Fata In Fata cu Chipul. Raportari Contemporane la Icoana

Abstract

Even though the problem of the contemporary approach of the icon may seem to be reducible to three hypostasis – worship, indifference, non-acceptance – a more profound analysis of the subject would reveal a larger number of possible situations. The three criteria which make the diference among these situations are the piety, the theological and the artistic knowledge. One or some of the situations presented below, (we cannot know exactly which) will become emblematic in the future post-Christian Europe.

Keywords: approach of the icon, veneration, indifference, blasphemy.

Introducere

Deși problema raportării contemporane la icoană poate părea, la o primă vedere, reductibilă la doar trei ipostaze – închinarea, indiferența sau neacceptarea – totuși, o analiză mai amănunțită a subiectului va releva un număr mult mai mare de situații posibile. Tocmai aceste raportări la icoană (sau, altfel spus, ce face omul când se află față în față cu Chipul) au constituit punctul de pornire în tentativa de a intui locul și rolul pe care îl are și îl va putea avea arta religioasă într-o Europă postcreștină. Nu putem ști exact care și în ce măsură, dar unele din situațiile prezentate mai jos vor deveni cu siguranță emblematice în spațiul unei Europe din ce în ce mai confuze spiritual.

Ipostazele concrete de poziționare a omului la icoană, despre care voi vorbi, pot fi întâlnite, în marea lor majoritate, de fiecare dintre noi. Criteriile care mi s-au părut cele mai relevante în ordonarea și diferențierea acestor situații sunt 1.evlavia, 2.cunoștințele teologice și 3.cunoștințele artistice ale omului care ajunge în contact cu icoana. Primele exemple la care mă voi referi vor porni de la situații ideale, în care cele trei variabile sunt la un nivel maxim, în timp ce ultimele vor ilustra ipostaze de nedorit, în care acestea sunt la cote minime (lipsa evlaviei, lipsa cunoștințelor teologice și artistice). După cum vom vedea, diferitele combinații ale acestor variabile dau naștere unor cazuri greu de încadrat sau de etichetat, și care cel mai adesea constituie abordări greșite ale icoanei.

Raportări posibile la icoană

O primă situație posibilă, ce-i drept, greu de întâlnit, o găsim într-o scriere în care este menționat un călugăr din Sfântul Munte Athos. Acesta și-a astupat fereastra chiliei cu o icoană, deși peisajul care s-ar fi văzut pe geam era unul care merita privit (fig. 1, 2). Astfel, călugărul respectiv a refuzat posibilitatea admirării frumusețea acestei lumi (a zidirii), în favoarea contemplării exclusive a frumuseții divine dintr-o icoană (a Ziditorului), dând dovada unei excepționale măsuri duhovnicești.

Fig. 1, 2. Vedere dintr-o chilie athonită/ Iisus Hristos Pantokrator, sec. XVII.

Un alt monah athonit (fig. 3, 4), de marile praznice, dupa slujbă, stătea în chilie și privea ore în șir icoana lui Hristos sau a praznicului, pentru a înțelege mai bine si a trăi mai intens sărbătoarea. Într-adevăr, cum altfel poate cineva înțelege mai bine o sărbătoare decât refelctând la ea în timp ce o privește? Intuitiv sau conștient, monahul știa că vederea îndelungă a chipului lui Hristos din icoană îl sporește, îl sfințește. Cu adevărat, acest călugăr a încercat să-și țină ochii curați, după porunca Evangheliei.

Fig. 3. Ieroschimonah din Athos Fig. 4. Învierea Domnului

Iată și, probabil, ipostaza cea mai de dorit din cele frecvente, în care un credincios ortodox se roagă în fața unei icoane canonice, ortodoxe (fig. 5, 6). Din fericire, există suficient de multe asemenea cazuri.

Fig. 5. Fetiță rugându-se lui Hristos. Fig. 6. Colț de rugăciune al unei familii ortodoxe

O altă situație întâlnită este scoaterea icoanelor din circuitul liturgic, și punerea lor în muzee (fig. 7, 8). E o situație care prezintă atât avantaje cât și dezavantaje. Astfel, de exemplu, expunerea minunatelor icoane din Sfântul Munte, în cadrul expoziției care a avut loc în Tesalonic în anul 1997, a oferit publicului larg (inclusiv sau mai ales femeilor) posibilitatea contactului cu o artă bisericească de cel mai înalt nivel, celor care, altfel, ar fi fost greu sau imposibil de văzut. La fel, nu trebuie ignorat avantajul de a putea privi într-un muzeu icoanele adunate dintr-o anumită zonă, care, altfel, nu ar putea fi admirate laolaltă. Totuși, prin scoaterea din circuitul liturgic, icoana este privată de funcția principală care a stat la temeiul existenței ei: rugăciunea, recunoscându-i-se astfel preponderent (sau exclusiv) doar valorea de obiect vechi de artă.

Fig. 7, 8. Expoziții de icoane pe sticlă și pe lemn în muzee din România.

Iată-ne ajunși la un alt caz foarte frecvent întâlnit, și anume judecarea imaginii sacre în funcție de autor. Aici s-ar putea încadra clericul sau mireanul care supraapreciază pictura Mănăstirii Agapia, de exemplu (fig. 9), doar pentru că îl are ca autor pe Grigorescu, dar care subapreciază, în paralel, alte picturi incomparabil mai ortodoxe ca conținut (fig. 10), doar din cauză ca autorii lor, deși celebri, îi sunt necunoscuți. E vorba de o evidentă lipsă de competență în a evalua pictura dintr-o biserică ortodoxă. Cel care vede problema astfel nu știe, și probabil nici nu îl intereseaza faptul că, în unanimitate, marii teologi ortodocși ai icoanei (Uspenski, Loski, Provatakis, Florenski, etc.) văd stilul bizantin ca singurul admisibil intr-o biserică ortodoxă.

Fig. 9. Apostoli, Mănăstirea Agapia. Autor: Nicolae Grigorescu

Fig. 10. Arhanghelul Gavriil, Buna Vestire, frescă bizantină de sec XIII.

O altă situație cu o frecvență îngrijorătoare este aceea în care credinciosul se roagă în fața unor icoane kitsch sau fără nici o valoare artistică, respectiv preotul care le sfințește (fig. 11-16). Icoana este o afirmație teologică; iar daca o afirmație teologică poate fi și eretică, atunci și o icoană poate fi eretică; doar că erezia exprimată artistic este mult mai greu sesizabilă decât una formulată verbal. Din păcate, kitschul și prostul gust au invadat (cu binecuvântare) spațiul vizual eclesial, singura soluție pentru redresarea situației fiind cunoașterea de către clerici și credincioși a canoanelor și valorilor artistice bizantine, sau, dacă nu, măcar consultarea specialiștilor în domeniu. Considerarea artei religioase drept o problemă secundară, marginală, are drept rezultat invazia de neoprit a unor imagini precum cele de mai jos.

O rugăciune în fața unei asemenea imagini este făcută în mod cert cu evlavie, dar pe fondul unor discutabile cunoștințe teologice și al unei categorice lipse a oricărui elementar simț artistic. Este greu de spus în ce măsură asemenea imagini facilitează sau, dimpotrivă, îngreunează comuniunea dintre rugător și cel reprezentat. Iar dacă, în cazuri excepționale, asemenea icoane pot fi chiar și făcătoare de minuni, trebuie foarte bine înțeles să asta se întâmplă în pofida, și nu datorită realizării artistice. Pogorăminte…

Fig. 11-16. Icoane kitsch.

O ipostază relativ recentă de raportare la icoană, este punerea unui copil mic, (chiar și vârsta clasei pregătitoare), să deseneze “iconițe” pe hârtie, sau chiar icoane pe sticlă. Un copil mic nu are nici pregătirea, nici permisiunea să predice în biserică. Iar dacă, după Sf. Vasile cel Mare, icoana este o predică în culori, cum de copilul are totuși voie să predice pictând icoane, al căror conținut oricum nu prea îl înțelege? Pe de altă parte, sigur că este preferabil ca acești copii să fie preocupați cu desenarea unor imagini religioase, decât să abordeze subiecte nocive precum monștri sau alte asemenea lucruri. Din această perspectivă, a desena niște iconițe naive (fig. 17) sau inspirate din imagistica sectară (fig. 18), poate părea totuși răul cel mai mic. Prin argumentele pro și contra care pot fi aduse, problema rămâne deschisă. Nu este singura.

Fig. 17, 18. Modele ale unor icoane de colorat

Următoarea ipostază se întâlnește în cercuri mai restrânse, în cercurile celor care au cunoștințe artistice: aprecierea laudativă a unei icoane bizantine de calitate, până în momentul în care se constată că autorul ei a folosit un model, iar icoana e o copie. Altfel spus, privitorul care inițial s-a exprimat laudativ la adresa icoanei (fig. 19), după ce află că aceasta este de fapt o copie a unei alte icoane mai vechi (fig. 20), reevaluează negativ ceea ce tocmai apreciase pozitiv cu puțin timp înainte. Evident, pentru această perspectivă, criteriul relevant este originalitatea, iar nu rezultatul final.

Problema originalității în arta iconografică este una foarte discutată, pozițiile de pe care se argumentează fiind ireconciliabile. Discursurile (de altfel interesante, venite preponderent din zona artei laice) care critică practica copierii din arta bisericească, totuși scapă din vedere faptul că folosirea modelului și utilizarea calcului (deci a copierii modelului ad literam) este descrisă și recomandată chiar în cartea de căpătâi a oricărui iconar, Erminia lui Dionisie din Furna. Fără a uita că există excepții notabile, pe cât de rușinoasă pare copierea icoanelor pentru artiștii laici, pe atât de normală este utilizarea acestei metode în rândul pictorilor iconari. Argumentele specifice ambelor perspective sunt puternice (și mult prea ample pentru a putea fi aici descrise amănunțit), iar problema rămâne, în consecință, deschisă.

Fig. 19. Iisus Hristos, icoană bizantină

Fig 20. Ieromonah pictând icoana bizantină a lui Hristos, după model.

Următoarea ipostază este întâlnită destul de rar. E vorba despre acei credincioși care comandă, și acei iconografi care pictează icoanele unor părinți cu viață sfântă, încă necanonizați. Si în acest caz, este greu de spus în ce măsură abordarea este corectă sau nu, ca principiu.

A picta ca sfânt pe cineva necanonizat, sau a te închina unei asemenea icoane, e un act destul de îndrăzneț (căci nu se ține seama de hotărârea oficială a sinodului prin care un anumit părinte este canonizat) și de riscant (pot ajunge pictați ca sfinți oameni fără asemenea merite).

Pe de altă parte, asemenea icoane sunt comandate sau pictate din evlavie, și de cele mai multe ori, ele preced (chiar dacă oarecum nefiresc) momentul canonizării. Dacă ne referim la majoritatea cazurilor concrete cunoscute, observăm că intuiția credinciosului comanditar sau a pictorului iconar nu a prea dat greș, majoritatea celor pictați ca sfinți înainte de a fi canonizați, urmând să fie ulterior trecuți de sinod în rândul sfinților (Părintele Paisie Aghioritul – fig. 21, Părintele Porfirie și mulți alții). Pentru acest credincios sau iconar, recunoașterea de către Dumnezeu, ca sfânt, a vreunui părinte (dedusă din existența moaștelor sau a săvârșirii minunilor) este mai importantă decât recunoașterea din partea sinodului (care, ce-i drept, poate întârzia). Tot așa, în cazul unui ortodox cu moarte martirică, cum este de exemplu cazul părintelui Daniil Sisoev din Rusia (împușcat în cap de către musulmani, pentru că mărturisise deranjant de mult Ortodoxia – fig. 22), în mintea credincioșilor nu încape nici o îndoială cu privire la faptul că acesta nu ar fi sfânt, Scriptura arătând fără echivoc acest lucru. Apoi, dacă unul din criteriile canonizării este recunoașterea cuiva ca sfânt de către comunitatea de credincioși, pictorul iconar își exprimă această convingere cu propriile mijloace; adică, ceea ce majoritatea mărturisesc verbal, el o face artistic. Si ce este oare de preferat: să pictezi necanonic (de exemplu în manieră realistă) un sfânt canonizat, sau să pictezi canonic (în manieră bizantină) un sfânt (încă) necanonizat?

Fig. 21. Sfântul Paisie Aghioritul. Fig. 22. Sfântul Mucenic Daniil Sisoev

O altă raportare interesantă la icoană o este amplasarea ei în locuri în care se fumeaza mult (baruri, restaurante, situație întâlnită mai ales în Grecia – fig. 23, 24). Ne întrebăm: ce este oare aceasta, evlavie (vrei sa vezi imaginea sfântă peste tot) sau lipsă de evlavie (deși vezi imaginea sfantă, totusi bei și fumezi)?

Dacă pornim de la intenția inițială a celui care face gestul de a pune icoane peste tot (în casă, în instituții, în baruri), aceasta nu poate fi decât bună, nevizând blasfemia. Cel care amplasează icoana într-un bar dorește, chiar și acolo, să-și odihnească privirea în ea, să-și amintească de Hristos chiar și acolo. Inadecvarea privirii chipurilor sfinte printre nori de fum de țigară este evidentă; totuși, dacă ar trebui să se amplaseze o imagistică aflată în corespondență cu limbajul și temele abordate adesea la mese, atunci probabil cele mai potrivite ar fi imaginile pornografice. Si, desigur, este de preferat a se vedea imagini inadecvate cu spațiul, dar sfințitoare, decât adecvate, dar smintitoare. Prezența stranie a icoanei într-un bar seamnă pe undeva cu prezența lui Hristos în casa unor păcătoși. Vederea icoanei, amintindu-i omului de cele sfinte, nu poate decât să pondereze pornirile spre exces, să cenzureze limbajul obscen, și deci să limiteze proporțiile păcatului.

Fig. 23, 24. Locuri cu icoane în care se fumează.

O altă situație pe care o putem întâlni este evitarea contactului vizual cu icoana, în momentele ulterioare săvârșirii unor păcate mai mari. După cum observăm, reacția umană din această situație este opusă celei dinainte. Cel care are icoana în casă (fig. 25), știindu-se vinovat, simte că cel reprezentat în icoana îl mustră și nu poate privi înspre ea (fig. 26). Chipul din icoană pare mai supărat ca oricând, iar supărarea pare îndreptată anume spre privitorul păcătos. Corespondentul acestei situații în relațiile umane este neputința de a susține privirea cuiva față de care ai greșit, pe care l-ai dezamăgit, și de care ți-e rușine. Singura reacție adecvată pare lăsarea capului in jos și apoi privitul în altă parte. Apăsarea e atât de mare încât nici nu îndrăznești să-ți ceri iertare.

Abordarea de față presupune existența dinainte a unei preocupări pentru viața duhovnicească, a unei anumite legături existente deja între închinător și Cel reprezentat, pentru că doar iubirea pentru cineva te poate face să te întristeze faptul de a-l fi supărat. Totuși, momentele de cădere care există inevitabil în viața duhovnicească (despre care am presupus că exista în cazul de față), par aici să blocheze, să paralizeze comunicarea/ comuniunea care odată aveau loc între privitor și Cel privit. Aici, părerea de rău este premiza revenirii.

Fig. 25. Iisus Hristos Pantokrator. Fig. 26. Starea de rușine.

O ipostază cu adevărat interesantă este aceea în care un credincios află că biserica de la el din parohie se va picta, și, știind că la sfârșit pictura va arăta urât (ca în atât de multe alte biserici), se întristează. „Ce păcat că se pictează! Mult mai frumos ar fi arătat cu pereții albi”, a fost reacția unui enoriaș care a aflat numele viitorului pictor (fig. 27, 28). Oare cum putem cataloga abordarea acetui credincios, ca pe un gest iconoclast (refuzul imaginii sacre) sau dimpotrivă, ca pe un gest responsabil (refuzul imaginii necanonice)? Si oare ce este de preferat, o biserică lăsată în alb, sau una pictată ca în imaginile de mai jos?

Fig. 27, 28. Fresce necanonice. Autor: Petru Botezatu.

Sursa: http://www.petrubotezatu.ro/sfvineri.html

Iată-ne ajunși la o altă ipostază interesantă, care nu neagă nicidecum imaginea sacră, doar că o utilizează total inadecvat. Adică nu pentru rugăciune, ci de dragul modei. Inspirată din mozaicurile sau icoanele bizantine, vestimentația modelelor din fig. 29 – 32 vizează evident intenția de a șoca, de a surprinde și de a reuși propunerea a ceva nou, original, nemaivăzut. Existența imaginii sfinte pe veșminte s-a mai întâlnit și în perioada preiconoclastă, doar că atunci motivația era alta (evlavia și mărturisirea). Este derutantă și contradictorie pentru privitor, vederea imaginii sacre mulată pe trupul unei femei (fig. 29), sau plasată în zone inadecvate ale corpului (fig. 30). Fără a viza explicit blasfemia, asemenea manifestări au uneori și o asemenea conotație (fig. 31, 32).

Fig. 29, 30 Colecții vestimentare cu teme iconografice.

Fig. 31. Prezentare de modă, costum de baie. Fig. 32. Costum de baie, detaliu.

Sursa:http://www.enational.ro/showbizmonden/monden/creatoarea-%E2%80%9Erochiei-cu-icoane%E2%80%9D-da-sfintii-la-intors-347391.html/

O altă raportare la icoană o constituie interpretarea tendențioasă a ei, cu scopul de a atesta și sprijini anumite idei la care icoana de fapt nu face nicidecum referire. Conform unor asemenea interpretări inculte și evident forțate, detalii precum soarele si luna care apar personificate în scena Răstignirii (lucru întâlnit adesea în arta bizantină – fig. 33, 34) sunt înțelese drept OZNuri, iar icoanele pe care apar zugrăvite sunt luate drept documente care atestă asemenea teorii. Similar, în scena Înălțării la cer a Domnului, în lipsa cunoașterii semnificației mandorlei care Îl înconjoară pe Mântuitorul, aceasta este interpretată da fiind un vehicul aparținând altei civilizații. Asemenea abordări nu cred că mai necesită explicații suplimentare.

Fig. 33, 34. Icoana Răstignirii. Detaliu.

Una dintre ultimele raportări la icoană pe care vreau să le menționez, vizează blasfemia clară, intenționată, conștientă: urinarea pe o troiță, cu tot cu Hristos răstignit pe ea. Lipsa ulterioară a părerilor de rău din partea tânărului care ilustrează acest exemplu (fig. 35), vorbește clar despre asumarea unui asemenea gest și despre o poziționare evident anticreștină. Aici nu e vorba despre indiferență față de icoană, ci de sfidarea fățișă a Celui reprezentat. Gestul este unul evident iconoclast, anticreștin și blasfemiator.

Fig. 35. Autorul român al unui gest iconoclast.

Fig. 36. Troiță.

Ultima ipostază la care mă refer este similară celei deja descrise, vizând o altă formă ostentativă de blasfemie. În fig. 37, pornindu-se de la o icoană a Sf. Ierarh Nicolae, s-a pictat un ierarh extraterestru. În cel de-al doilea caz, fig. 38, autoarea, pictorița Corina Chriliă, susține că a reprezentat-o pe Maica Domnului. Această reprezentare nudă, cu buzele rujate și sprâncenele pensate, face parte dintr-o pleiadă de asemenea imagini, în care tipuri iconografice ortodoxe (exclusiv cu Maica Domnului!) sunt reluate de o manieră, repet, blasfemiatoare, satanică. Desigur, asemenea imagini nu pot lăsa privitorii indiferenți, polarizându-i în îngroziți și încântați. Existența și a unei fracțiuni de admiratori a acestor abordări artistice este absolut îngrijorătoare.

Fig. 37. „Icoana” unui extraterestru

Fig. 38. Reprezentare basfemiatoare a Maicii Domnului.

Concluzii, perspective.

După cum am văzut, în mod surprinzător, puține din raportările posibile la icoană sunt integral corecte. În multe situații, este dificilă oferirea unui răspuns tranșant cu privire la etichetarea lor în termeni de corect/ greșit, tocmai prin complexitatea aspectelor implicate și a argumentelor care decurg din ele. Până la urmă, dincolo de cunoștințele teologice și artistice referitoare arta sacră, elementul cel mai relevant care determină raportarea la icoană pare să fie prezența sau absența evlaviei.

Este greu de spus, din mulțimea ipostazelor posibile ale întâlnirii dintre om și icoană, care va fi abordarea emblematică într-o Europă care pare din ce în ce mai atee; este, de asemenea, greu de intuit și care este rolul și importanța artei creștine într-un asemenea cadru. Răspunsul cred că poate fi gândit doar în legătură cu adresantul, care este sau credincios, sau ateu, acest aspect aseamanându-ne sau diferențiindu-ne cel mai mult.

Europeanul religios. Cu foarte puține excepții, europeanul contemporan se confruntă cu un șoc cultural (imersiunea într-o cultură străină, care are alte valori decât ale sale și care vine peste el), silindu-l oarecum la anumite schimbări axiologice și de paradigmă. În afară de acest șoc cultural, se poate vorbi și de un șoc al viitorului, adică senzația că lucrurile se mișcă prea repede, că viitorul a sosit prea devreme. Deci nu vorbim doar despre o schimbare, ci despre una făcută în mare viteză, după cum observa sociologul Alvin Toffler. Europeanul religios, de cele mai multe ori atașat unui mod de gândire și abordare tradițional, va resimți cu atât mai acut tăvălugul acestor schimbări. Pentru el, imaginea sacră va fi nu doar ceea ce este pentru orice credincios, rezumatul vizual al credinței sale. Pentru el, icoana poate fi și acea enclavă necesară a trecutului, acea gustare din illo tempore, acel reper sacru obiectiv care nu se schimbă și care nu te lasă paralizat de relativitatea experiențelor pur subiective.

Europeanul ateu. Europeanul ateu, dupa cum afirma profetic Mircea Eliade, nu se va simți cu adevărat liber și el însuși decât atunci când se va fi desacralizat radical, când va fi omorât din el chiar și ultimul zeu (a se înțelege expresia într-un sens creșin). Evident, acest demers presupune și refuzul imaginii sacre, care ajunge să fie privită doar ca o simplă formă artistică. Totuși, crede Eliade, ateul nu-și poate anula propria sa istorie, adică homo religiosus. Nu-și poate aboli definitiv trecutul său religios, pentru că el însuși este un produs al lui. În adancurile sale, ateul mai păstreaza înca amintirea sacrului (aproximativ la fel ca după căderea lui Adam, dar la un alt nivel). Pentru el, icoana poate fi acel ceva care, la un moment dat, să-l surprindă și să-i dea un fior sacru și care să-i retrezească amintirea paradisului pierdut și religiozitatea căzută adânc, la nivelul inconștientului.

Se pare că s-a ajuns în acel punct despre care Eliade spunea că marchează sfârșitul istoriei religiilor, apariția omului ateu în stare pură. Pentru un asemenea om, de la care ne așteptăm să fie receptiv doar la ceea ce este vizibil și palpabil, ce vor putea însemna oare icoanele care, fără îndoială, vor plânge, atunci când omenirea va fi pe marginea prăpastiei?

Bibliografie:

Eliade, Mircea, Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 1992.

Mihăilescu, Ioan, Sociologie generală, Ed. Polirom, București, 2003.

Toffler, Alvin, Socul viitorului, Ed. Politică, București, 1973.

http://www.enational.ro/showbizmonden/monden/creatoarea-%E2%80%9Erochiei-cu-icoane%E2%80%9D-da-sfintii-la-intors-347391.html/

http://www.petrubotezatu.ro/sfvineri.html