Fata Nedorita A Globalizarii Crima Organizata Si Terorismul

INTRODUCERE

Despre Globalizare se scriu și se spun foarte multe lucruri , încât exista un adevărat pericol ca nimeni sa nu înteleagă sensul ei, sau cel puțin să rețină semnificații importante si imagini parțiale , iar unii, și acestia sunt foarte puținii la număr , pot prezenta un model sau modele cel puțin parțial realiste .Evident, percepțiile sunt, adesea, contradictorii, fragmentare sau mai cuprinzătoare și emergente sau nu.

Pentru oricine se interesează de globalizare sau mondializare este de domeniul evidenței că acest fenomen are loc într-o imensă bogăție de forme. Globalizarea se desfășuară la o scară și cu intensitatea unui fenomen, puterea determinanților acestuia fiind o provocare pentru cercetare, dar și pentru administrarea afacerilor. Literatura a dezvoltat mai multe variante de răspuns din care transpare greutatea motivațiilor economice , respectiv importanța covârșitoare a maximizării profitului. Transparența procesului decizional este însă destul de precară , alimentând numeroase presupuneri privind limitarea acțiunii mecanismului de piață în îndeplinirea rolului de repartizare echilibrată a costurilor și beneficiilor. Acestea sunt justificate, în principal , de faptul ca disparitățile nivelurilor de dezvoltare economică și socială ale țărilor sunt , de asemenea, o realitate, dar și o permanență de secole.

Ca orice proces economic , globalizarea are un început îndepărtat în timp și a evoluat asimptotic pe vectorul timpului milenii întregi, cunoscând o perioada de avânt la pragul dintre milenii. Este posibil să se stabilizeze în prima jumătate a secolului XXI-lea, într-un moment în care realitățile vor fi mai mult sau mai puțin diferite de cele contemporane.

În literatura de specialitate, istoria globalizării începe cu istoria omenirii : cu migrația în căutare de condiții de trai mai bune , urmare a violenței, a progresului , dezvoltării comerțului, spiritului de aventură , dorinței de a cunoaste cât mai mult. În sens alegoric, se poate spune că alungarea omului din Rai a fost începutul globalizării umane la îndemnul : „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți Pământul și-l supuneți, stăpâniți, peste mări, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce mișcă pe Pământ și peste tot Pământul.” (Facerea 1:28 ). Nu se poate să nu se observe că întâlnim câteva dintre aceste componente ale comportamentului uman preconizat și în ceea ce înțelegem prin globalizarea actuală.

Istoria globalizării începe cu marile fluxuri migratoare, cu decoperirea de noi continente și teritorii, cu formarea imperiilor, se accentuează odată cu progresul adus de epoca industrializării.

În plan economic, creșterea comerțului interstatal, bazat pe instituții stabile, autorizate să facă schimb de bunuri cu alte state, premerge perioada liberalizării comerțului denumită și „Prima eră a globalizării” , carea are specific Pax Britania, aurul ca standard economic în comerțul mondial ( perioada 1850-1880 ).

După Primul Război Mondial, un nucleu de state din Europa, câteva state din America și Oceania au prosperat, făcând vizibile fluxurile libere de produse și capital între state . Globalizarea prinde aripi după al Doilea Război Mondial, atunci când începe să aibă loc discuții la nivel mondial despre organizarea comerțului sub auspiciile GATT ( General Agreement on Tariffs and Trade ) interesată de liberul schimb; are loc înființarea OMC (Organizația Mondială a Comerțului ), cu atribuții mult extinse, iar regionalse organizează alianțe care-și stabilesc acorduri de colaborare precum Tratatul de la Maastricht, NAFTA ( North American Free Trade Agreement ).

Globalizarea este astăzi în plin avânt, s-a transformat din proces în fenomen (cu dezvoltare exponențială ) , servită de cei patru pivoți de susținere : liberalizarea piețelor de produse și servicii, piața de capital , de informații și cunoștințe și de liberă deplasare a resursei umane. Vectorii ei sunt corporațiile transnaționale și băncile de capital care alimentează cu energie sistemul economic globalizat, conferindu-i viabilitate.

La ofensiva globalizării, statele-națiune se găsesc în două ipostaze asimetrice : pot aparține exponenților globalizării, cazul țărilor dezvoltate sau state supuse procesului de globalizare pe care nu-l pot aborda cu aceeași forță cu care acesta se instalează în spațiul economic oferit de Terra.

CAPITOLUL I

GLOBALIZAREA-ABORDĂRI CONCEPTUALE

ELEMENTE DEFINITORI ALE GLOBALIZARII

Fiind un concept relativ nou , globalizarea nu a beneficiat de la început de o definiție clara. Dovada cea mai concludenta o constiutuie faptul că, de-a lungul mai multor ani, ea a fost abordată din diverse unghiuri de vedere, fiind adesea controversată . Primele momente , trepte de formalizare științifică, au fost, în ultima instanță, o încercare de stabilire a unei legaturi între ceea ce am putea numi (cu o oarecare rezerva ) transnațional și „ conștiință globala” a popoarelor . Fireste, ambele formulări sunt destul de stângace, dar, pentru început, ele au fost folosite drept argument în semnalarea existenței unui sistem internațional de relații menite să sensibilizeze opinia publică asupra protecției mediului natural, stabilirii unor obiective economice comune cu scopul eradicării săraciei în lume, intensificării schimburilor de marfuri și servicii pe baze mai echitabile, afirmarii unor valori culturale care au intrat de mult în patrimoniul omenirii . Nu au lipsit în acest context , nici încercările de unificare a unor religii, deși , pâna la urmă , religia s-a dovedit a fi unul dintre factorii cei mai dificili în procesul de globalizare .

Creșterea „conștiinței globale” a alimentat treptat convingerea că lumea poate fi reprodusă ca un singur sistem . Tot mai mulți oameni politici și de știință consideră că , în ciuda unor divergențe mai mult sau mai puțin semnificative, lumea a devenit mai unită în fațamarilor primejdii care ar putea să ducă la dispariția vieții pe pământ , din păcate , problemele acestea mai sunt încă trate la nivel de principii, adeseori repede date uitarii, pentru că am risca foarte mult dacă am crede că s-a creat deja un consens asupra lor , iar oamenii sunt din ce în ce mai deciși asupra a ceea ce au de facut în viitor.Intuind pericolul ruperii artificiale a unor legaturi seculare create între național și internațional unii cercetatorii prezintă conștința globală , de care aminteam sus , sub forma holistică, în sensul legaturilor fenomenologice între patru elemente , și anume :

-Individul luat ca atare;

-Societatea națională;

-Sistemul internațional al societăților;

-Umanitatea în general .

Potrivit acestui punct de vedere , aceste patru elemente, luate împreună, alcătuiesc ceea ce am putea numi „câmpul global” , a cărui structura trebuie neaparat introdusă în calcul atnci când analizăm fenomenul globalizării . Pozitiv considerăm faptul că umanitatea este definită de catre autorii în termenii drepturilor individuale exprimate de cetățeni în cadrul scocietății naționale care îi aparțin , independente și suverane . Se întelege ca între cele patru elemente mai sus se stabilesc relații foarte strânse , astfel încât umanitatea nu poate fi diferențiată pe rase , clase sau genuri , ea alcătuind un tot , o rezultantă a influențelor generate de primele trei componente .

Cu toate astea R. Robertson nu este corent până la capăt . Fiind convins că globalizarea își are logica sa proprie, el afirmă că dezvoltarea acestui proces devine la un moment dat independentă de ceea ce se întâmplă în interiorul socităților naționale.

R. Robertson rezuma că, ceea ce separă fenomenul contemporan al globalizarii de manifestările lui timpurii este tocmaI faptul că lumea s-a mișcat de la dezvoltarea „în sine” , la a ființa „pentru sine” , în sensul că a învățat să gandească global , să înteleagă apartenența ei la „un singur loc” , să conceptualizeze fragilitatea suportului planetar și să sesizeze că unitatea de vederi asupra unor probleme majore, fundamentale este singura cale de urmat pentru a supraviețui .

Desigur, asupra acestorargumente chiar R. Robertson ține să formuleze unele rezerve . El nu spune că globalizarea este în mod necesar un lucru bun sau rău , că ar avea un caracter moral sau nu . De asemenea, el nu afirmă categoric că omenirea , pe cale de consecință în urma globalizării, ar deveni mai integrată sau armonioasă.

Punctele de vedere formulate de R. Robertson nu au surprins lumea stiințifică . Afișând , în multe privințe , o prioritate indiscutabilă în cercetarea acestui subiect , ele au format, în același tim , obiectul unor virulente schmbari de replici , bineînțeles însoțite de argumente interesante. Unul dintre cei mai activi critici ai lui R. Robertson s-a dovedit a fi Anthony Giddens, care, întruna dintre lucrările sale de referință în acest domeniu , pune la îndoială multe dintre tezele intrate în circulație până atunci .

Mai întâi A. Giddens susține că istoria modernă a societății umane este determinată de dezvoltarea statelor-națiune, care, pe parcurs , a devenit „unitate politică universală”, astfel încât omenirea este alcătuită , în momentul de față, dintr-o adevărată rețea a societăților naționale , în interiorul căreia s-a afirmat un sistem global al relațiilor internaționale .

Pentru A. Gidens, ascendența statelor naționale a fost și este condiționată tocmai de dezvoltarea acestui sistem al relațiilor internaționale , una fără cealaltă neputând exista.

Într-o serie de lucrări apărute mai tarziu A. Giddens leagă direct procesul de globalizare de dezvoltarea societății capitaliste moderne, considerându-l ca fiind una dintre trasaturile caracteristice ale acesteia . Prin societate modernă el întelege societățile post-feudale europene, până la copiile lor de astăzi . Modernitatea – afirmă el- implică , în primul rând, existență unui sistem capitalist de producție a bunurilor . În al doilea rând modernitatea este strâns legată de industrializare , de multiplicarea eforturilor umane prin folosirea forței mașinilor , care implică, la rândul său , un proces de producție colectiv , în cadrul careia activitatea a mii și mii de oameni urmează a fi coordonată în scopul cresterii productivității munci lor. Aparent A. Giddens are dreptate. Singura intrebare pe care și-o pune cititorul după ce a urmărit cu atenție argumentele lui se referă la faptul dacă nu cumva lucrările sale sunt mai degrabă o introducere in teoria modernizării, decât a globalizarii . O asemenea impresie este greu de înlaturat, deși distincția timp- spațiu merită a fi apreciată în mod deosebit.

Influențați fiind de lucrările lui A Giddens, îndeosebide conceptul diferențierii timpului și spațiului, alți cercetatori ajung la concluzii diferite privind statul-națiune.

Analiza lor pleacă de la ceea ce ei numesc „capitalismul dezorganizat” care implică expansiunea fluxurilor financiare , de marfuri și muncă și spații geografice largi, deci pe arena internațională, în scopul maririi vitezei de rotație a capitalului. Viteza,mai exact reducerea timpului, a devenit una dintre caracteristicile de bază ale postmodernismului, imprimând, totodată, mai multă flexibilitate în întrebuințarea muncii. Ordinea globală contemporană – susțin autorii menționați mai sus – nu reflectă alceva decât structura acestor fluxuri, provenite din economii descentralizate, acompaniate de un susținut proces de descreștere efectivă a influenței unor instrumente de politică statală, de crestere a conexiunilor interstatale, de apariția iminentă a unor noi entități politice și sociospațiale și dedeclin al suveranități.

Legătura dintre postmodernitate și globalizare a constitui sursa și altor speculații teoretice. Unul dintre cei mai activi susținători ai ideii globalizari s-a dovedit a fi David Harvey

Ca și a. Giddens, D. Harvez considera ca legătura dintre postmodernitate și globalizare s-a înfaptuit, din punct de vedeere istoric, prin intermediul conceptelor de spațiu și timp. În contxtul feudal, spațiul a fost conceeput în termenii unei relative autonomii a comunității, ceea ce a creat o oarecare confuzie în drepturile și obligațiile economice, politice și religioase . Formele organizatorice , atâtea câte s-au remarcat, au fost determinate de ritmurile de dezvoltare a comunităților. Spațiul în afara acestor comunitați era abia întrezarit. Este adevărat că, în timpul Renasterii, el a fost în oarecare masură reconsiderat, ca urmare a numeroase descoperiri care au pus în evidență limitele spațiale ale planete noastre.

Ajunsă aici, analiza lui D. Harvey se desparte de ceea a lui A. Giddens. În continuare, D. Harvey susține că obiectivizarea și unversalizarea conceptelor de spațiu și timp au permis timpului să „anihileze” spațiul. El numeste acest proces „compresia timpului și a spațiului” , în cadrul căruia timpul poate fi reorganizat de asa maniera încât să reducă, în buna măsură , constrangerile spațiului și viceversa .

Printre lucrările cele mai sistematice privind teoria globalizarii, privită prin prisma evenimentelor istorice, se numară , fara indoială, cea editată sub coordonarea lui G. Barraclough.

Potrivit opiniei acestui cercetător, la mijlocul secolului XX a luat sfârțit perioada de dominație europeană, omenirea intrând în ceea ce el numeste „vârsta civilizației globale”. Factorii care au condus la această etapă nouă au fost mai degrabă de naură economică, decât de ordin politic sau cultural. Civilizația globală- afirmă autorul în cauză – nu este un produs al confruntări superputerilor și nici al apariției aelei conștiințe comune asupra mediuluiambiant, cu atât mai puțin al comercializării hamburgerilor, sau al uluitoarei răspândiri a muzicii pop. Evenimentele centrale care au marcat noua etapă de dezvoltare a omenirii au fost Înființarea Comunității Economice Europene ( a Uniunii Eurpene, după ultima denumire ), afirmarea Japoniei ca mare puter industrială și confruntarea dintre națiunile bogate si sărace. Se înțelege că, la toate acestea, nu s-a ajuns dintr-o dată. În spatele acestei evoluții se află un sir lung de transformări tehnice și tehnologice care au făcută posibilă crearea rețelor de comunicții, de căi ferate, a rețelelor de transport aerian, care au redus enorm timpul de parcurgere a marilor distanțe ș.a.m.d..

Punând în balanță toate aceste realizari, rezultă clar că vehicolul economic principal care a condus la globalizare a fost capitalismul, deoarece el a creat cadrul necesar efectuării schimburilor economice de-a lungul tuturor meridianelor și a desăvârsit procesul fauririi pieței mondiale .

Globalizarea economică a fost întodeuna mai avansată decât cea culturală, deși, după parerea noastră, ultima a contribuit mai mult la înțelegerea valorilor comune ale planetei, decât la servirea intereselor materiale înguste. Pe de altă parte, trebuie să ținem seama de faptul că globalizarea culturală nu are un caracter ordonat,ci,așa cum menționează și alți autori, o formă haotică, nefiind conectată la omponente ce pot fi unificate sau centralizate. Dimpotriva, foarte mulți adepți ai acestui curent de gândire țin să ne asigure că globalizarea culturală este un proces progresiv care nu urmăreste triumful, respectiv dominația suverană a unei mentalități asupra alteia. Deși argumentele aduse nu sunt de natură să ne convingă , pentru că , din conținutul lor, transpare clar ideea unei așa-zise „disipări a diferențelor esențiale dintre culturi” , totuși ele au prins rădacini și au în prezent o mulțime de adepți.

Pentru unii, globalizarea este indentificată cu „americanizarea” , alții asociază termenulcu cresterea importanței pieței mondiale, în timp ce o a treia categorie utilizează conceptul pentru descrierea unei realități ideologice- globalizarea- ca victorie a economiei de piață. Pentru cea mai mare parte a autorilor, conceptul dezbătut induce complexitatea datorită rațiunilor subiacente atât de natura politică, cât si economică și socială.

Una dintre cele mai uzitate definiții ale conceptului de globalizare este următoarea : „Globalizarea reprezintă procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltara relațiilor tranfrontaliere de natura economică, politică și socioculturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale” . Această posibilitate de extindere a relațiilor pe plan internațional implică o serie de termeni, rezistență, acțiuni și reacțiuni.

În opinia lui Schimitov, „Dincolo de milioanele de cuvinte folosite pentru a descrie globalizarea, avem datoria să recunoastem că ne aflăm în fața unui colonialism modern…” . Acest fenomen , prin care interacțiunea umană globală crește intr-o asemenea măsură, face ca atât efectele sale primare, cât și reacțiile pe care le provoacă să dea naștere la numeroase alte fenomene.

Globalizarea are trei cauze principale: tehnologică, politică și economică. Ele au declanșat un proces îm care distanța geografică a devenit un factor neesențial în stabilirea și susținerea legaturilor transfrntaliere,a relațiilor economice, politice și socioculturale internaționale pe care le numim globalizare.

Globalizarea se referă la toate acele procese prin care poparele lumii sunt încorporate într-o singură societate mondială, societatea globală ( Martin Albrow, 1990 ).

Globalizarea poate fi definită ca intensificarea relațiilor sociale în lumea întreagă , care leagă într-o asemenea măsură localități îndepartate , încât evenimente care au loc pe plan local sunt privite prin prisma altora similare, petrecute la multe mile depărtare, și invers ( Anthony Gidees, 1990 ).

Globalizarea este rețeaua globală care a adunat laolată comunități de pe această planetă , altădată dispersate și izolate, intr-o dependența mutuală și o unitate a „unei singure lumi”

( Emanuel Richter) .

Gobalizarea oferă oportunități extinse pentru o dezvoltare reală la nivel global, dar se manifestă intr-un proces inegal pe regiuni. Unele țări devin din ce în ce mai integrate în economia mondială, cu o viteză mult mai mare decât altele .

Politicile de orientare spre integrare globală au indus un dinamism ridicat și chiar prosperitate pentru multe dintre țările din Asia de Est, convertind regiunea de la una dintre cele mai sărace cu 40 de ani în urmă spre una dinte acele zone cu cel mai ridicat potențial de dezvoltare.

De-a lungul ultimelor două decenii, anumite transformări radicale intervenite în economia mondială au generat largi comentarii, purtate îndeosebi pe marginea cresteri explozive a șomajului , a ritmurilor necontrolate ale infației, dobânzilor sufocante, criza datoriei externe, evoluției contradictorii a procesului integrării economice, meandrelor comerțului internațional , deficitelor bugetare , uluitoarelor modificări tehnologice, intensificării concurenței degradării mediului înconjurător etc., toate la un loc alcătuind un pachet masiv de probleme a căror rezolvare n-a fost considerată, întodeuna , mulțumitoare. Treptat , teoria economică a simțit nevoia folosirii unor noi concepte, capabile să explice cu o acuratețe mai mare , enormee transformări intervenite în ultimul timp în economia mondială. Unul dintre aceste concepte , care a contribuit efectiv la înțelegerea naturii și consecnțelor tuturor acestor schimbări, a fost tocmai cel de globalizare economică.

1.2 STRUCTURA REGIONALĂ A POPULȚIEI ÎN ECUAȚIA GENERALĂ

A GLOBALIZARII

În cadrul resurselor primare ale globulului , alături de resursele naturale, potențialul de resurse demografice ocupa un loc din ce in ce mai important.

O anumita formă de globalizare este mai ubicuă decât oricarea alta: migratia oamenilor. Conform cele mai simple definții, migrația se referă la deplasarea oamenilor și relocalizarea lor geografică , permanentă sau temporară. Conceptele-cheie care pot fi utilizate în cazul pattern-urilor de migrație se referă la : extensiunea lor ; intensitatea lor ; velocitatea lor; impactul lor ; asupra locațiilor – gazdă și a celor de origine, asupra statelor și a societăților, impact care prezintă o neomogenitate considerabilă și care este cauzat, parțial, de ierarhiile de putere între grupurile diverse de migratori și gazde. În plus, este important să luăm în considerare infrastructurile de transport și comunicații care susțin piețele globale de locuri de muncă și fluxurile migratoare.

Problematica populației mondiale , în care criza demografică și somajul sunt component principale, stă în centrul atenței atât în cadrul ONU și institușiilor sale specializate, cât și la nivel de organizații neguvernamentale, guverne sau federații sindicale .Majoritatea reuniunilor internaționale din ultimii ani dezbat , intr-o formă sau alta, aspecte ale miscării populație, natalitate, mortalitate, longevitate, ale utilizarii forței de muncă, ale pregătirii acesteia etc. Relevant în acest sens este și „strigatul de alarmă” referitor la somaj, lansat la Reuniunea la nivel înalt a celor sapte țări puternic industrializate ( G-7) din 28 iunie 1995 de la Halifax ( Canada), care evidențiează pericolul acestui flagel asupra întregii economii mondiale.

În ciuda unor realizari notabile din ultimii 30 de ani, continua sa existe dispariții în evoluția indicatorilor principali ai populației în țările dezvoltate și în țările în dezvoltare . Astfel, în țările în dezvoltare , o jumătate de milion de femei mor în fiecare an ca urmare a întreruperilor de sarcină. De asemenea, nivelul educației, deși a înregistrat unele cresteri, totusi ramâne o problemă preocupantă în aceste țări. În prezent, se aprecizează că sunt 960 milioane de analfabeți în lume, din care 2/3 sunt femei ; aproximativ 130 de milioane de copii nu au acces la învățământul primar ( în Africa, de exemplu , rata de școlarizare primară atinge abia 60%).

În acest context, conceptul de globalizare se referă la deplasarea oamenilor între regiuni și între continente , fie aceste migrații în căutare de locuri de muncă, diaspore sau procese de cucerire și de colonizare . În plus , vom utiliza globalizarea migrației pentru a face referire la deplasărlie transoceanice sau transcontinentale care au precedat formarea statelor-națiune: de exemplu, fluxurile de sclavi africani către Americi din secolul al XVI- lea până în secolul al XIX-lea, anterioare existenței oricărui stat-națiune african distinct.

Rapiditatea sau velocitatea migrației pot fi evoluate prin două modalități. Mai întăi, putem lua în considerare deplasarea oamenilor dintr-o regiune în perioade de timp date, apreciind intervalul dintre începutul unei migrații în masă și incheierea ei. În al doilea rând, putem analiza velocitatea sub aspect individual : durata de timp necesară unui migrant pentru a ajunge din locul inițial într-o noua țară-gazdă. În mod clar, sub aspect, schimbarile din tehnologia transporturilor au avut efecte importante.

Cu care zone ale vieții sociale se împletesc pattern-urile de migrație, globale sau de alt tip, și pe care dintre ele le transformă ? Cea mai mare parete din literatura despre migrație se concentrează asupra deplasării forței de muncă. Deplasarea muncitorilor salariați , reacționând în primul rând la forțele anatagonice ale pieței, la cerere și ofertă, constituie doar unul dintre aspectele deplasării în masă a ființelor umane în jurul lumii, chiar dacă unul important . Migrațiile se intersectează și cu rețelele de putere politică, militară și culturală și sunt partte constructiva a acestora .Dacă vom privi originile migrației, vom observa același lucru . Pattern-urile globalizarii militare, ale cuceririi și colonizării generează noi fluxuri de colonizatori către locurile de refugiu. Prin urmare, impactul pattern-urilor globale sau regionale de migrație asupra societăților de origine și asupra societăților-gazdă este deseorei, după cum ne-am putea astepta, multidimensional. Dat fiind faptul că pattern-urile de migrație se îmbină cu și le transformă pe cele de interacțiune economică, culturală și politică, putem să prevedem impacturi asupra tuturor acestor domenii. Bineînțeles, miscarea oamenilor nu apare într-un vid , ci este cu necesitate organizată și coordonată în timp și spațiu. Migrația presupune infrastructuri și instituții de transport, comunicații și reglementări. Infrastructurile de transport și comunicații afectează costurile, riscurile, velocitatea și dimensiunile migrațiilor posibile. Însă dincolo de aceste tipuri de infrastructuri, migrațiile sunt coordonate și reglementate atât formal, cât și informal .

În anii` 90 migrațiile globale (și regionale) se apropiau de cele anterioare ca scară geografică și intensitate , putând fi însă distinse de de acestea prin geografia distinctă, compoziția socială și infrastuctura lor.

Cele mai recente estimări privind populația, realizate de ONU , arată că sporul demografic va fi de 3,3 miliarde în cursul primei jumătăția secolului XXI, cea mai mare parte alăturându-se celor din lumea în curs de dezvoltare.O nouă variantă, revăzută, a prognozelor ONU, indică faptul că unele dinte cele mai mai cresteri sunt prevăzute pentru subcontinentul indian și pentru Africa sub-sahariană- două regiuni unde sunt concentrați cei mai mulți dintre flămânzii lumii. Cresterea demografică neîncetată este sursa principală a presiunii tot mai mari, care este exercitată asupra sistemelor naturale. Se estimează că unele țări, ca Etiopia, Nigeria și Pakistan, îsi vor tripla populațiile până în anul 2050. Se asteaptă ca Nigeria să găzduiească 339 milioane de oameni în anul 2050- mai mulți decât trăiau în întreaga Africă în 1950. Etiopia, care controlează o mare parte din cursul superior al Nilului – reprezentând, intr-adevăr, artera alimentară vitală a Sudanului și Egiptului-, îsi va mări populația, după cum se estimează, de la 62 de milioane , în prezent, la 213 milioane, în anul 2050. Sa calculat că la populația Indiei, o țară cu aproape un miliard de locuitori și pânze freatice care coboară aproape oriunde , se vor adăuga 600 milioane de oameni până în 2050. Toodată, în ciuda eforturilor Chinei, populația ei tot va mai spori cu circa 300 milioane de oameni- mai mulți decât traiesc, în prezent, în Statele Unite- înainte de a se stabiliza , în 2040.

Populația mondială la nivelul anului 1995 se calcula la 5,71 miliarde de persoane, față de 4,1 miliarde în 1975, 4,8 miliarde în 1985 și 5,3 miliarde în 1990. În 2001 s-a depășit pragul de 6 miliarde.Potrivit raportului Băncii Mondiale ctat populația globului, la nivelul anului 1995, era repartizată astfel: în regiunile dezvoltate traiau 1,16 ,milioane de oameni ,iar în regiunile maipuțin dezvoltate locuiau 4,55 miliarde de oameni. Proiectele pe termen lung ale ONU , respectiv ale Fondului Națiunilor Unite pentru Populație (FNUAP),relevă o crestere a populației mondiale la 8,3 miliarde de persoane în 2050, din care : în regiunile dezvoltate – 1,24 miliarde ( 15% din total ),iar în cele mai puțin dezvoltate 7,05 miiarde .

Evoluția populației mondiale , pe regiuni, în perioada 1995-2025

(milioane de locuitori )

Sursa : FNUAP- Etat de la population mondiale , 1995, p. 68-70.

Populația activă a globului

Populația activă a globuluia crescut masiv în ultimile trei decenii. Astfel,în anul 1995, potrivit datelor publicate de Organizația Internațională a Muncii și reluat în Raportul Băncii Mondiale amintit mai înainte, numărul persoanelor apte de muncă a fost estimat la 2,5 miliarde, aproape dublu față de anul 1965. Pentru anul 2025 prognozele indică o crestere cu circa 1,2 miliarde persoane, ajugându-se deci la 3,7 miliarde de bărbați, femei și tineri apți de muncă .

Inegalitatea persită și se adînceste și în ceea ce priveste nivelul de salarizare, fapt ce alimentează masiv migrația internațională a forței de muncă din țările „sărace” spre țările bogate ale lumii. Astfel, potrivitunor date estimative, în 1950, media veniturile pe locuitor în țările „bogate” era de 11 ori mai mare decât în țările sărace ; în 196, acestă medie era de 38 de ori mai ridicată, iar în 1985, de 52 de ori.

O problemă globală legată de populația activă , a cărei rezolvare stă cu prioritate pe agenda de lucru a Biroului Internațional al Munci ( BLT) , o constituie încadrarea ilegală în producție a copiilor. Potrivit estimărilor , BLT , irca 79 milioane de copii, având o vârstă cuprinsă între 5 și 14 ani lucrau efectiv în producție în 1990, iar numărul lor în prezent este în crestre.

Somajul—problema globală a economiei mondiale

Din anii `80 , șomajul a devenit una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă economia mondială, cu implicații deosebit de negative pe plan economic, social și chiar politic. Cel mai grav sunt afectate țările dezvoltate mebre ale OCDE, unde la sfârsitul anului 1995, număul șomerilor atinse 35 milioane de persoane. Analizele întreprinse de experți ai OCDE, care au luat în calcul ritmul de creștere economică, nivelul populației active, precum și prognoza creșterii de noi locuri de muncă , nu conduc la concluzii optimiste privind reducerea somajului în perspectiva anilor 2000,al cărei nivel menținut s-a ridicat. Cel mai înalt nivel al șomajului se înregistrează în țările Uniunii Europene (circa 18 milioane de someri, în anul 1999).

Pentru țările foste socialiste, mebre CAER, trecerea de la o economie planificată centralizat la o economie de piață, proces demarat după 1990și aflat în plină desfăsurare, a determinat o agravare a situației șomajului, fenomen ce nu a fost caracteristic perioadei anterioare anilor `90 . Având în vedere consecințele economice și sociale ale acestei situații, se impune luarea unor măsuri ce ar putea avea în vedere : crearea unor noi locuri de muncă în sectorul serviciilor (mult rămas în urmă față de țările dezvoltate ); programe de reconversie profesională; facilități fiscale și bugetare acordate investițiilor productive în scopul majorării cererii pe piața muncii.

Schimbări pe piața internațională a forței de muncă

În utimele decenii, expansiunea procesului de globalizare a fost acompaniată în SUA de teenduri foarte importante pentru evoluția pieței forței de muncă : reducereaangajărilor în domeniul industrial, in general, scăderea cererii pentru locuri de muncă cu grad de specilizare mai redus și cresterea diferențelor între salariile cele mai mici și cele mai mari salarii.

Primele două trenduri se pot indentifica și în cele mai multe dintre țările OCDE.

Combinația dintre crestrea rapidă a inegalităților salariale și a unui ritm de crestere redus pentru salariile mici constituie un fenomen specific SUA. Marea Britanie a experimentat, la rândul său, inegalitățile salariale, dar acestea au fost însoțite de cresteri importante ale nivelului salariilor mici. În multe țări care nu au înregistrat astfel de diferențe de venituri au avut loc majorări impresionanteale șomajului. Există însă țări care nu au înregistrat nici cresterimari ale inegalităților de venituri, nici majorări semnficative ale nivelului șomajului, ca Danemarca, Olanda și Norvegia, care sunt economii destul de mici , dar cu un grad de deschidere destul de ridicat.

1.3.EFECTELE GLOBALIZARII

Nu este ușoară o separare a efectelor globalizării economiei între bune și rele : după ce criterii se poate face o asemenea diferențiere ? Ce este bun pentru corporația transnațională este bun și pentru entitățile economice din statele-națiune ? Sau cum raspund la întrebare cele 40-50 de țări trecute în categoria țărilor “ratate “ sau perdanțiiglobalizării ? S-a încercat să se depăsească această etapă, preluând din literatură ceea ce sunt definite ca efecte pozitive și efecte negative ale globalizării. Recunoaștem că nu am putut să ne detasăm complet de rolu de arbitru în clasament , aparținând unei țări apropiate mai mult de țările în curs de dezvoltare decât cele dezvoltate, și să nu vedem efectele globalizării luând ca exmplu România.

Literatura de specialitate consideră ca efecte pozitive următoarele :

Globalizarea –( și adoptarea în întreaga lume a valorilor americane ) eliberează energiile economiei latente și conduce la o folosire mai eficientă a resurselor mondiale la maximizarea avuției mondiale și la obținerea de beneficii economice pentru toate popoarele.

Răspândirea capitalismului din țările dezvoltate către țările în curs de dezvoltare și acolo unde este necesară și apariția și impunerea democrației;

Reducerea costurilor de producție datorită economiei de scară ;

Accelerarea derulării tranzicțiilor care se realizează în timp apropiat de timpul real ;

Apariția sau extinderea de piețe independente de existența resurselor naturale;

Reducerea sau desființarea taxelor vamale influențează pozitiv circulația mărfurilor . Are loc și o adâncire a diviziunii internaționale a muncii. De exemplu, s-a extins comerțul cu subansambluri, ceea ce a dus la amplificarea comerțului exterior care a devanat cresterea producției mondiale și, ca urmare, a crescut coeficientul de dependență a unei economii naționale față de economia maondială;

Accesul la resursele necesare dezvoltării economiei al țărilor avansate economic și industrial , resurse care se găsesc în alte țări;

Consacrarea corporațiilor transnaționale ca vector al procesului de globalizare și care cumulează din ce în ce mai multe valențe de putere care le ajută să-și impună interesele proprii ls nivel național și global.

Minimizarea rolului distanțelor geografice în cadrul relațiilor economice transfrontaliere, proces facilitat de tehnologiile comunicării, fluxurile financiare, mobilitatea sursei umane.

Literatura de specialitate consideră ca efectele negative următoarele :

Economia globalizată este departe de principiile morale care ar putea fi luate în considerare în gestiunea globală a afacerilor. Exemplificări ale afirmației de mai sus: prețuri scăzute practicate de țările în curs de dezvoltare ; subvenționareaputernică a produselor agricole de țările dezvoltate, care împiedică exportul produselor similare din țările care nu acordă subvenții; existență barierelor tarifare și netarifare la importul de produse de țările dezvoltate ;

Relocarea unor activități economice energointensive sau cu impact poluant asupra mediului , în țări cu mână de lucru ieftină cu resurse disponibile.

Aducerea în spațiul economic global a organizațiilor criminale care conduc o economie paralelă , ilegală, dar cu conexiuni cu economia reală, legală.

Așadar , există și o față nedorită a globalizării, mai puțin vizibilă dar foarte periculoasă pentru siguranță, la nivel mondial. Criminalitatea , sub toate formele ei și terorismul constituie o amenințare globală. Starea de acțiune a terorismului nu cunoaste limite , el a devenit o componentă insidiuasă a luptei pentru putere la nivel global.

La interfața dintre bine și rău pot fi menționate țările care stiu și pot să preia din procesul de globalizare componentele care convin politicilor și strategiilor naționale.Asemenea țări fac parte din cele numite „emergente” și în care apar propriile corporații transnaționale ( de exemplu, China , India, Coreea de Sud ) cu aport propriu la procesul de globalizare . Dar sunt și țări care asimilează mai greu procesul de globalizare, în schimb izolarea nu este un avantaj, ducând la dificultăți în comercializarea propriilor produse pe piețele externe, lipsă a competitivității economice, delocalizările ale unor activități, posibil șomaj și sărăcie.

1.4.SEMNIFICAȚII CONCEPTUALE ALE GLOBALIZĂRII

Globalizarea este un concept abstract. El se referă la un obiect concret, care poate fi pus în evidență pornind de la dimensiunile sale firesti, ușor identificabile prin unitățile de măsură cosacrate. Nu este nici un indicator sau un indice statistic, obținut prin calcule mai multe sau mai puțin sofisticate . Datorită acestui fapt , n-a fost usor de de definit . Dacă un specialist ar fi întrebt ce înțelege prin globalizare , acesta este tentat să expună o întreagă teorie în cadrul în care conceptul în cauză este bine încadrat. Alții, în schimb , pornind de la aparențe, afirmă că globalizarea este pur ți simplu , americanizare, deoarece sunt convinși de orignea acestui curent de opinie.

Globalizarea este privită ca un moment în cadrul procesului de mondializare, în cadrul căreia actorul principal îl reprezintă firma, de preferință cea multinațională. Acest punct de vedere este sprijinit chiar de literatura anglo-saxonă. Iată, de pildă, cum definește globalizarea unul din dicționarele engleze destul de recente. “Globalizarea constă în tendința firmelor de a-și stabili unități de producție în lumea întreagă, adică oriunde piața este suficient de mare pentru a permite economii de scară. Aceasta conduce la creșterea numărului și a mărimii întreprinderilor multinaționale. Trăsătura de bază a globalizării rezidă în faptul că mărfurile, serviciile, capitalul, munca și ideile sunt transferate pe plan internațional prin intermediul firmelor” . În plus, globalizarea este privită ca o tendință de expansiune a întreprinderilor pe piața internațională a factorilor de producție. O interpretare oarecum asemănătoare a globalizării întâlnim și în alte dicționare. Dintre ele, fără a face o selecție anume, ne vom referi la unul de curând apărut în Italia. “Globalizarea reprezintă un proces recent care constă în realizarea unei piețe de dimensiuni mondiale (s.n.). Acest lucru este posibil datorită nivelării trebuințelor consumatorilor și standardizării produselor, precum și dezvoltării fără precedent a comunicațiilor și mass mediei. Întreprinderile interesate de fenomenul globalizării sunt caracterizate printr-o structură elastică, dinamică și cu un conținut tehnologic înalt fie în ceea ce privește producția, fie distribuția bunurilor. Între altele ele sunt nevoite să-și reexamineze frecvent planurile lor strategice pentru a nu se găsi în situația de a fi excluse de pe piața puternic concurențială” . Deosebirea, în cazul de față, constă în accentul mai mare pus pe posibilitatea înfăptuirii acestui proces, firmele aflându-se, din nou, în centrul atenției, trebuind – după cum rezultă din textul definiției – să se adapteze modelelor de producție și de schimb impuse de această piață uriașă, deja formată. De asemenea, se subliniază mai pregnant rolul jucat de comunicații în intensificarea acestui proces. Ne surprinde, însă, tăcerea păstrată față de globalizarea financiară și de investițiile internaționale care, în ultimul timp, au dominat schimburile propriu-zise de mărfuri.

Elementele de mai sus se regăsesc, însă, în alte studii. Încercând să facă o caracterizare a noii faze a globalizării privită într-o perspectivă istorică, un studiu al Organizației de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) dat publicității în anul 1994 menționa: “Din punct de vedere istoric, expansiunea internațională s-a făcut prin intermediul schimburilor, iar, după anii ‘80, printr-o dezvoltare considerabilă a investițiilor directe și a colaborării interîntreprinderi. Ceea ce este nou în această fază se referă la faptul că întreprinderile au recurs la noi combinații între investițiile internaționale, schimburi și cooperare interfirme pentru a-și asigura expansiunea și a-și realiza obiectivele. Strategiile internaționale ale trecutului se bazează pe exporturi și plasarea producției pe piața internă. De data aceasta, noile strategii combină toată gama de activități transfrontaliere: exporturi și aprovizionare în/din exterior, investiții străine și alianțe internaționale. Întreprinderile care adoptă aceste strategii pot obține profit de pe urma unui nivel mai înalt de coordonare, diversificării operațiunilor și implantării lor locale” .

Fără îndoială, globalizarea nu se referă numai la activitatea firmelor și la fluxurile comerciale pe care acestea le provoacă. În egală măsură, ea include și globalizarea financiară, pe care n-o putem exclude de pe lista forțelor ce au provocat marile ajustări structurale în economia mondială. Ideea de bază care se desprinde din unele lucrări dedicate acestui subiect este următoarea: globalizarea trebuie privită ca o fază specifică de internaționalizare a capitalului și de punere în evidență a posibilităților sale de valorificare la scara ansamblului regiunilor lumii, adică oriunde se găsesc resurse și piețe de desfacere .De data aceasta, trăsăturile globalizării sunt tratate într-un context mai larg. Astfel, globalizarea este considerată a fi rezultatul conjugat a două momente distincte, dar strâns interconectate între ele. În primul rând, este vorba de o lungă perioadă de acumulare a capitalului, începută după terminarea primului război mondial, însă întreruptă de crize și războaie devastatoare, cum a fost cel de-al doilea conflict mondial. Al doilea moment este marcat de adoptarea unor măsuri de liberalizare a vieții economice internaționale, de privatizare și sincronizare legislativă, aplicate la începutul anilor ‘80. Toate acestea au condus la pierderea parțială a capacității de a promova o dezvoltare economică autocentrată și independentă, concomitent cu dispariția unor trăsături specifice ale piețelor naționale. De aici nu trebuie desprinsă concluzia că efectele de mai sus au fost o consecință mecanică a globalizării, mai exact a unor forțe exterioare care au impus statelor o anumită linie de conduită. Dimpotrivă, fără intervenția politică a guvernelor îndreptată spre privatizare și liberalizare a schimburilor, capitalul financiar internațional, reprezentat de marile grupuri multinaționale, n-ar fi putut să se extindă la scară planetară, acaparând resursele economice, naturale și umane, disponibile. Schimburile intrasectoriale și intrafirme au devenit forma dominantă a comerțului exterior. Integrarea orizontală șiverticală a activității industriale s-a adăugat și ea avantajelor oferite de liberalizarea schimburilor, de adoptarea noilor tehnologii și recurgerea la noile forme de gestiune a producției. Tabloul general a fost completat de organizarea marilor grupuri industriale în “firme-rețea” care a dat un nou impuls procesului de acumulare a capitalului, de descentralizare a operațiunilor și de exploatare a oportunităților oferite de telematică și automatizare. S-au creat, astfel, condițiile interpenetrării capitalurilor de diferite naționalități, pentru ca, mai apoi, prin intermediul investițiilor internaționale, să se intensifice acțiunea de fuziune – achiziție transfrontalieră, accentuând și mai mult procesul de concentrare și centralizare a acestora.

De-a lungul anilor, în literatura economică și-a făcut loc și un alt punct de vedere cu privire la globalizare. Acest proces a început să fie privit ca “…modalitate sau sistem de receptare și abordare pe termen lung a marilor probleme contemporane, determinate de interacțiunea multiplelor procese și fenomene economice, tehnice, politice, sociale, culturale, ecologice etc.”. Desigur, definirea globalizării ca modalitate sau sistem de receptare și abordare reprezintă o nouă viziune asupra acestui proces atât de complex. Dar, ea deplasează analiza pe terenul unor probleme globale ale omenirii cunoscute, de altfel, cu mai multe decenii în urmă. Printre primii care le-au semnalat au fost membrii Clubului de la Roma (fondat în anul 1968), concluziile lor fiind expuse în numeroase lucrări de referință. Din lecturarea lor reiese cu claritate ideea potrivit căreia, în condițiile în care comunicațiile au devenit universale, informațiile instantanee și transporturile supersonice, omenirea s-a transformat treptat într-o entitate “cu trăsături globale, tinzând spre o piață globală și un sistem social global”. În această perspectivă, “ansamblul dobândește proprietăți și însușiri pe care componentele nu le posedă”. Suntem pe deplin de acord cu o asemenea abordare, numai că ea ne ajută să înțelegem mai bine doar problemele globale și necesitatea adoptării măsurilor corespunzătoare de către comunitatea internațională în vederea rezolvării lor. Ne lipsesc, în cazul de față, elementele și criteriile în baza cărora să putem defini și apoi caracteriza globalizarea în calitate de megatendință a lumii contemporane. Semnificațiile globalizării sunt tratate uneori și prin prisma altor coordonate, cum ar fi distanțele. “Globalizarea este un proces în care distanțele geografice au încetat de a mai fi un factor determinant în stabilirea relațiilor economice, politice și social-culturale” .În această succintă definiție găsim reunite atât aspectele obiective, cât și subiective ale globalizării. Pe de o parte, geografia a devenit mai puțin relevantă grație noilor tehnologii ale comunicării și strategiilor actorilor economici. Pe de altă parte, globalizarea a câștigat putere, forță, datorită faptului că oamenii au devenit conștienți de marile posibilități deschise de noile tehnologii și strategii. Atunci când ei acționează în concordanță cu această megatendință, ei reușesc să obțină rezultate mai bune. Firește, aici sunt luați în considerare marii agenți economici, adică marile firme cu activități transnaționale.

Globalizarea economiei reprezintă ultimul stadiu al procesului de lărgire a dimensiunilor spațiului activității economice, proces început încă în perioada preindustrială. Viteza de desfășurare, precum și direcția în care a evoluat au fost condiționate, de-a lungul timpului, de progresele înregistrate în domeniul transporturilor și al tehnologiilor de comunicație, iar, în unele împrejurări, chiar de acțiunile guvernamentale privind crearea mediului economic favorabil afacerilor și oferirea mijloacelor materiale și umane necesare. În ultima parte a acestei lungi perioade istorice, un rol din ce în ce mai important l-au avut comerțul, investițiile străine directe și alianțele strategice între marile companii multinaționale. Datorită acestui fapt, economia mondială a devenit structural interdependentă, astfel încât i se poate atribui calificativul de globală, pentru a o distinge de cea internațională care semnifică, după părerea noastră, un nivel inferior de integrare. Dată fiind literatura extrem de vastă dedicată acestui subiect, definirea globalizării s-a transformat într-un demers curajos și riscant. Totuși, din mulțimea definițiilor întâlnite până acum, una ne-a reținut în mod deosebit atenția. De altfel, pe aceasta o preferă și cunoscutul om de știință englez, John H. Dunning, care s-a ocupat îndeaproape de fenomenul globalizării și corporațiile multinaționale . Definiția în cauză este următoarea: “Globalizarea se referă la multiplicarea legăturilor și interconexiunilor dintre statele și societățile care fac parte în prezent din sistemul mondial. Ea descrie procesul prin care evenimentele, deciziile și activitățile desfășurate într-o parte a lumii au consecințe semnificative pentru indivizi și comunități situate la mari distanțe una de alta. Globalizarea are două trăsături distincte: sfera de acțiune (întinderea) și intensitatea (sau adâncimea). Pe de o parte, ea definește un set de procese care cuprind aproape tot globul, sau operează pretutindeni în lume, fapt ce împrumută acestui concept o conotație spațială. Pe de altă parte, ea presupune intensificarea nivelurilor de interacțiune, interconectare sau interdependență între statele și societățile care alcătuiesc comunitatea mondială. Prin urmare, alături de extindere a legăturilor, are loc și o adâncire a proceselor globale” .

CAPITOLUL II

GLOBALIZAREA ECONOMICA

2.1. GLOBALIZAREA FINANCIARA

Teza egalizării condițiilor economice îsi gaseste o invalidare severă și în funcționarea sistemului financiar internațional. Acesta constituie coloana vertebrală a dezvoltării economice a tuturor națiunilor. Încercările de stabilizare globală a sistemului financiar rezidă tocmai din faptul că aceasta asigură condițiile normale de dezvoltare a comerțului internațional și distribuția echitabilă a veniturilor între națiuni. Pe de altă parte , asistența financiară externă (asigurată atât de către organismele financiare internaționale, precum fondul Monetar Internațional sau Banca Mondială, cât și de cât și de către donatorii sau creditorii naționali sau privați) constituie adeseori singura sursă de iesire din blocajul financiar sau din sărăcia cronică a țărilor cel mai slab dezvoltate . Însă efectele asistenței financiare externe asupra cresterii economice s-au dovedit a fi contradictorii, căci în cele din urmă o mică parte a fluxurilor de capital către țările în dezvoltare a prezentat un ajutor financiar efectiv, manifestându-se tot mai evident fenomenul de inversare a acestor fluxuri (iesiri nete de capital) spre țările dezvoltate. „Este o răsturnare a logicii economice, ca și cum ar curge apa la deal”, afirmă un fost director al FMI, referindu-se la această anomalie.

 A nu se confunda globalizarea economica cuglobalizarea financiara.Globalizarea economicareprezint procesul de interacțiune sistemică a economiilor diferitelor țări la nivel planetar, prin internaționalizarea pițelor de bunuri si d factori de producție, eliminarea obstacolelor din calea liberului schimb și promovarea unei strategii globale de producție în care guvernele și autoritățile locale din orice țară tratează nediscriminatoriu. Globalizarea economică reperezintă una dintre componentele fundamentale ale procesului general-valabil de globalizare.

Conceptul de globalizare financiarăare în vedere crearea unei piețe mondiale a banilor, a unei piețe financiare globale,a unui sistem financiar global, a cărui apariție și dezvoltare se bazează pe fenomenul de dereglementare a piețelorfinanciare naționale, pe apariția și dezvoltarea unornoi instrumente financiare și pe expansiunea băncilor și a altorinstituții financiare internaționale.

 Globalizarea financiară presupune amplificarea volumului fluxurilor financiare de capital și creșterea intensitățiiacestora, procese a căror mărime poate fi comensurată în funcție de gradul de deschidere a piețelor financiarenaționale, de nivelul de angrenare financiară și de gradul de integrare financiară. Deschiderea piețelor financiarenaționale se referă la eliminarea restricțiilor legale asupra tranzacțiilor financiare internaționale. Nivelul de angrenarefinanciară se referă la gradul de implicare națională în activitatea financiară globală și poate fi măsurat prin indicatoricum sunt: ponderea activelor financiare străine pe piețele naționale, gradul de implicare a instituțiilor financiare străinepe piețele financiare interne, ponderea activelor financiare interne pe piețele străine, gradul de implicare a instituțiilorfinanciare naționale pe piețele financiare externe, aportul național la diversefluxuri financiare globale. 

Decizia cea mai cunoscuta care a dat tonul dereglementarii in domeniul bancar si financiar a fost abolirea reglementarii 'Q' care din 1933 fixa un plafon al ratelor dobanzii creditoare pentru bancile americane. Aceasta limitare deturnase un mare numar de operatori la banci pe masura ce perioada de rate ridicate ale dobanzii persista. Astfel, dereglementarea frana un alt fenomen: dezintermedierea. Aceasta ultima remarca arata caracterul paradoxal al procesului care consta in stabilirea unor reguli mai deschise de concurenta: suprimand o parte sau toate constrangerile, se permite agentilor economici sa opereze fara ajutorul bancilor, dar se permite si bancilor sa actioneze mai liber si sa aiba acces la toate produsele si serviciile. Deci dereglementarea stimuleaza si franeaza in acelasi timp dezintermedierea. In conditiile in care globalizarea este inteleasa prin liberalizare iar liberalizarea nu este posibila fara o transparenta a informatiei deci o eficienta mai mare a pietelor, rolul intermediarilor pe pietele financiare in noul context poate fi pus sub semnul indoielii (in foarte multe sectoare ale intermedierii financiare, globalizarea a impus un ritm alert al schimbarii activitatii de intermediere orientata spre diversificarea serviciilor financiare si spre integrarea acestora).

Dereglementarea este o reactie si un raspuns la noile nevoi manifestate in conditiile mondializarii pietelor bancare si financiare; diversele constrangeri nationale par din ce in ce mai anacronice, fiind deci cazul armonizarii conditiilor de functionare si concurenta ale pietelor.

Dezintermedierea consta in posibilitatea operatorilor internationali de a actiona direct pe pietele financiare (finantare directa) fara a recurge la intermediari bancari si financiari pentru efectuarea operatiunilor de imprumut si de plasare. Este vorba, de exemplu, pentru trezorierul unei intreprinderi, de a prefera finantarea prin emisiuni de euroobligatiuni pe piata din Londra decat de a imprumuta de la banca.

Deschiderea pietelor corespunde abolirii frontierelor intre piete, care erau separate; este vorba de deschiderea spre exterior a pietelor nationale dar, in acelasi timp, in interiorul acestora, suprimarea granitelor intre compartimentele existente: piata monetara (pe termen scurt), piata de capital (pe termen lung), piata de schimb (schimbul monedelor intre ele), piete la termen etc.

Succesul globalizarii financiare a fost asigurat de dezvoltarea accelerata a noilor tehnologii in domeniul informatiei si telecomunicatiilor, care au permis interconectarea pietelor financiare prin intermediul retelelor de calculatoare, satelitilor si al Internetului.

Globalizarea financiara este sinonima cu extinderea la scara planetara a conexiunilor financiare, dar ea a determinat totodata consolidarea si concentrarea activitatilor financiare in cateva centre mondiale precum Londra, New York, Frankfurt, Zurich, Hong Kong si Tokyo. Riscurile implicate de o asemenea concentrare sunt evidente:

–                           dispunand de instrumente de control diferentiate, statele pe teritoriul carora opereaza marile firme financiare, pot intampina mari dificultati in cazul unor probleme de insolvabilitate ale acestor firme;

–                           alte dificultati sunt generate de faptul ca atacurile speculative asupra devizelor, scapa controalelor guvernamentale incapabile de a taxa tranzactiile efectuate cu moneda nationala in centre financiare din afara jurisdictiei statului respectiv. 

Un alt efect al globalizarii financiare a fost cresterea volumului investitiilor straine directe de la 4,8% din PIB-ul mondial, in 1980, la 9,6% din PIB-ul mondial, in 1994. In cautarea maximizarii profitului, multe firme au inceput sa utilizeze avantajul libertatii de miscare stabilindu-si filiale in tarile care le ofera cele mai bune conditii si parasindu-le pe acelea care impun  constrangeri legale, financiare, sociale.

Un aspect din cele mai importante ale globalizarii financiare il constituie volatilitatea capitalului, sau mai precis deplasarea lui intr-o miscare de flux-reflux inspre si dinspre spatiile statelor nationale, in functie de facilitatile sau ingradirile pe care acesta i le ofera, de situatia economica locala, regionala.

Teoretic, crearea unei piete mondiale a capitalurilor, concurentiala, functionand fara piedici, trebuia sa stimuleze cresterea eficientei sistemului financiar permitand o reducere a costului de finantare si o mai buna alocare a capitalurilor intre tari si sectoare de activitate, de unde sa rezulte o mai rapida cresterea economiei mondiale. Observarea realitatii conduce insa la concluzii mai nuantate:

–               de reducerea costurilor de finantare au beneficiat marile intreprinderi multinationale si institutiile financiare, singurele in masura sa acceada la noile instrumente financiare si mai putin intreprinderile mici si mijlocii;

–                cea mai mare parte a finantarilor internationale se concentreaza in tarile dezvoltate (la inceputul anilor '90, tarile in curs de dezvoltare 'varsau' tarilor dezvoltate cu titlu de rambursare a datoriei lor mai mult decat primeau de la acestea);

–               globalizarea financiara determina o instabilitate crescanda a pietelor. Unul din exemplele adecvate in acest sens este criza financiara asiatica din 1997 care a afectat nu numai continentul asiatic, ci si o mare parte a tarilor dezvoltate, tari din Europa Centrala si de Est si se poate spune ca stat la baza declansarii unei serii de crize financiare pe pietele latino-americane;

–               procesul de globalizare financiara s-a produs in acelasi timp cu cresterea instabilitatii ratelor dobanzii, ratelor de schimb si cursurilor titlurilor financiare. Aceasta deoarece, pe de o parte, cea mai mare parte a inovatiilor financiare au ca obiect protejarea agentilor economici impotriva instabilitatii ratelor de schimb, ratelor dobanzii, a volatilitatii cursurilor titlurilor, iar pe de alta parte, noile instrumente sunt ele insele factori de instabilitate. Aceasta constatare se verifica mai ales pe pietele produselor derivate unde, pentru a acoperi riscurile fluctuatiei, marile intreprinderi, companii de asigurari, case de pensii etc. schimba contracte avand ca obiect rate ale dobanzii, devize sau active financiare. Pietele la termen ating azi o amploare si o complexitate ce par incontrolabile. Produsele derivate constituie un instrument eficient de gestiune a riscurilor, dar in acelasi timp un factor de instabilitate, fiind unul din instrumentele favorite ale speculatorilor. Problema majora pusa de produsele derivate este urmatoarea: de fiecare data cand este incheiat un contract, riscul inerent al activului acoperit nu dispare, ci este numai transferat unui alt participant la sistemul financiar. Un alt motiv de ingrijorare al autoritatilor este acela ca produsele derivate pot atenua eficienta politicii monetare. Astfel, intreprinderile care constata inasprirea politicii monetare sunt de acum in masura sa limiteze impactul acesteia asupra planurilor de finantare: operatiunile de swap le permit modificarea caracteristicilor imprumutului, transformarea lui in angajament cu rata fixa;

–               globalizarea financiara a presupus de asemenea o uriasa dilatare a sferei financiare care nu mai este in raport direct cu finantarea productiei si a schimburilor internationale. Dupa estimarile Bancii Reglementelor Internationale, valoarea tranzactiilor financiare internationale este de 50 de ori mai mare decat valoarea comertului international cu bunuri si servicii. Rezulta deci acest decuplaj – in crestere – intre activitatea financiara si cea reala.

2.2. CONVERGENTA CRESTERII ECONOMICE GLOBALE

În noua eră a globalizarii, când capitalul, forță de muncă și inovația tehnologică sunt mult mai mobile, transferurile interregionale flexibile, ne-am aștepta la o distribuție spațială mai echilibrată a cresterii economice și implicit, a bunăstarii. Însă în practică nu se întâmplă tocmai asa, din celpuți doup motive majore. În primul rând, economiile cu un venit mic pe cap de locuitor trebuie sa depună un efort susținut țn procesul de recuperare a decalajelor existente prin importul și implementarea eficientă a tehnologiilor avansate. Așadar, în fază recuperareii decalajelor, ritmul de crestere în regiunile slab dezvoltate va fi mai ridicat decât cel al celorlalte regiuni, care utilizează déjà intensiv tehnologiile respective. În al doilea rând , factoriistimulativi investirii se vor diferenția mult între regiuni, datorită în special climatelor economice și infrastructurii sociale mai favorabile sau existenței instituțiilor politice și a cadrelor legislative orientate spre acumularea de capital în unele dintre regiuni. În acest context apar desigur următoarele intrbării: Convergența reprezintă o caracteristică a noii econmii mondiale sau nu ? Distribuția spațială a bunăstării se ameliorează sau inechitatea(inegalitatea) crește în noul contxt al economiei globale ?

Factorii determinanți ai cresterii economice

Pentru explicarea dispariților interregionale sau naționale privind cresterea economică este necesară sublinierea principalilor factori cu impact direct și indirect asupra creșterii economice.

Modelul neoclasic identifică trei astfel de factori direcți

Stocul de capital aferent regiunilor analizate;

Forța de muncă, cu toate caracteristicile ce le implică, de la cresterea populației până la importul de inteligență;

Înzestrarea tehnologică a regiunilor respective.

Pe termen lung, teoretic cel puțin, apare justificată presupunerea că în condițiile liberalizării piețelor capitalurile vor migra din regiunile cu salarii ridicate spre cele cu salarii mici, iar forța de muncă va migra în sens contrar; până când rentabilitatea capitalului și a muncii se va egaliza. În plus, regiunile mai sărace vor recupera decalajele existente. Măsura în care această teorie s-a materializat în practică este evidențiată prin studiul impactului globalizăriiasupra evoluției inegalității în lume.

Impactul globalizării asupra distribuției veniturilor la nivel inter și intranațional este o problemă mult mediatizată. Rezultatele acestor analize sunt diferite în funcție de rolul de participant sau neparticipant la procesul globalizăriial țărilor lumii: țările mai puternic integrate în economia globală ai înregistrat o convergență a veniturilor mai ridicată decât țările izolate geografic sau marginalizate voluntar; în rândul țărilor participante tendința de egalizare a veniturilora fost mai accentuată la nivel internațional decât intranațional. Cee mai mari benefici de pe urma globalizării le-ai înregistrat țările în dezvoltare care s-au integrat în economia globală, adică acelea care au ales să participe activ la procesul de globalizare.

Țările cu venituri mici și mijlocii au cunoscut o dinamică mai mare a cresterii economice, în raport cu țările cu venituri mari, decalajele de crestere fiind mai ridicate în ultimul deceniu, dar insuficientă pentru recuperarea decalajelor existente. Continentul asiatic a cunoscut cea mai acentuată creștere economică în ultimele două decenii. Motoarele acestei cresteri au fost tocmai țările cu cele mai ridicate ritmuri de crestere PIB (produsul intern brut) din lume, considerate a fi „noii globalizatori” sau „bunii globaizatorii” ( „good globalizers”):

China- cu un ritm mediu anual de creștere, în ultimile două decenii, de peste 10%, fenomen pe care mulți analiști economici îl consideră ca fiind „miracolul chinezesc” ; vectorii acestei cresteri economice au constat în atragerea investoțiilor străine directe în renumitele zone economice libere și în deschiderea comerțului exterior ;

Singapore și Vietnam au crescut cu aproape 8% anual, în ultimul deceniu; Malayezia- 7%, India și Coreea- aproape 6%; Thailanda- peste 4% etc.

Cu toate că tigrii asiatici, la sfarsitul deceniului anterior, s-au confruntat cu una ditre cele mai aspre crize economice și financiare, au reușit să se mențină în topul țărilor cu cele mai mari ritmuri de crestere economicădin lume. Cauzele sunt diferite, dar pe ansamblu aceste creșteri au fost efectul privatizărilor masive și al liberalizării comerțului și piețelor financiare.

Țările africane continuă să se confrunte cu cele mai mari probleme în labirintul dezvoltării economice, dar printre acestea trebuie remarcată evouția sudanului (crestere medie anuală de peste 8%), Ugandei (7%) și Tunisiei (aproape 5%).

Raportul Băncii Mondiale privind efectele globalizării (2002) susține latura sa pozitiv, apelând la explicația, discutabilă de altfel, că în țările în dezvoltare care au optat pentru deschiderea economiilor lor spre exterior, ritmurile lor înălte de crestere sunt asociate cu reducerea decalajelor PIB pe locuitor față de țările dezvoltate , divergența veniturilor pe cap de locuitor la nivel global fiind de fapt cauzată de cei ce refuză să se globalizeze („bad globalizers”)

Analizată din perspectiva convergenței veniturilor pe locuitor, perioada 1960-1978 este mult mai favorabilă decât ultima perioadă, 1978-1998 . Dacă la nivel mondial rata de crestere a pib pe locuitor a ost de 3,4 % în prima perioadă, aceastăa scăzut în ultimile două decenii a 1,1%.

Convergență cresterii veniturilor apare sub două forme distincte :

Convergența beta sau „β-convergence”- atunci când regiunile mai sărace înregistrează ritmuri de creștere mai ridicate decât regiunile bogate. Aceasta implică o corelație negativă între cresterea veniturilor pe locuitor și veniturile înregistrate la începutul perioadei analizate .

Convergență sigma sau „α-convergence”- metodă convențională de măsurare a dispariților veniturilor, fiind o simplă estimare a dispersiei veniturilor pe locuitor pe regiuni, la un moment dat.

Nu orice integrare se soldează cu efecte nete pozitive, susține unul dintre cei mai renumiți specialiști în problemele dezvoltării economice, Dani Rodrik, profesor la universitatea Harvard. Intr-o lume plină de imperfecțiuni și asimetrii integrarea trebuie gestionată cu multă precauție pentru a beneficia într-un mod real de avantajele induse. Dar integrarea nu poate fi automată și nici nu poate avea loc fără o strategie care să țină cont de aceste echilibre precare. Această concluzie este valabilă și pentru România, care intenționează să se alăture bloacului economic și politic european. Șansa României de a se afla în proximitatea Ue se va valorifica de la sine.

2.3. IMPACTUL GLOBALIZĂRII ASUPRA FORȚEI DE MUNCĂ

Forța de muncă se deplasează de la o țară la alta, parțial datorită incercărilor de identificare a unor noi oportunități de lucru. Cifrele nu sunt extraordinare în momentu de față, însă în perioada 1965-1990 proporția forței de muncă de origine străină pe ansamblul globului a crescut cu aproape 50%. Presiunile migrționiste se vor accentua, mai ales dacă privim problema din perspectiva faptului că din cele 83 de milioane de oameni ce se adugă anual la populația globului, 82 de milioane provin din țările în dezvoltare. Combinând înzestrarea cu capital a țărilor dezvoltate cu forța de muncă a țărilor în dezvoltare, efectele nete ar trebui sa fie favorabile, ba chiar mutuale. Însă migrația legală este încă mult restricționată,astfel că presiunile majore vor fi exercitate în arena migrației ilegale.

Cele mai importante direcții urmărite de forța de muncă au fost și continuă să fie între țările în curs de dezvoltare și cele dezvoltate. Orientarea acestor fluxuri spre țările avansate din punct de vedere economic poate avea drept consecință o uniformizare a cuantumului salariilor la nivel internațional. Există, de asemenea , un potențial destul de important de deplasare a cunostințelor și tehnicilor de producție înspre țările în curs de dzvoltare, la fel ca și o crestere a salariilor în aceste țări. Reversul medaliei constă în pierderile înregistrate de către țările în dezvoltare prin „exportul de creiere” și în amenințările forței de muncă locale, a țării importatoare de forță de muncă mai ieftină, care poate conduce la deterioarea avantajelr salariaților și chiar la șomaj.

Gobalizarea si interesele salariaților și țările dezvoltate au motive să considere globalizarea ca fiind un proces contradictoriu. Merită analizată amenințarea pe care tările cu nivelurile salariale reduse o exercită asupa țărilor dezvoltate în ceea ce priveste integrarea primelor în noul spectru mondial, precum și măsura în care schimbările care au loc în aceste economii sunt determinate de extinderea fenomenului de globalizare.

Avantajele au o distribuție inegală între diferite grupuri și tări, pentru unii procesul fiind mai curând un dezavantaj. De exemplu, lucrătorii din domeniul industriilor vechi, care acum se află în află în declin, au sanse reduse să se redreseze pentru a putea servi noile industrii.

La sfârsitul lui septembrie 1995, elită mondială a puterii (500 de politicieni de marcă ), șefi de concerne, oameni de știință, de pe toate continentele, s-au adunat la San Francisco pentru a discuta în spatele ușilor închise despre secolul al XXI-lea. Vechi și experimentați lideri mondiali precum Mihail Gorbaciov, George Bush, George Schultz sau Margaret thatcher s-au întâlnit cu noii stăpâni ai planetei, global plazerii din lumea computerelor și a finanțelor

( John Gage, david Packard, Ted Turner ), dar și cu profesori de economie ai Universităților Stanford, Harvard și Oxford, nelipsind nicifuturologul John Naisbitt. Acest „braintrust global” , care trebuia să arate drumul care duce spre noua civilizație, a redus viitorul la o pereche de cifre și la o singură vocabulă : „20% contra 80%”, nu „societatea celor două treimi” de care europenii se tem încă din anii `80 este aceea care descrie viitoarea repartiție a prosperității și a poziției sociale, considerând că doar o cicncime din populația aptă de muncă ar fi suficientă în acest nou secol pentru a asigura avântul economiei mondiale.

Restul copleșitor , de 80%, ar trebui ținut în bună dispoziție prin „tittytainment”, o mixtură între „entertaiment” și alăptarea la sânul celor puțini care produc.

Șomajul în economiile dezvoltate

Comparând evoluțiile medii pe ultimile două decenii, observăm că rata anuală a șomajului în țările dezvoltate s-a menținut relativ constantă, cu ușoare tendințe de scădere:

Între 1982-1991 rata medie anuală a șomajului a fost de 7,0%;

Între 1992-2001 rata medie anuală a șomajului este evaluată la 6,8%.

Performanșele economice ale Europei din ultimii 3 ani ai deceniului trecut au condus la crearea a peste 4 milioane de locuri de muncă, iar în 2000, rata forței de muncă ocupate a crescut la 63,2%, față de 62,1% în 1999. Aceste trenduri se pare că au continuat și în 2001, preconizându-se o crestere a forței de muncă ocupate cu 0,9% în UE și SUA, Și cu 2% în noile țăriasiatice industrializate. Japonia; Germania și Italia continuă să rămâna însă printre țările care se cofruntă cu cele mai reduse rate de crestere ale forței de muncă ocupate , datorită capacităților reduse de creare de noi locuri de muncă, pentru anul 2001 acestea fiind estimate la 0,4% pentru primele două țări, respectiv 0,8% în cazul Italiei.

75% din cei peste 150 milioane șomeri existenți la nivel mondial nu beneficiează de nici un fel de protecție socială. Chiar și țările dezvoltate au alocat fonduri tot mai mici sistemelor de protecție socială. Din acest punct de vedere, țările lumii ar putea fi încadrate în trei categorii:

State în care șomerii se bucură de sisteme de protecție extrem de generoas : Austria , Belgia, danemarca , Finlanda, Franța, Germania, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Portugalia, Spania, Suedia și Elveția;

Protecție medie : Australia, Canada, Irlanda, Japonia, Noua Yeelandă, Marea Britanie și SUA;

În restul lumii protecția socială este inadecvată sau lipseste cu desăvârșire.

Scriitorul egiptean Mahommed Sid Ahmed declară : „ Totul s-a terminat” deoarece „dialogul Nord-Sud este la fel de mort ca și conflictul Est-Vest. Ideea dezvoltării este moartă. Nu mai există nici un limbaj comun, nu mai există nici măcar un dicționar pentru aceste probleme : Sud, Nord, lumea a treia, eliberaree, progres, toate aceste vocabule nu mai au nici un sens”.

Nu trebuie să uităam că, în actuala lume globală, 200 dintre socitățile transnaționale existente dezvoltă o cifră de afaceri care depășește PIB realizat de circa 150 de țări mebre ale ONU și acestea în ciuda celor spuse de J.J. Rousseau, „ Nimeni nu trebuie să fie atât de bogat încât să poată cumpăra pe altul și nimeni nu trebuie să fie atât de sărac încât să se vândă”.

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ :

FAȚA NEDORITĂ A GLOBALIZĂRII – CRIMA ORGANIZATĂ ȘI TERORISMUL

În noua eră globalizării, granițele s-au deschis. Barierele comerciale și financiare au fost eliminate , iar informația circulă cu o viteză nemaiîntâlnită. Cifra de afaceri a companiilor transnaționale explodează…la felși cea a oganizațiilor criminale transfrontaliere. Averile colosale sunt, adeseori rezultatul traficului de roguri și arme, contabandei și prostituției, spălării banilor, toate sub umbrela corupției. Oportunitățile acestora de a exploata sistemul n-au fost niciodată atât de mari, căci piața mondială a fost liberalizată înaintea crearii instituțiilor globale necesare pentru control și supraveghere. „Ceea ce este bun pentru comerțul liber este bun și pentru criminali,” constată cu luciditate un funcționar al Interpolului. Însă consecințele sunt înspăimântătoare.

În prezent , criminalitatea organizată cu caracter transfrontalier este considerată de experți drept branșa economicăcu cea mai rapidă expansiune din lume, asigurând un profit anual de 500 de miliarde de dolari.

Activitățile criminale vizează activități de tipul :

Producția și comerțul cu droguri, arme, pornografie etc. ;

Activități legale de prestarea de servicii: jocuri de noroc ilegale, proxenetism, prostituție etc.;

Fraude financiare-falsificarea banilor, furturi, încasare de despăgubiri necuvenite de la instituții de asigurări.

În țările industriale, autoritățile polițienești și judiciare se confruntă cu o creștere vertiginoasă a criminalității organizate. Până în 1990, vânzările de heroină pe piața mondială au crescut de 20 de ori , comerțul cu cocaină de 50 de ori. În SUA , 29% din heroina consumată pe piața americană se infiltrase prin rețele mexicane care, la rândul lor, sunt monopolizate de cartelurile columbiene. În Rusia, numărul grupurilor criminale depistate a crescut de la 785 în 1990 la cifra astronomică de 9.000 în 1998, acestea având peste 100.000 de membri (conform declarației ministrului de interne ). Dintre acestea 189 activau în 1997 în Moscova și 23 dintre ele aveau filiale în străinătate.

Un boom spectaculos au înregistrat grupurile criminale din Europa Centrală, acestea axându-se în mod special pe comerțul ilegal cu arme, prostituție , extorcarea de bani, furtul de mașini și dezvoltarea pieței negre a petrolului și țigărilor. Aceste țări constituie principala poartă de intrare a heroinei în Europa occidentală și , totodată, alături de țările ex-sovietice, sursa celui mai dinamic trafic de persoane din lume, circa 175.000 de indivizi, majoritatea femei și copii, părăsesc anual aceste regiuni pentru a fi „exploatate” în europa Occidentală și Statele Unite ( conform raportului Organizației internațonale a Migrației ).

Traficul cu arme

Piața mondială a armamentului a cunoscut o expansiune evidentă începând cu 1996, înregistrând o crestere anuală de circa 5% a producției și a vânzărilor. În prezent , comerțul cu arme constituie cea mai mare afacere din lume , care antrenează peste 800 de miliarde de dolari anual. Veniturile impresionante ce rezultă din comerțul cu arme copleșesc voința oficial exprimată a marilor lideri mondiali , care pledează pentru pace și stabilitate globală. În anul 2000 s-au desfășurat 40 de conflicte armate pe teritoriile a 35 de țări. Dacă în anul 1996 au izbucnit 6 noi conflicte : Eritreea/Etiopia, regiunea Andhra Pradesh din India, insulele Molucca din Indonezia, Nigeria, Republica Cecenă, Rusia și Senegal, în anul 2000, numărul țărilor implicate a scăzut cu una. Raportul pentru conflicte armate a inclus 3 noiconflicte majore în anul 2000: Guineea, Nepal și regiunea Aceh din Indonezia. Aceste zone de conflict reprezintă noi piețe de desfacere pentru , atât pentru producători, cât și pentru traficanții iliciți de arme.

Oferta pe piața aramementelor este foarte bogată și diversificată . Primele țăi productoare sunt : SUA, Rusia, Marea Britanie și Franța. Din rândul țărilor est-europene, cei mai mari producători rămân: Ucraina, Republica Cehă, Moldova , Uzbekistan și Belarus.

Faptul că SUA se află pe primul loc în ierarhia mondială a producătorilor de armament își are explicația în dimensiunea bugetului militar american . Pe anul 2001 s-a aprobat o pondere a a bugetului militar de 51% din bugetul total, adică 305,4 miliarde $ , cea ce reprezintă o crestere de 12,1 miliarde $ față de anul fiscal 2000. În același timp, cheltuielile pentru proiectele militare pe 2001 au fost previzionate la 291,2 miliarde $ , ceea ce ar conduce la o crestere de 6 miliarde $față de anul 2000. Principalele ținte ale producătorilor de armament la constituie zonele în care se desfăsoară cele mai multe conflicte armate. Astfel țările cele mai sărace ale lumii și țările în dezvoltare constituie principalele piețe de desfacere.

Principalele destinații ale traficului de arme

Sursa : SIPRI Zearbook 2001, Institutul interbațional pentru Pace din Stockholm.

Achiziționarea de armament antrenează sume uriase de bani , ceea ce duce la alocări defectuase ale fondurilor bugetare.

SUA, China, Rusia, Franța , Japonia, UK, Germania, Italia și Arabia Saudită alocă cele mai mari sume cheltuielilor militare , între 276,3 miliarde de dolari (SUA) și 21 miliarde dolari

( Arabia Saudită ). SUA alocă 51% din buget pentru apărare, în timp ce pentru educație se alocă doar 6%, iar pentru sănătate 10 % ( tabelul nr 10.5 ).

Cheluieli militare anuale

Sursă : World Expeditures and Arms Transfer, 2001.

În traficul ilicit cu arme opondere importantă o dețin armele ușoare : 55% din totalul armelor tranzacționate ilegal. Din cele 49 de conflicte majore care au izbucnit începând din 1990, armele albe și armele ușoare au fost singurele arme folosite în 46 de cazuri. Unii analiști estimează că comerțul global cu arme usoare și albe se ridică la circa 5 mld. $ , alții- la 7 mld. $, sau chiar la 10 miliarde $. Răspândirea globală a acestora a fost facilitată de dezvoltarea în multe state ( inclusiv în țările în dezvoltare ) a capacităților interne de producție de arme albe și ușoare. Astfel , pe lângă țările industrializat, alte tări producătoare sunt Argentina, Brazilia, Chile, egipt, India, Indonezia , Iran, Irak,Israel, Maexic, Coreea de Nord, Pakistan, Arabia Saudită,Singapore, Africa de Sud, Coreea de Sud, Taiwan și Turcia.

Modus operandi al traficanților : Armele de foc ușoare au rețele de distribuție foarte lungi și astfel ele pot fi „reciclate” de la un conflict la altul. Datorită naturiiacestui comerț nu se pot face aprecieri exacte , însă se estimează că traficul cu arme de foc ușoare reprezintă mai multde jumătate din totalul armelor tranzacționate astfel.

Traficul ilicit cu materiale nucleare a atras atenția, îndeosebi, datorită pericolelor ce le prezintă armele nucleare, datorită forței lor de distrugere în masă , decât datorită dimensiunii sale actuale. Se pare că traficanții de arme nucleare sunt mai mult amatori decât profesioniști , care urmăresc obținerea de profituri rapide și nu formarea de organizații criminale puternice. Mulți dintre ei sunt foști angajați ai serviciilor secrete și ale armatei ruse sau ale armatelor țărilor din fostul bloc sovietic.

Contramăsuri : politici de reglementare și control al crimelor. La nivelul național aceste politicide controlnu au o relevanță deosebită. Cele mai multe țări apelează la măsur de control al importului și exportului de arme prin legi și prin acorduri privind barierele vamale tarifare și netarifare , fără a recurge la abordări specifice , referitoare la armele de foc.

Un progres semnificativ al eforturilor regional și internaționale de a controla traficul ilicit de arme a fost realizat în 1997 , când UE s-a angajat să încheieub acord de cooperare a politicilor comerciale și o uniformizare a uzanțelor acestora sub denumirea de „Justice and Home Affaires”.

Un caz aparte îl reprezintă minele antipersonal. Presedintele Clinton a fost primul sef de stat care a chemat la interzicerea minelor antipesonal , dar în 1997, când toate statele s-au reunit pentru a semna un tratat prin care să se interzică folosirea lor , SUA nu a apărut. SUA refuză și în prezent să semneze un asemenea tratat. UE a încercat să impună Cod de Comortament în Comerțul cu arme . Se pare însă că America nu este, din nou,dispusă la un astfel de acord. Cu toate acestea , inițiativa de realizare a „Programului pentru Prevenirea și Combaterea Traficului Ilicit de Arme Convenționale” a reprezentat răspunsul comun al țărilor mebre la Rezoluția UNGA 50/70B, cre cheamă toți mebrii Națiunilor Unite la multiplicarea eforturilor colective pentru a preveni și combate traficul cu arme.

Traficul cu carne vie

Deși cifra de 18-19 milioande de sclavi africani comercializați în cele două Americi și în orientul Mijlociu, între sec. Al XVI-lea și al XIX-lea, ne cutremură și astăzi , trebuie să recunoastem că forma modernă a sclaviei antrenează în zilele noastre de cel puțin 10 ori mai multe victime . Organizația Națiunilor Unite estimează că , la nivel mondial, numărul persoanelor ce trăiesc în sclavie este în prezent de 200 de milioane. Infiltrarea de imigranți este forma modernă a comerțului cu țările emițătoare au crescut de la 29 la 55.

Pino Archali, directorul executiv al Departamentului Națiunilor Unite pentru Comerțul Drogurilor și Combaterea Crimei Organizate , a afirmat : „comerțul cu carne vie este una dintre activitățile criminale ce profită de efectele negative ale globalizării”.

Autoritățile americane apreciează că numai infiltrarea de emigranți ( forma modernă a comerțului cu sclavi ) realizează în SUA câstiguri de 2,5 miliarde de dolari pe an . Peste 100.000 de imigranți ilegali se prostituează în SUA, susține Pino Arlacchi într-o carte publicată în luna mai 1999 – „Schiavi” . Raportul Națiunilor unite privind Crima și Justiția Globală apreciază că circa 40.000 – 50.000 de prostituate thailandeze sunt infiltrate pe piața ilegală din Japonia.Pe lângă acestea, comerțul cu carne vie a plasat ilegal alte 200.000 până la 500.000 de prostituate în Uniunea Europeană , din care două treimi provin din Europa Estică și o treime din țările în dezvoltare. În 1996, țările Europei Centrale și de Est și ale Comunității Statelor Independente. În Viena numărul prostituatelor ilegale a crescut în 1995 la 670 femei, de 6 ori mai mult față de 1990.

Traficul ilegal de femei și copii a crescut vertiginos în Europa Centrală și de Sud Est după ce războiul rece a desființat granițele acum un deceniu . Studiul realizat de Organizația Mondială a Emigranților (IOM) a ajuns la concluzia că în zece anii, de la un nivel minim al comerțului cu carne vie , această regiune a ajuns o sursă „rivală” pentru cele tradiționale din Asia, Africa și Insulele Caraibe.

Traficanții de carne vie acționează în trei etape : recrutarea oamenilor prin promisiuni și perspective atractive , transportarea lor ilegală pe rute speciale și introducerea imigranților ilegali în circuitele ilegale. Pentru a exploata aceste persoane , traficanții comit și alte infracțiuni cum ar fi : furtul , mituirea funcționarilor publici , falsificarea de acte necesare operațiuniilor de trafic cu carne vie.

Exista cel putin trei rute de acces spre Europa de Vest pentru realizarea traficului uman : prima ar fi ruta baltică care trece prin Estonia , Lituania, Letonia și ajunge în țările scandinave . A doua ruta trece prin Balcani via Turcia și de obicei are destinația în Germania. A treia ruta cuprinde țări la granița cu Europa de Vest – Polonia, Republica Cehă , Ungaria și România .

Există unele cazuri tragice când părinții îsi vând copii traficanților ca orice marfă ușor vandabilă. Adeseori copii sunt răpiți din orfelinate , după ce viitorul „propietar” și-a ales „exemplarele” din pozele realizate. 50 % din cei peste 900.00 de copii ce lucrau în industria producătoare de covoare din Nepal erau vanduți de propriile rude , iar 10 % erau răpiți. În Cambogia copii sunt răpiți și vânduți sub forma sclaviei sexuale, dar și ca servitori casnici și ca muncitori pe șantiere . În Nigeria și Gabon comerțul cu carne vie se „aprovizionează” cu copii între 8-15 ani din satele retrase ale celor mai sărace țări africane : Benin și Togo.

Traficul de persoane (THB) reprezintă o infracțiune gravă care afectează toate statele membre ale UE. Bărbați, femei și copii sunt exploatați zilnic în UE, atât de către infractori individuali, cât și de grupuri de crimă organizată. Cu toate că, în prezent, nivelul trafi – cului de persoane în UE este imposibil de determinat cu exactitate din cauza lipsei unui sistem armonizat de colectare a datelor, numărul victimelor, numai în Europa, este estimat la sute de mii. Informațiile transmise la Europol în 2010 scot în evidență modul în care aproape fi ecare țară din UE este afectată de această infracțiune gravă, ca țară sursă, de tranzit sau de destinație.

În noiembrie 2010, Europol a sprijinit poliția din Austria și pe cea din Ungaria în salvarea victimelor trafi cului în scopul exploatării sexuale și arestarea organizatorilor rețelei de trafi c de persoane. Cinci tinere din Ungaria și din România erau ținute ca sclave sexuale într-o casă din sudul Ungariei și erau intimidate prin abuz sexual, fi zic și psihologic. Femeile au fost apoi duse în Austria, unde au fost obligate să se prostitueze și au fost din nou sechestrate, fără a putea lua legătura cu prietenii și familia. Ele au fost obligate să întrețină relații sexuale cu 15 până la 20 de clienți pe zi și erau frecvent abuzate de cei care le țineau captive. Aceste femei proveneau din medii sărace și au fost „recrutate” cu promisiuni false de a fi angajate pentru munci casnice.În urma acestei operațiuni, poliția ungară a arestat principalul suspect, un bărbat maghiar în vârstă de 54 de ani, și pe complicea acestuia, o femeie maghiară în vârstă de 36 de ani. Cu ocazia perchezițiilor la domiciliu, poliția a confi scat arme, o sumă importantă de bani, bijuterii și alte bunuri în valoare de mai multe mii de euro.

Realizarea și difuzarea de conținuturi ilegale care descriu exploatarea sexuală a copiilor este, în principal, facilitată de internet. Aparentul anonimat oferit de acest mijloc de comunicare face difi cilă identifi carea și localizarea infractorilor. Descoperirea materialelor ilegale constituie doar o parte, probabil începutul anchetei unei infracțiuni comise împotriva unui copil. Urmărirea și identifi carea victimelor copii reprezintă o prioritate și o provocare suplimentară în aplicarea legii. De asemenea, internetul oferă o platformă pentru alte infracțiuni săvârșite împotriva copiilor, cum ar fi ademenirea online a copiilor. Odată ajuns pe internet, un material care prezintă copii abuzați sexual constituie o permanentă revictimizare a copilului prezentat.Infractorii sexuali ale căror victime sunt copii utilizează din ce în ce mai intens programe informatice complexe pentru a-și proteja anonimatul. Aceștia folosesc stocarea online și tehnici de codifi care avansate pentru a contracara analiza criminalistică digitală efectuată de către poliție. Infractorii par a se concentra pe utilizarea de canale ascunse unde accesul privat este acordat numai anumitor persoane „selectate”. Această „selecție” derivă din cantitatea și tipul de imagini cu abuzuri sexuale pe care le pun la dispoziție. În ultimul an, s-a înregistrat o diminuare la nivel mondial a rețelelor infracționale care oferă site-uri internet cu plată per vizualizare care prezintă abuzuri sexuale comise asupra copiilor. Alte fenomene au început să apară, cum ar fi turismul în scopul sexului virtual, în care abuzarea unui copil are loc în fața unei camere web, ca urmare a primirii unei cereri și a achitării unei plăți.Operațiunea „Venice Carnival” s-a derulat din 2009 până în 2010.

Departamentul poliției poștale și a comunicațiilor din Italia, împreună cu Europol au descoperit un grup infracțional care instala programe informatice ostile („malware”) pe serverele web neprotejate ale fi rmelor, pentru a distribui online materiale care prezentau copii abuzați sexual. Poliția italiană a fost mai întâi alertată cu privire la activitatea infracțională atunci când o bunicuță care naviga liniștită pe internet, pentru a cumpăra cadouri pentru nepoți, a accesat un link către un magazin online și a fost redirecționată la un site care prezenta copii abuzați sexual. Ea a informat imediat poliția care, în primele luni ale anului 2009, a început să monitorizeze zilnic activitățile de pe paginile web ilegale care păreau a fi găzduite de un server web din Italia.

Douăzeci și opt de copii au fost salvați, în cadrul unei importante operațiuni comune conduse de către Poliția Metropolitană a Regatului Unit și Europol. Operațiunea, fi nalizată în octombrie 2010, a făcut parte dintr-o anchetă mai extinsă intitulată Operațiunea „Golf”, care a constat într-o echipă comună de anchetă (JIT) între Poliția Metropolitană și Poliția Națională Română. Scopul JIT a fost de a descoperi o anumită rețea românească de crimă organizată implicată în trafi cul și exploatarea copiilor din comunitatea romă.

Ultimul raport asupra traficului de persoane, publicat de UNODC, la 24 noiembrie 2014, evidențiază, pentru perioada de analiză 2010-2012, următoarele rezultate: victime de 152 de cetățenii diferite au fost identificate în 124 de țări; existența a cel puțin 510 rețele de trafic; 72% dintre traficanții condamnați sunt bărbați; 49% dintre victimele descoperite sunt femei; 33% dintre victime sunt copii, în creștere cu cinci procente față de perioada 2007-2010. În plus, în privința formelor de exploatare detectate, categoria exploatare sexuală înregistrează cel mai mare procent din rezultatul cumulat de trafic de victime la nivel regional, în regiunea Europa și Asia Centrală (66%), regiunea Asia de Sud-Est și Pacific înregistrează cel mai mare procent la categoria muncă forțată/sclavie (64%), iar regiunile Africa și Orientul Mijlociu, respectiv Asia de Sud-Est și Pacific au atins cel mai ridicat procent în cazurile destinate traficului de organe (10%).

Politica UE are o abordare cuprinzătoare și multidisciplinară (cei patru P: prevenire, protecție, punere sub urmărire penală, parteneriate) , privind traficul de carne vie , care este reflectată în

Directiva din 2011 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și protejarea victimelor acestuia.Strategia UE în vederea eradicării traficului de persoane 2012-2016, aprobată de Consiliu, este pusă în aplicare în prezent.În 2013, a fost creată o Platformă a societății civile din UE împotriva traficului de persoane, formată din peste 100 de organizații.

La 13 decembrie 2011, a intrat în vigoareDirectiva privindcombaterea pornografiei infantile online și a turismului sexual precum și combaterea abuzului sexual asupra copiilor, a exploatării sexuale a copiilor și a pornografiei infantile.

Traficul de droguri

Problema drogurilor în Europa devine „din ce în ce mai complexă”, pe măsură ce apar noi provocări care constituie motive de îngrijorare pentru sănătatea publică. Acest fapt reiese din Raportul european privind drogurile 2014: Tendințe și evoluții, publicat astăzi de Agenția UE pentru droguri (EMCDDA) de la Lisabona În analiza sa anuală privind problema drogurilor, agenția descrie din nou o situație generală stabilă, cu câteva semnale pozitive în ceea ce privește drogurile mai uzuale. Pe de altă parte, există noi amenințări, reprezentate de drogurile sintetice, inclusiv de stimulente, de noi substanțe psihoactive și de medicamente, care câștigă un loc tot mai important pe o piață europeană a drogurilor aflată în schimbare.

Heroina este în declin, dar substanțele înlocuitoare generează motive de îngrijorare Deși producția globală de heroină rămâne la cote înalte, iar cantitățile capturate în Turcia sunt în creștere ,cele mai recente date privind cererile de tratament și capturile din Europa arată o tendință descendentă în ceea ce privește utilizarea și disponibilitatea acestui drog. Numărul raportat de persoane care încep pentru prima dată tratamentul specializat pentru probleme legate de consumul de heroină a scăzut de la cifra record de 59 000, înregistrată în 2007, la 31 000, număr înregistrat în 2012. Datele privind oferta de droguri arată că heroina capturată în 2012 (5 tone) a constituit cea mai redusă cantitate raportată în ultimul deceniu, reprezentând jumătate din cantitatea capturată în 2002 (10 tone). Numărul capturilor de heroină a scăzut și el, de la aproximativ 50 000 în 2010 până la 32 000 în 2012.

Se estimează că în Europa există 1,3 milioane de consumatori problematici de opioide, majoritatea fiind consumatori de heroină. Raportul evidențiază motive de îngrijorare legate de faptul că heroina este înlocuită cu alte substanțe, cum ar fi opioidele sintetice. Produse ilegal sau deturnate din surse medicale, acestea includ fentanili foarte puternici și substanțe utilizate în tratamentul de substituție pentru opioide (de exemplu, metadona sau buprenorfina). În 2012, 17 țări au raportat că peste 10 % dintre consumatorii de opioide care au început pentru prima dată un tratament specializat consumau alte opioide decât heroina.

Epidemiile de HIV apărute recent în rândul consumatorilor de droguri din Grecia și România, împreună cu problemele permanente din unele state baltice, au blocat progresul înregistrat de Europa în reducerea numărului de noi infecții asociate consumului de droguri.

Cocaina rămâne cel mai consumat drog stimulent ilegal din Europa, deși majoritatea consumatorilor se află în doar câteva țări din vestul UE. Se estimează că 14,1 milioane de adulți europeni (15-64 de ani) au consumat acest drog cel puțin o dată, dintre care 3,1 milioane doar în ultimul. Datele recente arată o reducere a consumului de cocaină, deoarece 11 din 12 țări în care s-au efectuat sondaje între 2011 și 2013 raportează scăderea prevalenței acesteia în rândul tinerilor adulți (15-34 de ani). Analiza tendințelor pe termen lung în ceea ce privește consumul de cocaină arată scăderi în Danemarca, Spania și Regatul Unit.

Consumul de amfetamine (cuprinzând amfetamina și metamfetamina) rămâne în general mai redus decât cel de cocaină în Europa, existând aproximativ 11,4 milioane de adulți care raportează consumul acestor substanțe pe parcursul vieții, dintre care 1,5 milioane în ultimul an. Dintre cele două droguri, amfetamina este consumată mai frecvent, însă există motive de îngrijorare din ce în ce mai mari cu privire la disponibilitatea și consumul metamfetaminei în Europa. Capturile de metamfetamină s-au multiplicat în ultimul deceniu, ceea ce sugerează o disponibilitate sporită a acestui drog.

Conform EMCDDA, nu există semne de încetinire a creșterii numărului, tipurilor și disponibilității substanțelor psihoactive noi (sau „droguri noi”) în Europa. În 2013, prin intermediul sistemului de avertizare timpurie al UEau fost raportate pentru prima dată 81 de droguri noi. Astfel, numărul substanțelor noi monitorizate de agenție a ajuns la peste 350. Conform raportului publicat în 2014, sistemul este „supus unei presiuni tot mai mari ca urmare a volumului și varietății de droguri noi care apar pe piață”. În ultimii patru ani au fost detectate aproape 250 de substanțe.

Este posibil ca drogurile noi să fie produse în laboratoare clandestine de pe teritoriul Europei. Însă cel mai frecvent acestea se procură legal, sub formă de pulberi, în principal din China și India, și se importă în Europa, unde sunt prelucrate, ambalate și comercializate ca „droguri legale” sau „substanțe chimice pentru cercetare”, dar și vândute direct pe piața drogurilor ilegale. Internetul continuă să joace un rol esențial în conturarea pieței substanțelor psihoactive noi.

În aprilie 2014, Comitetul științific al EMCDDA a evaluat din punctul de vedere al riscurilor patru noi substanțe nocive puternice: 25I-NBOMe, AH-7921, MDPV și metoxetamina. Ele sunt vândute ca substanțe înlocuitoare ale drogurilor pe care încearcă să le imite, respectiv LSD (halucinogen), morfină (opiaceu), cocaină (stimulent) și ketamină (medicament cu proprietăți analgezice și anestezice), însă ar putea fi chiar mai nocive decât acestea. Comisiei Europene și Consiliului le-au fost transmise rapoarte de evaluare a riscurilor pentru cele patru substanțe, pe baza cărora ar putea fi adoptate decizii privind măsurile de control la nivelul întregii UE.

Sondajele privind atitudinea la nivelul UE arată că drogul care provoacă cea mai mare divizare a opiniei publice este în continuare canabisul.Aproape 73,6 milioane de europeni au consumat canabis pe parcursul vieții, dintre care 18,1 milioane în ultimul an. Se estimează că 14,6 milioane de tineri europeni (15-34 de ani) au consumat canabis în cursul ultimului an. În general, consumul de canabis în Europa este constant sau în scădere, în special în rândul grupelor de tineri. Totuși, tendințele la nivel național sunt mai divergente, aspect ilustrat de faptul că opt

dintre țările care au efectuat sondaje noi după 2011 au raportat scăderi, iar cinci au raportat creșteri ale prevalenței în ultimul an (grupa de vârstă 15-34 de ani) .

Trorismul

În zilele noastre, prinamploarea și formele sale de manifestare, terorismul a devenit o problemă globală. Nu există încă o definișie clară și unanim acceptată a terorismului, dar mulți specialiști înclină să definească terorismul ca fiind un sistem de intimidare, folosit ca metodă de a guverna sau a realiza anumite scopuri politice. O trecere în revistă a actelor teroriste din ultimii ani evidențiează dramatismul și cruzimea terorismului pe plan mondial, atentatele comise prin folosirea dispozitivelor explozive artizanale împletindu-se cu masacrele în randul populației civile.

Îngrijorarea față de evoluția alrmantă a fenomenului terorist este prezentată de analiștii în domeniu, care evidențiează faptul că, deși terorismul reprezintă o serioasă amenințare la adresa securității naționale a statelor democrate, strategia și eficiența luptei lor comune împotriva acestui flagel sunt diminuate de apariția unor noi motivații, precum și de cresterea numărului focarelor teroristeori de locul ales.

Numai actele teroriste comise în ultima perioadă , dintre care amintim atacurile asupra ambasadelor americane din Kenza și Tanzania, exploziile din Cape Town , Ulster, Irlanda de Nord, și Tel Aviv, Israel, culminând cu atentatele din 11 septembrie 2001asupra World Trade Center din new Zork și Pentagonului, adevărate simboluri naționale ale SUA și cu atacul cecen asupra Rusiei, s-au soldat cu zeci de mii de victime , dintre care mii de morți și dispăruți. Dacă la aceastea adăugăm violențele teroriste din Algeria , provincia Kosovo din Iugoslavia, India, Pakistan , Sri Lanka, unele state din Orientul Mijlociu și america Latină, putem aprecia că linia ascendentă a atentatelor teroriste și efectele lor au atins cote alarmante .

În aceeași măsură îngrijorează și atentatele cu bombe, comise (septembrie 1999) în câteva orase din Rusia. Asupra unor blocuri de locuit , în care au fost ucise peste 300 de persoane . În acest context, într-un comunicat al Ministerului de Externe rus se menționează : „Aceste acte caracterizate prin lașitate, de o violență gratuită, constituie o gravă amenințare la adresa păcii și stabilității, nu numai în Rusia, Dar și în regiune. Asemenea acte teroriste distrugătoare, care costă viață atâtor civilii nevinovați, sunt condamnabile și nu pot fi justificate cu argumente ideologice sau religioase”. Terorismul este, indifernt de zona în care acționează , un isntrument politic, o ontinuare, de fapt , a politicii, o modalitate extremistă de manifestarea unei opozitii politice. Concluzia carese impune o constituie caracterul organizat, sistematic și coordonat prin care terorismul acționează la scară internațională.

La 11 septembrie 2001 a avut loc cel mai amplu atac terorist înregistrat vreodată. Ținta atacului: două simboluri americane – world Trade Cnter din New Zork și Pentagonul din Washington. Apreciind evenimentele , președintele SUA, George W. Bush, declară „ Fiți gata, vom pleca la război!” premierul britanic Tonz Blair afirmă: „Democrațiile lumii trebuie să se unească în lupta cu răul”, „N-a fost doar un atac împotriva SUA, a fost un atac aszpra întrgii lumi ciilizate”, a declarat G. Schroeder, cancelaruș germaniei. Președintele Rusiei, Vladimir Putin, i-a scris omologului său american : „Asemenea atacuri nu trebuie să rămână nepedepsite”. Secretul general al ONU-Kofi Annan, a condamnat , al rândul său acest atentat: „Nu există nici un dubiu că atacurile au fost acte deliberate de terorism, planificate și coordonate cu atenție… Terorismul trebui combătut cu fermitate oriunde se manifestă”:

Acest atacterorist reprezintă un esec colosal al serviciilor secrete americane, presupuse a fi cele mai bune din lume. Neasigurarea securității aeroporturilor interne reprezintă o greșeală decisivă. Atentatele s-au produs și din cauza sprijinirii excesive pe colectarea informațiilor prin mijloace elctronice și ignorării infrastructurii teroriste de pe teritoriul american. Astfel, a devenit posibilă declanșarea primului război al secolului XXI de un grup terorist.

Impactul momentului 11 septembrie 2001 asupra economiei mondiale

Înainte de a analiza efectul propriu-zis al atacurilor teroriste din data de 11 septembrie 2001 asupra World Trade Center din New york și asupra sediului Pentagonului din Washington, trebuie făcute câteva precizări cu privir la contextul economic în care au survenit aceste atacuri. O ușoară recesiune economică și-a făcut simțită prezența încă din 2000 în SUA,și la mijlocul lui 2001 se extinsese deja în toate regiunile majore ale globului. Aceasta s-a manifestat prin deteriorarea poziției financiare a consumatorilor, corporațiilor și guvernelor. Pe fondul vulnerabilității generale , consecințele atacurilor teroriste au luat amploare și s-au propagat în întregul sistem al economiei mondiale, dat fiind statutul de superputere al SUA. Analiști economici au delimitat două categorii de consecințe : pe termen scurt și pe termen lung.

Consecințele pe termen scurt . Există patru mari probleme care vizează șituația globală macroeconomică :

Pierderea vieților omenești și distrugerea proprietății –morții tragice a nenumărate persoane i se adaugă costurile refacerii clădirilor și echipamentelor distruse, precum și costurilor întreruperii activității în anumite sectoare în perioada imediat următoare atacurilor. Caracterul premeditar al atacurilor face ca aceste cfonsecințe să se prelungească pentru anumite ramuri, cum ar fi transporturile aeriene și serviciile adiacente ( industria hotelieră, transporturile locale , turismul ), industria producătoare de avioane comerciale , domeniul asigurărilor, sau chiar serviciile postale, afectate de alarmele false cu privire la infestarea cu antrax;

Problema încrederii – un eveniment de o asemenea magnitudine poate deturna deținătorii de fonduri de la investiții în favoarea economiilor;

Piața financiară – instrumentele financiare, prin natura lor , înglobează previziuniile privind evoluția pieței; în această situație , prin scaderea generalizată a prețurilor , ele reflectă starea de nesiguranță instalată în urma atacurilor;

Bursele de mărfurii – întreținerea activității provoacă scăderea cererii și cocomitent a prețurilor materialelor prime. Prețul petrolului a fluctuat în jurul valorii de 20

USD/baril – minimul a fost de 18 USD/baril la sfârșitul lunii noiembrie față de 25 USD/baril înainte de 11 se4ptembrie și 30 USD /baril în 2000 –preconizând o tendință descrescătoare și pentru 2002. Fluctuația aceasta s-a produs datorită dificultăților întâmpinate de OPEC în coordonarea reducerilor producției globale. Stabilitatea va depinde de dorința exportatorilor de a se opune de acord în privința limitelor producției.

Costurile directe ale atacurilor din 11 septembrie 2001

Pentru SUA , costurile totale ale atacurilor teroriste au reprezentat aproximativ 0.25% din PIB-ul mediu anual . S-a apreciat chiar că pagubele materiale au fost mai mici decât cele produse in 1994 dse cutremurul din Northridge, California sau de uraganul Andrew în 1992,atât sub aspect absolut cât și rapoartele la PIB. Un motiv pentru care dezastrele ca cel de anu trecut au un impact macoreconomic mai redus este că determină scăderea cererii în anumite sectoare și cresterea ei în altele, în cazul acesta cu precădere în sectorul de construcții și de apărare, realizându-se practic un transfer de cerere intersectorial.

Consecințele pe termen lungsunt speculative și au în vedere mai ales cresterea costurilor de tranzacție ca urmare a : cresterii costurilor de operare ( cheltuieli mai mari pentru securitate , prime de asigurare mai ridicate ), cresterii stocurilor curente ( pentru evitarea întârzierilor aprovizionării cu materii prime datorate mai ales transporturilor deficitare în cazulș unor situații similare ), cresterii primelor de risc ( deoarece ratele dobânzii la credite cresc ), deturnării resurselor dinspre societatea civilă către armată, încetinirii procesului de globalizare ( tranzacțiile internaționale sunt supuse unor investigații mai amănunțite ).

Îndeplinirea acestor previziuni depinde și de măsura în care aceste atacuri vor rămâne un incident unic, ca și de capacitatea firmelor de a se adapta sau nu noilor realități economice , dacă vor fi sau nu capabile să îsi asume eventualelecosturi mai ridicate de tranzacție.

Au existat trei curente de opinie despre impactul pe termen lung . Cea mai răspândită este aceea conform căreia efectele pe termen lung vor fi reduse, atât pentru SUA, cât și pentru alte state . Această opinie aseamănă perioada posterioară evenimentelor de la 11 septembriecu aceea posterioarăasasinării presedintelui american John Fitzgerald Kennedz în 1963, când, în scurt timp, declinul economic inițial a fost surmontat. În continuare, există o minoritate semnificativă care opinează că atacurile teroriste vor avea un impact asupra potențialului productiv, mai ales dacă vor fi urmate și de altele. Acest scenariu pesimist este explicat prin prisma instabilității induse, comparabilă cu ceea constructivă crizelor petroliere din anii `70. Restabilirea echilibrului necesită revizuirea alocării resurselor, dar și un interval de timp mai îndelungat, de câțiva ani. În cele din urmă, sunt puțini cei care suțin că economia mondială va avea de câstigat pe termen lung, argumentând că distrugerea este de această dată creativă, întrucât producătorii vor fi obligați să adopte noile tehnologii pentru a deveni competitivi, ca în cazul proiectului Y2K.

Războiul din Afganistan

Atacurile teroriste din 11 septembrie au declanșat o replică aprigă împotriva inamicului numărul 1 mondial : terorismul. Președintele american george Bush a declarat în repetate rânduri că războilul împotriva terorismului nu este un război împotriva Islamului. Totuși nu se poate nega faptul că cele două noținui sunt strânse legate, având în vedere că preceptele Coranului sunt pentru musulmani adevărate modele despre cum ar trebui să funcționeze și să se conducă societatea.

Războiul din Afganistan , care a început la 7 octimbrie 2001, a oferit SUA câteva lecții importante de strategie, cum ar fi necesitatea unei infrastructuri care să permită lansarea armelor de la mare distanță , a unui sistem de comunicații prin satelit și radare bine pus la punct, a unor coaliții cu forțele locale de la sol care ar scuti multe din cheltuielile pentru thnologiea de ultimă oră și nu în ultimul rând a unor forțe umane care pot fi mobilizate în orice clipă. De asemenea , nu trebuie neglijat nici aspectul mediatic al problemei , presa având un rol deosebit de important în influențarea opiniei publice.

Pentru îndeplinirea tuturor acestor obiective , dar și altora care țin de securitatea locală, președintele George Bush Jr. A solicitat Congresului aprobarea unui buget de apărare de 379,4 mld.USD pentru anul 2003, cu 14% (48 mld. USD) mai mare decât al anului anterior. Acest buget urmează a fi suplimentat anual, ajungând în 2007 la incredibila cifră de 451 mld. USD, se arată în studiul elaborat în februarie 2002de către Centrul pentru Studii Strategice și Internaționalede la Washington. De altfel, acest proiect de buget, în cazul în care s-ar materializa , ar deveni al doilea buget pentru apărare ca mărime din istoria SUA, după cel propus în 1985 de președintele Ronald Regan – 451.8 mld.USD, sumă ajustată cu inflația.

În anul 2001 războiul contra terorismului i-au fost alocate inițial 5,2 mld.USD , iar după tragica data de 11 septembrie încă 13,7 mld.USD . Bugetul anuui 2002 a avut 10,5 mld.USD în acest domeniu. Departamentul de Apărare al SUA apreciează că până la data întocmiri studiului mai sus menționat au fost cheltuite aproximativ 8 mld.USD cu războiul din Afganistan, drept pentru care se va apela probabil la noi fonduri. Propunerile au Vizat ca 7 enți la fiecare dolar din planul de cheltuieli pentru apărare să fie consacrați războiului împotriva terorismului.

Vechiul și noul trorism

Analistul de la Rand Corporation – Michele Zanini, unul dintre autorii cărții „Conturând noul terorism” , consideră că atacul asupra SUA din 11 septembrie 2001 reprezintă o cotitură semnificativă în evoluția terorismului internațional. Vechiul terorism, cel tradițional, practică o violență menită să atragă atenția lumii asupra cauzei proprii.

Noua paradigmă a terorismului marchează trecerea la stadiul când participanții la acte de terorism cred că se desfășoară un război sfânt, război al celor slabi împotriva celor puternici. Tragedia americană din 11 septembrie de aceeași ideologie, pe o structură foarte bine pusă la punct și pe o capacitate financiară deosebită. Dacă cei atacați vor să riposteze ei nu o mai pot face pe ceea ce se cheamă „un câmp de luptă” , prin stabilirea unor „capete de pod”. Vremea războiului clasic a trecut. Acum se luptă cu o armată invizibilă. Npul terorism este un produs al globalizării. Revoluția informatică, a pus și la îndemâna teroristilor mijloace de comunicare facilă indiferent de distanță : din Afganistan în Cecenia și până în America. Noile mijloace de comunicare în masă permit o dirijare a acțiunilorteroriste mult mai rapid șimai eficient.

Armata teroristă este una descentralizată. Nu există un nucleu care poate fi anihilat . Cu toate acestea există o coordonarea acțiunilorprin satelit, telefoane mobile, chat-rooms și C.D.-rooms. Există părerea că planu atacului contra New Zorkului a fost comunicat prin e-mail.

Upă tragedia americană , în mass-mediase afirmă tot mai insistent că „nimic nu va mai fi ca înainte”. Fără doar și poate, mitul invulnerabilității Statelo Unite va fi pus sub semnul întrebării. America n-a mai fost atacată niciodată pe propriul teritoriu. Așa cum s-au desfășurat evenimetele în acea zi de 11 septembrie, s-a demostrat că niciorganele specializate de securitateale SUA nu se așteptau la un asemenea atac. Experții și analiștii în materie de geostrategie mondială sunt de comun acord că după atentatele de la World Trade Center și Pentagon raportul de forțe pe plan global va fi rediscutat de urgență. După lumea bipolară a războiului rece , după multipolaritatea nucleară a deceniului trecut, pe scena globală se impune . în prezent, o nouă putere terorismul.

Măsurile de securitate ale națiunilor au vizat , până acum, mai ales, potențialele atacuri din parte altor state cu arsenale ce incud bomba nucleară. Armele subversive – bombele umane – nu au fost niciodată luate în calcul.

Specialiștii de la „ Jane`s Defense Weekly” arată că este imposibil de imaginat cum o grupare teroristă ar fi putu pune la cale , logistic vorbind, o asemene operțiune , cu piloți experimentați, capabili să o finalizeze. Ar teroristii sunt mereu cu un pas înaintea defensivei potențialelor victime, instituții de securitate luând măsuri de precauție , nu de puține ori excepționale, dar după ce se crează un precedent. De aceată dată, precedentula depășit limita imaginabilului.

În aceste condiții , va fi necesară redefinirea conceptelor de securitate internă și internațională, prin restructurarea politicilor de apărare. Unii analiști stimulați de celebra carte a lu Huntington afirmă chiar că vom intra într-un „război al civilizațiilor” în care Islamul se va ridica împotriva Occidentului. Există însă și pericolul „amalgamării”, al confundării de către Occident a Islamului cu „integrismul asasin”, cu „terorismul musulman”.

În legătură cu o asemenea perspectivă se pune întrebarea : în ce măsură factorii responsabili din lumea occidentală vor putea să facă distincția necesară între musulmanii care susțin pe talibani și cei care îi contestă. În același timp , lumea musulmană nu va trebui să subscrie la ideea după care toți occidentalii ar fi contra Islamului, pentru că îl contestă pe Ben Laden.

Desigur că „lumea nu va mai arăta ca înainte” dacă războiul civilizațiilor se va declanșa. Atunci nu va mai fi un singur învingător și un singur învins. Omenirea , în întregul ei, se va scufunda, la începutul mileniului al treilea, într-un adevărat „armaghedon” , dacă armele de distrugere în masă vor intra în acțiune. Dar există și posibilitatea ca omenirea să arate astfel dacă, în ultimul moment, spiritul păcii va prevala asupra spiritului războiului. Poate că de acum, în fine , după două războie mondiale , după numeroasele războie regionale, după atâtea atentate puse la cale , nu numai în Occidentul Mijlociu, dar și în lumea dezvoltată, după sacrificarea a milioane de vieți omenești, a sosit momentul să se tragă cocncluzia că nu agresiunea , violența , folosirea dreptuui celui mai tare reprezintă calea spre rezolvarea diferendelor între națiuni.

Terorismul în Europa

Raportul anual realizat de Europol în anul 2014 , privind situația terorismului în Europa și a tendințelor în aceset domeniu este un document bine realizat ce conține un sumar foarte precis al tuturor temerilor majore la nivel UE.

Documentul precizează că " amenințarea teroristă în Europa rămâne puternică, menținută sub diferite forme și motivată de scopuri diverse. Există o amenințare crescândă din partea acelor cetățeni UE care s-au deplasat în zonele de conflict pentru a se angaja direct în activități teroriste, ei întorcându-se în UE cu dorința de a comite acte teroriste. La nivelul anului 2013, acest lucru a fost evident în mod special în cazul Siriei. Fenomenul adaugă o nouă dimensiune amenințărilor deja existente în UE deoarece presupune apariția unor noi grupări în Statele Membre, grupări care posedă atât intențiile cât și capacitățile necesare pentru a comite acte teroriste, ceea ce poate duce la apariția unor acte teroriste cu ținte și planificări neașteptate. Instabilitatea din anumite țări din Orientul Apropiat și din nordul Africii afectează în mod direct securitatea UE".
Amenințarea teroristă la nivelul UE rămâne ridicată și diversă, afirmă raportul Europol, chiar dacă numărul actelor efective de terorism a scăzut în 2013 față de anii precedenți iar incidentele au fost la o scară mică. Dar, și acest lucru este foarte important, „majoritatea statelor membre UE continuă să considere că terorismul cu motivații religioase reprezintă o amenințare majoră, fapt evidențiat de numărul în creștere al arestărilor".

Context în care, în mod evident, amenințarea cea mai importantă continuă să vină din partea cetățenilor UE care s-au înrolat în brigăzile teroriste afiliate mișcării Al-Quaeda, „numărul acestora crescând în mod substanțial în 2013, destinația de predilecție rămânând Siria". Se estimează că această creștere este „exponențială", așa cum exponențială este și primejdia pe care o reprezintă reîntoarcerea în Europa a acestor persoane, „luptătorii străini" înrolați în Siria dar și în brigăzile teroriste care acționează în Irak, Liban, Afganistan și în mai multe țări africane (Libia, Nigeria, Mali, printre altele). „Aceștia pot să încerce formarea unor celule logistice, financiare sau de recrutare și pot constitui modele pentru alte persoane din interorul comunităților extremiste – întărind și mai mult capacitatea acestora în a încuraja pe alții să plece spre zonele de conflict. În plus, motivațiile lor s-au întărit în perioada în care au fost în zonele de conflict, acolo unde au putut dobândi pregătirea și contactele necesare pentru a putea comite atacuri teroriste în interiorul UE".

Aceasta, subliniază raportul Europol, în contextul în care interesele europene se află sub un risc ce crește în mod continuu datorită dezvoltărilor dramatice din Orientul Apropiat și din unele țări din nordul Africii și din Asia unde se înregistrează nivele ridicate ale activității teroriste. Foarte interesantă, în acest sens, este observația situației generale a mișcării teroriste formulate de autorii raportului:    „Revoluțiile arabe, începute în Tunisia la finele anului 2010, au facilitat consolidarea capacităților operaționale și a bazelor de sprijin pentru grupările teroriste implicate în conflicte regionale. Grupări motivate de ideologii identice sau similare cu cea a Al-Quaeda continuă să aibă un impact semnificativ asupra situației de securitate în țări ca Afganistan, Irak, Mali, Nigeria, Pakistan, Somalia și Yemen. În plus, mișcările afiliate Al-Quaeda au căpătat o bază puternică de acțiune în Siria prin implicarea lor în războiul civil care afectează țările învecinate și alte state din Orientul Mijlociu. Implicarea aceasta întărește poziția grupărilor respective, oferind zone de refugiu și o largă gamă de oportunități, inclusiv baze de antrenament și posibilitatea de colectare de fonduri, prezentând în consecință un risc sporit pentru Uniunea Europeană".
La nivelul anului 2013, în UE au avut loc 152 de atacuri teroriste. Majoritatea s-au produs în Franța, Spania și Marea Britanie. După o creștere înregistrată în 2012 (219), numărul atacurilor teroriste în Europa a scăzut sub nivelul înregistrat în 2011 (174). În urma atacurilor teroriste, au murit 7 persoane și 9 au fost rănite. Atacurile armate cele mai frecvente au fost în Franța și cele destinate să producă pagube materiale au fost în Spania.

Ca în anii precedenți, mai mult de jumătate din atacuri (84) au fost revendicate sau atribuite unor grupări separatiste: 58 în Franța și 26 în Spania. După o creștere ca număr în 2012, frecvența atacurilor separatiste a scăzut semnificativ în comparație cu anii anteriori, de la 110 (2011) la 167 (2012) și 84 (2013). Numărul atacurilor cu bombă a scăzut considerabil, de la 91 în 2012 la 31 în 2012, dar numărul atacurilor armate a rămas stabil.

Numărul atacurilor comise de grupările anarhiste sau de extremă-stângă a crescut de la 18 în 2012 la 24 în 2013…Țările membre în care au fost raportate asemenea atacuri sunt Grecia, Italia și Spania. Numărul atacurilor în Grecia a crescut în mod semnificativ la 12 în 2013, după ce scăzuse de la 6 (2011) la unul singur în 2012. O schimbare semnificativă a apărut în modul de operare: dacă cel mai des folosit atac până acum era incendierea, în 2013 au fost folosite bombele.Nici unul dintre atacuri nu poate fi clasificat drept act de terorism cu inspirație religioasă,  sau acte de terorism individuale sau aparținând grupărilor de extremă-dreaptă. Cu toate acestea, două persoane au fost ucise în Marea Britanie ca urmare a două atacuri teroriste separate, unul motivat de extremismul religios și altul de ideologia de extremă-dreptă. 

Dacă acestea au fost câteva dintre estimările pentru ceea ce a fost anul 2013, putem vedea ușor că realitatea anului 2014 a confirmat și chiar a amplificat tendințele anunțate în analiza Europol. Este cert că a crescut nivelul amenințării teroriste, că au continuat să se producă acte teroriste grave (asasinatul cu motivație religioasă de la Bruxelles, printre altele), că se confirmă existența unor rețele extrem de bine organizate de transfer către și din zonele de conflict, că sunt extrem de active celulele teroriste specializate în colectarea de fonduri și organizarea de centre de pregătire și îndoctrinare, concentrate acum, din ce în ce mai mult, pe convertirea unor tineri care provin din comunități altele decât cea musulmană. Context în care, din păcate, amenințările directe ale Califatului către statele europene sunt nu numai foarte reale, dar pot să devină chiar sursa unor acte teroriste în interiorul UE. Vom reveni, într-un alt material, asupra celei mai spectaculoase noi forme de îndoctrinare și acțiune directă folosită  acum de mișcările teroriste, cea pe Internet, prin intermediul rețelelor sociale și a modalităților de răspuns folosite în acest adevărat război informațional propriu timpului în care trăim.