
ricol.
— Trimite- l acolo.
— Chiar mă gândeam și eu la asta.
— Trimite- l în Montreal. Este timp. Dacă planul ar fi pus
sub amenințare, Separatio o poate percepe la fața locului.
J. Habsburg se îndreptă de spate. Urmașul Romanovilor
aprinse un trabuc. Ochii fulgerară licăriri reci, dar ținutele sobre
nu tresăriră un moment. Ieșind din camera securizată, rusul
apăsă un buton al videofonului:
— Obține- mi toate evenimentele din Lanham, Statele
Unite, din ultimele douăzeci și patru de ore. Nu doar știrile de
suprafață. Monitorizează- l pentru următoarele două zile. Vreau
toate informațiile chiar dacă orașul e înghețat și nu mișcă.
Habsburg aprobă din cap.
Dubarry Avenue 28. Lanham- Seabrook. Era adresa locuinței
profesorului Milner. Lara primise acceptul conducerii facultății
94

și autorizare din partea poliției să adune materialele didactice pe
care defunctul le deținea la domiciliu.
În prealabil, Durham ordonase o vizită la adresă. Natura
cazului și prevederile o făceau obligatorie. Locotenentul Mon –
roe nu remarcase nimic în apartamentul molcom, aranjat banal.
Se simțea epuizată. Era epuizată. Pierderea părintelui spiri –
tual în maniera unei crime o aruncase în tenebrele deznădejdii.
Dimineața petrecută între morga spitalului și secția de poliție,
după- amiaza la decanatul facultății pentru discuții privind acor –
darea omagiilor și a unei distincții. Funeraliile aveau să fie or –
ganizate de facultate, în lipsa posibilității înștiințării fostei soții.
Robert Milner nu lăsase date de contact.
Pătrunse șovăielnic în locuință. Mirosea plăcut, a mosc.
Neașteptat pentru un bărbat care locuia singur, înveșmântat în
munca de cercetare. Camera de zi, camera de lucru, arăta banal,
cu o zugrăveală într- un gălbui tern și cu multă lumină, care es –
tompa din îngrămădeala bibliotecii și a biroului, îndesate la su –
praplin. Adusese două cutii mari de carton în care să ordoneze
notițele, materialele, schițele.
Începu a sorta cu migală caietele și foile rânduite pe birou.
Din punctul ăsta de vedere, profesorul își păstrase un crez ar –
haic, de a nu renunța la calculele și adnotările făcute de mână.
Bineînțeles, existau și informațiile de pe hardul calculatorului
personal, dar acestea puteau fi protejate. Chiar dacă era nede –
ontologic, unii membri ai decanatului sugeraseră accesarea da –
telor stocate, evident în scopul progresului temelor științifice.
Deocamdată renunțaseră la idee, poate și pentru că omul numă –
rul unu pe domeniul IT, Steve, nu fusese externat. Dar dacă între
timp ar fi fost contactată familia, erau mari șanse ca aceasta să
solicite sigilarea casei și a bunurilor.
Umplu o cutie până la vârf. Deja dădea semne de dezmem –
brare. Încercă să o salte și nu prea reuși. Se lăsă ostenită pe scau –
nul de birou, rotativ și buretat. Din unghiul acela se zărea
unitatea calculatorului, mascată suficient de cadrul mesei.
95

Tresări. O luminiță roșiatică pâlpâi fugitiv. Mirarea înlocui
surpriza. Ledul butonului de power clipocea din timp în timp.
Ca și cum computerul ar fi fost aprins. Era aprins!
Cu un tremur se întinse și mișcă mouse- ul. Nu se întâmplă
nimic. După o secundă de nedumerire observă monitorul, stins.
Indexul mâinii drepte atinse butonul. Ecranul licări spectacu –
los. Dezvăluind un peisaj montan cu multă cetină și zăpadă din
belșug.
Un hârșâit inundă calmul, dezbinându- i letargia. Se întoarse
rapid. Izul moscului amplifică senzația de durere pe care o re –
simți atunci când primi lovitura în plin. Imaginea unei figuri pe
care o mai văzuse undeva, apoi întunericul se înfruptă din con –
știentul ei.
19
Secția 1 Poliție
— Cred că ar fi trebuit să vedeți un medic înainte, domni –
șoară.
— Sunt destul de bine, mulțumesc. Am venit pe picioarele
mele, după cum știți.
Căpitanul nu- i răspunse pe loc. Își rezervă un moment de
admirație privind cu tristețe nedisimulată pometele tumefiat.
— Intrusul era în locuință?
— Așa cred. Chiar dacă lăsasem ușa de la intrare descuiată,
aș fi văzut dacă ar fi intrat cineva. Camera de lucru e imediat în
stânga.
— Am trimis imediat un echipaj să evalueze zona. Mă voi
deplasa personal imediat ce finalizăm discuția. Nu voi abuza
prea mult. Aveți nevoie de îngrijire și odihnă. Ce făceați în mo –
mentul când ați fost lovită?
96

— Calculatorul era pornit. Monitorul stins. Probabil cel
care a pătruns urmărea să găsească ceva…
— V- a văzut sau v- a auzit venind și a apucat doar să în –
chidă monitorul și să se ascundă, continuă ideea Durham. Ați
reușit să- l vedeți câtuși de puțin?
— Știu că m- am întors. A fost un zgomot în spatele meu.
Și mirosea a mosc. În casă persista aroma de mosc, dar am cre –
zut că e vreun odorizant.
— Și atacatorul?
— Hm… Nu pot spune prea multe. Decât că… Aș zice că
nu- mi era total necunoscut.
— Cum așa?
— Nu pot să- mi explic. Am sentimentul ăsta. Și nu îmi ce –
reți să fac exerciții de memorie, am reușit eu să ajung până aici,
dar deja simt că- mi pleznește capul.
Un ciocănit simbolic în ușă și Sarah, secretara, pătrunse cu
o pungă cu gheață.
— Mulțumesc, răspunse Lara.
— Un pahar de apă rece?
— Da, ar fi bun.
Sarah zâmbi amical, aruncă o privire superiorului său și
dispăru.
— Mulțumim, Sarah, strigă acesta după ea. Trebuia să mă
fi gândit la asta, se scuză Larei. Doriți să mergeți acasă?
Nu primi răspuns. Tânăra își fixase obrazul cu punga rece
și privea în gol. Trăsăturile drepte ale chipului se diluaseră, dar
lui Durham încă îi păru atractivă. Se întrebă cum i- ar fi părut
într- o rochie de seară și un dram de machiaj.
— Domnișoară Jensen, urmă el, citindu- i numele de pe de –
clarația procesului verbal, îmi dau seama și regret faptul că sun –
teți afectată și că parcurgeți o serie de stări de factură negativă.
Nenorocirile întâmplate m- au dat peste cap pe mine, darămite
pe dumneavoastră, pe colegii dumneavoastră, cei care ați fost
implicați direct. Nu vă mai rețin, cred că nu v- a scăpat vreun
97

amănunt, apăsă căpitanul pentru a- i întări încrederea și a- i vita –
liza atenția într- o recapitulare a celor întâmplate.
Lara clipi și se ridică.
— Oare ar putea aduce cu… Durham îndreptă ecranul cal –
culatorului spre ea… portretul acesta?
Tânăra focaliză imaginea. Două, trei, cinci secunde, fără
vreo mimică a feței, fără vreo tresărire în priviri.
— Da. Aduce cu siguranță. Parcă arăta mai bătrân, dar el
este. Cum l- ați proiectat?
— Colegii dumneavoastră, Sarah și Darren au făcut- o. L- au
descris, dându- ne posibilitatea să- i zugrăvim chipul.
— E aceeași persoană din mașina profesorului?
— Ați intuit bine. Spuneați că nu v- ar fi fost complet ne –
cunoscut. Într- adevăr, îl mai văzuserăți…
— La simpozion… Dar de ce…
— Încercăm să aflăm. Nu era pe lista invitaților. A pretins
că e din partea Facultății de Stat din Utah, că avusese o colabo –
rare cu gazdele și cu puțină persuasiune i- a convins pe organi –
zatori să- l includă.
Se obișnuise să călătorească mult. Trecuse prin toate aero –
porturile mari din Europa, dar nu resimțea un grad de atracție
deosebit. Nu- l impresiona arhitectura acestora, reținuse cât avea
nevoie: rutarea și tranzitarea într- un mod facil, pe cont propriu,
fără întrebări ajutătoare. Orice contact în afara sferei de interes
era un potențial risc. Să treci neobservat. Să nu lași urme. Inte –
rogațiile nu sunt necesare, e nevoie doar de atenție. Dezvoltă- ți
abilitățile, educă- le, înmagazinează informații. Un criteriu
banal, dar standardizat, însușit.
Primise ordinul de a se îmbarca pentru Montreal. Zborul
493, terminalul 9. Va fi acolo.
Mai trecuse o zi. Cerul se mai luminase, dar asta însemna
ger. Și multă tristețe, multă apăsare. O atmosferă plină de ioni
98

negativi străjuia holurile și cabinetele. Parcă și busturile se de –
coloraseră, întinate sub sumbrele auspicii.
Dormiseră puțin și rău. Fiecare își urmase specificațiile de
serviciu. Sarah nu ieșise din cabinetul de mineralogie unde toată
dimineața aranjase niște fișe cu studii microscopice. Nu o vă –
zuse pe Lara și- i resimțea lipsa. Se mai liniștise cât de cât. Re –
fuzase antidepresivele cu care o sfătuise mama sa, într- o
încercare empirică de prevenire.
— E mai bine să faci o muncă de sistematizare, o sfătuise
șeful de catedră. Nu ai nevoie de solicitări peste măsură. Deși
cred că era mai bine să- ți iei liber câteva zile.
Dorea solicitări. Ura afundarea asta la o măsuță în aștepta –
rea primenirii stării de spirit. Avea nevoia unui dinamism care
s- o fortifice.
După patru ore își spuse că e prea mult. Aparent în căutarea
automatului de răcoritoare, urcă un etaj, coti pe două coridoare
și ciocăni la o ușă încuiată. Era pe cale să se întoarcă, moment
în care o apăsare pe umăr o făcu să scâncească.
— Iartă- mă, te- am speriat, șopti Darren spășit.
— E în regulă… De fapt, nu e.
— Ce s- a întâmplat? Te pot ajuta cu ceva?
— Păi… Nu știu. Toată dimineața m- am simțit încolțită.
Devenisem centrul atenției, parcă eram un animal la zoo. Așa
că m- am refugiat într- un colțișor și mi- am dat foc gândurilor.
— Hei! V orbești în metafore? Ești bine?
— Dacă mă scoți din sertarul ăsta și punem distanță între
noi și oraș. Poți s- o iei și pe Lara.
— Că veni vorba, ai mai văzut- o de ieri dimineață?
— Nu. Nici tu?
— Nici. N- am fost mai breaz ca tine, am stat închis în bi –
roul ăsta.
— Mda. Parcă niciodată n- au fost încăperile mai claustro –
fobe ca acum. Ai aflat ceva de Steve?
99

— Cică s- ar externa. Am aflat altceva și mai și. Știi de echi –
pele de cercetători care erau trimise pe teren pentru studii prac –
tice, una la noi, alta în Rusia?
— Am auzit ceva.
— Cea din Rusia e de negăsit. Nu a mai transmis de zile
bune, nici diriguitorii instituției ruse, cu care e împărțit proiec –
tul, nu știu nimic de ei. S- a luat legătura cu echipele de salvare
din ce am înțeles. Toate catedrele noastre care aveau un aport
la misiunea asta sunt în alertă.
— Pff, pufni Sarah. Din ce auzisem, nu și profesorul Milner
era în proiectul ăsta?
— Era cel care prelua comunicările echipelor și pregătea
informațiile pentru interpretare. Incredibilă densitatea asta de
nenorociri.
— Nici nu ai cum să răzbați prin șirul ăsta de necazuri. In –
terminabile.
Sarah pironise privirea într- un punct îndepărtat, reze –
mându- se de perete. Mai trecea câte un cadru didactic la inter –
vale neregulate pe care îl onorau cu un salut scurt.
— Mă gândeam serios la o pauză, continuă ea. Urcăm un –
deva cu cortul. O îmbarcăm și pe Lara și ne regăsim liniștea câ –
teva zile. Am auzit de niște locuri frumoase în sus, după
Altoona. Și așa zilele astea sunt o perioadă moartă.
— Hm. Nu știu ce să zic. Nu știu dacă ne- ar aproba cererile
de concediu. Aici mereu e ceva de făcut.
— Darren, fă bine și completează cererea! Ne trebuie o
evadare și o vom avea. Între timp vezi și dacă dai de Lara. O
s- o caut și eu.
— Dar mâine sunt funeraliile profesorului.
— După. Cred că asta ar fi fost și dorința lui.
— Eu cred că nu, surâse Darren. Cred că ne- ar fi trimis în
șuturi în laborator.
— Și crezi că e de competența poliției statale?
100

— Avem un portret robot care nu bate cu nimeni din întreg
programul de persoane luate în evidență. Fapt confirmat de
computer. Mergând pe varianta că e un infractor nou, îl dăm
imediat în urmărire. Dar asta va depăși jurisdicția noastră căci
iese din sfera districtului.
Monroe lovi cu degetele tăblia biroului.
— Dar n- are nicio importanță.
— Nu am zis că are. Zic că trebuia să fi acumulat mai mult
la cursurile ălea de omucidere, prelevare probe și interpretare
date.
Durham arăta înciudat. Fusese cu o seară înainte la locuința
victimei, dar nu constatase mai nimic. Fie intrusul acționase
foarte curat, fie el avea mari lacune în studierea amănuntelor.
Practic nu știa cu ce să înceapă. Singura procedură era, evident,
punerea sub urmărire.
— Cu McKenzie ai discutat?
— Crezi că ar fi putut ajuta?
— E considerat părintele deducției logice. Chiar dacă s- a
ramolit.
— Nu mai suntem pe vremea lui Sherlock Holmes. Doar
că e un necaz apărut într- un spațiu cu marjă a criminalității tin –
zând spre zero. Mă tem să nu fie un mobil important la mijloc.
20
Montreal
Clădirea 1000 de La Gauchetière reprezintă unul din prin –
cipalii zgârie- nori ai metropolei, fiind și cel mai înalt. Con –
strucția e conectată la foarte cunoscutul oraș subteran, ale cărui
tuneluri depășesc treizeci de kilometri lungime, găzduiește la
subsoluri o stație de metrou, la parter un patinoar plus restau –
rante, magazine și alte centre de interes și destindere. Birourile
101

sau centrele de conferință oferă o panoramă amplă asupra nu
foarte tumultuosului centru al localității de peste trei milioane
de locuitori în zona metropolitană.
De la etajul al șaptesprezecelea, priveliștea fluviului Sfântul
Laurențiu conturând insula principală devenea mai mult o aglo –
merare de ambarcațiuni plutitoare precum frunzele uscate. Stâl –
pii ce rigidizau încăperea și cadrul biroului, dintr- un inox cu
tentă ușor albăstruie, pe fondul unei zugrăveli în același ton,
confereau o senzație marină, de adâncime, dar și de un calm ac –
centuat, pasiv.
Bărbatul era întors cu spatele către masă, rezemat pe spă –
tarul scaunului rabatabil. Se ițeau doar părul prins în coadă și
câteva rotocoale de fum.
— A primit împuternicirea de a acționa pe cont propriu în
baza însușirilor pe care le posedă. Cât o fi el de agent de teren
cu ștate vechi, a acționat ca un diletant, punând întreaga poliție
statală pe urmele sale! Unde e acum?
Se răsuci furios cu scaunul, dezvăluind dispozitivul unei
căști bluetooth în urechea dreaptă. Tonul de stentor nu lăsa loc
de replici ambigue. Ridicându- se în picioare, costumul i se ne –
tezi pe structura amplă a unui corp lucrat în sute de ore de ridicat
greutăți.
— Sper că nu i- a trecut prin cap să se îndrepte încoace. Un
singur kilometru în direcția asta și- l deportez în Țara de Foc!
Dădu ocol biroului într- o cadență militărească, gravă, plă –
cută ochiului. Cu palmele împreunate peste abdomen, așa cum
putea fi urmărit pe peliculă Steven Seagal.
— Trebuia să aleagă altă metodă. Putea executa un furt și
fără să lase victime!
Tuși ferm, îndreptându- se spre geam. Mont Royal era ca
un uriaș așezat la picnic, încovrigat sub propria umbră.
— Preferam ca moșneagul să nu aibă habar de subtilizarea
proiectului. Își dorea numai succes profesional, nu și financiar.
102

Stinse țigara cu un gest afectat și se aruncă în scaun. Începu
să se joace cu un pix.
— Uite ce- i: am un perimetru prea mare de asigurat și o
sarcină de importanță majoră. Trebuie să asigur securitatea ve –
chilor combatanți și a câtorva pionieri . Nu vreau să îmi disper –
sez energiile într- o partiție din apanajul tău. Ai destulă greutate
pentru a dirija și struni niște oameni.
V ocea i se mai temperase. Își desfăcu primul nasture al că –
mășii.
— E în regulă. Poți dezactiva bruiajul. Nenorocitele astea
de sisteme electronice provoacă numai migrene. Da. Mă anunți.
Decuplă casca, o vârî într- un buzunar și verifică pachetul
de țigări. Avea certitudinea că nu conținea nimic, căci în încer –
carea de a se lăsa, îl păstra gol, gratinându- l zilnic cu două,
maxim trei țigări. Pentru ocazii.
Scoase un pachet de gumă mentolată. Se înălță, cu mâinile
în buzunare, cu privirile undeva dincolo de malul celălalt al flu –
viului. Montreal nu mai era de mult o cetate a sfinților.
Primise acceptul conducerii de a se odihni câteva zile.
După incidentul din locuința profesorului, cei din rectorat con –
veniseră împreună cu poliția să sigileze domiciliul. Contactul
cu fosta soție nu fusese făcut, Monroe promisese să urgenteze
găsirea prin intermediul Biroului Național de Evidență a Popu –
lației.
Vânătaia parcă mai pălise sau era doar crezul ei de a se au –
tosugestiona. Închisese celularul după ce Durham o asigurase
că- i acordă niște zile de respiro, fără necesitatea de a- i adresa
alte întrebări.
Încercase să se odihnească. Se îngrijise de buna dispoziție
a plantelor din dormitor. O sunase pe verișoara sa, fără a- i des –
tăinui problemele cu care se confruntase.
— Lara, Matthew tot întreabă de tine. I- a plăcut enorm
joaca de săptămâna trecută. A avut o poftă de mâncare și a dor –
103

mit cum nu l- am mai văzut de multă vreme. Și cum tatăl său nu
prea catadicsește să ne onoreze, zilele astea ține un curs în
Memphis, ce- ai spune să reiterezi vizita?
O scăldase motivând oboseala pricinuită de weekendul cu
manifestația.
— Un motiv în plus să te relaxezi. Iar la douăzeci de mi –
nute de mers cu mașina avem Pajiștea cu stejari , e exact liniștea
de care ai nevoie.
Lara glumise răspunzându- i că vorbește întocmai ca un ma –
terial publicitar.
— N- o scot la capăt cu tine, nu? se întunecase puțin Kat.
Pretextase că va sosi cu proxima ocazie, dar că acum era
prea din scurt și nu se simțea în stare să conducă două sute cin –
cizeci de mile.
De o bună perioadă se simțea pe propriile- i picioare. Traiul
pe cont propriu îi oferea o liniște necesară, chiar dacă nu și su –
ficientă. De când plecase din Baltimore se rupsese de un mod
de viață care îi aducea și alte bucurii în afara nesfârșitelor ore
de studiu. Curios, acum, când își purta singură de grijă, resimțea
o piedică ori de câte ori se ivea ceva inedit dincolo de apanajul
activităților curente. De parcă trăise toată viața sedentar și as –
cetic. Mama o mai suna la intervale neregulate, amintindu- i să
mai treacă și pe acasă, măcar de sărbători. Îi făcea plăcere să
revadă familia și locurile în momentele acelea, dar sentimentul
de înstrăinare încolțise și se dezvolta zi de zi.
O bătaie în ușă îi defrișă rememorările. Se ridică din pat te –
mător. De la geamul dormitorului aruncă un ochi, dar se vedea
doar peluza încărunțită, în penumbra luminatoarelor stradale.
Privi prin vizor. Se aștepta la vizita asta.
— Știm că nu ești bucuroasă de oaspeți, dar unele persoane
sunt binevenite. Din oficiu.
Sarah îi zâmbi cu toți dinții. În urma ei, cu un cap mai sus,
Darren radia.
— Ce- i cu fețele astea?
104

— Sunt singurele și ne aparțin. Pregătește- ți bagajul. Ple –
căm la Altoona.
— Păi? Ce mama ei de treabă se întâmplă acolo?
— Potcoava calului! Știi locul.
— De unde aș putea să- l știu? Se lăsă obosită în fotoliu,
îmbiindu- i din mimică să ia loc pe canapea. Apă sau energi –
zante, serviți- vă din frigider.
— Hai măi Lara, mai cu viață… Cel puțin denumirea ar
trebui să- ți sune cunoscut. Hei! Ce ai pățit la obraz?
— Lovitură.
— A naibii lovitură. Ia vino mai în lumină. Lara, ce s- a în –
tâmplat?
V ocea îi devenise gravă. Darren se apropie și el.
— Să spunem că e motivul pentru care mă odihnesc la do –
miciliu.
— Nu e de glumă. Asta e mai degrabă incident decât acci –
dent.
— Ce vrei să spui?
— Că incident e atunci când implică o victimă și un pro –
vocator, spre deosebire de accident unde persoana e afectată de
nenorociri care implică indirect factorul uman.
— De unde ai mai scos- o și pe asta? se minună Darren.
— Lara, cine te- a lovit?
O privi pe Sarah în ochi, apoi trecu la Darren.
— Așa- i că nu mai am scăpare?
Demarat în 1992, Programul HAARP fusese o altă planifi –
care evocată, dezbătută și legiferată de către membrii Elitei.
Într- o reuniune anterioară, Inițiații, cei care se aflau pe prima
treaptă a sistemului ierarhic, formulaseră o propunere de proiect
prin care să controleze și mai riguros guvernarea globală. Un
proiect bazat pe precepte mesianice, prin dezvoltarea unui sistem
de control climatic capabil să genereze fenomene naturale cum
ar fi cutremure, inundații, secete, tsunami- uri. Fapt care să per –
105

mită autorităților Elitei să își exercite rolul de guvernator și
protector al seminției umane centralizate și îndobitocite. State
din lumea a treia sau state considerate a fi pe axa răului, atinse
de astfel de flageluri, erau nevoite a solicita ajutor internațional.
Sistemul financiar, politica economică, ocuparea militară a zo –
nelor considerate strategice, toate erau puse în mișcare în acest
perpetuum-mobile diabolic. Treptat, conflictele armate izbucnite
artificial întru controlul sistematic al stopării creșterii numărului
populației și a înlesni rulajul principalilor furnizori mondiali
de alimente, echipamente sau produse farmaceutice, ai căror li –
deri coexistau în mecanismul Elitei, vor fi fost înlocuite cu
acest element de tip nou, mult mai puțin sângeros, dar cu aceleași
efecte asupra omenirii.
HAARP avea însă acoperire regulamentară. Aparținea unui
centru universitar, evidenția periodic un raport de cercetare asu –
pra ionosferei, îngloba în structura organizatorică un număr de
fizicieni cu CV- uri bogate.
Desmond Albright era autoritatea tutelară a Institutului de
Geofizică al Universității de la Fairbanks și factorul major de
decizie în ce privea supervizarea activității de la Gakona. Încă
din a doua parte a anilor 80, când absolvise, convinsese condu –
cerea vremii să- i ofere onoarea de a îngroșa rândurile angajați –
lor. Anii 90 îl găsiseră în postura de administrator al Celulei de
Fizică Electromagnetică din cadrul instituției. Inițierea Progra –
mului HAARP picase ca o mânușă peste planurile sale de cer –
cetare. Căpătase drepturi depline asupra proiectului și nu punea
întrebări niciodată, deși la intervale regulate, trecea prin con –
sultul unei comisii guvernamentale.
Biroul său străjuia în extremitatea corpului principal, într- o
clădire modernă, din sticlă și mase plastice recondiționate. De
la câțiva metri deasupra solului, putea cuprinde cu privirea în –
treg fasciculul de corpuri care țesălau perimetrul interzis per –
soanelor neautorizate. Îi crea plăcere deosebită să i se
recunoască autoritatea, la fel cum odinioară era ahtiat să re –
106

marce cum nu conteneau elogiile prin prisma meritelor obținute
pe fondul valorii sale incontestabile. Grandomania era un sen –
timent în natura firii.
Ziua de lucru se încheiase. Albright nu pleca însă niciodată
mai devreme de orele 19- 20. Consulta documentația, verifica
rapoartele echipelor din subordine, menținea legătura cu per –
soana de contact din cadrul Departamentului Apărării. Împreună
cu el, dar în alt spațiu al clădirii, acționau componenții echipei
de IT și echipajele de securitate.
Oficialul Pentagonului se interesase parcă mai pregnant ca
de obicei despre sectorul securizat și despre operativitatea pro –
gramului sursă.
— Parametrii sunt în graficul normal, backgroundul este
albastru, funcționare optimă. Există vreun motiv de îngrijorare?
Fondul albastru pe care opera softul era un indice al siste –
mului care înlătura orice potențial dubiu. Nivelul de protecție cu –
prindea secvențe de chei și firewall- uri care ciclizau în algoritmi
iterativi, decelând fiecare informație cu o acuratețe extremă. În
momentul în care sistemul considera că există o perturbație a rit –
mului obișnuit, modifica nuanța imaginii de fond, fără a scurtcir –
cuita modul de operare, lucrând în spatele fundalului pentru
identificarea și repararea anomaliei.
— Nu, nu, îl asigurase oficialul, sunt doar măsuri de supra –
protecție pentru evaluările periodice.
Albright era destul de dibaci pentru a înțelege pulsația ne –
lalocul ei din formularea superiorului. Cu o naturalețe desă –
vârșită, îl asigură încă o dată de cea mai bună funcționalitate a
programului.
— Wendell, îl convocă el pe șeful echipei de securitate IT,
fă o verificare a sistemului cu Teorema Fog.
— Fog, domnule? Nu e necesar acest lucru…
— Fă- o! Tonul imperativ nu lăsă loc de replică.
— Am înțeles, domnule. Aveți nevoie de fișierul raportului
final? O să dureze…
107

— Cunosc lucrul ăsta. Nu suntem contra timp. Doar că
vreau aplicată procedura.
Închise conexiunea. Nu era momentul să fie îngrijorat. Nu
se lăsa condus de ipoteze. Pentru el, negrul era negru, albul era
alb. Avea să afle.
Lumini roșiatice traversau atmosfera. La Gakona, aurora
boreală avea momentele ei fastuoase.
21
Insula Sante Helene, Montreal
Se odihnise în timpul zborului. Pentru alții ar fi fost un chin
încercarea de a ațipi într- un scaun tapisat, moale și deo potrivă
rigid, compact, la mii de metri deasupra solului. Educația men –
tală îi orchestrase nevoile în așa fel încât să profite de orice con –
diție care oferea un minimum necesar. Repausul era un element
uman fundamental și pentru a și- l oferi nu era nevoie decât să- și
imagineze confortul. Odată instalată autodisciplina interioară,
soluțiile erau simple și viabile.
Apelase la o altă identitate, un funcționar bancar de duzină,
cu ochelari subțiri și înfățișare mediocră. Ieși din aeroport, ur –
când într- un taxi. Închiriase o cameră într- un hotel liniștit, în
vecinătatea centrului metropolei.
— Un hotel? întrebă mecanic șoferul.
— Pe Rue Prince Arthur.
Avea să aștepte contactul Mediumului. Era numele de cod
al omului de legătură. Știa că trebuie să aibă o coadă. Ca protecție.
Prezența sa aici vădea un grad pronunțat de alertă.
Era în elementul său. Câmpul de bătălie, ca și tabla de șah
erau confruntările prin care tonusul se menținea la un nivel hi –
peractiv. O trăire epigee, roditoare. Privi prin geam cerul plum –
108

buriu. Oare cineva acolo sus avea ochi de văzut sau privea filme
western?
În timpul funeraliilor plouase cu sârg. Apăsat, dens, acut.
O ceremonie fără fast, dar cu foarte multă sobrietate. Și pre –
zență. Comunitatea își luă rămas bun în tăcere și se întoarse la
rutina cotidiană.
Chevy- ul lui Sarah începuse să se înmoaie după primele
câteva mile. Autostrada avea trei benzi pe sens, dar bătrânul tu –
rism rula pe prima din ele, agasat, cu telescoapele spate gâfâind
de suprasarcină.
— 270?
— Autostrada? Da, spuse Lara, neluându- și ochii din hartă.
270 până în Frederick, apoi 70 până la Breezewood, 76 între
Breezewood și Bedford, în cele din urmă 99 cu sosire la Al –
toona.
— Sarcină ieftină pentru un copilot, scânci glasul lui Dar –
ren, din planul secund.
— Stai ca un sultan peste baloți, îl compromise Sarah. Să
nu cumva să- mi șifonezi schimburile!
— Pardon, sunt la lojă. Și n- ai tu nevoie de schimburi pe
vremea asta, mergi la un lac, nu la paradă.
— O fi, dar n- am pus fier de călcat. Or, tre’ să fiu prezen –
tabilă în cazul în care dăm de vreo societate mai acătării.
— Băieți, băieți! Avem doar douăzeci de mile făcute. Până
la destinație rămâneți fără păr în cap. Nu cred că pot să vă su –
port.
Sarah își trecu o mână prin păr, ridicând nasul în vânt. Din
spate, se auziră degetele lui Darren trosnind. O vreme fiecare
își văzu de propriile stări. Apoi Lara fu curioasă.
— Steve de ce n- a mers?
— Pentru că… n- a pomenit nimeni de Steve? îngăimă Dar –
ren.
109

— Cer scuze, n- am formulat cum trebuie. Mă gândeam că
i- ar fi prins bine o ieșire. Așa ca între pățiți.
— Eu nu sunt pățit. Încă.
— Pentru că nu ne- am gândit și la Steve, Lara, e simplu,
interveni vocea șoferiței. Vreau să spun, nu în sensul ăsta. Pen –
tru că are nevoie de alt tip de repaus, pentru că abia acum urma
să se externeze. Și pentru că, își domoli tonul, nu am încercat
niciodată să- l înregimentăm în cercul nostru.
— Nu știam că avem așa ceva, cuvântă membrul din rândul
doi.
— Ce spui acolo, Sarah?
— Spun că mă chinui de luni de zile să organizez vreun eve –
niment cu voi, mă rog, cu cei care ne lovim zilnic genunchi în
genunchi în tot felul de activități comune. Și n- ați dat niciodată
curs. Nici măcar n- ați remarcat. Ne îngrămădim opt- zece ore pe
câțiva metri pătrați iar când sună clopoțelul dăm bir cu fugiții.
Se lăsă tăcerea. Lara se introduse complet în harta turistică.
— Îți amintești de câte ori te- am invitat la mine, la o seară
cu popcorn și filme vechi? Pe Darren nu puteam decât după con –
firmarea prezenței tale. Și de câte ori ai motivat că ai de lucru
sau ești obosită.
— Bine, dar… poate chiar eram. Hai, Sarah, mă faci să mă
simt buimacă.
— Hai, Sarah, nu pot, Sarah… Așa s- au consumat anii și
n- am petrecut vreun moment împreună cu excepția sărbătorilor
aniversate la facultate.
— Poate că ai dreptate…
— Nu e vorba de dreptate Lara, e altceva aici. E coexistența
care s- ar fi putut crea și închega și în alte momente decât cele
tradiționale, obișnuite. Să te bag… ripostă către un șofer mult
prea nerăbdător s- o depășească.
Motorul uruia într- o pantă. Schimbă într- o treaptă infe –
rioară.
110

— Îmi pare rău, n- am vrut să sune ca un reproș. Departe
de mine așa ceva. Doar că am fi putut mult mai mult.
Se răsuci spre dreapta.
— De ce mă privești așa?
— Așa cum?
— Păi… admirativ.
Lara zâmbi larg.
— Ai momentele tale, colega, ai momentele tale. Zău că- mi
placi.
— Subscriu, se auzi dinspre portbagaj.
— Tu stai acolo nemișcat. Altfel îți iau cotă parte la daunele
suspensiei spate.
În biroul albastru din 1000 de La Gauchetière apelurile se
succedau rapid.
— Demnitarii la castelul Burgoyne. Perimetrul să fie stabil.
Activare detecție satelit.
Umerii lați erau flexibili și elastici în mimica exemplifica –
toare.
— Nu e edificator faptul că mass- media și forțele de poliție
și- au trimis reprezentanți. Menține oamenii pe poziție. Alertă
grad zero.
Privi luciul pantofilor impecabili, așteptând replica inter –
locutorului.
— Vreau echipa de rezervă să intre în scenă concomitent
cu demararea protocolului. Da. Știu că locația e diametral opusă.
Actorii să marșeze conform pregătirii.
Scutură o scamă de pe costumul de un gri bituminos.
— Elimină orice dubiu în privința intruziunilor amatorilor.
Chiar dacă e o întâlnire anunțată publicului. Da. Nu vreau pe
nimeni mai aproape de cinci sute de yarzi de castel. Lanț dublu
de securitate.
Ținti depărtarea cu o mină afectată. Fusese o zi în care soa –
rele strălucise nu mai mult decât căderea unei frunze târzii.
111

— În regulă. De ceilalți mă ocup personal.
Hotelul de pe Rue Prince Arthur era un amestec de ino vație
într- o clădire vetustă. Cu toate acestea, interiorul arăta fercheș,
cu decorațiuni moderne și pitorești.
Primul drum îl făcu într- un mic mall pe Rue Berri. Cum –
pără câteva obiecte pentru uz zilnic pe care le îndesă într- un ruc –
săcel. Îmbrăcat într- o pereche de blugi și cu o geacă sport, destul
de subțire comparativ cu perioada anului, cu un fes și un aparat
foto atârnat de gât, arăta ca un turist în căutare de locuri de vi –
zitat și pozat.
Parcul Lafontaine din districtul Mont Royal era denumit în
amintirea lui Louis- Hippolyte Lafontaine, primul canadian de –
venit prim- ministru al Provinciei Unite a Canadei. Două lacuri
ca niște șuvițe, legate între ele, foarte puțin adânci, pe care în
această perioadă încă se practica patinajul, fiind înghețate
bocnă, erau principala atracție pentru o puzderie de lume.
Separatio intră dinspre strada Sherbrooke. Traversă câteva
alei agale, cu aerul unui estet îmbiat de studiul peisagistic.
Zona era destul de populată chiar dacă era imediat după
orele prânzului, în mijlocul săptămânii. Dădu ocol terenurilor
de tenis pozând câteva clișee, poposind pe latura nordică, între
acestea și un teren de baseball. Câteva persoane se perindau fără
a trăda vreun interes anume.
După cinci minute de așteptare, un bărbat într- un combi –
nezon de schi zăbovi să- și tragă răsuflarea. Părea că face jog –
ging. Într- un mers ușor opri la celălalt capăt al băncuței pe care
ședea fotograful. Ridică un genunchi pe bancheta de lemn, ve –
rificând șireturile.
— Joc de gleznă ?
— Alergare 2/4 .
— Am avut o coadă imediat la ieșirea din aeroport. O bru –
netă redusă ca dimensiuni într- un palton elegant, alb.
112

— Carla, specialist în comunicații. Îți asigura spatele. N- ai
fost urmărit.
— Știu. Dar ea ar fi putut fi .
— Elitiștii se așteaptă la ceva. E mai multă rumoare ca de
obicei.
— Care e rolul meu?
— Să dublezi acoperirea echipei ofensive. Prototipul nostru
acoperă o arie mică de acțiune. Armarea lui se face dintr- un sec –
tor subsidiar, dintr- o zonă periferică. Doi oameni vor activa me –
canismul, dintr- o dubiță, un al treilea va supraveghea perimetrul
iar ultimul se va găsi în apropierea țintei spre a observa modi –
ficări de program.
— Modulul a mai fost testat?
Alergătorul desfăcu un pachet de gumă.
— E rudă de sânge cu cel încercat în Krasnoiarsk zilele tre –
cute. Rapid și eficient. Ușor de asamblat și dezasamblat.
— Practic, nu știe nimeni cât e de operativ.
— Nu ne mai puteam permite un experiment. Nu aici. E
construit după schema tip, conține elemente disparate.
— În ce constau sarcinile mele până la momentul declan –
șator?
— Convorbirile cu sursa sunt închise pe toate canalele, uti –
lizăm doar sistemul de criptare piramidală. Ești factorul supli –
mentar în operațiune. Cunoaștem în detaliu orarul desfășurării.
Vei fi folosit doar în momentul final. Până atunci, comportă- te
ca un turist.
Sportivul își înfundă fesul pe urechi și respirând adânc se
depărtă de bancă în alergare ușoară.
Rămase cu ochii pe ecranul aparatului foto, vizualizând ca –
drele. Doar un factor de protecție? Nu mai jucase rolul ăsta din
vremea în care lucra pentru serviciile secrete. Ți se atribuia o
sarcină de acoperire fie când erai element de gradul doi, peri –
mat, aproape de trecerea în rezervă, fie când, novice fiind, ți se
încredința o părticică dintr- o operațiune majoră.
113

N- ar fi trebuit să se simtă lezat. În acest tip de muncă, or –
goliile erau un minus evident în simptomatica generală. Deși
orgoliul ca și atribut definea și sculpta personalitatea intrinsecă,
totodată făcea diferența între decizia optimă și decizia pripită.
Riscul de a perturba claritatea rațiunii pe criterii de masculini –
tate minimiza spre zero șansele de supraviețuire în astfel de jo –
curi de viață și de moarte.
În fond era elementul ajutător, dar vital. Privit din acest
punct de vedere, apelarea la serviciile sale se traducea prin în –
semnătatea pe care și- o făurise cu CV- ul propriu.
Buzele i se arcuiră într- un zâmbet laconic. Așa trebuia gân –
dit. Cerebralul ejectând vanitosul. Se ridică de pe băncuța în –
ghețată. Avea multe de vizitat.
22
Rusia
Yuri Starkov era unul din tehnicienii care vegheau asupra
parametrilor de funcționare a prototipului HAARP. Care în va –
rianta păstrată și dezvoltată de echipa lui N. Romanov se numea
Bunicul . Yuri habar n- avea că proiectul avea o istorie de o sută
de ani. Însușise noțiunea ca atare și mai departe îl lăsa rece.
Fizician școlit la St. Petersburg, descendent dintr- un arbore
genealogic cu istorie bogată în domeniul fizico- chimic, se în –
scrisese într- o facțiune protestantă, un grup extremist denumit
„Comunismul ideatic”, generator de idei divergente, bazate pe
principii și doctrine staliniste. Participase la câteva mișcări de
stradă soldate cu incidente cu forțele de ordine, de două ori fu –
sese reținut în arest preventiv. Datorită unor relații pe care le
avea cu un avocat celebru, reușise să răzbată de sub incidența
pedepsei privative de libertate și contribuind cu o serie de in –
formații, i se ștersese cazierul. Trebuia să se dea însă la fund.
114

Avocatul i- l prezentase pe N. Romanov. Acesta îi studiase do –
sarul, realizările în domeniul cercetării științifice. Îi propusese
înregimentarea în echipa sa. Faptul că- și pierdea urmele undeva
în Rusia răsăriteană, că regăsea plăcerea de a lucra în domeniul
consacrat și nu în ultimul rând o remunerație ademenitoare, îl
convinseseră pe Starkov să accepte propunerea.
Făcuse ultimele ajustări ale modulului în laboratorul sub –
teran. Era o lucrare emblematică și o satisfacție pe măsură. Pro –
totipul fusese testat în taigaua siberiană iar rezultatul era
deosebit de eficient. Fiind element singular, opera pe suprafață
redusă iar ceea ce lăsa în urma acțiunii sale arăta ca opera unui
incendiu de proporții minime. Vegetație arsă, fără păstrarea ra –
diațiilor electromagnetice la nivelul solului.
Ca și construcție, modelul realizat în laborator avea rețetă
sigură. Yuri se îndeletnicea cu supravegherea și modul de ope –
rare a unei variațiuni a prototipului care presupunea formarea
întregului din elemente separate, îmbinate manual. Computerele
evaluaseră particularitățile de închegare a sistemului, oferind o
prognoză cu șanse maxime de reușită.
Graficul pe care îl ținea sub observație afișa spectrul pul –
sațiilor electromagnetice reflectate pe sol în urma emisiei de
unde radio de amplitudine în ionosferă. Imperturbabilă o pe –
rioadă, concentrarea îi fu deteriorată de volta nelalocul ei pe
care o descria o sinusoidă. După o clipă de tresărire, accesă sof –
tul de calculație a toleranțelor. Ceea ce rezultă păru să- i stâr –
nească neîncrederea.
Făcu niște verificări preț de câteva minute apoi apăsă o
tastă pe consola de comandă și comunicații.
— Doctor Brezin?
— Doctor Brezin e în centrul de odihnă, i se răspunse.
— Sunt Starkov. Am nevoie de competența sa.
— A lăsat vorbă să nu fie deranjat. Tocmai a încheiat tura
de douăsprezece ore.
115

— Insist. Trebuie să îi prezint o situație și nu mă pot de –
plasa de la consolă.
Operatorul ezită o secundă.
— Îl voi anunța. De ce natură e sursa intervenției?
— Bunicul! Dă semne de slăbire a vederii!
— Noi când facem popas?
— N- am făcut nici o treime din drum. Ce nevoie ai?
— Să fi intrat într- un bufet?
— Dacă n- ai nevoie la toaletă, nu intrăm. Iar pentru asta
sunt destule locuri pe marginea drumului.
— Sarah!
— Ți- e foame, Lara?
Un ridicat din umeri fu unicul răspuns.
— Aruncă- i un baton de ciocolată, Darren.
— Am amorțit de- a binelea aici în spate. Pe unde suntem?
— Rockville, citi Lara pe o plăcuță.
Șoseaua urca ușor într- o linie dreaptă ce îmbia la somn.
Lara porni radioul. O vreme învârti scala până găsi o frecvență
fără fâșâieli. Un post local de radio amesteca piesele country cu
clasicele decadelor trecute.
— Sună spațial, se învolburase Darren.
— Poftim? îl interogase șoferița.
— Într- un mare fel. Rece și totuși energizant. Atlantic City .
— E Springsteen, nu kitsch comercial.
— Întocmai. Străbatem un orășel numit Rockville și ne
dăm întâlnire în Atlantic City. Asta da conotație. Ce autor! Ce
refren!
Everything dies, baby, that’ s a fact…
Lara întoarse capul spre bancheta din spate. Obrazul se
dezum flase, dar era încă vinețiu. Zâmbi:
But maybe everything that dies someday comes back…
— Hei… Mă distrageți… Trebuie să și conduc în același
timp.
116

Lara răsuci volumul difuzoarelor la maxim.
— Ia mâinile de pe volan, Sarah. Mergi din inerție. Cântă
din inerție!
…meet me tonight in Atlantic City…
— Huuuu… exclamă tânărul îndesat între gențile de voiaj.
Încă o dată!
Everything dies baby that’ s a fact
but maybe everything that dies someday comes back
put your makeup on fix your hair up pretty
and meet me tonight in Atlantic City
23
Montreal
O analiză a situației era prima măsură de prevedere. Datele
problemei erau așternute pe tablă de către îndrumător. Indiciile
erau sumare și nu foarte conexe. Cursanții trebuiau să întrevadă
un mers de calcul, un algoritm care să ducă la soluționare. Me –
todele puteau fi salubre sau mai puțin ortodoxe. Important era
rezultatul final. Unii dintre ei credeau că, alegând varianta de a
lucra cu mânuși, le va fi conferind un plus de apreciere din par –
tea examinatorilor. Constataseră că aveau un crez fals. Exami –
natorii premiau doar metodele cu grad minim de risc, indiferent
de natura deciziilor pe care le luai.
Latura practică era infinit mai grea. Doar o mică parte din
cei care trecuseră testele teoretice reușiseră să aplice pe teren.
Identificarea soluției optime pe fondul unei curse contracrono –
metru, în situație de stres dus la paroxism, presupunea un efort
herculean, la fel de letal precum privirea gorgonei. Era o sită care
cernea neținând cont de niciun principiu. Supraviețuirea în con –
textul finalizării sarcinii cu rezultat pozitiv era unica opțiune.
117

În cazul de față, expunerea era simplistă. Tocmai acea sim –
plitate lăsa loc de echivoc. Mediumul se arătase stăpân pe caz,
solicitându- l pentru stand- by. Un fel de control al calității.
Dacă Mediumul era doar un fost combatant în forțe spe –
ciale, ceea ce îl îndreptățea să creadă după tipologia constructivă
și după modul în care exprimase detaliile, pregătirea sa era de
factură fizică. Era capabil să opereze, să gestioneze momente
de presiune, să își conserve calmul pentru a subzista. Perfect
antrenat pentru situații în câmp.
— Aveți nevoie de un ghid, domnule? îl întrerupse tânăra
brunetă îmbrăcată într- o pereche de pantaloni de ținută sobră și
un sacou pe care era brodat numele muzeului Pointe- à- Callière.
— Mulțumesc. Îmi place să vizitez pe cont propriu, aju –
tându- mă de explicațiile pe care le oferă exponatele. Astfel mă
pot opri în voie și pot vizualiza în ansamblu. Mulțumesc pentru
amabilitate.
Angajata surâse înțelegător.
— În latura spre care vă îndreptați se află expoziția Unde
s- a născut Montrealul. Șase secole de istorie, din momentul des –
cinderii și așezării Nativilor în acest teritoriu. Veți observa ar –
tefactul primului cimitir catolic relevat în timpul studiilor
arheologice din 1989.
Dar Separatio se îndepărtase de mult.
Mediumul însă nu putea fi un argumentator teoretic. Nu fu –
sese pregătit pentru noțiuni care să vină în ajutorul situațiilor
practice. Pragmatismul său se făcea simțit numai de la un mo –
ment anume. Fără un prolog. Omițând etapa creativă, cea în care
vizualizezi comportarea coordonatelor graficului, într- o antici –
pare a parabolei.
Circuitul expozițional era extrem de vast. Existau grupulețe
de turiști însoțiți de câte un îndrumător, dar și câțiva gură- cască
pe cont propriu. Pentru aceștia din urmă, tagmă în care se înca –
drase și el, exista un însoțitor masculin care păstra totuși o anu –
mită distanță.
118

Avea să rămână în anticameră. Preparându- și combus tia.
Ca într- o transă. Un rol de echilibru. Rolul lui Separatio.
Se îndreptă spre ieșire. Bruneta se găsea în același loc, ur –
mărindu- l cu atenția specifică unui supraveghetor.
— Tunelul boltit e într- adevăr fascinant.
— A servit drept canal colector pentru râul Micul
Saint- Pierre. Construcția lui datează de la începutul anilor 1830.
Fu rândul lui să zâmbească.
— Mea culpa . Cred că mi- ar fi prins bine un ghid.
Pasagerul din spate ațipise. Copilotul ar fi dat semne de
moțăială dacă n- ar fi riscat să perturbe starea de veghe a șofe –
rului. Drumul se îngustase, întunericul se lăsa înțepat la inter –
vale neregulate de însemnele vreunui indicator fosforescent.
Conveniseră să nu oprească, drumul era lung, nu doreau să
petreacă mai mult în mașină decât la fața locului. Cum Darren
nu conducea, Lara era singura variantă plauzibilă. Dar Sarah nu
dădea semne de oboseală, se comporta ca un șofer de tir de
cursă lungă. Din când în când rostea câte- o imprecație la adresa
celor din trafic, lucru în premieră pentru colegii ei.
— Tipul nostru a obosit primul.
— Acordă- i circumstanțe. L- am înghesuit ca pe cei care
cară samare.
— Le va avea, atât timp cât nu sforăie. Dacă dă semne, ai
mână liberă să- l bombardezi cu bomboane mentolate.
— Crede- mă că m- aș fi văitat și eu, dar nu- mi permite pos –
tura de adjutant.
— Ți se pare că m- ai ajutat foarte mult?
— Nu fi acră, Sarah! Deși atributul ăsta nu- ți știrbește dră –
gălășenia.
— Păi concret. Mi- ai citit de pe hartă numele unor localități
la distanțe kilometrice una de cealaltă. Cât privește drumul, e
drept ca- n palmă. În ce moment nu m- aș fi putut descurca?
— Glumești, nu- i așa?
119

— Uită- te la mine. Ți se pare că glumesc?
Se priviră ochi în ochi. Scurt, pătrunzător. După care iz –
bucniră în hohote de râs.
— Arătați ca doi îngeri ai lui Charlie. Extrem de zgomo –
toși.
— Tu, individule, ar trebui să fii recunoscător. Nu te- a con –
turbat nimeni.
— Am visat numai expresii de camionagiu. Știai că ai vo –
cație?
— Să te… Dar mai bine nu, ar însemna să ne familiarizăm
prea mult.
— He he… Și nu- ți dorești asta, nu?
— Ascultă stimabile, flirtezi?
— Dacă aș face- o, nu mi- ați rezista una.
Femeile schimbară uitături cu coada ochiului.
— La trei?
— Mai bine acum!
Asaltul neașteptat cu bomboane și biscuiți îl prinseră ne –
pregătit pe vociferant. Un urlet de moarte al acestuia încercând
să se apere cu un rucsac și liniștea se așternu peste câmpul de
bătălie.
— Facem schimb, Sarah?
— Să depășim Hancock. Sunt sătulă de individul din spate.
— Ce individ?
— Am un ins care se ține după noi de mile bune. I- o con –
veni faptul că e noapte și că îi deschid calea, dar n- avem cine
știe ce viteză de croazieră încât să facem pârtie.
— O fi vreun moșulică, vreun pensionar. Știi că au ritmul
lor. Ia vezi, Darren.
— Nu disting nimic. E un Forester.
— Un ce?
— Subaru Forester. Destul de voluminoasă pentru un pen –
sionar.
120

— Mi s- a luat de luminile lui în retrovizor. Semnalizez
dreapta și îl las să treacă.
Atinse blocul de comandă a luminilor reducând în același
timp viteza. Vehiculul din spate păru că nu înțelege, încetinind
și el.
— Ei, pe naiba! exclamă șoferița. Ăsta e bătut în cap?
— Ce e, nu dă semne?
— Văd că nu.
— Oprește. Că tot ziceam că te înlocuiesc. Doar n- o să stea
în fundul nostru.
— Mmm… Bine. Să găsesc un loc potrivit.
Rulă câteva sute de metri până dădu de o ieșitură a șoselei
pe celălalt sens de mers, o porțiune în care asfaltul era completat
cu ceva prundiș. Încetini, semnalizând stânga. Un ținut izolat,
pustiu, cu o latură deluroasă, împădurită, în dreapta, cu un po –
vârniș după care se prelingea albia unui râuleț, în partea opusă.
Luminile farurilor scurtcircuitau negrul nepătruns din jur.
— Sinistră zonă, previzionă Darren.
Chevy- ul înaintă din inerție cu motorul oprit. Sarah nu căl –
case pedala de oprire la maxim. Un căscat vârtos n- o menajă
deloc.
Impactul se produse cu scrâșnet de frâne și zgomot de sticlă
și materiale plastice spărgându- se. Cele două femei fură proiec –
tate cu frunțile spre parbriz. Sistemul de siguranță al centurilor
reuși să amelioreze lovitura, dar ciocnirea fu violentă. Geamul
duplex al parbrizului se fisură instantaneu, la fel ca și geamul
pasagerului din dreapta. Stâlpul dreapta față se întină cu o dâră
roșiatică.
— Nenorocitul! izbucni Darren, care se proptise cu partea
dreaptă în elementul de mijloc al caroseriei. Ah, umărul meu!
Deschise portiera anevoie. Șontâcăi spre agresorul incon –
știent ce își compromisese partea frontală. Grila atârna contor –
sionată, asfaltul era plin de cioburi. Încercă să- l zărească pe șofer.
121

— Ce mama dracu’ te- a apucat? Nebun nenorocit! Vrei să
ne omori?
Portiera Foresterului se deschise cu sunetul normal al unei
uși abia dată în uz. O pereche de pantofi ușor ascuțiți la vârf
atinseră asfaltul. Figura părea grăbită, nicidecum panicată.
— De fapt, da. Iar tu ești primul.
O scânteiere hăcui învelișul geros al nopții, pe fondul unei
bufnituri fine, imperceptibile. Tânărul se prăbuși aproape în ace –
lași timp, cu pieptul explodând sub teroarea durerii. Căzu într- o
parte, pe umărul accidentat, invadat de suferință acută. Păien –
jenișul din priviri precedă leșinul, ca ultimă senzație viageră.
Atacatorul străbătu cu pași largi distanța până la mașina
avariată. Următoarea țintă. Aruncă o privire prin geam după care
deschise portiera din stânga. Ambele persoane păreau incon –
știente.
Examină roșcata de la volan. Atârna pe el lipsită de orice
consistență.
— Ești dezafectată, nu- i așa? Cu tine ar trebui să am prima
răfuială, mulțumită ție portretul meu a devenit un tablou cele –
bru.
Un ton mai rece decât înghețul de februarie, o privire ne –
clintită, a unui dezaxat.
Ocoli rapid Chevy- ul, deschizând ușa dreaptă. Corpul
moale ca plastilina lunecă în exterior, tensionând la maxim cen –
tura de siguranță.
— Tu ești cealaltă, gâfâi el, trăgându- i capul pe spate. Par –
tea dreaptă a frunții era zdrelită și năclăită de firișoare roșii. Tre –
zește- te! Cu tine am treabă!
Zbici de câteva ori palma peste obrazul ei, zgâlțâind- o pu –
ternic. Lara icni, încercă să deschidă ochii, dar simțurile nu o
ascultau. Ca dintr- un tunel aerodinamic, din vâltoarea forțelor
eoliene și vibrațiilor, ploaia meteoritică îi nimicea starea de se –
miconștiență. De undeva, din poarta iadului, un glas luciferic o
amenința:
122

— Fișierul. Știu că e la tine.
Se simți aruncată în văzduh spre a se lipi de caldarâm cu
fiecare pulsație ce începea să tresalte. V ocea era acolo, aproape,
exacerbată, îi împăna auzul cu ropote neomenești.
— Unde e nenorocitul de fișier?
Zbuciumul se amplifică. De parcă s- ar fi aflat într- un clopot
uriaș iar cineva bătea gongul. Poate era Timpul, anunțând finalul
cursei contracronometru.
Trebuia să facă ceva. Să ia o decizie. Să lase copleșirea să
o eutanasieze somptuos. Să abdice. Instinctiv, căută gentuța,
aninată în bandulieră după gât.
— E acolo? răcni Mefisto.
Curelușa fu trasă fără milă iar corpul zvâcni înainte, pro –
iectat în planșa de bord. Răpăiala obiectelor pe podea fu succe –
dată de satisfacția înfundată a gâdelui.
— Ar face bine să fie pe stickul ăsta.
Se îndreptă spre vehiculul său. Pe scaunul din dreapta avea
un laptop gata pornit. Era vital ca operațiunea să se desfășoare
rapid. Ar fi putut apărea nepoftiți. Din punctul lui de vedere, pa –
gube colaterale. Afișă un rânjet mulțumit.
Se întoarse la prima victimă. Nu pierduse mult sânge, glon –
țul perforase corpul. Poate nu era o rană mortală. Asfaltul se
păstrase curat. Oricum, natura avea să intervină decisiv. Îl târî
înapoi în mașină, așezându- l pe banchetă.
Lumina unor faruri se iți din sensul opus. Scoase dintr- un
buzunar aceeași legitimație ca în Lanham, apropiindu- se de axul
drumului. Mașina încetini vizibil, oprind în dreptul său. Șoferul
era singur înăuntru. Un tip uscățiv, între două vârste.
— Ce s- a întâmplat?
— Niște afurisiți de tineri. Probabil băuți. Mi- au tăiat calea.
N- am mai putut frâna, le- am lovit spatele. Am anunțat poliția
și paramedicii.
— Păi hai să ne uităm la ei. Sigur au nevoie de primul aju –
tor.
123

— Sunt în regulă, domnule, nu sunt răniți, așa cum probabil
v- au creat impresia, ci doar amețiți de alcool. Bineînțeles că am
verificat starea lor imediat după incident.
Pentru a îndepărta orice dubiu curiosului, vârî sub nas le –
gitimația Departamentului Apărării.
— Continuați- vă drumul în liniște. Mai mult ca sigur veți
întâlni ambulanța pe drum.
Îl urmări cum dispare în noapte. Trebuia să urgenteze. Plus
că victimele puteau să- și revină din leșin.
Porni motorul Chevy- ului. Căută în jur după o piatră mai
mare, dar în continuarea asfaltului era doar grohotiș. Se orientă
pe loc. Unul din rucsacii odihnind pe bancheta din spate fu tocmai
bun. Îl așeză peste pedala de accelerație. Unghiul era optim. Se
aplecă în habitaclu, apăsă ambreiajul și introduse maneta schim –
bătorului în viteză. Sări la timp căci roțile fură angrenate destul
de hotărât. Odată parcurs spațiul plat învecinat carosabilului, dru –
mul se înclină brusc. Tufele dese fură insignifiante tăvălugului
care nu se mai opri decât într- o jerbă de apă în albia râului.
24
Rusia
— Ce este, Starkov?
—Domnule, trebuie să vedeți. Bunicul ciclizează într- un
mod empiric.
Brezin se coloră instantaneu.
— Ce vrea să însemne asta?
— Difracția Fraunhofer.
— Ce- i cu ea?
— Știm că e generată atunci când unda întâlnește o neomo –
genitate.
124

— Dacă dimensiunea acesteia e de ordinul de mărime al
lungimii undă.
— Mai departe, conform principiului Huygens- Fresnel sur –
sele secundare ale frontului de undă primar, generator, trebuie
să aibă amplitudinea egală cu cea a undei primare.
— Corect. Iar interpretarea e perfect valabilă de vreme ce
prototipul e funcțional.
— Pentru elementul asamblat în laborator. Cât privește pe ce –
lălalt, constituit din corpuri disparate, priviți reprezentarea grafică.
Brezin examină monitorul cu mină circumspectă.
— Ce e bazaconia asta?
— Exact asta am vrut să spun. Am reverificat sistemul,
structurile, parametrii sunt în nota prestabilită.
— Nu poate fi în regulă. Ce văd aici sunt niște sinusoide
oscilante. Pur și simplu nu are sens.
— Am fi putut spune că o amplitudine mai mare a undelor
secundare n- ar fi un inconvenient. Dar odată parcurs un cadru
iterativ, ea crește și descrește după bunul plac. E ilogic.
— Trebuie refăcute calculele. Reintroduse în sistem. Sigur
e o anomalie justificată de o eroare.
— Domnule, nu v- aș fi anunțat fără o scanare a datelor în
prealabil. Am făcut o analiză a difracției. Rezultatul e același.
Amplitudinile nu sunt generate după aceeași formulă de calcul.
— Uite ce e, Starkov: nu reinventăm noi legile difracției.
V om relua procesul. Anunță echipa de tehnicieni. Pune- i la lucru
și pe cei care asigură softul și securitatea IT. Trebuie să găsim
buba.
— Numai că… mai sunt câteva ore doar și Bunicul trebuie
să fie operațional.
Brezin bulbucă ochii.
— Trebuie să vorbesc cu Romanov.
Era în grădinița din spatele casei din Baltimore. În lunile
de vară nu se desprindea de micuța pajiște care în ochii ei de –
125

venise un tărâm al bucuriilor nemărginite, nedistorsionate de
gânduri sau emoții. Fusese un copil cu ochi curați, dar cu mâini
murdare. Așa o mustrase odată mama ei și de atunci mereu îi
amintea, când la capătul fiecărei zile petrecute în oaza de ver –
deață, intra în casă verde și plină de pământ.
Cu jocuri care mai degrabă erau destinate băieților, de genul
construcțiilor de clădiri sau planuri de machete pentru aeromo –
dele. Mai târziu, în perioada dintre copilărie și adolescență, Mo –
nopoly era la ordinea zilei. Tatăl s- ar fi îngrijorat văzându- i
aptitudinile băiețoase, consolidate și de tunsoarea scurtă, la care
renunțase pe la cincisprezece ani. Însă mama îl liniștise, asigu –
rându- l că e doar o fază a creșterii și că fiica lor nu va deveni un
inginer constructor. Treptat, înclinația către latura practică fusese
cultivată pe fundamentul didactico- pedagogic în ale cărei arii ac –
tiva mama sa. Descoperise apetența către chimie, revăzu halatul
alb pe care îl primise de la aceasta, trecerea pe care o făcuse către
birouașul din dormitor, lucrând cu reactanți, privind cu tristețe
grădinița lăsată în urmă, bătută de vânturi tomnatice.
Când absolvi, trăi un sentiment inegalabil. Odată cu pro –
punerea de a accede în rândurile efectivului Universității. Nu
mai era acasă, dar era suficient de aproape încât să revadă pe –
riodic odaia și pajiștea din spatele casei.
Nimbul sub care sărbători fantastica realizare se reliefă
printr- o abundență de stropi de sorginte naturală. Căzând din
cer cu acuratețe deplină, contopind împrejurul cu nuanțe lu –
mești. Un tablou evocând feeric încântarea clipei când toți cen –
trii universului concordă întru pacea sufletească. O nirvana
existențială și bonomă.
Cântă în ploaie, pășind desculță, delectându- și pașii cu
trăiri apoase, rodnice prin excelență. Simțea orizontul băltind,
într- un tremur febril, șarmant, mut. Călcâiele, gleznele, genun –
chii căzură pe capete sub incidența răcorii dătătoare de exube –
ranță. Șoldurile trepidară, schimbând toropeala cu inflorescența
momentului. Vâltoarea spori intensitatea, învăluind, apăsând
126

torsul, într- o magnitudine gradată, exponențială. Senzația de
calm se degradă odată cu părăginirea luând în stăpânire ființa.
Aposul melancolic se transformă într- un ghețar macabru, rin –
deluind epiderma, sodomizând capilarele. Țipă de groază.
Se trezi. Pe scaunul din dreapta, în oceanul de fiori groaznic
de reci, șfichiuind cuțite prin pielea răpusă. Sperietura îi îngheță
strigătul la mijlocul drumului, înecând- o. Încercă să- și salte capul
dincolo de nivelul apăsător care nu contenea să urce. Era țintuită.
Mai strigă o dată. Încă o gură de apă curgătoare îi umplu
plămânii. Sufocarea se făcu simțită la cote alarmante. Alimen –
tată cu frică, orice secundă mai bătea un cui în coșciug.
Fii calmă, Lara.
V ocea sună timid într- un colțișor. Cu cele din urmă idei lu –
cide îi simți menirea. Trebuia să învingă împresurarea. Sau cel
puțin să dea totul în lupta asta insidioasă. Se smuci. Întunericul
se contura mai mult decât o culoare tăcută, forma corp comun
cu declinul marțial. Exhaustiv. Necruțător.
Discerne, Lara.
Erau ultimele cuvinte ale ego- ului rezident sau sâmburele
vieții încă pulsa în căutarea vitalității pierdute? Rațiunea mocni
păstrându- se deasupra nivelului care o împiedica să respire.
Centura. Era centura cea care o împiedica! Nu vreun val al Tar –
tarului care s- o înlănțuie nemilos. Apăsă dispozitivul de prin –
dere. Strânsoarea slăbi.
Respiră. Și pentru prima oară resimți la modul propriu per –
cepția arsurii generate de apa înghețată. Prezentul redeveni ac –
tual. Se afla în mașină, în albia unui râu!
Dar colegii, prietenii ei? Bâjbâi înfrigurată către stânga sa.
Brațele se încolăciră în jurul unui trup moale, fără reacții.
— Sarah!
Descoperi cu groază că era complet sub apă. O apucă de
păr și o ridică. Îi deconectă centura.
— Hai Sarah, luptă!
127

Își lipi buzele de ale ei și suflă. Poziția era defectuoasă și
nepotrivită. Iar timpul nu mai era de mult relativ. Era pe sfârșite.
— Sarah!
Introduse o nouă porție de aer. Apa ajunsese la mai puțin
de trei palme de plafon. Va continua să crească, torturându- i ca
pe niște cobai.
Din spate o zvâcnire de glas răsună ca un gâlgâit. Un glas
răpus, atrofiat, lipsit de dinamism. Un glas al capitulării.
— Rezistă, Darren!
Disperarea începu s- o cuprindă. Se lupta cu forțe inegale,
se lupta cu Hidra. Rugile nu- i erau de niciun folos iar ruga de –
venea mai degrabă un gest al împăcării cu situația, al contopirii
cu neantul.
Lovi abdomenul lui Sarah cu pumnul, dar forța se diluă vi –
zibil în noianul apos. Ridicată pe scaun, căută cu celălalt braț
să ajungă la bărbatul în agonie.
— Darren, mă auzi?
Un geamăt înăbușit ce n- avea legătură cu întrebarea. Omul
purta războiul său, pe cont propriu.
— Menține- te deasupra. Ajung imediat la tine.
„Ce tertip ieftin. Nu pot ajunge la el, ținând- o și pe Sarah.
Dumnezeule, n- avem scăpare!”.
Smucitura o catapultă în același stâlp din dreapta. Femeia
leșinată îi scăpă din mână. Se lovi, dar nu mai simți nimic. Du –
rerea deja era de ordin gigantic.
Scuipă apa înghițită. Avu impresia că- și expectorează sto –
macul. O secundă, două, trei. Apăsarea din tâmple cedă. Trebuia
să- și regăsească energiile. Să încerce mai mult.
Sesiză că nu mai înaintează. Deriva încetase subit. Probabil
într- o înălțare a albiei. Se repezi către prietena abandonată.
Presă abdomenul cu forță născută din deznădejde. O dată. Încă
o dată. Până când somnul o va îmbrățișa.
128

25
Gakona, Alaska
Inginerul cu numele Wendell se străduise să- i aducă infor –
mațiile în timp record. Din punctul lui de vedere, lucru pe care
îl formulase în cel mai voalat mod, nu exista nicio amenințare
de risc. Teorema Fog era o structură verificativă infailibilă.
— Nimic neobișnuit? întrebă Albright.
— Domnule, fiind rotativă, teorema are un soft de autose –
sizare, ce intră în funcțiune la intervale prestabilite. Operează
fără să- i fie cerut prin comenzi specifice.
Mai- marele îl privi cu cea mai impersonală configurație
posibilă.
— N- a fost o solicitare prea mare, nu- i așa?
Replica pe care o gândi fără s- o exprime fu: statul sunt eu!
Își coborî sprâncenele, arborând o mină descătușată.
— În regulă, Wendell, te poți întoarce.
Rabată scaunul către spațiul de sticlă ce îl conecta cu exte –
riorul. Contemplă roș- verzuiul fenomenului polar, plăsmuit
parcă pentru a vasculariza emoții nefirești. Totul era bine. Con –
form. Exact cum fusese convenit la începutul săptămânii în
Montreal. Unde fusese pentru consultul periodic la un centru
de sănătate privat. Suferea de boala serului, ceea ce presupunea
un răspuns imunitar întârziat față de anumite tipuri de medica –
mente. O boală rară, cu care se pricopsise în copilărie, generată
de un tratament cu penicilină. Se manifesta întocmai ca o alergie
și era o reacție a organismului care intra în conflict cu una din
proteinele din compoziția serului. De două ori pe an era nevoit
să se prezinte la controale, la medicul care îi evaluase starea și
dezvoltase medicația corespunzătoare. Îl cunoscuse în Vancou –
ver, la recomandarea unei rude apropiate, cu mulți ani în urmă,
după ce consultase o listă întreagă de nume din domeniu. De
129

când acesta se mutase în Montreal, deschizând propria clinică,
îi venea mai greu să traverseze întreg continentul.
De data asta evenimentele se înlănțuiseră perfect. Chiar
dacă defazase puțin vizita la centrul de sănătate, împușcase doi
iepuri. Întâlnise între două avioane pe colaboratorul din Lan –
gley. Reduseseră la minim elementele de risc, se întretăiaseră
fortuit într- o toaletă a aeroportului, schimbul de idei se făcuse
prin bilețele. Pentru a nu le fi interceptate convorbirile, foloseau
două celulare Alcatel pe cartelă, vechi de când lumea.
Avea să îl sune. Conveniseră să- l anunțe despre comporta –
mentul programului. Dar nu de aici. Nici de acasă, nici din ma –
șină. Respectau un cod protocolar potrivit căruia își transmiteau
mesaje conținând o singură cifră, între șapte și nouă. Mesajele
parcurgeau o ordine crescătoare. Când textul trimis conținea
cifra maximă însemna că adresantul ajunsese într- un loc sigur
pentru desfășurarea unei convorbiri. Cifra zero era forma de
anulare, în cazul unei contramandări de urgență.
Apucă servieta și închise biroul. Salută „gealații” din punc –
tul de control, scoase greoiul telefon și transmise mesajul cu
cifra șapte, prin care îl anunța pe celălalt să se pregătească. După
mai puțin de zece minute cifra nouă se regăsi în mesajul cores –
pondent, semn că omul de contact era adăpostit deja. Mai avea
până să intre în oraș. Opri pe marginea drumului într- un pâlc de
copaci, nevoit să urineze. Lansă la rândul său cifra maximă, aș –
teptă câteva zeci de secunde și apelă.
— Salut, bătrâne R.C.! Vești bune: virusul funcționează!
Își aminti de Titanic . De scena de final cu accent dramatic.
În timp ce lovea abdomenul lui Sarah cu o dorință supraome –
nească. Bucuria că se împotmoliseră nu stăruise mai mult de câ –
teva secunde, conștientizând că nu puteau dribla jocul sorții la
infinit. Degetele îi amorțiseră, aproape nu le mai simțea, o uriașă
durere în capul pieptului o ghilotina cu nesaț. Continua să per –
severeze, să spere. Deznădejdea era cu atât mai mare cu cât nu
130

putea face nimic pentru Darren. Încercase să- l mențină deasupra
liniei de plutire, dar o pierduse pe Sarah. Gândul că va asista
neputincioasă la pierderea unuia din ei o răpunea. Dacă nu
cumva ea ar fi fost prima care să capoteze.
Un spasm firav ca un fir de ață străbătu pieptul tinerei din
mâinile ei. Se înverșună să mențină ritmul deși degetele nu o
mai ascultau, îi înfigeau pumnale la fiecare apăsare.
— Sarah, sunt aici!
Tuși. Vărsă câteva guri de apă. Se înecă, tuși din nou. Apoi
deschise gura ca și cum ar fi vrut să inspire întreg oxigenul pla –
netar. Miji ochii în marea de întuneric din care se desprinse un
contur care o atingea și îi vorbea. Dădu să cuprindă mâna sal –
vatorului, dar membrele nu răspundeau la comenzi.
— E frig aici.
— Ieșim imediat, Sarah. Ține capul deasupra apei și păs –
trează- te lucidă.
Lara se aruncă printre scaune, prinzând gulerul jachetei lui
Darren. Rănitul gemu agonizant sub efortul deplasării. Durerea
din piept îi dislocă centrii nervoși.
— Stai sus, Darren.
Cu mâna stângă menținând trupul precar, se roti cât îi per –
miteau gradele de libertate către deschizătorul portierei. Parcă
ar fi împins o piatră de moară. Ușa rămase neclintită.
O pârghie, avea nevoie de o pârghie. O simți pe Sarah cum
îi urmărea strădania, fără puterea de a participa. Cu fiecare uni –
tate de timp scursă, supraviețuirea devenea tot mai vagă. Se în –
covrigă, aplecându- se spre stânga, forțând cu talpa în tabla
refractară. Apa îi inunda nările într- un clipocit lugubru. Pupilele
zvâcniră în iriși, închise ochii determinată să răspundă rânjetului
doamnei cu coasa.
Un țăcănit fin, mai mult ca o părere și opoziția cedă. Inspiră
vast, la capătul puterilor.
— Sarah, apucă- l pe Darren!
131

Înșfăcă trupul, convinsă fiind că nu se putea baza pe ajuto –
rul prietenei. Realiză cu groază că era imposibil să îl strecoare
prin spațiul dintre cele două scaune și plafon.
Se înăbuși. O amețeală vicleană îi juca feste. Ghimpi infer –
nali o gâdilau cu mii de înțepături.
— Hai afară, Sarah!
O apucă de mână și ieși. Piciorul înfipt în solul apos n- o
mai ascultă. Moleșeala o cuprinse până în miezul ființei. Cu –
renții o răsuciră smulgându- i puținul de vlagă. Se prinse de por –
tieră. Înghițea gură după gură apă rece, tăioasă. Se propti în
solul argilos, cu capul între șuvoaie, cu nucleul interior atras ca
un magnet de poarta iadului.
Ceva ca o gheară de macara o trase la suprafață. Cu ochii
închiși, se pomeni proptită într- o stavilă. Recunoscu acoperișul
vehiculului. Era afară din bulboană, plămânii se oxigenară.
Trăia!
— Să- l scoatem pe Darren, Lara!
Nu mai știa ce să creadă. Nu putea evalua cât de vie era, în
ce măsură era ființă sau entitate. Eructă, la un pas să vomeze,
agățându- se cu falangele de șinele de plastic ce constituiau osa –
tură pentru un portbagaj atașat.
Roșcata salvată smuci mânerul metalic fixat în ușa din
spate. Forță dincolo de orice efort pământesc.
— Suntem contra curentului!
Chederul bătrân și perimat, lipit de cadrul metalic de la atât
îngheț, pârâi din toate fibrele. O secundă cât toate erele glaciare
și ușa spate dreapta se deschise.
Livid, exfoliat, chipul fără expresie al surghiunitului răsări
în aer proaspăt. Două brațe îl cuprinseră de ambele părți. Pași
mărunți, sugrumați de apăsare, se puseră în mișcare. Mișcarea
păstrării în viață. Râul se năpustea, zbicindu- i cu fiecare tril al
curgerii, nemulțumit că îi scapă așa ușor.
Eforturile se contopiră înaintând cu aderență în apa ce- i în –
ghițea până în zona mijlocului. Șase, cinci pași, mai lungi și mai
132

istovitori ca o cursă de maraton. O izbucnire a conservării, pâl –
pâind până când solul se contură deasupra șuvoaielor. Cele trei
făpturi se lăsară moi, fărâmițate sub măcelul jocului de- a supra –
viețuirea.
— Am debarcat în Normandia? deschise Sarah ședința.
— Știți… sunt împușcat, pică răspunsul ca un ciocan în
moalele capului.
26
Montreal
Noaptea de februarie se manifestă aspru în metropola ca –
nadiană. La mare distanță de superba „vară indiană”, denumire
venită din amestecul de culori pastelate, detoxificate prin tem –
peraturi blânde, lunile de iarnă se extind chiar către jumătatea
primăverii. Înghețul e parte integrantă din decorul hibernal, în
care albul predomină, din griul clădirilor centrale până în im –
aterialul cerului decolorat.
Albă era și dubița ce sălășluia pe o străduță degajată din
suburbii. Cu însemnele unei firme de cablu și satelit, dovadă
stând elementele decorative de pe cupolă, sub forma unor spini
metalici montați pe un ax circular. Nimic neobișnuit, vagoneta
Ford era înmatriculată pe compania Huron Câble Société cu se –
diul în suburbia Laval.
Cele două persoane dinăuntru ajustau un segment metalic
care pentru ochiul neofit putea fi comparabil cu un periscop,
atașat pavilionului mașinii. Baza acestui segment era o cutie
ce conținea un mecanism optic de citire a undelor hertziene.
Senzorii săi preluau semnalele unui amplificator de unde în –
castrat în podeaua dublă a furgonului. Un generator electric in –
sonorizat de mare putere era sedimentat între două corpuri
metalice care delimitau spațiul de marfă de habitaclul mașinii.
133

Câțiva colaci de cablu plus echipamente de comunicații capi –
tonau interiorul oferindu- i o notă uzuală.
— Contactăm Centrul înainte de momentul zero? întrebă
femeia minionă ce răspundea la numele Carla.
— Ar fi un risc în van. Doar în cazul în care ar interveni
schimbări bruște în circuit.
— Ok. Mai am de parcurs o simulare. Mă tem că suntem
în întârziere.
— Liniștește- te. Lev supraveghează mișcarea maselor, a
dat informații că marja de timp e suficientă.
— Conectează amplificatorul la sursă. Folosește interco –
nexiunea de joasă rezonanță.
Ledul se coloră, căpătând semnal. Mediumul sorbi dintr- o
sticluță de apă minerală. O construcție a unui lego pentru oa –
meni mari.
Un păcănit ca de mitralieră din al Doilea Război picură in –
opinată rafală în atmosfera izolată.
— Bruiajul, explică femeia. Am instalat senzorii antidetec –
ție electromagnetică.
— Indicațiile softului informează că stabilizatorul electro –
magnetic e activ. Hai să comandăm simularea.
Mediumul verifică ceasul Certina Chronograph din oțel in –
oxidabil masiv. Era pasionat de mărcile cu greutate. Omul care
asigura perimetrul mușca dintr- un sandviș. Se întrebă dacă era
cel mai bun moment pentru astfel de îndeletnicire, sperând ca
nu cumva acesta să se lase în grija protecției lui Separatio.
— Suprapunerea proiecției nu relevă efecte neprognozate.
—De ce nu formulezi: suprapunerea proiecției relevă în –
tocmai efectele prognozate?
Specialistul în comunicații rămase o clipă nedumerit.
— Ai dreptate. Formularea a lăsat de dorit.
— N- a fost o admonestare. Cred însă că două negații nu
pot suna mai potrivit ca o exprimare pozitivă, chiar dacă rezul –
tatul e același.
134

— Ești tensionat.
— Puțin.
— Bunicul e sănătos tun. Astea- s predicțiile tehnice.
Mediumul își destinse mușchii cervicali. Era un bărbat
înalt, înălțimea camionetei nu- l prea ajuta.
— O felie de pizza? îl îmbie Carla.
— De ce nu, răspunse cu gândul la partenerul care savurase
deja o gustare.
Separatio își petrecuse ziua în același scop turistic. Dimi –
neața un tur cu vaporașul de- a lungul râului Ottawa. Decisese
pentru prânz că e mai eficace să ia masa la un restaurant în apro –
pierea hotelului după care două ore de somn relaxant. După- am –
iaza o folosise pentru a accesa internetul. Descinderea pleiadei
de capete însemnate din perspective politico-economice era tra –
tată în varii lumini și umbre. Se insistase pe un citat celebru fo –
losit de către vicepreședintele celei de- a doua bănci ca
importanță mondială, la comentariul unui reporter cum că de pe
scara avionului până în sala de protocol zâmbise tot drumul:
„Cine zâmbește atunci când lucrurile merg prost s- a gândit
deja pe cine să dea vina.”
Părăsise camera îndreptându- se către oficiul poștal pentru
care primise instrucțiunile. Într- una din cutiile închiriate pentru
depozitare figura un colet pe care îl desfăcu pe aleile retrase ale
unui părculeț. Glockul 20 era un partener minunat, alături de
care petrecuse multe ore în decursul anilor. Aruncând într- un
coș învelișul protector din folie cu bule, sigilă gulerul gecii sport
cu dublu strat izolator. Peste Montreal se lăsa gerul.
N. Romanov tuna și fulgera. Brezin gesticula cu repezi –
ciune într- o manieră de dirijor. J. Habsburg sorbea dintr- un
pahar cu whisky, imperturbabil.
— Cum s- a ivit o asemenea anomalie într- un algoritm im –
penetrabil?
135

— Supoziția mea este că s- a creat o incompatibilitate în
structura elementelor compozite. Ecuația de principiu și care a
avut efect maxim a fost elaborată pe un tronson uniform, a cărui
asamblare supravegheată în laborator a putut fi corectată din
mers. Se pare că unghiul sub care se răsfrâng fronturile de undă
secundare este o idee variabil și asta din cauza toleranței mate –
rialului din cadrul structurii.
— Supoziție… Suntem în ceasul al doisprezecelea, proiec –
tul e pus în practică după doi ani de elaborări sistematice plus
un secol de la ideea călăuzitoare și noi facem descoperiri știin –
țifice!
— Domnule, cu tot respectul, dar propunerea construirii
unei variații a Bunicului bazată pe segmente aglutinate într- un
tot unitar a venit în subsidiar, pe ultima sută de metri, replică
Brezin, convins că atacul e cea mai bună apărare. Mecanismul
de bază e perfect operabil, a răspuns tuturor sarcinilor pregăti –
toare. Permiteți- mi să adaug că această inovație încercată ulte –
rior, din cauza limitei de timp alocate, aducea destule necunos –
cute în ecuație.
— De ce toate testele au avut rezultate pozitive și acesta
nu?
— Starkov se ocupă în acest moment de găsirea incompa –
tibilității. Pot spune că testele anterioare n- au folosit în mod di –
rect răspunsul dat de chimia materialelor folosite și de reacția
structurii lor tehnologice.
— Adică ce s- a introdus în sistemul de calcul a fost pură
teorie?
— S- a mers pe principiul alegerii celor mai potrivite ma –
teriale din punct de vedere al permeabilității. Luate ca parte se –
parată, sunt varianta optimă. Închegate, s- ar putea ca răspunsul
să nu fie prea mulțumitor.
— Incredibil, oftă Romanov. Ce putem face?
— O clipă, domnule. N- am spus că sistemul nu funcțio –
nează. Am spus că nu funcționează conform prognozelor.
136

— Poftim?
— Vedeți dumneavoastră, această anomalie intervenită mo –
difică gradul de difracție a undelor proiectate. Amplitudinea re –
zultantei nu este constantă ci variabilă iar intervalul ei include
punctul sub care se identifică rezultatul corect.
J. Habsburg ciuli urechile. N. Romanov modulă cu un
bemol tonalitatea vocii.
— Vrei să spui că efectul nu e nul?
— Nu. Prototipul lucrează doar că în momentul ăsta nu- i
putem estima cu precizie rezultatul.
— Ce înseamnă asta în mod practic?
— Că fascicul lui poate lovi oriunde într- un sector de ordi –
nul a câtorva sute, chiar mii de metri pătrați. Practic, o deviație.
— O deviație… repetă Romanov, dând târcoale biroului. Fa –
ceți pe dracul în patru și îndreptați abaterea cât mai mult posibil.
Dacă nu poate fi eliminată, aduceți- o cât mai aproape de țintă.
— Da, domnule.
Ușa se închise fără zgomot. Gazda își pocni cu putere de –
getele groase.
— Ce spui? se adresă celuilalt, întors pe jumătate cu spatele
la el.
— Dacă am înțeles bine, e ca atunci când poziționezi cur –
sorul unui mouse optic și acesta modifică poziția subit.
— Ți se pare o glumă?
— Relaxează- te prietene, mereu apar imperfecțiuni. Mai
bine toarnă- ți un pahar. Oricum în seara asta era doar o aten –
țiune, nu se câștiga războiul.
— Ai vreo altă sugestie în afară de cea de a continua con –
form programului?
— Ce facem dacă lovim în populație?
N. Romanov se uită în gol spre biblioteca masivă din
mahon, plină cu volume legate în coperte cu titluri sidefii.
— Nu știu. Tu ce propui?
137

J. Habsburg duse paharul la gură, plescăi nepăsător, înfun –
dându- se în fotoliul a cărui piele brun- închis pârâi strident.
— Lasă- i pe ingineri să finalizeze calculele. Funcție de pre –
cizia dispozitivului, vom lua o hotărâre. Ar fi ridicol și stângaci
să lovim în civili.
— Mai ales fără a afecta obiectivul.
Părăsise turnul 1000. Operațiunea era prea importantă pen –
tru a o controla dintr- un punct fix. Hummerul 3 Luxury blindat
rula sârguincios cu ale sale jante cromate pe optsprezece țoli.
Castelul Burgoyne, locul unde erau adunați „aleșii”, se găsea
pe o insulă retrasă a Montrealului, cu posibilități limitate de ac –
ces. Elementele de securitate erau însă la fel de accentuate ca
la o întâlnire a președinților. După liberul acces pe care îl
avusese mass- media în preambulul descinderii invitaților, se
restricționase până la interzicere orice fel de încercare de a veni
cât mai aproape de aceștia.
Destinația spre care se îndrepta personajul musculos cu
părul legat ca o coadă de cal nu era una foarte clară. Privit de
undeva de deasupra, traseul pe care îl parcurgea puternicul
motor era unul sinuos, prin bulevarde largi sau străzi înguste,
revenind chiar pe aceleași trasee, într- un itinerar de neînțeles.
Nelipsitul dispozitiv hands- free fixat pe ureche era activ.
— Gordon sunt.
— Cum stai cu liniștea?
— Se aude cum se topește zăpada. Mă așteptam să fie pu –
țină zarvă, dar vociferările s- au estompat mai devreme decât
credeam.
— Atenție mare. Sunteți ținta vizată de un potențial aten –
tat.
— De aceea și cecul încasat ar trebui să conțină un zero
peste numărul obișnuit, gânguri interpelatul.
— Ți- ai reînnoit asigurarea de viață?
— Ar trebui să râd?
138

— Cât timp ai ochii în patru și urechile ciulite, poți face
orice. În regulă. Suntem abia la începutul nopții. Ne auzim con –
form orarului.
— Ok, șefu’. La tine cum stau lucrurile?
— Nicio alertă. Mă descurc. Încheiat.
Viră pe Rue Belmont. Traficul nu era foarte lejer, dar îi con –
venea. Nu avea deloc grabă. Era un rond de noapte. Adevărații
membri ai Elitei ședeau zăvorâți bine, într- un hotel securizat și
discret. Cei cu care dăduse ochii presa erau personaje de mâna
a doua, oameni cu rang destul de important cărora li se aranjase
o întrevedere. Organizatorii o numiseră training .
— O să mă cam chinuiesc să țin în frâu atâția cai putere.
Te- am transformat în car mortuar noaptea asta, cuvântă bătând
prietenește volanul.
Mediumul nu îi delimitase concret o sarcină. Lăsase în
seama lui deciziile privitoare la bonusul de securitate. Ca și
responsabilitatea. Iar Separatio nu era omul care să facă plan –
ton.
Găsi că dubița era încadrată bine în zona aceea molcomă,
cu spații largi care ofereau orizont liber omului instalat în exte –
rior. Nu bătea la ochi căci era un spațiu de parcare vast, în care
adăstau mașini de transport diverse. Personal, ar fi ascuns fur –
gonul cât mai în mijlocul orașului, pierdut în furnicarul de ve –
hicule, mai ales că nu exista o operațiune de căutare din partea
poliției locale.
Nu comunicase cu Mediumul mai mult decât strictul nece –
sar. Poate pentru că niciunul nu părea adeptul dialogurilor re –
dundante. Poate și din orgoliu. Spera să fie datorită respectului
mutual pe care și- l purtau părțile. Evaluase configurația aleasă
de acesta. La un atac venit din întuneric nu se puteau aștepta în –
trucât cei care asigurau protecția Elitei constituiau echipaje de
pază nu de asalt.
139

Analizase situația pe parcursul unei zile și jumătate, de
când debarcase. Erau niște elemente care îl intrigau. Genul
acesta de întruniri la nivel înalt, oficiale sau discrete, se petre –
ceau cu desfășurări ample ale trupelor de interne și polițienești.
Ceea ce nu prea era cazul aici. Ochiul unui amator nu ar fi se –
sizat diferența între sistemele de securitate evidențiate într- un
caz și- n altul, dar simptomatica vădea deosebiri. Știa că mai
existau felurite module de distragere a atenției prin ceea ce nu –
meau derivație de la sursă. Se plantau unul sau mai multe repere
care operau ca paratrăsnet, focalizând centrul de interes, pentru
ca la adăpostul lor să aibă loc acțiunea reală.
Informațiile potrivit cărora cei care- l angajaseră aveau la
cunoștință despre evenimentul găzduit de Montreal, nu păreau
unele obținute cu sudoare, de vreme ce lucrul acesta nu se as –
cunsese publicului. Gândul ăsta, picat precum o poamă coaptă,
îl lovi din creștet până în străfunduri. Ca o revelație. De ce ar fi
încercat angajatorii lui să întreprindă o astfel de operațiune asu –
pra unui fenomen mediatizat la maximum? Motive bineînțeles
că s- ar fi găsit, așa cum de regulă atentatele nu- și găsesc justifi –
cări în fața spiritului creștinătății.
Revăzu lista invitaților făcută publică presei. Directorul
executiv al unei companii petroliere malaysiene cu vechime de
doar câțiva ani, dar cu puternic impact în zona Oceaniei; preșe –
dintele- fondator al unui grup farmaceutic aflat în pole- position
în încercarea de a ocupa prim- planul pieței; două personaje re –
prezentând economia financiar- bancară – un guvernator al unei
bănci canadiene și un vicepreședinte al unui corp bancar euro –
pean cu dublă finanțare; doi membri din conducerile a două
prestigioase cotidiene americane și doi din partea a două euro –
pene; un activist evreu de notorietate care se făcuse cunoscut
prin manipularea unor grupuri de interes ce militau pentru eli –
berarea Palestinei. Plus câteva persoane reprezentând guvernele
Grupului celor 8.
140

Parcă nu era o listă de prim rang. Dacă ar fi fost un adept
al teoriei conspirației, ar fi identificat- o drept listă „de ochii
lumii”, însăilată pentru a devia atenția și discuțiile.
Nu punea întrebări. Asta nu însemna că s- ar fi complăcut
într- un simplu executant. Nu avea nevoie să cunoască mai mult
decât ar fi prevăzut interesele sale. Avea însă un cuvânt de spus
din planul său de lucru, de unde nu de puține dăți orizonturile
aveau nuanțe mai clare decât din fotoliile de piele.
Avea nevoie să strângă informații. Aici, în apropierea echi –
pei Mediumului, nu era de niciun folos. Porni mașina închi –
riată, apropiindu- se de centrul orașului. Îi era mai la îndemână
să conceapă acțiuni din epicentru. De aici toate distanțele erau
egale.
Brezin își luase rolul de șef de echipă în serios, biciuindu- și
subalternii cu ordine sub forma unor îndemnuri voalate. Trebuia
să- i țină în priză la randament maxim. La două ore de la între –
vederea din biroul lui N. Romanov, Starkov și un tehnician din
echipa sa îi confirmară presupunerile. Softul nu luase în calcul
comportamentul materialelor feroase care compuneau dispozi –
tivul, a căror variație a toleranței fluctua funcție de gama de
temperaturi ale microclimatului în care erau folosite și lucrase
cu o constantă.
— Reintroduceți datele și obțineți calculația exactă, le
transmise inginerilor.
Ceru legătura în biroul lui Romanov.
— Domnule, am găsit buba, este așa cum prevăzusem, se
avântă mulțumit, după care își dădu seama de eroare. Lucrăm
la certificarea corectă a unghiului de difracție.
— Așteptam să ai problema rezolvată atunci când mă suni.
Cât mai durează?
— Cât mai puțin… Sper ca în maxim o oră, se pierdu im –
perceptibil șeful echipei.
— O oră să fie. Altfel o să faceți muncă voluntară.
141

Brezin se întoarse la Starkov.
— Putem face ajustarea prin satelit?
— Teoretic, da. Practic, e nevoie ca accesul controller- ului să
nu fie restricționat de utilizatorul direct.
— Vrei să spui de cei de la fața locului.
— Da.
— Păi bine, dar nu ei au ultimul cuvânt în ce privește de –
clanșarea Bunicului.
— Până cu mai puțin de treizeci de minute înainte de ora
limită. De atunci prerogativele sunt preluate exclusiv de cel care
apasă ultima tastă.
Brezin se uită la ceas.
— A rămas mai puțin de o oră.
Deschisese laptopul, accesând ultimele știri ce tratau întru –
nirea. Era ilustrată ca principalul pol de interes al acestei perioade.
Bun, și Grupul Bilderberg își anunța summit- urile, neascunzând
opiniei publice faptul că, în locații stabilite din timp, cei mai pu –
ternici și influenți oameni ai planetei purtau șuete cu înrâuriri
fascinante asupra status- quo- ului muritorilor.
Dacă avea loc un astfel de summit în Montreal, cu siguranță
nu era acesta. I se contură tot mai pregnant ideea că ținta vizată
de Medium era un simplu subterfugiu. Era un lucru făcut cu bună
știință sau fuseseră îndrumați pe o cale greșită?
Separatio știa că întrebările erau periculoase. În domeniul
acesta, cu cât cunoști mai puțin cu atât cuantumul supraviețuirii
e mai ridicat. Dar pe măsură ce se iveau, erau tot mai ațâțătoare.
Iar de aflarea răspunsului putea depinde șansa reușitei.
Apelă la Google pentru a găsi puncte de atracție, domenii
de importanță turistică din Montreal. Roti scroll- ul mouse- ului
în josul paginii interminabile. Poate că ar fi fost mai palpabil să
dea peste un fir de păr de- al comandantului Picard pe puntea de
comandă a navetei Enterprise.
142

Modifică înclinația griluțelor ce ascundeau difuzoarele de
căldură spre podea. Înghețul de afară începuse a se face simțit.
În dreptul lui, peste drum, un cuplu examina o reclamă instalată
pe un panou publicitar din marginea trotuarului. Și dintr- odată
știu cum trebuie să caute.
— E renumita vodcă aromată? se interesă Habsburg.
— Perțovka. V odcă cu miere și piper. Cultură proprie. Di –
luată cât să nu orbești după două pahare.
— Nici nu cred că risc mai mult de unul. Trebuie să luăm
decizii limpezi, nu?
— În o mie nouă sute și ceva s- a dorit același lucru, cu toate
astea ideea a rămas închisă în eprubetă.
— Poate a fost o decizie lucidă, prietene…
— S- a dorit păstrarea unui control cât mai temeinic după
dezastrul din Tunguska. Nimeni n- ar fi dorit asemenea nenoro –
ciri care să producă genocide. Arma n- a fost niciodată pusă la
punct. Când s- a produs războiul, eram dezbinați, cercetările
stagnaseră.
— Au apărut idei disidente între străbunii noștri, chiar dacă
țelul a fost comun. Teoria științifică a fost a noastră, soluția con –
structivă a fost dată de voi… Undeva la mijloc s- a rupt firul.
Poate că au fost speriați de amploarea experimentului.
— Testul a răspuns bine, doar că dacă ar fi fost pus în uz ai
noștri ar fi riscat să separe Europa de Asia.
— Mai devreme sau mai târziu tot ar fi apărut scindarea
asta pe cale politică. De fapt, poporul rus nu și- a etalat niciodată
altfel decât fățiș imensul său orgoliu.
— Și n- a procedat întocmai ca o mare putere? Ce forță
mondială s- ar lăsa călcată în picioare?
Îl privi direct pe austriac.
— Știu la ce te gândești, vei spune că a asistat neputincios
la căderea comunismului, la proclamarea independenței repu –
blicilor sovietice. Dar curentul fusese inițiat deja în Europa de
143

Est, acceptat și de către germani, cu toate că Honecker prorocise
menținerea zidului încă o sută de ani, înainte de a fi silit să de –
misioneze. Instaurarea capitalismului și a economiei capitaliste
în detrimentul colectivizării a fost o măsură votată în plen de
către forul mondial suprem, Elita, Grupul Bilderberg. Se urmărea
globalizarea, nivelarea politicii pieței, convertind rând pe rând
mai toți jucătorii să participe la această uniformizare. Republicile
estice au fost alimentate cu nuclee de dezinformare și constrân –
gere, șicanate cu intrigi care mai de care, astfel încât într- un in –
terval de câțiva ani regimurile socialiste au căzut pe capete. De
la revoluția pașnică, așa- numita „revoluție de catifea” până la
revolta sângeroasă, Europa, dinspre Berlin spre Est, a îmbrăcat
straiele doctrinelor liberale ale capitalismului. Până la Moscova.
— O Moscova slăbită, atinsă de anarhia instabilității eco –
nomice, căreia i- au trebuit câțiva ani și un nou regim pentru a
pune pe roți mecanismul. J. Habsburg expiră prelung fumul de
țigară. Nu s- ar fi schimbat prea multe.
— La ce te referi?
— La reușita experimentului în secolul trecut. S- ar fi stârpit
un furnicar, două, cinci. Ar fi ridicat întreaga Europă în cap cu
atât mai mult cu cât victimele colaterale erau inerente. America
atât ar fi așteptat pentru a- și arăta colții.
— Poate. Poate că nu. Dacă s- ar face loc prognozelor pe –
simiste, ei au cale liberă.
— Nu asta vreau să spun. Doar că istoria ne contrazice.
V om fi priviți ca niște teroriști, niște fanatici. Oprobriul lumii
civilizate va fi anatema noastră.
— Știi că suntem datori. Datori genealogiei noastre îngro –
pate. Nu prin jurământ, prin ceva mult mai puternic, prin glasul
sângelui.
— De aceea sunt aici, prietene, întări austriacul. Nu te îndoi
de parteneriatul meu. Doar că… nu pot fi kamikaze .
N. Romanov își dezveli dantura într- un zâmbet ce- i des –
tinse cutele longitudinale de pe frunte.
144

— Suntem puțini, dar încrezători. Ne jucăm șansa.
— Sau vindem patentul.
— Cui?
— Republicii chineze.
Hohote zgomotoase de râs invadară încăperea.
Închisese mașina și se oprise în dreptul terminalului infor –
mativ. Putea desluși mai clar orientarea în structura rețelelor
subterane ce constituiau orașul de dedesubt. Întins pe doispre –
zece kilometri pătrați, uriașul spațiu excavat conecta magazine
și malluri, restaurante și cafenele, bănci, hoteluri, muzee, bi –
blioteci sau Universitatea Concordia. Megalopolisul era legat
prin șapte stații de metrou, având peste o sută de puncte de acces
din exterior. Prima senzație ar fi fost de cedare în fața încren –
găturii labirintice. Dacă ai fi avut înaintea ochilor harta cerului,
simțeai același sentiment. Erau nouă hoteluri interconectate, cu
posibilități de acces din subteran. După numele pe care le pur –
tau, dacă nu toate, cu siguranță marea majoritate, erau de lux.
Pentru ca ideea înfiripată să se potrivească, avea nevoie de
o confirmare. Urmări pe terminal cea mai apropiată stație de
metrou. Avea noroc, se găsea la un colț de stradă. Coborî în sub –
teran. La casa de tichete se găseau doar doi clienți. Funcționara
era o tânără blondă, destul de drăguță. Așteptă să- i vină rândul,
arborând o mină călduroasă.
— Un bilet, vă rog. E nevoie să specific o direcție? Sunt
turist.
— Nu, e suficient un bilet și atât, îi zâmbi domnișoara.
— Sper să nu mai fie închise traseele precum dimineață.
— A, ați aflat? A fost de scurtă durată. Nu s- a întins spre
zori, s- a lucrat în ultimele ore ale nopții.
— Nu sunt probleme cu structurile tunelurilor, nu? Veți
râde, dar am o mică fobie legată de spațiile închise.
— Doar o verificare periodică, se înveseli blonda. Nu vă
îngrijorați, veți călători în siguranță.
145

— Mulțumesc. Îmi recomandați o locație anume să vizi –
tez?
— Păi… Sunt atât de multe încât nu pot enumera un singur
obiectiv. Dată fiind ora, puteți încerca un mall. De exemplu
Eaton Centre.
Separatio afișă un surâs, etalând dantura impecabilă. Își luă
la revedere cu un gest prin care afișă toată gratitudinea de care
dispunea. Făcu o voltă și ieși la suprafață. Dacă s- ar fi examinat
din exterior, ar fi observat o urmă de zâmbet neprefăcut.
Reveni la mașină, repornind computerul. Deschise lista ho –
telurilor și accesă paginile web ale acestora. Cuprindeau toate
informațiile de interes.
Formă un număr.
— Hotel Hyatt Regency, bună seara.
— Bună seara. Eric Horner mă numesc, ofițer delegat al
echipei universitare de baseball din Minneapolis. O situație ne –
prevăzută ne- a îndemnat să căutăm un hotel pentru această
noapte. Am putea găsi la dumneavoastră paisprezece camere?
— Un moment vă rog, verific… Sigur, avem camere dis –
ponibile.
— La ce preț, vă rog?
Operatoarea îi comunică tariful.
— Am înțeles… S- ar putea obține un preț mai bun dat fiind
numărul mare pe care îl solicităm?
— Pentru o singură noapte, nu. Dacă doriți să prelungiți,
voi transmite managerului solicitarea dumneavoastră și vă voi
comunica.
— Mulțumesc. Revin cu telefon în cel mai scurt timp.
— O seară bu…
Dar deja închisese. Tăie hotelul de pe listă, formând numă –
rul pentru Marriott Château Champlain. Obținu același răspuns.
Nesatisfăcător. Urmă Hilton Montreal Bonaventure. Aici putu
obține posibilitatea unei reduceri pentru noaptea în curs, în cazul
146

unei plăți cash. Mulțumi, promițând că revine după ce- și va con –
sulta superiorul.
Sună din nou.
— Hôtel des Gouverneurs, cu ce vă putem ajuta?
— Bună seara, sunt delegatul unei echipe de baseball
nord- americane. Avem o urgență în seara asta, am fi interesați
de paisprezece camere, în regim foarte urgent.
— Regretăm, dar e absolut imposibil să vă oferim loc as –
tăzi. Locurile sunt ocupate.
— Măcar mai puține, știu eu, undeva la șase- opt camere?
— Nici măcar, domnule. Nu sunt camere disponibile.
Oftă.
— Mulțumesc. V edem cum ne descurcăm. Dar pentru mâine
noapte, aceeași cerere?
Recepționerul nu avu nicio ezitare.
— Din păcate nu. Regret că nu vă pot ajuta.
— În regulă.
Își simți gura uscată. Desfăcu recipientul unei sticluțe cu
ceai natural, după cum amintea eticheta, lubrifiindu- și cerul
gurii. Încuie vehiculul, traversând strada spre gura de metrou.
Trebuia să ajungă în subteran.
— Ceva neobișnuit?
— Nu, domnule. Doar apeluri de interes general.
— Hm. Transmite- mi totuși înregistrările într- un fișier.
— În trei minute le aveți.
Obosise să manevreze Hummerul în rețeaua urbană de
străzi. I se făcuse foame. Reduse și mai mult viteza, cu ochii
după un fast- food salvator. Nu trebui prea mult timp pentru a
da peste o firmă luminoasă: Bătrânul Gurmand . Cel puțin de la
distanță, părea îmbietor. Era de cealaltă parte a carosabilului,
dar abia aștepta să- și dezmorțească fundul.
Un grup de trei tinere cam de primii ani universitari se
holba la el. Nu putea să nu atragă privirile în costumul impeca –
147

bil, căzând perfect pe statura înaltă și musculoasă. Le aruncă un
sfert de privire emfatică, neprincipială. Comandă un burger
dublu la pachet și o sticlă de Fanta, interval în care se întoarse
către drum, admirând traficul. Plăti, traversă în pași largi
printr- un loc nepermis, revenind la tezaurul pe patru roți. Era
nerăbdător, dar foamea îi dădea ghes. Accesă computerul din
bord în timp ce se chinuia să muște din chifla umplută. Constată
că riscă să împroaște hainele așa că renunță. Slavă Domnului
că vânzătoarea îi pusese două șervețele.
Îngurgită cu dumicați mari, strânse pachețelul îndesându- l
în scrumieră, după care se răzgândi și- l extrase. Sosise și fișierul
între timp. Erau o duzină și jumătate de apeluri, fiecare solici –
tând una sau două camere.
Mai puțin unul. Cineva dorea nu mai puțin de paisprezece.
După ce primi răspuns negativ, insistă pentru a doua zi.
Suna cel puțin ciudat. Numai că în domeniul ăsta foarte pu –
ține lucruri care păreau ciudate se petreceau fără însemnătate.
Patrularea mai putea aștepta. Avea de ajuns la Hôtel des Gou –
verneurs.
Fruntea lui Brezin se umezise chiar dacă în laborator era o
temperatură constantă de optsprezece grade. Se simțea în im –
posibilitatea de a schimba ceva. Plus postura ingrată de a fi cel
răspunzător de situație. Timpul aproape se scursese, deja nu mai
putea gândi sub presiune, singurele idei erau legate de convor –
birea pe care o va avea cu N. Romanov.
— Starkov!
— Domnule?
— Renunță la reprogramarea prin satelit. E inutil acum.
— Am înțeles. Dar aș dori să continuăm să redimensionăm
parametrii.
— Bine.
Îl găsi pe Romanov la un joc de șah cu Habsburg.
148

— Ce spui, Brezin? Nu citesc pe chipul tău un răspuns care
să- mi convină.
— Nici nu e, domnule. Din păcate, limita de timp rămasă
a fost insuficientă. Dar încă lucrăm.
— E în regulă. Sunt convins că ați făcut tot ce a depins de
voi.
Tehnicianul șef bulbucă ochii.
— E așa?
— Da, domnule, se poticni, încurcat, inginerul șef. A fost
o turnură nefastă din păcate…
— Fatalistă, îl ajută Habsburg.
Brezin aprobă din cap.
— Vreo dispoziție, domnule?
— Ajută- l pe Starkov cu orice e necesar. Rămâi la dispozi –
ția lui.
— Pardon?
— Starkov, noul tehnician șef de echipă. A sunat acum un
minut. A remediat Bunicul.
Mesagerul păli. Oxigenul din încăpere deveni neîndestulă –
tor.
— Dar… Când a reușit?
— Probabil în timp ce tu urcai etajele. Nu asta e important.
— Am înțeles, domnule. Care sunt prerogativele mele?
— Preiei rolul lui Starkov. Faceți rocada. N. Romanov făcu
o pauză. Nu te îngrijora, Brezin, remunerația e aceeași.
— Pot să mă întorc în laborator?
— Bineînțeles. Încă ceva. Anunță- l tu pe Starkov, te rog.
Harta îi indica faptul că Hôtel des Gouverneurs era situat
undeva între Place Émilie Gamelin și Place Dupuis. Destul de
îndepărtat de zona în care se găsea, Square Dorchester. Metroul
circula cu o frecvență galopantă, terminalele și punctele de in –
formații erau la fel de des întâlnite precum coșurile de gunoi,
astfel încât nimic nu era lăsat la voia întâmplării.
149

Era o afluență consistentă chiar dacă pentru majoritatea era
ora cinei. Își servi unul din ziarele de plan local din tonetele gra –
tuite orânduite la intrarea pe peron. Constată că temperatura se
menținea destul de ridicată, în contrast cu amenințarea frigului
din exterior.
Alesese transportul în comun o dată pentru că îi era mai
comod să ajungă în apropiere decât conducând într- un oraș ne –
cunoscut, fapt care i- ar fi afectat atenția distributivă, dar și pen –
tru că în cazul în care presupunerea se confirma, împrejurimile
erau monitorizate riguros. Pietonal, s- ar fi comportat mai bine
în această situație.
Coborî la Berri- Uqam. În afara camerelor de supraveghere
nu remarcă nimic deosebit. Urcă scările rulante, aglomerându- se
în mulțime.
Aerul stradal era mistuitor de rece. Studiase traseul așa că
putea să- și păstreze un ritm continuu, care să nu trădeze. Peisajul
era luminat, de un alb sclipitor acolo unde spațiile verzi luau locul
trotuarelor. Hotelul se contură imediat, înalt, semeț, destul de
puțin sociabil. În fața intrării un careu de beton care nici măcar
nu ținea loc de parcare. O alee împărțea un sector de patru- cinci
sute de metri pătrați împodobit cu pomișori. Destul de sărăcăcios.
Câțiva trecători și foarte puțini martori. Un singur echipaj de po –
liție pe colțul de unde se traversa către autogara de vizavi.
Păși fără spor, adulmecând peisajul hibernal. Tocmai prin
prisma faptului că ținutul se comporta precum un tablou cu na –
tură moartă, orice fărâmă de mișcare producea o reactivitate
aparte. Pe măsură ce se apropia constată că mai exista o străduță
între porțiunea de beton legată de zona verde, ce se constituia
în părculețul Émilie Gamelin. Coincidență sau nu, drumeagul
era în lucru, o echipă de muncitori lucrând să excaveze o spăr –
tură. Păreau a ști ce fac.
Colț în colț cu hotelul îi apăru un local în sistem fast- food.
Era și timpul să ia o gustare. Pe ușă, un afiș ce recomanda la –
sagna ca meniul zilei. Ceru o porție și o bere și se așeză la geam.
150

Admiră structura hotelului. Numără cam douăzeci și două
de etaje. Nouă ferestre pe etaj. Greu ar fi înghițit povestea con –
form căreia nu putea face rezervări. Mai mult, echipa de exca –
vație executa săpături la câțiva metri de poarta de acces.
— Comanda dumneavoastră!
— A, e gata? Mulțumesc.
— Salata e din partea casei pentru că ați ales meniul zilei.
Separatio mulțumi, neomițând bacșișul. O densitate cam
mare de mulțumiri în ultimele ore. Neoanele localului răspân –
deau luminozitate așa încât nu- și putea permite priviri fățișe.
Mai ales că era singurul client.
Înghiți cu poftă. Încercă o senzație plăcută, un gust care îi
readuse în memorie junk- foodurile de la care nu se dădea în lă –
turi în adolescență. Sorbi o gură de bere. Rece, cristalină, îi ră –
cori simțurile. Nu putea zăbovi foarte mult, așa că mâncă
molcom, conștientizând fiecare îmbucătură cu aceeași acuitate
cu care scruta împrejurimile. Șeful echipei de muncitori vorbea
la o stație. Doi dintre ei se așezaseră la mică distanță, pe o bor –
dură supraînălțată ce îngrădea un răzor acoperit cu zăpadă. Pe
marginea gropii rămăseseră alți trei în timp ce excavatoristul
părea că picotește în scaunul său.
Hotărî să încerce un drum la recepție. Părăsi localul, înfun –
dându- și șapca pe cap. Parcurse cei treizeci de metri cu deter –
minarea unui om care știe încotro se îndreaptă. Trecu pe lângă
groapă aruncând o privire curioasă, ca și cum n- ar fi înțeles ros –
tul. Ar fi dorit să prindă ceva din conversația lucrătorilor, dar
aceștia nu- și spuseră nimic, învrednicindu- l cu răutăcioase cău –
tături. Păreau a spune: vezi- ți de treabă . Îi depăși, conștient că
dacă s- ar fi întors ar fi descoperit toți ochii ațintiți spre el.
Ușile glisante se desfăcură, dezvăluind un interior înalt, ae –
risit, luminat difuz, garnisit cu fotolii și canapele. Recepția era
în stânga intrării. Un bărbat și o femeie îi acompaniară pașii,
din spatele paravanului. Remarcă un anunț postat pe tejgheaua
de marmură: „Nu operăm cazări”.
151

— Bună seara.
— ‘Nă seara. Camere?
— Nu, din păcate, schiță femeia cu amărăciunea imposibi –
lității de a- i oferi un răspuns pozitiv.
— O singură cameră aș dori. Cât costă?
— Nu vă putem oferi.
— Cum vine asta? Pe ce motiv? Sunteți ditamai hotelul.
Imposibil să nu aveți o cameră liberă. Dacă nu aveți single, iau
dublă.
— Problema n- ar fi de găsirea unui loc, dar după cum ve –
deți, afară se lucrează la remedierea unei conducte. Alimentarea
cu apă caldă sau rece e compromisă. Conducerea a dispus să nu
onorăm cazări până la remedierea situației.
— Ah… Și cu cei cazați deja ce faceți?
— Ne descurcăm… gesticulă femeia cu o mână prin aer.
Avem o rezervă proprie care va fi gestionată cu grijă.
— Am înțeles. Se răsuci, deznădăjduit, răscolind cu privi –
rile stabilimentul. Problema era că am coborât în apropiere, în
autogară și erați cei mai apropiați. Nu- mi prea surâde să bat stră –
zile pe vremea asta.
— Ne pare rău. Încercați două străzi mai jos, veți găsi cu
siguranță.
Se îndreptă plouat spre ieșire. Muncitorii trădau lehamite.
— Nu fac cazări, le aruncă din mers. Conductele astea…
Arătă înspre ei cu ușoară zeflemea.
Coti pe Sainte- Catherine, apoi încă o dată stânga pe Rue
Saint- André, dând ocol careului. Ieși în Boulevard de Mai s –
soneuve Est cu gândul la societatea din holul hotelului, așezată
pe canapele, mânuind calculatoare portabile sau degustând bău –
turi. Doi bărbați tunși periuță, încinși într- o conversație, în costume
închise, destul de suple. O tânără până în treizeci de ani, lângă
un adolescent cu o tabletă PC în brațe. Două cupluri povestind
diverse. Dacă îi adăuga și pe cei doi bărbați sorbind cafele la
colțul dinspre Sainte-Catherine și pe cel care plimba un ciobănesc
152

în Parcul Émilie Gamelin, era un mic batalion defensiv. Plus o
dubă neagră parcată pe bulevard cu un șofer dormitând înăuntru.
Trebuia să- și recupereze mașina. Se îndreptă spre stația de
metrou. Simptomele de frig dădeau să se estompeze, cu fiecare
pas adrenalina înlocuia inerția. Ajunse în intersecție la două se –
cunde după ce verdele se transformă în roșu. Se rezemă de stâl –
pul iluminator. Trotuarul era pustiu, nici refugiul pentru
autobuze nu arăta altfel. Îndesă mâinile în adâncul buzunarelor,
strângând pumnii. Extremitățile rămăseseră neprotejate, lăsase
mânușile în mașină.
Culoarea semaforului se modifică. Călcă în ritm alert, asi –
gurându- se cu coada ochiului. Din față se apropia un SUV
negru, semnalizând dreapta. Îl urmări cum reduce viteza, încer –
când să- l ocolească pe măsură ce se apropia de trotuar. Se uită
instinctiv către șofer. Pentru un moment privirile se intersectară.
Pentru un moment, fiecare citi în privirea celuilalt o invazie de
tresărire, uluială, o declanșare a rețelei cognitive în cursa cu me –
moria. Când amintirile se suprapuseră, deciziile se luară în frac –
țiuni de secundă. Pietonul continuă traversarea, șoferul depăși
trecerea de pietoni. După care viră brusc dreapta, oprind. Se uită
după trecător, dar acesta dispăruse în terminalul care cobora la
metrou. Coborî urgent, apelând pe cineva în căști.
— Winter, atenție sporită. Mobilizează echipele. Dublează
paza pe acoperiș. Posibil să se petreacă ceva.
— Înțeles, șefu’. Te așteptăm?
— Nu acum. Am un suspect. Te caut eu.
Alergă spre terminal. Nici țipenie de om pe primul interval
de scări. Se deplasă în viteză, din două în două trepte, aproape
lovind un bărbat apărut din semiîntunericul bolții. Portarma îl
jena la mișcarea brațului, pantofii nu făceau priză cu podeaua
alunecoasă, rece, umedă. Platforma în care era amplasată casa
de bilete îl încetini brusc. Erau două sensuri de continuare a dru –
mului și probabil singurul pasager fără o astfel de decizie. De
pe marginea platformei se vedeau porțiuni ale celor două pe –
153

roane de dedesubt. Numără cam două duzini de călători. Nică –
ieri însă bărbatul de pe trecerea de pietoni. Dar nu putea fi con –
vins dacă nu verifica.
Sări peste aparatul de validare a cartelei intrând sub inci –
dența celor doi paznici din apropiere. Legitimația scoasă
dintr- un buzunar fu de natură să- i liniștească și aplană din fașă
conflictul. Dar timpul consumat fu nerecuperabil. Un tren po –
posise la un peron, reuși doar să- l urmărească pierzându- se în
negura tunelului. Pe celălalt peron erau doar inși banali, la fel
de șterși precum tavanul incintei.
Urcă un nivel. În partea opusă ghișeului de bilete era por –
talul pe sub care se făcea trecerea în latura comercială a subte –
ranului. Se găseau destule cafenele, restaurante, magazine
deschise încă. Făcu patru- cinci pași, dar încrengătura era mult
prea evazivă.
— Winter, comunică. Ce e la suprafață?
— Nimic, șefu’, liniște deplină.
— Rămâneți în alertă. Sosesc și eu imediat.
Aprinse o țigară. Simțea nevoia unei refulări. Tutunul nu- i
afecta câtuși de puțin abilitățile atletice.
Se petrecuse în Polonia. Forul pentru care lucra intercep –
tase o scurgere de informații, foarte probabil „plantată”. Fusese
însărcinat să verifice veridicitatea datelor. Era vorba de contro –
larea domiciliului unui demnitar presupus a juca rol dublu. La
fața locului ajunsese al doilea, fiind cât pe- aci să cadă victima
forțelor de securitate care fuseseră avertizate între timp. Se con –
statase ulterior că informația cu pricina fusese oferită spre lici –
tație de către un jucător provenit din spațiul sovietic. Fusese
nevoie de câteva luni pentru a încerca să compenseze cu o con –
tralovitură pierderile financiare reprezentând acontul. Reușise
printr- un terț să stabilească un contact cu cei care le jucaseră
festa. Îl înhățaseră pe omul de legătură urmând a negocia un
preț de eliberare. Niciodată n- a înțeles cum izbutise să scape
dintr- o cămașă de forță, într- un camion securizat, vegheat de
154

trei agenți plus alți doi într- o limuzină. Îi găsise pe doi dintre ei
legați unul de celălalt spate în spate cu mânecile cămășii. Al
treilea fusese oferit monedă de schimb celor din mașină în locul
vehiculului. Modul în care fusese anihilată echipa sa constituise
cea mai mare umilință, pentru care plătise cu postul. Omul care
făcuse toate astea era identic cu cel pe care- l urmărise acum.
Se reorganiză, gândind ce are de făcut în continuare. Sigur,
ar fi fost prea mare coincidența ca fugarul să se afle în zonă total
întâmplător. Dar șansele de a găsi în acest furnicar un combatant
antrenat special erau inexistente. Se mai uită în stânga, dreapta,
pe măsură ce ieșea la exterior, dar toate erau la locul lor. Inclusiv
vehiculul, parcat la limita bunului simț. Apăsă comutatorul te –
lecomenzii, deschizând ușile și pornind motorul. Rezistențele
din scaun se încinseră concomitent, trecerea de la rece la călduț
gratinându- l cu fiori suculenți.
Între parbriz și lamela ștergătorului zăcea un bilețel. Un
post- it . Ieși din habitaclu, intrigat.
Destul de rigid Montrealul în februarie. O să- mi planific
următoarea excursie în timpul verilor indiene. Salutări de la un
turist. Nu- mi purta pică.
Se descurcase facil. Întorsese geaca pe cealaltă față, renun –
țase la șapcă în favoarea unui fes și se alăturase unei tinere, îm –
biind- o să participe ca spectator la o filmare cu camera ascunsă,
într- un magazin vestimentar, contra unui premiu constând într- o
gentuță de piele. Îl surprinsese pe urmăritor din ușa raionului
cum coboară spre stația de metrou. Se scuzase domnișoarei pre –
textând că mai are nevoie de un figurant și urcase treptele spre
ieșire. Avusese suficient timp să ordoneze câteva idei pe o notiță
pe care s- o lase ca amintire în geam.
— Coordonatele proiecției cad pe țintă?
— Confirmat.
155

— Deschid pavilionul și activez ultimul segment. Operez
comanda de supraînălțare.
— Inițiere supravegheată de modulul selector. Controllerul
a preluat sarcinile.
— Tastez și ultima parolă. Din momentul ăsta, sistemul e
ireversibil.
— În regulă. Pornim numărătoarea inversă.
Un sunet fin, ca un foșnet de vânt presără învelișul struc –
turii. Transmițătorul emise la capacitate maximă, bombardând
văzduhul cu formidabil de puternice unde radio. Fluxul dură câ –
teva zeci de secunde, apoi liniștea își continuă amplificarea fo –
biilor nocturne.
Recuperase mașina și era pregătit să ia legătura cu Centrul
pe canalul securizat. Trebuia să transmită ceea ce din teorie se
transformase în certitudine. Hotărî să nu ia legătura cu Mediu –
mul înainte de a i se trasa o sarcină dinspre sediu, ar fi riscat să
nască un conflict de idei.
Fusese un debut încărcat de noapte și se anunța și mai și.
Dacă s- ar fi declanșat „spectacolul”, devenea infinit mai grea o
misiune de supraveghere sau combatere a intereselor Elitei. Ac –
cidental, îl întâlnise pe unul din protectori, dacă nu cel mai im –
portant. Iar adversarul era cu atât mai periculos cu cât fusese
lovit în orgoliu nu o dată. Pe lângă faptul că și pentru acesta,
surpriza întâlnirii îl alertase în mod vădit.
Un șfichiuit străbătu spațiul la o distanță kilometrică, dar
suficient de aproape să împăneze aerul cu incandescența dogorii
Big- bang- ului. Ca și când un fulger al zeilor ar fi fost aruncat
din Olimp. Preț de o clipă, cât o iluzie fantasmagorică, după
care eterul își refăcu structura moleculară.
În Hummerul negru, bărbatul în costum cenușiu încercă în
zadar să apeleze pe numitul Gordon.
156

27
Maryland
O entitate diformă, spinoasă, desprinsă din nălucirile pes –
carilor, o fugărea hohotind dement. Solul mâlos îi măcina unul
câte unul puținii sorți de supraviețuire. Incantații demonice o
aruncaseră pradă pe tărâmul vântoaselor. Se împiedică, de parcă
alergatul în gol n- ar fi fost suficient, țipă, dar glasul se contor –
sionă într- o muțenie febrilă. Izbi aerul cu puterea deznădăjdui –
tului, însă hidoșenia era mult prea versată. Rânji cu dinți de
alien , o împinse, instaurând teroarea în sufletul osânditei. Se
entuziasmă privind cum se diluează în zbateri letargice, picu –
rând bale peste creștetul roșcat, pregătind lovitura mortală.
Două chelicere o înlănțuiră cu nesaț. Imaginea postumă sur –
prinse cangea uriașă coborând în picaj ucigător.
Se ridică în capul oaselor. Transpirația granulată se prelinse
în picături în josul frunții. În odaie pâlpâia o veioză slabă, por –
tocalie. Nu era nimeni.
Un cablu timid pompa aer proaspăt în nări. Se sperie și îl
smulse, căutând alte eventuale corpuri străine. Găsi ceva ca o
membrană lipită cu scai pe mâna stângă și conectată la un stativ
mobil. O perfuzie! Se scutură de un frison inopinat ca și cum ar
fi fost atacată alergic. Un alt cordon o conecta la un aparat de mo –
nitorizare. Uitătura îi căzu pe degetele mâinilor. Aveau o nuanță
ușor vineție iar strânsoarea pumnului nu părea foarte fermă.
Dorea să meargă, să se dezbare de apăsările prezentului.
Făcu doi pași către ușă aninată de stativ, doi pași grei ca roțile
calului troian. Moleșeala o cuprinse. Dădu să se adune, închi –
zând ochii și respirând rar, matematic. Energiile fură insigni –
fiante pentru o luptă așa complexă. Se sprijini de cadrul patului,
lăsându- se moale pe saltea. Monitorul începu să țiuie.
— De ce v- ați ridicat? răsună un glas culpabilizator.
— Unde mă aflu? Nu- și recunoscu vocea. Inegală, confuză.
157

— Așezați- vă la loc. Două brațe sănătoase o întinseră. V- ați
și deconectat!
— Sunt într- un spital?
— Un spital, da, răspunse asistenta, de data asta pe un ton
ponderat. Nu e cazul să încercați deplasarea deocamdată.
Sarah își șterse fruntea cu podul palmei.
— Mă simt cam slăbită, dar cred că pot circula. Vreau să
ies puțin la aer.
— Mai târziu, îi zâmbi tânăra în alb, reatașându- i tubul.
— Spuneți- mi măcar unde mă aflu. Ce s- a întâmplat cu
prietenii mei? O fulgerare o străpunse până în tălpile amorțite.
Darren! Ce face Darren?
— Bărbatul blond care a fost adus odată cu dumneavoas –
tră? A fost scos de la incubație și mutat într- o rezervă.
— Trăiește, da? Pronunță cu teama condamnatului la moarte.
— E teafăr, da. Încercați să vă refaceți forțele.
— Și Lara?
— Într- un salon alăturat. Se odihnește.
Apăsarea ghilotinei pieri în neant.
— Nu mi- ați spus unde suntem.
— Western Maryland Medical Center.
— Unde e asta?
— Hagerstown. Acum relaxați- vă.
Deschise ochii timorată, de parcă ar fi trebuit să intre în
viață având nevoie de aprobări. Un tremur scurt, o ezitare, apoi
lumina o îmboldi să iasă la liman.
Conturul unui chip atent, maleabil, se prefigură mai întâi
ca o formă fără fond, apoi prinse culoare și dinamism. Tonul
sonor păru că vine din altă lume și totuși se manifestă natural,
omenesc, curat.
— Cum vă simțiți, domnișoară Jensen?
Lara trecu peste sensibilitatea scăzută pe care o resimțea în
membre.
158

— Aș spune vorbă mare dacă aș declara că mă simt în pu –
tere. Nu cred că pot miza pe propriile picioare.
— V- am supus tratamentului intravenos cu fluide calde ast –
fel că temperatura corpului dumneavoastră a urcat spre 36 de
grade. Veți mai rămâne o perioadă sub infuzia de oxigen, dar
estimez ca în foarte scurt timp să fiți capabilă să vă deplasați.
— Nici degetele nu cred că sunt sută la sută funcționale.
— Paresteziile la nivelul mâinilor sunt o consecință a fap –
tului că ați stat expusă destul de mult la o temperatură extrem
de scăzută. E extraordinar că reacțiile organismului dumnea –
voastră au fost coerente și au înlăturat riscurile ce ar fi derivat
din efectul hipotermic.
— Ce fac prietenii mei? întrebă înăbușită.
— Se regenerează. Domnișoara Cartwright a avut tempera –
tura corporală aproape de un nivel îngrijorător, dar acum e bine.
— Și Darren?
— Domnul Fletcher… Ne- a dat ceva bătăi de cap. Pe lângă
șocul termic a suferit o plagă la nivel pectoral. Un glonț i- a stră –
puns corpul ieșind sub omoplat. A fost norocos. Perforația a fost
curată, n- a pierdut sânge astfel că acum este stabilizat și conștient.
— Un glonț… repetă Lara privind în gol.
— Dacă vă simțiți în stare pentru câteva minute să purtați
un dialog, există un vizitator la ușă. Dar numai dacă dumnea –
voastră considerați.
Încuviință.
Doctorul deschise ușa, schițând un îndemn. Andrew Dur –
ham se ivi în pragul ușii.
— Bună, domnișoară Jensen.
Trebuise să bată cu pumnul în masă pentru a reține în mâi –
nile sale păstrarea cazului. Și cu un apel la un prieten situat câ –
teva trepte mai sus, care să- i înlesnească aprobarea dorinței
exprese. Sosise imediat ce se anunțaseră numele victimelor de
159

pe autostrada 70. Așteptase o zi și o noapte pe coridoare, până
ce primise acceptul medicului curant.
Îi adresase puține întrebări tinerei, neliniștit fiind de victima
împușcată. De fapt ăsta era motivul pentru care se deplasase.
Nu- i mirosea a întâmplare. Flerul, experiența convergeau către
altceva.
Răspunsurile îl sideraseră și nu prea. Atacatorul fără iden –
titate îi urmărise pe cei trei la o așa mare distanță de Lanham.
Povestea avea o intrigă adâncă și nelămurită.
Formă numărul locotenentului.
— Monroe.
— Dă suspectul în urmărire națională. Transmite tuturor
departamentelor semnalmentele.
— Am notat, căpitane. Pot întreba, ai luat pe loc hotărârea
asta?
— Monroe, ițele sunt tot mai încovrigate. Individul i- a su –
pravegheat și lovit într- un loc mai puțin circulat.
— Același individ?
— Da. Tinerii au trecut printr- o încercare grea. Va trebui
să le oferim protecție. Rămân aici până vor fi externați apoi
revin cu ei.
— În regulă, căpitane. Mă ocup de tot. Aveți grijă.
Închise. Scoase dintr- un buzunar cartea de vizită a șerifului
local.
— Domnul Murdock? Căpitan în Poliție Andrew Durham.
Ne- am întâlnit la spitalul local. Accidentul celor trei tineri.
— Ah, da, răspunse un glas buhăit. Cum decurge starea
evolutivă?
— Sunt pe un făgaș bun. Doctorul prognozează o externare
într- o zi, două. Mai puțin persoana împușcată. Am o dorință. De
fapt o necesitate. Am motive să afirm că atentatorul i- a urmărit
cu un motiv. Doresc cooperarea dumneavoastră în a asigura se –
curitatea pentru intervalul în care vor rămâne spitalizați.
— Domnule…
160

— Durham.
— Domnule Durham, nu contest inițiativa pe care o aveți,
știți bine însă că nu pot dispune așa ceva în lipsa unui act oficial.
— Se face. În mai puțin de jumătate de oră îl aveți pe birou.
Dar am nevoie să oferiți protecția imediat.
O ezitare.
— Câți oameni soliciți?
— Date fiind gravitatea situației și modul în care sunt sa –
loanele dispuse, ar fi necesari trei oameni.
— Dacă așa credeți… În regulă, vă trimit trei oameni acum.
Desmond Albright urmărise știrile dimineții în maniera
obișnuită, fără prea mult aplomb, din inerție. Era sătul să audă
aceleași materiale despre capturile piraților somalezi, criza din
Libia, bugetele Microsoft ori Apple sau cine știe ce mișcări pro –
testante. Se spăla pe dinți când, trecând prin fața televizorului,
i se perindă o știre din Montreal, localitate cu rezonanță aparte
prin prisma tangenței pe care o avea cu metropola. Materialul
fu scurt, precizându- se că unui castel vechi de pe una din insu –
lele adiacente i se prăbușise o aripă, existând câteva pierderi de
vieți omenești. Nu se prezentaseră imagini.
Plecase la lucru cu tragerea de inimă a soldatului din primul
rând de infanterie. Carosabilul era înghețat bocnă, dar limpede.
Pe acest drum era mai probabil să întâlnească elani decât vehi –
cule în trafic.
Un bubuit de tobe îl avertiză că sună telefonul personal. Îl
extrase cu greutate. Numărul nu- i era cunoscut. După o scurtă
șovăială apăsă tasta cu verde.
— Desmond Albright?
— Cine întreabă?
— Numele nu e important. Să spunem că sunt un ofertant
de informații. Ceva ce v- ar putea interesa.
Auzise despre astfel de gambleri mărunți care jucau la ca –
cealma, urmărind să stoarcă nițeluși bani. Avusese de a face în
161

decursul timpului cu diverși trepăduși din ăștia, pretinzând că
pot contribui cu diverse oportunități la îmbogățirea științelor
exacte. Astea se întâmplau însă pe telefonul de serviciu, al cărui
număr avea circulație mai fluentă și o arie de răspândire bogată.
— Presupun că aș întreba în van de unde ai numărul acesta.
— Presupunerea este justă și nici n- ar face obiectul discu –
ției. Timpul e scurt, informațiile mult prea scumpe, prețul lor
pe piață în continuă creștere.
— M- ai ales să particip la o licitație?
— Lista e lungă, domnule Albright, și dumneavoastră sun –
teți printre primii contactați.
— Ca reprezentant al cui? Cunoașteți desigur că institutele
nu dispun de fonduri pentru astfel de „sponsorizări”. Și nici nu
încurajează politicile subterane prin care se încearcă punerea
sub presiune.
— Ca reprezentant nu al Institutului din Fairbanks, fără în –
doială. Știți la ce mă refer. Departamentul Apărării are cu sigu –
ranță resurse financiare suficiente.
Albright fu prins nepregătit.
— Nimeni din câte cunosc nu e dispus a intra în jocuri șan –
tajiste ieftine.
— O, dar nu e niciun șantaj. V- am spus, sunt un ofertant.
Consultând piața, am găsit de cuviință în a oferi spre vânzare
informația în primul rând poporului american.
— Ați spus poporului…
— Într- adevăr. Cine reprezintă și protejează mai bine po –
porul decât guvernul prin ministerele și departamentele sale?
— Eu nu reprezint vocea guvernului.
— Mă tem că ruleta v- a desemnat pe dumneavoastră pentru
acest rol. Sigur, puteți refuza. Veți accepta însă postura de a nu
lua parte ca factor decisiv la posibilitatea păstrării sorților în
propriile mâini?
— Spui vorbe cam mari…
162

— Nu încerc să vă conving. Dar realitatea actuală trebuie
prezentată în cel mai natural și lucid mod.
— Cam când s- ar încheia expozeul? se adresă Albright sas –
tisit.
— În orice moment, domnule, dacă sunteți convins că ați
analizat corect. Nu e nicio problemă în a sista convorbirea.
— Cred că ar fi cazul. Ca și curiozitate, despre ce informa –
ție ar fi vorba?
— V- aș fi dezvăluit cu plăcere dacă ați fi acceptat ideea
unei întâlniri.
— Am înțeles. O zi bună!
—Geofizică. Unde radio.
Albright tresări ca atins de un pește electric. Erau două ală –
turări care îi dădeau dureri de cap. Ar fi închis, dar nu era sigur
de luarea unei decizii.
— Vă simt încă acolo. N- ați închis, domnule Albright.
V- am captat atenția?
— Numai pentru că ați pronunțat numele unui domeniu în
care activez, nu. N- ați spus nimic demn de luat în seamă.
— Dacă doriți să acceptați o întrevedere, spuneți- o acum
sau n- o mai faceți deloc. A fost suficientă discuția pentru a o
mai tergiversa.
— Aș solicita un timp de gândire.
— Timpul de gândire vi se va acorda numai după ce vă veți
da acceptul. Socotind că nu sunteți interesat, voi închide acum.
— Nu închide! Accept. O discuție, nimic mai mult. Nu în –
seamnă că- mi dau acordul în a accepta oferta.
— Mi se pare corect. Ne vom întâlni în Anchorage mâine
în jurul prânzului. Vă sun eu.
Dormise, mâncase, butonase telecomanda. Ba i- ar fi venit
și să fluiere dacă n- ar fi fost apăsarea din piept. Bandajul era
solid, chiar dacă nu cum își imaginase, amintindu- și filmele des –
pre Războiul de Independență sau cel de Secesiune. Izbutise să
163

se miște ușor într- o latură, convins că perseverența e mama reu –
șitei.
Dincolo de geam se înfiripase un cer senin, cu toate astea,
dezghețul era departe. S- ar fi ridicat să stea la fereastră, ju –
cându- se pe sticla înghețată la colțuri. „N- are o termoizolație
foarte bună”, gândi înviorat.
Deschiderea ușii îl surprinse. Nu se pretau normele codului
manierelor elegante, aici regulile erau combătute prin atotpu –
ternicia care învăluia personalul medical. Rezidentul care îl su –
praveghease pe tot parcursul internării îl extazie comunicându- i
că are vizitatori.
— Bună, supraviețuitorule, te întremezi văzând cu ochii, îl
abordă Sarah.
— He he, sunt cei care credeam eu că sunt! Poftiți în ade –
menitorul meu ținut.
Fetele purtau halate, ceea ce însemna că erau încă paciente.
Arătau tonifiate, cu puțin machiaj și fard ar fi susținut o ședință
foto de toată frumusețea.
— Ce fac salvatoarele mele? N- au de gând să plece acasă?
— Cine spunea că mâncarea din spital nu poate fi pe gustul
pacienților? Încă nu ținem morțiș să semnăm fișele de exter –
nare.
— Arătați mai bine ca mine. Probabil.
— În mod cert. Doar suntem femei, râse Sarah bine-dis –
pusă. Dar nici tu nu ești rău.
— L- am întrebat pe medic dacă poate să- ți facă transferul
la spitalul din Lanham, dar a negat. Se pare că procedura cea
mai la locul ei e să ieși pe picioarele tale de aici.
— Și să călătoresc cu trenul, se amuză Darren.
— Nu. Plecăm toți. Te așteptăm să ieși.
— Hm… S- ar putea să rămânem fără loc de muncă. Vor
zice că ne- am făcut destul de cap. Mă rog, glumesc, dar… cre –
deți că ne vor păsui atât? Mai ales pe voi, care v- ați refăcut.
164

— Da. L- am rugat pe Durham să transmită consiliului di –
rector că suntem sub tratament spitalicesc. L- au asigurat că nu
se pune problema urgentării prezenței noastre și ne urează în –
sănătoșire grabnică.
— Pe Durham? De unde până unde?
— Ne- am trezit cu el în salon. Și eu și Sarah. A apărut cum
a aflat despre noi. E din cale- afară de îngrijorat.
— V- a chestionat?
— Cât de mult a putut în timpul permis de medic.
— Dar ce bănuiește? De fapt, ce a fost mai mult decât un
jaf?
Femeile se priviră în tăcere. Darren le urmărea intrigat.
— M- am răscolit și eu. Dar ce putea fi altceva decât un ghi –
nion nenorocit, din cele care aparțin ghetoului?
— N- a fost un jaf, Darren, își luă inima în dinți Lara. A fost
premeditat.
— De cine?
— Ucigașul lui Milner.
— Ceee? Ce treabă are ucigașul profesorului cu noi? La
sute de mile de casă. E absurd! Durham a născocit- o?
— Lara l- a văzut.
Tânărul era stupefiat.
— Ți- a spus ție asta? Lara, e adevărat?
Un balans fin al capului pe verticală îi dădu confirmarea.
— Nu înțeleg nimic. De ce ar vrea să ne omoare cineva?
Liniștea catedralei invadă preț de un moment.
— Nu vorbește nimeni, să spargă tensiunea asta? continuă
bărbatul.
— Pentru că nu avem a spune nimic, îndrăzni Sarah.
— Ar fi ceva… cred că am aflat ce caută, rosti Lara cu gân –
durile răvășite în zare. E vorba de un fișier.
— Cum adică un fișier?
— Ce fel de fișier? Întrebările se suprapuseră cu repezi –
ciune.
165

— Ceva legat de munca profesorului. Lara trase aer în piept
și coborî vocea. Lucrurile stau în felul următor: când am fost la
locuința profesorului pentru a strânge recuzita didactică, intrusul
care m- a lovit probabil căuta acest fișier. După ce mi- am revenit
am încercat să leg câte ceva din cele petrecute și m- am gândit
să desfac și să duc la mine hard diskul profesorului, chiar dacă
nu fusesem abilitată pentru asta. Conducerea avea nevoie de ac –
ceptul familiei, astfel că îmi trasase sarcina de a contabiliza doar
materialele scrise.
— Ce ai găsit pe hard? se avântă Sarah.
— Ce crezi că se va întâmpla când vor găsi că piesa lipsește
din computer? fu curios Darren.
— Am reatașat hardul dimineața următoare. Am transferat
datele pe un hard disk extern și am mai făcut un back- up pe un
stick de memorie. Dacă am găsit ceva… nu știu încă. Are multe
fișiere și toate parolate.
— Hm… Să fie vorba de proiecte secrete, spionaj indus –
trial?
— Ce știam despre profesorul Milner? În afară de faptul că
era un foarte organizat îndrumător științific, că avea niște di –
plome de cercetare la activ, mai nimic. Nu sunt suficiente date
pentru a face vreo afirmație.
— Dar pot fi un punct de plecare…
— Și acum ce facem, investigații pe cont propriu? Sarah
arăta încurcată. Dialogul în trei susura mocnit.
— Lara, dacă am fost urmăriți până aici înseamnă că și do –
miciliul tău a fost percheziționat, cugetă Darren. Dacă ar fi găsit
ce căuta, n- ar mai fi fost pe urmele noastre. Ar fi fost cu putință?
După incident n- ai părăsit casa.
— Până la funeralii, adăugă Sarah.
— Bingo! Dacă alipim piesele, ar suna așa: ți- a suprave –
gheat domiciliul, bănuind că ai fi putut intra în posesia datelor.
N- a mai dorit să riște vreun eveniment, prin urmare a așteptat
să părăsești locul, ceea ce s- a întâmplat în momentul înmormân –
166

tării. Ți- a scotocit casa, negăsind nimic, a sosit la ceremonie,
decis să te urmărească îndeaproape. Cum noi am plecat direct
în excursie, a fost nevoit să se ia după noi, având timp să pre –
mediteze planul.
— Să nu- l fi observat în oglinzi atâtea sute de mile? se în –
trebă cea care condusese.
— Cum nu bănuiai nimic, n- ai stat cu ochii în patru la tra –
ficul desfășurat în spatele tău. În plus, individul e suficient de
inteligent și abil.
Lara găsi o mâncărime într- un punct pe ceafă.
— De ce m- ar fi bănuit pe mine? N- avea de unde să viseze
că am plecat cu hard diskul.
— Decât dacă s- ar fi întors după plecarea ta. Poate că a
făcut- o. S- a oprit în apropiere și a așteptat să pleci. Tu n- ai anun –
țat poliția de la domiciliul profesorului.
— Nu, se gândi aceasta. M- am dus ulterior la sediu, poves –
tind întâmplarea. Abia atunci Durham a dispus pentru sigilarea
locuinței.
— În cazul ăsta, cum ai putut repune piesa la loc? vru Sarah
să afle.
— Păi… Agentul mă cunoștea, știa despre cine e vorba, nu
mi- a ridicat nicio opreliște. Am putut intra singură în birou.
— Puzzle- ul ar fi complet dacă ne- ai spune unde sunt com –
ponentele pe care ai copiat datele. Cât de în siguranță sunt?
— Stickul s- a dus… Îl aveam în geantă. L- a găsit.
— Și hardul extern?
— Acasă. Pus bine.
— Cât de bine să fie pus încât să nu dea de el? Sigur a scor –
monit casa de sus până jos.
Colțurile buzelor Larei săltară încrezător.
— Credeți- mă că nu poate fi găsit. De fapt, avem dovada,
din moment ce s- a luat pe urmele noastre.
167

— Just… Nu- mi picase fisa. Darren se răsuci, icnind. Atunci
cel mai indicat ar fi să nu stați după mine și să purcedeți înapoi
acasă.
— Ce rost ar mai avea să ne grăbim. Am scăpat de el, a ob –
ținut ce dorea.
— Nu și dacă ar afla că martorii au supraviețuit, cugetă Sarah.
Câteva secunde niciunul nu spuse nimic.
— Nu cred că ar fi făcut un scop din a scăpa de noi, se
aventură Lara în ipoteze. Sper să fie așa. Mai ales că Durham a
cerut protecție pentru noi aici. Cu siguranță vor mișuna polițiștii
pe lângă noi și acasă.
— Minunat, răbufni Sarah.
— Că veni vorba de Durham, i- ai povestit toate astea?
— Nu…
— Ai de gând să ascunzi?
— Nu știu… Nu știu ce sper să aflăm în nenorocitele ălea
de documente.
Darren o cercetă cu luare- aminte.
— Lara, omul a venit aici pentru noi. Mă rog, pentru an –
cheta lui, dar și pentru noi. Dacă evităm să etalăm toate amă –
nuntele acum, s- ar putea să fim nevoiți să i le relatăm după ce
deschidem cutia Pandorei. Nu ne va fi foarte comod dacă ne
aruncăm în vâltoarea asta pe cont propriu.
— Nu hotărâsem nimic, nici să- i tăinuiesc, nici să- l infor –
mez… V oiam să mă consult cu voi. Am avea nevoie de Steve
să spargă parolele.
— Că tot e a patra roată rulată cu sadism în angrenajul ăsta
defectuos. V otez pentru colaborare. Sarah?
— Cred că ar fi o măsură logică. Deși ne- ar putea tăia ac –
cesul la informațiile din fișier.
Cei doi o priviră fără multă simpatie.
— Constatarea e corectă. Iar lanțul de evenimente conduce
la ideea unor informații destul de prețioase. Când ucizi pentru
așa ceva, e clar că sunt bani mulți la mijloc.
168

Amortizorul ușii culisă, lăsând să intre o asistentă.
— Pacientul trebuie să se odihnească înainte de vizita doc –
torului. Și dumneavoastră la fel. Îl puteți revedea mâine.
Un ofițer se apropie de ele în timp ce se îndreptau spre sa –
loane.
— Domnul căpitan a menționat să vă transmit că e dispo –
nibil la orice oră doriți să vorbiți cu el.
— Unde e acum?
— A plecat, dar a lăsat numărul de mobil. Vreți să îi comu –
nic ceva?
— Mai târziu, hotărî Sarah. Mergem să dormim puțin.
Ofițerul înclină capul, făcând un pas înapoi. Le aruncă ui –
tături atinse de invidie. Ar fi dormit și el.
28
Autostrada G. Washington, Langley- Washington
Învățase orice pată a asfaltului, naveta asta pe care o făcea
de ani buni mai că îl determinase a crede că ar putea parcurge
distanța legat la ochi. Sigur, era o mare exagerare, dar stereotipia
ar fi putut avea și avantaje dacă prin definiție n- ar fi reprezentat
o noțiune paria.
Așteptase cu nerăbdare ca orarul de lucru să se încheie. Stă –
tuse ca pe ace întreaga zi, înțesat cu fel și fel de situații, rapoarte
și propuneri pe care trebuia să le aprobe sau nu. Gândurile nu- i
erau acolo ci la consecințele experimentului Montreal și mai
ales la celălalt plan activ, cel la care marșa pe cont propriu. Simți
cum riscă să patineze dacă se lasă furat de mult prea multe sim –
ptome de gânduri. Vremea se mai îmbunase, dar odată cu lăsa –
rea serii o burniță fină se pornise iar la nivelul solului se crease
o pojghiță periculoasă.
169

Un țiuit îl anunță de primirea unui mesaj. Se asigură de
lipsa traficului în imediata apropiere, trecu pe banda întâi și
scoase telefonul ca o cărămidă. Cifra șapte.
Căută un loc de parcare. Găsi un punct de alimentare ce îi
acoperi și nevoia umplerii rezervorului. Trimise un „nouă” și
așteptă sunetul sărăcăcios al piesei de colecție.
— Te ascult.
— Am fost sunat pe telefonul personal. Cineva îmi oferă
informații contracost. N- am putut obține de la el decât că e
vorba despre unde radio și elemente geofizice. Nu știu dacă a
blufat cunoscându- mi notorietatea, dar dacă alături cei doi ter –
meni știi ce se naște.
— HAARP.
— Tipul a avut un mod de prezentare bine pus la punct. Nu
m- a lăsat niciun moment să simt că aș putea controla situația,
m- a dirijat ca pe o mazetă. Am acceptat să îl întâlnesc mâine în
Anchorage.
— Vrei să- ți trimit o coadă? Ar fi timp.
— Nu, nu poate fi periculos. Individul ori e un speculant
ori unul uns cu toate alifiile. Discuția se va face în cazul în care
are ceva de oferit. Va cere un preț pe măsură.
— Totuși la ce te- ai gândit? Presupun că n- ai de gând să
scoatem bani din fondurile comisiilor.
— E doar un tête- à- tête premergător. Vreau să- l citesc pe
individ. Deși s- ar putea să ai dreptate și să fim nevoiți să ne miș –
căm rapid.
— Atunci urmează- mi sfatul. Ați stabilit vreo oră?
— Nu încă.
— Te va contacta omul meu.
Cerul se frânsese la mijloc, lăsând loc fasciculului să cadă
meteoric, într- o incizie laparoscopică precisă, curată. Combu –
stia instantanee devoră ceea ce întâlni în cale pe o suprafață
de aproape o mie de metri pătrați, secționând aripa sudică a
170

castelului cum nici o detonație cvasicalculată n- ar fi făcut- o
mai exact. Dogoarea fremătă câteva zeci de secunde după care
se risipi. Temelia clădirii rezistă mai bine, structura fiind afec –
tată până la jumătate de metru sub nivelul solului. Un crater
miniatural se creă pe lângă fragmentele de zid, plin cu funin –
gine, cenușă, ca după erupția vulcanică.
Persoanele care se găseau în castel se agitară cuprinse de is –
teria temerii unui atac nuclear. Agenții operativi fură primii care
se dezmeticiră încercând să izoleze perimetrul și să evalueze pier –
derile. Cei câțiva reprezentanți ai presei zornăiră camerele de fil –
mat, ca și cum întâi ar fi fost știriști și după aceea specie umană.
Telefoanele mobile deveniseră inoperabile, cartelele demagneti –
zându- se. În câteva zeci de minute zona se populă formidabil,
mașini de prim ajutor, de intervenții sau ale forțelor de ordine bi –
ciuind girofarurile. Două elicoptere polițienești și unul al trupelor
antitero survolară sectorul întreaga noapte.
În aula primăriei, consiliul municipal se întruni cu mai
marii poliției metropolitane și cei militari. Se dezbătu instaura –
rea stării de urgență la nivel urban, dar moțiunea nu fu validată
pe motivul interesului turistic imens al localității și al pierderilor
ce ar fi derivat de aici. Măsurile luate constară în filtrarea tuturor
căilor de acces, o invazie a patrulelor stradale, executate pe fon –
dul liniștirii populației prin toate mijloacele de comunicare.
Echipa Mediumului se dizolvă imediat după încheierea
operațiunii. Dispozitivul fu dezasamblat, elementele simplifi –
cate și distribuite în cele patru vehicule cu care aveau să se îm –
prăștie membrii echipei. Mișcarea fu rapidă astfel că părăsiră
Montrealul înainte ca forțele de ordine să se dezmeticească.
Bărbatul din Hummerul negru ordonă ca deținătorii frâielor
financiaro- politice mondiale instalați la Hôtel des Gouverneurs
să coboare într- un buncăr luxos, aflat sub parcarea subterană a
clădirii. Se îndreptă către Castelul Burgoyne în mare grabă, ni –
velul său de protocol permițându- i să pătrundă în spațiul cala –
mitat pentru a estima situația.
171

Separatio recuperă vehiculul și se întoarse la hotel cu trudă
întrucât arterele fură paralizate la scurt timp după eveniment.
Ar fi dorit o teleconferință cu Romanov și Habsburg, dar acest
lucru era extrem de riscant chiar dacă ar fi folosit termeni co –
dați. Îi înștiință așadar pe canalul securizat, întocmind un raport
succint, după care se întinse în pat pentru câteva ore de odihnă.
Mesajul care îi parveni din Rusia suna așa:
Deplasează- te la Toronto. Vei fi contactat de Mr. C.
Lăsă în urmă orașul în dimineața următoare, cu un tren
rapid. Devenise un globe- trotter neconvențional.
În biroul lui Romanov aparatele de aer condiționat și odo –
rizantele lucrau din greu pentru a împrăștia norii de tabac. Aerul
de sobrietate și rafinament al încăperii pierdea teren în fața ela –
nului prin care izul de tavernă încerca să- și facă loc.
— A fost o lovitură în van! Nu m- aș fi așteptat ca atâtea
dispozitive de pază să mascheze o întrunire a oamenilor de
mâna a doua. Parcă am fi lovit un azil de bătrâni.
Austriacul nu- l mai urmărea cum se agită, cum se calmează
pentru câteva momente pentru a răbufni din nou nemulțumit.
Se obișnuise cu stilul tumultuos al rusului care nu tolera jumă –
tăți de măsură, nu putea privi jumătatea plină a paharului.
— Spionajul nu e punctul nostru forte. Ne- am bazat pe in –
formații ale unor terți. Partea bună sunt faptul că Bunicul prinde
contur și se comportă tot mai eficient și că avem echipe de teren
extrem de operative.
— Da, le putem trece la categoria plusuri. Dar minusul pe
care l- am acontat a fost suficient în a da greș într- o manieră de
amator. Ar fi trebuit să- l angajăm pe Separatio mai devreme.
— Nu le putea face pe toate. Ar rămâne celebra întâlnire
de la Davos, din vară. Chiar dacă măsurile de securitate vor fi
extraordinare, avem oportunitatea de a folosi varianta de origine
a Bunicului, cu putere de ardere mult peste hibridul folosit
acum.
172

N. Romanov întoarse privirea spre J. Habsburg.
— De când ne cunoaștem nu te- am văzut niciodată pierdut
cu firea. Ai o caracteristică aparte, cred că provine din glacialul
psihic germanic.
— Ce- ar fi fost dacă ne- am fi învolburat amândoi? O pro –
babilitate sporită în luarea de hotărâri pripite. Cu toate că nu ești
omul care să se lase controlat de furie. De ce nu i l- ai dat pe
Medium lui Clarke în locul lui Separatio?
— A pretextat că are nevoie de puțin geniu și nu de un tip
exersat.
— Trebuia să vină și cu o explicație mai pertinentă. Mi- a
părut destul de evaziv. Nu- l putem folosi pe Separatio ca un fac –
totum.
— A fost cam ambiguu. Contextul nu- i permitea. Avem sta –
bilit un nou contact după ce va ieși din Agenție.
J. Habsburg citi dintr- un listing.
— S- au anunțat oficial pierderile. Cinci persoane, trei in –
vitați, un om din personal și unul ce asigura paza. Cei trei invi –
tați erau un european, un asiatic și unul canadian.
— Americanii răsuflă ușurați dacă n- au pierderi. Ar fi fost
loviți în orgoliu până și de prietenii lor canadieni.
— Ce- or să mai primească palme din partea chinezilor
într- un timp nu foarte îndelungat. În subteran relațiile mocnesc
precum magma.
— Continentul galben ar putea fi continentul roșu prin
prisma expansiunii comuniste. Dacă n- am avea separatiștii
noștri pe care să- i îmblânzim, am risca să rămânem și în partea
sud- estică unici disidenți.
— Rusia nu e dușmanul nimănui, dacă ceri părerea unui
vestic. Doar că e un partener incomod din cauza personalității
pe care o are ca stat și ca mare putere. Tocmai politica asta em –
fatică dobândită din generație în generație i- a afectat mersul în
pas cu cerințele globale.
173

— Conducătorii noștri au dorit întotdeauna ce e mai bun
pentru poporul lor…
— Chiar dacă prețul a fost îngrădirea într- un fel de enclavă
față de restul națiunilor. Relațiile politice interstatale s- au des –
fășurat poticnit deși în același timp parteneriatele economice
umpleau vistieria.
N. Romanov cercetă nostalgic harta Rusiei atârnând între
două peisaje ale lui Alekseev.
— Denotă un miraj coloristic aparte, schimbă subiectul
austriacul, văzându- l cufundat cu privirea în gol. Straniu, lipsit
de vivacitate și totuși viu.
— Mama Rusie?
— Și ea, dacă vrei. Mă refeream la expunerile care o înca –
drează.
— A, marele Fedor Alekseev? Peisagist extraordinar, școlit
la Sankt Petersburg. A zugrăvit cadre sau monumente din di –
verse orașe rusești cu o elocvență fascinantă. Țarul Paul l- a so –
licitat pentru o serie de picturi înfățișând Moscova. Tabloul cu
Piața Roșie și Catedrala Sfântul Vasile îmi încrețește pielea ori
de câte ori l- aș privi.
J. Habsburg acceptă cu o mișcare a capului. În sinea lui se
întrebă dacă rusul îl descoperise pe Josef Feid 7.
29
Hagerstown, Maryland
— Domnișoară Jensen, ce naiba se întâmplă aici?
Nu se scuză pentru modul neortodox prin care o abordă.
Era hotărât să schimbe datele problemei și nu se mai putea purta
delicat.
174 7Josef Feid – strălucit pictor peisagist austriac din sec. XIX.

Larei, intensitatea aproape vehementă a întrebării o făcu să- și
amintească faptul că nu era un binefăcător, cum îl percepuse în
primele ore de când se găsea lângă ei, ci un apărător al legii.
— Ce vreți să spuneți?
— Că se întâmplă ceva dincolo de posibilitățile mele de cu –
noaștere. Iar dumneavoastră aveți un avantaj din punctul acesta
de vedere. Ceea ce caută asasinul e ceva ce- i aparținea profeso –
rului. Sau considera că- i aparține sieși. Sau poate îi aparținea.
Îndreptându- și atenția către voi, speră sau are indicii că ați putea
avea acel ceva. Fiind în contact cu defunctul Milner. Dacă îmi
ascundeți voit, obstrucționați justiția. Știți lucrul ăsta. Dacă îmi
ascundeți involuntar, faceți un exercițiu de memorie și hai să
reașezăm puzzle- ul.
— Îmi dați, vă rog, un pahar cu apă?
Căpitanul se subordonă.
Pe tot parcursul expunerii Larei, Durham păstră aceeași
mină aspră, neîntrerupând- o. Abia după ce conchise, își îndreptă
spatele, descrucișându- și brațele.
— Ce e de făcut? întrebă femeia. Îl mai așteptăm pe Darren?
— Da, răspunse ofițerul, reieșit din acumularea de gânduri.
Mă voi comporta ca un amator, dar nu e cazul să urgentăm ple –
carea. Pericolul mare a trecut. V oi vorbi cu Monroe să suprave –
gheze casa, pentru orice eventualitate.
— Și fișierul? Dacă sunt mai multe și toate parolate…
Aveți pe cineva care să se ocupe?
— Nu prea. V oi trimite piesa la expertiză și decodare, în
Washington.
— Noi ne gândisem la Steve. Inginerul nostru IT, v- am po –
vestit de el.
— Nu sunt sigur că e o idee bună.
— De ce? Pentru că ați continua nota amatoare? E varianta
cea mai la îndemână.
175

— Și asta. Dar în principal pentru că nu știm peste ce vom
da în acel fișier. E foarte posibil să fie lucruri care să nu trebu –
iască să ajungă pe domeniul public.
— În cazul ăsta nici noi nu vom avea acces la ele…
— Cam așa ceva, răspunse Durham cu blândețe.
Lara își reprimă o afuriseală.
— Îmi reproșezi ceva, domnișoară Jensen?
— Dacă păstrați tonul oficial, n- ar trebui să o fac. Dacă e
să vorbim de fair- play, atunci să știți că ar trebui să ne aveți în
echipă. Pentru capitolele care ne- au marcat și din care am ieșit
pe forțele noastre. Și pentru nebunia noastră.
Durham nu se abținu să nu zâmbească.
— Ești convinsă, în subiectivismul dumitale, că îți revine
o parte din drepturi. Ca și când poliția n- ar avea altceva de făcut
decât să ofere burse de participare tuturor celor care contribuie
cu un amănunt sau altul la scăderea ratei infracționale.
— N- am spus că dorim să îngroșăm rândurile forțelor de
ordine.
— Atunci?
— Am vrea să știm ce conține fișierul. Atât. Glonțul lui
Darren, leșinul lui Sarah, loviturile primite de mine. Sau ce i
s- a întâmplat lui Steve. Toți am avut de suferit așa că aveți obli –
gația morală de a ne face cunoscut conținutul datelor.
Buzele căpitanului se închegară într- o formă tacită de apro –
bare.
— Cred că ai fi convins și un comitet de jurați. Deși te- ai
folosit de un mic șantaj etic. Atenție însă și te rog să le transmiți
și colegilor: un singur cuvânt dacă răsuflă, veți deveni parteneri
de arest.
— N- o să fie cazul, domnule căpitan, grăi Lara mulțumită.
Dacă tot ne- am pus de acord, veți accepta ca Steve să se ocupe
de partea de decriptare?
Durham ridică umerii, neputincios. Tânăra asta era al naibii
de persuasivă. Și avea niște ochi ce percutau kevlarul.
176

*
Fusese o singură dată în Toronto, între două avioane, nu
putea spune că pășise meleagul. De fapt, întregul continent îl
călcase doar în interiorul aeroporturilor sau hotelurilor, schim –
bând curse aviatice. Presimțea că nici de data asta nu se putea
relaxa cum și- ar fi dorit, dar poate prindea și ceva răgaz pentru
vizitat.
Domnul C. îi trimisese un mesaj prin care îl invita să se lo –
gheze pe un site interactiv de jocuri, recomandându- i un joc care
avea și posibilitatea activării ferestrei de chat. Îi lăsă numele de
utilizator, comunicându- i ora la care să se înregimenteze.
Spongeseek era o versiune adaptată a ceea ce în liceu juca
pe caietele de matematică, într- un caroiaj de forma tablei de șah,
dar cu mai multe linii și coloane în care încovriga vapoare sau
avioane într- un mod cât mai complex cu putință, în vederea as –
cunderii, camuflării lor pentru ca adversarul să nu poată să le
localizeze și țintească.
Își creă un cont și se distră puțin contra unui partener pe
care îl alese din lista celor conectați. Îl alese prin prisma nume –
lui pe care îl purta: monstrul_marin . Primul meci îl pierdu, ur –
mătorul îl câștigă la mustață, după care, familiarizându- se cu
tactica iterativă a adversarului, îl învinse fără drept de apel de
încă trei ori, până când oponentul se retrase.
Verifică ora. Se apropia momentul contactului cu domnul
C. Răsfoi lista de utilizatori logați. Figura și Colosseum , pe pa –
gina a doua. Îi trimise invitația. Dincolo de clicul mouse- ului,
taifasul se purtă cam așa:
Theseus: Avion la pământ !
Colosseum: Dezbin și cuceresc ! Baftă!
T: Baftă!
C: Ai un joc ofensiv.
T: Prefer să acționez decât să parez. Vrei să ataci?
C: Deocamdată studiez. Prin ochii tăi. Prin mișcările tale.
177

T: Ca și cum ai vrea să- mi furi aptitudinile.
C: Aș vrea să le împrumut.
T: Aptitudinile? Sau serviciile?
C: Observ că te pricepi să- ți camuflezi flota. Urma o poți
lua tot atât de bine?
T: Nu obișnuiesc să dau probe. Ți- am distrus portavionul.
C: Încă stau bine. Mi- ar prinde bine o tehnică de suprave –
ghere precum a ta.
T: Nu dispui de așa ceva?
C: Câteodată e de preferat să mergi pe mâna celor care au
notorietate.
T: Trebuie să calculez riscurile. Bineînțeles, asigurarea lor
e pe măsură. Prețul celebrității.
C: Ești în continuă mișcare. Dar cred că ți- am descoperit
un submarin.
T: M- ai atins. Nu joci rău. Mă voi deplasa. Există coordo –
nate?
C: Există, dar necesită o înșiruire prea mare de cifre. Al pa –
trușnouălea ținut adoptat este locul în care vei ancora . Dacă
flota rezistă presiunii. Cred că ți- am mai identificat o navă.
T: Nu, ai lovit- o pe aceeași. Dar uite conturul cuirasatului
tău. Un singur clic și…
C: Lovitură mortală. Nu cauzezi deloc digestie. Nu te expui
prea mult! Rămâi în umbră.
T: Înțeleg. Pot să citesc mot a mot?
C: Doar când flerul îți spune acest lucru. Până acum nu te- a
trădat în privința strategiei mele.
T: Va trebui să strângi rămășițele. Am impresia că ți- am
scos din uz și flotila aviatică staționată.
C: Sper să- mi acorzi revanșa cu proxima ocazie. Poate
chiar mâine, după ceai?
T: Negreșit.
178

30
Anchorage, Alaska
Principalul oraș al statului Alaska, cu patruzeci de procente
din populația totală a statului, aproximativ trei sute de mii de lo –
cuitori, Anchorage s- a refăcut complet după îngrozitorul cutremur
din 1964, cu o magnitudine de 9 grade Richter, în urma căruia
s- au produs pagube de peste trei sute de milioane de dolari. Însă
după descoperirea zăcămintelor petrolifere, în 1968, orașul a cu –
noscut un important boom economic. În prezent, prin Aeroportul
Internațional Ted Stevens, Anchorage deține al cincilea aeroport
mondial în ce privește densitatea mărfurilor de mare tonaj, după
Hong- Kong, Memphis, Shanghai, Seoul.
La mijlocul zilei, Grădina Botanică Alaska era mai pustie
ca miezul deșertului saharian. Înghețată bocnă, acoperită de
albul omătului, nu oferea niciun peisaj captivant afară de cel hi –
bernal, atât de omniprezent locuitorilor.
Grădina de iarnă se găsea în imediata apropiere a centrului
vizitatorilor, un domeniu interior, închis, rezervat plantelor de
seră. Albright sosise cu aproape douăzeci de minute mai de –
vreme, nerăbdător, intrigat. Își purtase pașii pe aleile labirintice,
dar nu remarcase mare lucru. Era curios dacă personajul avea
să fie singur sau dacă, așteptându- se ca el să nu respecte înțele –
gerea, să aibă și alți companioni. Nici măcar coada pe care i- o
promisese Clarke nu- l contactase.
Pașii săi măturară zăpada înghețată. Cu toate astea, climatul
nu era înfiorător de rece pe cât părea prin prisma latitudinii, in –
fluența oceanului ameliora simțitor temperatura. Aproximă cam
douăzeci și cinci de grade Fahrenheit. Se hotărâse să intre în
spațiul destinat serelor, curios dacă asta presupunea un plus pe
lângă cei cinci dolari plătiți la intrare, când printre pâlcurile de
arbuști se iți silueta unui ins înalt, îmbrăcat complet în negru.
179

Se focalizară îndelung pe măsură ce distanța se reducea, fără
pic de amabilitate.
— Sunteți punctual, domnule Albright.
— Nu mi se pare un loc oportun pentru a prezenta planuri
de afaceri, atacă invitatul.
— Cer scuze dacă sunteți nevoit să tremurați. Nu- mi plac
spațiile închise. Mă amețesc, conferă o notă tabagică insidioasă
și precară.
— Te- ai lăudat cu niște amănunte bine plătibile…
— Desigur. Ca să intru în subiect, sunt legate de efectele
pe care poate dezvolta sistemul HAARP pe a cărui platformă
vă desfășurați activitatea. Nu mai reprezintă un secret pentru ni –
meni ceea ce se ascunde în spatele activității de cercetare oficial
declarate a programului.
— Domnule, te înșeli căzând în păcatul opozanților care
văd în orice element inedit, de calibru, o posibilitate de uneltire.
Astea sunt armele uzurpatorilor și demagogilor în încercarea de
acaparare a estradei politice.
— Nu am venit aici pentru a rodi stări polemice, domnule
Albright. Credeți- mă că știu destule operațiuni subterane…
— Cum ar fi? îl întrerupse Desmond.
— Nu sunt la un interviu aici și n- aș vrea să divagăm. Dar
dacă tot suntem la fața locului, pot exemplifica ușor: dezastrul
din șaișpatru.
— Poftim?
— Cataclismul din Anchorage. Geneza lui n- a fost de na –
tură geologică. De fapt a fost, în măsura în care seismul a fost
provocat de alți factori care au perturbat configurația scoarței
terestre. Mișcarea tectonică a fost pricinuită de o eroare de cal –
cul a structurii care a bombardat atmosfera cu unde radio, în ve –
derea testării modificărilor microclimatice. Dispozitivul care se
ocupa de acest gen de activități era o formă primară a guvernării
HAARP actuale.
180

— V orbești prostii, domnule, ripostă oficialul Institutului
din Fairbanks. Istoria muncii de cercetare asupra ionosferei e
mult mai recentă și nu are astfel de efecte care țin de domeniul
științifico- fantastic.
— Regret, dar e purul adevăr. Perioada Războiului Rece a
fost înțesată cu tehnici care au revoluționat total cunoștințele
acelor ani. Posibilitatea de a influența clima, de a o deregla, a
devenit o virtute în rândul armelor neconvenționale folosite de
cele două puteri încă de la sfârșitul anilor cincizeci. Repet, An –
chorage a fost parțial distrus ca o consecință a experimentelor
microclimatice desfășurate de națiunea noastră. V- am stârnit in –
teresul, domnule Albright?
Acesta evită să răspundă. Nu avea la cunoștință astfel de
noțiuni, dar activa într- un domeniu în care nimic nu- i mai părea
imposibil de imaginat sau realizat. Se întreba ce rol joacă acest
personaj obscur a cărui prezentare îl îngheța mai mult decât
gerul de februarie.
— Continuu să cred că blufezi. E ușor de imaginat scenarii.
Până acum nu mi- ai oferit nimic concret.
— Ceea ce am de oferit, domnule Albright, este o îmbu –
nătățire aproape dublă a energiei de radiofrecvență degajate
de sistem. Știm prea bine că de ani de zile încercați să elaborați
o schemă de calcul care să elimine fluctuațiile ce imprimă dis –
persia energiei rezultate din proiecția undelor.
— Nu e adevărat! Directorul nu se mai putu stăpâni. Nu
fluctuațiile sunt de vină. Viteza grupului de unde e cea care își
pierde forța de propagare la pătrunderea în mezosferă, în prin –
cipal cauzată de influențele radiațiilor cosmice de cea mai înaltă
frecvență.
Individul în negru avu un hiatus scurt.
— Prin afirmația făcută nu negați faptul că sfera de activi –
tate a antenei HAARP depășește planul afișat oficial.
— Domnule, ce dorești? Ai reportofon, ai microfoane?
Sunt sătul de tentativele de compromitere.
181

Desmond Albright simțea cum asudă în timp real. Încerca
să- și stăpânească emoțiile cu fiecare por băltind pe șira spină –
rii.
— Doresc un transfer bancar. Suma e însemnată, nu neg, dar
nu puteți spune că n- are balta pește. Tranzacția o completez prin
oferirea unor calculații menite să aducă un plus de eficiență pro –
iectului de monitorizare a ionosferei, rânji laconic interlocutorul.
Directorul se dădu bătut.
— Bineînțeles că îmi trebuie un interval de timp. Și mai
presus de asta, o confirmare a spuselor. Trebuie să văd cu ochii
mei că cele ce- mi spui funcționează.
— Firește. Nici nu putea fi vorba altfel. Însoțiți- mă la ma –
șină. Nu vă temeți, continuă, văzându- l ezitând, nu e nicio cursă,
voi accesa un computer.
Ajunsese în timp util în Anchorage, domnul C. îl informase
asupra locației. Nu- i oferise date despre „iepurele” pe care urma
să- l aibă în vizor, erau suficiente câteva detalii aluzive care să- l
facă să înțeleagă despre cine e vorba. Apoi fusese simplu să și- l
întipărească, ajutându- se de o fotografie descărcată de pe site- ul
Institutului de Geofizică din Fairbanks.
Trecuse puțin de ora douăsprezece, exact cum planificase
pentru a evita o întâlnire neprogramată cu cei pe care- i avea în
focalizator. În parcarea grădinii botanice nu erau mai mult de
zece mașini. Aliniate ca la startul unei întreceri. Fu atent la nu –
merele de înmatriculare ale acestora. Toate erau locale. Mătură
cu privirea cadrul, căutând potențiale locuri de supraveghere în
cazul în care licitatorul ar fi fost dublat. Ar fi fost atâtea în care
un amator s- ar fi ascuns. Nu putea ști ce fel de persoană era
acesta. Putea fi novice sau profesionist.
În partea stângă cum privea parcarea, după un pâlc de co –
paci, se găsea o benzinărie. Cam douăzeci de metri era distanța
prin pădurice. Suficientă pentru a păstra intrarea sub observație.
Exista și alee asfaltată, dar trebuia să se întoarcă la drumul prin –
182

cipal. O tăie printre arbori în mers ritmat. Geaca având sloganul
Protejați și Conservați Viața Sălbatică o procurase de la un ma –
gazin de profil plus abțibildul lipit la un tip care aplica impri –
meuri. Șapca o apăsase pe urechi cu simț de răspundere. Ultima
perioadă îl purtase numai prin locuri cu aspre climate, ceea ce
însemna că trebuia să- și aleagă cu mare grijă vestimentația pen –
tru a- și păstra mobilitatea.
Pe drum îi veni o idee mai bună și schimbă direcția pieziș,
examinând vegetația arboricolă. În fond, la asta făcea reclamă.
Merse în arc de cerc, menținându- se într- un unghi care să- i per –
mită să observe tot ce se petrecea în parcare. Bocancii ușori și
flexibili erau etanși, se încheiau pe gleznă, sub pantalonul de
trening.
Aruncă în gură o pastilă de gumă. Era un obicei de care nu
se dezbăra. În adolescență, atunci când întrebările existențiale
erau felurite și din abundență, își pusese întrebarea care era pro –
ducătorul cu cele mai mari vânzări, Coca- Cola sau Wrigley’s.
Dădea a se face că acoperă cu zăpadă tulpinile exfoliate ale unui
arbust când o nouă scrutare îi scoase în vizor un cadru dinamic,
două persoane ieșiră pe poarta grădinii botanice. Recunoscu
într- una din ele pe bărbatul din fotografie. Dar cealaltă…
S- ar fi frecat la ochi și s- ar fi ciupit. Zeul înghețului și zeul
uimirii îl transformară în sloi. Rămase nemișcat ca într- un ta –
blou hibernal cu natură moartă. Ca și când s- ar fi trezit în cușca
felinelor mari la zoo.
Câteva secunde cu dimensiuni biblice. Apoi reintrarea în
hiperspațiu. Reuși să se desprindă din imobilitatea subită, in –
spirând ritmul normal al epicului. Cei doi inși pășiră într- un ve –
hicul pe care îl deschise inițiatorul întâlnirii. Rămase pe loc
acordând o atenție deosebită împrejurului. Primise răspunsul
privitor la categoria din care face parte străinul.
Trecu mai bine de un sfert de oră, părea că s- ar fi pus țara
la cale. Nu își mai permitea rotația în jurul parcării, dacă intra
în aria distributivă a insului de la volan totul ar fi fost compro –
183

mis. Se păstră printre arbuștii pe care îi desțelenea ca pentru în –
grijirile de primăvară. Într- un târziu ușa din dreapta fu împinsă
în exterior și oficialul din Fairbanks coborî. Mașina aprinse lu –
minile și se îndepărtă spre șoseaua principală. Omul rămase pe
loc, cercetând împrejurul în căutarea a ceva ce numai el și su –
praveghetorul său știau. Nu află nimic, își potrivi o pereche de
mânuși de piele și părăsi locația la pas. Separatio se menținu un
interval de timp în pădurice după care se îndreptă spre stația de
alimentare. Intriga devenea tot mai indisolubilă.
31
Lanham
Darren avusese dreptate. Găsi locuința ca după un război
atomic. Doar pereții nu fuseseră mișcați din loc. Îi venea să urle,
să înjure, să plângă, dar simți mâna lui Durham apăsându- i umă –
rul și- și reprimă slăbiciunile. Sarah era în spate, buimacă, ne –
știind dacă să rămână în pragul ușii sau nu.
— Mă tem că n- am unde să vă așez, bâigui Lara regăsită.
Căpitanul de poliție nu spuse nimic. Păși adunând câteva
cărți și așezându- le pe un raft al mobilierului. Apoi admiră te –
levizorul așezat pe o măsuță, încă intact. Avea aspect decrepit,
lat, cu tub catodic.
— Pare funcțional. Permiți?
Scoase din buzunarul pantalonului un briceag multifunc –
țional și îi extinse un vârf de șurubelniță în stea cu care porni să
deschidă capacul de protecție. Sarah privea consternată.
— Ce faceți? Hei! Nu cumva..?
Nu- i răspunse nimeni. Lara aștepta împietrită. Durham se
împotmoli, rotind în gol. Începu să transpire.
— E stricat șurubelul. Pot să trag?
Gazda încuviință.
184

Plasticul păcăni și cedă. O bucată de câteva degete rămase
prinsă pe cadru. Distrugătorul vârî o mână, ridicând un obiect.
Argintiu, de mărimea palmei.
— Care va să zică te pricepi la ascunzișuri.
Tânăra zâmbi larg, poate cel mai fericit zâmbet pe anul în
curs.
— Bravo, Lara! chiui Sarah entuziasmată.
Se lăsă moale pe canapeaua chinuită sub hainele aruncate
vraiște.
— Acum pot să- l sun pe Steve?
N. Romanov ațipise învălmășit de fel și fel de gânduri. De
o bucată de vreme visa numai explozii nucleare și fenomene
apocaliptice. Nu- și amintea când avusese ultimul somn liniștit.
Poate dacă ar fi încercat ceva excese bahice, dar era destul de
rezistent la astfel de teste. Așa că luase o pastilă de somn și se
refugiase în dormitor, lăsându- l pe J. Habsburg la vizionarea
partidei decisive pentru titlul mondial din 1990 dintre marii
maeștri Karpov și Kasparov.
Niciodată nu întâmpinase trăiri mai contorsionate ca acum.
Un prezent îmbibat cu nesiguranță, pe care și- l alesese singur.
Dar la fel de mult percepea vehemența cu care trebuia să trateze
lipsa de clemență acordată adversarilor. Urmașii uzurpatorilor
care contribuiseră în mod hotărâtor la dispariția unei dinastii de
trei secole trebuiau să trăiască evanescența.
Beeperul strident vocaliză extatic încăperea. Se ridică alert,
în capul oaselor. Apăsă comutatorul.
— Domnule, sunteți chemat de domnul H.
Închise. Bănuia că- l va paște o migrenă. În câteva minute
apăru în fața austriacului, destul de ciufut.
— Nu e grav, R, îl liniști acesta. Dar important. A transmis
Separatio.
— Ce spune?
— Ia de citește.
185

Se așeză la consolă, cu J. Habsburg în picioare în stânga sa.
— Ai spune că nebănuite sunt căile.
— Sau că e ceva putred în Danemarca. Ițele se încurcă rău.
— Dorește să rămână pe firul poveștii chiar și dacă nu i- o
cere Clarke și își exprimă dorința ca noi să fim în asentimentul
său. Bineînțeles! Dacă insul pe care l- a ținut sub observație e
unul și același cu cel întâlnit la facultatea aceea, coincidența e
semnificativă.
— Și bafta că îl avem pe Separatio în imediata apropiere,
pe măsură. Problema e cu atât mai complicată cu cât în ecuație
intră autoritatea ce controlează frâiele programului HAARP
american.
— Clarke nu ne- a zis nimic! Rusul aprinse un trabuc. Crezi
că știe mai mult decât arată?
— Hm… Dacă stăm și ne gândim ar trebui să aibă destul
de multe la cunoștință. Până acum nu ne- a dat motive să fim
suspicioși. Dar am putea să- i adresăm întrebarea. De altfel, dacă
avea intenția să se ferească de noi nu îl solicita pe Separatio.
N. Romanov se ridică de la pupitru.
— Corect. Păcat că Separatio nu știe despre ce e vorba, a
îndeplinit un rol de siguranță doar. Fie va afla el, fie vom afla
de la american.
— Sau am putea analiza ambele piste. Vedem și dacă se su –
prapun detaliile.
Rusul îl privi admirativ.
— Prietene, limpezimea rațiunii nu ți- e afectată de orele
nocturne. Te cinstesc cu o perțovka!
— Garry și Anatoli mi- au ținut mecanismul în priză. Să le
aducem un prinos.
Lui Desmond Albright viitorul nu- i păruse niciodată mai
palpabil ca acum. Mai palpabil cu cincisprezece milioane de do –
lari. O nimica toată pentru departament, dar bineînțeles că
acesta n- ar fi plătit în ruptul capului. Albright știa asta, după
186

cum probabil știa și ofertantul. Și atunci, putea exista o dezle –
gare a rebusului?
Acesta era un vânzător, se convinsese din primele clipe ale
etapei de prezentare. Dar simularea era veridică iar sistemul,
chiar dacă teoretic, consistent și bine conturat. Se gândise dacă
ar fi putut pune la punct un astfel de mecanism iar răspunsul fu
negativ. Realizatorul făurise un material care evidenția efectele,
lăsând premisele într- o ambiguitate clară. De altfel soluția nu
era munca în ideea că pe fondul ei vor apărea rezultatele, ci scli –
pirea. De sclipirea geniului ducea lipsă, oameni pregătiți se gă –
seau cu duiumul.
Se lupta să găsească veriga lipsă. Îl înștiințase pe Clarke
iar acesta îi promisese că se gândește la o cale de a deturna niște
fonduri.
Sau putea să renunțe și să revină la ale sale. Numai că ni –
ciodată nu se mulțumise cu puțin. Cu gândul de a nu ști ce se
ascunde în spatele unei uși închise. Un laitmotiv care îl ghidase
cu succes. Sorbea un ceai cu lămâie într- o cafenea. Mirajul spa –
țiului destinat nefumătorilor spera a- i desfunda sinapsele ca pen –
tru un scurtcircuit favorabil. Peisajul aducea mai mult cu
country- ul, doar trofeele lipseau. Creierul procesa, dar pe o frec –
vență neprielnică. Rememoră o suită de filme de acțiune în care
eroii hotărau pe cont propriu. Se înverșună, pe principiul per –
sistenței picăturii erodând, măcinând…
Hm… Un mugur îmboboci pe un fundament copilăresc,
lipsit de suport tehnico- tactic. Sau poate era sclipirea de care
avea atâta nevoie? Îi trebuia o confirmare. Mai mult, îi trebuia
susținere. Expedie un „șapte”, revăzând eșichierul de joc.
Trecu aproape o oră până la audiția telefonică. Erupse gu –
tural ideile principale, accentuând:
— Pune- mă în contact cu omul tău!
Clarke evită un răspuns prompt, rezumându- se la a compila
în tăcere.
— Nu știu cât de fructuoasă e ideea.
187

— Nu se așteaptă la asta. Cel puțin nu înainte de a ne auzi
pentru răspunsul final.
— Nici măcar nu ne- am gândit să- i plantăm un „gândac”
pe mașină. Cum dăm de el?
— Nu mai era nevoie. Știu la ce hotel stă. A menționat la
un moment dat.
— A menționat? Sau a lăsat să scape? Numai un amator ar
fi făcut asta. În ce context a folosit?
— Ceva de genul: timpul nu e un aliat în situația actuală,
șederea la Ramada expiră mâine, de fapt voi părăsi Alaska, așa
că obține un răspuns.
— Mda… Poate fi o scăpare sau o capcană în care să picăm
ca guguștiucii.
— Capcană în ce scop? Ce poate obține? Nu văd niciun
motiv pentru care m- ar momi știind că sunt doar un pion.
— Lasă- mă să analizez. Dacă da, te va contacta omul meu.
Unde te- ai cazat?
— N- am făcut- o. Nu știam cât voi rămâne.
— Fă- o. Oricum trebuie să îl revezi mâine, nu?
Clarke rămase sub pătură, cu veioza aprinsă. Probabil nu
avea să recupereze în aceeași noapte orele de somn pierdute, chiar
dacă și- ar fi permis să întârzie la lucru. Simți nevoia unei băuturi
care să- l limpezească, dar barul din mobilier era prea departe.
Pironi privirea în tavan urmărind conturul umbrelor. În
fond, merita să încerce. Avea cel mai potrivit om.
Steve Donahue revenise la serviciu de două zile. Se simțea
destul de viguros, apetitul de gurmand renăscuse. Deși organis –
mul se restabilise, medicul îi prescrisese ceva pilule. Suspecta
că era un cod fără de care sistemul medical nu dorea să funcțio –
neze. Farmaceutica trebuia să prospere.
Se apropia finalul programului când apelul Larei îl făcu
să- și amintească faptul că n- o zărise deloc prin clădire.
— Sunt pe picioare, mulțumesc.
188

— Bună, Steve, mă bucur să te redescopăr. Și pentru că ești
în stare bună, trebuie să apelez la serviciile tale.
— Ultima oară când mi s- a cerut asta am ajuns pe un pat
de spital. Tu pe unde umbli?
— Am luat o mică vacanță. Era nevoie să mă debarasez de
cele întâmplate.
— Ah, da… Nenorocirea… Am auzit și eu, dar nu mi s- a
dat voie să particip la slujba de înmormântare. Un eveniment
groaznic… E o liniște supărătoare de când m- am întors. Nu se
mai zâmbește deloc.
— Steve, ai ceva timp liber? E necesar să ne vedem. Poți
în seara asta?
— Cred că da. Pot circula fără restricții, glumi apelatul.
Despre ce e vorba?
— V orbim când ne vedem. Acasă la Darren. Știi unde lo –
cuiește, nu?
— La Darren? Ce vrea să fie asta?
— O cină cu accente tehnice. Te așteptăm cât de repede
poți. Să- ți aduci laptopul „magic”.
— Ce e de mâncare?
— Semipreparate. N- avem niciun specialist culinar dispo –
nibil.
Se pregăti de plecare. Nu avusese multe bătăi de cap în ceea
ce privea întreținerea sistemelor de când revenise. Străbătu ne –
observat culoarele până în parcare. Vremea se înăsprea din nou.
Se bucură totuși că i se ivise o oportunitate, în loc să recurgă la
metehnele jocurilor care- i mâncau serile la domiciliu. Și nervii.
Darren locuia la două cvartale. Sosi rapid, clănțănindu- și
dinții. Caloriferul mașinii nu apucase a intra în rol. Bătu scurt.
— Bine ai venit, colegule!
Sarah îl întâmpină cu o căldură neașteptată.
— Tu? Te- ai mutat aici?
— Daaa. Am pus de- o congregație. Intră să- ți prezint mem –
brii.
189

Surpriza lui Steve crescu. Din living îl aținteau trei perechi
de ochi. Canapeaua era ocupată de gazdă, complet întinsă pe
ea, cu expresia unui pașă așteptându- și birul. Lara era în pi –
cioare lângă o măsuță, cu niște pungi de floricele de porumb.
Și mai era un bărbat. La a doua tinerețe, prezentabil, cu o cău –
tătură insistentă.
— El e căpitanul de poliție Andrew Durham, îl prezentă
Darren.
— Spune- mi Andrew, vorbi acesta, întinzându- i mâna.
După cum vei vedea, suntem destul de familiari unii cu alții.
Steve roti privirile trecându- i în revistă.
— Ce naiba se întâmplă aici? Tu de ce stai răstignit?
— Ia loc, nu te ambala, îl pofti Lara. E o poveste compli –
cată.
32
Anchorage, Hotel Ramada
Stabilimentul era înălțat pe două etaje, având forma literei
„L”. Dincolo de el se găsea Buttress Park, ce cobora într- un
găvan în care se găseau liniile ferate flancate de un pârâiaș.
Peste acestea se întindea podul care făcea legătura cu sectorul
de nord și combinatul petrochimic.
Primise instrucțiunile, își pregătea un plan tactic. Domnul
C. nu cunoștea faptul că ținta era una experimentată. Misiunea
devenea cu atât mai dificilă cu cât trebuise să renunțe la armă
în momentul îmbarcării în zborul pentru Alaska. Avea două va –
riante: fie să treacă prin zona recepției, încercând să obțină sub
o formă voalată ceva informații, fie să se insinueze în hotel și
să- și folosească tertipurile. Hotărî să decidă la fața locului.
190

Pornise o lapoviță firavă ceea ce însemna că nu avea să fie
ger deocamdată. Avea nevoie să- și mențină căldura în degete
iar mănușile subțiri din piele îi știrbeau dexteritatea.
Examină clădirea pe ambele fațete apoi zăbovi câteva mi –
nute peste drum, la adăpostul unor brăduleți. Etajul al doilea era
învăluit în beznă, probabil puținele camere ocupate fuseseră re –
partizate parterului și primului etaj. Locuri de parcare erau de o
parte și de cealaltă, pe toată lungimea. Numără șase mașini,
printre ele și cea pe care o zărise în grădina botanică.
Scările de serviciu erau înspre stradă iar intrarea principală
dincolo de careul care forma parcarea din față, pe latura de la baza
„L- ului”. Se îndreptă cu pași siguri către ieșirea de siguranță deși
erau toate șansele ca ușa să fie închisă. Săltă culisa orizontală care
juca rol de mâner exterior, dar aceasta nu se clinti.
Un bărbat cu hanorac și fes cobora scările. Schiță prin geam
un gest de ajutor. Omul apăsă mânerul iar ușa se deschise.
— Mulțumesc! E mai lesne intrarea asta la cum e orientată
clădirea. Până la recepție mai luam o porție de apă.
— Aveți noroc, îi răspunse binefăcătorul, noaptea se încuie
și cu cheia. Dar probabil nu e suficient de noapte.
— Sunteți instruit bine, ați mai uzitat drumul ăsta…
— E a treia noapte, sunt sătul deja. Dar de, interesele de
serviciu… Conferința…
— Ah, conferința. Am auzit ceva de la un coleg de palier,
la micul dejun. Un individ înalt, mai slab, poate l- ați reținut.
— Dar cum să nu, e la două camere pe etaj. A fost deosebit
de amabil, cred că se plictisea. Se plângea că nu- i plac nici
orientarea, nici priveliștea.
— E cazat pe partea din spate?
— Da, chiar în colț. Spunea că noaptea visează trenurile pe
care le aude ziua. I- am sugerat să vorbească la recepție să
schimbe camera, dar pentru o singură noapte rămasă cică nu se
mai ostenește.
191

— Corect, se amuză Separatio. Și eu le aud, dar nu pun la
suflet. La două garnituri un păhărel de coniac și nervii se rege –
nerează.
— Ahaha. Și dumneavoastră tot pe latura din spate?
— Nu chiar. În aripa cealaltă, unde e recepția. Dar se aude.
— Înseamnă că de- asta nu v- am remarcat. Mai rămâneți?
— Noaptea asta. Vă mulțumesc încă o dată pentru ajutor.
— Pentru puțin. Cu bine!
Urcă scările. Luminatorul etajului avea senzori de activare
la extremitatea holului. Revăzu în memorie imaginea laturii din
spate. Două ferestre fuseseră luminate, prima și a treia. Se po –
trivea cu spusele interlocutorului anonim.
Lucrurile merseseră fascinant de bine. Observă încuietoa –
rele. Erau pe card magnetic. Avantajul față de închiderea cu o
cheie o reprezenta manevra mai rapidă a deschiderii. Încă mai
avea CSD- ul pe care îl folosise în Lanham.
Exista un impediment. Nu putea fi atât de rapid pentru a
întrece agilitatea locatarului în a- și pregăti apărarea. Mai mult
ca sigur deținea o armă de foc. Cei câțiva metri pe care îi avea
de parcurs eliminau elementul surpriză înclinând balanța în de –
favoarea sa.
Ar fi putut construi o fumigenă artizanală pe care s- o in –
troducă sub ușă, îi trecu prin minte ideea asta, dar renunță. Ar
fi mers în cazul în care ar fi avut de a face cu un amator care
s- ar fi panicat. Cuprinse cu privirile împrejurul. Pe o măsuță
odihnea o vază cu flori. Ca și când ar fi comis un gest necugetat,
o înșfăcă și o aruncă în tocul ușii, exclamând pe un ton uimit.
Izbitura răpăi într- un plescăit înfundat, cu cioburi și apă îm –
proșcând ușa camerei 125. Sunetul contagios reverberă dincolo
de aceasta, aproape imediat intrarea deschizându- se cât să se
ițească un chip intrigat:
— Ce se petrece? V- ați lovit?
192

Înaintea privirii locatarului se împleticea un personaj pe
trei sferturi întors, cu genunchii îndoiți, strângând cu o mână
celălalt cot.
Timbrul vocii apelantului fu condiția suficientă pentru am –
prentarea individului. Piciorul stâng flexă, răsucindu- se, împin –
gându- se ca într- un bloc- start, corpul execută mișcarea de
rotație, metrul fu parcurs hipersonic. Piciorul ocupantului ca –
merei 125, proptit în ușă, zbură în lături sub forța impactului.
Corpul fu azvârlit pe sol, mâna dreaptă, cu degetul pe trăgaci,
imobilizată, arma smulsă. Membrele superioare îi fură încleștate
la spate, fără pic de gentilețe, legate cu un colier de plastic. În
jumătate de minut fragmentele de sticlă dispărură, camera se în –
chise la loc. Doar firicelele de apă ar fi putut depune mărturie.
— Rămâi jos, porunci Separatio, legându- l cu o basma la
ochi.
— Dacă încerci să mă jefuiești, nu ți- ai ales bine hotelul,
răspunse omul cu fața la podea, nepierzându- se cu firea. Ăsta
nu e un loc pentru oameni cu dare de mână.
Atacatorul nu- l băgă în seamă. Opri sonorul televizorului
pentru a percepe sunete de pe culoar. Un mini laptop era așezat
pe noptiera de la capul patului.
Verifică încăperea, de la bagajul călătorului până în debara,
sub pat, mochetă, în spatele caloriferului. Nu mai existau alte
obiecte electronice în afară de un telefon mobil. În buzunarele
treningului purtătorului nu află nimic.
— Hei! Ce dracu’ vrei să iei de- aici? Crezi că te pricopsești?
Dădu să plece când un gând îl întoarse din drum. Scoase
din celular cartela SIM și cardul de memorie și le introduse în
carâmbul bocancului.
— Aaaaaaaa! răcni omul întins pe jos. Aaaaaaaaa!
Îi înfipse țeava pistolului în spate. Activă sonorul aparatului
tv, crescând volumul. Butonă până găsi un post muzical. Un tri –
cou era aninat pe spătarul unui scaun. Îl înșfăcă, legându- i- l
193

peste gură. Vârî computerul în interiorul gecii și se îndreptă spre
ieșire.
Începutul fusese terifiant. Ceea ce aflase îl uluise, spera să
fie un gag macabru. Bandajul de pe pieptul lui Darren stătea
mărturie, din nefericire. Ascultase îngrozit, cu pielea încrețită,
cu ochii eviscerați din orbite, în imposibilitatea de a suprapune
planul dramatic peste cel natural, bonom.
Gândul unei eventuale elucidări a misterului ce condusese
la evenimentele infernale îi amplifică simpla curiozitate de a
„sparge” un fișier. Nu se putea da bătut, cu atât mai mult cu cât
era implicat direct. Colegii îi respectaseră nevoia de liniște și
se retrăseseră în bucătărie, lăsându- l alături de convalescentul
care ațipise.
— Pot fi sparte parolele? întrebase cineva la un moment
dat.
Era prea concentrat să poată răspunde. Nu se așteptase ca
profesorul Milner să folosească tehnici complexe. Folosise două
programe de decriptare, NoPrivacyIn și Downsecure, updatate
la zi. Ambele îi dăduseră același gen de mesaj:
No file encrypted
Nu înțelesese nimic. De regulă, trebuiau să parcurgă o serie
de verificări algoritmice și în cel mai rău caz să răspundă
printr- un mesaj care să ateste că fișierul nu poate fi decodat. Pri –
cepu despre ce este vorba după ce dădu un telefon unui fost
coleg de facultate care se îndeletnicea cu aplicații software la
limita legalității.
— E o criptare pe 1344 biți… parcă ar ascunde secrete mi –
litare…
Mormăiala îl făcu atent pe Durham care intră în living.
— Ce spui acolo?
— A folosit o metodă folosită în structurile armatei sau ale
organizațiilor secrete. Mă așteptam la o tehnică convențională de
criptare sau cel mult criptare asimetrică. Dar a folosit Drivecrypt.
194

— Adică?
— Dumnezeul programelor de codificare. Folosește o mul –
titudine de algoritmi de criptare și mai multe nivele de parolare.
Partea proastă e că e inexpugnabil.
— Cum așa?
— Pur și simplu fișierul parolat arată ca unul normal, nu
există nicio indicație din care să reiasă că e protejat. Am dat să
caute pe hard disk eventuale înșiruiri care să poată reprezenta
parole.
— Și?
— Sincer, m- aș mira. Ar fi prea lipsit de ingeniozitate.
Durham se îndreptă de spate, întinzându- și membrele
amorțite.
— Și fără parolă nu e nicio soluție? Cu atâtea versiuni de
decriptare?
Steve strâmbă din nas.
— N- am auzit să o fi făcut vreun hacker. Sau dacă a
făcut- o, fie a intrat imediat în sistem, fie a fost trimis în vacanță.
— Vrei să spui că…?
— Da. Nu te joci cu ei .
— Și atunci… Durham apăsă pumnii în buzunarele blugi –
lor. Trebuie să existe o cheie, nu? Atâta timp cât noi nu- l putem
deschide, nu o pot face nici ceilalți.
Inginerul IT ezită.
— Nu crezi?
— Nu neapărat. În primul rând nu știi cărei organizații apar –
ține și de ce logistică dispune. De regulă, există câte un creier în
astfel de departamente. Ar mai exista varianta de a opera pe cont
propriu și a vinde secretul, însă îmi pare mai puțin plauzibil.
— Pentru că sunt mai reduse șansele ca cineva solitar să
aibă informații despre niște calculații inedite sau ce- o vrea să
se ascundă în spatele parolelor.
Ronțăi un chips, realizând târziu că persoana de pe canapea
se odihnea. Aruncă o privire. Darren îi privea cu interes maxim.
195

— Credeți că profesorul lucra cu cineva?
— Greu de apreciat. M- am uitat peste CV- ul lui. A fost an –
gajat al Universității din 1994.
— Și înainte?
— Jumătate de an la un centru de coordonare științifică din
Des Moines. Și vreo cinci ca și coordonator de proiecte la o so –
cietate academică privată. Interesant ar fi că între Des Moines
și Lanham are o perioadă de un an jumate în care n- a activat.
— Contrar crezului său în care munca era pe primul plan,
adăugă Lara care se rezemase de arcada intrării în living.
Durham se apropie de geam, pironindu- se câteva zeci de
secunde. Părea că studiază efectele înghețului.
— Adresa de e- mail ai putea- o sparge?
— Cu ușurință.
— Încearcă. Poate coresponda cu cineva.
Nu remarcă nimic suspect pe hol. Părăsi camera între –
bându- se dacă va mai găsi intrarea de serviciu neîncuiată din
cheie sau va trebui să treacă prin dreptul recepției. „Marja de
reușită e valabilă atât timp cât nu te lași cotropit de elementele
Cutiei Pandorei.” Auzise cugetarea asta la un talk- show și, fără
să vrea, îi rămăsese întipărită.
Ar fi trebuit să- i sară în ochi lipsa de reacție a senzorilor
sistemului de iluminare. Dar semiîntunericul nu era foarte apă –
sător, dinspre parter răzbăteau câteva raze. Exact cât să- i per –
mită să evite ciocnirea cu un client care urca scările.
Pumnul în plexul solar îi dezmembră ființa în molecule. Fi –
brele nervoase comprimară suflul, convertindu- i echilibrul
într- un tangaj elocvent. Se contorsionă, lăsându- se pe un
genunchi, încercând să se adune, să activeze mecanismul de au –
toapărare. A doua lovitură nici n- o mai simți.
196

33
Camera 125
De n- ar fi cunoscut răsturnările de situație, ar fi trăit pro –
babil o senzație de agitație. În afara durerii acute pe care o în –
tâmpina în tâmpla stângă, șarjându- l la intervale scurte, își
recăpătase tonusul. O lipsă de păstrare a disciplinei distributive,
o delăsare îl costaseră libertatea, poziția. Picioarele îi fuseseră
legate la bază, la fel și mâinile după speteaza scaunului.
— Cred că și- a revenit, îl auzi pe lungan.
— Unui tip ca el nu- i ia o epocă să se regenereze. Ne- ar da
de furcă dacă n- ar fi nemișcat.
Bărbatul cu părul prins în coadă lăsă deoparte telecomanda,
răsucindu- se către prizonier.
— Turist la fel ca- n Montreal, nu?
— Da, am început să fac puțină negustorie.
— Sunt convins. Întrebarea e pentru cine.
Separatio rânji mieros.
— Știi bine că e un domeniu discret.
— Mă bucur că- mi garantezi totala necooperare. Altfel
mi- ai fi dat de bănuit. Vezi tu, stilul tău presupune acționarea
pe cont propriu. Niciodată nu ți- ai asigurat un minimum de pro –
tecție. Așa că în ce mă privește avem o noapte la dispoziție să
împărtășim opinii.
— Presupun că ți- ai făcut o tactică.
— Păi… Tortura n- ar ajuta la nimic. Chiar dacă ne- am de –
plasa într- un loc mai izolat fonic. Cred că tot vreun ser o să te
facă mai comunicativ.
Ososul gânguri sarcastic.
— Ser pentru domnul Stanislav. Mi- a luat- o înainte săptă –
mâna trecută la facultatea aia nenorocită, dându- mi planurile
peste cap. Îl fixă cu o uitătură maniacală. Credeai că mă înșeli,
domnule pseudoslovac?
197

— Cred că te înșel și acum, replică Separatio limpede. Sunt
slovac.
— Așa e, întări afirmația musculosul. Colegul nu- și re –
neagă originile. Uite un prim adevăr, domnule intervievat.
Se ridică din pat și desfăcu o cutiuță conținând o fiolă și
seringă.
— Deci, îi dăm drumul?
— Dacă tot nu mă pot opune, ați face bine să destupați ceva
din barul ăla. Cred că mă puteți trata cu o gură de tărie dacă tot
îmi va exploda capul.
Cei doi inși schimbară priviri.
— E în regulă, își dădu acceptul liderul. Ți se va acorda
cinstea de a închina un pahar. În fond, doar contractele sunt cele
care ne fac să fim inamici.
— G., sunt așa mici sticluțele astea că nu știu dacă are rost
să împărțim la trei, exclamă ososul, deschizând frigiderul. Și
oricum sunt doar două pahare.
— Va primi juma’ de pahar. Apoi petrecem.
Rupse gâtul fiolei extrăgând lichidul cu acul seringii.
— Douăzeci de mililitri sunt suficienți. Nu trebuie să- ți dai
duhul ci să poți accesa registrul amintirilor.
— Paharul, te rog. Trebuie să mă pregătesc.
Era un whisky destul de bine cotat pe piață. Păstră băutura
câteva momente în cavitatea bucală apoi îi dădu drumul pe gât
cu înghițituri mici, dese, conștientizând fiecare moment.
Înțepătura se strecură nesimțită. Nici n- o băgă în seamă, coa –
gulându- și simțurile, forțele într- o singură idee, refractară. Spirtul
trebuia să- i fie aliat. Glandele sudoripare porniră procesul de se –
creție, broboane tot mai multe îi contopiră porii. Sub cortex, me –
canismele luptau cu ritmul marche- arri ère impus de serul cu
efecte psihedelice. Imaginile atomilor ciocnindu- se în accelera –
toare de particule îl surescitară incandescente, sinusurile extrudară
alcaloizii toxici, luptând să păstreze ființa în doze conștiente. Apoi
începu să vorbească.
198

*
Întrunirea în trei de la Casa Albă, între președintele Statelor
Unite, cancelarul german și premierul britanic, ținuse prim- pla –
nul știrilor în ziua aceea. Oficial, fusese declarată o întâlnire
pregătitoare pentru marile consorții monetare, de stabilire a
unor convenționalisme financiar- bancare pentru a putea permite
o sinusoidă controlată a parității celor trei monede de largă cir –
culație, dolar, liră sterlină, euro, astfel încât în percepția consu –
matorului să nu fie distinse găurile provocate de prăbușirea al –
ternativă a celor trei în urma ultimelor crahuri și în același timp
să poată exista în permanență o opțiune viabilă pentru piața de
consum. Ceea ce niciun analist nu vedea posibil, conside –
rându- se doar o metodă de tergiversare a recesiunii globale în
lipsa unor măsuri pragmatice de stopare a acesteia. Sau a unor
dorințe, după cum existau destule glasuri care marșau pe această
ipoteză.
Neoficial, președintele invitase cele două personalități în
vederea unor discuții legate de posibilitatea punerii pe piață a
unei contraoferte menite să taie din avântul obținut de blocul
asiatic, extrem de eficient prin costurile modice, dar și prin ren –
tabilitatea nu foarte ridicată. Căci după China, alte state, precum
India, Taiwan sau Pakistan se raliaseră la politica evidențierii și
exploatării posibilităților pieței printr- o ofertă ce acapara pătu –
rile sociale modeste. Și dominante ca acoperire demografică.
Publicului nu- i mai fusese adus la cunoștință că șederea in –
vitaților era împărțită, pe lângă vizita de la Casa Albă fiind pre –
gătit și un mini- sejur la o reședință prezidențială de iarnă, deși
imixtiunea în decorul respectiv răsuflase întrucâtva în cercurile
superioare. Locația era undeva în Virginia, la sud- est de Glas –
gow, pe cursul lui James River.
Numai că intervenise divagația asta reprezentată de oferta
care- l ademenise pe Albright și parcă nu se concentrase îndea –
juns pe ceea ce urma să întreprindă. Era bine că nu depindea de
199

prezența acestuia, avusese nevoie doar de înștiințarea în privința
păstrării regularității sistemului în același regim.
Era oarecum contra timp. Excursia celor trei personalități
politice nu avea să dureze mai mult de o zi și jumătate. Asta
dacă n- ar fi întâmpinat neprevăzuturi. Deturnarea programului
se va fi realizat însă, căci nimic nu- l instiga mai mult ca dezi –
deratul blamării pentru intrarea în istorie într- un rol negativ
decât blazarea unui trai lipsit de valori.
— Deci individul ăsta care semnează vin_de_departe e cel
pe care- l căutăm? cugetă Sarah fățiș.
Restul erau corespondențe cu membri ai unor academii sau
societăți, din care nu reieșea nimic. Un singur contact făcea notă
discordantă, făcând referire la elemente legate de un proiect. De
fapt acesta părea numele de cod, întrucât niciunul dintre cei doi
corespondenți nu făcea o altă mențiune, lăsând lucrurile în
ceață.
Femeile păreau descumpănite. Convalescentul își pironise
privirile într- un punct fix din tavan. Steve molfăia rămășițele
de pe fundul unui bol. Căpitanul era doar la nivel fizic prezent,
altfel navigând prin cine știe ce straturi îndepărtate.
— Deci ne- am lămurit în privința a ceea ce căutăm. Sau nu
prea?
— Aș zice că n- am lămurit nimic.
— Are cineva idei, pornind din acest punct?
— Am putea încerca să- l atragem pe individ, rosti vocea
din canapea.
— Cum așa? Cu ce?
— Nu uita că răspunsuri de pe acest e- mail nu mai poate
primi, adăugă Lara.
Durham îl monitoriză atent.
— Sugerezi o momeală în speranța că i- am putea atrage
atenția?
— Păi… Nu văd ce am putea face.
200

— Dar individul și- a atins obiectivul. Are informația. Ori
o utilizează, ori o revinde. Sarah încerca să înțeleagă ideea. O
poate revinde codată sau nu, zic bine?
Ceilalți aprobară tacit.
— Dacă rămâne codată, beneficiarul e sus- pus sau pirat,
având mijloacele necesare decriptării. Dar dacă o decodează, ce
nevoie mai are să privească în urmă?
— Aici intervine momeala. Faptul că ați supraviețuit e no –
toriu. Dacă am posta un anunț pe forumuri, portaluri, sau, mă
rog, acolo unde trebuie, Steve se pricepe mai bine, cum că ar
mai exista ceva, am putea să- l intrigăm suficient încât să ne vi –
ziteze. Așa ai gândit, Darren?
— Ceva de genul.
Ofițerul uni palmele, împreunând degetele, cu indexurile
alipite arătând către omul întins.
— S- ar putea să fi gândit bine.
— Ar mai fi poate o cale, se abătu Lara. Steve, așa cum ai
spart e- mail- ul profesorului, n- ai putea face la fel și cu celălalt?
IT- stul negă vehement.
— Exclus. Parola de fapt n- am spart- o, adresele de e- mail
sunt la fel de securizate ca Vaticanul, mai ales dacă folosesc pro –
tocolul SSL. Doar am aflat- o, întrucât mi- a fost la îndemână
operând pe computerul pe care se loga, decriptând fișierele
SAM.
— SAM? SSL?
— Security account manager. Secure socket layer. Primul
reprezintă un fișier al sistemului de operare care stochează pa –
role, celălalt e un protocol de securitate prin care mesajele din
mailuri circulă într- un mod criptat.
— Aha… Deci nu, se dezumflă tânăra.
— Steve, se adresă Durham, hai să rodim ideea inițiată de
Darren. Va trebui să cumpărăm domenii și lăsăm o adresă de
contact și ceva etichete sau cum procedăm?
201

— Oarecum. Sau putem crea și înregistra domenii. Lăsați
asta, mai bine gândiți- vă toți cum ar trebui să sune.
— Ceva care să intrige. Să îl intrige. Și să conțină termenul
„proiect”. Cu majusculă.
Transpirase enorm, teama deshidratării fiind cel mai mare
factor de risc. Nu- și putea creiona evadarea fără capacitățile fi –
zice la potențial decent. Rezistența la aceste „seruri ale adevă –
rului” o testase o singură dată, în circuit de laborator, în sensul
că făcea parte din pregătirile inițiatoare. Își amintea că se refă –
cuse după două zile, eforturile neuro- locomotorii combinate
scoțându- l bine de tot din uz.
La fel de mistuitoare erau închegarea unui rol, a unei nara –
țiuni, pe care să le joace, să le expună din postura de cobai în
care se găsea. De două ori fusese pe punctul să clacheze. Reuși
să vomeze și să- și regleze oarecum bioritmul.
Din fericire, pentru astfel de situații excepționale, avea clă –
dită o întreagă istorie cu fapte, nume, coduri și conturi care pu –
teau fi probate. S.I.S. se mândrea cu metodele de pregătire la
finalul cărora scotea pe piață adevărați James Bond. Cyborgul
cu părul lung, Germaine, după cum și- l amintea, se lăsă antrenat
de fascinația unor tranzacții cu multe zerouri relevate din con –
fesările interogatului.
— Cum scăpăm de el? rosti fără menajamente ososul.
— Sunt convins că te- ai gândit.
— În Ship Creek?
— Ar fi o soluție comodă, numai că ăsta e jumate diavol.
Cred că e mai sigură calea ferată. E perfect că e imediat după
povârniș.
— Circulă vreun tren la ora asta?
— Crede- mă că da. Site- ul așa informează.
— Atunci hai să- l primenim, G. Începe să pută.
202

34
Anchorage
Poate nici David Copperfield nu s- ar fi simțit în apele sale
în acel întuneric sordid, neprevestind nimic bun. Ar fi dat orice
pentru un pumn de magie care să- l descătușeze, căci colierele
acelea de plastic erau adevărate cămăși de forță, imposibil de
desferecat. Peste toate se abătuse leșinul care- l amenința cu fie –
care cadențare a curenților de aer transfigurați.
Legat la gură și membre, fusese așezat cu grijă, mângâiat
cu ceva pumni sănătoși în stomac, să nu- i dea răgaz de a se
aduna. Se îndepărtaseră cu repeziciune, forțați de ninsoarea care
pornise timid, apoi din ce în ce mai vârtos, amenințând cu am –
prentarea.
Îl auzise pe Germaine cum că ar fi mai puțin de cinci mi –
nute până ce o garnitură de persoane părăsea stația. Se întrebă
dacă mai exista vreun picur supraomenesc în sine. Era imposi –
bil, înfășurat ca într- un cocon, să încalece șina.
Capul îl asculta greoi, conștientul fiind pe punctul de a că –
lători spre culmi nelumești. Vitalitatea devenise o iluzie perfidă,
încercănându- i dramul de speranță.
Un șuierat vibră undeva, în zonă. Făcu un efort, încercând
să privească, dar gâtul i se comportă ca un resort rigid, anevoios.
I se păru că sesizează ceva… Sau era delirul? Fantasme nede –
slușite jubilau macabru printre fulgii lacomi. Își aminti cutuma
cu ascultatul șinei pentru aflarea apropierii trenului. Zumzetul
se întețea, peisajul se desfășura cu repeziciunea unui mon –
tagne- russe , estompându- i vicisitudinile.
Se cambră, un nou val de greață îl mistui. Abdomenul so –
licitat la maxim îl sluji ca pentru un ultim uz. Izbuti să- și pe –
treacă trenul inferior peste brâul de oțel. Icni, ar fi tușit, se înecă
în salivă. Decorul se modifică iar, ca și cum butaforia unei scene
era schimbată de la un act la altul. Poziția nefirească îi permitea
203

să întrevadă o lumină punctiformă. Era controlorul către hotarul
fără accente, poate era chiar Hades.
Cu picioarele flexate din genunchi, făcu pârghie, împin –
gând în traversa cât un stăvilar. Trupul se roti, abdomenul mai
lucră o dată, zvâcnirea aidoma unui pește agonizând pe uscat
îl aduse la nivel cu porțiunea de metal pe care încăleca roata.
Încordarea îi zvâcni dinspre tâmple către falangele răpuse de
frig. Se aplecă dincolo în fracțiunea de secundă în care spasmul
vomei îl trăgea înapoi.
Ateriză cu fruntea în pietrișul acoperit de omăt, dar nu mai
descifră nimic, mai parcurse o rotație, ieșind din cadrul terasa –
mentului, exact în clipa în care vuietul traversă punctul culmi –
nant, asurzindu- l.
În liniștea de după, remarcabilă fu unicitatea albului aco –
perind ungherele ținutului aleutin.
Clarke: Domnilor, vă stau la dispoziție. De altfel, vă dato –
rez un răspuns, bănuiesc ca aveți niște curiozități.
Romanov: Te ascultăm, C.
C: Am interceptat o sursă care, coincidență, ne poate ajuta
în punerea la punct a sistemului.
R: Sistemul nostru nu are nevoie de așa ceva.
C: În regulă, reformulez: poate aduce o contribuție la o mai
amplă dezvoltare a sistemului.
R: Pe ce temei susții ideea? Sistemul nostru e unic și necu –
noscut nimănui.
C: Dar principiul e asemănător antenei HAARP. Doar că
pilele de combustie înmagazinează și produc o sursă de energie
superioară pe fiecare structură în parte.
H: Amănuntul pe care l- ai aflat se referă la îmbunătățirea
antenei HAARP?
C: Exact. Deocamdată îl am sub observație. Pentru asta
l- am solicitat pe S. Pentru încercarea de deturnare a sursei.
R: Poți estima o limită de timp?
204

C: Sper să fie mai puțin de o zi. În momentul ăsta S. eva –
luează situația.
R: Înțelegem. Atunci cel mai bine e ca S. să vină personal
cu schițele, după ce vei încheia cu el.
C: Așa consider și eu. Cât privește Montrealul…
R: E doar primul act. În Europa va fi altfel.
C: Davos?
R: Cel mai sigur. Putem pune în funcțiune modulul origi –
nal.
C: Bun. Până la următorul contact, stați în umbră!
R: Stai în umbră!
La 125 se regândea strategia pe fondul unei libații cu bău –
turi spirtoase.
— Ne- a dat ceva emoții traseul, G. Parcă aș fi cărat în spi –
nare un elan. Noroc cu automobilul. E închiriat pe un alt nume,
nu?
Germaine îl privi chiorâș.
— De cât timp mă cunoști?
— Ai dreptate, G, licoarea asta e de vină. Mă destupă și ba –
nalizează…
— Destupă… De unde le scoți? Ai făcut bine că m- ai che –
mat.
— Așa e? Am bănuit că voi întâmpina probleme. Mă bucur
că ai putut să te strămuți în interval așa scurt. N- ai avut de dat
socoteală nimănui?
— Nu e cazul. Mă voi întoarce pentru a gândi reorganizarea
echipei și a renegocia contractul. S- a lăsat cu pagube însemnate
de data asta.
— Cine se aștepta ca tipul să fie același din Lanham… Și
cum aflase ce anume caut, cine să fi ciripit? Câte persoane aveau
cunoștință?
205

— Nu știe nimeni de corespondența noastră, murmură cir –
cumspect bărbatul solid. E intrigant. Dar cine știe dacă Milner
n- a mers la două capete.
— Adevărat, răspunse celălalt, urmărind nivelul lichidului
din pahar. Și îl cunoșteai, zici? De pe unde?
— Poveste veche… Pe vremea când nu- mi strânsesem ca –
labalâcul să revin din Europa și încă operam pe ștatele statului.
— Tipul e pregătit. Mă dăduse gata. Noroc că fusese pre –
văzută o astfel de turnură și erai cazat lângă. Dar l- ai lăsat să- și
facă mendrele cam mult.
Germaine rânji sarcastic.
— Știam că lucrează fin, nu- ți provoacă daune. Lasă că ți- a
prins bine sperietura, altădată să fii mai atent. S- a îmbătat cu
succes pentru o clipă. Păcat pentru el.
— Mda. Pentru moment am crezut că a reușit să fugă. Cu
tot cu laptop. Aia a fost sperietura, nu atunci când a năvălit peste
mine.
— Oricum nu prea îi ajuta fără cheie. Minunat că te- ai gân –
dit să o păstrezi pe cardul de memorie. Fă bine și sună- l pe um –
flatul ăla. Cât mai ai coerență în fraze. Spune- i că tocmai s- a
majorat prețul.
— Cât?
— Dublu. În caz contrar înștiințează- l ce riscă.
— Ok, G.
Lunganul dădu drumul paharului și apucă celularul. Chipul
radios deveni brusc încruntat.
— Ce dracu’…
— Ce- i?
— Telefonul. Are agenda goală. Nu cumva…
— Nemernicul! Germaine își ridică statura impozantă, sur –
priza transformându- se în ură. A scos cartela, nu?
Partenerul înlemni.
— Ia telefonul ăsta! Poftim numărul lui Albright. Sună
acum!
206

— Unde pleci?
— Poate mai adun ceva din resturi.
„Deținător Proiect susținut în Lanham, ofer consultanță și
mentenanță.”
Așa căzură de acord să sune anunțul postat pe un domeniu
de notorietate, plus un e- mail de contact.
— Pare cam sărăcuț, susținu Sarah.
— E îndeajuns de succint pentru a nu umple căsuța de mail
de mesaje nefolositoare și îndestulător pentru a- l acapara pe
adresant.
Durham părea foarte convins de posibilitățile reale ale în –
cercării. Ceilalți se lăsară mai greu antrenați în curentul acesta
optimist.
— Și acum ce facem?
— Ne urmăm cursul. V oi avea grijă ca fiecare din voi să
fie supravegheat de un agent în civil.
— Cam puțin în comparație cu un asasin de primă mână,
se îndoi roșcata.
Pe Darren îl rodea ceva.
— Andrew, ce te face să crezi că individul ne va răspunde?
Ne putem trezi cu el lângă noi fără niciun fel de avertisment.
— Exact asta va face.
— Păi da, dar… e avizat că e o momeală.
— Nu e un impediment pentru el. Adoră să solfegieze pe
note periculoase.
— Încă o situație asemănătoare și putem să ne luăm adio,
se încumetă Lara. Numai pisicile au nouă vieți.
— Căpitane, dacă nu ne oferi protecție serioasă…
Durham o privi pe Sarah în ochi. Răspicat, ca la un duel.
Treptat, un firicel de zâmbet îi rodi în colțul buzelor.
— Pare- se că ați uitat că țineați cu tot dinadinsul să fiți păr –
tași.
— Dar nu instrumente sinucigașe.
207

Oftă.
— Bine. Lucrurile stau în felul următor. Am o cunoștință
la nivel înalt în Birou și am apelat- o. Nu îmi cere explicații,
ne- am făcut niște favoruri. Îmi asigură o protecție demnă de o
gardă pretoriană. Veți fi supravegheați îndeaproape de câte doi
specialiști în astfel de tehnici. Amănuntele astea ar trebui să vă
liniștească. Cel puțin într- o oarecare măsură.
— Să zicem că putem afișa o astfel de atitudine, se încurajă
Lara. De când intră în vigoare protecția?
— Mâine dimineață mă văd cu cel care va coordona dis –
pozitivul. Un om va rămâne lângă domiciliu, un altul vă va urma
și aștepta inclusiv în interiorul universității.
— Crezi că e în stare să se infiltreze acolo?
— O știi la fel de bine ca mine, Darren, a și demonstrat- o
nu demult. O să zici că atunci nu era nimeni pus în gardă.
Crede- mă că tipul e deosebit de periculos, acționează instinctiv,
dar în același timp foarte calculat.
— Bun, se lămuri Steve, dacă astea- s concluziile, încercăm
un somn pe ultima sută de metri?
— Noroc cu Darren că are saci de dormit. Noi, fetele, ocu –
păm dormitorul.
Desmond Albright nu era un tip de o debordanță nemaipo –
menită, cu toate astea în ultimele ore simțăminte impetuoase îl
dominau tot mai mult. Se apropia miezul nopții, Clarke nu îl
contactase. Acesta era consemnul, omul acestuia găsise de cu –
viință să păstreze filiera de securitate, Clarke rămânând nodul
principal.
Ar fi luat legătura cât mai era încă timp, până când pe
coasta de est nu se apropia ora începerii serviciului. Numai o
temere invazivă, cum că nu s- ar fi bucurat de prea mare consi –
derație în cazul în care își trăda neliniștea, îl ținea pe loc.
Porni televizorul. Butonă grăbit gama de posturi, neaflând
nimic interesant. De parcă l- ar fi putut capta ceva. Zăbovi pe
208

unul din programele culturale, la un documentar despre zidul
chinezesc. Desfăcu o pungă de alune și își potrivi perna.
Melodia de pornire a apelului îl furnică vertiginos. Ecranul
afișa un număr necunoscut. Ezită, apoi răspunse.
— Domnule Albright!
Recunoașterea glasului nu- i oferi nici pic de confort.
— Ce este?
— Tocmai a crescut prețul. N- ai respectat regulile stabilite.
Nu mă așteptam de la dumneata, om respectabil și decent.
Mâine la prânz aștept confirmarea tranzacției. Sau te vei situa
în vâltoarea unui scandal.
— Hei! Nu știu ce vorbești! Ce scandal?
— Ce vor spune forurile în drept când vor afla din
mass- me dia că directorul coordonator al programului HAARP
a fost în Montreal cu puține ore înaintea deflagrației de zilele
trecute, când un fenomen necunoscut a ras un sfert dintr- o clă –
dire unde erau cazați oaspeții unui simpozion internațional cu
precizie laser? Sau cum ar reacționa opinia publică și statul ca –
nadian dacă mai mulți consultanți și- ar exprima opinia că feno –
menul poate fi asociat cu un anumit mecanism de antene radio
care suscită atâta rumoare în cercurile de nivel înalt?
Albright simți gustul de fiere în gât.
— Cred că balivernezi, domnule. Și nu văd pentru ce im –
portunezi din senin în miezul nopții. Din punctul meu de vedere,
suntem oameni de onoare.
— Așa sper și eu, domnule director. Drept pentru care am
găsit de bun simț să te anunț din timp că prețul se dublează.
Orice răspuns nefavorabil va atrage după sine puțină dezordine
în cariera profesională. Ne auzim la prânz, somn bun îți doresc.
A, încă ceva. Urmărește știrile matinale, probabil pentru dum –
neata victima nu va fi chiar un John Doe.
209

35
Rusia
Nu fusese niciodată umilit în halul acesta. Sigur, mai avu –
sese pățanii care îi stigmatizaseră trecerea prin lume, dar erau
alte momente, alte semnificații. Însă acum trăise cea mai mare
dezonoare și asta cu asistență, cu austriacul acela implacabil și
lejer. Nu- i putea purta pică șefului, el tratase problema așa cum
i se înfățișase, tăind în carne vie, considerând că el, Brezin, fu –
sese vinovat de periclitarea misiunii. Dar șobolanul acela de
Starkov… Premeditase cu mârșăvie întreaga faptă, detro –
nându- l. Trebuia să- i plătească în aceeași notă, fără a afecta suc –
cesul operațiunilor ulterioare.
Acesta butona sau doar simula, pe jumătate întors, între doi
tehnicieni, când el intră în sectorul operațional.
— Starkov, îl apelă, făcându- i semn să se apropie.
— Da, domnule.
— Te poți muta la pupitrul meu. Ai fost avansat.
— Pardon?
„Face pe niznaiul, viermele. Ce- o să- și mai deratizeze
mutra asta de rozător.”
— Ești șef de echipă. Nu sta pe gânduri și coordonează pro –
gramul.
— Și dumneavoastră, domnule? Spre ce post ați fost îm –
pins?
Da, flăcăul era poleit. Când N. Romanov îl înregimentase,
o făcuse numai după ce- l consultase pe Brezin. CV- ul luxuriant
îi îmboldise acceptarea iar efortul ulterior îl convinsese de ale –
gerea justă. Păcat că nu se executau și teste de caracter, gândi
Brezin, convins în momentul acela că circa jumătate din popu –
lația planetei n- ar primi autorizație sacrală.
— Prin zonă, Starkov. Rămân prin zonă.
Fostul inginer rânji cu gura până la urechi.
210

— Vedeți, domnule, dacă ne- am încadrat la timp? Asta e
ca vorba aia, după faptă și răsplată.
„Oare își bate joc de mine în față? Bun, își mai bate un cui
în sicriu.”
— Să ne aruncăm ochii spre comportamentul Bunicului,
mai bine, răspunse pe un ton cât mai galant. Încă o festă din par –
tea lui și ne- am dus pe copcă. Ce- i drept, m- am minunat cât de
repede ai găsit soluția, în răstimpul în care mă deplasam cu veș –
tile proaste către cabinet.
— A fost un eveniment fericit, domnule, și ne- a salvat pie –
lea tuturor, aș putea zice. Ce trebuie să fac în continuare?
— Monitorizează datele, evoluția, randamentul, propune
soluții, testează, tot ce ai făcut și până acum, numai că ești eli –
gibil de data asta. Ai drept de ștampilă, drept de aprobare, ești
diriguitorul programului.
— Între noi fie vorba, șopti Starkov, e rost de ceva bănuți
în plus?
— Cred că o să te solicite șeful la o întrevedere, dacă are
astfel de gânduri, veni răspunsul sec.
Umezeala invadase canalul auditiv, la fel de intransigentă
ca și cu celelalte unghere terestre. Mogâldeața acoperită și în –
cleștată părea o ridicătură, o excrescență a solului.
Apropiindu- se, omului îi păru un soi de vânat, o vietate bă –
trână sau rănită, răpusă de vitregiile iernii. Ar fi fost un noroc
nemaipomenit, cantina săracilor în ultima vreme oferea o rație
insignifiantă față de nevoile celor aproape două sute de inși fără
adăpost, unii dintre ei cu mici handicapuri. Unde mai pui că era
situată în partea de sud a localității, ori pe vremea asta…
Pașii mărunți se succedară accelerat pe măsură ce distanța
scădea. Temerile că forma nemișcată pare tot mai mult o făptură
umană prinseră contur. Îngenunche. O parte a feței era expusă
intemperiilor, udă, însă neacoperită de omăt. Înțelese că trupul
era cald. Îl zgâlțâi.
211

— Hei!
Nu se întâmplă nimic.
Îl întoarse cu fața în sus, căutându- i pulsul. Abia atunci ob –
servă că avea mâinile prinse la spate cu un colier din acelea de
plastic, impenetrabile. Poziția picioarelor îl informă că și acestea
erau imobilizate.
Scoase din buzunarul gecii un briceag zdravăn, ușor ruginit
și necurățat de resturi alimentare. Lama era și ea obosită, dar își
făcu datoria. Examină trupul. Nu părea rănit. Palpă îndelung
până găsi frecvența pulsatilă. Simți ceva slab, dar regulat.
— Omule!
Era din ce în ce mai nesigur pentru ce avea să facă în con –
tinuare. Se ridică, privind în jur. Ținutul era nemișcat ca un ta –
blou. Până la gară ar fi fost vreo trei sferturi de milă.
Îi veni o idee, umblă în tolba ponosită pe care o agățase
după gât, scoțând un recipient de- o litră. Îl agită, estimând cât
e de plin, apoi ezită, lăsându- l la loc în raniță. Privi către per –
soana inconștientă, apoi către bidon. Pe chipul scorțos, cu barbă
în neștire, nu i se putea citi nicio trăsătură. Se aplecă, lovindu- l
ușor cu degetele peste față, fără efect.
Răsuflând adânc, destupă recipientul, picurând un lichid
spirtos, de calitate îndoielnică, pe buzele celui ce zăcea. Întâi
câțiva stropi, după care un șuvoi care- i înecă gâtlejul cu un to –
rent furibund, arzător. Se îndepărtă o idee de capul persoanei,
urmărindu- i reacțiile.
Un spasm cuprinse porțiunea superioară a trupului pe fon –
dul unei tuse înecăcioase. Percepu cum motricitatea prinde con –
tur în membrele inerte.
— Revino- ți, omule!
Acesta încercă să spună ceva, dar se împotmoli, scuipând
și horcăind. Îl aținti cu o privire neclară, în tăcere, rotindu- și
grumazul de jur împrejur.
— Deci… tot aici… sunt, articulă cu destulă trudă.
— Ești între liniile ferate, omule. Cum ai adormit aici?
212

Separatio începea a se restabili.
— Coniacul ăla… Mai ai?
Salvatorul fu luat pe nepregătite.
— Ăăă… L- am folosit pentru a te pune în simțiri. Nu am
de împărțit.
— Stai liniștit… Vei primi cât… nu vei putea… duce. Și o
porție… de mâncare.
Fu privit cu neîncredere.
— De unde ai tu astea? Ești la fel ca mine. Un supraviețui –
tor de moment.
Îi întinse bidonul. Părea că zâmbește cu un ochi, lăcrimează
cu celălalt. Într- adevăr, licoarea făcea minuni.
Cuvintele se închegară fluent.
— De moment? De ce spui așa ceva?
— Uită- te unde ne aflăm. Cum arătăm. Nu valorăm o leț –
caie. În alte state am face mai mult morți, ne- ar vinde și pielea,
nu doar măruntaiele.
Resuscitatul îl privi cu interes.
— Tipule, pari a avea o pregătire mult peste situația în care
te afli.
Un pufăit. Și o atitudine dârză.
— Citesc în ochii tăi că ești sincer. Altfel nu ți- ar fi fost
ușor dacă m- ai lua peste picior, fără a ține cont de starea ta pre –
cară, strânse pumnul vagabondul.
— Veteran?
— Unul din renegații anonimi prematur. Câteodată deco –
rațiile nu mai fac niciun ban.
— Să mergem, hotărî Separatio, scormonind în bocanc.
Pentru o clipă, se lumină. Verifică și portmoneul, era intact. Acte
nu purta la el. Trebuie să ne grăbim. Nici nu știu cât e ora.
— Aici nu te pot ajuta. Dar trenul care a trecut ceva mai
devreme pleacă în jur de doișpe noaptea. Unde vrei să mergem?
— Ți- am promis ceva și mă țin de cuvânt.
213

Ningea cu și mai multă determinare. Urmele vor fi fost as –
tupate curând. Li se va pierde urma.
36
Anchorage, zona gării
Lucra bine cu Leister, îl cunoștea de ani buni, știa că poate
face față oricărei situații. La fel cum știa că face și gafe incre –
dibile. Cum era aceasta când, trecând cu vederea peste faptul
că fusese surprins, nu se gândise la a verifica aparatura. Gândul
de a depozita cheia în altă parte decât pe laptop nu era cine știe
ce inovație, dar ideea de a o copia pe cardul de memorie al te –
lefonului, impetuoasă, magnifică. Peste toate fusese însă geniul
victimei lor, în fața căruia ar fi aplaudat la scenă deschisă.
Spera să nu fi fost descoperit cadavrul și să nu se fi găsit
„dezasamblat” din cale- afară. Nu dorea să- și prelungească se –
jurul, potriviseră toate elementele astfel încât să fie convinși că
vor suscita interesul părții contactate. Asta pentru că senatorul
îi transmisese că Leister insistase a mai scoate un bănuț în plus.
Iar bătrânul era un strateg și inventiv desăvârșit. În câteva ore
pusese cap la cap mai multe acte într- un scenariu relevant. Șan –
tajul făcea oricum parte din plan întrucât era greu de crezut că
s- ar fi plătit atâtea milioane cu ușurință.
Își înnodase părul și îl ascunsese sub un fes lărguț, în timp
ce conducea. Avea mai puțin de o milă distanță. Vehiculul îi ofe –
rea mai multe oportunități în situații neprevăzute deși era și un
mijloc de a atrage atenția prin coclaurile acelea. Trecu pe sub
podul supraînălțat care făcea legătura cu zona de nord, indus –
trială și traversă Ship Creek pe un mic viaduct.
Parcă. Nu exista niciun fel de rumoare, nicio agitație menită
să înștiințeze asupra unui incident. Briza golfului aflat în apro –
214

piere era nesemnificativă, doar cadența fulgilor apoși îi înglodă
mersul. Stratul se înălțase la mai bine de o palmă.
Mări strocul pe ultimii metri, ajutându- se de luminozitatea
zăpezii. Ar fi trebuit să ajungă. Acesta era locul, recunoscu re –
perele.
Nu se afla nimic! Traversele și pietrișul erau ninse, dar
nicio rămășiță umană nu zăcea aruncată. Înaintă încă
treizeci- patru zeci de metri, scrutând ambele laturi ale terasa –
mentului. În dreapta, câteva linii, o porțiune de tufăriș, undeva
la peste trei sute de pași erau niște hangare. În stânga, printre
desișul rarefiat, susura Ship Creek.
Senzația de arsură îl cuprinse, un gust de rânced invadă ca –
vitatea bucală. Nu avea cum să se salveze, pur și simplu nu
putea! Personal îl percheziționase, nu lăsase asupra lui niciun
element care l- ar fi putut ajuta. Nici măcar diavolul nu s- ar fi
desprins. Cine îl descoperise?
Se aplecă, cercetând solul. Aprinse o lanternă miniaturală,
cu fasciculul inundând într- un mănunchi restrâns. Se deplasă
minuțios, atent la detalii. Latura din dreapta era curată, uni –
formă, pe toată lungimea. Sesiză în partea dinspre pârâu ușoare
denivelări ale stratului de zăpadă. Urmări direcția ce curgea
oblic, pierzându- se între tufele de pe marginea apei.
Scoase arma din toc și examină porțiunea până spre locul
unde se năștea un estuar care- l apropia de vărsarea în golf. Aici
terenul devenea mlăștinos așa că urcă movilele ieșind la calea
ferată. La zece yarzi mai încolo era un drum asfaltat.
Era clar că- l pierduse. Fatalitatea, hazardul concuraseră la
realizarea celei mai negre opțiuni. Poate nu chiar cea mai nea –
gră, ar fi fost mult mai rău dacă s- ar fi trezit prins într- o capcană
și transformat în vânat. Omul care tocmai îi scăpase din mâini
era capabil oricând de astfel de răsturnări. Înjură.
Și- i mai lăsase și portofelul intact, remarcând că nu posedă
act de identitate sau carduri, doar câteva sute de dolari. Realiză
imediat că s- ar fi descurcat oricum.
215

Gulerul scurtei ușor desfăcute se întărise de la apa înghe –
țată. Ignoră senzația de rece ridicând fermoarul până la refuz.
Se întoarse la mașină regândind desfășurătorul.
— E mort?!
— A ținut să- mi spună să comut pe știri pentru a- i da de
urmă.
— Nu pot să cred…
— Și nu e numai asta. Povestea e cusută cu ață albă. Ideea
șantajului e terifiantă. Asta înseamnă că n- am fost ales aleator.
Clarke inspiră.
— Da… S- ar putea. Devine tot mai cert. Ar fi crescut suma
oricum, probabil, atât timp cât te are la mână.
— Poți obține banii?
— Nu prea. Nu atâți. Nu într- un timp așa scurt.
— Hei! Nu vreau să fiu gambitul în jocul ăsta. Dacă nu era
nenorocitul ăla de Montreal și coincidența cu pricina… Cum
le- o fi legat?
— Hm… Posibil să nu fi fost coincidență…
Se făcu liniște.
— De Montreal nu știa nimeni. Tu ai fost cel care m- a che –
mat acolo.
— Corect. Adu- ți aminte cum te- am chemat, în ce condiții.
— Ai spus că ești între două avioane și e bine să ne vedem
pe teren neutru.
— Când am spus asta? accentuă Clarke.
— Când ai propus întrevederea.
— Pentru că știam deja că urma să ajungi curând în Ca –
nada. Știam de la tine. Îți amintești circumstanțele în care ai
spus- o?
— Păi… Când am amintit că se apropie data vizitei la cen –
trul de sănătate.
— Ești pe o listă medicală. Cât de opacă să fie lista astfel
încât dacă cineva ar vrea să tragă niște sfori, n- ar da de tine?
216

— Ar trebui să fie cititor în stele. Doar medicul meu știe.
Și probabil vreun asistent, secretară, ceva.
— Și numele tău n- a figurat pe lista pasagerilor transpor –
tului aerian? N- ai plătit pe nicăieri cu cartea de credit?
— Cu cardul nu. Dar cu avionul… Mă tem că ai dreptate.
— Asta încerc să te lămuresc. Dacă se dorește o înlăturare
a ta, se poate naște un scandal oricând. E foarte ușor să fii pătat.
— Adică să fi fost planificat? Dar de cine? Și ce interes
avea?
— Dacă ar fi așa, ar trebui să facem trecerea la plural. E
clar că e muncă imaginată de mai mult de un ins. Inamicii po –
litici care crezi că ar fi?
— E adevărat că sunt „măgar” 8de mai mulți ani. Dar nu
politic am fost înscăunat la Gakona. Mult după aceea m- am în –
regimentat la democrați.
— Alegerile sunt în toamnă. Republicanii luptă pe toate
fronturile să găsească hibe în sistem. Dacă vor lovi în tine, ne –
greșit că nu vor omite apartenența politică.
— Judecând la rece, dacă sunt ținta promiscuităților poli –
tice, nu era nevoie de atâta tevatură. Puteau să aprindă fitilul și
fără să mă târască la câteva sute de mile.
— E doar o supoziție. O altă ipoteză e cea prin care o or –
ganizație, cineva, dorește cu tot dinadinsul să vândă un produs,
mai mult sau mai puțin fictiv. La cârmă ar putea fi cineva
sus- pus, bineînțeles, care să aibă acces la fel și fel de date.
— Și într- un caz și în altul, fenomenul Montreal devine
strâns legat de programul HAARP. În fine, e aproape ora unu,
dă- mi o soluție. Omul tău nu mai e.
— Da, aici s- a făcut ziuă. Singura soluție care îmi vine e
să anunț departamentul de poliție local să- l salte în momentul
întâlnirii cu tine. Mai departe o scot eu la capăt.
217 8Simbolul Partidului Democrat din Statele Unite.

— Și dacă e ajutat, cum probabil că e, și așteaptă confir –
marea transferului de bani? Îl prinzi, acuzi de extorcare și după
un timp e liber. Iar asta n- ar evita șantajul.
— Mă gândesc. Poate jonglăm cu o parte din suma cerută,
să zicem o treime, și câștigăm timp. Lasă- mă să văd ce pot face.
Nu se mai grăbea, odată ajuns în centrul orașului. Taxiul
depăși zona de larg interes, îndreptându- se către sud. Ajuns în
locația de pe Arctic Boulevard, mașina de taxat emise un bon
afișând o sumă la auzul căreia pasagerul din spatele șoferului
făcu ochii mari. Separatio plăti cu nonșalanță, ca și când ar fi
fost obișnuit cu astfel de tarife.
— Transportul în comun era mai ieftin. Unde mai pui că s- au
săturat să ne tot plimbe la centru pentru înregistrarea datelor, după
care să ne împrăștie. Acum ne lasă în pace să circulăm. Suntem
niște câini ai străzii. Hămesiți și tolerați. Mai avem de mers?
— Am ajuns.
— Locuiești la hotel? Ești străin?
Motelul redus ca dimensiuni, Frankie – pat și mic dejun ,
era neînsuflețit în primele ore ale noii zile. Trecură pe lângă că –
măruța unde dormita gazda și urcară la unicul etaj al corpului
de dormit.
— Intră, îl pofti Separatio, văzându- l codindu- se.
Oaspetele rămase în prag.
— Intră, șopti iar, altfel vom trezi gazda.
Necunoscutul păși, bălăngănindu- se lin, ca un copil aflat la
primii pași.
— E ceva nou pentru mine, răspunse cu oarecare jenă.
N- am mai intrat într- o cameră de dormit de mai bine de trei ani.
— Așază- te. Am niște sandvișuri la frigider. În Anchorage
nu există adăposturi pentru cei ca voi?
— Arată mai mult ca niște țarcuri care- ți restrâng libertă –
țile. Unde toți stau la grămadă și primesc două mese pe zi.
218

219 — Pare mai bine decât sub cerul liber. Uite o jumătate de
brandy, să- ți refaci rezerva. Mai ales în climatul ăsta semiarctic.
Cum te numești, amice?
— Beau Saintgeorge. Ironic, nu? În ținuturile astea am
crescut, în natură, cercul de cercetași. Bocancii îi am din armată.
S- au păstrat. G.I. Style Black Ultra. Cu două perechi m- am în –
tors acasă. Și cu un accident urât.
Devenise guraliv.
— Încălzește- te, Beau. V orbim imediat. Am ceva de făcut.
Era cazul să ia legătura cu domnul C., dar mai înainte avea
de verificat cartelele. Spera ca SIM- ul să nu fie codat. Din pă –
cate, era. Pentru ca necazul să fie întreg, nici cardul de memorie
nu fu compatibil cu telefonul său.
Nu erau însă vești din cale- afară de proaste. Oricum suc –
cesul era uriaș. Compuse un mesaj și îl trimise, în protocolul și
standardizarea criptică în care comunica și cu Centrul. Verifică
ora. Era 1:32.
Se întoarse către Beau. Îl examinase acolo, la calea ferată
și în timpul călătoriei. Era un individ zdravăn, nu foarte înalt,
dar legat, în ciuda mediului precar în care- și ducea existența.
Nu putea estima vârsta, barba deasă îi acoperea chipul, eviden –
țiindu- i nasul drept și bine conturat.
— V orbeai de un accident. Unde l- ai căpătat?
— Bosnia. UNPROFOR. Primul batalion ONU debarcat
pentru menținerea păcii. Cu un caracter neutru, ca să nu zic de –
fensiv, deși ordinele în privința restricțiilor erau clare. Infernal.
Ca și cum i- ai da drumul dresorului în groapa cu lei înarmat cu
o praștie, nici măcar cu biciul.
— Ai fost rănit?
— Spre norocul meu, nu. Ghinionul a fost să urc împreună
cu un camarad la etajul al doilea al unei clădiri vechi, atinsă de
mortiere. Pe cale să se prăbușească. Am intervenit împreună cu
cei din plutonul meu să evacuăm civilii, clădirea ardea, scările
erau din lemn, s- au prăbușit primele. Cei teferi au ieșit, dar mai

erau la etaj doi bătrâni. Am escaladat zidul, urcând pe un gard
din grilaj masiv, până la primul etaj iar de pe balustrada balco –
nului am ajuns la celălalt etaj. Peretele și geamul era găurite…
Cuvintele se opriră în gât. Ochii se împăienjeniră. Mâinile
tremurau când apucă paharul de plastic să mai soarbă o înghiți –
tură. Privirea o căută pe cea a gazdei într- o cavalcadă a expresiei
celui mai profund dezgust.
Separatio păstră reculegerea. Doar buza superioară se arcui
imperceptibil când pleoapele coborâră ca un drapel în bernă.
— Erau îmbrățișați. N- am să uit așa ceva niciodată. Întinși
pe un covor înflorat, el, într- un cojoc popular, acoperind- o
parcă, brațele ei după umerii lui… Glonțul de .50 îi străpunsese
pe amândoi.
Lacrimile amenințau să- l inunde. Se opri o clipă să- și re –
capete suflul.
— Colegul meu era în urmă, la primul etaj. Striga, dar nu- l
auzeam. Împietrisem de groază, de incapacitatea de a înțelege.
Câteva cartușe încă fumegau, așa mi- a părut în momentul ăla,
cu draperii și mobilă arzând. Cartușe de .50, de automat Brow –
ning M2. Bila îmi ajunsese în gură. Am țipat la coleg să nu mai
urce, nu doream să vadă și el scena. Abia atunci l- am auzit. Îmi
spunea să cobor cât mai repede căci se apropiau câțiva rebeli.
M- am întors la balcon, erau la vreo trei sute de metri. M- am
speriat. Am făcut greșeala de a mă grăbi. Mă știam sigur pe pi –
cioarele mele. Am sărit.
Clătină din cap, cu uitătura în pământ.
— N- a fost cea mai bună alegere. Am aterizat prost. Șocul
mi- a smucit amândoi genunchii. Au pocnit. Aproape am leșinat
de durere. M- am înăbușit, centrii nervoși îmi zburau creierul.
Îmi trebuia aer, îmi trebuia apă. Mă tăvăleam în agonie. În mo –
mentul ăla dacă primeam un glonț în cap aș fi răsuflat ușurat.
M- am simțit ridicat, luat pe sus. Camaradul meu m- a luat în
spate. Mă rupeam în două la fiecare pas pe care- l punea. Am
220

221 ajuns cu bine la mașină și apoi în sectorul în care eram încarti –
ruiți.
Abia acum Separatio se amestecă, observând că se oprește.
— Cât de grav ai fost afectat?
— Menisc și smulgere de ligamente la ambele. La stângul
a fost desprins și tendonul rotulian. M- au transportat de urgență
la Roma și operat. Șaisprezece luni de recuperare și aspra sen –
tință de a evita practicarea oricărui sport.
— Ai supraviețuit. Pot întreba cum ai ajuns în situația ac –
tuală?
Saintgeorge îl scrută cu luare- aminte.
— Nu știu de ce- ți spun atâtea. Mă miră și pe mine. Nicio –
dată nu m- am confesat.
— Poate pentru că părem doi amici rupând paharele cu tării
într- o seară geroasă?
Fostul combatant ricană pe un ton condescendent.
— Poate. Poate pentru că te văd din același aluat ca al meu.
— Ți se pare. Sunt doar o persoană salvată de la ananghie.
— Persoanele la ananghie care ajung legate pe șină au su –
părat pe cine nu trebuie.
— Nu m- ai găsit pe șină.
— Hai, omule, se înveseli Beau. Doar erau urmele în ză –
padă iar traversa curățată în dreptul tău. Pe cine ai supărat?
— Nimeni din partea locului. Am ajuns aici datorită fluxu –
lui.
— Am înțeles, e mai sănătos pentru mine să nu cunosc. În
regulă. Măcar îmi spui cum să te apelez?
— Îmi poți spune Tio.
— Tio… Ok, Tio să fie. Tio, unchiul spaniol 9.
9Tío – unchi (lb. span.).

37
Camera 125
— Cum adică, nu mai era nimic?
Germaine încuviință.
— Imposibil. S- a desfăcut singur?
— Mi- e greu să cred. Nu avea nici lamă, nu avea nimic,
știi bine. A fost ajutat.
— La dracu’, G. Ți- am spus să stăm să treacă trenul!
— Nu se cădea să asistăm la sfârșitul său oribil. Acum,
însă, parcă ai dreptate. Și mai erau două- trei minute… Am cer –
cetat și terenul pe ambele flancuri.
— Nu e bine. Nu e bine deloc. O să vină după noi.
— Nu cred. Nu e omul care să reacționeze pe moment, pe
principiul plătirii polițelor. Probabil ne va studia.
— Și planul? Cu Albright ce facem?
— Îl respectăm. L- ai atenționat, da?
— Îhm.
— Cum a răspuns?
— S- a ținut tare, făcând pe niznaiul. Nu i- am dat însă lar –
ghețe în comentarii. L- am lăsat să rumege până la prânz.
— Nu cred că va plăti.
— Nici eu. Dar dacă aflăm cu cine e mână- n mână, vom
ști cum să ne desfășurăm în continuare.
— Mă ține pe loc și lucrul ăsta mă enervează la culme.
Speram să fiu în Montreal până mâine, cel târziu.
Leister își admiră manichiura. Găsi o pieliță și se încăpă –
țână s- o smulgă, apăsând locul cu degetul mare pentru a nu re –
simți usturimea.
— Dacă are pe cineva mai bine poziționat decât senatorul,
vom avea de furcă, G.
— Stai liniștit. Are pârghii în toate departamentele. Nu e
asta problema. Cu sau fără milioanele pe care le poate scoate,
222

scandalul e iminent. Electoratul neutru va înclina către dreapta.
Incidentul din Montreal s- a potrivit ca o mânușă.
— Dacă mai izbucnesc fitiluri de genul acesta, mă tem că
balanța va fi serios zdruncinată.
— Să nu crezi că tabăra cealaltă va sta cu mâinile- n sân.
Numai că pe noi nu ne afectează. Încasăm cecurile și ne vedem
de drum. Lăsând asta la o parte, mă frământă altceva. Am jucat
două cacealmale, și noi și ei. Partea proastă e că am rămas fără
coduri. Iar senatorul ne așteaptă cu programul.
— Prevăd că începe o goană interesantă. Noi cu fișierul,
ei cu codul. Șoarecele și pisica, G. Chestiile astea mă incită,
rânji Leister.
— Mă gândeam la ceva. Când ai luat documentele de la
copiii ăia, erau pe un stick de memorie, așa ai zis. Care, apropo,
știi că sunt teferi.
— Da. Au supraviețuit surprinzător.
— S- ar putea să existe și o parte bună în eșecul tău. Ce
căutau cu stickul la ei? Adică, tu ai fi riscat să verși toată in –
formația pe un suport care știi bine că se dereglează frecvent?
Pupilele lunganului se dilatară subit.
— Nu m- am gândit niciodată. Eu, unul, mi- aș fi făcut o
copie. Zici că..?
— Merită încercat. Numai că ai devenit prea familiar lo –
cului. De altfel, ești căutat în toate cele cincizeci de state. O să
mă duc eu.
— Și cu Albright? Și Montrealul?
— Montrealul mai poate aștepta. Cu Albright… Te- aș fi
lăsat singur, dar în situația de față e periculos. Are spatele cu –
irasat.
Primi instrucțiunile domnului C. dis- de- dimineață. O mai
adâncă analiză asupra lor nu- l asigură de o notă prea convin –
gătoare. Impresia era că sunt mai degrabă schițe de birou decât
planuri operative.
223

Îl lăsase pe Beau dormind și coborâse la gazdă. Achită di –
ferența de preț pentru noaptea trecută și pentru următoarea,
pentru un număr de două persoane. Spațiu era destul căci toate
camerele erau duble. Cu îmbrăcămintea stătea mai rău, nu că –
lătorea niciodată cu bagaj, în afara unui minim. Își procura la
fața locului cele necesare și tot acolo le lăsa, oamenilor săr –
mani. Căci oriunde călătorise, aceștia alcătuiau cu destulă ge –
nerozitate un pastel comun și smead.
Când reveni, Beau era în picioare, cu ferestrele deschise.
— Aerez și mă aerez. Prea multe ore în spațiu închis, îi
zâmbi. Te- am auzit când ai plecat.
— Trebuia să mă străduiesc mai mult. Te grăbești?
— Mă gândeam că am zăbovit destul peste program. Îmi
voi lua bocceluța și să auzim de bine.
— Ascultă Beau, am o propunere mai bună. Fă un duș, o
să îți fac rost de ceva haine și coborâm la micul dejun. Cum
sună?
— Cam nepotrivit, nu se sfii acesta. O treci în contul aven –
turii de azi- noapte?
— N- aș vrea să pară așa. Nu vreau să abuzez, dar te întreb
dacă aș putea să mai apelez la serviciile tale.
— Ah. Devin o unealtă. Să- mi miroasă a bine?
— E doar o întrebare. Nimic ilegal. Oricum peste micul
dejun nu treci, chiar dacă te- ai hotărât să nu mai rămâi. Poți
îmbrăca treningul meu.
Primul meniu al zilei nu oferi nimic spectaculos, dar ouăle
Benedict fură consistente iar brioșele cu adevărat sățioase. Sa –
lonul în care era servită masa era mai mult odaie rustică, în –
ghesuită și searbădă. Curată însă. O singură persoană îngurgita
fără a se sinchisi. Saintgeorge îndoise manșetele bluzonului
sport pe care îl primise și care îl acoperea perfect. Bocancii G.I.
masivi se comportau silențios pe dușumeaua de lemn, ca și cum
purtătorul lor ar fi fost încălțat în opinci, trezindu- i admirația
lui Separatio.
224

— Despre ce e vorba? întrebă omul de culoare în timp
ce- și prepara ceaiul instant.
— Cum spuneam, nimic în afara legii. Asist la o întâlnire
între doi concurenți pentru un post. Există posibilitatea ca jonc –
țiunea să degenereze, căci și unul și celălalt sunt nuci tari.
Îi urmărea reacțiile în timp ce vorbea, dar omul de vizavi
mesteca în același ritm, cu ochii în farfurie.
— E rost de cafteală, deci.
— Sper să nu. Dar nu îți cer să te implici. Aș vrea doar să
rămâi în urma mea și să urmărești eventuale mișcări.
— Să îți acopăr spatele?
— Fără să iei parte. Doar să observi. Și să avertizezi.
Pentru prima dată la masă, Saintgeorge îl scrută direct.
— O să fiu franc. Mie îmi pare mai mult de- atât. În primul
rând nu ești localnic. Când un om se deplasează la mii de mile
pentru a asista la o ciorovăială între două tabere, miroase a in –
trigi mult mai adânci. Spui că nu e ilicit. Cum aș putea crede
asta când cu ceva ore în urmă erai aproape scos din joc, între
nodurile ferate?
Îi plăcea tipul. Jos pălăria.
— E o răfuială mai veche cu o „cunoștință” din tabăra cea –
laltă. A vrut să- mi dea o lecție, jucându- se puțin cu nervii mei.
— I- a cam reușit, sesiză Beau, mușcând brioșa. Și cum stai
cu nervii?
— Trebuie ceva mai mult pentru a mă moleși. Ce spui?
— Nu prea m- ai convins, dar cel puțin ești om de cuvânt.
Și tot n- am nimic programat la ora aia. Sper să fie palpitant.
„Eu sper să nu, dar toate aspectele converg către un tablou
gen Răpirea sabinelor .”
225

38
Grădina Botanică Alaska, Anchorage
Cerul prevestea furtună. Încărcat, dens, ninsoarea se oprise
în cursul dimineții, dar acum orizontul amenința cu o nouă re –
priză. Circulația se desfășura fluent, dar încă un val la orele
amiezii ar fi îngreunat în mare măsură traficul.
Înainte de a pleca, Desmond Albright accesă contul deschis
la Traditionally Bank din Isle of Man. Statul, deși nu e total in –
dependent, fiind sub tutelă britanică, are o politică proprie de ad –
ministrare a taxelor, putându- se încadra în regimul acelor
paradisuri fiscale des întâlnite în zona Caraibelor. Clarke făcuse
ce făcuse și alimentase contul cu opt milioane. De unde sustrăsese
și pe cine păgubise, nu- l interesa. I se oferea o carte pe care s- o
joace, acum depindea și de abilitățile persuasive de care dispunea.
Îmbrăcă o ținută casual, resemnat în privința impresiei pe
care o putea lăsa eticheta asupra acestui tip de indivizi. Co –
mandă un taxi și se zgârci să coboare cu mai bine de o sută de
yarzi înaintea intrândului către Grădină, doar pentru a achita
sumă rotundă. Șoferul strâmbă din nas, dezgustat, dar el trebuia
să se încarce cu atitudinea necesară unei tergiversări din poziție
de challenger .
Aleea fusese curățată, în schimb pornise a fulgui. Blestemă
clipa când alesese pantofii care nu protejau contra umezelii.
— Arăți destul de grăbit, domnule Albright.
Tonul ofertantului era cam strident. Își impuse să nu se lase
înghesuit în colț de ring.
— Trecând peste introducerile evazive, sunt dispus să dis –
cut în termeni echidistanți, la locul lor, fără amenințări mai mult
sau mai puțin voalate. Crezi că se poate?
— Să intrăm în mașină. E mai cald și mai confortabil.
De data asta parcarea nu mai era complet pustie, două per –
soane lucrând să o debaraseze de omăt.
226

— Aș vrea să știu, urmă directorul înăuntru, dacă peripeția
asta e o încercare de înlăturare a mea pe fondul declanșării unui
scandal. Din ce mi- ai transmis ultima dată, nu pare o simplă
ofertare a unui produs ci mai degrabă un șantaj cinic.
— Desmond, dacă îmi permiți, voi fi direct. Orice ofertare
de asemenea anvergură prezintă anumite riscuri pe care trebuie
să mi le asum. De aceea nu e suficient un simplu contact cu o
persoană de tagma dumitale, fără o acoperire judicioasă. Aco –
perire care se face prin cunoașterea unor amănunte menite să te
pună într- o lumină nu foarte favorabilă.
— Amănunte pe care le inventezi! Nu e nimic real în bali –
vernele de azi- noapte.
— Ca dovadă, continuă ciolănosul netulburat, ai căutat să
pui mâna pe schițele de calcul în afara limitelor pe care le sta –
bilisem, încălcând convenția. Înțelegi de ce își au rostul măsu –
rile de siguranță? Ai banii?
— Îți spun din capul locului că nu sunt în postura unuia
care trage cu dinții să- și păstreze poziția. În momentul actual
nu mai sunt atât de convins că inovațiile prezentate nu sunt pur
empirice.
— O, dar știi bine că nu sunt. Ochiul tău a surprins pe retină
elocvența demonstrației, argumentată în litera legilor fizicii. Știi
lucrul ăsta chiar dacă dorești să- l negi. Deci, cum stăm cu suma?
— Nu pot plăti atât. Niciun departament statal, oricât de
bine intenționat ar fi, n- ar plăti atât fără o dovadă, o confirmare
oficială. Treizeci de milioane pentru un demo prezentat într- o
parcare? E absurd. Gândește- te.
— Ți- am spus că aici intervin calitățile tale, abilitățile de
care dispui. Nu mai tărăgănez convorbirea. Plătești?
— Opt milioane, niciun cent în plus.
Interlocutorul se amuză copios, dezvăluind lipsa unui pre –
molar de jos.
— Mă tem că nu e un preț demn de costuri.
227

— Ascultă, amice, purcese Albright la a câștiga teren, e o
cifră mai mult decât decentă. În condițiile date. Și compensează
și pierderea omenească pricinuită de către tine…
— A fost legitimă apărare. „Așadar nu aflase.”
— Legitimă pe dracu’! Trecând peste, poate că proiectul tău,
de fapt proiectul pe care îl prezinți tu, o fi evaluat la mai mult, nu
contest lucrul ăsta, dar are nevoie de con- fir- ma- re. Or eu, noi,
nu putem plăti mai mult. Ce naiba, aș fi pus întreg Departamentul
pe urmele mele. Sper că înțelegi. S- ar fi ales praful.
Ajunsese în zona roșie, la mai puțin de douăzeci de yarzi de
terenul de țintă al adversarului. Trebuia să marcheze ori pierdea
posesia. Acesta nu reacționă imediat, căutând pete pe parbriz.
— Ai o contrapropunere.
— Opt milioane acum. Îmi încredințezi proiectul. Dacă e
fezabil, mă oblig să obțin diferența de bani. Dar va dura cel
puțin trei luni pentru a demara și pentru a putea obține fonduri.
— Dacă ți- aș accepta propunerea, Desmond, răspunse lun –
ganul admirând amestecul fulgilor tot mai denși care făcea ca
munca celor doi lucrători să fie în van, ce garanție mi- ai oferi
că te ții de cuvânt?
— Nu- ți trebuie garanție. O ai.
— Hm… Da. O am.
Luă de pe bord pachetul de țigări. Aprinse, după care îl în –
dreptă în direcția celuilalt. Directorul refuză. Rotocolul de fum
expirat se ridică spre plafon, disipându- se ca o efemeridă.
— Vezi tu, rușii ar plăti pe loc. Și nu uita că au un sistem
HAARP dezvoltat.
— Du- te la ruși. Sau poate ai făcut- o deja. Poate mergi la
două capete. Sau poate blufezi. Albright se aplecă înspre el. Fie –
care silabă avea o pondere dublată. Asta e oferta mea, indiferent
de consecințe. Riscul meu e mult mai mare. Proiectul poate fi
ineficient și eu arunc banii pe fereastră. Plus reputația. Mingea
e la tine.
Leister tăcu. Nu se așteptase la o contraofensivă care să- l
lase fără gângurit.
228

„Nu- i poți vinde programul fără cheie”. În microemițătorul
cât o gămălie din ureche răsună clar vocea lui Germaine.
„Amână- l cu douășpatru de ore.”
„Nu cred că ai răgaz destul”, gândi cel de pe bancheta din
stânga.
— E un răspuns pe care nu ți- l voi da acum.
Turnover și touchdown ! Recuperase și plasase balonul în
sectorul de țintă, în zona moartă.
— Nu mă vei mai găsi. Am pierdut prea mult timp. Sunt
așteptat în Gakona.
— Aș vrea să ții cont că Departamentul Apărării nu va fi
prea mulțumit să afle că tehnologia rusă va avea un pas înainte
din simplul motiv că…
Leister își înghiți cuvintele. Pe drumeag se apropia un
Chevy Impala alb, cu bullbar închis la culoare și girofarul
rampă, specific. De- a lungul celor două portiere laterale erau
marcate cu vopsea albastră, unul sub altul: Anchorage Police.
Îl smuci pe celălalt de braț.
— Ai chemat poliția?
— Ce interes aveam? Nu ești un infractor căutat în toate
statele.
Vorbele îl izbiră ca o sentință. Fu cât pe- aci să- și piardă
controlul. Atenționarea din ureche îl menținu însă pe făgașul
normal. „Stai liniștit, e doar o patrulă. Nu ai de ce să- ți faci pro –
bleme. Poartă- te normal.”
— Doar nu te temi că te- aș fi turnat. N- am niciun motiv în –
temeiat, ei n- ar avea cu ce să te rețină, continuă directorul.
Chevy- ul intră în parcare. Luminile roș- albastre de pe pla –
fon îl săgetau pe Leister la fiecare zvâcnet. Concordanța fu mult
prea mare în momentul când vehiculul staționă înaintea lor la
zece pași, cu bullbar- ul perpendicular pe ei.
Jumătate de minut nu se întâmplă nimic. Ofițerul de la
volan vorbea prin stație, celălalt fixase cu privirea numărul ma –
șinii lui Leister. Albright susură printre dinți.
— Am venit să vizităm Grădina.
229

Lunganul nu spuse nimic. Se întreba unde era Germaine
pitit. Apăsă cu subsuoara tocul pistolului, pentru a- și face curaj.
Brusc, portiera din dreapta se deschise. Ofițerul coborî, cu
mâna stângă pe bastonul fixat la centură, cu cealaltă pe portarma
de pe celălalt șold. Distanța se volatiliză într- o clipită.
— Domnule! Talonul și certificatul vehiculului.
Deci doar atât! Răsuflă toată încordarea acumulată. Un
control de rutină. Acționă macaraua geamului și le înmână.
Agentul studie actele cu meticulozitate apoi se întoarse spre
propria mașină.
— S- a întâmplat ceva?
— Rămâneți pe loc. Vă anunț.
Leister se foi neliniștit. Era o mașină închiriată. Ce nu era
în regulă?
Sfatul polițiștilor fu scurt apoi coborî și celălalt. Păreau
amenințători de data asta.
— Domnilor, vă rugăm să ieșiți din mașină. Încet și în li –
niște.
— Vă rog să ne spuneți în ce temei enunțați ordinul, nu se
lăsă Leister.
— Acest vehicul este furat.
— Nu, imposibil. E o eroare. L- am închiriat la AleutRent,
după cum ați remarcat în acte.
— Dacă aveți sau nu dreptate, vom constata la sediu. Deo –
camdată trebuie să coborâți.
— Dacă- mi permiteți, se aplecă Albright spre geam, vă pot
arăta o legitimație care certifică faptul că uzez de o funcție care
e mult deasupra oricărei bănuieli în ce privește furtul de mașini.
Iar domnul e un cunoscut al meu.
— Domnule, nu vorbim de funcții aici. Vă somez pentru
ultima oară să părăsiți vehiculul, repetă vorbitorul.
Ofițerul care fusese la volan dădu ocol până la geamul pa –
sagerului din dreapta.
— Neghiobule, sâsâi Leister. Nu- i arăta cine ești!
— Oricum mă vor legitima. Ce mai contează.
230

Oficialul zâmbi bonom când prezentă actul de identitate și
legitimația Institutului.
— În regulă, dumneavoastră puteți pleca, sunteți liber.
— Rămâi aici, șuieră Leister furios. Era încredințat că îl
„aranjase” Albright. Dacă ajungea la secția de poliție, avea toate
șansele să nu mai iasă, dată fiind condiția sa de urmărit general.
Încă era bine că nu fusese recunoscut. Mintea calcula vertiginos
cât va lua să pornească motorul, să demareze fără derapaj și să
prindă virajul din scurt, fără a se înfige în mașina de poliție sau
în troienele stivuite de cei care curățaseră parcarea. Era greu, dar
mai avea o șansă, până ce agenții aveau să scoată armele din toc.
Știa că asta urma dacă ezita în continuare să se conformeze.
„Atenție, nu sunt polițiști!”. Fermitatea din glasul lui Ger –
maine îi cuplă mecanismul de atac. „Înscrisul de pe uși nu e
vopsea, e un autocolant prost lipit! Nu coborî!”
Fu declicul de care avea nevoie. Cheia se învârti, motorul
porni instantaneu, cu treapta întâi cuplată. Pedala acționă corpul
de accelerație, roțile țâșniră înainte, nepierzând contactul cu pe –
licula subțire de omăt.
— Ai înnebunit? Vrei să ne omori? răcni Albright disperat.
Insul deșirat nu răspunse. Nu acum. Se va socoti cu umfla –
tul imediat ce va prinde momentul prielnic. Luă de volan la timp
pentru a evita Chevy- ul, dar mult prea aproape de mormanul de
zăpadă. Cu ochii în retrovizor trecu în treaptă superioară, redre –
sând traiectoria. Extremitatea dreaptă a barei de protecție zgârie
movila apoi roata se îndreptă, îndepărtând vehiculul de clinciul
periculos. În spatele lui, așa- zișii polițiști scoteau pistoalele.
— Lasă capul jos! țipă către director.
Acesta însă era ghemuit și fără grai. Acceleră la blană, indi –
catorul turometrului descrise imediat curba de cerc spre limita
maximă. Auzi două sunete binecunoscute, aproape simultan gea –
mul oglinzii exterioare se dezintegră iar fusta portbagajului pocni
înfundat. Trebuia să prindă curba aleii, altfel era un vânat facil.
Motorul urui ca un Boeing 757, mai urcă o treaptă de viteză, dar
totul era lent, era un ralanti care îl mâna la apoplexie. Încă două
231

percuții răsunară la treizeci de metri în urmă, găurind luneta și
parbrizul, dar și un cauciuc, explozia acestuia bulversându- i trasa,
mânându- l către copacii din vecinătatea drumului. Înjură.
— Ne bagi în mormânt! Ce ți- a venit să fugi de polițiști?
— Nu sunt polițiști, idiotule! Tu i- ai adus aici!
— Jur că nu știu despre ce e vorba! Rămâi pe drum!
— Încerc, scrâșni Leister transfigurat.
Dincolo de vuietul motorului, de disperarea lui Desmond
Albright, încă un pocnet erupse fără ecou. Un pocnet distinct
de data asta, familiar, ca al unui Beretta. Ar fi putut jura că e un
Beretta 92FS de 19 mm. Atent la drum, surprinse cu coada ochi –
lor oglinda interioară. Un ofițer zăcea la pământ. Colegul se
aplecă spre acesta, uluit, dar viața i se scurtcircuită două secunde
mai târziu.
„Nu te opri”, îi zvâcni în ureche. „Scapă de mașină și dă- i
drumul lui Albright. Păstrează atitudinea ascendentă asupra lui,
profită de faptul că e terifiat. Spune- i că- l contactezi în patrușopt
de ore. Și încearcă să vezi dacă el e sursa incidentului.”
Germaine vârî pistolul în toc. Nu rata aproape niciodată.
Costumul alb îl camuflase perfect în pădurice. Trebuia să o ia
din loc până apăreau mașinile reale ale poliției. Și- ar fi dorit să
caute prin buzunarele celor doi. Însă în poarta de acces apăru –
seră câțiva angajați surprinși de eveniment.
O va șterge. Răspunsurile, mai târziu. Se ridică de la pă –
mânt, nivelând zăpada. Doi, trei pași înfundați în lateralul său,
se întoarse într- o zecime, dar tot atunci veni saltul.
Lovitura îl rupse în două. Crezu că sternul se dezintegrează
sub ploaie de radiații. Fu azvârlit printre crengi căzute, cu un re –
flex găsit în străfundurile ființei evită o buturugă mai nimicitoare
ca izbitura în sine. Dacă l- ar fi nimerit drept în mijloc ar fi suferit
grave traumatisme cardiace, toracice. Nici așa nu fu convins că
nu- i e afectată nicio coastă. Schiță o mișcare de ridicare, apoi se
rostogoli. La fix, căci forța piciorului trimis în plin l- ar fi expediat
în lumea viselor. Însă acesta merse în gol, spintecând aerul. Se
arcui, ignorând săgețile care- i zbiceau coastele undeva în partea
232

stângă. Podul palmei se destinse aruncând zeci de kilograme- forță
în cartilajul genunchiului de sprijin al atacatorului. Puterea seis –
mică îl dislocă pe acesta de pe sol. Căzu, cu un icnet înăbușit.
Avea nevoie să se adune rapid, efortul, cumulat cu suferința
daunelor, îl vlăguise. Privirile încețoșate reperară în cel căzut
pe unul din cei doi angajați care îndepărtau zăpada. Nu era cel
negru, era celălalt, doar că nu mai avea ochelarii de soare. Și
nici fălcile nu mai erau așa pline. Dar nasul era altul, mai bom –
bat, mai vălurit. Îl identifică.
Trebuia mult mai mult să- l învingă. Urmări cum strânge
din dinți și își revine. Apărarea nu- i folosea la nimic. Se aruncă,
închizând pumnul pe măsură ce înălță brațul pentru o lovitură
tetsui , „ciocan de fier”, în moalele capului. Nimeri în plin, dar
în același timp piciorul neatins, flexat, cu genunchiul ca o lance,
îl primi ospitalier ca un taifun, între a treia și a patra coastă,
exact în locul zdruncinat anterior. Se prăvăli pe spate, fără aer.
Nici Separatio nu era mai bine. Durerea din regiunea arti –
culației femurului cu tibia îi zvâcnea până în tâmple iar pălitura
din creștet l- ar fi terminat dacă n- ar fi amortizat- o prin contra –
lovitura de genunchi. Se ridică într- un cot, amețit, cu ochii la
adversar, întrebându- se dacă va putea sta în picioare.
— Să mergem, Tio! Acum!
Brațele puternice îl săltară ca un troliu. Pentru o clipă, pri –
virile se intersectară cu ale lui Germaine. Ochii acestuia scăpă –
rau ură, admirație, respect.
— Să mergem. Poliția e pe drum.
Dispărură printre copaci, patru picioare din care unul singur
zdravăn. În urma lor, Germaine smulse pistolul Beretta din toc.
Întinse brațul, ochind în direcția lor. Resortul trăgaciului, la un
micron să declanșeze percutorul, își încordă elasticitatea spiralei
elicoidale, păstrând tensiunea momentului. Cât durata căderii
unei picături de calcit de pe o stalactită. Apoi se destinse.
Omul în alb se ridică spasmodic, respirând anevoie. Avea
de prins un zbor către Lanham. Și câteva aranjamente între timp.
233

39
Convorbire Gakona – Washington D.C.
A: Îl adusesem unde doream. Au apărut din senin bleste –
mații ăia. Tu i- ai trimis?
C: Trebuia să- ți acopăr spatele. Mai ales după ce spuseseși
că am pierdut un om.
A: Dar au deschis focul! Cu mine în mașină!
C: Trebuiau să riposteze așa după reacția ofertantului tău.
În ce te privește, nu erai în niciun pericol, gloanțele au țintit în
partea stângă.
A: V oiai să- l omori?
C: Nu s- ar fi ajuns acolo dacă rămânea pe loc. Oricum, și
în nefericitul caz în care ar fi fost ucis, cei din spatele său n- ar
fi avut ce comenta. Tu, ca parte ofertată, erai absolvit. Negocie –
rile ar fi decurs în aceeași notă.
A: Dar înțelege că a fost convins că i- am întins o cursă.
Aproape m- a azvârlit din mașină. Mi- a spus că deocamdată sis –
tează tratativele, că mă va contacta în două zile. Am pierdut tot
avantajul creat.
C: Două zile… Asta ne dă răgaz să regândim. O să păstrez
cele opt milioane în cont până la încheierea aiurelii ăsteia. Mă
bucur că ai revenit. Trebuie focusat pe reacția sistemului. Nu
s- a înregistrat nimic în lipsa ta?
A: Din fericire. Altfel nu știu cum scoteam cămașa dacă
eram nevoit să dau explicații.
C: Ok. Să lași funcțiile active. Rulezi vreo aplicație de ra –
diofrecvență în momentul ăsta?
A: Doar programul de diagnoză uzual.
C: Nu uita să închizi ușa după tine!
— Separatio cere permisiunea să revină la Centru.
— C. nu mai are nevoie de el?
— A transmis că nu.
234

— A mai spus și altceva?
— Doar a mulțumit pentru ajutor. A fost succint.
— Și Separatio?
— Ne aduce suveniruri.
— Ha? J. Habsburg părea să nu se fi dezmeticit după som –
nul iepuresc. Ce surpriză ne- a pregătit?
— V om afla în ceva timp. Are de schimbat trei curse de linie.
— Va să zică pe moment e liniște. Cum se descurcă Starkov
după rocada cu Brezin?
— Vrei să spui cum răspunde Brezin acestei treceri. Ori –
cum ar fi, nu trebuie să impieteze mersului lucrurilor. A sosit în
schimb echipa mediumului, e în Saint Petersburg. Le- am dat o
mică vacanță.
— Riscăm să rămânem prea mult timp fără oameni în ime –
diata apropiere, N. Mai sunt doar cei care au verificat pulsul lo –
cului după testarea Bunicului în Krasnoiarsk, cei din echipa
Mercury .
— Ne amenință ceva? Știi bine că se plictisesc de moarte
în catacomba asta. Le- am tăia aripile. În plus, ce- ți face omul
din Dresda? Nu e acolo pentru racolări?
— Testează o femeie grozavă, o poloneză școlită de WSI.
— Ăsta nu era fostul serviciu secret polonez?
— Ba da. Desființat în 2007. Fostele Servicii de Informații
Militare, restructurate și înlocuite cu două agenții separate, de
Informații și Contrainformații. După desființarea WSI, cam un
sfert din cadrele active au fost înlăturate, trecute pe linie moartă.
— Ce s- a întâmplat cu ele?
— S- au răspândit care peste tot. Unora cu CV- uri bogate li
s- au propus funcții în diverse departamente. În mare, au fost
schimbări pe linie politică, la fel ca peste tot. Puțini din ei au
emigrat, dar sunt foarte bine monitorizați.
— Și femeia ta?
— Va fi greu să i se piardă urma, dar încercăm. Pe de altă
parte, trebuie foarte atent probată împotriva jocurilor duble.
N. Romanov pufni.
235

— Sunt de acord că pentru activități și năzuințe precum ale
noastre, e nevoie de astfel de inși bine pregătiți. Dar în multe
momente, decât să irosești resurse financiare, timp, nervi, mai
bine angajezi o echipă de mercenari, niște foști componenți de
trupe speciale.
— Cum e Mediumul?
— Cum e Mediumul.
— De acord. La fel cum și tu ești de acord că fără oameni
de calibrul celor proveniți din rândurile agențiilor secrete, ser –
viciilor de spionaj, efectul nu va fi niciodată cel dorit.
Se surprinseră ușor încordați.
— De fapt despre ce vorbim? Unde vrem să ajungem?
— Se spune că discuțiile contradictorii sunt o sursă de men –
ținere a procesului ideatic. La fel cum Murphy zicea despre con –
cluzie că apare atunci când te- ai plictisit să gândești.
— Ca să parafrazez și eu, Cicero considera că tot ce se în –
tâmplă după o lungă așteptare e mai ușor de suportat. Așa că,
prietene, să ne garnisim cu răbdare.
Lanham nu era nici mai cald, nici mai pastelat, dar Ger –
maine nu avea cum să știe. Un orășel oarecum minuscul pentru
un nod instituțional important cum era Universitatea de Nord.
Numai că pe lângă așezările limitrofe, exista o cifră mare de
studenți din capitală care optau pentru această unitate de studiu.
În vreme ce o parte a locuitorilor parcurgea zilnic distanța Lan –
ham – Washington, un alt număr de oameni, din rândul tinerilor,
străbătea drumul în sens invers. Campusul era ocupat doar de
cei aflați la mare distanță. Astfel că un vehicul închiriat, înma –
triculat în capitală nu avea să iasă în evidență.
Pe asta se baza și Germaine. Spera să efectueze o descin –
dere scurtă. Numai că speranțele în ultima perioadă se dovedi –
seră nefolositoare. Iar începutul îi crease puțină indispoziție.
Fusese nevoit să aștepte ora nouă pentru a avea acces la parcul
auto de închiriat, pierzând timp prețios.
236

Partea bună era că Leister îi furnizase informațiile necesare.
Deținea adresa exactă astfel că va merge la loc sigur. Hardwood
Drive se dovedi a fi o străduță liniștită și nu foarte populată.
Trecători grăbiți și rari. Germaine înjură comutatorul de căldură
care îi tocase nervii tot drumul culisând în gol.
Masca din latex se închegase bine pe conturul chipului.
Avea o colecție de cinci astfel de piese din polimeri vinilici de
care se folosea, căci fizionomia sa era una care se întipărea ușor.
Coama o prinse cu agrafe și o ascunse sub cipilică. Adăugă o
pereche de ochelari cu ramă subțire. Rezultatul îl găsi extrem
de satisfăcător. Avea o notă interesantă, distinsă. Coborî.
Aleea neprietenoasă îi fugi de sub picioare prin pojghița în –
ghețată ce o acoperea. Fu la un pas de cădere, dar puse la timp
celălalt picior pe sol. De fapt totul părea lipsit de confort, de la
arhitectura ternă a caselor, mai degrabă niște hangare aplatizate,
necosmetizate, până la răceala esplanadelor dezolante. Urcă trei
trepte și ciocăni.
Niciun răspuns. O nouă încercare.
Probabil plecase la facultate.
— Nu o veți găsi la ora asta.
Se răsuci. Pe pajiștea din fața casei alăturate, vecinul pe care
îl remarcase de când sosise, trebăluind, se întorsese spre el.
— Vă referiți la domnișoara Jensen?
— Numai ea locuiește la adresa asta.
„Sarcasticule!”
— Sunt de la Universitatea George Washington din capi –
tală, răspunse, fluturând o mapă cu antet. Am o propunere de
colaborare.
— N- ar fi trebuit s- o căutați la facultate?
— Ce- i drept, acolo era primul loc în care ar fi trebuit. Știu
însă că a avut niște probleme în ultima vreme și a fost învoită o
perioadă, de aceea credeam că o pot întâlni aici.
Omul ridică din umeri.
— Mulțumesc, o să încerc s- o găsesc acolo.
— Dacă o văd, cine să- i spun că a întrebat?
237

— M. Calhoun, inginerie și științe aplicate. Se întoarse
către vehiculul parcat. Sunteți prima persoană care îngrijește
peluza iarna asta. Nu e frustrant?
„N- ai prea înghițit- o, n- am ce să- ți fac. Deci domnișoara
are cerberi plantați”, analiză în timp ce semnaliză stânga. Se de –
părtă fără a mai privi în oglindă. Era convins că individul îl ur –
mărea.
După șase minute și două șederi la semafor intră în clădirea
instituției. Legitimația și ecusonul pe care și le confecționase îl
îndreptară către Cabinetul de expertiză fizico- chimică. La ca –
pătul aripii vestice, etajul unu.
— Domnișoara Jensen?
— Da?
— Morgan Calhoun, GWU D.C. Vă pot răpi câteva minute,
vă rog?
— GWU, adică Universitatea George Washington?
— Exact.
Zâmbi.
— Cu ce vă pot fi de folos?
— Sunt coordonatorul Centrului de Geologie și Geofizică
Ambientală și responsabil al unor proiecte în colaborare cu mai
multe facultăți. L- am cunoscut și apreciat pe domnul Robert Mil –
ner, având, de asemenea, utile schimburi de experiență. Regret
nespus tragedia care s- a întâmplat. V- am deranjat pentru că am
beneficiat de susținerea sa în elaborarea mai multor materiale prin
care centrul nostru a fost încoronat cu distincții, iar acum, când
nu mai este, dorim să întemeiem o fundație pe numele său.
— E minunat că veniți cu o astfel de idee, asta înseamnă
că munca pe care și- a lăsat amprenta n- a fost în van. Presupun
că ați vorbit cu cei din conducere, decanatul…
— Pentru asta mă aflu aici. Pe de altă parte, voi avea nevoie
de ajutorul dumneavoastră în privința unor documentații care
din nefericire nu s- au mai transmis.
Lara deveni atentă.
238

— O clipă. Ați venit aici pentru proiect ? Accentuarea fu
evidentă.
— Sunt aici în baza afirmațiilor anterioare, veni răspunsul
senin al vizitatorului inopinat. Cum am spus, avem în derulare
câteva proiecte. La ce anume faceți referire?
— Ah, nu… Am crezut că doreați să recuperați ceva. Mea
culpa , am făcut o confuzie.
— Profesorul Milner ne ajutase la structurarea unei scheme
de calcul și a unui articol despre studii electromagnetice pentru
stabilirea relațiilor premergătoare evenimentelor seismice.
Numai că ne lipsește partea de final. Pentru asta am apelat la
dumneavoastră.
— Dar de ce la mine? De unde v- a ajuns la urechi numele
meu? întrebă Lara, suspicioasă. Nu știa ce să creadă. Îl bănuise
a fi cel pe care- l așteptau, totuși nu părea deloc așa. Durham îi
sfătuise pe toți să fie cu ochii în patru, atenți la toate detaliile.
Pe de altă parte, preluând bucăți din activitățile profesorului, se
confruntase cu un val de mesaje, de la manifestări de regret până
la propuneri de articole evidențiindu- i munca sau cereri de co –
laborare.
— Nu e un secret faptul că domnul Milner a amintit numele
dumneavoastră pe parcursul corespondențelor noastre. I- ați fost
un asistent organizat, plin de spirit inițiator și v- a apreciat în
permanență prestația. Plus că la simpozionul recent organizat,
numele Jensen a apărut pe lucrarea pe care n- a mai apucat s- o
prezinte.
Tânăra simți că e pe cale să se îmbujoreze. Se înmuie, nă –
dușită.
— Luați loc. Iertați- mi neîncrederea, dar îmi puteți arăta o
legitimație domnule…?
— Calhoun. Iar aceasta este dovada. Germaine – Morgan
își arătă actul însoțit de toată candoarea de care dispunea.
— Bun, domnule Calhoun. Să sperăm că veți afla ceea ce
aveți nevoie.
239

40
Axa Gakona – Langley
Virusul strecurat prin „ecluzele” care mențineau protecția
sistemului era un virus resort de tip poliform, având capacitatea
de a se transforma în sute de mii de variante de cod. Scuturile
programelor de protecție erau pregătite pentru întâmpinarea
unui astfel de inamic. Numai că fiecare detectare a unei frânturi
de cod ducea la bifurcarea secțiunii respective. Întocmai unei
Hidre mitologice. Avantajul virusului era că nu dispunea de un
„cap de pod”, un creier care odată identificat să poată fi anihilat.
Fiecare gen de rădăcină nou- născută avea propriul sistem exis –
tențial. Forțate să pistoneze încontinuu, programele de blocare
intrau într- o iterație care tindea să se cronicizeze și care slăbea
atenția distributivă a „grănicerilor”. Cei doi operatori ai lui
Clarke participau de la distanță, unul din Omaha, Nebraska,
altul din Auburn, Maine. Era nevoie de coordonare și sincroni –
zare, pe care le perfectaseră cu ajutorul unui program, „Quan –
tum Delay”. Odată pătruns prin porțile primului nivel de acces,
disjuncția se produsese. Virusul nu acționa direct, avea sarcina
de a zăpăci sistemul fără ca acesta să dezvolte indici alarmanți.
Varianta oficială a stației computerizate a CIA era că este auto –
nomă, în circuit închis, nefiind conectată la niciun alt sistem co –
lateral. În realitate, absolut toate punctele de interes de pe
teritoriul Statelor Unite interrelaționează cu ea. Sistemul de pro –
tecție este uriaș, nu mai puțin de paisprezece bariere de proce –
sare și decelare a informației, până la a o cerne și a o restitui
utilizatorului. După ce Clarke conectase perifericul infectat,
„acarienii” începuseră să se joace de- a v- ați ascunselea cu paz –
nicii sistemului, măcinându- le rezistența și atenția distributivă.
Sistemul de antene HAARP era la fel de funcțional și de –
zinvolt, numai că cei doi operatori îi fisuraseră protecția, putând
să- l acționeze prin comenzi externe, fără a vădi acest lucru.
240

Nedispunând de coordonatele stricte ale locației, ea nefiind
pronunțată de nimeni, numai această rețea de dipoli putea aco –
peri o zonă mai amplă, cum era cea de pe cursul mijlociu al lui
James River. Vizita intrase în ultima fază, odată cu jumătatea
celei de- a doua zile petrecute. Clarke era la birou, tocmai ieșise
dintr- o ședință în care se vorbise în contradictoriu despre lipsa
măsurilor clare de a obtura tranzitul ilicit de- a lungul frontierei
cu Mexic. Asta după ce cu mai bine de un an în urmă fusese
adoptată rezoluția ce prevedea dotarea mașinilor de patrulare
cu camere cu sistem de vizualizare și scanare în raze X. Trase
de timp până după ora stabilită, încercând să nu se gândească
la efectele produse în altă zonă geografică.
Cam în aceeași vreme, în Gakona, antenele ridicară în at –
mosferă și dincolo de ea mai bine de trei gigawați sub forma
undelor hertziene. Dincolo de programele de diagnoză privind
efectul radiațiilor razelor cosmice asupra ionilor de ozon sau
azot, gama de monitorizare nu înregistră nimic.
Coincidență sau nu, într- un spațiu la limita celor două Vir –
ginii, microclimatul se modifică brusc, în ciuda tuturor progno –
zelor care indicaseră echipei prezidențiale vreme stabilă cu
temperaturi puțin sub pragul înghețului. Instabilitatea se accen –
tuă subit, pe fondul unei vijelii tumultuoase, care dezrădăcină
copaci și produse alunecări de teren. Localitățile Glasgow și
Buena Vista se confruntară cu pene de curent, acoperișuri
smulse. Din fericire, nu se consemnară victime, numai câteva
persoane suferiră leziuni minore.
O zi mai târziu fu descoperit craterul din Little Rocky Row
Mountain, cu un diametru de șaptezeci de yarzi și adânc de opt.
Pe o rază de alți aproape o sută de yarzi vegetația arsese com –
plet, nemaipăstrându- se nici urmă de copaci sau grohotiș. Se
zvoni că martorii, cei care aflaseră fortuit locul haosului, trei
turiști, ar fi relatat că exista o porțiune de gard metalic pe care
tronau din loc în loc plăcuțe cu „accesul interzis”, care se în –
cheia subit în povârnișul creat de imensa gaură.
241

În mass- media nu se făcu nicio referire la acest eveniment,
cum de altfel, nu apăru nici vreo mențiune despre vizita celor
două oficialități dincolo de perimetrul Casei Albe.
41
Lanham
— Căutați ceva anume, o bucată de articol, o calculație sau
ce?
— Tematica era legată de seismologie, mișcări tectonice,
identificare și stabilire efecte electromagnetice. Nu era chiar do –
meniul domnului profesor, dar în temeiul unei relații biunivoce
consolidată în ani buni, serviciile au constat în realizări de ex –
cepție, cu care am avut parte numai de aprecieri la conferințe
sau în publicații.
— Și n- ați găsit nimic?
Lara îl supraveghease o vreme apoi îl lăsase în voie, mu –
tându- se la alt calculator. În încăpere se mai găsea un laborant.
— Doar o schiță fără subiect. Am căutat după mai multe
cuvinte cheie, dar în zadar.
— Poate erau în computerul personal, aruncă Lara în doi
peri, nehotărâtă în privința vizitatorului. O liniștise, dar nu- i câș –
tigase încrederea. Masivitatea, atitudinea, forța pe care o degaja
prin costumul care se plia frumos, dar lăsa la vedere corpul lu –
crat dincolo de limite obișnuite… Toate astea induceau o sen –
zație controversată. S- ar fi sfătuit cu Durham, cu tipul care
asigura securitatea și care era pe undeva prin apropiere. Cu toate
astea nu părăsise spațiul. Și nu avea niciun răspuns concludent
pentru lipsa de reacție.
— Computerul personal? Omul rămase pe gânduri. S- ar
putea să aveți dreptate, pentru că mi- amintesc de existența unor
mesaje parvenite după orele de program. Ceea ce înseamnă că
lucra și la domiciliu. Just. Numai că în cazul ăsta totul e pierdut.
242

— Nu chiar. Parte din ce operase au ajuns la mine. Vreau
să spun că am primit permisiunea decanatului de a avea acces,
ca și asistent personal.
— Credeți că ați putea să mă ajutați?
— Încercăm.
— Știu că o să dureze până veți încheia programul, dar voi
aștepta. De n- ar mai ninge, se lamentă mieros.
— Ah, trebuie să vă întoarceți în Washington. Păi, cred că
s- ar putea da o fugă. Nu sunt cantonată pe scaunul ăsta, se afișă
tânăra binevoitoare.
— Ar fi nemaipomenit, radie Morgan. Foarte mulțumesc.
O să aștept afară.
— De ce nu veniți cu mine? „Cred că sunt nebună, în loc
să- l las aici și să- l sun pe Andrew, mă bag în gura lupului. Dar
dacă e ceva, ar mai fi și omul postat la domiciliu. Ce- o fi, o fi.”
În felul ăsta câștigați timp. Sau vreți să intrați la decan?
— M- am interesat, era prins într- o ședință, am stabilit că
revin în jurul prânzului. Dacă nu vă deranjez excesiv, am să vă
însoțesc.
— Carroll, o să lipsesc puțin. Sunt cu domnul Calhoun de
la GWU, dacă mă caută cineva.
Luă de pe masă cheile mașinii.
— Mergem cu mașina mea, se oferi „profesorul”.
— Sunt și cele de la casă aici, zâmbi Lara.
Se răcise din nou, fulguia răzleț. Germaine era cu un ochi
în asfalt, cu unul în retrovizoare și cu simțurile armate. Fata asta
era destupată. Foarte posibil să- l fi momit. Scăpase la un mo –
ment dat o vorbă, întrebând despre proiect într- un fel anume.
Ca și cum s- ar fi așteptat la un răspuns. Și vecinul acela băgă –
reț… Numai vecin nu era.
Privi în oglindă. Nimic înapoi, nu pornise niciun vehicul
din arealul universității.
— Spuneți că l- ați cunoscut bine?
— Să zicem. „Bine” ăsta e destul de variabil. Întoarse capul
spre ea, schițând un surâs. Cât de bine a putut permite o cola –
243

borare soldată cu multe momente picante. Mă refer la întruniri,
congrese.
— Dar nu- mi amintesc să vă fi văzut și înainte.
— Doar la întâlniri oficiale aveam satisfacția să dăm ochii.
Altfel nu era timp, cu toate că ne despărțeau mai puțin de două
ore de șofat. Fiecare își vedea de latura sa iar avantajul de a
schimba informații sau păreri online era arhisuficient.
Își scărpină obrazul proaspăt. Fata era carismatică. Ce i- o
fi venit lui Leister să încerce s- o elimine în modul ăla. Zău că
ar fi fost păcat.
— N- ar fi trebuit să participați la simpozionul recent?
— Ba da, dar… E mai complicat. Arboră un ton afectat. Fap –
tul că evenimentul a fost strămutat cu foarte puțin timp înainte,
trecând din organizarea lui de către GWU spre Universitatea de
Nord, a cam dat peste cap lanțul mecanismului. S- au insinuat con –
siderente de ordin turistic, s- a implicat consiliul local din Lanham,
în fine, mai multe aspecte care au dirijat decizia. Nu neg că s- au
creat animozități la nivelul conducerilor și din situația asta s- a re –
nunțat la ideea participării GWU. Dar asta nu afectează câtuși de
puțin conlucrarea centrelor celor două instituții.
Lara se trezi cu gura căscată. Amănuntele aflate nu- i flutu –
raseră pe sub nas nici măcar ca zvon, cu toate că se mândrea că
putea avea cunoștință despre intrigile care circulau pe holurile
instituției. Chiar așa să fi fost?
— După mașina roșie, pe dreapta, menționă ea.
Peluza alăturată era pustie. Germaine rememoră graficul ma –
șinilor parcate în vecinătate. Comparativ cu precedenta descin –
dere, erau două în plus. Devansând un Ford Taurus, îi bătu la ochi
lipsa plăcuței de înmatriculare în față. Reținu, privind în oglinda
interioară, numărul de pe bara spate, un număr de Pennsylvania.
Unul din statele uniunii care nu cer obligativitatea purtării ambe –
lor numere, față- spate.
Coborâră. Tânăra merse de- a dreptul către ușă. Fără ezitări,
fără priviri laterale.
— Intrați.
244

Păși. Șovăitor, un intrus în dormitorul unei femei. După
holul mic, ajunseră în camera de zi. Albă, simplă, ordonată. În –
cercă să- și imagineze cum s- ar fi simțit dacă n- ar fi jucat un rol.
Probabil la fel de tulburat. Nu decisese dacă o va lăsa în viață.
Asta dacă toate ar fi mers conform planului.
— Puteți lua loc la birou.
Nu se repezi. Fotografie locuința cu ochii minții. Masa de
lucru era așezată în fața geamului, orientată astfel încât utiliza –
torul să privească spre alee.
— Dar ăsta nu e calculatorul dumneavoastră?
— Ba da. Însă are conectat și hard diskul profesorului. Vă
pot oferi apă tonică.
— Mulțumesc.
Gest elegant sau subterfugiu, Morgan fu lăsat să caute în
voie. Nu era un computer Apple, cum fără vreun temei se aș –
tepta, ci Microsoft, cu sistem de operare Windows. După două
încercări eșuate, tastă cuvântul „proiect”. Rezultatul se concre –
tiză în două fișiere identice ca denumire și mărime, unul pe o
partiție internă, celălalt pe hardul extern. Pentru o clipă, privi
siderat. La un clic să- l acceseze, renunță. Momeala era mult prea
evidentă. Și oricum nu fișierul era ceea ce îi trebuia.
Iar fata îi oferise paharul și se întorsese în bucătărie. Foarte
multă liniște. Cota capcanei pentru hoț era subunitară. Verifică
unitatea centrală a calculatorului. Carcasa, model midtower, di –
mensiuni medii, amplasată în spațiul de sub birou, pe un suport.
Pe latura din spate, pe plăcuța de conexiuni, era legat și hard
diskul extern.
Cântări situația. De alături se auzi vocea gazdei:
— Cum merge?
— Încă nu, dar nădăjduiesc. Mai dați- mi cinci minute.
Începea numărătoarea inversă. Nu- i convenea să lucreze
sub presiune însă nu avea încotro, se obișnuise cu timpul. Re –
memoră testele de eficiență unde nu depășise niciodată procen –
tajul de optzeci și cinci la sută. O rată bună, chiar dacă nu
245

perfectă. Coroborată cu aptitudinile atletice ducea la rezultate
fulminante, care îl păstrau în top.
Compară cele două căi în care erau memorate fișierele. Di –
rectoarele care le conțineau aveau și ele același nume și cuprin –
deau liste aidoma. Verifică Device Manager – ul tergiversând o
idee aplicarea deciziei. Existau două harduri ale computerului,
două hard diskuri interne, excluzându- l pe celălalt. Unul dintre
ele aparținuse lui Milner. Sută la sută nu putea fi piesa de pe
care boota sistemul de operare. De altfel, îl va recunoaște după
semnul de mână făcut pe abțibildul producătorului, amănunt pe
care profesorul i- l încredințase. Cu mișcări imperceptibile, des –
făcu laterala carcasei unității.
Era însă cu neputință a scoate șuruburile de prindere fără
pic de zgomot. N- avea decât să facă uz de spray- ul cu narcotic.
— Ați finalizat?
— Cred că da. Nu știu încă dacă am avut sau nu noroc.
— Cum așa? veni răspunsul odată cu pașii femeii călcând
către living. Se intersectă cu forma vizitatorului în imediata
apropiere. O formă care nu prevestea nimic bun. Reacționă
prima.
Pulverizatorul pregătit în mâna dreaptă erupse într- o cas –
cadă plină de picături înțepătoare. Efectul veni spontan, astfel
încât Germaine nu mai apucă a scoate propriul atomizor. Ploaia
de stropi îl izbi precum o ploaie acidă. Reflexele însă nu- l tră –
dară. Apucă să întoarcă obrazul așa că doar partea stângă rămase
expusă. Concomitent, pumnul zvâcni, lovind năprasnic.
Aproape în degringoladă, sub spasmul de moment. Capul tinerei
păru că e smuls de pe axă. Proiecția o direcționă către muchia
arcadei de susținere, după care făcu corp comun cu podeaua.
— Nenorocito!
Jumătate din pielea feței ardea incandescent. Lăcrimarea se
produse instantaneu, simultan cu încețoșarea vederii. Apoi un
acces de tuse. Cu mâneca astupându- și ochiul bolnav, se aplecă
spre carcasa computerului. Deșurubă rapid tijele filetate, luptând
să- și amintească ce piesă trebuie să aleagă din cele două. Avea
246

însă indiciul. Componenta de pe care nu se executa derularea sis –
temului de operare avea codul de identificare ST380011A. Îl
identifică marcat pe una din piese. O extrase aproape orbit, chi –
nuindu- se în a monta exact partea laterală a carcasei.
Trebuia să- și spele ochii. Și să o șteargă. Vârî hard diskul în
buzunarul sacoului. Nu mai avea timp să verifice starea femeii.
— Rămâi pe loc!
V ocea hotărâtă, masculină, îi dezmembră siguranța succe –
sului. Cu fața către geam, mătură orizontul vizual. Nu se vedea
nicio mișcare, totul era mort, înghețat.
— Îmi dai voie să mă întorc, nu?
— Te vei culca la podea.
Ce gri deveniseră pereții. Nu mai era odaia luminoasă în
care intrase. Parcă și plantele pervazului încetaseră a mai fi pri –
mitoare. Plante carnivore. Acolo, printre lamele verzi, pe o tul –
pină, trona un punct negru. Un punct care nu făcea parte din
peisaj. Un emițător video!
— Nu pot să mă așez dacă nu mă întorc, amice.
— N- o mai tărăgăna, fă ce ți- am spus! Celestino Four, cod
maro! Neutralizare!
Probabil lansase apelul în căști. Situația se complica. Stră –
nută, aplecând capul. Avu noroc că nu se trezi cu un glonț în
cap. O imagine fugară, cu Yul Brynner pivotând pe un picior și
lansând cuțitul Bowie în beregata adversarului, jonglă în inte –
riorul cortexului. N- avea nici măcar un briceag, dar era agil. Și
deficiența coordonării celuilalt în momentul transmisiei putea
spori marja infinitezimală de reușită. În mâna dreaptă palmase
șurubelnița minusculă cu care deșurubase componenta hard –
ware.
Masa musculară deosebită nu impietă asupra virajului și a
saltului. Micul obiect fu azvârlit instinctiv, spre direcția din care
venea glasul. Nu urmări efectul, nu avea cum să fie semnificativ.
Claritatea văzului era cea care- l înspăimânta. Saltul fu extraor –
dinar, o tumbă de atlet de circ. Pocnetul în surdină al armei pre –
cedă arsura din coapsa stângă. Nu era timp să conștientizeze
247

durerea. Țeava pistolului Beretta, scos din toc, fulgeră de două
ori. Un cartuș sparse tencuiala peretelui, al doilea provocă un
icnet scurt. Sesiză ca prin ceață un recul al brațului și un pas în –
apoi. Cu un ochi lăcrimând lacustru, cu echilibrul afectat, com –
pensând prin adrenalina dorinței păstrării în viață, reduse raza
care- l despărțea de opozant. Arma acestuia continuă focul
într- un arc de cerc vizând tavanul, cu mult în afara țintei. Jumă –
tatea de pas în spate îi anulă avantajul. Corpul tinerei se
interpuse ca un stăvilar nedrept, dizolvându- i poziția verticală.
De pe sol, înclină încheietura spre poziționarea corectă, însă
Germaine fu mai rapid. Pantoful sport îi dădu antebrațul peste
cap, gloanțele înfigându- se deasupra tocului intrării. Un pumn
căzu ca o avalanșă în pometele agresorului. Arma îi fu trasă cu
putere și folosită împotrivă- i. Patul acesteia mângâie falca ha –
lucinant, trimițându- l dincolo de aparențe.
Părăsi casa.
Cvadricepsul îl săgeta la fiecare mișcare, dar cel puțin im –
pactul cu aerul îi amelioră vederea. Altfel nu știa cum ar fi șofat.
Și trebuia să facă ceva cu pantalonul, era găurit, cu o pată ro –
șiatică. Bine că pardesiul acoperea.
42
Casa Albă
Directorul CIA: Rușii neagă orice implicare. De altfel, nu
s- a înregistrat nici urmă de activitate a rețelei lor de antene. Co –
municatul a fost clar, ba chiar se oferă să ne pună la dispoziție
datele telemetrice din ultima săptămână.
Președintele: Destul de suspect, nu?
Directorul CIA: Dați- mi voie să vă contrazic. Transparența
pe care o afișează e în concordanță cu datele recoltate pe teren.
Sunt zero indicii că ar fi implicați într- o astfel de operațiune. Pe
248

de altă parte… domnul Frost, aici de față, ar putea aduce unele
precizări.
Secretarul Apărării: M- aș simți lezat dacă această afirmație
s- ar constitui într- o înțepătură la adresa departamentului pe care
îl conduc. Domnule Președinte, după cum știți, Departamentul
Apărării controlează și coordonează programul de cercetare asu –
pra ionosferei, intitulat pe scurt HAARP. Ceea ce domnul di –
rector Osbourne insinuează e faptul arhivehiculat de gurile rele,
cum că programul ar reprezenta o fațadă a unui proiect militar
care ar putea produce modificări microclimatice sau ar crea un
fascicul de unde electromagnetice care, reflectate înapoi pe sol,
ar arde totul în cale.
Președintele: M- am întrebat și eu cât e de verosimilă pre –
supunerea asta.
Frost: Până în urmă cu puțin timp aș fi putut depune măr –
turie în fața membrilor Congresului că sunt doar invenții. Cu
toate acestea…
Președintele: Da…
Frost: Cu toate acestea, informațiile cu care mi- a venit în
sprijin domnul Osbourne îmi dezvoltă susceptibilitatea că ipo –
tezele respective nu s- ar situa foarte departe de adevăr.
Osbourne: Domnule Președinte, cunoașteți că, încă de pe
vremea Războiului Rece, națiunea noastră a făcut eforturi teh –
nice considerabile pentru a- și crea avantaj asupra rivalului cla –
sic. În această gamă s- au aflat și încercări experimentale de
modificare a climei, care să provoace fenomene globale precum
cutremure, secete, inundații. Până în prezent nu s- au consemnat
rapoarte oficiale care să menționeze astfel de acțiuni.
Președintele: Și neoficial?
Osbourne: Neoficial… Noi nu ne găsim în Biroul Oval și
dumneavoastră n- ați auzit supoziția conform căreia nu s- ar fi
ajuns la astfel de performanțe.
Președintele: De asta mă temeam. Nici nu știu ce reacție să
am. Probabil că nu sunt singurul președinte care nu are la cu –
noștință chestiuni absconse.
249

Tăcere.
Președintele: Unde mai pui că se întâmplă să le aflăm în si –
tuații limită, în cazuri extreme. Bănuiesc că fără întâmplarea din
Little Rocky n- aș fi auzit nimic până la încheierea mandatului.
Frost: Domnule Președinte…
Președintele: Știu răspunsul, domnule Secretar, pentru con –
fortul meu e mai bine să stau cât mai departe de subteranele blo –
cului nostru imuno- defensiv. Numai că acum nu puteați justifica
în niciun fel chestiunea în cauză.
Frost: Ne găsim în vremuri de pace, vremuri limpezi. Ex –
ceptând conflictele din Orientul Mijlociu, Libia, focul mocnit
din Israel, sau alte mici excepții, pulsul mondial e liniștit. Căile
care necesită atenție spre a fi bătătorite sunt cele legate de glo –
balizare, de normare a unei politici comune, a unor țeluri co –
mune. Spre această strategie trebuie catalizată atenția dumnea –
voastră, domnule Președinte.
Președintele, zâmbind: Dacă nu ne- am cunoaște de atâția
ani, Frost, te- ai fi hazardat să- mi sugerezi astfel de sfaturi?
Frost: Nu am vrut să sune așa.
Președintele: Să revenim la problema noastră. Ați adus în
discuție sistemul HAARP. E un argument fondat?
Frost: Înregistrările nu indică nimic altceva în afara moni –
torizării continue. Am cerut o expertiză a sistemului, în urma
căreia s- au sesizat câteva anomalii ale indicilor de stabilitate a
difracției undelor. Fenomen cel puțin ciudat aș spune, fiindcă
parametrii de lucru au funcționat în regim normal. Desmond
Albright, conducătorul de proiect, susține că n- a existat nicio
particularitate algoritmică și că sistemul de securitate al pro –
gramului nu a indicat nicio anomalie.
Președintele: Și atunci?
Osbourne: Orice fenomen natural inexplicabil e scos din
calcul. Extinderea rețelei asociate HAARP în alte câteva state
e în stadiu insignifiant, nu există nicio astfel de tehnologie im –
250

plementată. Dacă se dovedește a fi o mână din interior, trebuie
să vă gândiți ce adversari aveți.
Președintele: Ce e cu acest Albright?
Osbourne: Fizician reputat. Democrat de șase ani. CV ire –
proșabil. Nu spun nimic însă toate acestea. Cu o zi înainte de in –
cident a lipsit din Gakona, fiind prezent în Anchorage. Argu –
mentează prin negocierea unui contract cu o companie de transport
feroviar în privința aprovizionării cu elemente funcționale nece –
sare pentru dezvoltarea rețelei. Povestea e confirmată de oficiali
ai companiei.
Președintele: Ceilalți angajați?
Osbourne: Verificați și monitorizați. Nicio extra- activitate
bătătoare la ochi.
Frost: Ipoteza pe care o vehiculăm și care e cea mai plau –
zibilă e că sistemul electronic a fost dat peste cap. Într- un mod
genial, altfel nu s- ar fi comportat în „halul” ăsta.
Președintele: Virus?
Frost: Unul extrem de al dracului.
Președintele către Osbourne: Și în spatele lui?
Osbourne: Făceam referire la adversarii politici. Dacă îmi
cereți părerea, întotdeauna a existat un politician veros care să
aleagă alte căi decât legile scrise ori nescrise din carta societății.
Președintele: Dragii mei domni, ce se întâmplă în momen –
tul ăsta, dincolo de acești pereți?
Osbourne: Se adună și se încheagă informații. De altfel, es –
capada în Little Rocky Row a fost pista secundară colportată ime –
diat după ce ați hotărât să călătoriți cu invitații dumneavoastră în
Minnesota. Zvonul a circulat pe unele culoare ale Casei Albe și
răzleț, în interiorul Pentagonului și al forului din Langley. În
scurtă vreme vom afla cât și între cine a avansat această rumoare
cu efect apocaliptic.
251

43
Lanham
Agentul coordonator sosi la trei minute și cincizeci de se –
cunde din momentul anunțării. Strada era circulată de puține
mașini care îl incomodară ușor, dar situația era sub control. Ce –
lestino Four transmisese consemnul pentru urgență de gradul
întâi rezolvată. Urmau să apară și ceilalți membri ai echipei,
mai puțin cel postat la universitate, rămas încă pe poziții. Ieși
din mașină și se apropie într- o cadență personalizată de locuința
de la numărul 33.
Peretele deasupra intrării era împănat cu trei găuri ale căror
calibru îi era familiar. Apăsă clanța, dezvelind pistolul Brow –
ning Buck Mark semiautomat.
Priveliștea, de o dezolanță interzisă. Două corpuri spriji –
neau podeaua. Înțelese din prag despre cine e vorba. Clică tasta
de comunicație:
— Tinkerbell, cod vișiniu. Repet. Cod vișiniu.
Se aplecă spre cele două trupuri, identificând prioritatea
numărul unu. Femeia avea puls. O examină rapid, nu prezenta
fracturi sau leziuni, obrazul însă, de la mandibulă până la po –
mete, arăta destul de rău. Colegul sângera din brațul stâng, însă
dădea semne de revenire. Apărură și ceilalți membri ai echipei.
Celestino Four își regăsi capacitatea de a articula. Reținuse
numărul mașinii. Tinkerbell se hotărî într- o secundă.
— Cel. Five, rămâi cu răniții, anunță ambulanța. Ceilalți în
mașini.
Se grupară lângă vehicule.
— Echipa 1, rulați pe Annapolis Road. Suspectul are număr
de Washington. 7239. Toyota Matrix negru. Închiriat. Urmați
cea mai scurtă rută spre capitală. Comunicăm.
Apelă numărul de urgență prin care ținea legătura cu Dur –
ham.
252

— Intrusul s- a infiltrat. Am nevoie de înregistrările came –
relor de supraveghere rutieră. Posibil să nu se îndrepte spre oraș.
Numărul de înmatriculare e următorul…
Căpitanul de poliție notă. Încordarea în care trăia de câteva
zile nu se risipi, din contră.
— Și trimite elicopterul. Terminat.
— Un moment. Cum s- a petrecut? E toată lumea în regulă?
— Va fi. Am chemat paramedicii. Pe Hardwood Drive, 33.
Andrew Durham înmărmuri. Pixul încetă a mai scrie. Simți
că trăiește cea mai geroasă zi a anului. Era adresa care îl neli –
niștea cel mai mult.
Era într- o suburbie a capitalei, pe Piney Branch Road, când
un elicopter negru survolă sectorul. Părea unul din acele elicop –
tere devenite legendare prin frecvența cu care interferau și ali –
mentau zvonurile conspiraționiste. Percepu o senzație de rece,
de apăsare. Se gândi să încerce un mic test.
Se înscrise pe prima bandă. La prima intersecție viră pe o
străduță, apoi făcu stânga. Străbătuse un cvartal și ar fi ieșit în
strada principală, când elicopterul reapăru. La câteva mașini în
urmă se ivi un echipaj de poliție, cu alarma stridentă.
Țâșni. Din nou în drumul principal. Era destul de circulat
și asta îi convenea. Călcă accelerația. Vehiculul putea fi strunit
lejer, era mic și iute. Acul indicatorului ajunse la optzeci și cinci
de mile pe oră, apoi nouăzeci. Se strecură printre două vehicule
aproape paralele pe cele două benzi ale sensului, născând isterie.
Din păcate, sirena, dublată deja de o alta, croia cale liberă pentru
urmăritori.
Undeva, deasupra, palele elicei spintecau inexorabil. Ca un
ecou al goanei terestre. Fărâmițând siguranța cu fiecare sfert de
milă înghițit.
Și mai era cale lungă. Motivația era să ajungă în capitală.
Chiar punându- și mintea cu forțele de ordine. Câștigul era sub –
stanțial față de insignifiantul timp de reținere preventivă. Pe de
altă parte, adrenalina provocată de o cursă năștea un spectacol
253

de trăit. Îi plăcea să conducă nebunește și n- o mai făcuse de
mult. Să jongleze cu tenacitatea cailor putere. Motoarele mași –
nilor de poliție erau superioare iar ăsta era un factor care îl stâr –
nea și mai tare. Șofatul nu se uită. Arta mânuirii volanului ar
putea fi probă olimpică, își imagină și zâmbi.
Numără trei vehicule în spate. Plus „planorul” ăla nenorocit
care dăduse alarma. Tăia benzile cu o elasticitate debusolantă pen –
tru ceilalți. Încrengătura de vehicule din trafic erau doar jaloanele
unei piste de schi, iar el un Tomba amorezat de șerpuiri asfaltice.
Un șofer gesticulă nebunește la vederea apariției sale în pa –
ralel, apoi tăindu- i calea spre a slaloma printre benzi, ignorând
semaforul care- și modifica nuanța. Puținii pietoni se refugiară
avertizați de sirenele contopite. Un GMC Sierra anticipase cu –
loarea verde, avântându- se în intersecție. Matrixul reduse cât să
derapeze controlat într- un arc de cerc menit să evite impactul.
Aripa spate traversă la câteva degete de masiva bară de protecție
a autoutilitarei. Lățimea de șapteșpe țoli a cauciucurilor îl rea –
duse în echilibru stabil. Vehiculul pornit regulamentar de la se –
maforul din stânga nu- și putu adapta perioada de frânare. Izbi
mașina cu girofar, prima din lanțul creat pe urmele fugarului.
Agresiunea se produse în aripă, deasupra jantei, propulsia pro –
iectând- o într- un Elantra staționat la auzul alarmei.
Aglomerarea instantanee îi creă un ecart oarecum liniștitor,
dar era greu să emită pretenții de evadare cu mașinăria închisă
la culoare aflată deasupra. Intră pe 13th Street. În zare se con –
turau înălțimile metropolei. Ca un punct terminus, ca o linie de
sosire care nu suporta un abandon.
Ceasurile de bord, indicatorii, senzorii nu se găseau acolo
nici măcar cu rol admirativ. Transpus într- o peliculă SF, pilotul
se lăsă în voia celui de- al șaselea simț. Ghidat de spiritul Forței ,
cu ochii minții survolând teritorii depopulate, într- o magie a
spațiului celest împingând linia orizontului dincolo de hotarele
epicului.
Vocea venind din straturile înalte îi disipă metamorfoza.
Acul înfipt în arteră se retrase brutal, tăindu- i alimentarea la
254

conducta repausului absolut. Pe fundalul miresmelor halucino –
gene cărora începea să le ducă dorul. Clipi în fracțiunea pre –
mergătoare celui din urmă reflex. Contrasensul îl ademenise cu
rânjetul carnagiului.
Smuci volanul. Carosabilul se îngustase, parcursul își as –
tupa încet- încet porii. Megafonul dădea ultimatum. Era un glas
uman sau glasul unei entități ambientale? Venele tânjeau după
înțepăturile cu efect mai ceva ca al acupuncturii. Căută în bu –
zunarul de la piept. Ultimele două tablete. Era și timpul, simțea
cum rația se difuzează infatigabil. Le sparse în măsele, extră –
gând conținutul întru firescul extazului fără echivoc.
Acțiunea imediată îi înzeci dorința reușitei. Mânui schim –
bătorul cu efervescența simțurilor tonifiate. Își făcu loc pe sen –
sul celălalt, aproape dând din coate. Rămăseseră cam zece yarzi
între el și urmăritori. Simulă un viraj stânga apoi reintră pe
banda de mers. Mișcarea sperie un Dodge ostoit care frână și
luă de volan invers, rașchetând una din mașinile alb- albastre.
Se înveseli. Cu siguranța condamnatului la moarte. Un în –
căpățânat încă lansa avertismente. N- avea de unde ști că are de- a
face cu un pilot kamikaze. Probabil opriseră traficul căci sema –
foarele anterioare le străbătuse ca pe un circuit de formula 1.
„Coloana prezidențială se îndreaptă către arenă. Cel din urmă
omagiu va fi încununat de salvele de tun.” Relaxarea intruzionă
bine- venit. Erau suficiente șaptesprezece. Ca pentru un amiral
distins. Cu epoleții vânduți pe Ecstasy.
Râse în hohote. Cu sațietatea poftei stinse până la papila
cea din urmă. Undeva înainte se contura un baraj. Două vehicule
rânduite în formă de „v”. Litera victoriei. Poate aici era câmpul
de luptă, poate și cimitirul. Fără îndoială că va ocupa loc în topul
știrilor.
Să încalece trotuarul, rulând pe coridorul acela îngust, i- ar
fi scăzut din frenezie. Și distincții. Era momentul să testeze gra –
dul de rezistență și securitate al mașinilor japoneze.
Breșa dintre cele două era minimă, era curios dacă puterea
celor o sută treizeci de cai ar fi fost suficientă. Se delectă cu im –
255

aginea agenților aruncându- se în lături, convinși de ofensiva
anarhistă.
Vacarmul fierului încovoindu- se, presându- se, asurzi ruta
periferiei, altminteri liniștită. Ca de pe o rampă de lansare, bo –
lidul execută un dublu salt, în noianul de componente desprinse
din întreg. Rostogolirea conteni după o rotație în jurul axei
transversale. Un ultim clinchet al gologanului azvârlit pe cal –
darâm. Mut de rapiditatea derulării peisajelor, plin de avânt
afrodiziac, pilotului i se arătă o frântură din monumentul dedicat
personalității eponime a orașului. Imaginea bazaltică pictă mo –
zaicuri în amintirea translucidă care îi ondulă repertoriul ajuns
la final.
44
Washington D.C.– 13th Street NW
Patruzeci de minute trecuseră de când sosise echipa care se
ocupa cu descarcerarea. Abia acum finalizaseră decuparea pie –
selor care constituiseră stâlpii de susținere a plafonului. Vehi –
culul fusese aruncat la două case depărtare de stavila închegată
ad- hoc. Traficul trebuise a fi deviat iar perimetrul împrejmuit
pentru ținerea la distanță a mulțimii celor gură- cască. Oficialii
Poliției Districtului 4, cea care administra arondismentul, se
mențineau într- un calm aparent, asistând la intervenția neputin –
cioasă a paramedicilor. Verdictul era clar.
Printre mașini, dincolo de panglica de interdicție, trei băr –
bați călcau cu pas decis. Unul din ei zvelt, potrivit de înalt, într- o
ținută casual, blugi și geacă tricotată, ceilalți, parcă din același
aluat, într- un negru cărbune din cap până- n picioare, cu membre
sănătoase degajând mișcări ample, cu ochelari de soare mas –
cându- le trăsăturile. Tipul în blugi afișă o legitimație ofițerului
însărcinat cu protecția perimetrului, îndreptându- se împreună
cu ceilalți spre grupul de oficiali.
256

— Căpitan Andrew Durham, Poliția Lanham.
— Vă așteptam, domnule Durham. Sergent Wishaw, secția
402. Acestea sunt cele ce au mai rămas din obiectivul pus în ur –
mărire. Individul a hotărât să- și încheie conturile prematur.
Căpitanul examină mormanul de fiare.
— Cum a găsit traiectoria asta?
— N- a răspuns niciunei somații, nici de la sol, nici aeriene.
A vrut să treacă de- a dreptul prin baraj. Abia acum echipa reu –
șește să- l extragă. Îl puteți identifica?
— Să sperăm că poate fi identificat.
Corpul fusese întins pe o targă mobilă. Un paramedic pre –
gătea un sac dintr- o nuanță la fel de funebră ca și atmosfera. Se
apropiară. Nimeni nu spuse un cuvânt.
Celestino Four, cu geaca găurită, dar fără mari rețineri în
motricitatea brațului, derulă priviri contradictorii.
— Nu e el.
— Cum, nu e el? întrebară concomitent Durham și Tinker –
bell.
— Nu e persoana de la numărul 33. Acesta e un flăcău.
Insul respectiv era de un alt gabarit, cu totul altcineva.
— Cum, nu e omul dumneavoastră? Wishaw nu înțelegea.
— Se pare că am mai fost păcăliți o dată, aruncă Durham
printre dinți. Ce spui, prietene?
— A făcut schimb, conchise Tinkerbell. Mașina e aceeași.
— Să revenim. Nu mai avem ce face aici. Domnule ser –
gent, îi puteți verifica buzunarele. Veți găsi o sumă de bani mult
prea neconcordantă cu aspectul vestimentar.
Cu o înălțime de șaizeci și unu de metri, 700 Eleventh
Street North West nu se situează între primele cinci clădiri din
Washington, clasându- se la un loc în afara topului. Incomparabil
mai mici decât zgârie- norii atât de comuni în multe metropole
americane, înălțimile clădirilor capitalei nu dezvoltă un statut
impozant din punct de vedere al altitudinii la care se ridică. Clă –
257

direa destinată birourilor comerciale, structurată pe treisprezece
etaje, pare un imens monolit granitic realizat în stil neoclasic.
La etajul al patrulea, cu vedere spre 12th Street Northwest,
dincolo de ușa din lemn stratificat, se întindea un spațiu subîn –
chiriat pe numele unei companii de birotică. Mai mult depozit
decât birou de activitate și comenzi, căci foarte rar erau văzute
persoane din cadrul firmei.
— Ai stârnit multă vâlvă, G. Era să mă sperii și pe mine.
N- ai lăsat niciun semn.
— N- a fost deloc greu. Deși fata a fost deșteaptă. S- a aven –
turat cam mult și n- am avut ce face. Iar cu urmăritorii a fost
simplu să- i pun pe o pistă greșită. N- am avut nevoie decât de
un drogat. Și cinci sute de biștari. La cât de hulpav arăta, ar fi
făcut- o și pe juma de preț.
— Deci puzzle- ul e rezolvat.
— Să vedem. Așa ar trebui. Totuși mă cam neliniștește
cheia asta. Hai să montăm piesa și să aflăm.
— Dumnezeule, G. De ce n- ai luat computerul cu tot? se
amuză Leister la vederea hard diskului.
Germaine scoase la iveală dintr- un dulap o unitate centrală
de volum mare, bigtower , cu mâner. Arăta ca un geamantan de
voiaj. Cât timp montă piesa, colegul se ocupă de conectarea ce –
lorlalte componente.
— Parcă am monta un lego, nu se putu abține lunganul. Dacă
nu ne descurcăm, i- am spus lui Reggie că poate apelez la el.
— La ce dracu’ să- l amesteci pe Reggie? Ce- ai vrea să facă
neisprăvitul ăla?
— Ușurel, G, să descoperi cheia nu e treabă ușoară. S- o
mai și asamblezi corect! Și Reggie nu e omul care să cârtească.
— Pentru că n- a fost strâns niciodată cu ușa! Vrei să te ajuți
de el și să- l elimini? Atunci n- am nimic împotrivă.
— Hei! Nu te ambala. Poate nu ajungem acolo. Să vedem
ce surprize ne- a pregătit ex- profesorul.
258

Sistemul de operare se contură blând, pe fundalul unei fo –
tografii înfățișând un peisaj de tropice. Vădit emoționat, Leister
reumplu paharul cu whisky. Astupa senzația de foame.
— Uite fișierul! exclamă nerăbdător.
Germaine arăta căzut pe gânduri. Încă de pe drum, o idee in –
dezirabilă pornise a- l pisa. Ce vroise fata să spună prin acel fișier?
Cum ar fi fost el păzit și ce s- ar fi întreprins dacă exista posibili –
tatea unei vizite inopinate? S- ar fi mulțumit doar cu ridicarea unui
gard de securitate de ordin fizic? Într- adevăr, reperase fișierul, ca
dovadă că îl aveau în fața ochilor. Dar era oare fișierul?
Dacă ar fi fost în locul tinerilor, ar fi procurat softul în care
era sintetizat proiectul și ar fi încărcat un fișier de mărime iden –
tică. L- ar fi redenumit. Ar fi arătat la fel. Prioritatea numărul unu
era cheia. Fără ea nu avea acces nimeni. Cunoștea asta din cores –
pondența pe care o purtase cu vechiul său coleg din vremea când
bătătoreau împreună coridoarele centrului științific din Gakona.
Era o poveste pe care n- o uitase niciunul din ei. Motivele
pentru care se menținuse o legătură strânsă mai bine de șapte –
sprezece ani între fostul inginer șef al proiectului și fostul coor –
donator al sistemului de securitate țineau de spiritul de frondă pe
care îl opuseseră împotriva diriguitorilor la aflarea adevăratului
scop pentru care fusese construită această platformă. Niciodată
nu fuseseră mai aproape ca acum de latura practică, productivă a
studiului. O idee menită să redefinească o imagine conturată în
alt plan, pe alte specificații, o scară de valori diferită.
În privința cheii era altceva. Ceea ce nu cunoștea decât Ger –
maine era faptul că secvența de coduri care o compuneau exista
undeva la nivelul hard diskului. Într- un loc unde nimănui nu i- ar
fi trecut prin cap să caute.
— L- ai păcălit ușor pe gras acolo, în grădina botanică.
— Cu demo- ul acela. A fost bun și el la ceva. Doar nu era
să deparolez fișierul.
— N- ai fost curios niciodată?
— Despre ce vorbești? Despre deschis?
259

— Da. Ai mutat fișierul- cheie pe cardul de memorie al te –
lefonului. N- ai fost curios să accesezi programul?
— Crede- mă că nu… Oricum n- aș fi înțeles nimic dacă
deschideam proiectul, G. Da, n- am fost curios. Ăsta e motivul.
Îmi era de ajuns că dețineam datele problemei.
— Oare?
— Ce vrei să spui?
— Pe stick, prin sumedenia de informații, se afla acest fi –
șier text care conținea cheia. Pe care l- ai transferat. Îți amintești
cum arăta?
Leister arăta ca un actor care- și uitase replicile.
— Unde vrei să ajungi? Arăta… O înșiruire de litere și
cifre, nimic ieșit din comun.
— Întocmai. Nimic anormal…
— Adică?
— Era la vedere, nu? Pe stickul USB.
— Mă rog, nu chiar. Nu a necesitat prea mult să- l descopăr.
Stai… Tu crezi că e un bluf?
— Ceva îmi spune că da. La cum îl cunosc pe Milner, n- ar
fi lăsat niciun amănunt în evidență.
— Și atunci nimeni n- are codul? Pentru ce te- ai deplasat?
— Pentru că doar la sursă puteam verifica dacă există un
excedent față de ceea ce obținusem noi.
— Hm… Ne ajută softul ăsta pe care îl rulez. Compară da –
tele și le înregistrează. V om afla dacă hardul conține și alte infor –
mații fără să purcedem la căutare manuală. Bună treabă, nu, G?
— Da… răspunse acesta, pierdut în spațiu. Se pare că eram
așteptați în Lanham.
— Ha? De unde până unde?
— Fata a lăsat să scape. Am un presentiment că nici ei n- au
aflat codul. Nu l- au aflat și au presupus că nu l- am aflat nici noi
și îi vom vizita.
— Dar nu e un element obligatoriu. Puteau foarte bine să
îl deschidă și noi nu, sau invers.
260

— Așa e. Mă agăț de faptul că, din ce știu de la Milner, fo –
losea un program de criptare infailibil.
— Hai, G, ce mai e infailibil azi? Ia să vedem rezultatele…
Cică nu sunt diferențe. Ce ne facem acum?
— Timp să- i luăm lui Albright banii nu prea mai e… Se –
natorul așteaptă. Mai ai de gând să- l contactezi?
— Cam riscant după tevatura aia. Cred că mă duc după
Reggie. Altfel nu mai deschidem cutia Pandorei.
— N- o să poată nici Reggie.
— G, n- o să stăm cu mâinile- n sân. De ce oprești calcula –
torul?
Germaine scosese piesa și o examina. Dilema nu era aflarea
codului cât dacă să împartă secretul cu lunganul ăsta zorit.
45
Lanham
Era primul moment în care- și vedea CV- ul periclitat. Se sim –
țea umilit, batjocorit în rangul cu care fusese investit. Înșelase în –
crederea unor oameni care îl recunoscuseră drept protector și o
întreagă echipă strategică, instruită, fusese dusă de nas de un sin –
gur individ. Persoana de care se atașase ca de nimeni altcineva
după destulă bucată de timp, fusese la un pas de tragedie. Nu avea
nicio importanță că se aventurase pe cont propriu, neluând seama
de convorbirile preliminare. Lanțul pe care îl crease în jurul celor
patru tineri atât de încercați fusese fisurat, cu toate că măsurile
păreau, cel puțin teoretic, de o valență inexpugnabilă.
După ce se întorsese în Lanham, mersese la spital unde pa –
cienta fusese reținută pentru investigații. Obrazul stâng se infla –
mase, contactul cu podeaua comoționând- o simțitor. Întâmpinase
migrene puternice, astfel că medicul interzisese accesul. Erau
acolo și ceilalți apropiați iar membrii echipei reacționaseră ca la
261

protecția unui convoi prezidențial, acutizând măsurile de pre –
cauție.
Nu scăpase nici de telefonul superiorilor, fiindu- i atrasă
atenția că situația îi scapă de sub control. I se spusese pe un ton
direct că în șaisprezece ore problema va intra în jurisdicția
FBI- ului, în cazul în care nu va afla amănunte care să ducă la
soluționarea sa. Acceptase criticile, menținând o poziție și un
punct de vedere care să nu- l scoată de pe trasa unui ținute sobre,
așezate.
Îi era recunoscător lui Monroe care preluase atribuțiile zil –
nice, degrevându- l de participarea la ședința consiliului orășe –
nesc. V orbise la compania rent- a- car de unde închiriase falsul
profesor. Datele erau pe numele pe care se prezentase, dar nu
exista niciun cadru didactic la Universitatea George Washington
cu acest patronim.
Încă nu se aflase identitatea celui decedat. Era un mulatru în
jur de treizeci de ani, cu vase suprasolicitate de consum intrave –
nos. Trebuia să se lege într- un fel de singura pistă de pornire.
Iar ideea anunțului postat pe internet n- avusese niciun efect.
Câțiva vizitatori curioși. O simplă frecție. Cât de neputincioase
erau aceste momente. Se hotărî să încerce. Căută numărul de
mobil al sergentului Wishaw. Apelă.
— Andrew Durham, secția de poliție Lanham, vă salut.
— Bună ziua. Dacă am informații noi, nu?
— Dețineți?
— Ei bine, da, am aflat identitatea șoferului. I se spunea
Tim, un ins fără adăpost, căzut în patima jocurilor de noroc și
drogurilor. Văzut ultima oară în New Carrollton. Se pare că se
stabilea din timp în timp în câte un orășel, făcând diverse co –
misioane pentru vreun bacșiș.
— N- a remarcat nimeni momentul în care s- a întâlnit cu
acest Calhoun?
— N- am aflat nimic până acum. Menținem o legătură per –
manentă cu secția din localitate, dar între noi fie vorba, nu cred
262

că localnicii își dau prea multă silință. E vorba de un dispărut
al nimănui.
— Mda, o victimă perfectă. Și astea- s datele problemei, nu?
— Exact. Plus faptul că individul consumase în prealabil
halucinogene. Se pare că era într- o nirvana accentuată când cu
impactul. Probabil și de acolo spiritul kamikaze.
— Da, probabil… Aveți și numele persoanei care l- a văzut
acolo în orășel?
— Henry Ware, proprietarul unui magazinaș pe Lamont
Drive.
— Mulțumesc, domnule Wishaw.
— Sper să vă fie de folos. Vă anunț dacă voi mai afla câte
ceva.
— Chiar vă rog.
Se uită la ceas. Afară se înnegurase. Dar până în New Car –
rollton erau doar cinșpe minute. Privi gânditor arma, o vârî în
sertar și încuie.
Îl sună pe Monroe să- l înștiințeze despre deplasare.
— Nu vrei să te însoțesc?
— N- ai de ce. E o muncă de secretară, îl liniști Durham.
— Dă- mi un semn dacă ai nevoie de mine.
Dorea să ajungă înainte de ora închiderii. De regulă, traficul
prin periferii nu era foarte dezafectat, dată fiind abundența celor
care veneau dinspre capitală. Se bucură cu o durată de nouă –
sprezece minute până în localitatea adiacentă.
Lamont Drive era artera care străbătea orașul de la nord la
sud. Încadrată de căsuțe pașnice, majoritatea din cărămidă, lăsa
impresia unei cărări printr- un ambient cristalin, asezonat cu ziua
din calendar. Limita de douăzeci și cinci de mile pe oră îl trans –
formă într- un admirator plin de zel. Își imagină că și vara trebuie
să fie la fel de armonios.
Îl frapă însă faptul că nu exista pic de prăvălie pe rută,
amândouă laturile gestionând locuințe. Și se apropia de ieșirea
nordică. Nici măcar nu cunoștea numele firmei. Abia la inter –
secția cu Good Luck Road, după mai bine de două mile în care
263

plătise tribut contururilor arhitecturale, se ivi o reclamă lumi –
noasă, bicoloră: H. Our Ware house 10 .
Trase pe dreapta. Arăta și a magazie și a magazin, dar jocul
de cuvinte făcea toți banii, incluzând numele proprietarului.
Înăuntru, insul de la tejghea tăifăsuia cu un client cam de
același leat, undeva spre marginea de sus a vârstei a doua. Se
răsuciră, curioși.
— Bună seara. Domnul Ware? întrebă Durham, legiti –
mându- se.
— O, nu. Și dumneavoastră?
— V- au deranjat destul colegii mei azi…
— Se zice că mereu e loc de mai mult, încercă o glumă cel
care ținea loc și de client și de cunoștință. Părea mai binedispus
decât amfitrionul.
— Am dat toate răspunsurile posibile și imposibile, dom –
nule ofițer. Credeam că ați venit să cumpărați…
— Înțeleg. Ce v- aș ruga ar fi să- mi spuneți dacă tipul acela,
Tim, locuia într- un adăpost cu oameni cu astfel de soartă.
— Nu există astfel de loc aici. Și nici oameni ai străzii nu
avem.
— Și Tim? Era de- al locului?
— Nu chiar. E adevărat că se pripășise de ceva timp. Dar
apare, dispare, completă celălalt. Cum de vă interesează un om
al nimănui?
— Nu Tim îl interesează, Shawn, ci tipul de la care a luat
mașina. Acolo vrea să ajungă.
Bărbatul exprimă uluiala într- o nuanță care- i aminti lui
Durham de filmul „Morocănoșii”.
— E adevărat. Omul cu pricina e punctul de interes. De asta
doream să știu dacă Tim avea vreun însoțitor, vreun personaj cu
care- și făcea veacul.
264 10 Our warehouse – depozitul nostru (lb. engl.), dar și hourwarehouse
– depozit la minut (aprox.).

— Azi- dimineață l- am văzut prin fața magazinului. Părea în
apele lui, spre deosebire de alte dăți. Erau momente în care nu te
înțelegeai cu el. N- ar fi fost recalcitrant, dar nici foarte prezent.
— Da, da, zici că plutește. Așa mi- l amintesc și eu. În rest
nu face probleme.
— V orbește la trecut, Shawn, ți- am spus că nu mai e.
— Doar l- ați văzut? Nimic altceva?
— Am strigat după el, dar n- a răspuns. Aveam nevoie de
canistra pe care i- o lăsasem lui Stapleton, la peco. Mi- a făcut
un semn cu spatele, cum că are el grijă.
— S- a îndreptat spre stația de alimentare?
— Hm… Direcția era bună, dar n- avea nicio grabă. Nu pot
ști dacă a ajuns.
— Nu l- ați sunat pe Stapleton să îl întrebați?
— Nu. M- am luat cu altele. Asta e tot ce știu.
— Stația peco… E pe aceeași stradă?
— Da, e cea de pe colț cu Westbrook Drive. O milă și ceva
înapoi.
Căpitanul mulțumi. Alese o bomboană din cele pe băț,
„Kojak”, și un pachet de biscuiți, ambele din răftulețul de lângă
casa de bani. Ware privi chiorâș, dar nu spuse nimic. Se întunecă
și mai tare la vederea hârtiei de cinci dolari.
— N- am să vă dau rest, bombăni.
— Am eu schimbat, poftiți, îl ajută Shawn pe străin.
Ieși cu un elan la o putere superioară celui cu care intrase.
Parcă evadase dintr- o casă bântuită.
46
Washington, DC.
Se descotorosise de Leister, motivând rezolvarea unor treburi
personale. Chiar erau personale. Poate prea. Aștepta un telefon
care întârzia. Îl frământa să facă el primul pas, dar consemnul era
265

clar: „Nu iei legătura cu mine, indiferent de gradul urgenței! Te
contactez doar eu”. Părăsise locația, aciuându- se pe una din mul –
titudinea de bănci din părculețul Dupont Circle. Așezate una
lângă alta în spațiul verde amenajat într- o formă circulară, per –
miteau o densitate vastă de contemplatori. Nu și în perioada asta
a anului. Se rezemă de spătarul uneia, cu Washington Post- ul pe
care îl despături fără tragere de inimă.
— Aveai de gând să mă lași să îngheț? vorbi insul de la doi
pași distanță, înfulecând un megaburger.
— În două zile va fi primăvară. Și nu ești atât de bătrân pe
cât pari, să te simți imuno- deficitar.
— Ce știi tu de imuno- deficiențe… Cum stai cu progra –
mul? Face banii?
— O să- i facă. Cred că pot să- l deschid.
— Doar crezi? Mi- ai mâncat o groază de timp și bani. Nu
te așteptam aici doar cu supoziții.
— Stai calm. N- am vrut să încerc de față cu lunganul.
— Și nu i- a bătut la ochi?
— Nu, mai repede faptul că am refuzat să apeleze la nu știu
ce cunoștință de doi cenți.
— Am nevoie de el mâine cel târziu. Est- europenii s- au
cam săturat să aștepte. Și nu vreau să- i scap în momentul cu cel
mai semnificativ efect.
— Renunți la ideea de a- l vinde și către ai noștri?
— Nu scoți nici a cincea parte. Doar dacă vrei să ne trezim
cu lațul de gât. S- ar duce vestea imediat. Și- așa circulă un zvon
cum că s- ar fi petrecut un atentat.
— La ce nivel?
Bărbatul strânse punga cu resturi și se șterse cu un șervețel,
arătând în sus.
— Cel mai înalt?
— Nu cunosc prea multe, dar se pare că una din locațiile
prezidențiale de iarnă a dispărut de pe fața pământului.
— Hm. Asta nu înseamnă obligatoriu atentat.
266

— Just. Dar simt oarecare agitație pe culoare. Și nervozi –
tate și dispariția amabilităților.
— Și cu ce te ajută asta?
— Se vorbește că zona arată ca după căderea unui meteorit.
Am aranjat cu un fotograf să- mi procure niște imagini. Veri –
fică- ți telefonul dacă ești curios.
Germaine scoase celularul cu un aer plictisit. În vuietul ora –
șului nu auzise atenționarea recepționării. Avea un MMS primit.
Imaginea îl stârni. Aducea cu un peisaj creat la Hollywood în
scopuri științifico- fantastice.
— Dacă e real, se potrivește cu oferta noastră. La asta te
gândeai?
— Exact. E rezultatul perfect pe care îl poți asocia cu te –
matica proiectului.
„Cam multe asocieri de genul ăsta într- un sfârșit de lună.
Întâi Montreal, acum la noi în ogradă. Tare- s curios ce s- o vorbi
pe culoarele Agenției”. Privi în jur. Pe Massachusetts Avenue
un ins scăpase lesa unui cățel chiar pe trecerea de pietoni. Ob –
sesia că e supravegheat îl urmărea tot timpul după contractele
onorate în scurta vreme petrecută în Europa.
— Încă mai ești convins că asasinatul a fost o greșeală?
continuă senatorul.
— Se putea proceda și altfel, răspunse cu ochii pierduți.
— Era un risc imens. S- ar fi putut răzgândi la auzul vânză –
rii pe piața străină.
— De asta nu m- ai trimis pe mine. Te- ai gândit că după atâ –
ția ani de colaborare o să fiu prea moale.
— Crede- mă că n- am dat niciun ordin. Sarcina pe care i- am
încredințat- o lui L. era să aducă fișierul cu orice preț.
„Cu orice preț . Nimic mai adevărat. Știai că tâmpitul ac –
ționează conform celui dintâi instinct.”
— Nu te mai gândi la ce- a fost. Cu cecul pe care- l vei în –
casa îți vei putea deschide școala pe care o visezi.
Da. Academia privată de spionaj era un proiect mai mult
decât îndrăzneț, un izvor cu potențial financiar nesecat. Iar com –
267

pania senatorului era cea care îi putea realiza obiectivul. Trebuia
să mai aștepte puțin.
Benzinăria nu arăta la fel de anacronică precum prăvălia
din care ieșise. Trei pompe mari și late deserveau jumătate din
New Carrollton dacă ar fi existat o relație matematică în ce pri –
vea împărțirea egală a populației la cele două stații aflate pe ru –
tele care străbăteau orășelul. Doar că în seara aceea Durham
simțea că se strecoară printr- un teritoriu mitic și pustiu.
Înăuntru din nou doi inși, tineri de data asta. Un flăcău creț,
slab ca un țâr, și o tipă rotunjoară, mestecând gumă. Neostentativ.
— Doriți ceva, domnule?
— Nu în mod neapărat. Dacă aș putea vorbi o clipă cu
domnul Stapleton.
— Îl cunoașteți?
— Din auzite. De la domnul Ware. Cel cu magazi…
— Da, da, știm. Trebuia să vă spună și că nu îl găsiți la ora
asta. Vă mai putem ajuta cu ceva?
Arborase o tentă iritabilă. Cu alte cuvinte, „cumpără sau
cară- te naibii!”
— Aveam nevoie de o informație utilă. Etală din nou legiti –
mația, convins că altfel n- o scoate la capăt. În legătură cu o per –
soană fără locuință pe care o ajuta comunitatea dumneavoastră.
— Despre Tim întrebați? Am auzit că a mierlit- o azi. Sigur
era sub efect efervescent. Ce l- o fi apucat să se suie în mașina
individului ăla nu știu.
— Pentru câteva sute de parai o făceam și eu fără să pun
întrebări, vorbi cârlionțatul.
— L- ați văzut pe posesorul vehiculului?
— Îhm. Un ins la patru ace, lat și înalt. Nu se potrivea deloc
cu mașina.
— A venit să alimenteze?
— Nuuu. Oprise după intersecție, pentru că l- am văzut pe
Tim traversând cu el. A umblat la portofel și a scos niște biștari.
268

M- am gândit că e vorba de vreun comision. Știți, Tim se preta
la așa ceva.
— După care ce a urmat?
— Ce să urmeze, cam asta a fost. Unul a luat mașina, celă –
lalt a rămas pe jos.
— Părea de- al locului sau nu- l văzuserăți niciodată?
— Exclus să fie de- al locului. Uite că nu mi- am pus între –
barea ce- o fi făcând fără mașină.
— S- a uitat la indicatorul cu transporturile, l- am văzut eu,
rosti flăcăul.
— Ce transporturi?
— Cel cu transportul în comun. Care face naveta în capi –
tală.
— Ah. Aveți o autogară pe undeva.
— N- avem. Autobuzul circulă pe- aici. Pleacă din Goddard,
trece pe- aici, East Riverdale și ce- o mai fi.
— Am înțeles. Unde e stația?
— Păi chiar mai încolo, după colț. Mai sunt și altele da’
asta e cea mai aproape.
Dădu să plece. I se păru că tinerii își aruncă priviri dezum –
flate. Se răzgândi și se întoarse.
— Dați- mi ceva de cinci dolari.
Fata îl fixă nedumerită.
— Orice?
— Trabucurile acelea de ciocolată și un pachet de cărți de
joc.
Făceau 5,25 dolari. Scoase o hârtie de 10.
— O clipă, să vă dau restul.
— Nu e nevoie. Mulțumesc.
Își dori să fie ultima haltă, altfel rămânea fără bani de bu –
zunar. O slăbiciune pentru astfel de gesturi pe care n- o înțelegea.
Un surogat de recompensă pentru timpul răpit. Traversă. Panoul
care anunța transportul în comun sclipea, necontaminat de in –
temperii. Erau două autobuze care desfășurau curse până în
269

Washington, unul trecea puțin după nouă dimineața, celălalt în
jurul orelor paisprezece.
Cunoștea metropola cât să nu se rătăcească în ea. Habar
n- avea unde s- ar fi găsit o autogară. Era însă dator să continue.
Situația era delicată, dacă se folosea un eufemism. Albright
îl înștiințase că sistemul fusese pus sub supraveghere, ca și per –
sonalul. Documentația activităților recente luată la puricat. În –
trerupseseră convorbirile, periculozitatea era de un pronunțat iz
latent. Comisia de investigație umbla din birou în birou. Știa că
până la ușa lui nu mai era mult.
Virusul activat de cei doi „meșteșugari” se dizolvase ime –
diat după testul lansat. Nu lăsa reminiscențe. Din punctul ăsta
de vedere putea fi liniștit. Rămânea partea cu informația. Fusese
convins sută la sută că e veridică, prima oară o prinsese între
două vorbe pe fugă între Secretarul Apărării și primul consilier
prezidențial. Apoi o verificase accesând documentația emisă de
o sursă a Casei Albe către Agenție, în care se făceau specificații
clare asupra modalității de supraveghere a acțiunii. Se asigurase
că așa stau lucrurile interesându- se de organizarea unei călătorii
cu un ghid montan în zona Little Rocky Row. Răspunsul fusese
că e interzisă orice excursie într- un interval de trei zile. Inter –
valele se suprapuneau.
Ori intervenise o schimbare de ultim moment ori totul fu –
sese aranjat ca pentru o posibilă conspirație asupra echipei pre –
zidențiale.
Austin Osbourne, președintele Agenției, îl avizase cu între –
bări sentențioase.
— Crezi că s- ar fi putut strecura informații cu caracter
nociv la adresa Casei Albe?
— Nociv? Nu e un termen cam complicat?
— Pune- te în postura mea, Ronson. Ce- ai face pentru a de –
zinfecta un mediu care știi că produce bacterii și impurități pe –
riodic?
— Pentru asta există anticorpii.
270

— Anticorpi pe care trebuie să- i producem și să neutrali –
zăm toxinele. Transpus în realitatea noastră, activăm într- un
modul în care resursele sunt nelimitate, dar în același timp, can –
titatea pe care trebuie să o administrăm e deseori copleșitoare.
Din când în când trebuie făcut un paravan din spatele căruia să
vizualizăm întregul și să înlăturăm acarienii.
— Duplicitatea e benefică, răspunsese Clarke, e poarta dintre
ipoteză și certitudine. Mimează, aruncă momeala, zâmbește
amplu și estimează. Poziția dobândită ne determină să acționăm
după reguli care în altă dimensiune ar părea mai puțin academice.
— Înțelegi perfect. Scenariul după care ne ghidăm e insolit
mai ales prin intruziunea atemporală ce îi dă viață, căci nimeni
nu se așteaptă să joace după planurile noastre, în momentul ales
de noi.
— E ceva pregătit pentru perioada actuală?
— În curs de desfășurare, Ronson. În curs. V or cădea capete.
47
Rusia
— Brezin a propus o idee care cel puțin teoretic se dove –
dește viabilă. Și concordă și din punct de vedere calendaristic.
— Până la Davos mai sunt patru luni, dă- mi voie să fiu
sceptic, dragul meu. V orbim de o rețea aici, de implementarea
ei. Lucru absolut imposibil. Decât dacă ne- am găsi în Țara Ni –
mănui. Iar o structură singulară, oricâtă energie ar degaja, nu va
produce niciodată efecte mai mari decât o ploaie cu tunete și
fulgere deasupra unui câmp cu maci.
— Te voi contrazice. Sau cel mai bine, o va face omul
care- și va pune în practică strădaniile intelectuale.
N. Romanov lipi degetul pe touchscreenul monitorului de
control.
271

— Inginer Brezin. Te aștept sus. În 1908 nu putea fi vorba
de o astfel de creație, se adresă austriacului, a fost doar elabo –
rarea unei idei. Mă rog, în regim de test, experimental, dar vor –
bim acum de re- zul- ta- te. Iar rezultatul a fost unul cât se poate
de promițător pentru ceea ce însemna puterea științei.
— De acord cu tine, prietene. Dar una e să evoci un feno –
men care se naște mai degrabă accidental decât să aibă o dega –
jare controlată și alta să îl dezvolți în regim industrial, sub o
tehnică impecabilă și aici mă refer la criteriul punct ochit, punct
lovit. Chiar dacă posezi principiul și costurile necesare.
N. Romanov înmuie fin trabucul în paharul cu Hennessy.
Renunțase la spirtoasele cu mare concentrație de alcool în fa –
voarea unei băuturi care- i permitea o mai sensibilă percepție a
aromei foilor de tutun. Se așeză picior peste picior, făcând ca
tapiseria de piele a fotoliului să scrâșnească eficace. Pentru câ –
teva secunde apele se liniștiră, fiecare contemplând câte un
punct fix din încăpere. Un ciocănit ferm în ușă, apoi figura in –
ginerului se ivi în prag.
— Ia loc, domnule Brezin. Te rugăm să ne expui un mic
rezumat al schemei după care mecanismul uninominal poate
avea rezultate multilaterale.
— În principiu, nu poate.
— Poftim?
Brezin reacționase cât se poate de senin, fixându- și oche –
larii pe nas și scărpinându- se după ureche. Părea decupat din
serialul animat „Dexter’s Laboratory”.
— O singură componentă nu poate avea efecte nebănuite
ca și anvergură, dacă la asta vă referiți.
— Bine, bine, asta era în cazul Bunicului compus din bu –
căți.
— Relația fizică nu se schimbă. Acolo a existat o marjă de
eroare care a fost aproape să nu fie detectată. În asta constă di –
ferența. În asamblarea și modul de construcție astfel încât com –
272

ponentele să lucreze ca și cum ar fi un corp compact, pentru a
elimina erorile provocate de toleranțe sau alți indici de calcul.
— Cred că nu ne- am înțeles, Brezin. Romanov își schim –
base atitudinea. Doar am vorbit de o antenă care să performeze
la nivelul unui bombardament laser de film științifico- fantastic.
Există rețeta.
— O poate face doar în cadrul unei împletituri de corpuri
de același tip. Fasciculul electromagnetic va căpăta amplitudine
și forță atunci când regimul de combustie e multiplicat în mod
exponențial.
— Lămurește- mă, cât de mare poate fi dauna provocată de
acțiunea unui singur corp?
„Cât un gropan făcut la târnăcop și cazma”, îl mâncă pe in –
giner să spună, dar se abținu. Angajatorul său îl privea ca pe un
personaj mitologic.
— Acoperă cam cincizeci- șaizeci de metri pătrați, dar pu –
terea de penetrare e variabilă, putând fi diminuată funcție de ne –
omogenități care pot afecta punctul de polarizare.
— Aceste… tulburări, ca să zic așa, nu pot fi calculate și
eliminate în prealabil?
— Sunt elemente specifice. Elemente care apar cu totul
empiric, fără posibilitatea unei determinări exacte și care influ –
ențează traiectoria și forța de pătrundere. Ca să dau un exemplu,
ca atunci când șofezi pe o ploaie torențială și n- ai avea ștergă –
toare. Ești sigur că menții direcția perfect dreaptă, fără să te
abați?
— Cu un mecanism de control al direcției ireproșabil, pro –
babil e posibil, își dădu cu părerea J. Habsburg, minunându- se
de alăturarea obținută.
— Nu. Pentru că intervine doza de hazard care intră în ecua –
ție. Imperfecțiunile drumului exprimă cel mai bine neomogeni –
tățile de care vorbeam. Ele prognozează și iscă abaterea de la linia
dreaptă. Chiar și dacă, ipotetic, le- am elimina din calcul, subcon –
știentul, prin instinct, preia sarcina, convins de controlul pe care
273

trebuie să- l exercite prin propria manevrare. Același instinct care
disipă și forța de propagare, exprimată în exemplul de față prin
viteza de deplasare.
— Iar o rețea ar suprima toate aceste deficiențe?
— Niciodată nu le poți scoate dintr- o relație, dar randamen –
tul ar fi unul apropiat de rezultatul perfect. Multiplicând un ele –
ment singular într- o structură complexă, rezultanta va răspunde
pe caracteristici infinit mai stabile.
N. Romanov se aplecă, frământându- și mâinile.
— Vorbind pe termeni exacți, câte structuri ar trebui să
compună o rețea pentru a asigura o eficiență maximă? Știi la ce
mă refer.
— Încercând o paralelă, sistemul american de cercetare nu –
mără o sută optzeci de dipoli. Asta dacă cităm site- ul oficial.
— Zici că ar avea mai mulți? se interesă austriacul.
— E doar o părere personală, nedeținând niciun fel de in –
formație clară, mă feresc s- o afirm. Revenind la întrebarea dum –
neavoastră, ținând cont că mecanismul nostru are un sistem
asemănător pilelor de combustie, dar în regim electromagnetic,
aș spune că un minim de zece antene e suficient.
— Zece… repetă Romanov.
Se detașă de latura prezentului, într- un periplu odiseic, pen –
tru a reveni asemeni bumerangului.
— Dar e enorm, izbucni el.
— Dați- mi voie să vă contrazic. Costurile nu sunt așa ridi –
cate încât un astfel de obiectiv să nu fie realizabil.
— Nu e vorba de costuri, răspunse J. Habsburg.
— Atunci? întrebă nedumerit inginerul.
— Perdeaua. Țesătura de catarge nu poate fi concepută fără
să atragă atenția. Chiar și în Siberia.
— Durerea e că nu putem alinia nici măcar două, completă
asociatul, dacă nu vrem să ne trezim cu serviciile de securitate
la ușă.
— N- a spus nimeni că trebuie aliniate.
274

Pentru a doua oară în decurs de câteva minute, răspunsul
inginerului îi lăsa mască. Îl țintuiră, neschițând niciun fel de
reacție.
— Exact, nu e un criteriu necesar. Celulele răspund foarte
bine coordonării de la distanță.
— Cât de mare poate fi distanța? întrebă Romanov cu te –
mere în glas.
— Sute de kilometri. Informația circulă fără opreliști, sis –
temul poate fi acționat ca și când ar fi închegat într- un sector
restrâns.
— Deci până la urmă e posibil?
— V- am spus, în cadrul unei structuri. Avantajul e că poate
fi construită ca o încrengătură spațiată.
Partenerul rus fu primul care se relaxă, contopindu- se cu
fotoliul. Aritmia pierdea teren odată cu revenirea culorii în
obraji. Austriacul nu era nici mai expresiv nici mai apăsat decât
la începutul miniconferinței.
— Mulțumim, domnule Brezin.
— Mai destins? sparse tăcerea J. Habsburg după ce ingi –
nerul ieși.
— Am trecut prin flăcările iadului, cred că mi- au albit și
ultimele fire negre, se căină gazda. Și cât de senin stătea acolo,
siguranța cu care grăia, l- aș fi strâns de gât.
— E indispensabil, o știe și el, știm și noi. Mie nu mi s- a
părut c- a întrecut limita. Una peste alta, ne- am liniștit. N- avem
decât să evaluăm și gestionăm câteva zone geografice.
— Mda. Dar dacă mă va mai înfiora cum a făcut- o acum,
îl trimit fix la montarea rețelei.
De partea cealaltă a ușii securizate, Brezin se amuza cu si –
nele.
275

48
Washington, DC.
Era aproape opt seara când intră în capitală. Aglomerarea
rutieră îl oripila și- i toca nervii. Apelase la Monroe și acesta
descoperise unde era capătul de linie al cursei dinspre Goddard.
Greyhound Bus Terminal, pe 1st Street North Est. Poate i- ar fi
fost bun un GPS. Poate nu. Îl folosise o singură dată la o călă –
torie în Cleveland și avusese ghinionul să rateze intrarea în lo –
calitate din cauza lipsei de reacție în momentul foarte scurt
dintre anunțul vocal și înscrierea pe o bandă limitrofă.
Spera să găsească pe cineva care să- i ofere un cât de mic in –
diciu. Locotenentul se oferise să afle la telefon, dar îl oprise. Bă –
tuse atâta drum, plus că una era prin telefon și altceva față în față.
Iar accesul nu fu dificil, tăblițele cu îndrumări erau la tot pasul.
Un panou susținut pe un stâlp, înfățișând un ogar grey –
hound în alergare îl avertiză că a ajuns la destinație. Urcă ma –
șina pe bordură și se apropie de clădire. Nu se distingea nicio
mișcare prin geamurile de sticlă mată. Senzorii instalați în prag
culisară ușile, ridicându- i piatra de pe inimă.
Exista un singur ghișeu luminat. Doi oameni așteptând pe
o băncuță și un supraveghetor care- l învrednici cu o mină cir –
cumspectă.
— Am nevoie de o informație, solicită Andrew Durham ca –
sierei, salutând și legitimându- se. Cursa din după- amiaza asta,
dinspre New Carrollton. Aș putea vorbi cu șoferul, vă rog?
— Nu îl puteți găsi, din păcate. Va reveni în cursul zilei de
mâine, cu următorul transport. Însă nu zăbovește decât pentru
a- și completa actele.
— Atunci un număr de telefon, vă rog.
Angajata se bosumflă instantaneu.
— Nu sunt sigură că dețin așa ceva. De fapt, nu am.
Se fâstâci.
276

— Sunt convins că aveți. Că nu puteți încredința astfel de
informații, cu asta sunt de acord. V- aș fi recunoscător însă dacă
m- ați ajuta, e vorba de o rudă suferindă care a călătorit cu
această cursă. Și încăpățânată. Așteptam să o preiau când a sosit
mașina, dar n- a apărut. M- am gândit că a coborât în oraș și că
va veni direct la domiciliu, dar nu s- a întâmplat așa. Iar telefonul
îl are închis. Am nevoie să vorbesc cu șoferul unde a mai oprit
pe parcurs, poate își amintește ceva. Și mai face și tratament,
arboră o mutră plouată căpitanul.
— Așteptați. Femeia părea puțin dezorientată, în contra –
dicție cu ea însăși. În cele din urmă, butonă și notă pe un bilețel
câteva cifre. Poftiți. Domnul Dawson.
— Mulțumesc mult.
Ieși. Se grăbi să formeze până nu- i amorțeau degetele. Aș –
teptă mai bine de jumătate de minut, dar nu se întâmplă nimic.
Simțea că îngheață, însă era sătul de statul în vehicul. Desfăcu
punguța și scoase un trabuc de ciocolată. Măcar de i- ar fi acoperit
foamea. Colac peste pupăză, în același spațiu era și un restaurant
căci sub ogarul în plin fuleu stătea un panou: Restaurant 24 hours.
Doar că trebuia să- și mai drămuiască lichiditățile. Cu încă
două batoane își potoli pofta. Apelă din nou. De data asta se
auzi un clipocit.
— Domnul Dawson? Bună seara! Bill Talbott e numele
meu, am fost în cursa dumneavoastră azi, cea de după- amiază.
A fost un călător care a urcat pe traseu, în New Carrollton dacă
nu greșesc și care a pierdut o mapă cu acte. Eu am coborât ulti –
mul și a stat pe scaunul dinaintea mea, dar n- am fost atent dacă
s- a dat jos la final sau undeva în localitate.
— Păi am mai oprit în două locuri după ce am intrat în oraș,
o dată în prima stație și o dată pe Massachusetts, colț cu strada
unșpe. Acolo a coborât un ins care m- a rugat să- i deschid ușile,
că e profesor și întârzie la curs.
— Cred că de el e vorba. Un ins mai solid, înalt, îmbrăcat
în costum și palton?
277

— Da, da, ceva de genul. Purta și un fes. Am prins sema –
forul din cauza lui. Cât am așteptat mi s- a părut că- l văd intrând
într- un local.
— Un local? Ce fel?
— A, nu știu, îmi cereți prea multe. Undeva pe partea cea –
laltă a străzii, ceva mai înapoi.
— Mulțumesc pentru ajutor. Încă ceva, strada unșpe care?
— Nord- vest, doar pe- acolo e traseul. Dar ce e cu mapa?
De ce n- ați depus- o la birou, la centru?
— Asta o să fac, credeam că- l găsesc mai repede. Mulțu –
mesc din nou.
— Dar de unde aveți numărul meu? Alo?!
Durham deja închisese.
În șaisprezece minute era în intersecția descrisă. Cu chiu,
cu vai, găsi un loc de parcare, pe Strada L, în imediata apro –
piere. Bulevardul Massachusetts împărțea strada 11 în două. De
o parte se găseau clădiri comerciale, de cealaltă, blocuri cu lo –
cuințe.
Localul de care vorbea șoferul se afla pe bulevard, în fapt
o clădire micuță, pe un singur nivel, creând notă discordantă în
peisajul marcat de construcții robuste. Înăuntru, un spațiu ge –
neros pentru cât de înghesuită părea din afară, cu o atmosferă
sobră, acompaniată de jazzul modern la volum moderat. Din fe –
ricire, scaunele de lângă bar erau libere.
— Cu ce vă pot servi?
Era un tânăr cu o expresie de sinceră amabilitate. Durham
nu- și dădu seama dacă oglindea trăsăturile personale sau era do –
bândită ca adaptare la cerințele mediului.
— Un cidru slab alcoolizat?
— Imediat.
Nu era foarte populat. Numără patru mese din unsprezece.
Pereții erau împodobiți cu niște caricaturi haioase. Neofit în do –
meniu, căpitanul în poliție auzise doar de Peter.
— Comanda dumneavoastră.
278

— Mulțumesc. Lăsă un bacșiș la cincizeci la sută din consu –
mație. Flăcăul dădu să- i returneze, dar Durham îl opri cu un gest
scurt. Îmi plac realizările, comentă succint, arătând exponatele.
— Stuey. Un apropiat al localului. Vineri seara le execută
chiar aici. Vă pot face rezervare dacă doriți, altfel e destul de
plin localul.
— Cred că după două pahare de cidru aromat aș arăta la fel
ca portretele lui, se exterioriză musafirul.
Tânărul râse zgomotos.
— E destul de liniștit locul, nu e multă bătaie de cap, nu?
— O, nu, după nouă începe să se aglomereze. Săptămâna
asta e mai convenabilă căci sunt tură de zi.
— Poate l- ați remarcat azi pe prietenul meu? Un tip voinic
și înalt, îmbrăcat ca un profesor universitar. Trebuia să ne întâl –
nim aici în jur de trei după- amiaza, dar a intervenit ceva din par –
tea mea. Și acum se pare că aceeași problemă o are el.
— Nu- mi amintesc să fi avut astfel de client azi. Mai ales
că în timpul zilei, nefiind mulți oameni, îți poți întipări mai ușor
figurile.
— Nu e un ins care să atragă atenția prin vestimentație, de
regulă poartă costum și o haină de stofă gen palton. Poate prin
masivitate.
Barmanul cugetă asupra unui fapt din memorie.
— A fost o întâmplare ciudată cu cineva. Colega mea a
spus că a intrat un tip la un moment care a făcut semn că se duce
întâi la toaletă și va comanda ulterior. Nu știm ce s- a întâmplat,
nu l- a mai văzut. În schimb, zicea că la câteva minute a surprins
ieșind o persoană care nu semăna, n- o văzuse intrând în local.
— Și curiozitatea care era?
— Nu înțelegeți? Era îmbrăcat la fel. Amy!
O blondină palidă, slabă, semnaliză că va veni. Tocmai de –
barasa o masă. Băiatul își luă ochii pentru moment de la client,
ordonând câteva halbe de bere lângă dozator.
— Da.
279

— Îi povesteam domnului de omul ăla cu două fețe. Așa
l- am denumit, se amuză către Durham.
— Aaa. Foarte stranie poveste. Mi s- a părut că la plecare
văd un alt ins decât cel care intrase. Și nici măcar n- a stat.
— Nu puteau fi două persoane îmbrăcate asemănător?
— Avea același fes. Ca și când ar fi făcut schimb de haine
cu cineva. Doar că semăna foarte mult.
— Ați distins ceva la el? Cum arăta?
— Păi… Destul de înalt, nici gras, nici slab. Mai degrabă
atletic.
— Semăna cu prietenul dumneavoastră, nu? îl interpelă
barmanul pe mușteriu.
— În niciun caz cu două fețe. Poate unul singur din cei doi.
Glumeam, cine știe sub ce ipostază s- a înfățișat și ți- a indus o
autosugestie.
— N- am îndoieli că nu semăna cu cel care intrase.
Dă- o- ncolo de autosugestie, știu ce am văzut.
— Eu n- am văzut nimic, doar când mi- ai făcut semn, dar
tocmai ieșea, se apără tânărul.
— Dacă aveați un sistem video poate v- ați fi lămurit…
— Avem! Ce zici, Amy, facem o prinsoare?
— Ha?
— Tu zici că nu era același, domnul că da. Vă băgați, dom –
nule?
— Dacă nu trebuie să prepar vreun cocteil după aceea. Am
putea încerca exercițiul ăsta dacă și domnișoara dorește. Ce spu –
neți?
Blonda rumegă ideea.
— Pe un pahar de mojito. Ca să ai și tu de lucru, Art.
Băiatul rânji.
— În regulă. Mai aruncă un ochi și spre clienți, Amy.
Un alt calculator decât cel care înregistra comenzile era as –
cuns într- o nișă a barului. Art butonă fără ca mușteriul să ob –
serve ce face.
— Amy, ce oră era? strigă spre fata care se îndepărtase.
280

— Încearcă între trei și patru.
Durham aștepta răbdător. Curiozitatea îi fusese stârnită.
Amy se îndepărtase printre mese. Simți că trebuie să- l țină pe
flăcău antrenat.
— Cum se prepară mojito? Sau mai bine zis, ce conține?
— Dacă îl preparăm simplu, e din rom, zahăr, limetă, ceva
sifon sau apă minerală pentru acidulare și frunze de mentă. Eu
însă folosesc lichior în loc de rom și mai adaug niște fructe. O
să fie bun. Dacă veți câștiga, adăugă, aruncându- i un zâmbet
sugestiv.
— Dacă voi câștiga o să intervină o problemă…
— Care?
— Sunt cu mașina.
— Ah! Ghinionul dumneavoastră. O să vă pregătesc unul
mai nealcoolizat. Firește, la același preț.
Amândoi izbucniră în râs.
— Ați găsit ceva? Vă cam țin din treabă.
— Stați liniștit, o scoatem la capăt. Cred că el este. Aruncați
o privire.
Durham se întinse deasupra tejghelei, la un pas să răstoarne
paharul de cidru. Văzu un personaj îmbrăcat așa cum i se des –
crisese, cu un fes care îi astupa fruntea. Mai distinse un nas
proeminent și obrazul bărbierit. Apoi individul pătrunse în local.
Era ora trei și șapte după- amiaza. Art mută cursorul decalând
imaginea. Prin cadru se perindară două tinere ce gesticulau de
zor apoi tranzitul se estompă. La trei și treisprezece, personajul
se iți în raza vizuală, dar într- un unghi care îl mască aproape
total. Ca și cum ar fi ieșit de- a curmezișul. Fesul era la fel de
îndesat, până la nivelul ochilor. Dar nu se vedea nimic concret.
Se îndepărtă către marginea trotuarului, dând să traverseze
strada și abia atunci roti capul spre stânga. Curios, nu mai părea
aceeași fizionomie, nasul era mai mic și parcă puțin cârn. Apoi
dispăru din focalizator. Totul dură preț de- o clipită.
— Nu- mi dau seama, rosti Art.
281

— Parcă totuși n- ar fi. Păcat că n- am avut timp să- l vedem
mergând.
— Eu zic că nu e, rosti Amy, din spatele lor. Spre deosebire
de cameră, am văzut ceva mai mult. Ca și când și- ar fi pus o
mască.
— Imposibil, o ațâță clientul. Nu există așa ceva.
— Înseamnă că n- ați urmărit „Misiune imposibilă”.
— Ha, ha, bună asta, remarcă Art. Să vină cocteilul!
— Tot nu m- am lămurit. Dar vorba e vorbă, acceptă Dur –
ham. Clipi cu ochiul spre barman. Cu ceva mai mult lichior.
— Mulțumesc. Atunci o să- l beau când ies din tură, execută
blonda același semn.
— Ce spuneți, vă așteptăm vineri la seara de caricatură cu
Stuey?
— Dacă sunt liber, cu plăcere. Îmi puteți lăsa un număr de
telefon pentru rezervare?
Art căută într- un sertar.
— Luați cartea asta de vizită. Recomand să o faceți cu do –
uășpatru de ore înainte ca să fiți sigur.
— Dar dacă vin cu un scaun pliant se va mai găsi un locșor,
nu?
— Ha, ha. Eventual pe bar.
Se despărțiră într- o bună dispoziție contagioasă. Afară, miș –
carea începea să se rărească. Se făcuse nouă jumate.
Amy, fără să știe, emisese o supoziție foarte interesantă.
Doar că nu- și aplicase, își înlăturase. Personajul căutase un loc
în care să revină la înfățișarea curentă apoi își pierduse urma.
Se ascunsese privirilor camerei video la ieșirea din local. An –
drew Durham refăcu poziția în care îl văzuse în ultimul mo –
ment. În apropierea trecerii de pietoni. Vizavi începea zona
comercială a Străzii 11 Nord- Vest. De la stânga la dreapta se în –
tindea Bulevardul Massachusetts. La cât de dornic păruse indi –
vidul să coboare acolo, destinația ar fi putut fi undeva înainte.
Traversă către Strada 11.
282

Nebuloasa era departe de a prinde contur. Se putea bucura
că refăcuse traseul, dar forma pe care o căuta era totuși nedefi –
nită. Un frig crâncen contracta temelia clădirilor, semnalându- și
prezența în toate extremitățile. Îndesă mâinile în buzunar, strân –
gând pumnii. Cu gulerul ridicat, cu pălăria de care nu se des –
părțea, dacă ar fi purtat pardesiu ar fi adus a personajul din
videoclipul „Billie Jean”.
Asemănările continuară sub influența unei pale de vânt
care- i încreți un spasm incolor pe chip, măturând harnic trotua –
rul. Resturile unui ziar se transformară într- un carusel pasionant
până se proptiră în granitul construcției întunecate. Le culese,
căutând un coș. Un beculeț se aprinse într- o bulă a gândirii. Se
opri, făcând cale- ntoarsă la colțul străzii. Recipientul de gunoi
se revărsa apăsat de pungile și ambalajele de unică folosință ale
junk- foodului. Probabil urma să fie golit în primele ore ale di –
mineții. Scotoci fără folos, reîndesând resturile. Următorul îl
găsi la o sută de yarzi pe drumul pe care apucase, la fel de plin
și neconvingător însă. Ajunse la intersecția cu Strada K. Ar fi
verificat și trotuarul celălalt după care s- ar fi întors la mașină,
regândind strategia. Mai făcu o încercare. Trecu strada.
Se îndreptă spre coșul stradal cu preocuparea unui ins fără
căpătâi. Era umplut pe jumătate. Se năclăi cu o coajă de banană,
sub privirile unui trecător și a doi tineri care se amuzau de pe
trotuarul opus. I- ar fi fost indiferentă atitudinea și dacă ar fi găsit
vreun prezervativ. Două doze de suc apoi o pungă cu un conți –
nut fărâmicios, maleabil. O desfăcu. Un compus lipicios, cau –
ciucat, făcut cocoloș. Ca un mastic. Îl despături, dezvăluind o
textură fină, subțire, ușor poroasă. Cu mai multe decupaje.
Latex. O mască din latex.
— Ai găsit ceva de mâncare? se amuză publicul de pe la –
tura cealaltă.
O strânse la loc în pungă, fericindu- se că avea un șervețel
uitat prin buzunare. Va să zică tot înainte.
Se încălzise subit. Periplul era departe de a fi încheiat. Doar
că intersecția cu New York Avenue NW îl debusolă. O răspântie
283

demnă de un Sherlock Holmes plin de fler. Își dori să fi fost
simplu turist. S- ar fi așezat în spațiul verde amenajat în scuarul
din dreapta străzii, într- o zi cu soare. Mestecând vată de zahăr.
Se reculese. Poate consecvența ar fi fost primul criteriu
după care să se ghideze. Înaintă păstrând linia dreaptă. Mai de –
grabă spre nicăieri decât spre ceva. Indicii nu mai puteau exista,
să te bazezi pe instinct era tertip de amator.
Iar foamea începea să mistuie. Până la urmă și fast- food –
urile aveau rolul lor. Îl află situat chiar pe colț. Ca un punct ter –
minus.
Mirosea bine de tot a prăjeală și alte arome, amplificând
temperatura crescută a localului. În timp ce consulta meniul afi –
șat pe un panou mare deasupra tejghelei, își aminti că nu era la
prima abatere în seara aceea. Îngurgitase doar nimicuri nesă –
țioase. Își cam bătea cuie- n talpă cu mâncatul ăsta la bandă. Co –
mandă totuși o felie de pizza și o doză de suc.
Pe lângă mesele din centrul sălii, pe laturi se găseau măsuțe
înguste, înalte, pentru consumația la minut . Se rezemă, contem –
plând interiorul. Curățel, în culori stridente. Un grup de adoles –
cenți devorând tumultuos, două femei sobre, dar fără mare
căutare, un ins în combinezonul unei firme de securitate și alți
doi indivizi plictisiți, cu masa plină de resturi și două sticle de
bere. Unul avea părul prins în coadă, destul de inedit pentru un
bărbat la patruzeci de ani.
Privi pe geam. Luminile vehiculelor se răsfrângeau în co –
losul de sticlă de peste drum, născând proiecții bizare. Verifică
mobilul. Un apel nepreluat din partea locotenentului Monroe,
cu o oră în urmă. Se făcuse târziu pentru a- l mai deranja. Era
momentul să se întoarcă acasă. Obținuse totuși ceva cu care
să- și consolideze discursul și poziția în fața superiorilor.
Se ridică fără tragere de inimă. Ușa localului se deschise
odată cu intrarea unui cuplu, stârnind un val rece care- i pișcă
obrajii puțin nerași. Se împotrivi, întorcând capul, potrivindu- și
pălăria. La masa din spate cei doi inși pasau un obiect pătrățos,
negru. Lângă sticlele de bere era așezat un fes de un brun închis.
284

Fu aproape să se izbească în toc. Ieși. Sentimente divergente
se întrepătrunseră. Poate era vorba de noroc chior. Mai putea
răbda gerul. Trecu strada prin loc nepermis, căutând un adăpost.
Îl află sub forma unui refugiu de transport în comun, deși distanța
era cam măricică. Gândi totuși să- i răspundă lui Monroe.
— Nu mă culcasem. Ești bine?
— Tremur puțin, dar da, sunt. Nu mă aștepta.
— Întârzii cam mult. Ce s- a întâmplat? Ai informații?
— Oarecum. Nu pot vorbi, trebuie să fiu atent la ceva. Ne
vedem dimineață.
— Măcar spune- mi unde ești.
— Washington. 11 Street NW, răspunse căpitanul citind in –
scripția de pe luminatorul stradal.
Un autobuz opri lângă, obturându- i vizibilitatea. Șoferul îl
scrută întrebător, de parcă pietonul n- ar fi știut că era unicul mij –
loc de transport cu stație acolo. Renunță, închizând ușile, căci
persoana se îndepărtase, dezinteresată.
Din local ieșiră cele două femei. Schiță un gest dezaproba –
tor. Falangele metatarsienelor pierdeau confortul termic cu fie –
care secundă în plus. Bine că dinăuntru nu se vedea până aici,
ar fi putut atrage atenția. Numai să nu- și mai fi comandat un
rând de bere cei doi.
De n- ar fi fost cu vreo mașină! La asta nu se gândise. Ar fi
fost ca și pierduți. Era parcat mult prea departe și nicio stație de
taximetre în raza vizuală. Se îngrozi la gândul că prea mult
noroc într- o seară. În lipsă de altceva, probabil s- ar fi aruncat
pe capota lor.
Un tip înalt părăsi localul, urmat de unul bine legat și
aproape la fel de lung. Cu fes pe cap. Îmbrăcămintea era bine
cunoscută. Cotiră dreapta, pe aceeași stradă 11. Durham se de –
plasă molcom pe trotuarul opus, rugându- se a nu fi fost remarcat
în fast- food. Mergeau pe jos ceea ce însemna că ținta traseului
era în zonă. Intersecția cu Strada H îi ținu pe loc, obligându- l
pe urmăritor să oprească, înnodându- și un șiret.
285

Dădeau impresia a doi oameni întorși de la un meci. Dur –
ham sesiză însă în mersul lor apăsarea unor tipi siguri pe ei. Cel
care făcea obiectul investigației întorsese fesul pe dos căci avea
o nuanță mai deschisă. Celălalt, deșirat, era îmbrăcat într- o tu –
nică ce îi evidenția și mai mult lungimea. Era lung! Precum asa –
sinul neprins din Lanham, cel dat în urmărire generală. Părea
de neînchipuit ca un om căutat în toată țara s- ar plimba cu atâta
nonșalanță în centrul capitalei.
Trecură de o bancă ale cărei inițiale nu le reținu. Următoarea
construcție era și ultima până la o nouă răscruce. Duoul dispăru
însă pe ușa de intrare în clădire, încorporată într- un portal înalt
cât două etaje, pe al cărui frontispiciu era gravat: 700 Eleven.
Continuă parcursul oprindu- se la semafor, nehotărât ce po –
ziție să adopte. Dădu un ocol, înconjurând edificiul pe trei sfer –
turi, examinând căile de acces. O poartă de intrare comunica pe
latura opusă. De o măreție remarcabilă.
Cum era serialul ăla de pe Discovery cu maeștri în înșelă –
ciuni? Îl urmărea când și când. Maniera făcea totul. Exceptând
priceperea. N- avea altă variantă. Căută numărul Larei și apelă.
Chiar dacă o va trezi, va trece peste disconfortul ăsta. În plus,
modelul de celular îl avantaja. Iar femeia era o persoană care
băga ușor la cap.
Se apropie. Ușa era încuiată. Un portar ieși dintr- o gheretă
cufundată în semiîntuneric.
— Vă pot ajuta cu ceva?
— Am avut fixată o întrevedere după- amiaza asta cu
doamna Bennet. Poate o cunoașteți. Etajul șapte, marketing și
consultanță în comunicare . N- a putut fi prezentă din alte motive
și mi- a transmis că o pot găsi pe seară. Din păcate, cred că am
ajuns prea târziu. Sunt închise birourile, nu?
— Nu toate. Dar e închis accesul publicului.
— Exact de ce mă temeam. Și aveam o analiză de piață pe
care trebuia s- o predau mâine, de aici graba asta.
— Îmi pare rău, domnule…
286

— Spune- mi, Curtis, citi ecusonul Durham, ai fost vreodată
într- o situație limită? Sigur că ai fost, cu toții ne- am găsit în așa
ceva. Vreau să spun, nu o situație dramatică, ar însemna că for –
țez nota spunând neadevăruri. Nu, o situație delicată, una în care
nu ți se reproșează, dar decazi într- atât în ochii celor pe care- i
reprezinți încât devii un paria. Scuză- mă, nu vreau să- ți răpesc
timpul, mai mult ca sigur nici nu te interesează și te gândești
cum să mă dai afară. Am dreptate?
— Păi… Dacă întreci limita…
— Ok, corect. Și probabil ești atât de sătul de astfel de in –
tervenții încât te dezguști imediat cum deschide gura un solici –
tant. Te- ar putea convinge dacă ți- ar vorbi Florence?
— Cine?
— Pardon, doamna Bennet. Scânci scurt, clipind ușor cu
un ochi. Dacă o apelăm ar fi mai convingător?
Formă, fără a mai aștepta replica portarului.
— Doamna Bennet? Am ajuns, din nefericire e o oră destul
de înaintată. Îmi cer scuze, dacă nu vă deranjez, n- ar dura foarte
mult. Și dacă îmi va permite domnul, aici de față.
Activă funcția 3G, apelând în modul video call. O femeie
purtând ochelari cu ramă roz, într- un taior negru, se ivi acope –
rind imaginea barului unei biblioteci. Cadrul era slab luminat,
se întrevăzu totuși o figură încruntată, acerbă. Mușteriul insis –
tent răsuci aparatul către paznic, menținând, în cursivitatea miș –
cării, preț de o clipă, cadrul lentilei spre pieptul acestuia. Îi
înmână mobilul gesticulând discret.
— Bună, Curtis, nu- ți cer prea mult dacă te rog să- l lași pe
acest domn să urce, nu?
— Hm… Nu cred, rămase interpelatul cu gura căscată.
— Mulțumesc frumos, răspunse Durham, luându- i telefo –
nul din mână. Sper să nu dureze mult.
„Și eu sper același lucru”, îl urmări chiorâș paznicul, lămu –
rit de ce atâta stăruință. „Femeile astea”, mormăi, întorcându- se
în gheretă.
287

49
700 Eleven NW
Potoliseră foamea în localul ăla fără veleități, dar cel mai
apropiat de locul în care se găseau. Nu se puseseră de acord
dacă să apeleze la Reggie sau nu. Germaine păruse la un mo –
ment dat că se înmoaie, însă acum revenise la gândul inițial.
— Tot speri că- l vei deschide. Fii mai cerebral, G. Nu stăm
deloc pe roze cu timpul.
— Îți plac anagramele, șaradele, chestii din astea în care te
joci cu literele, cuvintele?
— Să nu- mi spui că vei compune codul bazându- te pe ghi –
cit.
— De ce, nu se potrivește cu înfățișarea mea?
— Lasă glumele, G.
— Rezolvarea e la noi. Totul e să punem șablonul pe ea.
— Ți- am zis, îl chemăm pe Reggie.
— Nu e vorba de asta. Uite care- i treaba: asta e piesa, da?
Germaine extrase hardul din folie. Am căuta fără folos un cifru
înăuntru, tocându- ne răbdarea. Și vorbind despre asta cu Mil –
ner, mi- a spus că e acolo unde nu te aștepți. Unde te aștepți să
fie?
— Logic, pe una din partiții.
— Dar nu e. Ceea ce mă face să cred că totul e la vedere,
negru pe alb, sub ochii noștri. Așeză piesa cu abțibildul produ –
cătorului în sus.
Leister se holba cu ochii cât cepele.
— Asta e cheia?
— Pe undeva pe- aici.
— Sunt numere, cuvinte, notele producătorului, caractere
mari, mici, e o nebunie. Se ridică, înciudat. Și de când știi că
cifrul e scris pe piesă?
288

— Că aparține conținutului abțibildului, îl corectă colegul.
Pentru că n- am găsit în interior niciun fișier care să cuprindă
ceva susceptibil de o rezolvare a unei ghicitori.
Scoase un bilețel pe care erau notate câteva rânduri:
Pe verticală, îl asculți
Al doilea, citește- l la fel
Al treilea e ca primul, modificat
Scade părțile comune și alipește capacitatea
— Ce e asta?
— Dezlegarea pe care mi- a trimis- o într- o seară. Zicea să
nu ducă inovația cu el în caz că e luat pe nepusă masă. Avea
apetență pentru jocurile de cuvinte.
— E absurd! se enervă lunganul. N- avem nicio șansă.
Refuz să cred că ne jucăm de- a Indiana Jones și hermeneutica,
exegeza, sau ce- o mai fi asta.
— Mai bine folosim judecata în alte scopuri. Cenzurează- ți
nervii, am nevoie de o minte limpede.
— Trebuie să beau ceva energic. Berile ălea au fost apă de
ploaie.
Cercetă minibarul. O sticlă de scotch White & Mackay,
plină pe trei sferturi, apăru în mâinile sale.
— Cea mai potrivită, continuă el, descrețind fruntea. O na –
turalețe a nuanței care te invadează de cum o privești. Îți torn?
— Mersi. Poate mai încolo.
Depusă pe tăblia mesei, piesa păstra o muțenie contagioasă.
Germaine alătură bilețelul, căutând un punct de pornire. Deasu –
pra codului de bare se găsea o înșiruire de forma:
MDL: WD1002FAEX- 00Z2B2
Sub simbologie venea atenționarea despre pierderea garan –
ției în cazul în care sigiliul sau capacul e îndepărtat sau rupt.
Mai jos, niște codificări care sunau așa:
289

WWN: 50014EE2040A0471 LBA: 5869533164
DATE: 08 NOV 2009 5VDC: 0.68A
DCM: H8NNNTJA06 12VDC: 0,65A
DCX: 1002Z0531 R/N: 701650
U.S. Patents: 5178056, 5956198, 5289471, 5253400
Urmau țara producătoare, o standardizare pentru Canada și
o serie de logo- uri.
— Pe verticală îl asculți… Ce poți asculta pe verticală?
Leister încerca să intre în funcțiune. Luă componenta și o așeză
perpendicular pe masă. Apoi o ridică, apropiind ochii de ea, în –
torcând- o pe toate fețele. Nu scrie nimic, nici măcar o zgârie –
tură. Ce spui, G?
— Dă- mi și mie. O scrută minuțios. E ceva ce nu se potri –
vește aici. De ce nu zice îl citești în loc de îl asculți ?
— Pe al doilea îl poți citi, pe primul doar îl asculți. Cum
adică? Unde trebuie să ascultăm? O fi un fișier audio, ceva. Hai
să- l montăm.
— Nu. Nu e. Tot aici se află, pe suprafața externă. Iar al
treilea e ca primul… Ce e asemănător aici? Vezi ceva?
— Hm. Poate brevetarea asta americană… Toate încep cu 5.
— Și modificat? Să ordonăm celelalte grupuri de cifre care
nu corespund, să facem o matrice? Nu, e prea complicat.
— După care să scădem… Lasă- mă să încerc. Leister luă
un post- it și înșirui:
5178056
5956198
5289471
5253400
— Scoatem cifra 5, scoatem și 2- ul și 4- ul, care sunt unul
sub altul. Și apoi ce facem, formăm un număr cu restul? Mi se
pare o bazaconie. Sorbi o gură de scotch. Mda, nu procedăm bine.
— E litera asta făcută cu pixul, pe n- ul de la wwn. Vezi? E
mai mult www.
290

— Ca și cum ar fi un domeniu, un site. Ia să vedem. Dic –
tează- mi.
— Nu există.
— Vreau să verific. Citește- mi.
— Și ce- o să pui după ele? Com ? Net ?
— Poate chiar gov , cine știe. Leister tastă zelos. Ai dreptate,
nimic.
— Cred că aici trebuie să gravităm. În jurul modificării li –
terei.
— Dar www trebuie să ne ducă undeva. Să căutăm un site.
Site- ul producătorului?
— E aiurea. Plus că site- urile se modifică permanent. Nu
s- ar ascunde niciodată o informație care să ducă la dezlegare.
— Dar dacă ar fi un slogan? Dacă ar reprezenta sloganul
producătorului?
Intră pe site. Reclamele se succedau, prezentând ultimele
produse lansate.
— Nimic de luat în seamă nici aici, bombăni dezumflat.
— Să citim pe verticală, începând de la n- ul modificat.
— Cu nsau cu w?
— Să încercăm cu w, poate e semnul de carte de la care să
pornim.
— W, e, m, x . wemx. Și acum?
— Stai să mă uit. Nu e un cuvânt. Ar trebui să formăm cu –
vinte, cred.
— Să continuăm la stânga?
— Dar nu ies, sunt prea puține vocale, vezi? Nu se leagă.
Leister dădu paharul pe gât.
— Mă depășește. Dacă tu mai ai idei…
Germaine notă.
w w w(n)
d a t e
d c m
d c x
u s patents
l b a
291

— De ce doar atât?
— Sunt singurele grupuri care conțin doar litere. Ar trebui
să descoperim un traseu pe care se citesc.
— Pe verticală. Poate asta e verticala de care pomenește.
— Dar cum sumele adunării literelor fiecărei linii sunt di –
ferite, cum facem citirea?
— Să ne legăm de amănuntul cu ascultatul. Trebuie să fie
un cuvânt care se referă la sunete. Vezi, G, nu era wemx sau
nemx, am decalat literele de pe a doua linie. Wtmx sau ntmx.
Dacă nu adăugăm și ultimele două șiruri.
— Oricât le- am anagrama, nu vor ieși cuvinte. Ne pierdem
în amănunte, omitem ceva.
Leister se aruncase în fotoliu, cu capul pe spate, închizând
ochii. Ai fi zis că doarme profund.
— Ne omoară noaptea asta. Și dacă nu dezlegăm puzzle- ul,
ce mare deranj? N- o crăpa cerul dacă amânăm câteva zile.
— Termenul e termen, colegule. Mai ales la nivelul ăsta.
V orbim de onoarea noastră, a celui care ne- a angajat și de mi –
lioane bune. Îți convine să dai cu piciorul? Sau dacă nu va fi să
fie, măcar vom ști că am depus toată strădania.
Ososul fluieră un refren al unui evergreen.
— Cum a rămas cu Montrealul? Ai soluționat? Parcă tre –
buia să te întorci urgent.
— Pentru asta am lipsit azi. Am vorbit cu reprezentanții lo –
cali ai consiliului municipal și de apărare. S- au pierdut vieți și
asta îngreunează discuția. A intrat pe fir și CSIS, Serviciul Na –
țional de Investigații Canadian. V or să știe cum a ajuns societa –
tea mea de securitate să asigure serviciul de protecție.
— O scoți la capăt?
— N- a fost nimic în neregulă. Portofoliul nostru e elocvent,
am furnizat servicii demnitarilor atât pe tărâm american cât și- n
Europa sau Emirate. Faptul că în decurs de șase ani de când
funcționăm a existat doar un incident, soldat cu o singură vic –
timă, proprie, ne situează în topul prestatorilor particulari ce
acoperă registrul politic.
292

Se opri. Omisese incidentul din urmă cu patru ani, când fu –
sese aproape de a declanșa o criză în Orientul Mijlociu, fiindu- le
răpită de sub nas fiica unui emir de către o grupare islamică.
Ajutați de intervenția unei „echipe de nebulozitate”, una a cărei
existență pe ștatele și în rapoartele CIA nu va fi fost niciodată
adnotată, venită pe filiera pe care senatorul o avea cu structura
națională de securitate, fusese posibilă reperarea și eliberarea.
Incidentul rămăsese îngropat la cererea personalității arabe,
lucru venit ca o mănușă peste dorința lui Germaine de a- și păstra
CV- ul nealterat.
— Vrei să oprești fluieratul ăla? Încerc să mă concentrez.
— „Over the Rainbow”, Sinatra? Din contră, ar trebui să
te ajute. Am prins- o la radio în mașină.
— Vrei să spui că nu mă pot baza pe tine decât ca aport audio.
— Ambiental, G. V oi crea cadru…
Se opri în mijlocul frazei. Repetă „wtmx”. O umbră curioasă
îi fulgeră expresia. Se întinse către laptop, tastând ceva. Urlă.
— Wtmx Radio! 101.9 FM Chicago. Îl asculți! Wtmx, pe
verticală, îl asculți! Asta e!
— Ești imens! Germaine fu impresionat ca după un coș în
ultima secundă al celor de la Wizards. Bravo! Îl felicită, bătând
cuba cu partenerul.
— Ce- nseamnă malțul în proporții perfecte! se bucură des –
coperitorul.
Germaine se aplecase asupra notiței.
— Până și virgula are însemnătatea ei, se lămuri el. Ne
spune să citim pe verticală, după care prin virgulă, ne oferă un
indiciu. Profesorul era total! Va să zică primele patru linii sunt
cele de care ne legăm. Coloana următoare ar suna așa: wacc .
— Căutăm imediat pe Google. Costul mediu ponderat al
capitalului, pe scurt wacc 11 . La ce ne- o folosi abrevierea asta?
— Nu știm, dar îl reținem. Iar al treilea e ca primul, modi –
ficat. Adică tot un post de radio? Ia caută, L: wddd.
293 11 WACC – Weighted Average Cost of Capital (lb. engl.).

— Există. Post de radio în Marion, Illinois. Dar ce în –
seamnă modificat? E clar că are o semnificație.
— O trebui schimbat ceva în termenul respectiv. Hai să în –
șirăm textul să vedem cum sună.
www
t a d
mcd
xc d
— Vrea să scădem părțile comune? Care- s alea?
— Trebuie să fie ceva simplu. Probabil literele care se re –
petă. Rămân „t”, „m”, „x”, „a”.
— Dacă asta o fi ordinea. Și alipim capacitatea? Hai să nu
ne înecăm la mal, G. De care capacitate ne legăm?
Germaine se abținu. Își cuprinsese capul cu palmele, ma –
sând tâmplele.
— Poate ar trebui să- mi mai pun un pahar, vorbi singur
Leister.
Ochii celuilalt măturau suprafața alb- verde a abțibildului.
Trebuia să mai fie un element ajutător. Trebuia. Ceva simplu…
Se lumină. Deasupra codului de bare era notat: 600GB. Ca –
pacitatea de stocare. Asta era!
— Rulează programul, L.
— Ce? Ai găsit? răspunse acesta din buza paharului.
— Tmxa600gb.
— De ce 600gb?
— Capacitatea hard diskului.
— Ah! Știi, G, câteodată ești imens și tu. Nu doar la pro –
priu. Lunganul aplică parola aflată.
The password is incorrect. Please retype.
— Nu e ok.
— Încearcă fără gb .
— Mm… Nici.
294

— Ce rahat… Tamx600 . Cu și fără gb . Poate trebuie citit
pe orizontală întâi…
Leister se răsuci, dezolat.
— Îmi pare rău, G. Nu merge nici, nici.
— Pentru că nu ne- am legat de termenul „modificat”, răs –
punse acesta gânditor.
— Știi care e problema? Oricât am modifica literele între
ele, fiind litere care se regăsesc, nu intră în cadrul cifrului.
— Atunci nu aceea e modificarea. Bate cineva în ușă?
— Așa se pare. Vezi tu cine e, dă- mi hardul. Mă duc alături.
50
700 Eleven NW
Remarcase de când îl amăgea pe Curtis că liftul stagnase
la etajul patru. Dacă nu urcase altcineva între timp, ajunsese
aproape de capătul labirintului. Suise la etajul șapte și acum co –
bora scările. Ținutul era mai tăcut ca o biserică, lungi carpete
acopereau coridoarele, într- o curățenie exemplară.
Avea nevoie de un scenariu fezabil. Dacă până acum noro –
cul și flerul îl ajutaseră să o scoată la capăt, acum îi trebuia ceva
mai mult. Poate o amuletă. Gândul se abătu către Lara, care- l
păcălise pe Curtis cu un rol splendid, după ce acoperise cu fond
de ten vânătaia. În prealabil, se interesase unde e. Păruse a da
impresia că îi pasă mai mult decât ca o simplă curiozitate. Sau
doar în urechile sale sunase denaturat, autosugestionat. O lăsase
în ceață, pe considerentul că dacă nu- i destăinuise colegului de
serviciu, cu atât mai puțin unui civil.
Și dacă i se întâmpla ceva? Dacă nu- i va dovedi? Insul care
se dăduse drept profesor avea pistol. Celălalt era un asasin. Dez –
voltare de forțe inegală, cu atât mai mult cu cât preferase a- și
lăsa arma în sertar.
295

Poate că elementul surpriză, poate o înșiruire de alte eve –
nimente favorabile, poate se vor găsi mijloace care să- l mențină
la nivel, ca o baliză. Evită să atace etajul al patrulea, disecând
din capătul holului capitolul următor. Unul de continuitate sau
epilogul?
Aplice translucide punctau luminiscent pe întreaga distanță.
Se apropie de prima ușă, fără a avea habar cum ar reacționa dacă
s- ar deschide și dinăuntru ar ieși cei doi. Spera să întrevadă o
fâșie lucitoare cât de mică sub pragul ușii. Construcția era so –
lidă, cu partea de jos acoperită, lipită de toc, într- o izolație lu –
mino- fonică totală. Merse în pas ritmat spre celălalt capăt, în
căutarea detaliilor. Simetria dreapta- stânga fu singurul element
pe care îl putu afla. Coridorul se termina cu o nișă așezată după
o coloană cu profil din unghiuri obtuze. Ușița era mai puțin so –
fisticată, de un pal acaju, cu o încuietoare cu butuc. O etichetă
anunța spațiul destinat lucrătorului de serviciu. Nervura unui
gând puse stăpânire pe el.
Cu patru ani în urmă avusese de a face cu un găinar de
mâna a noua, pasionat de sustragerea playerelor din mașini. De –
veniseră sătui unul de altul căci îl închisese de nu mai puțin de
trei ori. Condamnările fuseseră minime, delincventul, complet
inabil, neizbutind mai mult decât să se trezească cu proprietarii
pe cap, în timpul comiterii infracțiunii. La un moment dat, Dur –
ham, în schimbul obținerii unei pedepse de muncă în folosul
comunității și înscrierii într- un program de educație civică, îl
forțase a- i arăta procedeul prin care desfăcea încuietoarea por –
tierei. Un fapt amuzant căci individul se chinuise minute bune
presând discurile din colivia rotitoare a butucului cu o lamelă
cu două straturi încrustate în relief și cu o foarte subțire tijă oțe –
lită, reușind într- un final, după ce asudase crâncen. Păstrase us –
tensilele, întreprinzând manevra la propriul autoturism. Reușise
doar să se plictisească. Le aninase la brelocul cheilor, mai de –
grabă ca amintire decât ca lucru practic.
Le scoase din buzunar. Era momentul ca obiectele să- și
arate utilitatea. Introduse lamela în interiorul butucului, mâ –
296

nuind- o cu răbdare. Simți împotrivirea talerelor, executând ro –
tații incomplete. Stărui. O eliberare imperceptibilă și lamela pă –
trunse o idee. Fixă tija astfel încât dinții platanelor să nu se
reașeze blocând calea. Fără să bruscheze, continuă munca si –
lențioasă, încercând, ghicind, repetând în gând secretul lui
Ali- Baba. Sesiză la mână crestăturile încercând să- și facă loc,
amăgind rigoarea discurilor. Încă un taler se dădu bătut iar tija
se propti ținându- l cuplat în poziția deschis. I se păru că aude
zgomot pe culoar. Se opri, cât pe ce să deblocheze butucul, cu
răsuflarea tăiată. Felul în care era orientată nișa o ascundea pri –
virilor, astfel că nu ar fi fost zărit decât dacă cineva ar fi căutat
special zona cu pricina. Ascultă. Nu mai parvenea niciun sunet,
dar asta nu însemna că nu putea fi nimeni pe hol. Trebuia să se
asigure. Iar pentru asta avea nevoie de o mână liberă, pentru a- și
putea îndepărta corpul și ajunge la colțul coloanei.
Era treabă de chirurg, dacă nu de magician. Prinse tija între
degetul mare și mijlociu în timp ce cu unghia arătătorului ținu
lamela apăsată. Desprinse piciorul drept, mutându- l înapoi cu
siguranța unui acrobat pe sârmă. Stabilizat, ondulă brațul, cru –
cificându- l pe osatura de susținere a bolții. Fără a mișca poziția
mâinii stângi, se întinse dincolo de maxim, cu gâtul aproape de
o disjuncție. În fărâma de lumină care învăluia colțișorul, în –
drăzni să privească. Natură moartă.
Odată cu revenirea culorii în obraji, se astupă și nodul din
stomac. Făcu deplasarea în sens invers, minimizând orice ruliu
sau tangaj perturbatori. Prinse uneltele cu mâna care- i oferea cea
mai mare dexteritate. Munca aceasta de ceasornicar nu- l prea
avantaja, picături tot mai dense invadându- i fruntea. Din păcate
nu exista și o asistentă cu batistă. Lamela mai îndepărtă un dinți –
șor, tija complementară se insinuă în dispozitiv. Încă puțină răb –
dare altoită cu abilitate. Degetele se umeziseră serios. Plescăi din
limbă, umezindu- și arida boltă palatină. Un clipocit metalic și ul –
timul platan cedă. Se lăsă cu antebrațul pe clanță, deschizând- o.
297

Exista și un bec al cărui contact îl orbi instantaneu. Fiorul
amețelii îi tulbură echilibrul din stabil în precar. Se rezemă de
toc, acomodându- se cu interiorul.
Era o cămăruță fără veleități, căptușită cu truse de scule,
mop, teu, aspirator, găleți și câteva cutii cu soluții. Pe un umeraș
atârna o salopetă cu însemnele clădirii. Mai găsi un chipiu cu
aceeași particularitate, o lanternă și chiar o lopată. Pe un suport
de plastic prins între două ieșituri ale peretelui se încălzea o
doză de Pepsi care îl bucură cel mai mult.
În două minute fu gata. Costumul substituise geaca iar șep –
cuța fusese ajustată pentru purtător. Se înarmă cu aspirator, mop
și o găleată și ciocăni la prima ușă.
Niciun răspuns. Continuă cu celelalte, alternând succesiv
cele două laturi. Abia la a cincea răsună un glas, neinteligibil.
Repetă bătaia. O gură boțită se ivi în prag.
— Ce dorești?
— Tura de noapte. Curățenie pe culoar și în birouri. Acolo
unde se dorește.
— Hm… N- avem nevoie, replică persoana de gen feminin,
pe un ton înțepat, cu ochii în ecusonul de pe costumul nepofti –
tului.
— Dar lasă- l, dragă, se auzi din interior. Ne scutește de
treaba de mâine. Știi că bancherii sunt scrupuloși la detalii.
— Tocmai de asta. Prefer să mă ocup personal, răbufni cu –
coana, împingând angajatul înapoi. N- o să risc un credit pe su –
perficialitatea omului de serviciu.
Ușa se închise cu promptitudine.
Durham își stăpâni un zâmbet. Ce faimă proastă aveau sluj –
bașii pe care îi reprezenta. Eructă în surdină, balonat după dio –
xidul din doză.
Următoarele trei uși nu se clintiră din loc. Ajunsese la ju –
mătatea holului. Începea să se identifice cu funcția. Dacă s- ar
fi apucat și de lucru, s- ar fi contopit definitiv. Ciocăni scurt.
Liniște. Reiteră gestul după șapte- opt secunde. Forfotind
amestecul din găleată, se îndreptă spre ușa de vizavi.
298

O cheie răsuci yala. Se întoarse concomitent cu apariția chi –
pului care- i suscitase maximum de interes.
— Da?
— Schimbul de noapte. Avem obligația să curățăm nu
numai coridoarele ci și birourile, dădu din umeri muncitorul,
vizibil afectat.
— Nu sunt sigur că e nevoie… Bărbatul se răsuci, aruncând
o privire înăuntru. Avea părul prins în coadă la spate. Și apoi nu
cred că e apanajul proprietarilor clădirii asigurarea curățeniei în
interior.
— Domnule, nu știu ce scrie prin contracte, dar mă gândesc
că n- am fi primit astfel de ordine dacă n- ar exista obligativitatea.
Plus că trebuie să- i urmărim pe toți pentru că nu avem voie să
ne ocupăm de treaba asta decât în prezența lor.
— Au fost reclamații?
— Or fi fost… Stați liniștit, nu durează mai mult de cinci
minute. Nu suntem hotel ca să strălucească totul.
Angajatul se strecură nepăsător pe lângă masiva structură
din ușă, pornind zgomotosul aparat. O trombă de praf țâșni prin
filtrul din partea anterioară. „Creez o atmosferă vulcanică la
propriu”, avu căpitanul puterea de a se amuza.
Roboti câteva momente neridicând ochii din suprafața de
lucru. Încăperea nu era prea ticsită, o canapea, două fotolii, mă –
suță, bibliotecă și două dulăpioare. În bibliotecă erau așezate
bibliorafturi, registre și ceva suveniruri din gama kitsch- ului.
Avu nevoie de pauză pentru a- și ameliora durerea lombară, exe –
cutând rotații de trunchi sub privirea inexpresivă a gazdei. Apoi
se repezi către ușa care separa spațiul alăturat.
— Acolo nu!
V ocea tună acoperind uruitul mașinăriei.
— Poftim?
— E camera cu arhiva. Nu se poate intra. Cu atât mai puțin
de aspirat.
— În cazul ăsta… cred că am terminat.
— Și eu cred.
299

— Numai dacă nu cumva aveți ceva pentru mine.
Matahala îl cercetă chiorâș.
— Sper că nu soliciți bacșiș.
— Nici vorbă. Mă refeream la restituirea piesei luate în
Lanham.
— Ce spui acolo? Cine ești?
— Un bun partener de discuții.
Angajatul se așeză într- unul din fotolii, cel din care putea
cuprinde cu orizontul ambele căi de acces. Nu se sinchisi când
amfitrionul ferecă ușa. Nici când acesta se așeză pe canapea,
scoțând la iveală un pistol Beretta pe care îl armă.
— Știi, face destulă gălăgie.
— Mă bucur că- ți pasă. Despre ce vrei să vorbim?
— Ai putea să- ți aduci și partenerul. O să i se facă urât între
atâtea dosare.
Uitătura ucigătoare se propti în scutul indiferent al privirii
omului în salopetă.
— Ai sânge rece. Îmi place. Hei, L! Vino la căldură!
Ușa zbură în lături și partenerul apăru, incitat de turnura
luată.
— E totul bine, G? Își dădu seama târziu că nu trebuia să- l
numească pe inițiala prescurtată.
— Avem un musafir nepoftit. Spune că aș fi luat ceva din…?
— Lanham, Maryland.
— Ce spui despre asta?
— Și cam ce ar fi trebuit să fie acel ceva? se încruntă lun –
ganul.
— O componentă PC, veni răspunsul din fotoliu.
— Chiar aveai nevoie de un cablu de rețea, hohoti slăbă –
nogul către coleg. Ce spune omul ăsta? Cine ești, omule?
— Cam cine crezi că v- ar fi putut lua urmele în interval de
câteva ore? Poliția? FBI- ul?
— Prostii! Niciuna din variante n- ar fi apărut în felul ăsta.
Ești ori amator, ori nebun. Parcă ai fi detectiv particular.
— Încă nu mi- ați combătut afirmația…
300

— N- am ce să răspund la absurdități, replică Germaine,
gândind că greșise punând arma la vedere. De fapt nu știu ce
mă împiedică să te reclam pazei.
— Nu v- ar ajuta prea mult jocul la cacealma. Dacă mă eva –
cuați, mizând că scăpați de mine, riscați un proces. Nu mai e
cazul să vă spun de ce. Puteți să mă eliminați, dar și asta e destul
de dificil, greu să scăpați de un corp în buricul capitalei. Sau
puteți să- mi oferiți cotă- parte. Cea mai înțeleaptă decizie și, bi –
neînțeles, riscurile se permută în tabăra mea. Deoarece nu voi
avea garanția siguranței personale.
Atmosfera se încovoie sub apăsarea momentului. Era o ten –
siune vizibilă din sateliții NASA.
— Iartă- mi gestul de mai devreme, se scuză Germaine, în –
cadrând arma în toc. Mă dezvăț mai greu de vechile metehne
de bodyguard.
— Credeam că ești profesor.
— Destul cu glumele, amice… Cum să- ți spun?
— Andrew e suficient.
— Ok, noi suntem L. și G.
— Nu putem spune că ne pare bine, aruncă Leister din vâr –
ful buzelor. Am putea afla de cine aparții?
— Păi… De băieții buni, desigur.
— Ah, da. E plină lumea de băieți buni, până la proba con –
trarie. Prietene, băieți buni suntem cu toții, indiferent de orga –
nizație sau bigotism. Numai că de la un nivel încolo, primează
interesele. Iar interesele sunt cele care ne alimentează, ne valo –
rifică poziția în societate. Ziceai să fie profesor? Ar fi putut fi.
Întrebarea e, te mulțumește un statut de vază dacă el e repre –
zentat de niște cartoane, diplome, nu și de cifrele din cont? Eu
zic că e pur snobism, se înflăcără lunganul.
— Cu astfel de pledoarii ai putea cuceri lesne masele. Încerci
să- mi speli creierul? Am pretenția că sunt în stare să discern.
După valențe proprii. Stai liniștit, e doar o impresie că polemi –
zăm, în fapt am exprimat aceeași idee. Numitorul comun e redat
de cifre. Colegul tău e întru totul de acord, după cum îl percep.
301

Îi făcea plăcere să- i admire schimbând mimici îndoielnice.
— Ne arăți o legitimație, ceva? Altfel s- ar putea să nu ne
pese de locul în care suntem și să te împănăm puțin.
— Cea de polițist de periferie, reflectă omul de serviciu câ –
teva clipe. Adică prost plătit. Adică înfometat. Și priceput în
ceea ce face. Poftim!
Îi aruncă însemnul oficial.
— Andrew Durham, căpitan în poliție. Măi, măi… Nu ești
chiar neica nimeni, domnule Durham.
— Dacă ne raportăm la teza anterioară, cam sunt. Iar lucrul
ăsta mă împinge să acționez în virtutea propriilor norme și con –
vingeri.
— Ești unul din indivizii ăia mânjiți? Știam că se găsesc în
orașele mari, nu în sătucele în care nu se învârte niciun cent.
— Poate că să vă iau urma e cel mai bun pas pe care îl pot
face. V oi sunteți șansa mea. Drept dovadă că n- am anunțat pe
nimeni e faptul că stăm aici de vorbă și putem continua până la
ziuă și după. Pot să mă dezbrac la piele dacă e nevoie, mă pot
rade în cap, pot înfunda urechile, nu există niciun pico- micro –
emițător.
— Adevărul e că modalitatea ta de infiltrare e cât se poate
de evidentă. Ca atunci când prinzi pe cineva cu mâța- n sac și nu
poate scoate cămașa, se îndoi Leister, răspunzând dialogului.
— Aiurea. Am venit dând cărțile pe față.
— Ești sigur? îl atenționă Germaine. Ai venit să deretici.
— Nu mă puteam insinua din ușă, m- ați fi azvârlit afară în
secunda a doua.
Durham schimbă încrucișarea picioarelor.
— Vă întrebați ce să faceți cu mine, continuă el, dacă vă
trebuie spațiu, pot trece alături. În fond și dacă- mi purtați sâm –
betele, nu plânge nimeni de pe urma mea. Sunt unicul membru
al familiei Durham. Se poate verifica.
— V orbește mult, sesiză deșiratul către coleg.
Germaine nu răspunse. Cântărea fiecare silabă, fiecare ac –
cent.
302

— Ce ne poți oferi? cuvântă după un moment de respiro.
— Îngroparea evenimentului. A evenimentelor. Nu e greu
să recunosc în persoana domnului L. individul dat în urmărire
generală.
— Amice, te scot pe geam! se ambală cel indicat. Un singur
apropo dacă mai faci, vei regreta momentul când ai intrat aici.
— Nu- i treaba mea cine e asasinul și ce- a urmărit. Se fac atâ –
tea confuzii… Vreau doar să spun că pot retrage ordinul de ur –
mărire. Oricum a fost un incident izolat și fără urmări la scară
largă. Neplăcut, dar între atâtea evenimente atroce e doar o scamă.
Se uită către insul cu părul lung. Se identifica ușor drept
persoana cu opinie preponderentă. Inteligent și stăpânit, fără cu –
vinte pe care să le arunce de dragul discuției. Întârzia replica și
de data asta, examinându- i pronunția, autocontrolul, gesturile.
Un șahist desăvârșit.
— Cum e capabil un ofițer de calibrul dumitale, dă- mi voie
să spun un ofițer rural, fără vreo tentă jignitoare ci pentru a ba –
liza corect poziția ierarhică, să „îngroape” un ordin dat la nivel
național?
— Sunt atâtea strategii, atâtea posibilități de a extrage piste
false… Odată ce ești acomodat într- un sistem îi cunoști punctele
forte și slăbiciunile. Iar dacă aspectul ăsta nu vă liniștește, su –
plimentez cu amănuntul unei legături sus- puse în FBI.
— Dragă Andrew, blufezi, interveni Leister.
— Oare? Întreabă- ți colegul cum arăta insul care securiza
perimetrul casei. Nicidecum poliție locală, poliție statală. Era
dintr- un echipaj cum numai Biroul posedă.
Uriașul se ridică din canapea, cu destinația minibar. Sticla
de scotch era mai puțin de jumate. Umplu de două degete un
pahar cu profil octogonal, destinat licorilor „aspre” și- l așeză în
fața vizitatorului.
— Sper că nu vrei să încheiem contract.
— Sunt mulțumit cu gentleman’ s agreement- ul . Faptul că
nu ciocniți cu mine ar trebui să fie semn rău?
303

— Pentru mine e o noapte lungă, trebuie să mă păstrez lim –
pede, dar treacă- meargă un sfert de pahar. L. ne- a luat- o înainte,
sper să nu- l depășească situația.
— Nici vorbă, ce rămâne e al meu.
51
Rusia
— Domnule, Separatio e aici.
— Poftește- l.
Cei doi întrerupseră campania de verificare a conturilor
personale și a investițiilor și procedurilor interbancare cu aerul
cu care un profesor e nevoit să dea pauză în mijlocul cursului.
Ușa glisă pe șinele metalice, făcând loc celui anunțat.
— Bun venit, tovarășe!
Separatio salută scurt. Costumul de un negru păcură se ar –
moniza cum nu se putea mai bine pe osatura atletică. Luă loc
înainte de a fi invitat, studiind „Triumful morții” 12 de pe peretele
din spatele biroului angajatorului său. Se întrebă dacă nu cumva
e originalul.
— Ai avut o călătorie ușoară?
— Obișnuită.
— A fost un exercițiu bun Montrealul, ai avut un suport
util. Temerea ta, configurată de instinct, s- a dovedit corectă.
— Rezultatul a fost cel așteptat?
— În mare măsură, da. O atenționare severă. La Davos, cu
toate măsurile pe care le vor lua, vor fi niște șoricei. Pericolul
vine de sus.
— Unde mai pui că de data aceea se vor grupa toți unelti –
torii umanității, intră austriacul în conversație.
304 12 Triumful morții – tablou realizat de Pieter Bruegel cel Bătrân în se –
colul XVI.

— Mediumul a avut obiecții?
— Nu putea fi vorba de așa ceva, rosti N. Romanov împă –
ciuitor. Ați prestat roluri diferite. În plus, larghețea libertății tale
de mișcare îți permite să acționezi cum crezi de cuviință.
Musafirul conteni o clipă, conferind greutate momentului
următor.
— Am adus o mică „atenție” din peregrinarea în Alaska.
Poate fi trebuincioasă ori nefolositoare. Căută în buzunarul in –
terior al vestonului.
— Da, am aflat că ai o surpriză pentru noi. Ce sunt astea,
carduri de telefon?
— Ale inșilor care mi- au făcut șederea mai vie. Nu strică
să le verificăm.
— Ne- a comunicat C. câte ceva. Cum a decurs operațiu –
nea?
— Cu suișuri și coborâșuri. Dacă doriți o părere personală,
destul de insipidă povestea. Și încheiată oarecum în coadă de
pește.
— C. vorbea de un program, o cercetare care ar fi putut
avea caracter novator. E real?
— Nu mi- e foarte clar dacă există sau e un bluf. Evenimen –
tele s- au învolburat, am reușit să mențin pe linia de plutire per –
soana pe care o aveam de acoperit. Pot preciza că tipii nu erau
niște ageamii.
— Atunci Clarke nu se înșală. Din păcate, nu putem lua le –
gătura cu el. Rusul privi neliniștit către partenerul austriac.
— Nu e omul care să se ascundă. Înseamnă că are motive
întemeiate. Nu cumva era anunțată o vizită la Casa Albă, o în –
trunire în trei?
— Crezi că asta e cauza?
— S- or fi înăsprit rigorile.
— Posibil să ai dreptate, colega. Se întoarse către Separa –
tio. Te vei odihni o perioadă.
— Credeți că e nevoie să mă întorc în Statele Unite?
— De ce aș crede asta?
305

— Lucrurile sunt nefinalizate. Ar trebui să aflăm dacă e
adevăr sau fabulație.
Gazdele rămaseră în expectativă. Ticăitul pendulei Duffa,
veche de nouă decenii, arbitra pasivitatea minutului. J. Hab –
sburg rupse tăcerea.
— Cred că ar fi o idee bună să avem pe cineva în apropie –
rea teatrului de luptă. Asta și în situația în care nu putem să co –
municăm cu americanul.
— Nu știu ce să zic. Ai nevoie și de repaus. Cum te simți?
— Dacă stau, îmi ies din formă. Opinia domnului H. e în
asentimentul meu.
— Cum consideri, prietene. Atunci mai rămâi câteva ore la
dispoziția noastră, oricum îți trebuie odihnă. Dacă nu se va
schimba nimic, te poți transfera în Washington.
— Ce gândești să facem cu un copoi pe cap? Tipul e bunicel.
— Subscriu. Mi- a plăcut curajul său…
— Vrei să spui, nebunia.
— Nu știu ce să zic… Vedem cum decurg evenimentele.
Deocamdată și conturile noastre sunt în zero. Și am mai și pier –
dut timp.
— Măcar să mă scoată de pe lista neagră. A intuit perfect.
— Nici nu era greu din momentul în care a dat de mine.
I- am fost serviți pe tavă, doi la preț de unu.
— Nu- mi place să știu că ne are la mână. Deși dacă se ține
de cuvânt nu- i rămâne niciun atu.
— Mi- e imposibil să cred că nu și- ar păstra un as în mâ –
necă. Sunt curios dacă ne- a plantat o „coadă”.
— Să fi lăsat pe cineva pe urmele noastre? Tot ce se poate.
Leister se postă la fereastră, de parcă s- ar fi așteptat să dea
peste cordoane de polițiști. Micuțul spațiu verde amenajat între
clădire și trotuar, luminat simplu, era pustiu ca cerul lipsit de
nori. Câteva stele jonglau cu gerul printre spațiile construcțiilor
din vecinătate.
— Revenim la ale noastre?
306

Lunganul se răsuci posomorât, rezemându- se de blatul per –
vazului.
— Îhm… Și s- a golit și sticla.
— Îți fac o sugestie. Dă târcoale împrejurimilor, procură- ți
alta și verifică și dacă pare ceva în neregulă.
— Bravo, G! se însenină partenerul. Te- ai gândit bine.
Dacă dezlegi șarada cumva între timp, nu mă supăr.
Germaine se aruncă pe tărâmul transei, delimitându- se de
ultima întâmplare. Trebuia să- și folosească abilitățile la capaci –
tate maximă, nedistorsionate, pentru a nu rula în gol. Revăzu
notița. O învățase pe de rost. Partea cu modificarea era cea de
care atârna cheia problemei. Wtmx și wddd se dovediseră abre –
vieri ale unor posturi de radio existente, se încadrau în șablon.
Cea de- a doua alăturare deriva din faptul că descoperiseră mo –
dalitatea de citire, deci clar șiragul de litere arăta wacc.
Modificat, modificat … Oricât ar schimba literele, nu avea
influență asupra rezultatului final. Întrucât le eliminau, pe motiv
că se dublau. Discutaseră asta.
Dacă raționamentul era corect. Îi trecu prin minte să încerce
toate combinațiile celor patru litere, adăugând capacitatea hard
diskului. Totuși… nu așa ar fi sunat judecata. N- ar fi făcut decât
să se îndepărteze.
Mâzgăleala definise startul. Ordinea citirii. Restrânsese
gama la o matrice cu patru linii și trei coloane. Trebuia să fie
ceva simplu, ușor de descifrat. Gândurile îi alergară către peli –
cula „O lume nebună, nebună, nebună”, în care grupul de aiuriți
trecuse de mai multe ori pe sub palmierii crescuți în „w”, fără
a- și da seama că formează respectiva literă. Dar dacă ar fi citit
de la stânga la dreapta? Ar fi fost ceva neobișnuit? Rescriind
ordinea, suna așa:
wwwd a t
dc m
dcx
307

Ajungea la ideea care- l străbătuse mai devreme. Tot o com –
binație a acelorași patru litere. Prima coloană, citită pe verticală,
un post de radio. A doua, fără a suscita discuții, iar a treia evidenția
un alt radio. Modificat. Se întâmplase ceva cu radioul respectiv?
Accesă Google- ul. Zece minute căută pe site o informație
care să ateste o schimbare în structura postului, în denumirea
acestuia. Nimic. Dar dacă era ntmx? În fond „n- ul” fusese re –
scris în „w”.
Din nefericire, alipindu- le astfel, căutarea pe internet află
zero răspunsuri. Începu să învârtă pixul între degete. Ce putea
fi modificat astfel încât să favorizeze dezlegarea? Singura
schimbare era cea a literei „n” în „w”. Dar asta era… Asta era
o modificare! Una mai vizibilă n- ar fi existat!
Iar citirea s- ar fi desfășurat de la stânga la dreapta? Trebuia
să încerce. Rescrise pe foaie: atmx600gb. Tastă caracterele unul
câte unul, cu întrerupere, conștientizând fiecare apăsare. După
cel de- al nouălea, un hiatus lung, ca atunci când te pregătești să
execuți un penalty. Atinse enter – ul într- o stare hipnotică.
Reveria se risipi, fărâmițată de noima efectului. Da! Tri –
umful reușitei se solidifică pe chip. Ceasul al doisprezecelea
adusese cu sine roadele.
Trebuia să- l anunțe pe senator. Era stabilită întâlnirea a doua
zi, dar hotărâseră să- l avizeze în caz că izbutește decodarea.
— Da, vărule .
— Bun găsit. V oiam să- ți transmit că ajung la meci .
— Chiar de la început ?
— Da. Mi- am rezolvat rapoartele și e vreme pentru o fe –
reastră. Până la urmă, ce farmec avea să nu fie da capo al fine ?
— Păi atunci admit și trec peste bombănelile care te- ar fi
făcut a sughița pentru ora la care mă deranjezi, sună răspunsul
complice. Mă bucur. Ne vedem la meci .
— Noapte bună.
*
308

Cât de inspirat fusese? Procedase defazat față de orice stu –
diu care prezenta modele de cazuri. Deșiratul acela avea drep –
tate, denumind cum nu se putea mai corect: ne- bu- ni- e. Aproape
alergă pe drumul înapoi, spre mașină. Apucă să doarmă trei ore
înainte de a se înfățișa înaintea lui Monroe. Cu ochii umflați,
dar și cu pace sufletească.
— Ai avut o noapte plină, îl întâmpină acesta. Pe unde te- ai
desfășurat?
— Câteva obiective turistice prin capitală. Ascultă, trebuie
dată o dispoziție. Retragem ordinul de urmărire națională.
— Ce? L- ai prins pe respectiv?
— Nu chiar. Încă nu.
— Nu putem face asta. Nici dacă era în mâinile noastre.
Știi că e ditamai procedura. De fapt, ce ți- a venit?
— Mă crezi dacă- ți spun că am încheiat pact cu diavolul?
Locotenentul se holbă către superior. Sigur visase fantasme.
— Locuiește în capitală?
— Și e costumat, cum altfel, în negru. Ce mă privești așa…?
— Suspect?
— Ca și cum mi- ai semna trimiterea la ospiciu. O să forțăm
anularea ordinului prin emiterea unui comunicat către Șeful Po –
liției.
— Domnule căpitan, sper că ai un motiv extraordinar de
temeinic pentru a îndrăzni măsura asta.
Durham încrucișă brațele în sân, nu foarte convins.
— Și eu sper că- n mai puțin de douășpatru de ore cazul e
rezolvat.
— Ce s- a întâmplat la Washington? Te pot întreba?
— Am nevoie de un temei solid, altfel am impresia că vor
scăpa printre degete.
— Sunt mai mulți?
— Cel puțin doi. Deși presimt că operațiunea se face de la
un alt nivel.
— Operațiune? Cum e cu crima? Ai aflat mobilul?
309

— Nu e ușor de aflat. Actualmente, mă bazez mai mult pe
fler decât pe dovezi. Recunosc, cam forțez linia orizontului. De
aceea nici nu- ți cer să te implici. Posibil să am nevoie de tine
pentru a lua contact cu forțele polițienești.
— Pentru Dumnezeu, ce tot vorbești? În afară de a hiper –
boliza o stare de fapt, n- ai lăsat să se înțeleagă nimic.
— Nu vrei să fii părtaș la un eveniment pe muchie. Perico –
lul de tăiere e iminent. De aceea dispoziția de revocare e un
ordin, nu o sugestie. Vrei să te ocupi, te rog?
— Asta nu înseamnă că dacă o să fii degradat sau eliminat
din corpul poliției, eu o să fiu și avansat. În regulă, mă duc acum.
— O să fiu în Washington și astăzi, îmi pare rău că- ți las o
groază pe cap… O să arunc un ochi prin dosare, dar din câte
știu nu e nicio urgență.
Locotenentul făcu un semn cu ochiul dând din mână a le –
hamite. Ieși, lăsându- l să meșterească planuri de bătaie.
Primul lucru fu să renunțe la echipa solicitată apropiatului
său. Nu mai era nevoie să- i țină degeaba pe cheltuiala statului,
preluase pe umerii proprii atenția invadatorilor. Apoi luă legătura
cu superiorii, anunțând că în cursul după- amiezii va întocmi un
raport în care va prezenta și explica motivul deciziei. În final frun –
zări câteva dosare, dar erau amănunte și plângeri legislativo- bir –
ocratice soluționabile în dialog cu cei din consiliul municipal.
Verifică telefonul personal. Avea un apel nepreluat. Lara.
De ce personalul? Încercă să- și amintească în ce moment îi lă –
sase numărul. Îl trecu dintr- o mână într- alta, de parcă s- ar fi ferit
de un fier încins. Gândul unei conversații oarecum dincolo de
sfera profesională îl persecuta nefiresc. În cele din urmă își luă
inima în dinți și apelă.
— Bună dimineața, And… domnule căpitan. Cum se anunță
ziua? Am fost de folos aseară?
— Bună ziua, domnișoară Jensen, se controlă, uitând că le
precizase tuturor să- l apeleze pe numele mic. Ai fost de nota
zece. Punct ochit, punct lovit.
310

— Mă bucur că am putut pune umărul la depășirea unei îm –
prejurări, după atâtea clipe necâștigătoare, se bucură Lara, se –
sizând abia după ce pronunță înțepătura directă pe care i- o
servise ofițerului.
— Așa e… Replica veni cu greutate. Cred că soarele începe
să strălucească și pe strada noastră. V oiam să mulțumesc. De
fapt, cu asta trebuia să încep.
— E ok. De fapt s- a compensat, după gafa de ieri. Promit
că n- o să mai iau acțiuni pe cont propriu. Colegii dumneavoastră
vor fi mult mai stricți cu noi probabil.
— De fapt… Se opri. Poate era mai indicat s- o lase așa,
menținându- i doza de siguranță. Da, numai că supravegherea
se face dintr- un alt unghi, nu se va mai lăsa nimic la vedere.
Știu că v- am obișnuit să dau asigurări că totul e în regulă și cu
toate astea scutul n- a fost impenetrabil. Îmi doresc să fie ultimul
incident în aceeași măsură în care dumneavoastră vă doriți să
beneficiați de maximum de siguranță.
— Mi- aș dori mai mult să se aștearnă liniștea. Să nu mai
privim în jur la fiecare pas. Să pot ieși la un jogging fără să mă
gândesc că ar putea fi cineva pe urmele mele. Sunt conștientă
că nu va fi o povară ușor de scuturat, că va mai trece vreme până
ce trăirile se vor reașeza. Cu toate astea…
Urmă o discontinuitate pe care niciunul dintre interlocutori
nu se pricepu s- o fructifice. Durham se simți tras la răspundere
cum nu izbutise a o face niciunul dintre superiori în ajun. O res –
ponsabilitate care plana ca o pătură de cumulonimbuși aducând
descărcări electrice peste ființa proprie.
— Cu toate astea, suntem convinși că se va termina cu bine.
— Da, e o idee bună să nu vă mai concentrați asupra as –
pectelor negative. Lucrurile sunt pe cale să se aștearnă în matca
lor. Epicentrul s- a mutat, definitiv cred, iar în scurtă vreme eco –
sistemul își va reveni.
— Va trebui să ne dezobișnuim cu prezența dumneavoas –
tră…
311

Era o glumă sau un regret? Un semnal lansat din necunos –
cutul feminin, atât de imposibil de descifrat?
— În cazul în care mă transfer la circulație rutieră, o să mă
vedeți mai des, fu singurul răspuns care- i trecu prin cap.
O fină gângurire se dezvoltă de partea cealaltă.
— În regulă, domnule căpitan, vă doresc o zi bună.
— Zi plăcută și dumneavoastră.
I se păru că abordase o tentă sălcie. Mai ales spre final. Un
dialog de carton, convențional, de parcă ar fi vorbit în fața unei
camere și a unui microfon.
Poate cu următorul prilej, dacă va mai exista. Descuie ser –
tarul, admirând arma în tocul de un gri spălăcit. Se apropia mo –
mentul de a socializa mai mult cu ea.
52
Washington, DC.
1001 F Street NW este adresa la care se găsește filiala din
Washington a celebrei expoziții Madame Tussauds. Deschis în
2007, muzeul de un colorit brun- roșiatic se deosebește vizibil
în conglomeratul de clădiri care îl încadrează. Ceara dă naștere
personalităților din sfere culturale, politice, sportive, muzicale
sau hollywoodiene într- o reproducere aidoma realității, verita –
bile statuete- sosii concurând la capitolul prezenței scenice ade –
văratele modele.
Bărbatul cu păr grizonat admira mai mult sau mai puțin
atent figura lui Marrion Barry.
— Găsești asemănări?
— La suprafață nu, se dezmetici insul, recunoscând tim –
brul, dar uite oameni care merită considerația noastră.
— Sper că nu te referi la perioada petrecută după gratii.
— Îmi plac insinuările tale, dar nu mă ating. Și ce dacă a
consumat coca?
312

— Ușurel, bătrâne. Propoziția asta, odată lansată pe piață,
îți poate scurtcircuita cariera.
— Poate când o să mă retrag o să fumez tutun pur, o spuse
congresmanul accentuând ultimul termen. Nu despre asta e
vorba. Ci despre popularitatea și impactul pe care le- a câștigat
activând atâția ani la cel mai înalt nivel politico- civic 13 .
Germaine ridică din umeri.
— Oare câți dintre noi merităm o statuetă de ceară?
— Vrei să ajungi undeva, dragă prietene?
— La cecul ăla. Ți- am pregătit pachetul.
— Minunat. Îți sunt recunoscător că mi- ai încărcat agenda
după- amiaza asta. De altfel… rămase gânditor, trecând la figura
lui Martin Luther King Jr., ziceam să mă însoțești.
— În eventualitatea în care ar putea ieși urât?
— A, nu. Nu va fi cazul. Cei cu care negociem sunt con –
ducători respectabili din lumea arabă.
— Parcă spuneai europeni.
— La următoarea discuție voi spune aborigeni. Înțelegi că
e mai cuminte așa.
Germaine clipi cu subînțeles. Politicianul proceda înțelept,
nu- și asuma riscuri inoportune.
— Pentru că ești cel mai în măsură să elogiezi amploarea
proiectului. I- ai fost aproape în toată această durată și cunoști
simptomatica mecanismului. Vreau să îl prezinți ca și când te- ai
convinge pe tine însuți.
— O s- o pot face, răspunse uriașul, rumegând propunerea.
Da, o s- o fac, repetă ca pentru sine, întărind spusele.
— E în regulă, prietene. Mă bazam pe suportul tău. După
lăsatul întunericului. În „locația de promenadă”.
— Îmi amintesc locul. Doar dacă nu l- ai schimbat cu vreun
bordel.
313 13 Marryon Barry – primar al Districtului Columbia între anii 1979-1991;
1995-1999. A fost condamnat șase luni pentru consum de cocaină.

Îl simți cum se amuză. Era întors cu spatele, ațintit pe J.
Edgar Hoover.
— Patriarhul FBI- ului… Nu, nu e vreun bordel. Pentru ca –
pitolul binefacere există secretare de partid, susură printre dinți
jovial.
— Avem o fisură în sistem. S- a imixtionat un polițai.
— Ah, da. Țărănoiul ăla. Mi- a povestit L.
„Când te- a contactat L? Aseară, după ce a plecat să- și ia
supradoza? De ce ar fi făcut asta de capul lui?”
— Înseamnă că ai avut timp să discerni. Ce ai decis?
— Nu va fi un deranj pentru noi. Să ne concentrăm la ale
noastre. Ce zici de Hillary Clinton?
— Că e unica prezență feminină din întreg decorul politic
plăsmuit aici? La actorii de la Hollywood nu te îndrepți?
— Actori sunt numai aici . Pe tărâm cultural- politic.
— Dar și aceia joacă suficient de bine…
— Joacă. Dar nu sunt replicile lor.
Domnul L. îi ceruse un nou voiaj în capitală. Niciunul nu
vorbise peste strictul necesar, cu o răceală evidentă. Rămăsese
valabil pentru orele optsprezece, după încheierea programului
de lucru al ofițerului. Dar nu în același loc ci chiar în centru, în
McPherson Square.
Hotărât lucru, era un calvar să găsești loc de parcare regu –
lamentar. Pierdu minute bune hălăduind pe aleile riverane arte –
relor principale. În cele din urmă o sui pe o bordură, între două
dubițe cu autocolante alimentare.
Statuia ecvestră a generalului unionist James McPherson,
căzut în bătălia de la Atlanta, din timpul Războiului Civil, ve –
ghea deasupra aleilor împânzite deopotrivă cu plimbăreți noc –
turni sau oameni ai străzii. Dacă și centrul capitalei națiunii celei
mai dezvoltate era însoțit de astfel de imagini, nu mai exista
nicio medicație pentru cronicitatea mecanismului planetar.
— Ai întârziat. Nu- ți face probleme, mă așteptam.
— Ești singur?
314

315 — G. este cu „investitorii”. Ne vom deplasa și noi.
— Mașina mea e ceva mai departe…
— Nu e nevoie. O recuperezi la întoarcere. Să nu mai pier –
dem timpul.
Îl conduse către ieșirea din părculeț. Se comporta grăbit și
rigid, pe lângă asprimea întipărită din prima vedere. Durham se
instală pe scaunul pasagerului mult mai convins decât șoferul.
Dacă nu s- ar fi încadrat în dispozitiv cât mai comod, apărea po –
sibilitatea ca resorturile sale interne să nu reacționeze cu elasti –
citatea dorită.
— Te- ai ținut de cuvânt.
Nicio altă vorbă care ar fi sunat a mulțumire.
— Sunt om de cuvânt, răspunse, întrebându- se din ce sursă
aflase despre anularea ordinului.
— Mda. Asta face bine la CV .
— Vrei să spui că am trecut testul?
— Vedem… răspunse Leister, cu ochii în oglinda laterală.
Rămân testele practice. Ce- ai zice dacă ar trebui să lovești cu
mașina un pieton?
Ofițerul își aținti privirea spre el.
— Ăsta e test de admitere în bandele din Harlem, mai de –
grabă.
Lunganul scutură capul, a negație, cu mutră dezaproba –
toare. Trei secunde, apoi izbucni.
— Elementar, dragul meu Watson 14 , am glumit, bineînțeles!
Ai demonstrat ce era de demonstrat. Să trecem la jocuri de oa –
meni mari.
— Mi- ați rezervat un rol astă- seară?
— În principiu nu. Negocierile sunt în stadiu final.
— A, e doar contactul cu o altă formă de existență?
Fu privit cu nedumerire.
— Unde ai învățat formularea asta? La Academie?
14 Elementar, dragul meu Watson – expresie lansată de către detectivul
Sherlock Holmes, personajul lui Sir Arthur Conan Doyle.

— Mă tem că ești prea familiarizat cu franciza produsă la
Hollywood. Cine era preferatul tău? Bubba Smith?
Aparențele erau departe de a fi calme. Începea să miroasă
a sânge. Dar cine asculta aparențele?
— Și mie și lui G. ne plac persoanele care joacă dur. Pe
care nu le sinchisesc turbulențele. Ai dovedit destul sânge rece.
Să sperăm că nu te pierzi cu firea și te pricepi la tehnici de su –
praviețuire.
— Jocurile nu sunt așa simple cum le- ai zugrăvit mai
‘nainte, nu?
— N- au de ce să nu fie. Nu e o întâlnire între clanuri ma –
fiote.
Printre clădiri, pe dreapta, silueta Casei Albe răsări fanto –
matic. Depășiră apoi monumentul închinat Generalului Sher –
man. Se îndreptau spre sud.
— Măcar nu mi- ai spus să mă îmbrac mai protocolar.
Omul din stânga rânji.
— Nu cred că se va lăsa cu banchet după.
Convorbirea încetă. Mai mult decât în doi peri nu putea
sporovăi cu individul ăsta dezagreabil. Oare cum se insinuase
la simpozionul din Lanham? Cât de împletite erau sforile pe
care le trăgea gașca asta?
Încercă să fie atent la drum, dar aglomerarea de străzi era
supranumerică puterii sale de reținere. I se părea că timpul se
comprimă și odată cu el și spațiul devenea neîncăpător. Mai
mult de a- și fixa repere din loc în loc, nu reuși.
— Ai putea să- mi expui obiectivele turistice. În afară de
cele celebre.
— Păi… Asta e Pennsylvania Avenue. O să ne săturăm de
ea, ne poartă până la Capitoliu. De altfel, se vede acolo, în zare.
Uită- te bine acum, la întoarcere s- ar putea să ai alcool la bord.
— Sărbătorim? Ai uitat că am de condus la rândul meu?
— Ah… Într- adevăr… Dar ești ditamai căpitanul. Nu va
trebui să dai socoteală.
316

— Îți dai seama ce bine ar prinde alături de revocarea dis –
poziției? Două, una după alta? Le dau subiect contestatarilor?
— Ai din ăștia?
— Pretendenți la post există peste tot, răspunse Durham,
pierdut cu ochii pe geamul din dreapta.
— Cunosc. Se cheamă aspiranți. E plin pământul de ei și- ar
fi în stare să vândă și pe mă- sa doar să se înșurubeze într- un jilț
capitonat.
— Te- ai și lovit de ei?
— Când punctezi într- o organigramă, n- ai cum să eviți.
Poate nu în mod direct, dar sunt acolo, îi vezi, îi simți. Mici și răi.
Îi venea să se amuze ascultându- l. Reprimă un zâmbet
fugar, admirând luminile care asezonau edificiul.
— Poate crezi că sunt în necunoștință de cauză? Am lucrat
în serviciul public ani buni. M- am săturat de tonți și trepăduși
și ordine birocratice care să escamoteze incompetența.
„Parcă- mi citești reflexele. Atât de mult ți- a luat să realizezi
că sistemul încorporează prozeliții și scuipă disidenții?”
— Nu… Cercetam parcările astea amenajate în mijlocul
sensului. Nu le asimilez deloc.
— Doar aici, în zona asta de larg interes. S- a renunțat la
mai multe benzi în schimbul lor. Părerea mea e că ar fi fost aglo –
merat și cu și fără ele.
Trecură de zona Capitoliului, motorul putând rula într- o
treaptă superioară. Două porțiuni asfaltice suspendate anunțau
o cale ferată și o autostradă, la câteva picioare deasupra. Virară
dreapta undeva, pierzându- se în suburbie, printre șiruri de case
adormite. Lipsit de grija traficului, șoferul se relaxă, fluierând
terminația unui refren.
— Am ajuns, conchise.
Clădiri din cărămidă roșie, parter plus etaj, cele de pe
dreapta aducând a bungalow- uri la scară mai mare. Căpitanul
decuplă centura, dând să apuce clapeta portierei. Mâna lui Leis –
ter îi atinse umărul.
— Stai puțin. Ai armă?
317

— Te aștepți să am sau să n- am?
— O ai. Trebuie s- o lași aici.
— Glumești. N- am să las un pistol în mașină.
— E o zonă liniștită.
Parcurse cu vederea orizontul vizual. Nici țipenie. Câteva
ferestre luminate, ici- colo. Parcă și becurile stradale erau
chioare.
— Și dacă răspunsul meu e nu?
— Vei rămâne în mașină. Înțelege că nu poți intra așa. E o
întrunire diplomatică, nu există gărzi de corp. Va trebui să scoți
geaca iar apariția unei arme în toc nu va ajuta la demersul afa –
cerii.
— Sună ca și când ai avea dreptate, pufăi Durham.
— Am. De altfel nici eu nu port nimic, poftim.
Desfăcu haina cu generozitate. Ofițerul se văzu nevoit să
renunțe.
— Bag- o sub scaun, e complet ascunsă. Oricum, tinicheaua
asta de vehicul n- ar atrage ochii nimănui.
— Parcă spuneai că e zonă liniștită.
— Este. Pentru orice eventualitate însă.
Coborî primul. Aleile erau împrejmuite cu gărdulețe meta –
lice, pitice. Se îndreptară spre casa din vecinătate, către ușa de
sub scările exterioare care duceau la etaj. Parterul era luminat.
Leister apăsă clanța.
— Ne cerem scuze de întârziere, domnilor, formulă din ușă,
ferindu- se din cadrul ei pentru a- i face loc însoțitorului.
Durham nu zări nicio persoană. Deși în alertă, mișcarea îl
prinse nepregătit. Rotația omului dinaintea sa cu rapiditatea unui
aruncător la baseball avu ca reflex doar ridicarea brațelor pentru
apărare. Lovitura violentă cu bâta leză mușchii abdominali și
coastele de pe stânga. Antebrațul drept vru să pareze, dar spre
norocul lui rată intercepția. Nici radiusul, nici cubitusul n- ar fi
scăpat nesfărâmate. Se înclină, colapsat. Pentru agresor, imobi –
lizarea deveni floare la ureche.
318

319 53
Undeva în Washington
— Domnilor, vă mulțumesc pentru înțelegere. Scurta amâ –
nare va fi eclipsată de fenomenala inginerie care definește pro –
totipul nostru.
Cei trei musafiri nu se comportau expansiv sau reținut. De
o combinație eclectică, după cum îi studiase Germaine, nu pă –
reau a aparține aceleiași specii. V orbeau însă o engleză curată
iar gestica era a unor indivizi rasați. Probabil nu avea să afle na –
ționalitatea lor, dar era mai cuminte așa. Frunzărise cu luare- am –
inte proiectul, inscripționându- și ideile principale. Spera să nu
existe printre cei trei un fizician care să- l pună în dificultate cu
întrebări din domeniu. Altfel, nădăjduia că se descurcă.
— Vă ascultăm, se încumetă insul din mijloc. Ras în cap,
avea o privire dinamică ce făcea ca ochelarii purtați cu distincție
să pară că se mișcă odată cu globii oculari.
— Colegul meu vă va înfățișa îndată procesul.
— Bun găsit, începu Germaine, dregându- și vocea. Cu –
noașteți termenii generali pe care se bazează principiul funcțio –
nal al antenelor HAARP, dacă nu din noțiunile prezente în
tematica generală, de liberă circulație, atunci prin documentația
care vi s- a adus la cunoștință în prealabil. Ceea ce se știe, fără
a avea acoperire oficială, este faptul că o putere energetică de
trei mii de megawați este ridicată prin acești transmițători în cea
mai înaltă pătură a atmosferei. Sub forma undelor hertziene, vru
să completeze, oprindu- se la jumătatea frazei. Se înecă voit,
simțind că- și pierde ideea.
Auditoriul era ochi și urechi. Își reveni.
— Se spune că această rețea induce modificări ale tempe –
raturii în ionosferă, modificări care generează schimbări de mi –
croclimat: de la posibilitatea provocării de ploi în averse,
furtuni, inundații, până la fenomene de secetă ori seisme.

— Chiar pene de curent sau comunicații, completă con –
gresmanul.
— E adevărat că forța de penetrare a undelor poate arde
orice pe scoarța terestră? se interesă insul din dreapta, un om
pipernicit, ce rotea un pix între degete.
— Religia, dogmele, noțiunea de „umanism”, toate acestea
nu ne permit să ne jucăm de- a Dumnezeu. Creația Sa e unică și
intangibilă. Istoria a colecționat însă de- a lungul ei atâtea con –
traexemple încât în momentul de față trăim într- un laborator
universal și suntem propriii noștri cobai. Ce vreau să spun, dom –
nilor, e că acest proiect ne dă puterea să controlăm. Când spun
controlăm , vă ofer și răspunsul la întrebare. Depinde de noi în
ce măsură discernem și unde așezăm hotarul după care ar urma
extincția noastră ca rasă.
Se opri, întru gravitatea momentului. Senatorul asculta vră –
jit de talentul oratoric.
— Nu mai e nevoie să adaug faptul că niciodată o structură
particulară nu va putea beneficia de ratificarea politică necesară
pentru a dezvolta un astfel de mecanism. Iar în momentul actual,
structurile particulare sunt cele care contribuie în mod majoritar
la susținerea gradului de subzistență prin ceea ce înseamnă re –
surse. Și tot ele trag ponoasele. Ca să intru în subiect, inovația
acestui proiect constă în particularitatea unui singur element ca –
pabil să dezvolte aceeași putere și să aibă randamentul unei în –
tregi rețele. Iar un singur element poate fi ușor încorporat într- un
fascicul industrial sau de altă natură, pentru a putea opera de
sine stătător, fără a atrage atenția.
Utiliză tastatura. Pe monitorul de douăzeci și șapte de inci,
screen saverul se pierdu, lăsând loc imaginii unui cadru metalic
fără mari veleități.
— Așa arată dipolul? întrebă pipernicitul, dezamăgit.
— V- ar suscita o atenție deosebită dacă l- ați întâlni înregi –
mentat undeva?
— Nu cred…
320

— Asta e și ideea. Este un element mai mult decât discret.
S- a studiat principiul înmagazinării energiei și elaborării unei
teorii care să certifice puterea incomensurabilă de care ar avea
nevoie acest obiect singular. Principiul pilelor de combustie este
arhicunoscut. Celule galvanice în care energia unei reacții chi –
mice e transformată în energie electrică. În ziua de azi există
nenumărate metode de punere la punct a propulsiei motoarelor
pe baza energiei acestor pile de combustie.
— Dați- mi voie…
Al treilea ins forfoti în scaunul său.
— Vă rog.
— Sper că nu asistăm la o metodă teoretică de zugrăvire a
fenomenelor fizico- chimice. E nevoie de relații matematice, de
o verificare solidă a acestora într- un sistem adecvat, de con –
strucție a unui prototip funcțional. O asemenea investiție nu
poate avea altă derulare decât cea enumerată. Iar ca să plătești
milioane de dolari pe o idee neverificabilă… cu tot respectul,
ar reprezenta o gafă de proporții biblice.
Senatorul făcu un gest către Germaine.
— E în regulă, domnilor, bineînțeles că aceasta este ordinea.
Colegul meu doar a schematizat, nici nu putea argumenta strict
matematic acum și aici, în condițiile în care credibilitatea proiec –
tului va fi unanimă abia după aplicarea inginerească a modului
de calcul. Inovația vi se oferă imediat pentru studiu de cercetare
și execuție. De altfel contractul stipulează plata unei treimi din
suma convenită iar diferența după elaborarea prototipului.
— Aveți perfectă dreptate, domnule senator, se adresă băr –
batul din mijloc. Cerem scuze pentru atitudinea colegului meu,
dar aparținând domeniului, preferă să calculeze personal decât
să asculte materiale teoretice.
— Sunteți fizician? se însenină gazda.
— Doctor în fizică și chimie, replică acesta afectat.
— Să luăm o pauză. Gustăm ceva și apoi urmărim simula –
rea.
321

Propunerea fu acceptată în plen. Germaine oftă, șter –
gându- și fruntea. Presimțea că el avea să se ocupe și de aranja –
mentul culinar.
Un nou test al Bunicului fusese programat pentru după- am –
iaza aceea. Primul sub directa coordonare a nou- investitului șef
de echipă Starkov. În ochii lui Brezin, începuse deja să- și arate
importanța, iar ceea ce i se părea mai neprotocolar era faptul că
acest comportament era deosebit față de ceilalți tehnicieni.
Adică în raport cu ei își păstrase tonul amical.
Acum era nevoit să supervizeze introducerea datelor mai
multor locații geografice eligibile în vederea executării testelor.
În fapt, o treabă de elev de gimnaziu. Asta după ce cu o zi în
urmă i se ceruse întocmirea unui document statistic privitor la
variația conductibilității gamei de materiale în vederea asigură –
rii transferului optim între constituenții dipolului. Un eufemism
al unei sarcini mai obscure ca spălatul podelelor, în accepțiunea
lui Brezin.
Majoritatea reperelor aparțineau lanțului muntos Sayan, din
apropierea graniței cu Mongolia. Deși Starkov era de părere că
locațiile erau asemănătoare, îl convinsese că structura geologică
a reliefului poate fi un factor influent al rezultatului final. Trans –
crise pe carnețelul de lucru, de care nu se despărțea niciodată,
pe o coloană, coordonatele celor patru locații, pe cea de- a doua
coordonatele pe care era așezat Centrul. Era vital ca acesta să
se găsească la o distanță suficientă nu numai pentru a nu intra
sub incidența efectelor fasciculului, dar și pentru a rămâne ferit
în situația în care experimentul ar fi dat greș putând da naștere
sesizărilor sateliților.
53°25’40.89” N 94°21’05.94” E 55°44’30.20” N95°49’13.72”E
53°51’55.95” N 94°48’21.03” E
54°08’28.89” N 95°19’51.58” E
54°41’38.57” N 95°49’02.47” E
322

— Doctor Brezin?
— Da?
— Sunteți solicitat de domnul inginer- șef Starkov în sec –
torul de eșantioane.
„Acum nici nu mi te mai adresezi direct, ha?”
— Spune- i că ajung în zece minute, am de introdus și ve –
rificat niște date.
Operatorul se codea.
— A spus că nu suportă amânare, domnule.
Frecușul ăsta îl înfurie pe Brezin. Ridică ochelarii, admo –
nestându- l pe mesager cu expresia nereținută a depășirii pragu –
lui limită.
— Nu pot acum! Sau vrei să te ocupi tu de grandioasa mea
muncă?
Angajatul îl privi timorat.
— Cu tot respectul, domnule, dacă e vorba doar de trans –
crierea și revizuirea unor informații, cred că pot s- o fac.
„Transcriere, asta mi- e dat să fac… Îmi testează răbdarea,
șobolanul! Dar tot de ajutorul meu are nevoie. Știe că sunt in –
dispensabil.”
— Bine, se înmuie inginerul, sunt doar de introdus câteva
coordonate geografice și de urmărit simularea în vederea cen –
tralizării statistice. Doar cele patru din stânga!
— Fără probleme, răspunse mecanic angajatul, bucuros
că- l poate degreva pe strălucitul fizician. Se avântă pe scaunul
lăsat liber tastând cu atenție însutită.
— Ce este, Starkov? îl interogă aspru, odată ajuns în ca –
mera eșantioanelor.
— Am făcut o analiză preliminară a materialelor compo –
zite, nu- i luă în seamă tonul apelatul. Mă gândeam să testăm o
variantă ca cea din Canada. Ar fi un examen concludent și am
putea compara efectul cu cel din urmă cu două săptămâni al mo –
dulului original.
323

„N- am înțeles de ce îmi ceri părerea. Sau e spre liniștea ta,
să fii acoperit în caz că testăm în zadar și ajunge la urechile șe –
fului?”
— Nu e timp suficient. Am pierde vreme cu îmbinările și
verificările acestora pe când ansamblul unicelular al Bunicului
e gata pregătit.
— Nu e adevărat. Replica pluricelulară, ca să mă exprim
în limbajul dumneavoastră, a ieșit de pe bancul de lucru. Răs –
punzând pozitiv probelor teoretice. M- am ocupat personal în
timp ce ați elaborat documentația tehnică.
Zâmbea imperturbabil. Îi venea să- l sugrume.
— Și aveai nevoie de acordul meu?
— Păi… Chiar dacă rolurile s- au inversat, să știți că rămâ –
neți același mentor fără de care nu ne închipuim derularea acti –
vității. Cel puțin eu, unul, așa simt.
Izbutise a evita starea de inconștiență, dar atât. Cuantumul
probabilităților de eliberare era destul de redus. Domnul L. îl
înveșmântase în paloarea schismei de realitate, căreia i se opu –
sese din toți rărunchii. Îi întrezărea conturul filiform mânuind
ceva ce părea trusă medicală.
— Regret, dar timpul mă presează. Nu- ți pot oferi ultima
țigară.
Ședea în genunchi, pironit în odaia umedă și rece. O ieșire
perfectă din decorul hibernal prin gârliciul către lumea de din –
colo.
— N- am fumat niciodată mai mult decât ocazional, se
opinti să rostească propoziția.
— Dacă încerci să câștigi timp, n- ai nicio șansă. Trebuie
doar să potrivesc dozajul. În schimb, te pot trata cu alcool cât
vrei.
Încordă rămășițele de energie din mușchii membrelor. Ab –
domenul scânci, atenționându- l că partea din stânga sternului
era mai fragilă ca de obicei. Maniera imobilizării se dovedi ne –
324

325 obișnuită și imposibilă. Un membru superior legat de omologul
inferior.
— Ale naibii instrucțiuni, dacă nu le utilizezi în mod corect
îți pui legiștii în cap. Vezi tu, n- o să fii chiar neidentificabil.
Fâșia de scotch îl țintuia neîndurător. Dacă ar fi avut pi –
cioarele nelegate între ele, ar fi putut încerca un pui de tentativă.
Numai că insul era prevăzător. Adezivul încolăcea membrele
inferioare în zona tarsului.
— Aș putea merita un bonus totuși. Excludem tutunul, n- aș
vrea să tușesc tocmai pe picior de plecare. Ne putem gândi la
altceva. Privește- mă în ochi și spune- mi că merit o bonificație.
Lunganul nu se abătu din lecturarea prospectului. Zece, cin –
cisprezece secunde. În cele din urmă, întrerupse.
— Respectul față de adversar, asta vrei să spui?
— L- am câștigat cu vârf și îndesat.
— Ha, ha. Da, nu contest. Să zicem că- ți ascult doleanța.
— Pune ceva muzică.
Leister îl privi surprins.
— Asta- i cererea ta?
— Nu vreau să fiu exagerat.
— Într- adevăr. Nu ești. Numai că n- am cum să- ți satisfac
dorința. Nu există aparate electrocasnice.
Primi un semn cu ochiul.
— Telefonul mobil? N- ai nimic pe el?
— Tiii… Că bine zici. Amice, s- ar putea să ai baftă. Dacă- ți
place rockul.
Prizonierul ridică umerii.
— Mai pot avea preferințe?
— Hm. Mai poți… Ce alegi între Metallica, Alice Cooper
și The Doors?
— Ai House Of Fire 15 ?
— Da.
— Te rog.
15 House Of Fire – Casa flăcărilor (lb. engl.).

— Se potrivește cu atmosfera, se înveseli bipedul. Deși
aveam și Poison 16 . Hai, să fie!
V ocea solistului porni odată cu acustica specifică rockului
anilor 80. Ambianța îl făcu pe lungan să bată ritmul din picior
în timp ce dezvălui un flacon cu lichid seros.
Ofițerul se încumetă la o mișcare. Roti laba piciorului pen –
tru a încăleca banda care- i înconjura membrele în partea de jos
cu vârful bocancului. Din fericire, nu fuseseră alipite și legate,
rămăsese un minuscul spațiu de administrat. Amorțeala îl îm –
piedică a reuși din prima. Avea să persevereze sau să accepte
decizia călăului.
Purta bocanci cu vârfuri lunguiețe, ușor ascuțite. Talpa
dreptului suferise un accident cauzat de gura- cască a purtătoru –
lui, alegându- se cu un defect. O porțiune se rașchetase în partea
de jos a botului, la îmbinarea celor două straturi de cauciuc rigid
care formau talpa. Retezată în unghi ascuțit, lăsase în urmă un
fel de ciot. Trebuia să execute în așa fel rotirea încât să acopere
banda adezivă cu acel colț de material.
— Am pregătit compusul, îl anunță preparatorul. Nu te va
ameți pe loc. Vei fi capabil să urci în vehicul fără ajutor, dar cu
organismul inutilizabil. Până în Potomac sunt câteva sute de
yarzi, te voi dirija eu.
— Care va să zică poarta mea stelară e un râu?
— Așa am considerat, răspunse ingenuu torționarul. Mai
bine ascultă piesa, e ultimul favor.
Îi întoarse spatele. Din ce recunoscu, se apropia de ultimul
refren. Vacarmul era suficient pentru a acoperi foșnetul
scotch- ului. Poziționă vârful bocancului și forță. Pe trasa unui
bisturiu. Simți un scrâșnet. Îi trebuia certitudine. Smuci labele
picioarelor în exterior. Strânsoarea cedă.
— Nu- ți pot oferi un bis, dar bonusul e câteva guri de
votcă. Și e obligatoriu.
326 16 Poison – Otravă (lb. engl.).

Lăsă deoparte seringa, rupând eticheta unei sticle. Desfăcu
dopul adulmecând aroma plin de răsfăț. Se îndreptă către pri –
zonier.
Trebuia să se folosească de mersul acestuia pentru a- i im –
prima un recul esențial. Cu doar un metru rămas, se ridică pe
genunchiul stâng, punând în dreptul toată puterea de explozie
disponibilă. Elanul fu scurt, încheietura mâinii legată de partea
inferioară a gleznei îi împiedică derularea cursei. Urma să cadă,
știa lucrul ăsta. Dar mai înainte propti umărul drept în pieptul
oponentului.
Surpriză de proporții pentru Leister. Trupul îi fu proiectat
înapoi, peste masa de lucru, scăpând sticla. Se lovi rău în cădere,
cu brațul prins sub el. Înjură neinteligibil.
Avea să se ridice. Ofițerul cunoștea asta. Rămăsese pe un
genunchi, căutând pasul următor. Cioburile ricoșând din podea
îi zdreliseră obrazul. Oportunitatea! Apucă un fragment în cău –
șul palmei, hăcuind, împungând banda adezivă cu vivacitate.
Brațul se smulse din legătura cu piciorul.
Se răsuci spre a- și elibera cealaltă latură. Rănitul dădea să
se ridice. Oare avea armă de foc?
Rabatarea spre stânga aruncă în aer senzorii algici. Durerea
pătrunse cu forța unui torent. Rezerva de adrenalină era pe sfâr –
șite. Ignoră furcile insidioase care- l torpilau. Era liber!
Se aruncă spre osos în momentul în care țeava amortizoru –
lui armei ieșea la iveală. Ceva pâlpâi, o mână i se deplasă nefi –
resc, dar nu mai conta. Același bocanc își făcu datoria încă o
dată. Izbi cu sete. Trupul se împrăștie peste parchetul fără luciu.
Trebuia să stea. Avea nevoie de aer cât mai mult. Gâfâia
spasmodic, incontrolabil. Nu avea pe ce să se așeze, masa și
două scaune complet nesigure erau unicul mobilier. Se sprijini
pe tăblia acesteia. Saliva încleia cavitatea bucală. Scuipă.
Nu se întorsese total și asta îi anulă neglijența. O siluetă ne –
agră se abătu dinspre colțul ochiului. Percepu izbitura de baros
din bicepsul femural ieșind prin creștetul capului. Apucă seringa
cu necesitatea agățării de ultimul fir de păr. Acul subțire se înfipse
327

în carotida adversarului cu frenezie. Pompă lichidul, disperat.
Urmă un upercut percutând bărbia. Căzură concomitent.
— Zici că… nn- arree… effect imediat… Nu mai putu arti –
cula. Lunganul sângera inconștient. Răsuflă întretăiat. Nnumai
că… mai înainttee… te vei… exsangvina…
Se aplecă peste corpul căzut, atent la o nouă zvâcnire. Nu
era cazul. Fără intervenție medicală urgentă, aveau să- i bată clo –
potele.
Antebrațul stâng junghia pe o frecvență supărătoare. O dâră
de sânge i se prelinse pe dosul mâinii. Din păcate nu reușise a
păstra îmbrăcămintea intactă.
Telefonul rămăsese pe masă. Misiunea nu era definitivată.
Verifică lista de apeluri. Erau mai multe de la și către domnul
G. Formă un număr cunoscut, declinându- și identitatea.
— Ofițer Poliție Andrew S. Durham. Cod identificare nouă-
șapte- patru- patru- unu- doi. Așteptă ca acesta să fie introdus și re –
cunoscut de către computerul operatorului. Solicit localizarea
apelului care se va face pe acest număr în minutele următoare, de
la următorul număr de telefon celular. Îl dictă pe cel al lui G.
— Am notat. Ce doriți să întreprindem?
— Cod zero. Repet, cod zero. Intervenție rapidă .
Închise. Apelă pe domnul G. Semnalul se repetă de trei ori
apoi fu oprit. Așteptă un minut. Nicio reacție.
„Hai odată!”. Refăcu operația. Lăsă apelul să țiuie de patru
ori și apăsă tasta roșie. Aproape imediat fu resunat.
— Ce este, L? De ce întârzii? Nu pot vorbi pe șleau, sunt
cu clienții. Toate bune? veni vorba șoptită.
— Ăăă… Sunnt eu… amicul vostru… sau fosstul… Cu –
măt trul Llll… mi- a dat din ra… chi… ul vos… tru. Ca ulltim…
o… magiu.
Tărăgănă glasul turmentat. Dincolo se auzea doar tăcerea
celui care asculta.
— Cicăă… nu mmai am vvoie ssă vorr…bessc. Să- mmi
iau la rreve… derree. Ook.
328

Sistă convorbirea. Așteptă două minute. Nu se întâmplă
nimic. Domnul G. mușcase.
Resună la numărul pentru urgențe majore, pronunțând încă
o dată codul de identificare.
— Ați localizat numărul?
— Da, domnule. Echipele speciale sunt pe drum.
— În regulă. Oftă ușurat. Dați- mi, vă rog, adresa.
Se echilibră în tocul ușii, memorând indicațiile. În colțul
diametral opus, agresorul înota într- o baltă de un roșiatic închis.
— A! Și trimiteți o echipă de paramedici la adresa de unde
vă sun. S- ar putea să constate un deces.
54
Rusia
Era mulțumit. O responsabilitate însemnată să introduci o
înșiruire de cifre în computer, pe cât de simplu, pe atât de pro –
vocator. Făcuse treaba ca la carte, revizuind de trei ori corecti –
tudinea datelor. Cele cinci coordonate din care softul avea să
facă alegerea aleatorie.
Operatorul rămase la consolă în așteptarea inginerului Bre –
zin. Vreme de douăzeci de minute se plictisi urmărind întreg
spațiul tehnic din fața platformei. O duzină de tehnicieni pro –
gramând, asamblând, supervizând. Se plictisi vegetând, însă re –
gulamentul era clar: niciun post de control neacoperit.
Îl văzu apărând împreună cu fostul său coleg, Starkov. Cât
de repede urcase acesta treptele ierarhice. Acum conducea la –
boratorul în cea mai firească manieră, dovedindu- se aclimatizat
perfect rigorilor. Îi zâmbea mai vârstnicului său coleg în timp
ce- l însoțea către locul în care aștepta operatorul.
— Am executat operația, domnule, raportă acesta în regis –
tru milităresc.
329

— O să verificăm și noi. Mulțumesc că te- ai ocupat. Îți poți
continua sarcinile.
— Îi dăm drumul, sugeră inginerul- șef după ce rămaseră
singuri.
— Sigur. Aruncă și tu un ochi pe transcrierea omului. Să
nu pierim de mâna noastră.
— Sunt în regulă, decretă Starkov, scărpinându- se în băr –
bie.
Așteptă câteva clipe, încurcat. Brezin nu înțelegea.
— Ce este?
— Trebuie să activez codul. Și nu mai e același.
— L- ai modificat? De ce?
— Știți cum se spune… Vântul schimbării…
— Dar era cunoscut de toată lumea. Oricum modulul nu
poate intra în parametrii de lucru fără amprentare, verificare vo –
cală, vizuală…
— Dar toate astea pot fi folosite și de altcineva . Înțelegeți ?
— Înțeleg unde bați, deși ar fi ultimul lucru să începem a
suspecta conspirații interne. Iar dacă te referi la un mort, i- ar fi
cam greu să dea comenzi vocale.
— Cu microtehnologia avută, oricând poate fi înregistrat,
eliminând apoi zgomotul de fond. Sau îl scoți din uz după ce- l
silești să se autentifice.
— Abține- te. Mă oripilează astfel de închipuiri.
— Nu sunt închipuiri, doctor Brezin, îl pironi Starkov cu
privirea. Sunt scenarii. Orice e posibil. De aceea trebuie să
preîntâmpinăm.
— Ok. Atunci sigilează celula. Revin după ce inițiezi pro –
cedura.
— Mulțumesc pentru înțelegere.
Tehnicianul părăsi incinta securizată. Poate că tânărul ăsta
arogant și neplăcut nu era chiar atât de nepriceput. Poate ar fi
trebuit să lase garda jos.
Încă îi oscilau gândurile când Starkov îi făcu semn prin pa –
noul transparent.
330

— Gata. Am armat modulul compozit. Computerul selec –
tează una din cele cinci opțiuni.
Brezin nu- și crezu urechilor. Inginerul- șef nu știa să nu –
mere?
— Vrei să spui patru.
— Cinci. Cele cinci coordonate pe care mi- ați cerut să le
verific.
Un val de transpirație rece se năpusti.
— Nu pot să cred! Sunt patru! I- am precizat tehnicianului.
— Pe caiet erau notate cinci.
Genunchii se înmuiară. Axa verticală își pierdea perpendi –
cularitatea.
— A cincea suntem noi!
— Poftim?
— A cincea suntem noi! urlă îngrozit. Oprește procesul!
Starkov albi.
— Nu mai pot… Semnalul se transmite în atmosferă. Dar
putem verifica ce coordonate au fost alese.
Există momente în care neputința acceptării naturalului de –
pășește palpabilitatea ființei. Dincolo de ea domnește eterul.
— Las- o așa… Ce rost mai are curiozitatea? Brezin se lăsă
în scaun. Se spune că suntem inventatorii ruletei ruse… Uite o
ironie a sorții.
— Ar mai fi timp de- o rugăciune…
— Aiurea. Îl invocăm pe Hristos? Făuritorii și cultivatorii
unei arme de distrugere în masă? Relaxează- te. Arderea e in –
stantanee.
Se abandonară în spătare, privindu- se în ochi, în puținele
minute rămase până la acțiunea directă. Nu- și spuseră nimic.
Era doar așteptare. Și neîncredere. Metempsihoză.
— Ronson Lawrence Clarke, ești acuzat pentru înaltă con –
spirație și tentativă de asasinat a Președintelui Statelor Unite.
Îți ordonăm să te supui. Ai dreptul la un avocat…
331

Pierduse șirul poliloghiei. Ședea la biroul gri metalizat fără
putință de ripostă. Îi mirosise ceva în ultimele ore. Și totul de la
blestematul ăla de copil din Maine, care se jucase prin compu –
terul CIA.
Austin Osbourne venise însoțit de Procurorul General, ad –
junctul FBI și o sumedenie de mascați. Întreg etajul pe care se
găsea cabinetul directorului Biroului de Supraveghere a Inte –
grității Spațiului Național fusese evacuat. Două elicoptere stă –
teau pregătite pe plafonul sediului din Langley. De fapt tot
perimetrul fusese restricționat, instaurându- se cod negru.
— Pot să aud povestea? se interesă acuzatul în timp ce era
încătușat.
— Seymour Taylor, 24 ani, domiciliat în Auburn Maine. A
fost reperat de operatorii CIA încercând să modifice protocoa –
lele nivelului de acces zero- alfa- zero, securitatea prezidențială.
Pe douăzeci și patru septembrie anul acesta l- ai întâlnit pe Tay –
lor în localul Green Smoke din Lansing, Michigan. Există con –
firmarea video că ambii ați vizitat localul în interval de patruzeci
de minute. În apărarea sa, domnul Taylor a dat o depoziție care
vă vizează în mod direct și este certificată cu probe electronice
constituind nu mai puțin de patru capete de acuzare, din care
două se încadrează la atentat împotriva siguranței statului.
Nu avea ce comenta. Era prea expus. La cum se prezenta
situația, avea de ales între injecția letală sau camera de gazare.
Pășind spre ieșire, încadrat de doi gealați, se opri o clipă în drep –
tul lui Osbourne.
— Roag- o pe Jane să aibă grijă de plante. Cum nu știu dacă
mă mai întorc, poate să le ia acasă.
Ajunse cu un taxi la fața locului. Primul șofer nici nu oprise
văzându- l în halul ăla. Chiar și al doilea avusese o remarcă.
— Sunteți cam șifonat. Sigur nu vreți la vreun spital?
— Du- mă la adresa asta.
332

Îi dictase și se rezemase pe spătarul banchetei, sleit. Tastase
un mesaj scurt pentru Monroe, anticipând că operațiunea e în –
cheiată. Spera să fie așa. Altfel, nici la ordonat dosare n- ar fi în –
căput.
Flash- uri și furnicar de oameni înviaseră locația cu pricina.
O îmbulzeală amplificată de sosirea unor echipe de știri. Îi ad –
mira pe oamenii ăștia, dincolo de neplăcerea pe care o stârneau
în momente ca acesta prin stăruința obositoare, pentru filiera pe
care o construiseră și o conservau spre a menține prima pagină
cu știri incandescente.
— Căpitan Durham, Poliția Lanham, se prezentă celor ce
asigurau barajul. Dați- mi voie.
Pătrunse înainte ca aceștia să schițeze un gest. Recunoscu
pe Șeful Poliției Metropolitane, George McIntyre.
— Cum a decurs? întrebă obosit.
— Dumneavoastră sunteți…?
— Andrew Durham. Cel care a înștiințat.
— Aah! Vă cer scuze, domnule Durham. Și vă suntem re –
cunoscători, în același timp! Am fost pe fază. Am înțeles că e
vorba de furt industrial. Asta se lasă cu ani grei. Deși bătrânul
o să ne dea de furcă. Se prevalează de imunitate.
Ofițerul se mulțumi să încline din cap. De- aici intra în rol
justiția. Spera să se păstreze dictonul că e oarbă.
Se perindă curios printre mașini. În cele din urmă îl întâlni.
Pe picior de plecare. Privirile se înlănțuiră.
I se păru că distinge o expresie de mâhnire pe chipul dom –
nului G. Mâhnire și îngândurare. Se admirară mutual, ca doi ju –
cători ai unor echipe rivale, purtându- și respect.
Fordul poliției se dislocă de pe șoseaua seacă și amorțită.
Contemplă avertizările becurilor de poziție făcându- și loc prin –
tre obstacolele în mișcare. Era ultima noapte a unui februarie
plin.
333

55
Bulevardul Massachusetts, Washington
Art le rezervase o masă chiar pe rândul al doilea. Stuey în –
firipase un banc de lucru, schițând consecvent. Pe fondul sonor
al unui saxofonist solitar, încercând să- și facă loc în prim- plan.
— Mojito? îl întrebase Amy.
Zâmbea cu subînțeles. „Zestrea de șarm a dat- o pe spate
imediat”, își imagină Lara. „Cu mine i- ar fi mai greu”. Îi aruncă
un surâs mai zvelt decât al angajatei.
— Mojito la toată lumea, alese Andrew, nemaiîntre –
bându- se cine avea să conducă la întoarcere.
— Credeți că ne- ar putea mâzgăli pe toți cinci? se încumetă
Steve, intrigat.
— Dacă ne încadrează pentru „peisaj” și nu „portret”, e po –
sibil, categorisi roșcata.
— Zici că suntem prea expandați pentru a încăpea pe ver –
ticală?
— Mai ales dacă ne surprinde cu gura până la urechi, se în –
tinse Darren peste spătar, captând silueta lui Sarah. Nu mă faceți
să râd, n- am încă acordul medicului.
Triluri clipociră firav apoi se amestecară în hohote gene –
roase. Din spatele tejghelei barului, Art le aruncă un semn cu
ochiul în timp ce mărea doza de lichior.
334

Epilog
Se plictisise de vizitat. Muzeul Național al Aerului și Spa –
țiului, Parcul Zoologic, Galeria Națională de Artă. Sosise în ca –
pitala americană de două zile, urmând sugestiile tandemului
conducător. Dar nu putuse lua legătura cu domnul C. Așa cum
nu putuse a mai stabili niciun contact cu Centrul.
În meseria asta nu trebuia să te miri. Chiar dacă nu- și im –
agina scenarii, ele existau. Urmărise toate evenimentele, prin –
cipale sau tratate cu mai puțin interes. Nu răzbătuse nimic. Avea
să mai aștepte o perioadă, apoi va hotărî. Nu era convins de uti –
litatea continuității în același decor. Dar acest tip de antrenament
era criteriul prin care mecanismul propriu răspundea perfect.
Își verifică cele trei conturi deschise la bănci diferite. Sta –
bilitatea era o măsură de bază. Cel puțin din punctul ăsta de ve –
dere putea sta liniștit.
Câteva zile mai târziu se plimbă în jurul Obeliscului. Mo –
numentul masonic ridicat spre comemorarea primului preșe –
dinte din istoria națiunii, subordonând celelalte edificii ale
puterii, precum Casa Albă și Capitoliul, ambele așezate cu fața
spre el. Îl cercetă din depărtare, cu gândurile petrecute dincolo
de culmea granitică, în zodia nemărginirii. Căutând parcă un
reper, un punct de pornire. Sau o destinație.
Își scutură un frison, apăsând cu putere omătul în curs de
topire. Era un loc în care avea de achitat o datorie.
În după- amiaza aceleiași zile cumpără două pulovere mai
groase. Și un bilet la o cursă de linie pentru Anchorage.
335

Editura VREMEA
Redacția:
Piața Națiunile Unite, nr. 3-5,
040012, sector 4, București
telefon 021 335 81 31
fax 0378 106 497
e mail: office@edituravremea.ro
www.edituravremea.ro
http: //edituravremea.blogspot.com
Adresa poștală:
Str. Constantin Daniel, nr. 14
010631, sector 1, București

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: FEBRUARIE EXTREM FEBRUARIE EXTREM EDITURA VREMEA BUCUREȘTI 20 12 Coperta: Cristian Niculcea Redactor: Maria Giugariu Tehnoredactor: Dan Amza… [601876] (ID: 601876)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

FEBRUARIE EXTREM FEBRUARIE EXTREM EDITURA VREMEA BUCUREȘTI 20 12 Coperta: Cristian Niculcea Redactor: Maria Giugariu Tehnoredactor: Dan Amza… [601876]

Copyright Notice

STRATEGII DE DEZVOLTARE A ABILITĂȚILOR DE LECTURĂ LA [602827]

CERCETĂRI PRIVIND REALIZAREA DE PRODUSE FITOTERAPEUTICE ORIGINALE CARACTERIZATE FIZICO-CHIMIC ȘI FARMACOLOGIC DIN PLANTE MEDICINALE ȘI FRUCTE DE… [305422]

PROGRAMUL DE STUDIU ARHITECTURĂ FORMA DE ÎNVĂȚĂMÂNT ZI PROIECT DE DIPLOMĂ COORDONATOR ȘTIINȚIFIC: DR. ARH. LEPĂDATU DAN ABSOLVENT: ARDELEAN ADRIAN… [303000]

REALIZAREA MODELULUI VIRTUAL REALISTIC AL UNEI LOCALIT ĂȚI ÎN STANDARD CITYGML Activitatea 5 Elaborarea și realizarea solutiei noi pentru tehnologia… [600254]

aceste defini ții, serviciile de s ănătate ale Turciei în ceea ce privește furnizarea și finanțarea vor fi evaluate prin utili- zarea datelor extrase… [612048]

ACADEMIA NAȚIONALĂ DE INFORMAȚII MIHAI VITEAZUL [613992]

Copyright Notice

Similar Posts