.fazele Si Metodologia Identificarii Criminalistice
O scurtă introducere
Toată lumea vorbește astăzi despre internet. Poate că e vorba despre mirajul revelat al comunicării în timp real, "cât ai bate din palme", cu cei dragi, cu colegii de serviciu sau cu partenerii de afaceri. Sau poate că e vorba de cantitățile imense de informație care stau la dispoziția celor interesați de cele mai variate domenii ale vieții cotidiene. În fine, de ce nu, vremea satului global gândit de Marshall McLuhan a devenit vremea zilelor noastre iar motorul acestor zile este tocmai internetul.
Dacă toți vorbesc despre internet, era de așteptat ca acesta să pătrundă și în mediul academic, nu doar ca suport al cercetării și comunicării între membrii comunităților științifice din întreaga lume ci și ca obiect de studiu datorită potențialului său de a genera și dezvolta afaceri. Este ușor de imaginat că afacerile viitorului vor avea ca suport, în marea lor majoritate, internetul și că ceea ce astăzi se întâmplă în piețe, bine localizate în spațiu, se va transfera undeva într-un "spațiu virtual", unde orice întâlnire, negociere, finalizare a unei tranzacții va fi posibilă într-un interval de câteva secunde sau minute cel mult…
În acest context, inițiativa Universității "Spiru Haret" de a introduce în programa de studiu a studenților săi disciplina "Marketing pe Internet" reprezintă expresia unei atitudini deschise, prospective, anticipative față de ceea ce se va întâmpla mâine. Desigur, suportul de curs pe care îl aveți la dispoziție reprezintă o primă încercare, versiunea 1.0 de a aborda problematica implementării marketingului pe internet. El are destule părți albe, viitoare direcții de dezvoltare ale acestuia. Nu sunt explorate în amănunțime zone interesante și importante pentru organizație – comerțul electronic, cercetarea de marketing pe internet. Are un format mult prea literar, elementele grafice fiind absente… Dar parcă și internetul a pornit la drum în format text, grafica și imaginile apărând mai târziu și dând culoare acestuia.
Priviți acest suport de curs ca un punct de pornire în dezvoltarea acestei discipline. Puteți găsi în el informații despre partea "tehnică" a internetului (fără de care ar fi anevoioasă dacă nu chiar imposibilă înțelegerea utilizărilor sale în sfera marketingului), despre cum arată lumea internetului la limita mileniilor doi și trei, despre instrumentul fundamental folosit în organizarea acțiunilor de marketing în spațiul virtual ale organizației – planul de marketing on-line ca și informații despre principalele instrumente ale acestuia – publicitatea on-line, campaniile de direct e-mail, grupurile de discuții în marketingul on-line, dezvoltarea site-urilor web.
Sperăm ca acest suport de curs să fie util nu doar în planul pregătirii examenului de semestru ci mai ales în planul generării unor idei legate de integrarea și utilizarea în contextul specific al pieței românești. Ne dorim, ne promitem și vă promitem ca ediția 2.0 să fie mai bună.
Autorii
PREAMBUL
Lucrarea de față vizează un domeniu în care știința tehnică se înbină cu filosofia, psihologia, morala, sociologie, criminologie și în general întreaga sferă a domeniilor care fac obiectul de studiu a „ științelor penale ” Ca știință criminalistica și-a dovedit în ultimele decenii importanța în cadrul științelor penale și totodată s-a conturat ca o știință de sine stătătoare cu obiect de cercetare bine definit. Deși nu își asumă rolul de a „ face dreptate ”, atributul exclusiv al organelor judiciare, astăzi nu se mai poate concepe realizarea actului de justițe fără concursul direct al criminalisticii. Aeastă știință care beneficiază tot mai mult de cuceririle tehnicii, poate da răspunsuri din ce în ce mai exacte în tot mai multe domenii din viața oamenilor care vin în conflict cu legea prin comiterea de infracțiuni. Criminalistica, prin răspunsurile clare pe care le dă și prin contribuția esențială pe care o are la înfăptuirea justiției contribuie definitoriu la întărirea convingerii oamenilor că o faptă ilicită nu va rămâne nepedepsită, astfel se realizează un climat de legalitate și încredere a omului în organele abilitate să vegheze la liniștea și siguranța lui.
Această contribuție de substanță, fie că este realizată în planul direct al combaterii criminalității prin rolul jucat în realizarea actului de justiție, fie că contribuie indirect la întărirea sentimentului de siguranță a cetățeanului, justifică eforturile îndreptate pentru realizarea unor instituții moderne utilate cu ultimele tehnici și aparate existente în lume la ora actuală, de la care să se poată cere răspunsurile necesare pentru aflarea adevărului.
Democrația constituțională afirmată ca fiind dezideratul poporului român se fundamentează pe un atribut esențial și anume – statul de drept. Statul de drept presupune un climat de pace și ordine socială, de liniște și siguranță, în care valorile fundamentale ale democrației ca: viața, proprietatea, libertatea de exprimare și acțiune, reprezintă temelia pe care se construiește edificiul social care are la bază principiile morale și religioase specifice poporului român. Iată tot atâtea argumente menite să sprijine crearea unor instituții moderne și eficiente, capabile să vegheze la bunurile cele mai de preț ale omului și ale societății în ansamblul său.
Lucrarea de față are ca obiect o importantă parte a științei criminalistice și anume „ identificarea criminalistică ” , procedeu fundamental în cadrul expertizelor criminalistice. Am încercat , și considerăm că am reușit, să surprindem pe de o parte etapele procesului de identificare criminalistică cu elementele lor definitorii și, totodată, să supunem atenției contradicțiile de ordin doctrinal exprimate în practica și literatura de specialitate.
Lucrarea de față poate reprezenta un ghid pentru problema abordată la nivelul unui absolvent de facultate. Bineânțeles, atât teoretizarea problemelor abordate, cât și a exemplelor folosite, poate fi îmbunătățită printr-o aprofundare a literaturii și practicii în domeniu.
În încheiere exprimăm dorința potrivit căreia criminalistica, ca disciplină de studiu la nivelul învățământul universitar în facultățile de drept, trebuie să fie considerată disciplină de bază nu doar la nivel teoretic, ci și în mod concret prin alocarea unui număr mai mare de ore și printr-o bază materială adecvată studiului. Considerăm esențial pentru formarea viitorului jurist, înțelegerea de către acesta a mijloacelor științifice de care poate dispune pentru a putea fi un bun apărător al legii. Rigoarea științifică oferită de criminalistică contribuie la întărirea convingerii că adevărul va fi sigur aflat.
CAPITOLUL I
NOȚIUNEA ȘI OBIECTUL IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
SECȚIUNEA I
DEFINIREA IDENTIFICĂRII
CRIMINALISTICE
Metodologia identificării criminalistice se încadrează in problemele ce țin de tehnica criminalistică. Importanța practică a identificării face ca acest proces sa dețină un loc de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice. Identificarea reprezintă procesul prin care se caută însușirile comune ale obiectelor, fenomenelor sau persoanelor, cât și însușirile care le deosebesc pe unele de altele, pentru ordonarea lor în tipuri, grupe și subgrupe, iar apoi în vederea deosebirii fiecăruia în parte de toate celelalte cu care are anumite asemănări. Scopul final al procesului identificării în criminalistică este identificarea obiectului, fenomenului sau persoanei supuse examinării. Nu este lipsită de interes nici situația când, datorită lipsei sau neclarității unor caracteristicii individuale bine determinate, nu se ajunge la scopul final – identificarea obiectului, fenomenului sau persoanei, ci doar la o identificare parțială prin care obiectul identificării poate fi încadrat tipului grupei ori subgrupei din care face parte.
De asemenea, se bucură de aceeași valoare probatorie atât identificarea obiectului, ființei ori fenomenului examinat, cât și constatarea neidentității sale, deoarece în atare situație este scos din câmpul cercetării și, în continuare, examinarea se îndreaptă asupra altor probe care, interesează cauza concretă.
Identificarea criminalistică este un proces complex bazat pe mijloace și procedee tehnice de laborator dar nu numai, ea reprezentând o activitate care se află în strânsă legătură cu actul de justiție la a cărui realizare contribuie în mod direct și câteodată chiar în mod decisiv.
Procesul de identificare criminalistică, este posibil datorită perceperii realității obiective și sesizării proprietăților, a trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect, ce se individualizează în raport cu alte ființe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane ori obiecte, rezultă dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, în vederea stabilirii identității sau neidentității lor.
Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune recunoașterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însușiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie, dar care se deosebește de toate acestea prin trăsături ce-l fac să fie identic numai cu sine însuși.
În urma procesului de identificare se ajunge la stabilirea identității obiectului supus analizei. Prin identitate, persoana, obiectul sau fenomenul în genere, “își manifestă individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor”.
Identitatea constituie unul dintre conceptele fundamentale ale gândirii și, în același timp, un mijloc important de cercetare a obiectelor lumii materiale, cu largă aplicare la cele mai diverse domenii ale științei: fizică, chimie, biologie etc., inclusiv criminalistica. Aproape că nu există proces al gândirii care să se situeze în afara principiului identității. Cunoașterea nu se reduce însă la identificare, dar o înglobează ca element constitutiv al unui proces complex și multilateral. Identitatea este definită ca fiind “proprietatea unui obiect de a fi și de a rămâne cel puțin un anumit timp ceea ce este, calitatea sa de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale”. Obiectele aparținând existenței materiale pot fi asemănătoare dar nu vor fi niciodată identice, cu atât mai puțin două persoane. Aparența identicului, ca egalitate absolută de caractere și trăsături, nu poate fi acceptată decât ca formă a exprimării figurative, rigoarea analizei științifice demonstrează diferențierea clară dintre obiecte aparent identice, prin particularități “unice”, relevate în cazul criminalisticii prin procesul deosebit de complex al identificării.
Identitatea se regăsește în toate însușirile, proprietățile, trăsăturile unui obiect, fenomen sau ființă și prin aceasta le deosebește de orice alt obiect fenomen sau ființă. Aplecându-ne asupra filosofiei lui Leibniz, descoperim principiul de bază denumit “identitatea indiscernabilelor”, potrivit cu care două obiecte sau ființe reale nu pot fi indiscernabile, adică identice, ele diferă întotdeauna după caracterele intrinseci și nu numai după poziția lor în timp și spațiu. Identitatea nu se definește doar prin negarea deosebirii și afirmarea identicului. Ele sunt două concepte care se implică dar, după L. Boisse, “identicul este privilegiat în raport cu diferența, diferența pură este de neânchipuit”.
Atât în plan teoretic cât și în plan practic trebuie să se facă distincția între identitatea abstractă și identitatea concretă. Identitatea abstractă există numai în planul găndirii, atunci când obiectele sunt considerate în nediferențierea lor, cu ignorarea laturii contradictorii, a deosebirilor din structura fiecăruia dintre aceste obiecte. Din punct de vedere al logici formale, orice obiect, fenomen sau ființă este identic cu sine însuși pe întregul parcurs al existenței sale. Identitatea este astfel înțeleasă ca un concept ideal, ca indiscernabilitate a lui supus analizei. Prin identitate, persoana, obiectul sau fenomenul în genere, “își manifestă individualitatea în timp și spațiu, prin caracteristicile fundamentale, neschimbătoare ce le deosebesc de toate celelalte și le determină să rămână ele însele pe întreaga durată a existenței lor”.
Identitatea constituie unul dintre conceptele fundamentale ale gândirii și, în același timp, un mijloc important de cercetare a obiectelor lumii materiale, cu largă aplicare la cele mai diverse domenii ale științei: fizică, chimie, biologie etc., inclusiv criminalistica. Aproape că nu există proces al gândirii care să se situeze în afara principiului identității. Cunoașterea nu se reduce însă la identificare, dar o înglobează ca element constitutiv al unui proces complex și multilateral. Identitatea este definită ca fiind “proprietatea unui obiect de a fi și de a rămâne cel puțin un anumit timp ceea ce este, calitatea sa de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale”. Obiectele aparținând existenței materiale pot fi asemănătoare dar nu vor fi niciodată identice, cu atât mai puțin două persoane. Aparența identicului, ca egalitate absolută de caractere și trăsături, nu poate fi acceptată decât ca formă a exprimării figurative, rigoarea analizei științifice demonstrează diferențierea clară dintre obiecte aparent identice, prin particularități “unice”, relevate în cazul criminalisticii prin procesul deosebit de complex al identificării.
Identitatea se regăsește în toate însușirile, proprietățile, trăsăturile unui obiect, fenomen sau ființă și prin aceasta le deosebește de orice alt obiect fenomen sau ființă. Aplecându-ne asupra filosofiei lui Leibniz, descoperim principiul de bază denumit “identitatea indiscernabilelor”, potrivit cu care două obiecte sau ființe reale nu pot fi indiscernabile, adică identice, ele diferă întotdeauna după caracterele intrinseci și nu numai după poziția lor în timp și spațiu. Identitatea nu se definește doar prin negarea deosebirii și afirmarea identicului. Ele sunt două concepte care se implică dar, după L. Boisse, “identicul este privilegiat în raport cu diferența, diferența pură este de neânchipuit”.
Atât în plan teoretic cât și în plan practic trebuie să se facă distincția între identitatea abstractă și identitatea concretă. Identitatea abstractă există numai în planul găndirii, atunci când obiectele sunt considerate în nediferențierea lor, cu ignorarea laturii contradictorii, a deosebirilor din structura fiecăruia dintre aceste obiecte. Din punct de vedere al logici formale, orice obiect, fenomen sau ființă este identic cu sine însuși pe întregul parcurs al existenței sale. Identitatea este astfel înțeleasă ca un concept ideal, ca indiscernabilitate a obiectelor, ca neglijare practică a deosebirilor. O asemenea optică duce la absolutizarea opoziției dintre identitate și deosebire, la considerarea deosebirilor ca ceva exterior și chiar contrar identității. Or, identitate fără deosebire nu există.
În procesul identificării criminalistice principiul identității “principium identitatis” potrivit căruia A = A, deși util, nu este suficient pentru cunoașterea lumii reale. Logica formală nu ține cont de mișcare, de schimbările care survin și nici de conexiunile dintre lucruri. Identitatea trebuie înțeleasă ca stabilitate, ca moment de pauză în procesul de mișcare continuă a materiei.
Identitatea concretă se consideră aceea care relevă unitatea dintre identitate și deosebire, la nivel existențial orice obiect fiind prin natura sa o sinteză de laturi contrare. Identitatea abstractă nu este posibilă în lumea organică. Toate lucrurile sunt identice cu ele însele dar în același timp se deosebesc datorită modificărilor moleculare neîntrerupte. “Orice corp, remarcă Engels, este supus în permanență acțiunilor mecanice, fizice, chimice care produc în el mereu schimbări, îi modifică identitatea”. Concluzia lui este că: “identitatea cu sine însuși are dintr-un început ca completare necesară deosebirea de tot restul”.
Se poate trage concluzia că, din faptul că starea de identitate exprimă egalitatea cu sine a totalității însușirilor numai într-un moment dat – static în cadrul mișcării neîntrerupte – rezultă că atunci când se analizează starea de identitate a obiectelor trebuie să se ia în considerație o serie de elemente, cum ar fi intensitatea impulsurilor interne ale dezvoltării, acțiunea factorilor externi, timpul scurs între stările din diverse perioade de existență ale aceluiași obiect etc.
Din cele expuse mai sus putem desprinde următoarele particularității:
o primă particularitate definitorie a identității concrete constă în aceea că este o stare contradictorie a lucrurilor și proceselor în care fiecărei laturi i se opune contrariul; cu cât este mai complexă organizarea materiei, cu atât va conține mai multe contradicții;
o a doua particularitate a stării de identitate se referă la faptul că contrariile sunt inseparabile;
o a treia particularitate constă în lupta dintre contrariile aflate în unitate.
Toate contradicțiile identității se exprimă în noțiunea de “deosebire”. Termenul are două sensuri. Unul desemnează un raport de alteritate între lucruri considerate identice dintr-un anumit punct de vedere, adică proprietatea obiectelor, fenomenelor și ființelor de a se diferenția unele de altele, de a nu fi identice. Celălalt sens semnifică dedublarea unitarului în laturi opuse. Cum orice identitate este un întreg alcătuit din asemănări și deosebiri, acestea din urmă constituie o caracteristică determinantă a lucrurilor, iar rolul lor în cunoaștere nu este inferior asemănărilor.
Din punct de vedere dialectic, relativitatea identității privește determinarea calitativă a obiectului. Sub aspect criminalistic noțiunea de identitate se poate considera ca stabilă, datorită faptului că schimbările lente nu afectează caracteristicile esențiale, cu atât mai mult cu cât în majoriotatea cazurilor intervalul de timp care a trecut de la săvârșirea infracțiunii, la descoperirea, fixarea și ridicarea obiectelor și urmelor nu este prea mare. Orice obiect este considerat în criminalistică ca un întreg alcătuit din asemănări și deosebiri; două urme ale aceluiași deget nu vor fi niciodată strict identice, chiar dacă aparent sunt la fel. Intensitatea diferită a apăsării, unghiul de aplicare, suprafața imprimată (în întregime sau parțial ), ancrasarea degetului la una dintre urme, suportul diferit pe care apar etc. Sunt tot atâtea cauze care pot genera deosebiri, fără să împieteze asupra stabilirii originii comune a amprentelor.
Conceptul de identitate se analizează pe de o parte din perspectiva identității obiectului cu sine însuși (stabilirea faptului că obiectul examinat este același), iar pe de altă parte din perspectiva identității dintre obiecte (stabilirea faptului că anumite obiecte sunt identice între ele în ceea ce privește unele proprietăți ): Orice obiect al identificării este în același timp individual și asemănător cu alte obiecte sau, după expresia lui Ed. Gablot, obiectele sunt totdeauna „intrinsec identice și extrinsec diferite”. Reținem noțiunea de „asemenea”. Ea poate fi definită ca „relația dintre două sau mai multe obiecte care au anumite proprietăți comune, în așa fel încât cel puțin dintr-un punct de vedere ele pot fi practic confundate”. Asemănarea dintre obiecte poate fi mai mare sau mai mică, pe când identitatea nu este susceptibilă de gradare, fiind proprie obiectului de-a lungul întregii sale existențe.
Identificarea încălțămintei după reflectarea caracteristicilor tălpii:
Mulajul urmei de la locul faptei;
Bocancul autorului furtului;
În cadrul procesului de identificare criminalistică, conținutul principal al examinării îl constituie evidențierea și aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de caracteristici individuale similare conducând la identificarea obiectului creator de urme și implicit la deosebirea totalității acestor caracteristici asemănătoare de cele ale unor obiecte. Pe de altă parte și deosebirile pot avea un rol cognitiv, neconcordanțele dintre obiectele sau urmele comparate contribuind la individualizarea și delimitarea lor.
Comparație dactiloscopică:
urma incriminată;
Impresiunea palmară de proveniență certă;
Asemănări grafice în semnăturile a doi frați;
Identitatea perfectă între obiecte nu există în plan material ci doar în plan subiectiv. Expresia „identic” este folosită cu scopul de a releva asemănarea mare dintre obiectele studiate.
Sub aspect criminalistic nu interesează o determinare a obiectului în sine, ci ajungerea la o identitate probantă.
Identificarea criminalistică este, înainte de toate, o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de trăsături caracteristice sau de particularității. Aceste trăsături aparținând fie formei, fie conținutului obiectului, pot fi cunoscute, analizate și interpretate prin metode și mijloace științifice, proprii criminalisticii. Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.
Se poate conchide, potrivit lui Paul L. Kirk, că identificarea reprezintă “problema centrală a investigației criminalistice”.
SECȚIUNEA II
LOCUL IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
ÎN PROBAȚIUNEA JUDICIARĂ
În cursul derulării procesului judiciar, părțile implicate au dreptul și obligația de a aduce probe, în susținerea interesului lor, probe pe baza cărora magistratul își formează opinia și pronunță hotărârea.
Potrivit art. 63 C. proc. pen. constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru o justă soluționare. Obiectul probațiunii este ceea ce trebuie dovedit: fapte, împrejurări, stări sau situații legate de existența faptului prohibit de lege și de participarea persoanei la comiterea infracțiunii.
În timpul urmăriri și cercetării penale precum și al judecății își produce efectele art. 66 C. proc. pen. care consfințește principiul prezumției de nevinovăție a învinuitului sau inculpatului, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care se declară vinovăția sa. Importanța deosebita a probei pentru ajungerea de la necunoscut la cunoscut, „pentru a face lumină în chestiunile nebuloase” cum spunea Traian Pop, l-au determinat pe acesta să o denumească „nervul principal al procesului penal”.
Identificarea criminalistică reprezintă unul dintre mijloacele de probă admise de lege cu ajutorul căreia se stabilesc împrejurările de fapt. Probațiunea include identificarea ca pe una dintre componentele sale fără a se confunda cu aceasta și, cu atât mai mult, fără să se reducă la aceasta. Judecătorul își formează o convingere prin analiza totalității probelor administrate în cauză, evaluate critic, obiectiv și multilateral.
Expertul criminalist urmărește identificarea persoanei implicate în fapta cercetată sau a obiectului dintr-o mulțime nedeterminalăt de persoane și obiecte. Scopul final îl constituie individualizarea persoanei (infractor, victimă, martor, tăinuitor etc.) fie direct, după urmele lăsate de părți ale corpului, fie indirect, prin intermediul obiectelor și urmelor acestora. În cazul în care obiectul servește ca mijloc de descoperire a posesorului sau proprietarului, identificarea criminalistică a acestuia apare ca o etapă intermediară a procesului general de identificare judiciară – cercetarea criminalistică nu este chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o identitate probantă. Astfel, depildă nu interesează constatarea că încălțămintea infractorului este identică cu sine însăși ci faptul că datorită reflectării caracteristicilor sale în urma găsită la locul faptei ea poate fi identificată și servi ca mijloc de probă.
Legea română nu face o ierarhizare a probelor în funcție de anumite criterii prestabilite, dând o valoare mai mică sau mai mare, după caz, acestora. Fiecare probă în parte urmează a fi apreciată, cu o valoare determinată de măsura în care contribuie la soluționarea problemelor ce formează obiectul probațiunii. Din acest punct de vedere, achiesăm la opinia unor autori, potrivit căreia este evident că „între o probă materială, obiectivă și expertizabilă științific, și o probă testimonială, subiectivă și expusă relei credințe, este în principiu preferabilă prima”.
Valoarea probantă a urmelor care sunt investigate de criminalistică este dată de contribuția directă pe care acestea o au la soluționarea cauzei, astfel distingem între urmele care constituie probe – acelea care dovedesc un adevăr, de cele care constituie doar indicii – adică semnul aparent din care se deduce existența unui lucru, fenomen sau ființă.
Urme probante sunt considerate de regulă amprentele, care datorită formei și particularităților, permit stabilirea unui raport de cauzalitate, respectiv identificarea cauzei (obiectul creator) în funcție de efectul produs (urma). Împărțirea în probe și indicii nu este scoasă în evidență foarte clar întotdeauna de realitatea concretă a situațiilor studiate. Amprenta care duce la identificarea autorului reprezintă o probă în ceea ce privește identitatea persoanei, iar în problema autorului infracțiunii ea constituie doar un indiciu, întrucât nu dovedește decât că persoana a atins obiectul – corp delict și nu însăși comiterea faptei. O expertiză grafică poate releva faptul că în cadrul unui document s-a operat o ștersătură peste care s-a scris altceva dar, nu se poate stabili dacă ștersătura reprezintă o modificare frauduloasă, deci un fals, sau o simplă corectare a unei erori materiale.
Identificarea dactiloscopică:
Impresiunea de pe o pungă de plastic;
Degetele persoanei suspecte: arătătorul, mijlociul și inelarul de la mâna stângă;
Împărțirea urmelor în probe și indicii, reprezintă mai mult o chestiune de circumstanță, căci practic ea depinde de condițiile în care s-a produs urma, de calitatea imprimării ( întindere și claritate ), precum și de gradul ei de individualizare. Oricum ar fi, urmele – cercetate și interpretate corect – au valoare absolută numai în ceea ce privește participarea unei anumite persoane la comiterea faptei.
SECȚIUNEA a IV – a
OBIECTUL
IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
În legătură cu noțiunea de obiect al identificării criminalistice, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe păreri, fără a se ajunge la un punct de vedere unanim admis. Unii autori atribuie noțiunii de obiect al identificării criminalistice un înțeles foarte larg, începând cu obiecte, fenomene, calității, intervale de timp sau de spațiu și terminând cu însușirile fizice sau acțiunile psihice ale omului, alți autori limitează acest obiect la elemente solide ale lumii materiale, cu volum și caracteristici relativ constante.
S. M. Potapov consideră că identificarea criminalistică operează cu tot felul de obiecte și fenomene, entității cantitative și calitative, valori spațiale și temporale, însușiri fizice ale persoanei, facultățile sale mentale, capacitatea intelectuală.
I. D. Kucerov este adeptul unei noțiuni extensive. Pe lângă lucruri luate în sens larg (obiecte, persoane, animale ), el include în identificarea criminalistică însușirile acestora, fenomenele, stările, spațiul și timpul.
Justificarea o constituie faptul că toate sunt forme obiective de existență ale materiei, mergând până acolo încât socotește că s-ar putea vorbi de identificare chiar și atunci când trebuie să se stabilească dacă autorul sau victima a consumat alcool înainte de producerea evenimentului, dacă persoana care a lăsat o cărare de pași suferă de infirmității fizice, dacă un obiect este armă albă, dacă o substanță este otrăvitoare etc. Același autor arată că practica oferă numeroase exemple de identificare a locului după fotografii. Mai complicată i se pare problema identificării timpului, dar cum obiectul de identificare se află intr-un anumit loc, într-un anumit interval de timp, ar rezulta că fragmentele de spațiu și timp ar constituii și ele elemente ale identificării criminalistice.
Un punct de vedere asemănător susține și N. A. Selivanov, care consideră că poate fi identificat criminalistic orice act de cunoaștere.
Un punct de vedere opus a fost formulat de V. I. Kaldin, după care conceperea largă a identificării nu este întemeiată, din moment ce stabilirea oricărei împrejurări a cauzei este de competența probațiunii judiciare. Exprimă ideea „autonomie” identificării criminalistice în cadrul probațiunii judiciare, destinată să lămurească legătura dintre obiect sau persoană și cauza cercetată.
Având în vedere scopul și sarcinile identificării criminalistice se poate trage concluzia că obiectul principal al identificării îl reprezintă persoana care comite o infracțiune. În al doilea rând, legătura dintre acesta și faptă se stabilește mijlocit, prin intermediul obiectelor care aparțin infractorului sau pe care le-a folosit, purtat etc., de unde includerea în sfera identificării criminalistice și a obiectelor.Alături de cele menționate, pot forma obiect al identificării și animalele.
Însușirile lucrurilor și ființelor nu reprezintă obiect al identificării criminalistice. Însușirile sunt purtătoare ale calității obiectului, îl definesc, îl particularizează și, totodată, îl deosebesc de alte obiecte. Ori, tocmai acestea stau la baza identificării, astfel că nu se poate pune semnul egalității între ce se identifică și prin ce se identifică.
Caracteristicile fizice ale infractorului sau orice alte însușiri nu pot constitui obiecte ale identificării și, considerate separat, nici nu pot conduce la identificarea persoanei. Numai asociate cu alte însușiri reflectate ele contribuie la stabilirea identității.
Vocogramele cuvântului “mașina ” pronunțat de aceeași persoană:
Litigiu;
Comparație;
Aceeași percepere trebuie avută și asupra deprinderilor umane și proceselor de fabricație. „ Corect este să vorbim după cum am arătat, de identificarea după scris și nu de identificarea scrisului, de identificarea persoanei după voce și nu de identificarea vocii, de identificarea autorului după modus operandii și nu de operarea modului de săvârșire a infracțiunii, de identificarea mașinii ( atelierului, intreprinderii etc. ) și nu de identificarea procesului tehnologic. Dealtfel, pentru soluționarea cauzei nici nu interesează caracteristicile scrisului, vocii etc., ci legătura dintre infracțiune și persoana sau obiectul a cărui manifestare a avut loc”.
Asemănător se pune problema și în cazul fenomenelor naturale sau provocate. Chiar dacă în limbaj curent se vorbește de o „ identificare a fenomenului ”, de fapt este vorba de stabilirea cauzei a ceva ce s-a întmpla. Ar fi absurdă căutarea unui fenomen produs sau natural, care nu ar avea menirea de a descoperii vinovatul și nici nu ar putea fi găsit, dat fiind caracterul de unicitate și situare în timp. Ceea ce interesează, legat de fenomene, este ceea ce a produs acel fenomen și dacă acest lucru poate fi atribuit cuiva anume, unei persoane, caz în care poate fi reținută vinovăția acelei persoane, sau producerea fenomenului se datorează unor cauze pur naturale, ceea ce face să plaseze fapta în sfera cazului fortuit.
Vopsea galbenă prelevată de pe caroseria autoturismului tamponat;
‘
Spațiul și timpul, fără a le nega importanța în determinarea anumitor împrejurări în care s-a comis fapta, nu pot forma obiect independent de identificare, ci doar coordonate spațiale și temporale ale obiectelor și ființelor supuse identificării.
Există situații în care s-ar putea concepe o identificare a spațiului, cu precizarea că în acest caz obiect al identificării nu este spațiul ca atare, ci locul concret. Exemplificăm afirmația prin următoarea speță: O femeie în vârstă este găsită pe carosabil, în fața locuinței sale. Deși i s-a făcut o craniectomie, nu a putut fi salvată și decedează după două zile. Cu ocazia autopsiei se constată, printre altele, un hematom epicranian tempofrontal drept, o linie de fractură de circa șapte centimetri în regiunea temporală dreaptă și, corespunzător aceleiași laturi a cutiei craniene, la nivelul mandibulei, o fractură completă verticală la patru centimetri de eminența mentonieră. Dat fiind că victima nu fusese jefuită și nici violată, versiunea unei agresiuni, susținută de medicul legist, a fost pusă la îndoială și s-a emis versiunea producerii leziunilor prin cădere, respectiv prin impactul capului cu proeminențele planului dur reprezentat de pietrele cubice ale caldarâmului. În acest scop, organul de urmărire penală a reluat cercetarea locului faptei, sarcină ușurată de împrejurarea că poziția victimei fusese localizată anterior prin marcare cu cretă și fotografiere. Pornindu-se de la imaginea fotografică, s-a ajuns la identificare pietrelor din zona în care s.a aflat capul. Examinarea lor directă a relevat că două pietre de formă neregulată prezentau proeminențe, iar între acestea și pietrele vecine s-au constatat concavității. Existența elementelor menționate chiar în zona localizată, ca fiind cea de contact cu extremitatea cefalică a victimei, explică traseologic posibilitatea producerii celor două focare de fractură, căci distanța dintre ele era egală cu distanța dintre proeminențele pietrelor. Astfel, s-a confirmat ipoteza unui accident vascular cerebral, pierderea bruscă a cunoștinței și căderea. În condițiile în care victima avea 68 de ani, era obeză, suferea de hipertensiune arterială și de diabet zaharat, factorii de risc ai unui accident își aflau justificarea. Stabilirea situației reale și înăturarea ipotezei unei agresiuni a fost posibilă datorită identificării exacte a locului determinat în geneza traumatismului.
Pietrele care au produs leziunile craniene:
Delimitarea cu cretă a locului unde a fost găsită victima;
Zona de impact a capului;
Referitor la obiectele care nu au o formă anume, o structură exterioară constantă, cum sunt substanțele pulverulente, lichide și gazoase, în majoritatea cazurilor identificarea lor individuală nu este tehnic posibilă și demonstrarea legăturii lor cu cauza cercetată este mult mai dificilă decât pentru obiectele cu o formă fixă. În asemenea situații substanța trebuie definită cât mai exact prin volum, culoare, miros, consistență, fluiditate etc., prin raportarea condițiilor de existență la împrejurările concrete ale infracțiunii.
Imaginea microscopică a cristalelor de insecticide aflate pe boabele de grâu:
Furat;
Din hambar;
Strat de chit cu urme de vopsea:
Fragment de la locul faptei;
Probă de pe caroseria autoturismului implicat;
Identificarea criminalistică se realizează în principal pe baza reflectării însușirilor și caracteristicilor obiectului creator. În acest scop se compară fie direct urma cu obiectul, fie două urme între ele, dintre care una este de proveniență necunoscută iar a doua de proveniență certă.
Obiectele comparate trebuie determinate exact. Obiectul identificării criminalistice poate fi stabilit ținând cont de câteva trăsături:
Obiect material al identificării criminalistice poate fi orice persoană, ființă sau lucru, orice element al lumii materiale care se manifestă în spațiu și timp susceptibil de a fi identificat după urmele create în câmpul infracțional;
Obiectul identificării este un obiect concret, nu numai prin natura sa, ci și prin însuși raportul cauzal cu fapta concretă;
Identificarea individuală a încălțămintei după numărul, forma și poziția țintelor:
A) Mulajul urmei incriminate;
B) Talpa bocancului persoanei învinuite;
Teoria identificării criminalistice distinge mai multe criterii de clasificare a obiectelor identificării:
A. a) obiectul de identificat ale cărui caracteristici se examinează in vederea identificării sale; și
b) obiectul identificator care reflectă aceste caracteristici și pe baza cărora se poate realiza identificarea.
Obiecte de identificat sunt ființele și lucrurile; identificatoare sunt diversele reflectări ale celor dintâi în primul rând imaginile fixate material. Deci, obiectul care a produs urmele incriminate este de identificat, iar urmele ca atare, joacă rolul de obiect identificator . Obiectul identificator este legat de săvârșirea faptei, în timp ce l-a obiectul de identificat această legătură urmează a se constata; dacă identitatea nu se comprimă obiectul de identificat nu mai are nici o semnificație probatorie.
B. S. M. Potapov observă că „de identificat” este obiectul a cărui identificare constituie scopul cercetării, iar „identificator” este obiectul care servește ca mijloc. Depildă, arma cu care s-a tras în victimă este „obiectul-scop” și proiectilul extras din corpul ei este „obiectul-mijloc”.
Obiectul scop poate fi identificat , de regulă, prin intermediul mai multor obiecte mijloc: arma de foc dupa tub și proiectil, persoana după impresiuni digitale, palmare și plantare, după scris, voce, dantură, buze etc.
Este posibilă și situația inversă, în care un singur obiect mijloc conține informații despre mai multe obiecte scop: textul dactilografiat reflectă concomitent particularitățile mecanismului de imprimare al mașinii de scris, deprinderile de scriere ale dactilografului, gradul de cultură și stilul de redactare ale celui care a conceput textul. În primul caz, obiectul de identificat va fi mașina de scris, în al doilea dactilograful și în al treilea autorul textului.
O altă clasificare propusă în literatura de specialitate împarte obiectele în:
obiecte de verificat, și
obiecte de căutat
Obiectul de verificat, se presupune a fi cel căutat, dar este posibil ca investigațiile întreprinse să dovedească că nu este adevărat și că urmele provin de la un alt obiect. Concluzia unui astfel de raționament este că obiectul căutat este întotdeauna singur iar obiectele de verificat sunt întotdeauna multiple.
Obiectul de căutat evidențiază sarcina probațiunii, aceea de a stabili obiectul individual legat de evenimentul anchetat. Obiectul de căutat se află într-un raport direct cu infracțiunea. Corelând cele două clasificări, observăm că „obiectul de căutat” poate fi atât „obiectul de identificat” cât și „obiectul identificator”.
De obicei se caută obiectul de identificat (vehicolul care a lăsat urmele de anvelope, persoana care a lăsat impresiunile digitale), dar există cazuri în care obiectul căutat este obiectul identificator ca purtător al reflectărilor altui obiect (persoana pe corpul sau îmbrăcămintea căreia s-a imprimat imaginea unui obiect cu care a venit în contact). În sfârșit, obiectul de căutat poate fi concomitent de identificat și identificator, când obiectul creator de urme a primit la rândul său urmele altui obiect (în cadrul accidentului, vehiculul a produs vătămări victimei și, concomitent, a preluat de la aceasta sânge, păr, fibre, textile).
În literatura de specialitate este reținută o clasificare a obiectelor identificării criminalistice care are drept criteriu fenomenul reflectării generat de acțiunea unor obiecte asupra altora și le împarte în:
obiecte reflectate
obiecte care reflectă
Obiectele reflectate acționează și se imprimă asupra obiectelor care reflectă care, receptează acțiunea și le reflectă.
Orlov, unul dintre adepții acestui sistem, consideră criteriul reflectării mai sigur, întrucât este obiectiv, în timp ce criteriul corelării scopului și mijlocului ar fi în mare măsură mobil depinzând de ce s-a găsit mai întâi : obiectul care a acționat sau cel care a suportat acțiunea și conține reflectarea primului.
Apreciem ca fiind valabile toate sistemele, chiar dacă rețin aspecte parțial diferite și nu sunt aplicabile tuturor situațiilor.
Cât privește identificarea obiectelor complex, obiectul identificator poate fi constituit dintr-un ansamblu de reflectări. De pildă, urmele de pe un tub de cartuș reproduc caracteristicile mai multor piese ale armei cu care intră în contact: lama ridicătoare a magaziei cartușelor, partea frontală a închizătorului, cuiul percutor, marginea ferestrei de ejectare. În asemenea cazuri componentele obiectului complex apar ca obiecte de identificat independente, cu condiția să conțină suficiente caracteristici pentru individualizare.
Identificarea armei după diverse urme create pe tubul de cartuș:
Cartușul incriminat;
Cartușul tras experimental;
Stânga sus : urmă creată de cuiul percutor;
Dreapta sus : urmă creată de ghiara extractoare;
Stânga jos : urmă creată de partea frontală a închizătorului;
Dreapta jos : urmă creată de peretele camerei cartușului;
În literatura de specialitate se întâlnesc și alte clasificării, cum ar fi cea propusă de Terziev, care împarte obiectele după rolul lor în procesul identificării, și anume:
obiecte de determinat
obiecte cu ajutorul cărora se determină cele dintâi
obiecte de verificat
modelele de comparație
Primele trei categorii își găsesc corespondent în clasificările precedente, modelele de comparație nu reprezintă probe materiale în sens procesual, chiar dacă reflectă caracteristicile obiectelor de verificat obținute pe cale experimentală. Ele constituie doar un termen al examenului comparativ de identificare, cu condiția să aibă o proveniență certă și să fie apte de comparație cu urmele incriminate.
În procesul identificării, examinarea se face prin aplicarea analizei și sintezei. Analiza făcută asupra obiectelor-mijloc și a obiectului-scop conduce la descoperirea detaliilor acestora, iar cu ajutorul sintezei se stabilesc trăsăturile comune, prin care obiectele respective se clasifică. Așa, de pildă, printr-un examen analitic făcut asupra urmei de deget găsită la locul faptei, se descoperă detaliile care individualizează desenul papilar. Cu ajutorul sintezei, însă, se rețin trăsăturile ce caracterizează tipul căreia îi aparține urma respectivă, pentru a fi clasificată.
Teoretizarea problematicii clasificării obiectelor identificării criminalistice, la prima vedere, pare un lucru arid, în realitate lucrurile au o percepție mult mai simplă pentru practicienii dreptului: pe de o parte, avem obiectul sau urma în litigiu (incriminată) și, pe de altă parte, obiectul sau urma de comparație. Această privire asupra problemei este îndestulătoare în majoritatea cazurilor. Acest lucru nu face a fi de prisos o analiză teoretică aprofundată a problemei care are menirea de a sesiza aspecte reale, a căror ignorare sau necunoaștere poate genera erori de interpretare.
SECȚIUNEA a V – a
GENURILE
IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
În analiza identificării criminalistice distingem două genuri de identificare distincte:
identificarea după imaginile fixate material;
identificarea după imaginile fixate în memorie;
Identificarea după imaginile fixate material reprezintă modalitatea cea mai des întâlnită și se obține, în principal, prin compararea urmelor cu obiectele presupuse a le fi creat sau cu reflectările acestora.
Identificarea după imaginile fixate în memorie se bazează pe puterea de memorizare a subiectului care, în anumite condiții spațiale și temporale, a perceput caracteristicile unui obiect, ființe sau fenomen. Deși, imaginile mentale nu reprezintă urme, ele permit identificarea în următoarele două situații:
când obiectul de idntificat este descris de subiect ( invinuitul, victima, martorul relatează cu privire la persoanele văzute la locul faptei, la obiectele sau animalele abandonate, pierdute, dispărute sau furate, la zgomotele și luminile percepute – de un anumit tip, fregvență și intensitate );
când subiectului i se descriu trăsăturile obiectului de identificat de către anchetator sau o altă persoană;
Identificarea unei bijuterii; Fotografie în detaliu a unei bijuterii;
În ambele cazuri, după audierea subiectului, se poate proceda la recunoașterea obiectului sau ființei fie direct, fie după imaginea sa: identificarea făptuitorului dintr-un grup de persoane constituit în acest scop, identificarea după fotografiile din albumul cu recidiviști, confirmarea, infirmarea sau corectarea „portretului robot”,indicarea obiectului căutat dintre mai multe lucruri, identificarea unui cadavru necunoscut etc.
Desen executat după descriere și fotografia infractorului; Identificarea persoanei după album;
Fotografie în detaliu după album;
Identificarea persoanei din grup;
La identificarea după reflectările materiale se ajunge prin cercetarea științifică efectuată de către specialiști, iar constatările se materializează într-un raport de expertiză ( art. 122 C. proc. pen. ) sau de constatare tehnico-științifică art. 115 C. proc. pen. ).
Identificarea prin descriere și recunoaștere se realizează prin activități de anchetă, în conformitate cu normele procesuale și cu recomandările tacticii criminalistice ( audieri, confruntări, reconstituiri ), iar rezultatele se consemnează în diferite acte, cum ar fi declarații, procese-verbale, bandă de magnetofon, planșe fotografice.
În literatura de specialitate și practica judiciară se are în vedere și o identificare pe baza înregistrărilor ( fișe, cartoteci, colecții ). Problema identificării bazată pe o evidență creată s-a pus cu foarte mult timp în urmă și avea ca scop identificarea persoanelor recidiviste, cărora li se întocmea o fișă de evidență care conținea date bazate pe sistemul antropometric al lui Bertillon, odată cu anchetarea și condamnarea lor. Sistemul antropometric a fost înlocuit cu sistemul dactiloscopic, infractorilor întocmindu-li-se fișe mono și decadactilare, clasate după forme dactiloscopice sau codificate în diverse moduri. Sistemul dactiloscopic oferă numeroase avantaje, pe lângă o identificare certă a persoanelor care își atribuie mai multe nume sau în cazul identificării unui cadavru, identificarea dactiloscopică oferă posibilitatea identificării autorului unei infracțiuni după urmele papilare.
Constituirea de fișe pentru identificarea persoanei;
În afara acestor evidențe, alte înregistrări privesc cadavrele necunoscute, persoanele dispărute, urmele și obiectele găsite cu ocazia cercetărilor, înregistrările de voce, amprentele dentare, specimenele scrisurilor de mână, probele dactilografice ale mașinilor de scris, caracteristicile autovehiculelor, descrierea obiectelor furate.
O înregistrare cu caracter aparte o constituie cea realizată după modus operandi, adică după procedeele utilizate pentru săvârșirea infracțiunii, care s-au dovedit a fi constante la infractorii specializați, denumiți și „ de obicei ”. Fișele sunt aranjate pe genuri de infracțiuni ( furturi, spargeri, delapidări, trafic de influență, prostituție și proxenetism, violuri, omoruri, droguri ) și clasificate după diverse criterii: locul infracțiunii, mijloacele folosite, sistemul de efracție, alegerea victimelor și modul de abordare etc.
Volumul mare de date rezultat ca urmare a întocmirii evidențelor și necesitatea prelucrării datelor în mod operativ a impus introducerea sistemelor informatice pentru gestionarea bazelor de date. Domeniile cele mai fregvente de utilizare a informaticii în criminalistică sunt cazierele judiciare.
Prezentăm pe scurt câteva sisteme și domenii de utilizare a bazelor de date.
Gestionarea datelor din fișierele și cazierele judiciare în sistem automat presupune un câștig de spațiu și o economie de personal precum și o îbunătățire a calității operațiilor de selectare în raport cu cele manuale. Relevant este modul în care se reușește, la nivel național, ținerea unor evidențe a tuturor autovehiculelor existente după: număr de înmatriculare, marcă și tip, culoare, an de fabricație etc.
Dintre modalitățile de operare existente redăm schematic pe cel descris de I. Corti.
Intrarea
Înregistrarea:
Fișă și formular referitor la infracțiune (IR);
Fișă și formular referitor la autorul infracțiunii (IS);
Fișă și formular referitoare la situația juridică a autorului;
Operații automate:
Imprimarea benzii magnetice;
Controlul erorilor;
Crearea benzilor active sau fișierelor pe care se înregistrează definitiv datele;
Punerea la punct sau ținerea la zi a fișierelor;
Ieșirea
Cercetarea în serie;
Cercetarea prin apropieri succesive;
Cercetarea în paralel prin punctare;
Procedee automate de recunoaștere a impresiunilor digitale:
Sistemul comparativ bazat pe desen și pe punctele de oprire, elaborat de E. Angst, K.-Frieden, M.-W. Frun și M. P. Grob, pornește de la datele clasificării deca și monodactilare cuplate.
Sistemul bazat pe relevarea topografică propus de H.Thiebault – are în vedere reprezentarea schematică a punctelor caracteristice ale unei amprente, prin simpla reperare a poziției lor relative pe un plan.
Sistemul IMDOC se bazează pe înregistrarea datelor într-o memorie cu acces selectiv. El se folosește la fișele de semnalmente, modus operandi și de cazuri, dar și în dactiloscopie.
În sistemul japonez computerul detectează automat particularitățile ( opriri și bifurcații ale crestelor papilare ) pe care la pune în memorie și le compară.
Sistemul AFIS ( Automated fingerprint identification systems ) include un echipament computerizat care baleiază amprenta digitală. Automat se obține o reprezentare geometrică cartografiată a crestelor papilare ( formă, direcție, detalii ). Raporturile spațiale sunt transpuse în cod binar și cercetate algoritmic de computer. La amprentele de bună calitate – de pildă cele luate cu tuș – sunt codificate cca. 90 de minuții pentru fiecare deget. Cele latente oferă mai puține detalii, dar sistemul poate lucra numai cu o parte a hărții de baleiaj, stabilind corespondența cu o amprentă certă pe baza unei medii de 15 – 20 elemente. Un avantaj important al sistemului îl constituie posibilitatea de „ curățare ” a unei amprente fragmentare, prin completarea lipsurilor datorate îmbâcsirii cu sânge și impurități sau cauzate de cicatrici și arsuri. Pe de altă parte sistemul este capabil să evalueze calitatea amprentelor și să le „ descalifice ” pe cele inapte identificării.
Deși extrem de performant, sistemul AFIS, ca de altfel orice alt sistem, nu dă decizia finală. Numai ochiul experimentat al specialistului va hotărâ dacă există identitate între amprenta căutată și cele propuse de computer.
Cercetarea scrisurilor cu autor necunoscut prin prelucrarea electronică a datelor. Aplicațiile practice, devenite opraționale, se întâlnesc în trei domenii: alcătuirea fișierelor ( scriptoteci ) echivalând cu adevărate „ caziere ” de scrisuri, ținerea evidenței cecurilor false și verificarea automată a semnăturilor.
În primul caz, avem de a face cu două sisteme, primul sistem a fost pus la punct de E. Angst și K. Erismann în colaborare cu M. P. Grob și W. Hofman. Scrisurile sunt clasificate pe baza unor formulare care au în vedere două grupe principale de criterii, și anume generale ( mișcarea, spațiul și forma ) și speciale ( modul de finalizare a literelor considerate independent și modul lor de grupare).
Al doilea sistem, intitulat FISH, reprezintă un sistem informațional pentru identificarea după scrisul de mână cu ajutorul computerului. Acesta pleacă de la o clasificare bazată pe zece caracteristici , și anume sistemul de scriere, tipul de legătură, subtipuri de legătură, gradul de legare, înălțimea depasantelor, forma buclelor, lărgimea, înclinația, dimensiunea și punctele. Acestea sunt valabile pentru scrisurile cursive; pentru altele (cu majuscule, tipografice etc.)numărul elementelor de clasificare este mai mic sau își schimbă valoarea ( de pildă la dimensiune ).
A doua direcție de utilizare a trierii automate a scrisurilor o constituie cecurile, prin alcătuirea de colecții de cecuri false sau furate.
În ultimul caz, cel al verificării semnăturilor prin prelucrare automată a datelor, utilitatea este verificată în sistemul bancar sau ca mijloc de control pentru accesul la informații, dispozitive și locuri protejate.
Sistemul MASYS, bazat pe măsurătoarea presiunii exercitate asupra instrumentului de scriere.
Sistemul Verisign, pune în evidență cu deosebire caracteristicile grafometrice ale semnăturii, la stabilirea cărora se admit anumite toleranțe.
CAPITOLUL II
PRINCIPIILE IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
SECȚIUNEA I
PRINCIPIUL IDENTITĂȚII
Principiul identității se impune prin însășii natura activității de identificare circumscrisă domeniului judiciar. Plecând de la teoria hegeliană a identității, trebuie să avem în vedere că, cel puțin în ipoteza investigațiilor penale, identității îi este comună și deosebirea, astfel încât identitatea cu sine trebuie completată cu deosebirea de orice este altul.
Având în vedere scopul procesului penal, principiul identității presupune determinarea unei persoane sau a unui obiect concret. Procesul identificării criminalistice își propune să stabilească identitatea persoanei sau a obiectului avut în vedere, dar la fel de utilă este și stabilirea neidentității, absolut necesară excluderii din cercul suspecților a persoanelor bănuite de săvârșirea unor fapte penale, ori a obiectelor despre care se presupune că ar fi fost folosite de infractori.
Identificarea este posibilă deoarece în sfera lumii materiale nu există obiecte sau ființe identice. Orice obiect sau ființă, datorită unui complex de proprietății, calității, însușirii sau semnalmente exterioare, constituie o entitate fizică ori biologică strict individuală. Astfel putem concluziona că în sfera lumii materiale pot exista obiecte sau ființe asemănătoare, dar niciodată identice. Fiecare obiect este identic numai cu el însuși, ceea ce dealtfel constituie baza oricărei identificări, deci și a identificării criminalistice. Acest lucru este dovedit și în cazul produselor industriale fabricate in serie mare care, deși sunt foarte asemănătoare nu se întâlnesc produse identice.
În nici un caz asemănarea nu poate fi confundată cu identitatea. Asemănarea are în vedere o grupă mai mică sau mai mare de obiecte, caracterizate prin aceleași particularității generale, în timp ce identitatea are în vedere analiza fiecărui obiect din grupa respectivă.
Identificarea generică a instrumentului creator ( ciocan ), cu excluderea celorlalte instrumente:
Urmă de înfundare de pe calota craniană a victimei;
Instrumentele trimise spre expertizare;
„ Aplicarea principiului identității în procesul de identificare criminalistică se cere riguros respectată pentru evitarea unor confuzii, de natură să determine scoaterea unei persoane vinovate de sub incidența legii penale, în dauna unui inocent. O astfel de situație s-ar putea ivi în ipoteza în care cercetarea se rezumă numai la stabilirea elementelor de asemănare a persoanelor sau obiectelor, fără să se adâncească cunoașterea și relevarea elementelor de strictă individualitate”.
Principiul identității se regăsește enunțat, in literatura de specialitate, sub diverse forme. Reținem formularea profesorului Lazăr Cârjan potrivit căreia „orice persoană care a comis o infracțiune sau orice obiect care a fost utilizat la săvârșirea ei pot fi asemănate cu altele, dar identice sunt numai cu ele insele”.
SECȚIUNEA a II- a
PRINCIPIUL DELIMITĂRII OBIECTELOR IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
Principiul delimitării obiectelor identificării criminalistice în obiecte scop al identificării și obiecte mijloc de identificare.
Obiectul scop al identificării este, în primul rând, un obiect material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită și concretizat în diverse ipostaze cum ar fi persoana infractorului sau a victimei, instrumentele destinate să servească la săvârșirea faptei, procedeele infracțiunii ș.a.
Obiectul mijloc de identificare este reprezentat de urmele obiectului scop, precum și de modelele de comparație, realizate experimental în laborator cu obiecte presupuse a fi format urmele în câmpul infracțional.
Delimitarea clară între cele două obiecte, exprimată frecvent în literatura de specialitate, este absolut necesară, orice abatere de la acest principiu fiind de natură să influențeze negativ, putând conduce la o soluție eronată în cauza penală cercetată.
Pentru buna înțelegere a principiului enunțat mai sus vom apela la un exemplu: urmărinduse identificarea armei (obiectul scop) prin intermediul proiectilului (obiectul mijloc) găsit în victimă, se poate formula concluzia că proiectilul tras experimental cu arma bănuită, în vederea comparării, este „identic” cu proiectilul ucigaș. Într-o astfel de situație se face o gravă confuzie între asemănare și identitate, știut fiind că fiecare obiect este identic numai cu sine însuși. Confuzia pornește și de la faptul că proiectilele poartă urmele țevii aceleiași arme. Corect este să se facă precizarea că identică este arma care a tras cele două proiectile, respectiv s-a reușit să se identifice arma folosită în săvârșirea omorului.
Identificarea armei pe baza striațiunilor formate de canalul țevii:
Proiectilul corp delict;
Proiectilul tras experimental;
SECȚIUNEA a III- a
PRINCIPIUL STABILITĂȚII RELATIVE A CARACTERISTICILOR DE IDENTIFICARE
În procesul identificării criminalistice se pornește de la ipoteza că persoana sau obiectul care face obiectul identificării a creat urme în câmpul infracțional, urme ce reflectă caracteristicile sale esențiale. Nu este suficient ca aceste caracteristici să-l individualizeze, să-l diferențieze de celelalte obiecte asemănătoare, ele trebuie să prezinte și o anumită stabilitate, o constantă. Bineînțeles că stabilitatea este interpretată într-un mod fixist, cu atât mai mult cu cât practica demonstrează existența unor împrejurări în care identificarea s-a realizat pe baza unor caracteristici temporare. Stabilitatea se raportează în primul rând la intervalul de timp cuprins între momentul descoperirii urmelor și momentul efectuarii examenelor comparative.
Oricât de particulare și individuale ar fi proprietățile sau calitățile unui obiect, dacă acestea nu sunt relativ constante în timp, identificarea devine imposibilă. Există obiecte care își păstrează multă vreme aceleași caracteristicii (urmele create pe proiectil de interiorul țevii armei ), în timp ce altele își schimbă relativ în scurt timp trăsăturile individuale ( un cuțit folosit zilnic în treburile gospodărești sau desenul unei anvelope de autovehicul care se modifică pe măsură ce se rulează cu acesta pe diferite suprafețe ).
În procesul identificării criminalistice, expertul va trebui să diferențieze caracteristicile schimbătoare de cele relativ stabile și, de asemenea să determine cu precizie dacă acestea au putut fi influențate, în formă sau conținut, de diverși factori interni sau externi.
Individualizarea tălpii unei cizme de cauciuc
prin dizolvare, la călcarea într-un produs petrolier;
Modificările pot interveni fie la urmă sau la obiectul purtător de urmă, fie la factorul creator de urmă, cercetat ulterior comiterii infracțiunii, cum ar fi apariția unei cicatrice în desenul papilar, modificarea cantitativă a compoziției firului de păr din cauza stării patologice deosebite, uzura pneurilor unui autoturism, uzura literelor unei mașini de scris etc.
Detalii ale porilor de pe crestele papilare Detalii accidentale ale reliefului papilar:
A) Linii albe; B) Cicatrice;
SECȚIUNEA a IV- a
PRINCIPIUL DINAMICITĂȚII
CARACTERISTICILOR DE IDENTIFICARE
Principiul dinamicității reprezintă o consecința a caracteristicii universului – mișcarea, factor care influențează în mod direct materia. Drept urmare, analiza criminalistică a obiectelor materiale impune o cercetare care să aibă în vedere influențele pe care mișcarea, raportată la timp, o are asupra obiectelor și persoanelor cercetate. Realitatea obiectivă reprezintă o totalitate dinamică de sisteme materiale ale căror structuri se află în interacțiune, în continuă schimbare și transformare.
Fiecare element caracteristic care stă la baza procesului de identificare trebuie examinat în mișcare, în schimbarea lui continuă, în legătura lui cauzală cu celelalte elemente. Realizarea unei interpretări atente a relațiilor dintre elementele caracteristice ale obiectelor aflate în continuă mișcare, poate explica modificările intervenite în stabilitatea relativă a acestor caracteristici.
Fiecare din elementele caracteristice ale elementului „scop” al identificării va fi interpretat în relația cauzală față de oglindirea acestor elemente caracteristice în obiectul „mijloc” al identificării, în determinarea celor din urmă, de formarea obiectului creator de urmă, de condițiile concrete individuale ale procesului de formare a urmei, de materialul din care este format obiectul primitor (obiectul mijloc) etc.
Modificările nu privesc numai obiectul scop al identificării, ci însele obiectele mijloc de identificare. De la data săvârșirii infracțiunii și până în momentul analizei propriu-zise, mai ales dacă acest interval este mare, intervin modificări în caracteristicile esențiale ale ființelor și obiectelor, dintre care unele sunt firești ( îmbătrânirea persoanei, alterarea urmelor materiale de natură organică, uzura obiectelor de folosință curentă, influența factorilor meteorologici asupra urmelor ș.a. ), în timp ce alte modificări au la origine încercarea autorului faptei ilicite de a înlătura urmele infracțiunii ( ștergerea urmelor, incendierea magaziei din care a furat sau a delapidat etc.).
Identificarea persoanei având în vedere schimbările
intervenite în timp și ca urmare a diferitelor elemente;
Dacă nu se are în vedere posibilitatea schimbării unor trăsături caracteristice ale obiectului, oglindite în urma descoperită, din cauza unor cauze dintre cele mai diverse, s-ar putea ajunge la excluderea acestuia din cercul obiectelor presupuse a constitui factorul creator de urmă.
CAPITOLUL III
FAZELE IDENTIFICĂRII
CRIMINALISTICE
SECȚIUNEA I
UNITATEA PROCESULUI
DE IDENTIFICARE
Identificarea criminalistică este un proces care se realizează treptat, urmărind trecerea de la general la particular.
Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, ființelor, sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului etc. până se ajunge la individualizare, acesta fiind scopul oricărei cercetări criminalistice Trecerea graduală parcurge două mari etape:
determinarea apartenenței generice;
identificarea individuală;
Ambele etape sunt părți componente ale procesului unic de identificare criminalistică, prima constituind premiza logică a celei de-a doua.
Trăsătura esențială a acestui proces constă tocmai în unitatea și integritatea sa. Etapele și rezultatele intermediare obținute prin cercetare nu pot fi considerate separat de scopul final al identificării. Cum orice obiect este individual, și identificarea este numai individuală.
Unitatea procesului de identificare rezidă și din faptul că, în numeroase cazuri, imposibilitatea identificării individuale include o concluzie categorică de identificare generică. În consecință stabilirea caracteristicilor generale ale obiectului identificării fac ca problema să fie parțial rezolvată.
Necesitatea unei priviri unitare asupra procesului de identificare, fără a se face o delimitare clară între determinarea apartenenței generice și identificarea individuală, a dat loc la exprimări difierite în literatura de specialitate.
Potrivit punctului de vedere exprimat de R. S. Kentler, despărțirea celor două etape este greșită, cel puțin din două puncte de vedere.
În primul rând, pentru că ignoră conținutul logic al procesului de identificare, în cadrul căruia important apare aspectul dacă este sau nu vorba de identitate. În al doilea rând, s-ar greși și din punct de vedere metodologic, căci s-ar rupe legătura obiectivă dintre caracteristicile generale și cele individuale propri oricărui obiect. Pe cale de consecință, s-ar acredita ideea falsă că pe lângă obiecte „individuale” ar exista și obiecte „neindividuale”.
În sens contrar, s-au exprimat păreri, potrivit cărora determinarea apartenenței generice și identificarea individuală ar reprezenta două procese independente, cu sarcini și scopuri proprii, cu metode și concluzii diferite, fapt care ar constituii mijloace independente de probă.
Element accidental de individualizare
( pietricele fixate pe talpă );
Nu contestă nimeni faptul că ponderea lor în cadrul probațiunii diferă, dar acest fapt nu exclude unicitatea procesului de identificare în întregul său.
În cursul expertizei criminalistice, experții criminaliști pot ajunge la concluzia de excludere a identității când examenul comparativ relevă deosebiri categorice în ceea ce privește genul, fapt care atrage încetarea cercetării încă din prima etapă.
În același stadiu se rămâne și atunci când caracteristicile individualizate sunt insuficiente, una este defectuos imprimată, obiectul creator a suferit midificări, de unde absența particularităților necesare identificării individuale.
Pot fi întâlnite situații în care stabilirea identității nu este precedată în mod obligatoriu de o determinare generică, deoarece se constată la prima vedere o serie de caracteristici specifice, suficiente pentru a trage concluzia pozitivă a identității. Prin urmare „ apartenența generică nu apare în toate cazurile ca o etapă distinctă de lucru, fiind evidentă sau neridicând probleme speciale. Defapt, ea nu lipsește, ci este implicită, absorbită în faza a doua”.
Determinarea apartenenței generice constă în stabilirea a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma dată, natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, specie, subspecie etc. aparține. Sistemul se materializează în clasificări ale lucrurilor, astfel că determinarea apartenenței generice depinde în mare măsură de amploarea și profunzimea acestor clasificări.
Identificarea generică de material textil (caz de pruncucidere ):
A) Tifon extras din glota victimei, în vârstă de 4 luni;
B) Tifon de la policlinică ( același gen );
C) Tifon de la domiciliul mamei ( diferit );
Clasificarea constituie operațiunea logică de includere a unui obiect într-o anumită clasă. Din punct de vedere criminalistic și al probațiunii judiciare clasificarea apare ca o sarcină independentă ( de exemplu, dacă o substanță necunoscută este narcotică ), dar și ca etapă intermediară ( tipul narcoticului, urmând să i se stabilească apoi proveniența ). Atunci când clasificarea reprezintă o etapă a identificării, expertul trebuie să continuie până la încadrarea obiectului într-o unitate de clasificare cât mai îngustă, în tentativa de a se apropia cât mai mult de individual.
Pentru determinarea apartenenței generice se apelează în primul rând la clasificările și sistematizările științelor naturii și tehnicii. Ca și criterii de clasificare se iau caracteristicile care reflectă construcția obiectelor, structura sau compoziția chimică, a substanțelor, iar pentru ființe însușirile anatomice, psihice, fiziologice etc. Raportându-se la cele arătate clasificările interesând identificarea criminalistică trebuie să țină seama și de specificul acesteia, și anume de a servi ca mijloc de probă în justiție. Clasificarea criminalistică prezintă particularitatea de a avea drept sarcină prioritară determinarea unei grupe minimale de obiecte care să faciliteze identificarea celui căutat.
Reliefuri papilare bideltice ( dactilograme ):
a – b cu spirală;
c – d cu vârtej;
e – cu cercuri concentrice;
f – elipsoidal;
g – h cu lațuri gemene și încârligate;
Atunci când clasificările diverselor domenii nu asigură o suficientă individualizare a obiectelor, criminalistica elaborează clasificări proprii, în funcție de sarcinile sale, cum ar fi clasificarea obiectelor identificării, clasificarea dactiloscopică, clasificarea urmelor după modul de formare, clasificarea instrumentelor de lovire și de spargere, clasificarea armelor și a munițiilor, clasificarea scrisurilor de mână, clasificarea mașinilor de scris, a dispozitivelor de reprodus, descifrarea semnalmentelor persoanei.
Reliefuri papilare adeltice ( dactilograme ):
a – simplu;
b – piniform;
c – confluență dreaptă;
d – confluență stângă;
e – laț dreapta;
f – laț stânga;
g – lațuri opuse;
h – cu început de spirală;
În scopul restrângerii grupei din care face parte obiectul de identificat, în criminalistică se recurge la clasificări suplimentare. De exemplu, clasificarea autovehiculelor se întregește cu clasificarea anvelopelor după marcă, clasificarea mașinilor de scris se completează cu clasificarea semnelor de pe taste etc.
Specific criminalisticii este și clasificarea obiectului după mai multe criterii. Astfel, urmele de picioare sunt clasificate după profilul tălpii, după caracteristicile morfologice ale plantei, după particularitățile mersului.
SECȚIUNEA II
IDENTIFICAREA GENERICĂ
Această primă etapă sau fază mai este denumită și „ determinarea apartenenței de gen ” și constă în stabilirea pe baza caracteristicilor generale, a ceea ce reprezintă în sine obiectul sau urma sa, adică natura sa, ce loc ocupă în sistemul lucrurilor, cărui gen, specie, subspecie, îi aparține. Sistemul se materializează în divere clasificări, astfel că determinarea apartenenței generice depinde în mare măsură de amploarea acestor clasificări.
Această primă etapă are o reală importanță datorită faptului că ajută la restrângerea progresivă a sferei obiectelor verificate, implicit ușurând sarcina identificării concrete și dă posibilitatea elaborării versiunilor cu privire la obiectele care ar fi putur crea urmele descoperite la fața locului.
Stabilirea apartenenței de gen se realizează pe calea examinării proprietăților, însușirilor sau semnalmentelor exterioare generale care definesc o anumită categorie de obiecte sau o parte dintre acestea, adică acele particularități ce sunt proprii pentru o anumită grupă de obiecte. Toate obiectele care fac parte dintr-o anumită categorie, trebuie să îndeplinească unele cerințe, să se încadreze în anumiți parametrii funcționali.
Procesul identificării începe cu stabilirea celor mai generale caracteristici, ceea ce și conduce la determinarea apartenenței la o categoirie mare de obiecte. Pe măsură ce sunt evidențiate însușiri cu o răspândire mai mică, sfera obiectelor se îngustează, pentru ca în final, pe baza unor calități, proprietăți sau semnalmente exterioare, să se ajungă la stabilirea concretă a obiectului căutat.
Jumătate de nod;
Jumătate de ochi; Nod lat; Nod în opt;
Jumătate de ochi întors; Nod de terțasolă; Nod în fungă;
Jumătate de ochi dublu; Nod de bulină; Nod în vergă;
Laț; Nod în fungă englez;
Nod de șondru; Nod filant;
Trecerea de la o sferă mai largă de obiecte la una mai restrânsă de obiecte se face pe baza acumulării caracteristicilor identificatoare. Nu trebuie însă neglijată specificitatea anumitor caracteristici ale obiectului examinat. Cu alte cuvinte, se va avea în vedere nu numai cantitatea, ci îndeosebi calitatea caracteristicilor identificatoare, realitatea acestora.
În plan concret identificarea generică ridică o serie de probleme.
Pe de o parte, este vorba de apartenența obiectului la un anume gen, pe de altă parte, de apartenența mai multor obiecte la același gen.
În primul caz, expertul trebuie să nominalizeze genul ( eventual cu subclasificările sale ): „ leziunea de înfundare a fost creată cu un obiect contondent, având o muchie patrulateră de …cm., gen topor ”. În al doilea caz, expertul poate să nu precizeze genul constatând doar că obiectele sunt de același fel: „ tăieturile de pe ambele căciuli au fost executate cu același tip de obiect ascuțit ”.
Când se dispune de urmă, genul se stabilește după reflectarea structurii exterioare a suprafeței de contact imprimată ( conturul pantofului, profilurile benzii de rulare etc ). Concluzia de apartenență generică este formulată de expert, fie prin compararea urmei cu unul sau mai multe obiecte suspecte, fie – în lipsa acestora – prin aprecieri bazate pe experiența sa și pe colecțiile de referință.
Fotografia unei urme de încălțăminte
formată în adâncime;
Tot ca stabilire a apartenenței generice, se consideră definirea unui obiect necunoscut, prin date cum ar fi destinația uzuala, modul de confecționare ( artizanal sau industrial ) , natura materialului, luarea, dimensiunile etc
Pentru substanțele pulverulente, lichide sau gazoase, determinarea naturii lor echivaleaza cu stabilirea apartenenței la un anumit gen de substanțe ale căror însușiri se cunosc.
Cu privire la noțiunea de „gen”, se remarcă folosirea convențională, ea desemnând de obicei orice unitate și subunitate taxonomică. Pentru o precizare mai exactă se recomandă folosirea unor noțiuni cât mai determinante, în functie de natura obiectului și de posibilitățile de examinare.De pildă, pentru mașini și mecanisme, se folosesc noțiunile de „sistem” si „model”; la arme, proprietățile intrinseci( construcție, calibru, mod de încărcare, percuție și ejectare) deosebesc un anumit sistem de armă de alte sisteme și deci constituie un prim criteriu de stabilire a apartenenței generice.
Întrucât noțiunile largi ( sistemele ) înglobează mai multe categorii restrânse (modelele) determinarea apartenenței generice se restrânge și ea, căci toate modelele prezintă caracteristicile sistemului, în schimb fiecare model are caracteristici proprii care il particularizeaza în raport cu celelalte modele din cadrul aceluiași sistem. Este vorba,deci, de o metoda secvențială, ierarhică și fără suprapuneri, prin care „plecând de la „n” obiecte considerate a fi „n” mulțimi distincte, în fiecare etapă se realizează o grupare a lor în mulțimi care sunt în număr din ce in ce mai mic, ajungându-se,în cele din urmă, la o singură mulțime,având „n” elemente”.
Caracteristicile de gen reținute ca bază de definire și triere trebuie să fie specifice pentru clasa respectivă si totodată constante, în așa fel încât să reprezinte un ansamblu irepetabil la un alt gen de obiecte. Cu cât este mai îngustă grupa din care face parte obiectul, cu atât este mai mare probabilitatea identității. Pe de altă parte, cu cât numărul elementelor comune este mai mare și cu cât acestea sau o parte dintre ele sunt mai rare, cu atât se apropie mai mult identificarea generică de cea individuală.
Prezența unor deosebiri esențiale înseamnă însăși negarea apartenenței generice, respectiv a identității. Pentru a fi reținute drept criterii de diferențiere, deosebirile trebuie să fie reale și nu create artificial prin jocul anumitor împrejurări.
Caracteristicile generale ( de gen) reținute ca bază de definire și triere trebuie să fie specifice pentru clasa respectivă și totodată să fie constante. Cu cât este mai îngustă grupa din care face parte, cu atât este mai mare probabilitatea identității. Pentru a ajunge la concluzia de „ identitate generică ” se parcurge următoarea interpretare:
Asemănările generice dintre obiect și urmă arată că obiectul putea crea urma respectivă. Deci ne aflăm în domeniul posibilității. Altfel spus,obiectul ale cărui forme și dimensiuni corespund cu urma putea fi instrument creator, dar tot așa de bine s-ar putea să nu fie acesta, ci altul având caracteristici similare.
În cazul unor deosebiri esențiale există incompatibilitatea și deci obiectul sau ființa suspectă se exclud. Cu alte cuvinte negarea apartenenței generice echivalează cu însăși negarea identității.
O altă problemă pe care o supunem atenției este stabilirea provenienței comune a obiectelor. Aceasta constă în determinarea faptului potrivit căruia două sau mai multe obiecte au un izvor,o sursă, o origine comună. Problema presupune două aspecte: izvorul este cunoscut sau necunoscut. Dacă izvorul este cunoscut, avem de-a face cu raportarea mai multor obiecte la un izvor comun identificat. Dacă izvorul este necunoscut avem de-a face cu simpla raportare a obiectelor între ele la nivelul apartenentei generice.
Noțiunea de proveniență comună trebuie întotdeauna concretizată. Simpla constatare a concordanței caracteristicilor fizico-chimice nu poate servi ca vază pentru a conchide că două substanțe au o origine comună, fiind necesare elemente suplimentare care să indice fabrica, vechimea produsului, recipientul în care s-au aflat etc. „ Stabilirea izvorului comun al probelor materiale se poate realiza și printr-un complex de caracteristici generice datorat unor combinații întâmplătoare: de exemplu, folosirea pentru vopsire a unui amestec format din resturile mai multor vopsele. Izvor al provenienței comune poate fi și o anumită porțiune de teren, respectiv o substanță prelevată din acel loc, cum ar fi pamântul îmbibat cu lubrifianți de pe talpa încălțămintei ”.
Probe de vopsea la microscopul comparator ( secțiune transversală ):
Proba de pe hainele victimei unui accident rutier;
Proba recoltată de pe autovehiculul suspect;
Un caz frecvent de determinare a provenienței comune îl constituie stabilirea faptului daca mai multe obiecte au format un singur corp. Ele se pot prezenta sub formă de fragmente sau pot fi de sine stătătoare. Situație exemplificată prin următoarea speță:
Doi infractori recidiviști au pătruns noaptea în locuința unei femei în vîrstă pe care au ucis-o prin ștrangulare, după ce a fost lovită și violată, furând apoi mai multe obiecte de valoare. Cu ocazia cercetării locului faptei s-a găsit un cuțit din import mânjit cu sânge. Cum în casă nu existau tacâmuri similare, s-a elaborat versiunea că acestea aparține făptuitorilor. Întradevăr după descoperirea și arestarea lor au relatat că anterior furaseră de la un bătrân tacâmuri pe care le-au împărțit între ei. Cuțitul corp-delict făcea parte din setul furat.
O concluzie a celor arătate conduce la ideea că reconstituirea întregului, sub diversele sale aspecte, are strânsă legătură cu stabilirea provenienței comune, dar se și deosebesc. În timp ce determinarea izvorului constituie o variantă a apartenenței generice, stabilirea întregului după părțile componente permite însăși identificarea individuală.
Identificarea de gen, sub aspectul valorii probante în procesul judiciar, se deosebește mult de identificarea individuală. Stabilirea eterogenității unor obiecte prin identificarea de gen este o dovadă suficientă a lipsei de legătură dintre acestea, pe când identificarea genului, fără excluderea obiectului creator de urmă, indică doar o probabilitate care va fi infirmată sau confirmată numai prin identificarea individuală a acestuia.
Procesul identificării decurge în mod progresiv din etapă în etapă,de la stabilirea elementelor generice până la identificarea individuală a obiectului creator de urmă, odată cu creșterea numărului elementelor caracteristice cunoscute.Sunt cazuri când însăși prin natura urmei, o identificare individuală nu poate avea loc. Aceasta se întâmplă atunci când urma oglindește prea puține elemente ale obiectului creator alacesteia, cum sunt majoritatea urmelor dinamice (sub forma mânjiturilor sau ștersăturilor) , fie că urma este formată numai ca „resturi de materie” , fără să oglindească structura exterioară a obiectului creator.
SECȚIUNEA III
IDENTIFICAREA INDIVIDUALĂ
Ultima etapă a identificării criminalistice o constituie identificarea exemplarului concret al obiectului sau al ființei căutate. Identificarea obiectului sau a ființei care a lăsat urma se întemeiază pe complexul tuturor caracteristicilor care, luate separat pot fi întâlnite la alte obiecte sau ființe de același gen. A individualiza un obiect concret, cel care a produs urma incriminată, înseamnă a determina și a găsi caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelalte obiecte de același gen, caracteristici care se reflectă în urmă. Deci este vorba de stabilirea concretă a raportului de identitate. A individualiza un obiect concret, cel care a produs urmele incriminate, înseamnă a găsi, a determina caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelalte obiecte asemănătoare, caracteristici privite ca o totalitate identificatoare.
Fundamentul metodologic al individualizării îl constituie categoriile de necesitate și întâmplare. Dacă necesitate desemnează însușirile și raporturile care au un temei intern, decurgând din însăși esenșța lucrurilor, întâmplarea desemnează însușiri și raporturi care au un temei extern. Spre deosebire de necesitate, care ține de legile dezvoltării, întâmplarea nu are o modalitate de desfășurare obligatorie, fiind caracterizată prn mutații, variații sau devieri. (defectele de uzură). Totalitatea lor prefigurează unicitatea fiecărui obiect sau ființe care datorită însușirilor și caracteristicilor proprii, individuale, pot fi deosebite de toate celelalte obiecte sau ființe asemănătoare lor.
Necesitatea individualizării prealabile a urmelor și obiectelor este impusă de necesitatea obținerii datelor, informațiilor ce urmează a fi comparate, realizându-se în acest fel sarcina cercetării de identificare: trecerea de la grupe mai largi de obiecte la grupe tot mai înguste, pînă la descoperirea obiectului concret creator de urme. Astfel, „ a o urmă de mănușă, caracteristicile generale sunt date de aspectul materialului ( modelul împletiturii, textura tricotului, profilurile cauciucului, cusăturile de îmbinare ale bucăților de piele etc. ), ceea ce contribuie la identificarea generică, în timp ce individualitatea se bazează pe caracteristicile rezultate din uzură sau din deteriorări accidentale ( rosături, rupturi, tăieturi, pliuri, arsuri), precum și din operațiile de remediere ale acestora ( cârpituri, peticire etc. ).
Problema majoră în cazul individualizării obiectului căutat, deci de identificat, constă în limitarea informaților conținute de imaginea sa reflectată. „Acest neajuns poate fi în parte complinit prin însumarea informațiilor rezultate din mai multe surse. Stabilirea provenienței comune a mai multor reflectări, chiar incomplete, dar legate cauzal, sporește considerabil posibilitățile de individualizare. În acest sens, menționăm individualizarea după reflectări succesive, paralele și reciproce”.
Individualizarea după reflectări succesive permite mărirea volumului de informații datorită multiplicării numărului de reflectări produse de obiectul căutat. De pildă, o anvelopă își imprimă profilul la fiecare rotire, o cărare de pași reproduce de mai multe ori aceeași talpă, o ștampilă este aplicată pe mai multe acte, același deget lasă multiple urme.
Individualizarea după reflectări paralele are loc când pe un singur obiect primitor ( suport ) s-au imprimat mai multe componente ale aceluiași obiect creator: degetele aceleeași mâini, diverse părți ale corpului omenesc; diferite obiecte de îmbrăcăminte ale aceleiași persoane, anvelopele, masca, farurile aceluiași autovehicul; elementele mecanismului de încărcare și de ejectare a muniției.
Identificare balistică:
Partea frontală a închizătorului;
Capsa tubului corp delict;
Capsa tubului tras experimental;
Individualizarea după reflectări reciproce se aplică la interactiunea obiectelor, fiecare dintre acestea căpătând o dublă calitate: de obiect creator și de obiect primitor. În cazul lovirii unei încuietori cu un obiect metalic, instrumentul de lovire lasă urme de contur identificabile traseologic și în același timp prelevă urme de materie din masa obiectului atins.
În cadrul procesului de individualizare prezintă interes și legătura dintre condiționarea reciprocă a însușirilor și caracteristiclor. Așa sunt particularitățile independente ale structurii interne și externe ale obiectului sau ale caracteristicilor generale și speciale ale acestuia.
Deosebirile joacă un rol însemnat și în etapa identificării individuale. Într-un sens, se poate spune că diferențierea dă orientarea generală în procesul de individualizare, respectiv de identificare, căci, în fond, individualitatea reprezintă o delimitare a lucrurilor analoge prin deosebiri. Pentru ca un obiect să poată fi individualizat pe această cale, trebuie ca deosebirile față de obiectele din aceeași categorie să îndeplinească un minimum de cerințe, de altfel valabile și pentru asemănări, și anume să prezinte o stabilitate relativă și să alcătuiască o totalitate edificatoare. Ca orice caracteristică, deosebirea este contradictorie. Pe de o parte, ea se manifestă ca un element opus generalului din care se detașează obiectul; pe de altă parte,deosebirea constituie o caracteristică proprie a obiectului, grație căreia îl vom recunoaște din masa obiectelor similare.
Identificarea individuală reprezintă afirmarea identității și are o valoare absolută pentru stabilirea unui anumit fapt, bineînțeles, cu condiția să nu fie greșită.
Reconstituirea fizionomiei după craniu; Identificarea cadavrelor necunoscute
prin supra proiecție;
CAPITOLUL IV
METODOLOGIA IDENTIFICĂRII CRIMINALISTICE
SECȚIUNEA I
EXAMINAREA PREALABILĂ
În cadrul procesului de identificare criminalistică se parcurg mai multe etape principale:
Examinarea prealabilă;
Examinarea intrinsecă;
Examinarea comparativă;
Evaloarea rezultatelor;
Examinarea prealabilă este o etapă premergătoare identificării propriu-zise în care se constată dacă sunt întrunite condițiile de ordin legal și tehnic care să permită efectuatea expertizei.
În această etapă, specialistul procedează la o serie de verificări de natură a contura sarcinile care îi revin din actul prin care s-a dispus expertiza, precum și cadrul organizatoric al activităților ce urmează să le desfășoare.
Din conținutul actului care dispune expertiza se ia la cunoștință de întrebările organului judiciar, constată existența și starea obiectelor trimise spre expertizare, apreciază suficiența materialelor de comparație, se informează asupra împrejurărilor cauzei, elaborează ipoteze de lucru, determină posibilitățile tehnice de examinare și planifică operațiile ce urmează a fi întreprinse.
Dispunerea unei expertize criminalistice și indicarea obiectelor acesteia se face, de regulă, prin ordonanță sau rezoluția motivată a organului de urmărire penală ori prin încheierea instanței de judecată.
Pentru a nu exista confuzie în înțelegerea scopului pe care organul care dispune expertiza îl urmărește prin întrebările și cerințele adresate expertului, se impune formularea unor întrebări clare și precise, indicându-se explicit ce anume să se stabilească. Practica demonstrează importanța pe care o are buna comunicare între organul judiciar și expertul criminalist, în aflarea adevărului, care se bazează pe întrebări pertinente și răspunsuri complete raportate la cauza expertizată.
În situația în care întrebările adresate expertului sunt confuze sau formulate greșit din punct de vedere al identificării criminalistice, dar acesta înțelege despre ce este vorba, el poate să reformuleze corect întrebarea în raportul său, fără să-i modifice conținutul. Dacă are dubii cu privire la întrebarea care a fost adresată de organul judiciar, care este ambiguă sau susceptibilă de interpretări diferite, expertul este obligat să ceară lămuriri și clarificări. Acest punct de vedere își găsește justificarea în art. 20 C.proc. pen., care prevede dreptul expertului de a face observații cu privire la întrebările puse și de a cere modificarea sau completarea lor.
Obiectul expertizei trebuie să se limiteze la problemele de specialitate, de ordin tehnic, pe care juristul nu este în măsură să le soluționeze singur. Întrebările cu caracter juridic nu numai că nu necesită cunoștințele unui specialist, dar, datorită poziției sale procesuale, acesta nu are dreptul să se substituie organului judiciar.
În practica și în literatura de specialitate există o discuție în ceea ce privește dreptul expertului de a se pronunța și asupra altor chestiuni decât acelea asupra cărora a fost întrebat. Achiesăm punctului de vedere potrivit căruia expertul poate să se pronunțe și asupra altor probleme decât asupra acelora care a fost întrebat, cu precizarea că nu este vorba de o depășire a mandatului încredințat expertului, ci de exercitarea unui rol activ, similar ca semnificație cu cel al organelor de urmărire penală și de judecată, prevăzut de art. 4 C. proc. pen. Stabilirea adevărului material în scopul descoperirii infracțiunilor și prevenirii lor primează, în această direcție îndreptându-se eforturile conjugate ale tuturor celor care lucrează direct în justiție sau ca auxiliari. Rolul activ al expertului nu privește atât aspectele formale ale activității de expertiză, cum ar fi formularea întrebărilor, ci aspectele de fond ale problemei. Astfel, considerăm că ori de câte ori expertul stabilește „ aspecte noi ” față de cele pe care urma să le cerceteze potrivit ordonanței sau încheierii, el este obligat să le releve, să le explice și să le integreze în ansamblul celorlalte constatări, mai ales când sunt esențiale pentru stabilirea adevărului.
Se recomandă ca aspectele noi sesizate de expert să fie sistematizate în două categorii, în funcție de influența pe care o exercită asupra concluziei inițiale. O primă categorie să cuprindă acele constatări care au menirea de a schimba concluzia inițială, având astfel un rol determinant în stabilirea situației de fapt reale. De exemplu, se întreabă dacă semnătura de pe o chitanță aparține titularului și expertul constată că așa este, dar totodată observă că în conținutul actului s-au operat modificări. Evidențierea acestui aspect va determina declararea actului ca fals, ceea ce nu s-ar fi întâmplat dacă se lua în considerație numai semnătura. Într-un alt caz s-a constatat că semnătura primitorului de pe o chitanță este autentică, dar că actul este alcătuit din două fragmente lipite. Marginile de înbinare nu corespund, iar sub acțiunea radiațiilor ultraviolete hârtia celor două fragmente reprezintă o luminescență diferită, ceea ce demonstrează că fragmentul cu semnătura provine dintr-un alt act. Cu alte cuvinte este vorba de „ refolosirea ” unei semnături originale pentru atestarea unui împrumut care în realitate nu a avut loc.
Îmbinarea marginii unei facturi (A )
cu cea a cotorului carnetului (B);
O altă categorie de „ aspecte noi ” reluate în cursul expertizei dar care nu au făcut obiectul solicitării din partea organului judiciar sunt acelea care, deși nu sunt de natură să schimbe radical concluzia la care s-ar fi ajuns în absența lor, furnizează elemente suplimentare. De exemplu se stabilește că semnătura este falsă și persoana bănuită se exclude ca autor, dar în același timp expertul găsește pe adevăratul autor după semnăturile și scrisul acestuia din actele aflate la dosar.
Expertul nu trebuie privit ca un anchetator dar, implicarea lui trebuie să se facă în mod serios pentru exercitarea deplină a mandatului încredințat. Aceasta îl obligă ca atunci când constată anumite împrejurări care pot avea importanță pentru rezolvarea cauzei, deși inițial nu intraseră în vederile organelor judiciare, să le aducă la cunoștință organelor în drept.
Expertiza ca act independent în cadrul procesului complex de aflare a adevărului reprezintă și un mijloc de aflare a unor aspecte pe care organul judiciar sau părțile interesate nu ar fi putut să le sesizeze, întrucăt nu au cunoștințele tehnice necesare în domeniul respectiv. Expertiza nu este numai un mijloc de probă ci și un mijloc de investigare, „ căci uneori numai ochiul specialistului poate sesiza, descoperii o probă sau un obiect purtător de indicii ”. În acest sens, legiuitorul a dorit să nu oprească expertul să exercite un rol activ, ci din potrivă, i-a oferit un cadru legal în care să acționeze prin art. 123 pct. c), C. proc. pen. : „ concluziile cuprind răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului ( subl. ns. ) asupra obiectului expertizei ”.
După edificarea asupra întrebărilor la care trebuie să răspundă expertul verifică obiectele care urmează a fi examinate și care uneori lipsesc ( nu s-au trimis actele incriminate sau au fost trimise alte acte, obiectele sunt la institutul medico-legal, corpurile delicte au rămas la grefa instanței și s-a înaintat doar dosarul etc. ). Examinarea obiectelor primite începe cu ambalajul în care au fost împachetate pentru a se constata dacă coletul a fost violat sau nu. De asemenea, se verifică dacă obiectele nu au suferit modificări sau deteriorări în timpul transferului.
Se impune o precizare cu privire la modul în care organele judiciare înțeleg să expedieze probele către expert, acestea preferând să trimită doar probele clare sau complete considerând acest lucru ca fiind în ajutorul expertizei. Se recomandă trimiterea și acelor probe fragmentare, întrucât expertul poate descoperii elemente utile care să ajute la obținerea unor răspunsuri în sprijinul aflării adevărului.
Obiectele, atât cele de identificat cât și cele identificatoare, trebuie puse la dispoziția expertului în original. Efectuarea expertizei după fotografii sau copii de orice fel, mai ales când se cere expertizarea acestora, este riscantă. În acest caz expertul nu are obligația să se pronunțe și poate refuza întocmirea lucrării, întrucât o copie, oricât de fidelă ar fi, nu oferă posibilitatea de examinare a originalului. Astfel, fotografiile lipsesc pe examinator de perceperea nemijlocită a multor caracteristici, cum ar fi cursivitatea trăsăturilor grafice și intenșitatea apăsării. În plus, nu se exclude ipoteza ca ele să fi fost obținute prin trucaj. La fel, copiile la plombagină ( hârtie copiativă ) nu reflectă întotdeauna fidel originalul, datorită neuniformității stratului de carbon, pliurilor hârtiei sau neacoperirii în întregime a suprafeței scrise.
Odată cu piesele de expertizat trebuie să se înainteze și procesul verbal de cercetare a locului faptei, fotografiile și schițele întocmite cu această ocazie, actele medico-legale și în general, orice alte materiale utile expertizei.
În cadrul examinării prealabile, expertul ia cunoștință de împrejurările cauzei și de alte situații de fapt care au legătură cu expertiza ( art. 121 C. proc. pen. ). El este dator să se intereseze unde și cum au fost preluate urmele , de către cine și când s-au ridicat corpurile delicte, dacă acestea au mai fost folosite între timp, cum au fost păstrate și transportate.
În ceea ce privește materialele de comparație, regula este să fie trimise înseși obiectele presupus-creatoare ( încălțămintea, instrumentele, anvelopele etc. ); excepție fac depildă: amprentele digitale, mulaje ale unor obiecte, decalcuri etc. – în acest caz trebuie să se precizeze cum au fost ralizate urmele experimentale, cum s-au obținut mulajele și în ce material.
Pentru probele grafice obținute de către organul judiciar se vor indica condițiile de execuție și vor fi însoțite de specimene de scris anterioare, pe cât posibil dintr-o perioadă concomitentă sau apropiată de data actului incriminat. Cerința este justificată dat fiind faptul că se cunosc influențele pe care scrisul le reflectă, în special cele datorate stării maladive a subiectului.
Incompatibilitate grafică:
Semnătura falsă;
Semnătura titularului afectată de boala lui Parkison;
O altă problemă care generează păreri diferite în literatura și practica de specialitate o constituie gradul de cunoaștere a dosarului de către expert. Acesta trebuie să cunoască dosarul numai în măsura necesară efectuării expertizei sau în întregime.
O primă opinie susține că expertul este un specialist și, ca atare, îi sunt suficiente obiectele sau urmele incriminate și cele suspecte pentru examinarea comparativă, iar cunoașterea altor date din dosar ar fi de natură să-l influențeze în darea concluziilor.
O altă opinie susține că expertului i se vor pune la dispoziție nu numai materialele de expertizat dar și dosarul cauzei.
Autorii de partea cărora ne situăm și noi împărtășesc întru-totul acest ultim punct de vedere, căci posibilitatea de a consulta dosarul facilitează cunoașterea împrejurărilor de fapt în contextul cărora se face identificarea. ( Un bun exemplu este dat de expertiza grafică, unde dosarul reprezintă un prețios „ depozit ” ) de scrisuri de comparație sub forma declarațiilor, notelor explicative, cererilor scrise chiar de către persoana în cauză, a semnăturilor de pe citații, interogatorii, confruntări etc.
Expertul ajunge la o convingere certă numai prin examinarea obiectelor ce i s-au pus la dispoziție, nefiind necesar dosarul. De regulă cunoașterea dosarului nu este indispensabilă, dar atunci când expertul consideră indicat cererea sa trebuie satisfăcută.
Tot în faza preliminară se decide pe baza materialelor primite care sunt metodele și mijloacele tehnice pe care le va folosi. În cazul în care problemele sunt de așa natură încât reclamă asistența sau avizul unor specialiști în alte domenii ( medici legiști, tehnicieni, oameni de artă etc. ), se apreciază dacă este cazul să se facă apel la aceștia în virtutea art. 119 alin. 2 C. proc. pen. sau să se efectueze o expertiză complexă.
Dacă expertul nu poate rezolva problema solicitată datorită obiectului stării de identificat – cum ar fi absența caracteristicilor de identificare – sau inexistența unei soluții tehnice pe plan mondial sau național expertul va întocmi un raport de expertiză în care va motiva imposibilitatea identificării.
SECȚIUNEA II
EXAMINAREA INTRINSECĂ
După epuizarea problemelor prealabilă, expertul trece la examinarea separată a obiectelor de examinat în scopul determinării caracteristicilor generale și individuale proprii fiecăruia.
Examinarea intrinsecă începe, de regulă, cu obiectul sau urma de origine necunoscută ( „ în litigiu ” sau „ incriminată ”) și se continuă cu cea a obiectului de verificat ( „ de comparație ” ). Analiza cu prioritate a obiectului în litigiu simplifică problema comparației, căci, numai după câteva caracteristici sau chiar după un singur element important se pot tria rapid și elimina o parte dintre suspecți, fără a mai fi necesară cercetarea detaliată a tuturor caracteristicilor. Ordinea inversă a examinării se recomandă în cazurile în care există mai multe obiecte în litigiu și un singur obiet de comparație ( exemplu: semnăturile pe numele mai multor persoane de pe statele de plată ficțiune și scrisul casierului ).
O situație aparte o reprezintă absența obiectului de comparație – când examinatorul primește numai obiectul în litigiu, doar în vederea stabilirii provenienței lor comune ( dacă mai multe cartușe au fost trase cu aceeași armă, dacă două înscrisuri au fost redactate de aceeași persoană ).
Cercetarea separată reprezintă faza statică a examinării, spre deosebire de cercetarea comparativă care constituie faza dinamică. Metoda de bază în cadrul examinării intrinseci este analiza, prin care se stabilesc caracteristicile obiectelor. Se realizează des-compunerea unitarului de separarea diverselor caracteristici ale căror ansamblu alcătuiește însăși calitatea obiectului comparat.
În cadrul examinării intrinseci, caracteristicile sunt puse în evidență și descrise amănunțit, indiferent de importanța lor pentru identificare.Totodată se înregistrează și aspecte legate de formarea urmei, cum ar fi inegalitățile de imprimare, prezența materiilor străine, anomalii ale marginilor.
Dacă este posibil, caracteristicile se delimitează în funcție de momentul formării urmei: anterior, concomitent sau posterior, precum și de mecanismul producerii urmei. Expertul trebuie să determine care dintre caracteristicile observate provin din procesul de formare a urmei și care pot fi considerate străine acestuia.Primele definesc obiectul, fiind astfel caracteristici sau indicii de dentificare. Secundele sunt întâmplătoare și nu au legătură cu formarea urmei.
Analiza caracteristicilor și a celorlalte elemente definitorii implică obligatoriu observația, realizată mai întâi ca o cunoaștere perceptivă directă a obiectului fără modificarea stării sale, urmată de cercetări de ordin instrumental. Observația nu depinde exclusiv de acuitatea organelor de simț, ci „ comportă intervenția unor acte de memorizare a unui proces de comparație, intenționalitate și gândire discursivă”.
Descrierea caracteristicilor începe cu cele generale ( desenul benzii de rulare a anvelopei, lungimea și lățimea profilurilor etc ) și se continuă cu cele individuale ( știrbituri, deformări, rosături ).
Dacă s-au relevat mai multe urme din aceeași sursă, expertul va avea posibilitatea să verifice frecvența și constanța caracteristicilor, va putea deduce în ce condiții a avut loc imprimarea și ce influențe a suferit.
Principala sarcină în cadrul etapei examinării separate este aceea de a stabili și reda cât mai fidel diferitele caracteristici, creându-se baza sintezei, adică a evaluării și comparării ulterioare.Datele rezultate din analiză trebuie sistematizate în vederea desprinderii celor care vor servi la identificare.
Materiale de comparație
Materialele de comparație se compun din obiectele de la care se presupune că provin urmele incriminate, impresiuni ale acestora ( fișe dactiloscopice, specimene dactilografice ), sau mostre de referință(probele de scris, eșantioane de substanțe). Acestea sunt cercetate direct, urmărindu-se aceeași cale a analizei și sintezei caracteristicilor constatate.
La delimitarea caracteristicilor generale de cele speciale, a celor necesare de cele întâmplătoare, se va lua în considerație și geneza obiectului: obiecte din natură, obiecte confecționate meșteșugărește și obiecte industriale( la care contează tehnologia de fabricație și amploarea seriei ).
Influența factorilor interni și externi, în cele mai multe situații, este redusă în cazul materialelor de comparație de proveniență recentă, anume create pentru efectuarea expertizei. Modificări se pot produce mai ales în probele așa-zis „libere ”, denumite și „ preconstituite ”, adică la cele care au luat naștere înainte sau după comiterea faptei ori ivirea litigiului, fără legătură cu cauza cercetată: scrisul de pe diverse acte, amprente digitale de pe obiectele casnice etc. În ciuda faptului că asemenea probe pot fi influențate de trecerea timpului, ele rămân cele mai valoroase pentru comparație, mai ales atunci când corespund cu data formării normei incriminate, reflectând fidel caracteristicile din perioada respectivă.
Pentru materialele de comparat se caută inscrisuri corespunzătoare, nu numai în ce privește data, dar și ca modalitate de execuție, chiar și atunci când lucrul pare imposibil.
Pentru substanțele de scriere, produsele petroliere, lacurile și vopselele, pămîntul, substanțele pulverulente, se vor utiliza pentru comparație materialele similare, de preferință din locurile șarjate, containerele din care se presupune că provin cele incriminate;atunci când se cere să se determine natura substanței, termenii de referință vor fi standardele, normele STAS și de fabricație, datele tehnice, formulele chimice, spectrele elementelor componente etc.
În cadrul procesului de identificare criminalistică se folosesc și așa-numitele „ probe constituite ”, probe care reprezintă urme create cu obiectele de verificat, înaintate de organul judiciar: urme de încălțăminte, urme de rulare produse de anvelope, proiectile trase cu arma și reținute în cuptoare speciale, tăieturi cu clești, cuțite, topoare etc. Producerea acestor urme se realizează după anumite reguli elaborate de criminalistică, aplicându-se reguli de lucru specifice.
Urme de dinți: 1 – Urme de dinți în plastelină;
1 – urma; 2 – Urme de dinți în ciocolată;
2 – model de comparație; 3 – Urme de dinți într-un biscuit;
O modalitate de obținere a urmelor este experimentul, de unde și denumirea de „ probe experimentale ”. Prin experiment se urmărește reconstituirea împrejurărilor în care s-a formet urma incriminată, inclusiv a diferiților factori externi care au putut interveni. Spre exemplu: dacă textul anonim este scris cu majuscule, se vor lua specimene cu aceleași caractere; dacă există indicii că a fost scris cu mâna stângă sau în stare de brietate, probele vor fi date la fel.
În situația în care stabilirea împrejurărilor nu este posibilă – ceea ce se întâmplă frecvent – se vor repeta experimentele prin schimbarea condițiilor. De exemplu, pentru determinarea distanței de tregere cu o dispersie a alicelor de 20-30 cm se vor efectua trageri de la distanțe diferite până la obținerea împrăștierii menționate.
Efectuarea experimentului în câteva variante este impusă și de necesitatea verificării constanței caracteristicilor obiectului care a creat urma.în cazul expertizei grafice, de exemplu, scriitorului i se cere să semneze în mai multe feluri sau să scrie și să semneze în diverse condiții: așezat, în picioare, cu creionul, cu tocul, într-un timp rapid sau încet etc.
Comparație scris:
Semnătură în litigiu;
Semnătură de comparație – 1;
Semnătură de comparație – 2;
Scrisul autorului unei infracțiuni reflectă starea de tulburare în care se află cel care a săvârșit-o. Problema reproducerii condițiilor nu trebuie exagerată. În domeniul traseologiei se pot crea ipotetic întocmai aceleași condiții, dar acest lucru nu este întotdeauna cel mai indicat. Chiar dacă un factor important pentru definirea exactă a caracteristicilor obiectului creator este obținerea unei fidelități maxime a reflectării sale în urmele ce vor servi pentru comparație, urma incriminată este de cele mai multe ori imperfectă ( ex: o urmă de pantof într-un pămînt zgrunțuros și cu pietre ). De aceea, metodologic este recomandabil ca la efectuarea experimentelor destinate obținerii pieselor de comparat să se opteze pentru condițiile cele mai bune de imprimare ( ideale ), respectiv și suporturi cât mai plastice capabile să redea nu numai contururile dar și microrelieful: pentru urmele de pași este recomandat folosirea unui pământ argilos, caolin de genul celui folosit în sculptură, pentru urmele de dinți materiale dentare etc.
Comparația scrisului:
Scris în litigiu;
Model de comparație;
Pe lângă folosirea unor materiale adecvate, la crearea urmelor experimentale se cere strict respectarea mecanismului de formare a urmei: la o urmă de ăncălțăminte se va lua, de pildă, în considerare faptul dacă urma este dinamică sau statică, formată în mers încet sau în fugă, cu sau fără purtare de greutate etc. la o urmă produsă cu un instrument oarecare se vor respecta: unghiul, direcția și forța de aplicare etc.
SECȚIUNEA III
EXAMINAREA COMPARATIVĂ
Importanța cea mai mare în procesul identificării o ocupă comparația. Aceasta se realizează prin confruntarea a două sau mai multe lucruri ori ființe în vederea stabilirii asemănărilor și deosebirilor dintre ele și pe cale de consecință, a identității sau neidentității. Comparația este un proces complex care presupune o activitate de gândire analitică și sintetică, de abstractizare și generalizare, reprezentând premisa și totodată condiția identificării.
În cadrul examinării intrinseci comparația joacă un rol ajutător; în cazul examinării comparative ea devine metodă de bază. Esența, țelul și conținutul principal al examinării comparative în creiminalistică constau în examinarea obiectului de identificat ( scop ) la cele ale obiectului identificator ( mijloc ), respectiv a caracteristcilor urmelor lăsate cu ocazia săvârșirii faptei la cele ale obiectului sau ființei care se presupune că le-au generat.
Comparația se realizează, după caz, fie între urma în litigiu și urma experimentală executată cu acel obiect, fie între urma în litigiu și obiectul care se presupune că a creat-o. Nici unul dintre cele două procedee nu îl exclude pe celălalt, cu excepția cazurilor când nu se poate altfel. Recomandabil este să se apeleze la ambele, mai ales în traseologie: de exemplu, să se compare urma de încălțăminte direct cu talpa pantofului, precum și cu mulajul acesteia sau cu imaginea sa fotografică. De asemenea se pot compara între ele atât mulajele cât și fotografiile.
Când confruntarea directă nu este posibilă se va recurge la compararea imaginilor reflectate ale obiectelor. Condiția esențială, în acest caz, este aceea ca obiectele să fie prin natura lor comparabile. Astfel, urmele de adâncime nu pot fi comparate cu cele de suprafață și nici imaginile negative cu cele pozitive. Încălcarea regulei se poate solda cu erori datorită faptului că elementele imprimate în urmă reprezintă negativul caracteristicilor obiectului creator (ștanțurile corespund proeminențelor și invers ).
Compararea:
A) Mulajului urmei rămase în zăpadă;
B) Mulajul tocului de la cizma învinuitului;
C) Direct cu tocul încălțămintei;
În afară de compararea fizică, sub ambele ei forme ( directă și indirectă ), sunt cazuri în care expertul are la dispoziție doar urma incriminată, iar organul judiciar întreabă care este natura ei, cu ce fel de obiect putea fi produsă și care sunt parametrii acestuia.În aceste situații „ comparația ” se face de expert pe cale mentală.În examinarea intrinsecă el stabilește caracteristicile obiectului de la care provine urma, pe care apoi le interpretează pe baza experienței sale, a datelor de ordin tehnic și a corelațiilor de referință.
La fel ca și în cazul examinării separate, analiza comparativă se desfașoară de la general la particular și apoi la individual, modul de realizare fiind influențat de specificul obiectelor comparate. Compararea caracteristicilor poate fi exprimată prin unități de măsură, prin dimensiuni. Se impune o mare precizie în realizarea măsurătorilor precum și în verificarea proporțiilor caracteristicilor dimensionale, adică raportul dintre ele.
Pozitivarea urmelor digitale:
Imaginea urmei ridicate de la locul faptei cu pelicula adezivă ( inaptă pentru comparare );
Imaginea inversată a aceleiași urme ( aptă pentru comparare );
Imaginea degetului creator din fișa dactiloscopică;
Pentru determinarea poziției unui detaliu la urmele de obiecte se poate lua ca element de referință o linie marginală sau o extremitate. Trebuie ținut cont, în cadrul analizei criminalistice, de faptul că comparația nu este și nici nu poate fi strict mecanică, întrucât urmele sau obiectele comparate iau naștere sau acționează în împrejurări diferite. Datorită acestui fapt, comparația este însoțită de o permanentă interpretare a rezultatelor, chiar și a celor intermediare.
Experimentul reprezintă o parte integrantă a examinării comparative. Afirmația capătă justificare în situația în care expertul trebuie să răspundă dacă urma sau acțiunea s-a produs în modul relatat de învinuit sau de martor.
Exemplificăm afirmația cu următorul exemplu: trimis în judecată pentru omor, inculpatul a invocat circumstanța atenuantă a provocării de către victimă, care l-ar fi atacat pe la spate cu cuțitul în timp ce era aplecat deasupra bicicletei căzute. Drept dovadă el a indicat prezența pe corpul său a două leziuni cicatrizante și urmele de tăiere de pe cămașă și de pe maiou. În cursul anchetei această apărare a fost înlăturată, considerându-se că ar fi vorba de o simulare realizată prin practicarea pe piele a unor tăieturi superficiale și apoi prin tăierea fiecărui obiect de îmbrăcăminte separat. Cu ocazia expertizei se înregistrează însă o concordanță deplină între tăieturi. Astfel, cicatricea din regiunea subscapulară dreaptă are aproximativ aceeași lungime și înclinare ca și tăieturile de pe maiou și cămașă; în plus, toate se „ proiectează ” una în cealaltă. Pe de altă parte, cicatricea de pe fațaposterioară a brațului drept se suprapune peste tăietura de pe măneca cămășii la poziția aplecată a corpului, când mâneca alunecă ușor spre umăr, ceea ce explică aparenta lor „ decalare ” la poziția în picioare. Concluzia expertizei, prin care s-a stabilit că tăieturile de pe corp și cele de pe maiou și cămașă au fost produse concomitent, a confirmat versiunea inculpatului după care a fost lovit pe la spate.
Verificarea versiunii modului de producere a tăieturilor:
Cicatricile de pe corpul inculpatului:
Tăieturile de pe cămașa acestuia;
Cu ajutorul experimentului se stabilește dinamica producerii unor leziuni în timpul unei agresiuni prin alegerea între mai multe ipoteze posibile privitor la poziția reciprocă a victimei și agresorului verificând loviturile aplicate sub diverse unghiuri și direcții.
Tot în cadrul unui experiment se verifică ipoteza emisă de organul judiciar sau de expert.
Identificare de ștampile:
Impresiunea de pe actul de litigiu;
Impresiunea de comparație;
Experimentul ballistic:
Urmele din tabla ondulată a magaziei;
Aceleași urme , cu marcarea trecerii successive a glonțului ( în poziția a doua ricoșat, fără străpungere);
Orificiile produse concomitent cu un singur glonț la tragerea experimentală;
Experimentul reprezintă o observație provocată, deci o activitate premeditată efectuată în scopul verificării unei ipoteze, care poate fi confirmată sau infirmată, după cum poate fi neconcludentă. Infirmarea, respectiv nepotrivirea caracteristicilor urmelor incriminate și a celor create experimental, înseamnă de obicei excluderea obiectulu verificat.
În cadrul etapei examinării comparative se pune problema procedeelor de comparare, care îndeplinesc nu numai rolul de tehnici de lucru, dar și acela de demonstrație vizuală a rezultatelor obținute.
În funcție de însușirile obiectelor și a reflectărilor acestora sub formă de urme, în practică se recurge la trei modalități principale:
juxtapunerea;
suprapunerea;
îmbinarea;
Juxtapunerea imaginilor este cea mai simplă și cea mai uzitată, fiind inerentă oricărui examen de identificare. Procedeul se realizează prin așezarea obiectelor sau urmelor de comparat în același câmp vizual, cât mai aproape unul de celălalt, fie direct, fie sub formă de fotografi executate la aceiași scară ( urma incriminată și cea obținută experimental, semnătura ăn litigiu și cele originale etc. ). Această operație se realizează cu ajutorul microscopului comparator sau dactiloscopului.
Suprapunerea constă în așezarea urmelor una peste cealaltă, în vederea determinării identității formale. Cum nu se pot suprapune chiar obiectele purtătoare de urme și nici mulajele lor, operația se efectuează cu ajutorul reproducerilor: pelicule foto, fotografi transparente, desene pe hârtie de calc sau plăci translucide etc. Metoda se realizează cu ajutorul microscopului comparator și a altor aparate speciale care permit suprapunerea optică a imaginilor.
Îmbinarea constă în unirea imaginilor în vederea obținerii continuității liniare: striațiunile de pe gloanțe, structura danturii, crestele papilare a două amprente, desenele de pe bancnote, impresiuni de ștampilă, urmele de tăiere și știrbirea instrumentelor vulnerante etc. „ Continuitatea unui ansamblu de caracteristici morfologice constituie dovada absolută a identității ”.
Pentru punerea în aplicare a modalității examinării prin îmbinare se folosește microscopul comparator, prin translarea imaginilor sau în lipsa acestuia, prin decuparea fotografiilor și juxtapunerea fragmentelor care redau zone învecinate.
Metodele prezentate se pot realiza și prin proiectarea concomitentă pe același ecran a imaginilor comparate, juxtapuse sau suprapuse. Procedeul oferă avantajul posibilității studierii în comisie a cazului, prin vizionarea concomitentă de către mai mulți specialiști.
Exemplul tipic în acest sens îl oferă identificarea persoanei prin suprapunerea proiectată a imaginii craniului sau capului unui cadavru necunoscut cu portretul fotografic al persoanei dispărute.
Identificarea prin supraproiecție
Craniul persoanei;
Fotografia persoanei dispărute;
Suprapunerea celor două imagini;
O variantă a acestei metode o reprezintă umbra lăsată de obiectul creator, prin proiectie. Această variantă este eficace mai ales în cazul imagililor preponderent liniare.
Exemplificăm cele arătate prin următoarea speță: Între numitul M.S. și numitul B.S., a avut loc o altercație soldată pentru ambele persoane cu leziuni traumatice produse cu secera. Întrucât explicațiile se contraziceau, am procedat la efectuarea unei reconstituiri, fiecare dintre părți simulând propria sa versiune. Una ținea secerea ridicată deasupra capului iar cealaltă se apăra cu mâna la frunte, situație în care ambele au pretins a fi. Soarela fiind la zenit proiecta umbra lamei secerii pe mâna victimei. În acest fel, versiunea numitului M.S. a fost confirmată, întrucât s-a constatat o suprapunere perfectă a umbrei proiectate peste cicatricea de la mâna sa dreaptă ( linie peste linie ), în timp ce la numita B.S. umbra secerii intersecta cicatricea, dând o imagine în formă de X.
Demonstrarea modului de producere a leziunii prim metoda proiecției:
Cicatricea de la mâna învinuitului;
Proiectarea umbrei secerii (2) peste cicatricea (1).
SECȚIUNEA IV
EVALUAREA REZULTATELOR
EXAMINĂRII
După obținerea rezultatelor examinării, expertul trece la evaluarea acestor rezultate. Pentru a decide dacă există sau nu identitate, dacă urma provine de la obiectul verificat, dacă mai multe fragmente au format corp comun, nu este suficientă simpla însumare a celor constatate ci este indispensabilă evaluarea lor de către expert în lumina teoriei identificării criminalistice.
Aprecierea rezultatelor examinării și interpretarea acestora reprezintă stadiul de cea mai mare răspundere în care se hotărăște dacă caracteristicile constatate sunt suficiente cantitativ și calitativ pentru individualizarea obiectului și dacă această totalitate este unică, irepetabilă.
Pe baza practicii de expertiză s-au desprins unele criterii sau condiții generale de apreciere a complexului de caracteristici necesare pentru o concluzie de identitate.
Fiecare caracteristică să aibă valoare identificatoare independentă, ceea ce înseamnă că două sau mai multe caracteristici nu trebuie să exprime aceeași însușire a obiectului.
Concluzia de identitate trebuie să se bazeze pe caracteristici esențiale, calitate care se manifestă prin constanță, respectiv repetarea ei în același mod în reflectări multiple.
Caracteristica trebuie să fie specifică.Specificitatea este determinată uneori și de cauze întâmplătoare, fiind cu atât mai mare cu cât frecvența ei de apariție este mai redusă.
Eventualele deosebiri care există în paralel cu asemănările nu trebuie să fie esențiale, iar apariția lor trebuie să fie explicabilă.
În prima etapă a identificării, concordanța caracteristicilor obiectului de investigat cu cele ale obiectului de comparație sau cu cele cuprinse în normele de fabricație este suficientă pentru determinarea genului cu subcalsificările sale.În a doua etapă identitatea nu poate fi dedusă din simpla corespondență a caracteristicilor constatate, și trebuie evaluate. Sunt ele esențiale, necesare sau întâmplătoare? Sunt autonome sau independente? Care este valoarea identificatoare a fiecăruia? Elementul apărut accidental este într-adevăr unic? Ansamblul caracteristicilor mai poate fi întâlnit? Acestea sunt câteva întrebări la care expertul trebuie să răspundă înainte de a decide, pe baza experienței sale, dacă asemănările dintre urmă și obiectul suspect, dintre două scrisuri, dintre două fragmente de obiecte etc sunt de așa natură încât să fie exclusă posibilitatea creării urmei de către un alt obiect, scrierii textului de către o altă persoasă ș.a.m.d.
Aprecierea caracteristicilor începe în mod obișnuit cu lămurirea naturii și genezei deosebirilor, determnându-se dacă acestea sunt reale și țin de esența obiectelor comparate sau sunt rezultatul unor modificări datorate altor factori. Faptic, descoperirea și evaluarea deosebirilor se realizează concomitent cu determinarea asemănărilor, ambele fiind componente ale procesului unic de identificare. Rolul diferit pe care îl au în cunoaștere nu constituie un motiv de separare prin considerarea examinării deosebirilor drept o etapă independentă a identificării.
Absența deosebirilor nu poate dovedi prin ea însăși identitatea. Aceasta trebuie demonstrată prin evaluarea asemănărilor constatate, care comportă două aspecte. Primul se referă la stabilirea valorii identificatoare a caracteristicilor asemănătoare considerate separat, a măsurii în care acestea contribuie la particularizarea obiectului. Al doilea privește valoarea totalității lor, a faptului dacă ansamblul concordanțelor este propriu numai obiectului de identificat sau și altor obiecte de acelaăi gen. Pentru o concluzie de identitate asemănările trebuie să fie de așa natură încât să excludă o coincidență accidentală. De aceea, expertul este chemat să facă o apreciere de ordin probabilistic, adică să determine cât de improbabilă este reprezentarea complexului de caracteristici asemănătoare. Aprecierea valorii caracteristicilor în scvopul identificării se bazează pe asocierea criteriilor calitative și cantitative în care primele joacă rolul principal.
În nici un domeniu al criminalisticii nu s-a fixat numărul de caracteristici necesare pentru individualizarea unui obiect după reflectarea sa și nici numărul minim de asemănări pentru afirmarea identității. Problema se rezolvă prin formularea concluziei de către expert numai atunci când acesta este încredințat că elementele constatate sunt suficiente pentru atingerea certitudinii.
Singurul domeniu la cunoștința noastră în care s-a preconizat un criteriu de apreciere cantitativ este dactiloscopia, și anume „regula celor 12 puncte” formulată de V. Balthazard. De altfel, această regulă a comportat numeroase discuții.
În materia identificării criminalistice nu se pot elabora norme cu valabilitate universală. Convingerea intimă a expertului trebuie să se bazeze numai pe o examinare multilaterală și aprofundată a caracteristicilor, cu luarea în considerare a oricărui aspect de natrură să explice geneza și valoarea lor identificatoare.
CAPITOLUL V
RAPORTUL DE EXPERTIZĂ
SECȚIUNEA I
CONȚINUTUL
RAPORTULUI DE EXPERTIZĂ
Etapele identificării criminalistice își găsesc finalitatea odată cu concluziile formulate de expert în cadrul raportului de expertiză. Expertul ajunge la formularea concluziilor după parcurgerea intregului proces de expertiză criminalistică și aflarea adevărului științific cu privire la obiectul identificării și întrebările la care a trebuit să răspundă. Îndoielile expertului ca de altfel și convingerile acestuia cu privire la cazul expertizat trebuie exprimate fără rezerve, păstrând obiectivitatea răspunsurilor pe care la dă. Intră în sarcina expertului să formuleze un raport lipsit de orice aproximări și presupuneri favorabile prezumțiilor pe care organul judiciar le face, „ raportul său – poate – să exprime îndoiala tot atât de clar ca și certitudinea ” ( în opinia lui L. Retail ). Edmond Locard îndeamnă pe experti: să „ Nu vă considerați niciodată obligați să ajungeți la concluzii mai ferme decât cele furnizate de examinările tehnice. Dacă există cea mai mică îndoială, exprimați-o ”.
Potrivit art. 122 C. proc. pen., după efectuarea expertizei, expertul întocmește un raport scris. Expertizele criminalistice și cele medico-legale se realizează într-un cadru instituționalizat, adică în institute de specialitate. Expertul nu este numit de către organul judiciar, ci este desemnat de către șeful instituției îndrituită cu efectuarea expertizei. Răspunderea pentru efectuarea expertizei rămâne însă personală, expertul fiind liber să-și exprime propria sa părere, fără a putea fi cenzurat.
Când sunt mai mulți experți implicați în analiza czului, care alcătuiesc o comisie, se întocmește un singur raport de expertiză. Dacă sunt deosebiri de păreri, opiniile separate sunt consemnate în raport.
Conținutul raportului de expertiză este reflectat de art. 123 C. proc. pen. și cuprinde trei părți:
partea introductivă;
descrierea operațiilor efectuate;
concluziile;
Partea introductivă a raportului de expertiză cuprinde:
organul de urmărire penală sau instanța de judecată care a dispus efectuarea expertizei;
actul procedural ( ordonanța sau rezoluția organului de urmărire penală ori încheierea instanței de judecată );
înstituția în care urmează să efectueze expertiza : în cazul experților privați organizați în corpuri ( expertiza tehnică și expertiza financiar-contabilă ) expertul este numit direct de organul judiciar, dintre cei care figurează pe lista oficială;
data când sa dispus efectuarea acesteia;
numele și prenumele expertului;
data și locul unde a fost efectuată;
data întocmirii raportului de expertiză;
obiectul expertizei, adică întrebările la care acesta urmează să răspundă;
materialul pe baza căruia expertiza a fost efectuată și dacă părțile care au participat la aceasta au dat explicații în cursul expertizei.
În cazul expertizelor criminalistice se va identifica obiectul de identificat ( urma sau obiectul purtător de urme, cum ar fi proiectilele și tuburile de cartuș ), precum și obiectul identificării (persoana de la care se presupune că provin amprentele digitale, arma suspectă, încălțămintea bănuită etc. ).
Cu obiectul identificator se obțin în laborator urme experimentale, care vor fi comparate cu urma încriminată.
Descrierea operațiilor efectuate este partea cea mai amplă care cuprinde constatările expertului pe parcursul întregului proces de analiză științifică. În cazul expertizei criminalistice pot fi efectuate operații ca: comparații traseologice, analize instrumentale fizico-chimice, examinarea scrisurilor și a semnăturilor etc. Tot în această parte se consemnează rezultatele examinărilor, respectiv asemănările și deosebirile, care sun evaluate de către expert prin prisma obiectului expertizei ( de pildă, dacă testamentul olograf a fost scris, datat și semnat de către testator sau este fals și, eventual, cine a contrafăcut grafismul ).
Potrivit art. 123 lit. b) C. proc. pen . această parte a raportului de expertiză cuprinde:
descrierea în amănunt a operațiilor de efectuare a expertizei;
obiecțiile sau explicațiile părților precum și analiza acestor obiecții ori explicații în lumina celor constatate de expert;
Concluziile raportului de expertiză cuprinde răspunsurile la întrebările puse și părerea expertului asupra obiectului expertizei.
EXEMPLU:
RAPORT DE CONSTATARE
TEHNICO-ȘTIINȚIFICĂ
DOSAR Nr. 00005/1999 al Biroului Cercetări Penale, din cadrul Poliției Mun. Rm. Vâlcea;
SPECIALIST CRIMINALIST Mr. ILIESCU NICOLAE din cadrul Compartimentului Criminalistic al Poliției Mun. Rm. Vâlcea;
În conformitate cu art. 112 din C. proc. pen. și cu rezoluția motivată nr. 00005/1999, cpt. Ștefănescu Silvia din cadrul Biroului Cercetări Penale ale Poliției Mun. Rm. Vâlcea, dispune efectuarea unui raport de constatare tehnico-științifică în cauza privind furtul comis de A.N. în noaptea de 31 decembrie 1999 – 01 ianuarie 2000, din sediul PNȚCD Rm. Vâlcea, fiind solicitat sa răspund la următoarea întrebare:
– dacă urmele papilare ridicate cu ocazia cercetărilor la fața locului, au fost create de numitul Rusul Sebastian Paul ?
Mi s-au pus la dispoziție:
șase fragmente de urme papilare;
impresiunile digito-palmare ale numitului Rusu Sebastian Paul;
În baza art. 112, 113, 115 și 203 din C. proc. pen., am procedat la efectuarea prezentului raport de constatare tehnico științifică, după cum urmează:
DESCRIEREA MATERIALULUI PUS LA DISPOZIȚIE
1.Cele șase fragmente de urme papilare sunt dispuse pe fotograme unde crestele sunt negre și șanțurile sunt albe. Acestea au fost ridicate de pe cioburile de geam de la fereastra prin care s-a pătruns în birou și de pe un pahar.
Expun mai jos fotogramele acestor fragmente de urme papilare:
Examinând dactiloscopic aceste fragmente de urme papilare, am constatat că toate conțin caracteristici individuale necesare pentru identificarea persoanei care le-a creat.
2.Impresiunile digito-palmare ale numitului Rusu Sebastian Paul, au fost prelevate cu tuș negru tipografic pe fișă decadactilară, unde crestele sunt negre și șanțurile sunt albe.
Expun mai jos fotocopia fișei numitului Rusu Sebastian Paul:
SHAPE \* MERGEFORMAT
EXAMEN DACTILOSCOPIC COMPARATIV
Efectuând examen dactiloscopic între cele șase fragmente de urme papilare și impresiunile numitului Rusu, am constatat următoarele:
Cele șase fragmente de urme papilare ridicate de pe cioburile de geam și de pe pahar reprezintă caracteristici individuale coincidente cu impresiunile degetelor de la ambele mâini a numitului Rusu Sebastian, fapt pentru care am ales fragmentul nr. 6 pe care l-am mărit la aceeași scară cu a degetului arătător de la mâna dreaptă a susnumitului.
Fragmentul de urmă papilară și impresiunea degetului arătător a numitului Rusu Sebastian Paul este de tipul bideltic subtipul spirală dublă stângă.
În fotogramele urmei și în impresiunile degetului arătător am marcat pentru vizualizare caracteristicile individuale pe care le enumăr în continuare:
Caracteristici individuale coincidente:
– bifurcație de creste papilare;
2 – început de creste papilare;
5 – depășire de creste papilare;
6 – anastamoză;
7-9-11-12 – sfârșit de creastă papilară;
8 – fragment de creastă papilară;
10 – contopirea crestelor papilare;
– urmă in litigiu – impresiunea degetului arătător de la mâna dreaptă a numitului Rusu Sebastian Paul
În baza celor arătate și analizate mai sus am ajuns la următoarea concluzie:
Cele șase fragmente de urme papilare ridicate de pe cioburile de geam și pahar cu ocazia cercetărilor la fața locului în cauza privind furtul comis de A.N. în perioada 31 decembrie 1998 – 03 ianuarie 1999, din sediul PNȚCD Rm. Vâlcea, au fost create de impresiunile numitului Rusu Sebastian Paul, cu același domiciliu după cum urmează:
fragmentul nr. 1, 2, 3, ridicate în grup, au fost create de impresiunea degetelor inelar, mijlociu și arătător de la mâna stângă;
fragmentele 4, 5, ridicate tot în grup, au fost create de impresiunile degetelor mijlociu și inelar de la mâna dreaptă;
fragmentul nr. 6 a fost creat de impresiunea degetului arătător de la mâna dreaptă.
Prezentul raport de constatare tehnico-știinșifică conține un nr. de patru file și o copertă.
SECȚIUNEA III
SUPLIMENTUL DE EXPERTIZĂ
ȘI CONTRAEXPERTIZA
În situația în care răspunsul oferit la solicitarea organului judiciar nu este mulțumitor lăsând loc la interpretări, organul judiciar sau părțile interesate pot solicita fie o completare a răspunsului primit inițial printr-un supliment de expertiză , fie, atunci când situaîia o impune, pot solicita o nouă expertiză ( contraexpertiză ). In ambele situații, conform articolului 125 C.proc.pen., dispunerea noii expertize trebuie să fie o măsură de elucidare a îndoielilor pe care le are organul de urmărire penală sau instanța de judecată cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză. Această solicitare presupune ca organul judiciar să fi făcut o apreciere ( preliminară ) a primei expertize, pe care o consideră insuficientă, urmând să realizeze o apreciere definitivă după examinarea suplimentului de expertiză care are ca urmare soluționarea cauzei.
Amprentă digitală obținută cu ajutorul reflexiei totale (a) și cu ajutorul cernelei topografice (b);
Dispunerea sau respingerea cererii de efectuare a unei noi expertize trebuie motivată, așa cum de altfel se subliniază și într-o decizie de specie a Tribunalului Suprem: „ Fiind de principiu că judecătorii, deși hotărăsc după intima lor convingere, au totuși obligația de a admite sau respinge total sau în parte, cererile formulate de părți, față de cererea părților de a se verifica concluziile raportului de expertiză printr-o contra-expertiză efectuată de un alt laborator, tribunalul avea îndatorirea să examineze această cerere de probă și să motiveze pentru ce o admite sau o înlătură, iar nu după cum a procedat, respingând fără nici o motivare cererea de probă. Procedând în acest fel instanța de fond a pronunțat o hotărâre criticabilă.
Practica arată că principalele cauze care generează necesitatea unor noi expertize sunt următoarele:
insuficienta argumentare și demonstrare a concluziei primului raport de expertiză, ceea ce o face neconvingătoare;
concluzia este incertă, de probabilitate sau de imposibilitate a rezolvării problemei;
concluzia este în vădită contradicție cu alte probe administrate în cauză.
Suplimentul de expertiză reprezintă o completare a unui raport de expertiză existent și se efectuează de regulă de către același expert și la același laborator. Potrivit C. proc. pen , art. 124, se prevede că : „organul de urmărire penală sau instanța de judecată constată, la cerere sau din oficiu că expertiza nu este completă, dispune efectuarea unui supliment de expertiză fie de către același expert, fie de către altul ”, de asemenea când situația o impune „ …se cer expertului lămuriri suplimentare în scris ori se dispune chemarea lui spre a da explicații verbale asupra raportului de expertiză. În acest caz, ascultarea expertului se face potrivit dispozițiilor privitoare la ascultarea martorilor”. Lămuririle suplimentare în scris pot fi cerute și serviciului medico-legal, laboratorului de expertiză crminalistică ori institutului de specialitate care a efectuat exertiza.
Amprenta în litigiu;
Amprenta de comparat;
început de creastă;
fragment de creastă;
bifurcație;
sfârșit de creastă;
butonieră;
punct papilar;
sfârșit de creastă;
început de creastă;
bifurcație;
contopire;
Contraexpertiza ( noua expertiză ) este dispusă fie din oficiu, fie la cererea unei părți interesate atunci când se urmărește o verificare a primei expertize de către un alt expert sau de către o comisie de experți. Potrivit art. 125 C.proc.pen, atunci când : „organul de urmărire penală sau instanța de judecată are îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiză dispune efectuarea unei noi expertize”.
În sistemul nostru judiciar prima expertiză se efectuează la laboratoarele interjudețene ( București, Cluj, Iași, Timișoara ) ar orice nouă expertiză (contraexpertiză) la Institutul Național de Expertize Criminalistice din subordinea Ministerului Justiției
Concluzia noii expertize poate să confirme concluzia celei anterioare, dar, la fel de bine, se poate ca cele duă concluzii să nu concorde. ( prima infirmând-o pe a doua ). În organizarea expertizei criminalistice nu este prevăzută o comisie superioară de avizare ca în cazul medicinei legale. În această situație se poate dispune o a treia expertiză ( supraexpertiză ), care va fi efectuată de alți experți.
Examen dactiloscopic comparativ într-un caz de furt:
Urmă relevată de pe capacul unei casete cu bijuterii;
Impresiunea degetului mijlociu de la mâna dreaptă a numitului S.V.
sfârșit de creastă papilară;
început de creastă papilară;
intersecție de creste papilare;
început de creastă papilară;
bifurcație de creastă papilară;
sfârșit de creastă papilară;
contopire de creste papilare;
sfârșit de creastă papilară;
contopire de creste papilare;
contopire de creste papilare;
bifurcație de creste papilare;
fragment papilar;
început de creastă papilară;
creastă aderentă ( cârlig );
Legea nu limitează numărul de expertize. În consecință, pot fi efectuate atâtea câte sunt necesare soluționării problemei puse. În orice caz, organul judiciar rămâne suveran în apreciere. El poate reține pentru motivarea sentinței oricare dintre expertize, de regulă pe aceea care i se pare mai convingătoare și în conformitate cu alte probe.
Indiferent de numărul expertizelor efectuate într-o cauză, organul judiciar trebuie să-și formeze propria sa părere și să nu adopte soluția prin procedeul adiționării, optând pentru concluziile majoritare.
BIBLIOGRAFIE
AUREL CIOPRAGA – Criminalistica – Tratat de tactică, Ed. Gama, Iași, 1996;
AUREL CIOPRAGA, IOAN IACOBIȚĂ – Criminalistica, Ed. Fundația Chemarea, Iași, 1997;
CAMIL SUCIU – Criminalistică, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1972;
Colectiv de autori – Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, București, 1992;
CONSTANTIN AIONIȚOAIE și ION EUGEN SANDU (coordonator) – Tratat de tactică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1994;
CONSTANTIN AIONIȚOAIE și VASILE BERCHEȘAN – Tratat de metodică criminalistică, Ed. Carpați, Craiova, 1994;
7. EMILIAN STANCU – Tratat de criminalistică (Ediția a II – a), Ed. Universul Juridic, București, 2002;
8. GHEORGHE PĂȘESCU, ION R. CONSTANTIN – Secretele amprentelor papilare, Ed. Național, București, 1996;
9. GHEORGHE PĂȘESCU – Interpretarea criminalistică a urmelor la locul faptei, Ed. Național, București, 2000;
10. ION MIRCEA – Criminalistică, Ed. Lumina Lex, București, 2001;
11. LAZĂR CÂRJAN – Tratat de criminalistică
12. LAZĂR CÂRJAN – Compendiu de criminalistică (Note de curs) Ed. Curtea Veche, București 2003;
13. LUCIAN IONESCU, DUMITRU SANDU – Identificarea criminalistică, Ed. Științifică, București, 1990;
14. Lucrările simpozionului din 19 aprilie 2000 – Criminalistica, mileniul III, Ed. Little Star, București, 2001;
15. Ministerul de Interne – I.G.P., Institutul de criminalistică – Tratat practic de criminalistică ( vol. II ), Serviciul editorial, 1978;
16. Ministerul de Interne – colectiv de autori – Tratat de tactică criminalistică (Ediția a II-a ), Ed. Carpați, 1992;
17. NICOLAE MITROFAN, VOICU ZDRENGHEA, TUDOREL BUTOI – Psihologie judiciară, Casa de Editură și Presă Șansa, București, 1994;
PETRE BUNECI – Drept procesual penal, Ed. Fundației România de Mâine, București, 2001;
PAUL ȘTEFĂNESCU, LAZĂR CÂRJAN – Știință versus crimă, Ed. Curtea Veche, București, 2001
SORIN ALĂMOREAMU – Elemente de criminalistică, Ed. Alma Mater, Cluj-Napoca, 2000;
TUDOREL BUTOI, IOANA-TEODORA BUTOI – Psihologie judiciară, Tratat universitar ( vol. I și II ), Ed. Fundației România de Mâine, București, 2001;
VASILE BERCHEȘAN – metodologia investigării infracțiunilor, Ed. Paralela 45, București, 1998;
VASILE BERCHEȘAN – Cercetarea penală (criminalistica – teorie și practică), Îndrumar complet de cercetare penală, Ed. și Tipografia Icar, București, 2002;
24. VLADIMIR BELIȘ, V. DRAGOMIRESCU, CONSTANȚA NONES, EUGEN MIMI GACEA, V. PANAITESCU, NATALIA DRUGESCU – Medicina legală, Ed. Științelor Medicale, București 2001;
LEGISLAȚIE
Constituția României – 1991, Ed. F Craiova, 1995;
Codul civil și legislația civilă – Ed. Lucrețius, București, 1996;
Codul de procedură civilă – Ed. Lumina Lex, 1998;
Codul penal al României și Codul de procedură penală – Grupul de Edituri Tribuna, 1996;
=== Anexa2 ===
Glossary
Assured payment system – a mechanism whereby a seller delivers securities in exchange for an irrevocable commitment by the buyer’s bank to make an unconditional and irrevocable payment to the seller’s bank.
Bilateral netting – a netting between two parties.
Book-entry system – an accounting system that permits the transfer of securities without the movement of certificates.
Caps – quantitative limits on the funds transfer activity of individual participants in a system; limits may be set by each individual participant or may be imposed by the body managing the system; limits can be placed on the net debit position or net credit position of participants in the system.
Central securities depository – a facility for holding securities which enables securities transactions to be processed by means of book entry. Physical securities may be imobilised by the depository or securities may exist only as electronic records (dematerialised).
Certificate – the piece of paper which evidences the undertakings of an issuer of a security or financial instrument.
Chaining – a method used in certain settlement systems for processing transfers. It involves the manipulation of the order in which transfers are processed to increase the number or value of transfers that may be settled with available securities and funds balances.
Clearance – it has two meanings in the securities markets. It may mean the process of calculating the mutual obligations of market participants, usually on a net basis, for the exchange of the securities and money. It may also signify the process of transferring securities on the settlement date. In this study, the term is used in the first sense.
Clearing system – a mechanism for the calculation of mutual positions within a group of participants with a view to facilitating the settlement of their mutual obligations on a net basis.
Confirmation – the process by which a market participant notifies its customers of the details of a transaction and allows the customer to positively affirm or question the transaction.
Confirmation matching – the process of ensuring that the negotiated terms reported by the parties to a contract are identical.
Counterparty – one party to a transaction.
Credit risk / exposure – the risk that a counterparty will not settle an obligation for full value, either when due or at any time thereafter. Credit risk is generally defined to include replacement cost risk and principal risk.
Custody – the safekeeping and administration of securities and financial instruments on behalf of others.
Customer – a buyer, seller or holder of securities and financial instruments that does not participate directly in a system. A participant’s holdings in a system often include securities and financial instruments of which the participant’s customers are the beneficial owners.
Default – failure to complete a funds or securities transfer according to its terms for reasons that are not technical or temporary, usually as a result of bankruptcy. Default is usually distinguished from a “failed transaction”.
Delivery – final transfer of a security or financial instrument.
Delivery versus payment system – a securities settlement system that provides the mechanism which ensures that delivery occurs if and only if payment occurs.
Dematerialisation – the elimination of physical certificates or documents of title which represent ownership of securities so that securities exist only as accounting records.
Discharge – release from a legal obligation imposed by contract or law.
Failed transaction – a securities transaction in which the securities and cash are not exchanged as agreed on the settlement date, usually because of technical or temporary causes.
Final transfer – an irrevocable and unconditional transfer which effects a discharge of the obligation to make the transfer. The terms “delivery” and “payment” are each defined to include a final transfer.
Gridlock – a situation that can arise in a funds or securities transfer system in which the failure of some transfer instructions to be executed (because the necessary funds or securities balances are unavailable) prevents other instructions from being executed, with the cumulative result that a substantial number of transfers fail to be executed on the scheduled date.
Haircut – the difference between the market value of a security and its collateral value. The haircut is intended to protect a lender of funds or securities from losses owing to declines in collateral values.
Imobilisation – placement of certificated securities and financial instruments in a central securities depository to facilitate book-entry transfers.
Irrevocable transfer – a transfer which cannot be revoked by the transferor.
Issuer – the entity which is obligated on a security or financial instrument.
Legal ownership – recognition in law as the owner of a security or financial instrument. Registration of a security or financial instrument usually confers legal ownership on the person or entity name, even in those cases where the legal owner has obtained the registration on behalf of another (e.g. custodian, trustee, broker).
Liquidity risk – the risk that a counterparty will not settle an obligation for full value when due, but on some unspecified date thereafter.
Loss-sharing agreement – an agreement among participants in a clearing or settlement system regarding the allocation of any losses arising from the default of a participant in the system.
Margin – has at least two meanings. In the futures/commodity markets, margin is a good faith deposit of money, securities or financial instruments required by the futures clearing system to assure performance. In the equities market, margin is a sum of money deposited by a customer when borrowing money from a broker to purchase shares.
Marking to market – the practice of revaluing securities and financial instruments using current market prices.
Net credit or net debit position – a participant’s net debit or net credit position in funds or in a particular security is the sum of all the transfers it has received up to a particular time less the transfers it has sent; if this sum is positive, the participant is in a net credit position, if the sum is negative, it is in a net debit position. The net credit or net debit position at settlement time is called the net settlement position. These positions may be calculated on a bilateral or multilateral basis.
Netting – an agreed offsetting of mutual positions or obligations by trading partners or participants in a system. The netting reduces a large number of individual positions or obligations to a smaller number of positions. Netting may take several forms which have varying degrees of legal enforceability in the event of default of one of the parties.
Net settlement – a settlement in which a number of transactions between or among counterparties are settled on a net basis.
Net settlement system – a system in which transfer orders are settled on a net basis. It is common for such systems to distinguish between types of transfer orders and settle some, such as payment orders, on a net basis and others, such as securities transfer orders, on a trade-for-trade basis.
Nominee – a person or entity named by another to act on his behalf. A nominee is commonly used in a securities transaction to obtain a registration and legal ownership of a security.
Novation – the satisfaction and discharge of existing contractual obligations by the substitution of new obligations.
Obligation – a duty imposed by contract or law. It is also used to describe a security or financial instrument, such as a bond or promissory note, which contains the issuer’s undertaking to pay the owner.
Payment – the satisfaction and discharge of a monetary obligation by the debtor’s unconditional transfer of a claim on a party agreed to by the creditor. Typically, the party is a bank.
Position netting – the netting of instructions in respect of obligations between two or more parties which neither satisfies nor discharges those original obligations.
Principal risk – the risk that the seller of a security delivers a security but does not receive payment or that the buyer of a security makes payment but does not receive delivery. In such events, the full principal value of the securities or funds transferred is at risk.
Provisional transfer – a conditional transfer in which one or more parties retain the right by law or agreement to rescind the transfer.
Registration – the listing of ownership of securities in the records of the issuer. This task is often performed by an official registrar/transfer agent.
Replacement cost risk – the risk that a counterparty to an outstanding transaction for completion at a future date will fail to perform n the settlement date. This failure may leave the solvent party with an unhedged or open market position or deny the solvent party gains on the position. The resulting exposure is the cost of replacing the original transaction at current market prices.
Same-day funds – money balances that the recipient has a right to transfer or withdraw from an account on the day of receipt.
Settlement – the completion of a transaction wherein the seller transfers securities or financial instruments to the buyer and the buyer transfers money to the seller. A settlement may be final or provisional.
Settlement risk – the risk that a party will default on one or more settlement obligations to its counterparties or to a settlement agent.
Settlement system – a system in which settlement takes place.
Substitution – the process of amending a contract between two parties so that a third party is interposed as an intermediary creditor/debtor between the two parties and the original contract between the two parties is satisfied and discharged.
Systemic risk – the risk that the inability of one institution to met its obligations when due will cause other institutions to be unable to meet their obligations when due.
T – symbol for transaction date.
T + n – symbol for the date an event occurs, “n” days from transaction date.
Trade-for-trade (gross) settlement – a settlement in which a number of transactions between counterparties are settled individually.
Transfer – an act which transmits or creates an interest in a security, a financial instrument or money.
Unwind – a procedure followed in certain clearing and settlement systems in which transfers of securities and funds are settled on a net basis at the end of the processing cycle, with all transfers provisional until all participants have discharged their settlement obligations. If a participant fails to settle, some or all of the provisional transfers involving that participant are deleted from the system and the settlement obligations from the remaining transfers are then recalculated. Such a procedure has the effect of allocating liquidity pressures and losses from the failure to settle to the counterparties of the failing participant.
=== Anexa3 ===
IMPORTANȚA IDENTIFICĂRII
ÎN ANCHETA CRIMINALISTICĂ
Rezolvarea cazurilor de către criminalisti presupune un amplu proces de cercetare judiciară, proces care începe cu identificarea. Importanta identificarii criminalistice stă la baza rezolvării cazurilor. Spre exemplificare, supunem atenției analiza cazului de omor petrecut pe raza județului Galati.
În urma deplasării la fața locului a echipei criminalistice s-a trecut la cercetarea la fața locului.În urma investigațiilor, criminaliștii au reușit să identifice, în locul unde a fost descoperit cadavrul victimei, urmele lăsate de roțile , echipate cu pneuri, ale unui vehicul cu tracțiune animală si urmele cailor care l-au tractat.
Pe baza celor menționate, coroborate cu alte date și informații, procurorul și ofițerii judiciariști au elaborat unele ipoteze, care au contribuit la administrarea probelor și aflarea adevărului în legătură cu evenimentul petrecut.
Subofițterii postului de poliție din comuna Ivești au fost sezizați de către o persoană că la marginea satului Bucești, la limita cu comuna Liești, într-o pădure de salcîmi, se află cadavrul unui bărbat necunoscut care prezenta mai multe leziuni la cap. Verificările făcute de plt. maj. Ioan Macovei și plt. Ioan Alexa au confirmat informația primită, dar nu au reușit să stabilească identitatea victimei. S-a luat măsura asigurării pazei locului faptei și de raportare a evenimentului la I. P. J. Galați, în vederea trimiterii echipei complexe de cercetare. De asemenea, s-a început efectuatrea unor investigații ăn rândul sătenilor, prezentându-le semnalmentele cadavrului.
La scurt timp, echipa ( formată din procurorul Ioan Marcu, medicul legist Mihaiela Panaite, col. Maricel Petcu, lt. col. Titi Moraru, mr. Ștefan Căpătan și cpt. Costel Munteanu ) a intrat în acțiune.
S-a constatat că, la o distanță de 2,3 Km, spre est, față de D.N. 25 Galați – Tecuci, pe un drum forestier lateral stânga, într-o pajiște, se afla cadavrul unui bărbat, cu vârsta cuprinsă între 35 – 45 ani, capul descoperit, fără încălțăminte în picioare, având o pereche de ciorapi flaușați. Medicul legist a stabilit că victima prezenta leziuni la cap, corp și membre, produse de corpuri contondente și prin târâre.
Terenul din zona respectivă, fiind nisipos în zonele fără vegetație, avea imprimate urme de pneuri și copite de cal, în deosebi șanțurile tranversale, precum și o urmă de târâre.
În mâna stângă a cadavrului s-au găsit fire de iarbă strânse în palmă, precum și în cavitatea bucală. Aspectele de la fața locului au fost înregistrate pe peliculă foto de către ofițerul criminalist Costel Munteanu ( Fig. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 ).
În baza datelor obținute pe timpul cercetărilor, procurorul și ceilalți membri ai echipei au concluzionat următoarele:
Existența urmelor de pneuri și de copite, precum și faptul că pe ciorapii flaușați nu se aflau urme de nisip, demonstrau că agresiunea avusese loc în altă parte. Victima a fost transportată, probabil, cu o căruță și abandonată în pădure, când încă se mai afla în viață ( concluzie desprinsă ca urmare a firelor de iarbă descoperite în mâna stângă și în gură );
Îinuta vestimentară neglijentă și murdăria existentă pe corp au condus la ideea că persoana în cauză făcea parte din categoria „boschetarilor” sau a celor cu afecțiuni psihice.
Verificarea ipotezelor de către judiciariști
La nivelul I. P. J. Galați s-a întocmit un plan de acțiune cu activitățile ce urmau să fie desfășurate de către judiciariști și alte cadre de poliție în vederea identificării victimei și a făptuitorului.
În acest sens s-au întreprins în principal următoarele:
Fotografierea color a victimei și difuzarea acesteia, însțită de semnalmente și ținută vestimentară, în comunele județului și județele limitrofe;
Efectuarea de comparări cu semnalmentele persoanelor dispărute din rândul „boschetarilor”, cu cele ale victimei;
Expunerea fotografiei cadavrului la gazeta poliției din localitate, magazine și alte localuri publice;
Efectuarea de investigații în zonă, inclusiv în rândul crescătorilor de albine care aveau amplasați stupii în pădurea de salcâmi, din apropierea locului unde a fost găsită victima;
Verificări la fermele agricole și locurile de cazare, precum și la întreprinzătorii agricoli care folosesc forță de muncă.
Urmare a efectuării acestor activități, judiciariștii gălățeni, împreună cu subofițerii postului de poliție din comuna Ivești au identificat trei persoane care au recunoscut victima după fotografie. Din declarațiile acestora a rezultat că, în ziua de 12 mai anul curent, în jurul orei 13:30, victima a fost văzută pe raza satului Bucești, pe D.N. 25 Galați – Tulcea, când încerca să fure căruța numitului Căpriș Spiru, care staționa în fața porții locuinței fratelui său Căpriș Toderiță. Hoțul a fost urmărit, prins și lovit cu un par de către Gheorghiță Nichifor, de 48 de ani, din satul Bucești. Ce s-a întâmplat în continuare trebuia aflat chiar de la agresor.
Probele criminalistice confirmă vinovăția
Trecându-se la audierea lui Gheorghiță Nichifor de către cei îndrituiți cu ancheta, acesta a negat că ar fi autorul faptei. Apoi, s-a efectuat o percheziție domiciliară, găsindu-se căruța și parul cu care a fost lovită victima. Ofițerul criminalist Costel Munteanu a făcut examinările de rigoare asupra obiectelor în cauză. În expertiza întocmită, acesta a concluzionat că existau elemente de asemănare între urmele pneurilor ridicate prin fotografiere de la locul unde a fost descoperit cadavrul și pneurile de la căruța numitului Gheorghiță Nichifor. De asemeni, din expertiza biocriminalistică ( implicit expertizarea ) petelor de sânge ridicate de pe parul cu care a fost lovită victima, s-a concluzionat că aparțin grupei ( 01 ) la fel ca acesteia.
Probele au fost indubitabile, ceea ce la determinat pe G. N. să-și recunoască fapta. Astfel, că în declarația sa a relatat următoarele: „În ziua de 12 mai 2001, în timp ce mă aflam cu căruța mea trasă de doi cai, deplasându-mă spre casă, pe D.N. 25, am fost rugat de un individ necunoscut să-l iau cu căruța. Eu am oprit în dreptul unui magazin pentru a face cumpărături. Când am intrat în interior am observat că individul respectiv s-a urcat în căruță și a încercat să plece. M-am deplasat în fugă spre el și i-am cerut să coboare, ceea ce a și făcut, continuându-și drumul pe jos. După ce mi-am făcut cumpărături din acel magazin, m-am urcat în căruță, și în drum, m-am oprit la un bufet, unde am consumat o bere. În acest timp, l-am observat pe individul pe care îl dădusem jos din căruță, îndreptându-se spre căruța mea, dar ma sesizat și a renunțat să se urce în ea, schimbându-și direcția de mers către altă căruță, aparținând numitului Căpriș Spiru, care staționa în fața prții fratelui acestuia. După ce a privit atent în jur s-a urcat în căruța lui Căpriș și a dat bice calului. În această situație, împreună cu proprietarul căruței, am fugit după hoț și l-am imobilizat, lovindu-l cu un par în diferite zone ale corpului, până ce a căzut într-un șanț…”.
Despre modul în care victima a ajuns în pădure, N. G. Nu a prezentat realitatea acțiunilor sale, dar probele criminalistice și declarațiile martorilor scot în evidență că, după ce victima și-a pierdut cunoștința, a transportat-o cu propria căruță în pajiștea din pădure. Parchetul de pe lângă Tribunalul Galați a emis pe numele inculpatului mandat de arestare preventivă pentru comiterea infracțiunii de „lovitură cauzatoare de moarte”.
Înziua de 18 mai 2001 judiciariști au reușit identificarea victimei în persoana numitului Mutică Culiță, 45 de ani, din comuna Gohor, jud. Galați, fără ocupație, cunoscut cu afecțiuni psihice.
Speța de față relevă importanța „identificării criminalistice” în ancheta judiciară. Anchetatorii reușesc să identifice vehicolul cu tracțiune animală după urmele roților ridicate de la locul unde s-a găsit cadavrul, identifică proprietarul căruței, stabilește identitatea victimei. Aceste rezultate parțiale duc la rezolvarea cazului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .fazele Si Metodologia Identificarii Criminalistice (ID: 125347)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.