Farmacognozie – Introducere [309187]

Farmacognozie – Introducere

I.1. GENERALITĂȚI

I.1.1. [anonimizat].

I.1.2. [anonimizat], [anonimizat] – cunoaștere. Acest nume a fost introdus de C.A.Seydler, care l-a întrebuințat în publicația sa „Analecta Pharmacognostica” și după care a început să pătrundă treptat în patrimoniul științei.

I.1.3. Clasificare.

[anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat].

Pe plan mondial cercetarea plantelor medicinale se bucură de o [anonimizat]-[anonimizat], chimiști, farmacologi, biologi. Această orientare este justificată de necesitatea lărgirii sortimentelor de medicamente de natură vegetală și datorită faptului că substanțele naturale prezintă avantajul unei mai bune toleranțe pentru organism.

I.2. Obiectul de studiu al farmacognozei

I.2.1. Analiza plantelor medicinale ca surse de substanțe farmacologic active.

Se studiază compoziția chimică a plantelor, [anonimizat], acțiunea factorilor mediului înconjurător și metodelor de cultivare a plantelor medicinale asupra acumulării principiilor active.

I.2.2. Determinarea resurselor de plante medicinale.

Se studiază plantele medicinale în condițiile naturale pentru a identifica locurile de creștere a lor în masă, a stabili gradul de răspândire și rezervele de exploatare a lor. [anonimizat] a produselor vegetale. Cunoașterea dinamicii acumulării principiilor biologic active în organele vegetale ale plantei dă posibilitatea de a [anonimizat] a produselor vegetale.

I.2.3. Normarea și standardizarea produselor vegetale.

În acest scop se elaborează proiecte ale documentației tehnice de normare (standarde, [anonimizat]), sunt perfecționate metodele determinării identității și calității produselor vegetale.

I.2.4. Descoperirea noilor remedii de origine vegetală

În scopul elaborării medicamentelor mai eficiente.

I.3. [anonimizat]-o comunitate cu vegetația și cu fauna ei. O permanență care l-a [anonimizat], a ținut de faptul că acesta s-a luptat continuu pentru a-și păstra sănătatea și pentru a rezista nenumăratelor boli care îl pândeau la tot pasul. Instinctul de conservare este adânc înrădăcinat în structurile genetice ale speței umane. Într-un asemenea context nu trebuie să ne surprindă permanenta străduință a acestuia de a afla, [anonimizat], dimpotrivă, [anonimizat].

Astfel omul a [anonimizat], firește, [anonimizat] cu obstinație, le evită. Din acest motiv, el nu se otrăvește niciodată. Este vorba, desigur, despre un substrat instinctual de care ține seama. Mai mult decât atât: un animal trăind în mediul său natural de existență cunoaște din experiență plantele pe care le poate folosi când este înfometat și când este bolnav. Acuitatea spiritului de observație, capacitate în rapidă regresie în lumea contemporană, explică fără îndoială realitatea acelor spectaculoase și precise descoperiri, pe linie de fitoterapie, ca și a unor remedii de alt gen, caracterizând vremurile îndepărtate ale condiției umane.

Diversele remedii și tratamente s-au transmis oral din generație în generație până la apariția scrisului. De la sumerieni, în jurul anului 6000 a.Ch., ne-au rămas date despre folosirea plantelor medicinale. Babilonienii și asirienii au întocmit, în jurul anului 5000 a.Ch., un dicționar de plante medicinale și au înființat în orașul Ninive o grădină de plante medicinale și aromatice. Din vestigiile ce se găsesc la British Museum din Londra reiese că asirienii cultivau macul încă până la anul 2700 a.Ch., iar despre folosirea mentei atestările datează din jurul anului 1200 a.Ch.. Toate datele amintite s-au găsit pe tăblițele de lut ale asirienilor.

Din papirusurile egiptene, vechi de 5-6 milenii, s-au găsit mii de rețete, din care a reieșit că ei foloseau foarte mult coriandrul și ricinul. De menționat inscripțiile ebraice cu plante medicinale sau manuscrisele chinezești, ce conțin date care și astăzi sunt uimitoare prin complexicitatea lor. Din opera colectivă indiană Yadjur-Veda se cunoaște că medicația vechilor triburi se baza pe mii de plante înzestrate cu virtuți terapeutice. Trebuie amintite de asemenea informațiile despre folosirea plantelor medicinale râmase de la băștinașii Americei precolumbiene.

În timpul elenilor și romanilor, terapia cu plante ia un avânt considerabil, ceea ce duce la apariția de culturi de plante medicinale. Unul din cei mai vestiți medici ai acestor timpuri este Hippocrates (460-377 a.Ch.), supranumit părintele medicinii. El a căutat leacuri din natură. În opera sa “Corpus Hipocraticum” a descris pe larg 236 de plante medicinale, redând în 62 de cărți, sfaturi igienice și profilactice, după principiul “natura trebuie ajutată în acțiunea ei tămăduitoare”. Tot Hipocrat a propagat ideea lui Asklepios din Tesalia: “întâi cuvântul, apoi planta și la urmă cuțitul”, adică mai întâi se va folosi psihoterapia, apoi se va apela la fitoteratie și numai după aceasta se va folosi terapia chirurgicală. Aristotel (384 – 322 a.Ch.) s-a ocupat îndeosebi de produsele animale, iar Theophrastus (370 – 227 a.Ch.) în lucrarea sa “Istoria plantelor” face descrierea botanică a plantelor.

Dioscorides, medic grec (sec. 1 Ch.), născut în Asia Mică este adevăratul părinte al farmacognoziei. Tratatul său tradus în limba latină sub titlul “De materia medica” cuprinde desenele și descrierea a peste 500 produse vegetale, animale și minerale folosite în practica medicală. Această lucrare răspândită în lumea romană și arabă reprezintă principala sursă de cunoștințe despre medicamentul vegetal, până la sfârșitul evului mediu. Tot în această lucrare Dioscordies menționează că pe teritoriul Daciei se utilizau numeroase specii de plante medicinale.

Ne-au rămas date și de la Pliniu cel Bătrân (23-70 Ch.), care, în “Historia naturalis” (37 de volume) a descris 250 de produse vegetale.

Operele lui Galenus (sec. II) întemeietorul farmaciei galenice, domină multe secole întreaga medicină europeană.

În evul mediu, cultura plantelor medicinale se practica pe lângă mănăstiri, iar cunoștințele despre leacurile vegetale le posedau numai călugării. După ce stareța Hildegard von Bingen (1099-1179) a scris în 4 volume și 38 de capitole o carte întitulată “Physika”, privind cunoștințe despre medicamente, se dezvoltă interesul pentru cunoașterea și folosirea plantelor medicinale și se observă un început în studiul florei.

Între secolele VIII-XIII cunoștințele de medicină și farmacie au fost preluate și îmbogățite de școala arabă prin reprezentanții săi de seamă: Avicena, Averrhoes, Ibn Beitar etc.

Paracelsus, pe adevăratul său nume Theophrastus Bombastus von Hohenheim, medic elvețian din secolul al XVI-lea, a folosit pentru prima oară noțiunea de principiu activ, înțelegând prin acesta obținerea “sufletului vegetalelor” sub formă de chintesență.

Descrierea și clasificarea plantelor revine botanistului suedez K. Lirme (1707- 1778). Primele date științifice cu privire la compoziția chimică a plantelor apar odată cu izolarea unor acizi organici (citric, malic, oxalic, tartric) de către farmacistul suedez K. Scheele (1742-1786). Până la sfârșitul secolului al XVlII-lea, științele naturii și medicina au fost strâns legate.

În secolul al XIX-lea, se conturează net farmacognozia ca știință de sine stătătoare. Este perioada în care cunoștințele din e în ce mai ample formează nu numai obiectul cărților de specialitate, ci încep să fie difuzate prin publicații periodice asigurând acest fel o răspândire rapidă a ultimelor noutăți din domeniul diferitelor ramuri de știință. În domeniul nostru cunoștințe cu totul noi se nasc în urma descoperirii primilor alcaloizi (morfina- în 1803), a saponinelor (1819), a glicozidelor (salicina în 1830) și a altor principii terapeutic active. Aceste descoperiri vor sta la baza activității primelor fabrici de medicamente care s-au dezvoltat din laboratoarele de pe lângă oficină. Cercetarea microscopică se extinde la toate produsele vegetale folosite în terapeutică, observându-se deosebiri structurale nu numai între diferite specii, ci cel puțin la câteva droguri și în funcție de proveniența lor.

În 1783 preotul calvin I. Benko întocmește prima culegere care cuprinde denumirile românești ale unor plante medicinale pe care le recoltau și le foloseau farmaciștii din Transilvania și Muntenia. Lucrarea care se păstrează în manuscris este intitulată „Nomina Vegetabilium”.

În anul 1833 se înființează la Iași „Societatea de Medici și Naturaliști”, care își propune și realizează-între altele-studiul florei medicinale. Bogată în date cu privire la folosirea de remedii vegetale în medicina populară din Moldova este lucrarea lui C. Vîrnav (1836). O amplă caracterizare a florei Munteniei a fost făcută de C. Caracaș (1830). Prima floră a Transilvaniei, întocmită de J.Chr.Baumgarten (1816) atrage atenția asupra elementelor caracteristice acestor meleaguri.

În 1849 s-a inființat la Sibiu „Societatea Ardeleană de Stiințele Naturii”, în cadrul căreia a activat și farmacistul F. Schur, descoperitor a multor plante endemice: 48 de specii descrise de acest autor sunt și azi recunoscute.

În anul 1857 se înființează la București, „Școala Națională de Medicină și Farmacie”.

Ctitorii învățământului nostru medical și farmaceutic au fost C. Davila și N. Kretzulescu. Pe lângă inființarea învățământului farmaceutic care din 1869 funcționează în cadrul Școlii superioare de farmacie, cel mai important eveniment l-a însemnat elaborarea și publicarea primei noastre farmacopei naționale, Farmacopeea Română, apărută în 1862, a fost redactată de C.Hepites și a apărut sub forma unui impresionant volum bilingv (scris în limba română și în limba latină).

La aceste evenimente se adaugă inființarea Societății Farmaciștilor Români (1870).

Cei mai de seamă botaniști români, pe lângă contribuția lor la fundamentarea studiului florei noastre, au lăsat în creația lor științifică și opere de interes nemijlocit pentru cunoașterea florei medicinale. Astfel D. Brândză cel care a înființat Grădina Botanică de pe lângă Facultatea de Stiințe din București, autorul „Prodromului Florei Române” și al „Florei Dobrogei”, (1898) a publicat și un studiu critic asupra gentianaceelor medicinale (teza de doctorat, 1869). De asemenea, alături de opera sa capitală „Conspectul Florei Române”(1898).

D. Grecescu publică și lucrarea sa intitulată „Flora medicinală a României”, (1892).

Autor al tratatului „Elemente de terapie și materie medicală”, (1884) Z. Petrescu efectuează cercetări de farmacologie experimentală cu produse și medicamente vegetale. Prin opera sa începe contribuția farmacologilor la elucidarea valorii terapeutice a plantelor medicinale.

Fundamentarea științifică a introducerii în cultură a plantelor de interesterapeutic a fost realizată în cadrul primei stațiuni experimentale de plante medicinale din lume, înființată în anul 1904 la Cluj, de către B. Pater. Din cele 136 de specii pe care s-au efectuat experiențe, 75 au fost introduse din flora noastră spontană. (celelalte fiind exotice).

Primul profesor de botanică farmaceutică al Facultății de Farmacie din București, înființată în 1923 a fost T. Solacolu cel care a efectuat cercetări asupra diferitor plante cu efecte cardiotonice. La aceeași facultate C. Kollo întreprinde o serie de studii fitochimice în vederea valorificării plantelor medicinale indigene, printre altele cu privire la uleiul volatil de mentă, la conținutul de morfină din mac, la alcaloizii din mătrăgună.

În perioada interbelică s-au înființat câteva cooperative pentru cultivarea și comercializarea plantelor medicinale. (Orăștie) de către farmacistul A Farago, respectiv cooperativelee „Adonis”, la Cluj, „Romanița”, la București sau laboratorul farmacistului C. Vorel din Piatra Neamț.

Primele două consfătuiri de plante medicinale din România au fost organizate în anul 1931, prima la Cluj, iar următoarea în scurt timp la București. În cadrul lor s-a insistat asupra necesității industrializării materiei prime vegetale. Ca urmare apar o serie de lucrări consacrate plantelor medicinale. Printre autorii cei mai importanți se numără: A. Borza, I. Prodan, B. Pater, Gh. Grințescu, E. Topa, S. Sofonea, A.Potlog, A. Buia.

În 1949 ia ființă întreprinderea „Plafar” care are drep scop cultivarea, recoltarea, prelucrarea, depozitarea și comercializarea plantelor medicinale din țara noastră.

În 1954 se întemeiază Centrul de plante medicinale al Ministerului Sănatății, care fuzionează cu ICSMCF, pe lângă care mai apoi ia naștere Stațiunea experimentală de plante medicinale Domnești.

Învățământul de farmacognozie, este azi integrat cu cercetarea plantelor medicinale și aromatice, iar rezultatele cercetărilor științifice sunt aplicate nemijlocit în rețeaua farmaceutică și industria de medicamente. Toate aceste evenimente au influențat pozitiv dezvoltarea farmacognoziei.

I.4. Interdependența farmacognoziei cu alte discipline

Farmacognozia, studiind îndeosebi materia primă de origine vegetală, se bazează pe numeroase cunoștințe de morfologie și fiziologie vegetală, botanică sistematică, noțiuni de chimie (anorganică, organică, analitică, coloidală) și fizică fără de care nu se pot înțelege numeroase capitole ale farmacognoziei, cum ar fi: biogeneza, structura chimică, extragerea, analiza calitativă și dozarea principiilor active.

Pe de altă parte, între farmacognozie, chimie farmaceutică și tehnologia medicamentelor există o interdependență perfectă. Dezvoltarea științelor farmaceutice este condiționată de legătura și colaborarea dintre aceste trei discipline. Într-adevăr o cucerire nouă din domeniul farmacognoziei deschide largi perspective chimiei farmaceutice, după cum noi produse de sinteză și metode noi de analiză dau farmacognoziei posibilitatea de a aprecia produsul vegetal studiat.

Între tehnologia medicamentelor și farmacognozie există aceleași raporturi, deoarece fără cunoașterea compoziției chimice a produselor vegetale nu se pot prepara din ele medicamente de reală valoare terapeutică, implicit dacă farmacognoziei nu-i sunt cunoscute noile cercetări ale tehnologiei referitoare la elaborarea preparatelor galenice și a formelor medicamentoase, aceasta nu va putea condiționa produse corespunzătoare imperativului timpului.

Cunoștințele dobândite la studierea farmacognoziei sunt absolut necesare pentru farmacodinamie și toxicologie, căci nu se poate vorbi de acțiunea farmacodinamică sau toxicitatea unui produs până nu se cunoaște compoziția chimică a acestuia.

Produsele vegetale

II.1. DEFINIȚIE

Produsul vegetal poate fi constituit din planta întreagă sau numai din anumite părți de plantă: organe subterane, scoarță, frunze, flori, fructe, semințe, muguri, care conțin substanțe farmacologic active. În aceeași categorie sunt considerate și uleiurile volatile, rășinile, balsamurile, gumele, uleiurile grase etc., care se obțin prin diverse metode de extracție, presare.

Prin folosirea termenului de produs vegetal se urmărește totodată înlocuirea denumirii vechi de “drog”, care astăzi este utilizată frecvent, pentru produsele care sunt folosite de toxicomani (stupefiante, halucinogene).

II.2. Obținerea produselor vegetale

Obținerea produselor vegetale include un șir de operații, începând cu recoltarea și terminând cu adoptarea măsurilor cu privire la corectitudinea păstrării lor.

II.2.1. Recoltarea

Recoltarea plantelor medicinale reprezintă o operație foarte importantă în obținerea produselor vegetale deoarece deficiențele care apar în calitatea acestor produse își găsesc, de cele mai multe ori, cauza chiar în procesul recoltării.

Recoltarea trebuie să fie efectuată de persoane calificate, deoarece un mod necorespunzător de recoltare se răsfrânge imediat asupra calității produsului.

Prima cauză care conduce la obținerea unor produse necorespunzătoare de către recoltator, este necunoașterea plantelor pe care le culege. Astfel, datorită asemănării unor specii între ele, pot fi ușor confundate de către un recoltator neexperimentat. Ades, în locul frunzelor de Atropa belladona, pot fi culese frunzele de Phytolacca decandra (Figura 1) sau în locul florilor de mușețel (Matricariae flos), cele de Anthemis nobilis (Figura 2).

Dacă unele confuzii nu impietează asupra urmărilor substituirii săvârșite, în alte cazuri însă pot duce la accidente grave, cum ar fi confudarea fructelor de chimen (Carvi fructus) cu cele de cucută (Conii fructus) (Figura 3).

Prin urmare, un recoltator de plante medicinale este obligat să posede următoarele cunoștințe:

să deosebească cu precizie, în teren, speciile pe care le recoltează, pentru a evita unele confuzii regretabile ca cele expuse mai sus;

trebuie să cunoască partea, sau organul de plantă, cel mai bogat în principii active și care se folosește în practica curentă. De pildă, nu este admisă recoltarea ierburilor întregi în locul frunzelor sau inflorescențelor;

să cunoască perioada sau ora, adică momentul optim, când organele de plantă, ce se recoltează, conțin cantitatea maximă de principii active. Momentul optim de recoltare este strâns legat de dezvoltarea plantei. Conținutul în principii active poate fi influențat de altitudine, longitudine, latitudine, de gradul de umiditate și chiar de ora zilei de recoltare.

Organul de plantă și momentul optim de recoltare se stabilesc pe baza unor studii de dinamică și acumulare a principiilor active de-a lungul perioadei de vegetație a plantei producătoare. În acest fel, se stabilesc cu precizie curbele de evoluție cantitativă a principiilor active, ceea ce conduce la determinarea momentului când variațiile stabilite înregistrează valorile maxime. Astfel, frunzele conțin cantitatea cea mai mare de principii active în timpul perioadei de înflorire, pe când rădăcinile și rizomii prezintă posibilitățile cele mai bune de recoltare, toamna și primăvara.

Recoltarea organelor subterane adică a rădăcinilor, rizomilor, bulbilor și tuberculilor se face primăvara timpuriu sau toamna târziu. În această perioadă părțile subterane conțin cea mai mare cantitate de principii active. Rădăcinile se recoltează cu diferite unelte (sapă, plug, hârleț, furcă), în funcție de forma lor, terenul pe care cresc și adâncimea la care ajung.

Rădăcinile plantelor anuale se recoltează cu puțin timp înainte de înflorire.

Rădăcinile plantelor de doi ani se culeg în toamna primului an de vegetație, în decursul iernii sau primăvara celui de al doilea an, cât mai timpuriu, înainte ca să apară primele semne de dezvoltare a plantei.

Rădăcinile cu conținut de amidon și mucilagii se recoltează pe cât posibil dimineața, deoarece s-a constatat că noaptea aceste substanțe migrează din părțile verzi în rădăcini.

După aceasta ele se scutură bine de pământ, unele numai prin spălare, se înlătură părțile necorespunzătoare, se taie coletul (partea de sus pe care sunt situați mugurii de unde începe să crească tulpina), iar rizomii prea groși se fragmentează în 2-4 părți.

Recoltarea părților aeriene se face când planta este înflorită, în așa fel ca produsul vegetal rezultat să conțină cât mai multe flori. Nu se va recolta partea lignificată a plantelor, lipsită de ramuri cu frunze; când plantele au crescut prea înalte, se recoltează numai vârfurile în lungime de 20-25 cm, împreună cu ramurile. Pentru a proteja plantele în vederea unor recoltări ulterioare nu este recomandată recoltarea prin smulgere.

Recoltarea părților aeriene se face numai pe vreme uscată rupându-se cu mâna, cu ajutorul secerei, a cosorului sau a unui alt obiect tăios.

Recoltarea scoarței. De la unele specii de plante se folosește în scopuri medicinale numai scoarța recoltată fie de pe tulpini, fie de pe ramuri și chiar de pe rădăcini. Epoca cea mai corespunzătoare acestei operații este primăvara până în momentul formării primelor frunze, deoarece, pe de o parte, în această perioadă scoarța conține o cantitate suficientă de principii active, iar, pe de altă parte, ea se poate desprinde ușor de partea lemnoasă a organului respectiv. Indiferent de anotimp și de organul folosit se recomandă ca recoltarea să se facă pe vreme uscată, fără umiditate și cu soare, cu excepția, după cum am precizat mai sus, organelor ce conțin uleiuri vola-tile.

Recoltarea se face cu ajutorul unui briceag cu ajutorul căruia se fac tăieturi circulare până în țesutul lemnos la distanțe de 10-15 cm unele de altele, după care se unesc printr-o altă tăietură în linie dreaptă, de-a lungul ramurii. Cu vârful briceagului, cu mâna sau cu ajutorul unei pene de lemn netede și bine ascuțite se face descojirea.

Ulterior se înlătură porțiunile de scoarță prea bătrâne, care prezintă crăpături și îngroșări, cele cu mușchi sau alge, îrmegrite și cu resturi de lemn.

Recoltarea mugurilor foliari. După cum se știe, aceste organe se formează toamna, iar recoltarea lor se face primăvara timpuriu când planta își intensifică activitatea ei de vegetație. Procesul se termină când solzișorii care acoperă mugurii încep să se desfacă, mugurii plesnesc și se alungesc. Ei se culeg numai cu mâna, ciupindu-se mugurii de pe ramurile laterale ale arborilor ajunși la maturitate. Se interzice ruperea mugurilor terminali de pe tulpina principală a coniferelor, deoarece prin aceasta va fi oprită creșterea lor în înălțime.

Recoltarea frunzelor, deși, în general, are loc primăvara, atunci când acest organ a ajuns la o dezvoltare normală, ea variază însă de la specie la specie.

În cazul plantelor erbacee recoltarea adecvată corespunde perioadei lor de înflorire.

Frunzele care conțin uleiuri volatile urmează să fie recoltate pe timp noros, iar celelalte pe vreme cu soare.

Recoltarea frunzelor se face cu mâna, prin ciupire sau prin strujirea lor de pe tulpină. în general, frunzele se culeg fără pețiol (podbal, pătlagină, nalbă) sau se lasă numai codițile foliolelor, îndepărtându-se pețiolul principal (nuc, zmeur). Se culeg cu pețiol numai frunzele cu conținut de alcaloizi (mătrăgună, măselariță, laur), deoarece principiile active prevalează de-a lungul nervurii principale și în pețiolii frunzelor.

Frunzele prea mici nu pot fi recoltate prin ciupire și nici prin strujire, în acest caz se recoltează ramurile întregi cu frunze, se usucă sub această formă și când frunzele s-au uscat sunt desprinse printr-o ușoară lovire a ramurilor (merișor, afin).

Recoltarea frunzelor de la plantele care parazitează pe pomi (Viscum album) se face cu ajutorul unor prăjini lungi.

Recoltarea florilor are loc cu puțin timp înainte de înflorire, adică în stadiul de boboc (Sophora japonica), cât și în timpul înfloririi (tei, mușețel, albăstrele), însă în nici un caz mai târziu, adică după ce floarea a trecut.

Timpul optim pentru recoltarea florilor este în jurul prânzului, pe vreme uscată și de obicei însorită. Florile, în general, se recoltează întregi, adică cu petale, sepale, rupându-se cu o codiță cât mai scurtă, sunt cazuri când se culeg numai petalele (lumânărică, albăstrele). Recoltarea florilor se face cu mâna prin ciupire, cu foarfecă, în buchete, cu piepteni speciali.

Recoltarea fructelor variază în funcție de natura fructului; astfel, în cazul fructelor cărnoase (afin, soc, ienupăr), recoltarea lor se recomandă să se facă atunci când ele sunt complet dezvoltate, iar cele uscate înainte de deschiderea lor, când semințele sunt deplin dezvoltate, însă maturizarea și deschiderea lor având loc în timpul uscării. Această operație se efectuează toamna până la căderea brumei.

Recoltarea semințelor în scopuri terapeutice trebuie făcută când semințele au ajuns la maturitate, iar în cazul când fructele, care le conțin sunt dehiscente, înainte de desfacerea lor spontană.

Nerespectarea momentului optim de recoltare provoacă pierderi și în cantitățile de plante ce pot fi culese. Astfel dacă s-a depășit momentul optim la florile de păducel, culegătorul va trebui să depună o atenție mult mai mare la recoltare, evitând florile trecute sau scuturate și alegând florile în putere, proaspăt desfăcute, cu toate elementele florale încă prezente. Nerespectarea momentului optim de recoltare scade în măsură însemnată și cantitatea de principii active din plantă, deci calitatea produsului obținut va fi inferioară.

II.2.2. Sortarea

După recoltarea plantelor medicinale, organele ce au fost recoltate nu se aruncă pe pământ și nici nu se strâng în grămezi, ceea ce ar conduce la degradarea lor.

Rădăcinile și rizomii se scutură de pământ și se spală la un curent puternic de apă. Dacă ele conțin mucilagii, sau principii ușor solubile în apă, spălarea trebuie făcută într-un curent puternic de apă, într-un timp scurt, pentru a evita solubilizarea principiilor ce le conțin. Rădăcinile și rizomii voluminoși se despică sau se taie în rondele, înainte de uscare. Dacă produsul se utilizeată decorticat, înainte de uscare, cu ajutorul unui cuțit, se efectuează decorticarea, îndepărtând suberul și o parte din parenchimul cortical. Sunt și unele scoarțe care se folosec în stare decorticată (Chinae cortex, Cinnamomi Ceylanici cortex). Scorțișoara de Ceylon rămâne în urma decorticării sub formă de foițe subțiri care se rulează în pachet, astfel că, în final, se găsește sub forma unor tuburi rulate concentric.

Frunzele și florile, strânse în masă compactă, transpiră și se încălzesc datorită unor procese fermentative care au loc, chiar după moartea celulelor. Aceste procese enzimatice, post mortem, conduc la degradarea produselor, prin descompunerea principiilor active, în urma unor reacții de hidroliză și oxidare.

În această stare produsele se închid la culoare sau se înnegresc, dobândesc un miros specific sau mucegăiesc. Uneori, însă, produsul fermentativ este cel urmărit, tocmai pentru formarea unor compuși chimici care imprimă acțiunea terapeutică a produsului (Liquiritiae radix, Cacao semen, Vanillae fructus).

Astfel, frunzele se depozitează în straturi subțiri, vânturându-le din când în când, iar transportarea lor se face în saci de iută sau în coșuri de nuiele, cât mai afânate, evitând presarea în timpul transportului.

Înainte de uscare se îndepărtează pețiolurile prea lungi, resturile de ramuri, frunzele alterate, înnegrite sau contaminate de insecte.

Florile se adună și se transportă în lăzi, căptușite cu hârtie sau în coșuri de nuiele. Înainte de uscare se îndepărtează florile de culoare necorespunzătoare, bobocii sau fructificațiile, resturile de frunze și ramuri, sau resturi din alte plante străine.

Fructele moi se transportă întotdeauna în ambalaje de volum redus deoarece, în caz contrar, prin autopresare, se strivesc iar sucul rezultat grăbește alterarea și fermentarea. Fructele uscate se selecționează prin triere și vânturare.

Fragmentarea prin tăiere ca și decorticarea, deși necesare în unele cazuri, poate provoca multe neajunsuri calității unor produse.

Astfel, procesele enzimatice care au loc în cazul unor astfel de prelucrări mecanice ale produselor vegetale, conduc la moartea lor, dezorganizarea celulelor și deci metabolismului, ceea ce permite unor enzime, ca hidrolazele și oxidoreductazele, să-și exercite acțiunea, favorizând o serie întreagă de reacții chimice, nedorite. Astfel de enzime sunt conținute în anumite celule, a căror permiabilitate este bine controlată de către organism și care în cazul distrugerii lor, prin tăiere, favorizează eliberarea acestor enzime care vor intra imediat în acțiune cu restul componentelor din țesuturi.

Așa se explică apariția mirosului la zdrobirea semințelor de muștar, la raderea hreanului, schimbarea gustului la tăierea rădăcinilor de gențiană, a culorii la tăierea rizomilor de ferigă, a nucilor de cola etc.

II.2.3. Uscarea

Operația de uscare trebuie să fie efectuată imediat după recoltare și sortare. Depozitarea, vreme îndelungată, a produselor vegetale, înainte de uscare, favorizează accelerarea proceselor fermentative ceea ce conduce la degradarea produsului.

În orice caz, timpul dintre momentul recoltării și începutul procesului de uscare, nu trebuie să depășească mai mult de 2-3 ore (în special pentru frunze, flori, fructe moi).

O parte din organele plantelor ca semințe, fructe, tuberculi, bulbi, rădăcini se comportă ca organisme vii și deși duc o viață latentă, pot trăi multă vreme, în condiții corespunzătoare. În mod analog și alte organe de plantă ca frunzele, florile, mugurii, fragmentele de tulpină pot să-și continue viața atât cât le permit propriile rezerve de hrană. Acest proces este valabil în anumite condiții de temperatură, umiditate și aport de oxigen. În astfel de condiții, ele vor continua să respire, consumând oxigen și eliminând bioxid de carbon, toate procesele metabolice din interiorul celulelor rămânând în echilibru.

Dacă însă rezervele de hrană sunt epuizate, sau intervin schimbări necorespunzătoare în condițiile de conservare, procesele metabolice din celule sunt dereglate și acestea sunt supuse atacului propriilor lor enzime. Celula moare și începe degradarea componentelor sale. Totodată, un țesut mort devine un bun mediu de cultură pentru microorganisme (bacterii, mucegaiuri), adăugându-se și acțiunea degradantă, a acestora, care vor utiliza țesutul invadat ca material nutritiv.

Printre substanțele componente ale țesutului considerat se află și princiipile active ce ne interesează, pentru acțiunea lor medicamentoasă și care vor fi la rândul lor consumate.

Chiar în stadiul amintit mai sus, de viață latentă normală, diferitele organe supuse conservării trebuie să consume în procesul de respirație substanțe glucidice și lipidice care constituie elemente prețioase din compoziția chimică a produsului.

Pocesele cele mai nedorite și care se petrec după dereglarea metabolismului, sunt procesele de hidroliză, oxidare, izomerizare, polimerizare. Aceste procese afectează inclusiv și principiile active.

Unul din procedeele care să permită stoparea activității enzimelor este și acela al scăderii conținutului de apă, din celule, deci de ridicare a concentrației lichidului celular până la un nivel ce nu va mai permite desfășurarea reacțiilor enzimatice.

Peste 10-15% umiditate, enzimele pot să acționeze și în afară de degradarea principiilor active mai formează și produși cu gust și miros neplăcut, caracteristic (Valerianae radix).

În concluzie, uscarea are drept scop îndepărtarea excesului de apă care creează mediul favorabil pentru accelerarea proceselor enzimatice, de hidroliză sau oxidare. În general, un procent de 10-15% umiditate împiedică reacțiile enzimatice, păstrând intactă compoziția chimică a produsului. Același procent de umiditate este de asemeni nefavorabil dezvoltării sporilor de bacterii sau ciuperci.

Tot acțiunii enzimatice se datorează schimbarea culorii unui număr mare de produse vegetale.

La Papaver somniferum latexul alb, scurs prin inciziile practicate în capsulele mature, în scurt timp, sub acțiunea oxidazelor, devine brun. În mod analog se petrec lucrurile și cu alte produse, îndeosebi cele care conțin taninuri. Astfel, scoarța arborilor de Cinchona, albă inițial, în timp devine roșie, datorită flobafenului (roșu de China). Transformări asemănătoare se produc la Colae semen, Quercus cortex, Frangulae cortex, Filicis rhizoma.

Clorofila din plante poate suferi modificări, sub acțiunea clorofilazei, sau sub acțiunea acidă a sucului celular. Din această cauză frunzele, printr-o uscare necorespunzătoare, își pierd culoarea verde inițială. În cazul acestor produse este necesară o uscare rapidă pentru a evita ca sucul celular acid să acționeze asupra clorofilei. Frunzele cu un parenchim lacunar dezvoltat au sucul celular neutru, fapt ce explică culoarea verde frumoasă și după uscare (Menyanthydis folium).

În unele cazuri se utlizează activitatea enzimelor în procesele de fermentație la care sunt supuse anumite produse: Theae sinensis folium, Vanillae fructus, Cacao semen, Gentianae radix, în urma cărora își schimbă culoarea, dobândesc un miros plăcut, datorită transformărilor chimice ale unor constituenți.

Fructele de Vanilla planifolia conțin glucovanilina inodoră, care prin fermentare pune în libertate vanilina, cu miros caracteristic plăcut.

Rădăcinile speciei Gentiana lutea, uscate la o temperatură de 50-60oC, dau un produs inodor, de culoare alb-gălbuie, iar cele recent recoltate supuse unui proces de fermentație, conduc la un produs de culoare galben-brună. La alte produse, mirosul plăcut și caracteristic apare în urma torefierii. (Coffae semen etc).

Compușii chimici existenți inițial în plantă, pot suferi transformări în timpul uscării și conservării.

Frunzele de Atropa belladonna recent recoltate conțin L-hiosciamină, care în timpul uscării produsului sau prin extracție se racemizează în atropină.

Antracenozidele din scoarța proaspătă de Rhamnus frangula, prin uscare și conservare se oxidează în antrachinon-glicozide, care nu mai prezintă efecte secundare.

Activitatea enzimelor, care conduce uneori la modificarea structurii chimice a principiilor active reflectată în diminuarea sau dispariția activității farmacodinamice a produselor vegetale, poate fi oprită prin stabilizare.

Prin uscare plantele mai suferă și alte transformări sub acțiunea luminii, căldurii, umidității.

frunzele de Mentha piperita printr-o uscare necorespunzătoare conduc la un produs cu o cantitate mai mică de ulei volatil.

Unele principii active, își modifică structura lor chimică (uleiurile volatile se transformă în substanțe rezinoase, din care derivă unele substanțe amare; taninurile pirocatehice prin oxidare și condensare dau flobafen, substanțele proteice se coagulează etc.)

Prin eliminarea apei, volumul și greutatea produselor vegetale scade, iar forma lor inițială se schimbă. Frunzele mai subțiri se încrețesc, scoarțele iau forma de jgheaburi sau tuburi, iar suprafața rizomilor și rădăcinilor devine striată. În general, diferite organe de plante prin uscare pierd între 40-85% apă și dau următoarele randamente în produs uscat:

Tabel 1 – Umiditatea admisă la diverse produse vegetale

Raportul dintre cantitatea de plantă proaspătă și cantitatea de plantă uscată rezultată se numește randament de uscare sau consum specific și este reprezentat de cantitatea de plantă proaspăt recoltată necesară pentru obținerea unui kilogram de produs uscat.

Astfel, consumul specific la fructele de măcieș este de 2 :1, adică din 2 kg de măcieșe proaspete se poate obține un kg de măcieșe uscate, în timp ce la florile de mușețel este de 5 : l. Prin cercetări efectuate s-au stabilit următoarele limite ale randamentului de uscare: scoarțe – 2-3 : 1; fructe – 2-3 : 1 muguri – 2-2,5 : 1; fructe zemoase – 5-8 : 1 frunze – 3-9 : 1; semințe -3-5:1 flori – 5-9 : 1; rizomi – 3-5 : 1 herba – 2-4 : 1; rădăcini – 3-6 : 1

Uscarea corectă necesită cunoașterea structurii chimice a principiilor active. Cu toate că nu se cunoaște în detalii esența proceselor biochimice care se produc în timpul uscării, practica îndelungată a stabilit că pentru uscarea plantelor cae conțin uleiuri volatile temperatura maximă nu trebuie să depășească 30-35°C, iar pentru cele cu heterozide și alcaloizi este cuprinsă între 50 și 80°C corespunzător.

Uscarea plantelor medicinale se poate face pe cale naturală sau artificială

Uscarea naturală se face în aer liber, la soare sau la umbră. La soare se pot usca rizomii, rădăcinile, florile albe și galbene, fructele și semințele. Nu se pot expune la soare frunzele, partea aeriană și florile colorate. Plantele supuse uscării în aer liber se aduc pe prelate sau pe rame așezate în stive la 60-80cm deasupra solului. Uscarea în aer liber, fiind în funcție de condițiile atmosferice, folosește adeseori hambarele, podurile clădirilor sau încăperile amenajate în acest scop. Aceste uscătorii trebuie să îndeplinească anumite condiții: să aibă o bună ventilație pentru ca aerul încărcat cu vapori de apă să poată fi eliminat cu ușurință, să fie curată, cu dușumeaua din scânduri, fără spații între ele.

Cele mai bune acoperișuri sunt cele din tablă, deoarece vara se încălzesc repede, temperatura ajungând la 50-60oC, astfel se reduce timpul de uscare a plantelor. Sunt practice acoperișurile cu țiglă însă mai puțin cele cu scândură sau șindrilă. În aceste încăperi, plantele se așează de regulă pe rame, lăsând între ele o distanță convenabilă pentru aerisire și manipulare.

Plantele puternic mirositoare sau cu principii acive toxice trebuie uscate în compartimente separate. De obicei uscarea plantelor pe cale naturală se realizează într-un timp variabil, în funcție de anotimp și condițiile atmosferice.

Uscarea artificială prezintă o serie de avantaje față de uscarea naturală. Plantele se uscă într-un timp mai scurt și pot fi astfel evitate procesele enzimatice. Temperatura de uscare poate fi reglată după natura compușilor chimici și astfel se pot obține produse vegetale cu o compoziție chimică nemodificată și cu un aspect exterior corespunzător. Una din condițiile esențiale ale uscătorilor artificiale este aceea de a se asigura temperatura necesară și o continuă circulație a aerului cald.

Uscătorile artificiale pot fi cu sistem continuu sau discontinuu. Se utilizează uscătorii de diferite tipuri: tunel, evantai, rotative cu rame sau cu bandă rulantă. Productivitatea acestora este de 3500-5000kg produse proaspete în 24 ore, uscarea realizându-se în timp de 2-6 ore. La uscarea produselor se folosește o temperatură de 40-50oC, rareori 60-70oC.

Produsele cu uleiuri volatile se usucă la o temperatură de 30-35oC.

S-a experimentat uscarea la temperaturi foarte ridicate de 800-900oC timp de câteva minute, cu rezultate bune în cazul frunzelor de Solanum laciniatum.

Uscarea în vid dă rezultate bune, produsul păstrându-și aproape neschimbate toate proprietățile pe care le avea în stare proaspătă. Ea este indicată pentru plantele aromatice, care trebuie uscate repede și la o temperatură cât mai joasă. Uscarea în vid este întrebuințată de obicei pentru scorțișoară, ceai, semințe de cacao și alte produse vegetale aromatice.

Procedeul este foarte economic, consumul de energie fiind minim. Uscarea se face în etuve de fontă cu pereții rezistenți și prevăzuți cu pompe de vid. Se pot folosi și razele infraroșii.

Produsele după uscare nu pot fi înpachetate imediat, deoarece se fărâmițează cu multă ușurință. Aducerea la o umuditate comercială, care permite ambalarea, se face prin menținerea

produselor timp de 2-3 zile la umiditatea normală din atmosferă.

Liofilizarea este procedeul care conduce la cele mai bune rezultate, apa fiind eliminată din produsul vegetal prin sublimare. În primul rând produsul este congelat la o temperatură de -20oC până la -80oC, condiții în care apase transformă în cristale fine. Urmează sublimarea care se face prin creșterea treptată a temperaturii (+10, +20oC) sub un vid înaintat. Se obține un produs uscat spongios, de cea mai bună calitate. Prin creșterea umidității enzimele își reiau activitatea. Procedeul, destul de costisitor este utilizat îndeosebi pentru obținerea de produse opoterapice (hormoni, plasmă) și pentru conservarea unor sușe selecționate de bacterii sau ciuperci.

II.2.4. Stabilizarea

Stabilizarea se poate face prin introducerea pe timp scurt a produselor recent recoltate în alcool fierbinte, la care se adaugă carbonat de calciu pentru neutralizare. Acest procedeu este folosit la stabilizarea produselor necesare preparării extractelor.

De obicei, se utilizează stabilizarea cu vapori de alcool (metoda Perrot-Goris), operația care are loc într-un autoclav, la o presiune de 1,25 atmosfere, timp de 5-10 minute. Se poate realiza o stabilizare și prin menținerea produselor în etuvă, la o temperatură de 60oC, timp de o oră (metoda Boshart).

Un alt procedeu este cel care se bazează pe precipitarea simultană a glicozidelor inițiale și a enzimelor cu anumite săruri, în special sulfatul de amoniu. Acest procedeu a fost utilizat la izolarea heterozidelor cardiotonice din frunzele de Digitalis purpurea, Digitalis lanata (metoda Stoll și Kreiss).

În cazul utilizării produselor proaspete se poate folosi înghețarea asociată uneori cu conservare. Produsele vegetale stabilizate și conservate în condiții corespunzăoare își păstrează conținutul în principii active. Procedeele de stabilizare sunt curent aplicate în industria de extracție.

II.2.5. Condiționarea

După uscare , produsele sunt supuse unei noi selecționări pentru aducerea lor la gradul de puritate cerut de Farmacopee și de normele interne. Această operație constă în îndepărtarea părților alterate, mucegăite, ori degradate în timpul uscării.

Condiționarea are loc adeseori manual, uneori procesul este mecanizat. La rădăcini, fructe, muguri, semințe și în unele cazuri și la flori există posibilitatea mecanizării procesului de condiționare, cu ajutorul vânturătoarelor, selectoarelor, sitelor mecanice, care ne permit să îndepărtăm corpurile străine și impuritățile mecanice (praf, pământ).

În majoritatea cazurilor condiționarea diferitelor produse (herba, folium, flos) se face manual, ea fiind de fapt o simplă sortare atentă, în urma căreia se ajunge la puritatea dorită. Purificarea și uniformizarea fructelor și semințelor se obțin cu ajutorul selectoarelor. Acestea sunt mașini speciale pentru purificarea și sortarea semințelor și fructelor prin curenți de aer ascendenți sau absorbanți cu diferite intensități, printr-un sistem de site cu ochiuri diferențiale dispuse în plan înclinat una față de cealaltă, precum și printr-un trior alveolar.

Tot în cadrul condiționării produselor vegetale intră și aducerea lor la gradul de fărâmițare dorit ( „in toto” – întregi, „concissum” – tăiat, „pulveratum” – pulverizat).

În acest scop, sunt folosite mașini pentru tăierea rădăcinilor și părților aeriene înflorite.

Pentru pulverizat sunt întrebuințate diferite tipuri de mori. Dacă produsele sunt industrializate, ele sunt livrate beneficiarilor în loturi mari, de ordinul tonelor, obținute prin omogenizarea loturilor cantitativ determinate în prealabil. Această omogenizare se poate realiza cu ajutorul unor aparate rotative prevăzute cu palete.

II.2.6. Ambalarea și marcarea

Produsele vegetale astfel pregătite trebuie ambalate. Ambalajul unui produs trebuie să fie uniform. Părțile aeriene înflorite se ambalează pe timp noros sau dimineața, pentru a se evita sfărâmarea lor. Fiecare produs este ambalat conform prevederilor în vigoare, folosindu-se lăzi, saci de hârtie , saci de pânză sau baloturi presate etc.

Florile se ambalează, în general, în saci de hârtie sau în lăzi căptușite cu hârtie.

Frunzele și părțile aeriene se ambalează în saci sau saltele de pânză. Dacă se păstrează mai mult timp, este bine să se preseze în baloturi.

Rădăcinile se ambalează, în general, în saci de pânză.

Marcarea constă în ștampilarea și etichetarea ambalajului. Pe etichetă se menționează denumirea științifică și populară, părțile de plantă (rădăcini, frunze, flori), adresa intreprinderii furnizoare, numărul lotului, greutatea brută și netă, documentul care reglementează calitatea produsului și ștampila unității producătoare.

Produsele toxice sunt prevăzute cu o etichetă cu cap de mort.

Nomenclatura utilizată. Pentru denumirea științifică a unui produs vegetal se folosește nomenclatura binară în limba latină. În majoritatea tratatelor, manualelor de farmacognozie și farmacopeelor primul cuvânt indică genul sau specia de la care provine produsul (la cazul genitiv), iar al doilea organul sau organele plantei (la cazul nominativ). Exemple: Menthae folium (Mentha piperita), Digitalis purpurae folium (Digitalis purpurea), Sophorae flos (Sophora japonica), Hyperici herba (Hypericum perforatum), Foeniculi fructus (Foeniculum vulgare), Altheae radix (Althea officinalis), Valerianae rhizoma (Valeriana officinalis), Aconiti tuber (Aconitum napellus), Scillae bulbus (Scilla maritima).

În unele cazuri denumirea produsului se include forma acestuia sau modul de prelucrare: Ipecacuanhae radix inelata minor (sau major), Liquiritiae radix mundata, Liquiritiae radix nonmundata, alteori sunt cuprinse particularitățile legate de culoare: Saponariae rubrae radix, Saponariae albae radix.

Sunt unele produse la care nu se respectă nomenclatura binară menționată, fiind folosite alte denumiri decât cele ale genului sau speciei producătoare. Exemple: Cynosbati fructus (Rosa canina), Opium (latexul concretizat obținut prin incizarea capsulelor imature de Papaver somniferum), Pix liquida (gudron), Secale cornutum (forma de rezitență -sclerotul -ciupercii Claviceps purpurea).

II.2.7. Depozitarea și conservarea

Conservarea produselor vegetale, de care depinde în mare măsură calitatea, lor, se face în depozite curate, uscate, bine aerisite, cu o umiditate constantă și iluminate indirect. Depozitele trebuie să fie ferite de agenți dăunători ca: rozătoare, insecte etc.

În timpul depozitării, produsele vegetale nu rămân într-o stare inertă, ci suferă o serie de procese biochimice și transformări care sunt urmarea celor ce se instalează imediat după recoltare și în special în timpul uscării.

Doar câteva produse vegetale se utilizează în stare proaspătă, în scopuri farmaceutice (Rubi ideai fructus), pentru celelalte produse trebuiesc considerate toate acele procese și reacții biochimice care au loc în produsul în stare uscată.

După moartea celulei au loc o serie de procese care se continuă și în timpul uscării și în cursul cărora se absoarbe oxigen și se elimină dioxid de carbon. Aceste procese pot conduce la dereglarea sistemelor biochimice normale, ceea ce se soldează cu deteriorarea structurii chimice a principiilor active, aceste procese fiind ireversibile.

Deprecierea materialului vegetal se poate datora influenței unor factori externi, cum ar fi: temperatura, umiditatea, aerul, lumina, poluarea miicrobiană, ambalajul și care deseori sunt însoțiți de o suită reacții chimice, dirijate de enzimele proprii drogului sau de proveniență microbiană sau fungică, pentru produsul poluat.

Aceste reacții, sunt de regulă, reacții de hidroliză, de oxidare, de izomerizare, de polimerizare sau de degradare microbiologică sau micologică.

Temperatura și umiditatea. – Sunt factori care favorizează degradarea principiilor active vegetale, dar care nu acționează niciodată prin ele însele, determinând mediul propice desfășurării lor.

Astfel, la rizomii de Valeriana, păstrați timp de 6 luni de zile, deficitul în valepotriați este foarte important, dar diferit ca întindere, dependent de umiditatea relativă:

– la o umiditate relativă de 90-100% pierderea este de 100%

– la o umiditate relativă de 50% pierderea este de 80%

– la o umiditate relativă de 16% pierdera este de 60%

Oricare ar fi însă umiditatea relativă, după 6 luni de conservare, uleiul volatil scade în rădăcinile de Valeriana la aproximativ 50% din valoarea inițială.

Aerul și lumina. – Reprezintă alți doi factori importanți cu privire la conservare. În prezența oxigenului din aer și mai ales, sub influența luminii, o serie de principii active vegetale pot suferi procese de autooxidare.

La glicozidele cardiotonice cu nucleu cardenolidic, autooxidarea cu acceptare de oxigen reprezintă un proces frecvent întâlnit, în timp ce flavonele, acizii grași nesaturați, terpenele, compușii sterolici, vitaminele, suferă autooxidări prin dehidrogenare. Dintre reacțiile chimice de degradare ale substanțelor naturale, un loc de prim ordin îl ocupă reacțiile de hidroliză. În produsul normal, de obicei, glicozidele și enzimele hidrolizante (hidrolaze) se află plasate în celule cu totul separate. Dacă uscarea și celelalte prelucrări se fac de așa manieră încât devine posibilă punerea în contact a glicozidelor cu enzimele respective, se ajunge, prin degradarea principiilor active, la inactivarea produsului.

Astfel în produsul Scillae bulbus, enzima scilarenaza poate hidroliza scilarenul A, la proscilarigenol A, scilarigenol A și Scilaridol A, care au o activitate cu mult mai redusă față de cea a glicozidei inițiale.

Sunt unele produse care, față de starea proaspătă, își modifică culoarea în timpul uscării și al conservării (Quercus cortex), altele în schimb, își intensifică colorația brunificându-se sau înroșindu-se ca urmare a accelerării procesului de oxidare a taninurilor sau antrachinonelor (Chinae cortex, Frangulae cortex).

La unele produse colorarea este foarte intensă, Colae semen; în stare proaspătă, sunt necolorate,în timpul uscării colorația ajungând până la brun. Colorarea cotiledoanelor de Cola este importantă deoarece acțiunea de oxidare a taninurilor afectează și alcalozii care se găsesc în combinație cu taninurile. Procesul de intensificare a culorii și în special cel de înroșire și brunificare se datorează activității polifenoloxidazelor, care, oxidând unii polifenoli (catehine, flavone), conduc la formarea de polimeri, denumiți, flobafene, intens colorate. Reacțiile de polimerizare, brunificările de acest tip pot fi, inhibate de prezența acidului ascorbic.

Procesele care își au începutul în timpul uscării și care se continuă în timpul conservării pot fi și de alt tip. Astfel, unele produse cu uleiuri volatile își pierd complet mirosul ca urmare a volatilizării uleiului (Melissae folium). Alte uleiuri volatile suferă transformări cum este cazul fructelor de coriandru.

Un mod de degradare al produselor vegetale cu mult mai obscur decât cele deja prezentate, în sensul că modificare intervenită în compoziția chimică a produsului nu poate fi pusă în evidență decât cu ajutorul unor operațiuni și metode complicate, este reprezentat prin procesul de izomerizare. Foarte multe principii active se găsesc în produsele vegetale sub formă de stereoizomeri optici sau geometrici. În urma racemizării sau în cazul stereoizomerilor, în urma schimbării poziției în spațiu a unei funcțiuni, compușii respectivi, dotați cu o anumită acțiune farmacodinamică, își pot schimba activitatea sau chiar pot să o piardă. Așa este cazul stereoizomerilor din grupul alcaloizilor derivați de la acidul lisergic (levogir) care, prin racemizare, conduce ușor la derivații dextro, derivați ai acidului izolisergic, inactivi terapeutic.

Poluarea microbiană și fungică

In ultimele decenii s-a pus tot mai mult problema respectării unor măsuri stricte de igienă, atât în întreprinderile de medicamente cât și în farmacii, în ceea ce privește condiționarea medicamentelor la care nu se impun condiții de sterilitate și totuși igena singură se pare că nu rezolvă totul.

Dacă factorii fizici și chimici ce influențează stabilitatea, integritatea și activitatea terapeutică a unui preparat medicamentos, au fost pe larg, factorii biologici, de cele mai multe ori invizibili, dar nu și mai puțin importanți au fost aproape total neglijați.

Au început să apară primele date legate de poluarea microbiană la produsele vegetale: pentru mostre de Liquiritiae radix și altele, de Digitalis folium, se constată încărcături microbiene de peste 100.000 germeni/g dar, oricum, sub 10milioane/g. Cercetările de largă întindere care au urmat, au condus la elaborarea unor propuneri (Dony, Gay, Kallings, 1969) de limitare a încărcăturii micofungice și microbiene, care în 1975 s-a concretizat prin intrarea în vigoare a prescripțiilor FIP (Federați Internațională a Farmaciștilor) și care prevăd admiterea intrării în circulație doar a acelor medicamente, care se încadrează în următoarele limite:

pentru preparate de uz extern : să nu conțină mai mult de 100 bacterii aerobe și fungi/g sau cm3;

pentru preparate orale lichide : să nu depășească 1000 bacterii aerobe și 100 de fungi /g sau cm3

pentru preparate orale solide : să nu depășească 10.000 bacterii aerobe – 100 fungi / g sau cm3

După cum se poate vede , este exclusă posibilitatea contaminării cu bacterii anaerobe și, desigur, se subînțelege, cu microorganisme patogene. Nu sunt menționați însă germenii așa numiți „indicatori”, ai contaminării cu floră fecală (Escherichia coli, Clostridium perfringens, Streptococcus fecalis). Prescripțiile citate nu fac diferențieri între preparate medicamentoase vegetale și cele ce conțin substanțe de sinteză, deci și medicamentele naturale trebuie să se supună acelorași normative.

Dacă simpla prezență a bacteriilor și fungilor pe produsele vegetale pune sub semnul întrebării însăși calitatea de medicament a acestuia, enzimele microbiene și fungice, prin capacitatea, uneori foarte mare, de degradare a principiilor active, pot contribui, în plus, la scăderea efectului tratamentului instituit.

Acidul cinamic, p-cumaric și cafeic pot fi reduși de Lactobacillus pastorianum la compușii dehidrogenați corespunzători, pentru ca în continuare aceleași organism să-i decarboxileze la derivații respectivi de feniletan.

Cumarina este degradată de Pseudomonas la acid melilotic care prin oxidare și degradare succesivă este transformat, în final la dioxid de carbon.

Un mare număr de fungi, streptomicete și bacterii sunt capabile a degrada rutozida. Aspergillus flavus și A. niger produc o enzimă adaptivă, rutinaza, care hidrolizează rutozida la cvercetol și rutinoză.

Micotoxinele evidențiate la începutul anilor 60 pe produse de provenință vegetală, substanțe necunoscute ca structură până atunci, dar care, în cursul istoriei omenirii, au provocat numeroase victime.

În ceea ce privește structura lor chimică, micotoxinele cunoscute până în prezent aparțin, în principal, la 4 structuri de bază: cumarinică, antrachinonică, sescviterpenică și ciclopeptidică. Din această din urmă categorie fac parte malformina A și cicloclorotina din Aspergillus niger. Dacă malformina A determină apariția unor grave malformații congenitale, cicloclorotina induce tumori hepatice, reticulo-endotelioame, ciroze, necroze hemoragice.

Unele ciuperci, chiar dacă nu produc micotoxine de tipul deja amintite, sintetizează diferiți alcaloizi, ori în general alcalozii, cu puține excepții sunt, dacă nu substanțe toxice, cel puțin puternic active.

Printre cei mai cunoscuți alcaloizi de acest gen sunt rocfortina din Penicillium roqueforti și ciclopenina și viridicatina din P. cyclopium.

Cele peste 80 micotoxine izolate și caracterizate până în prezent reprezintă metaboliți mai ales a unor specii din genurile Aspergillus, Penicillium, Rhizopus Fusarium și Trichotecium, micete foarte comune ce se dezvoltă pe straturi variate, care deseori constituie materia primă pentru obținerea de preparate medicamentoase.

Materialul vegetal recoltat, dar mai ales uscat și conservat în condiții necorespunzătoare (ambalare în saci din material plastic, spre exemplu în care se poate produce condens), poate constitui un substrat ideal pentru mucegaiuri din genurile micotoxinformatoare.

Cantitatea de micotoxină produsă depinde de tulpina producătoare și de substratul pe care aceasta se dezvoltă. Tulpini cu o producție mare de afla-toxină reușesc să sintetizeze până la 1mg/g de substrat. Substraturi preferate de micetele amintite sunt: amidonul, fructele și frunzele uscate, orezul, arahidele, mazărea, soia, semințele și făina semințelor de bumbac, susanul, nucile de cocos, alunele, migdalele, lămâile, portocalele, sucurile de fructe, și extractele nealcoolice din fructe și frunze, siropurile, lactoza.

Produsele vegetale ambalate și etichetate sunt așezate pe grătare sau stelaje de lemn. Produsele toxice se depozitează separat în încăperi speciale. De asemenea produsele care conțin uleiuri volatile se conservă în vase închise și la o temperatură de circa 19oC.

Compoziția chimică a plantelor medicinale

III.1. Generalități

Organismul vegetal este foarte complicat nu numai prin structura sa chimică, dar și prin funcțiile pe care le îndeplinește. Plantele constituie cel mai eficient laborator de elaborare a substanțelor organice din cele anorganice, fără de care ar fi imposibilă viața omului și a animalelor. Acestea posedă o diversitate uimitoare în schimbul de substanțe și au capacitatea de a sintetiza din dioxid de carbon, apă și substanțe anorganice o cantitate însemnată de diferiți compuși.

În organismele vegetale au fost identificate 21 de elemente, dintre care 16 (H, C, N, O, P, S, Na, K, Ca, CI, Mn, Fe, Co, Cu, Zn, Mg) se întâlnesc în toate sistemele vii, iar 5 (B, Al, V, Mo, I) – numai în câteva specii. Cei mai simpli compuși anorganici (CO2, H2O, NO31-, SO42- și PO43-) furnizează plantei 6 elemente de bază – (C, H, O, N, S și P), din care se formează majoritatea compușilor țesuturilor: albumine, acizi nucleinici, glucide, lipide. Pe baza substanțelor simple în plante se sintetizează compuși, care la prima vedere n-ar avea pentru plante nici o însemnătate funcțională. Astfel de compuși secundari sunt terpenoidele, alcaloizii, compușii fenolici în diverse forme.

Totalitatea substanțelor care intră în componența plantelor pot fi împărțite în două categorii: minerale și organice. Celedin urmă, la rândul lor se împart în metaboliți primari și secundari.

III.1.1. Apa

Un rol însemnat al apei în procesele vitale ale plantei este condiționat de faptul, că ea reprezintă mediul în care se petrec procesele biochimice caracteristice organismului viu, dar este și un participant activ al reacțiilor biochimice.

Conținutul ei în plantele medicinale variază între 40-90% în dependență de organele plantei. Partea cea mai mare a apei se află în stare liberă și numai o parte neînsemnată (5%) – în stare legată, fixată de coloizii vegetali. De aceea părțile plantei (frunze, flori, fructe etc.) se usucă foarte ușor până la umiditatea de 10-15%.

III.1.2. Metaboliții primari.

Substanțele biosintezei primare sunt reprezentate prin albumine, glucide, lipide, fermenți și vitamine.

Albumine

În organismul vegetal joacă un rol însemnat, deoarece constituie masa principală a protoplasmei. Albumine sunt și fermenții, cei care sunt catalizatorii tuturor transformărilor biochimice.

Albuminele se pot clasifica în: simple – proteine și compuse – proteide.

Proteinele sunt alcătuite din α-aminoacizi, în care se descompun la hidroliza fundamentală. Majoritatea α-aminoacizilor sunt derivați ai acizilor grași, la care atomul de hidrogen la carbonul α este înlocuit cu o grupare aminică.

Aminoacizii, sintetizați de plante, se subîmpart în două grupuri:

proteinogenici, adică aminoacizii, care intră în componența albuminelor,

neproteinogenici – aminoacizii, care nu intră în componența albuminelor dar se întâlnesc în plante în stare liberă.

În natură sunt cunoscuți 20-25 de aminoacizi care se regăsesc frecvent în structura proteinelor. Dintre aceștia 8 sunt esențiali: triptofanul, fenilalanina, lizina, treonina, valina, leucina, metionina și izoleucina. Ei sunt necesari vitali pentru menținerea vieții, dar nu se sintetizează în organism, implicit trebuie asimilați cu hrana vegetală. Ceilalți 12 aminoacizi sunt neesențiali, ei se sintetizează în organismul omului din alți aminoacizi sau din alți compuși organici.

Sunt cunoscuți mai mult de 200 aminoacizi neproteinogenici, care participă în schimbul de aminoacizi ai plantelor. Sunt cunoscute câteva grupe de proteine, dintre care în plante cele mai răspândite sunt albumina și mai ales globulina. Ultima constituie masa principală a albuminelor semințelor oleaginoase.

Proteidele prezintă compuși stabili ai albuminei simple cu componenți nealbuminoși. Ele se clasifică după natura părților nealbuminoase: fosfoproteide, lipoproteide, glucoproteide, cromoproteide, metaloproteide, nucleoproteide.

Lipoproteidele însoțesc grăsimile. Glucoproteidele intră în componența unor mucilagii. Nucleoproteidelc constituie una din cele mai principale grupe de albumine ce au o mare însemnătate în toate procesele care se petrec în organismele vii, inclusiv în plantele medicinale. Ele prezintă compuși ai albuminelor simple cu acizii nucleici. Cele mai intime procese vitale – sinteza albuminelor, creșterea, transmiterea proprietăților eriditare – se petrec cu participarea acizilor nucleici. Acizii nucleici se află în nucleele celulelor, plastide, mitocondrii, cromozomi și în fracția solubilă a celulelor.

Acizii nucleici la hidroliză se descompun în trei tipuri de substanțe: baze azotice (purinice și pirimidinice), zaharuri (pentozele riboza și dezoxiriboza) și acidul fosforic. Se deosebesc două tipuri de acizi nucleici de bază: ribonucleic (ARN) și dezoxiribonucleic (ADN). în componența ARN intră riboza, citozina, uracilul, adenina, guanina, acidul fosforic; în componența ADN – dezoxiriboza, timina, guanina, citozina, 5-metilcitozina, acidul fosforic.

La compararea structurii ARN și ADN se vede, că ele se deosebesc prin componența bazelor pirimidinice și purinice.

Bazele pirimidinice și purinice, precum și derivații lor, care nu intră în componența acizilor nucleici, există în plante în stare liberă, deseori în cantități considerabile. Aceasta se referă, mai cu seamă, la aminele biogenice formate din aminoacizii corespunzători, de exemplu, tiramina din tirozină, putrescina din ornitină, histamina din histidină etc. Bazele purinice au trimitere directă la grupul mare de alcaloizi („purinici”), care se acumulează în ceai, cafea, cacao și alte plante. Formarea acestor alcaloizi în plante se petrece după următoarea schemă pentru tipul cafeinei:

La acțiunea bazelor purinice și pirimidinice cu riboza sau dezoxiriboza se formează nucleozidele corespunzătoare (adenozina, dezoxiadenozina). Eterificându-se cu acidul fosforic, nucleozidele se transformă în nucleotide; după analogie cu nucleozidele din adenozină se formează nucleotida, numită acid adenilic.

Nucleotidele în plante se pot fosforila cu formarea di- și trifosfonucleotidelor. În cazul fosforilării acidului adenilic se obțin acizii adenozin di- și trifosforic (ADF și ATF). ADF și ATF, de asemenea și alte difosfo- și trifosfonucleotide sunt compuși macroenergetici. La hidroliză acești acizi treptat (ATF -> ADF -> AMF) eliberează o cantitate mare de energie, utilizată de plantă în procesele biochimice. Rezultatul polimerizării mononucleotidele este formarea acizilor nucleici ARN, ADN (polinucleotide).

Unirea nucleotidelor se realizează cu ajutorul acidului fosforic și grupelor hidroxilice ale ribozei (sau dezoxiribozei). S-a stabilit, că fiecare specie de plante are compoziția nucleotidică a ADN și ARN constantă, caracteristică pentru specia dată, de asemenea s-a constatat că la speciile înrudite deosebiri în compoziția acestor acizi nucleici sunt mai puține ca la speciile care în sistematică sunt mai îndepărtate. Cunoașterea aminoacizilor este necesară pentru lămurirea biosintezei unui șir întreg de principii active.

Glucide

Glucidele prezintă o clasă mare de compuși naturali, care prezintă substanțe organice alcătuite din carbon, oxigen și hidrogen (excepție aminoglucidele).

Cei mai simpli reprezentanți ai glucidelor sunt monozaharidele, sau monozele. Unindu-se între ele monozele formează compuși, care cresc în masă și se complică structural, numiți oligozaharide, iar cei macromoleculari – poliholozide (polizaharide), sau polioze.

După rolul fiziologic în plante glucidele se pot împărți în trei grupuri:

a) metaboliți – monozaharide și oligozaharide participante în procesele biochimice și care servesc ca substanțe inițiale pentru sinteza secundară;

b) substanțe de rezervă – unele grupe de poliholozide (amidon, inulină și în unele cazuri monozaharide și oligozaharide;

c) substanțe structurale (celuloza).

Lipide

Lipidele includ două grupuri de compuși naturali:

a) grăsimi;

b) lipoide.

În plante lipidele se regăsesc în toate țesuturile. În cantități mai însemnate se acumulează în semințe și fructe. Ele se pot afla sub formă de grăsimi de rezervă sau pot fi componenții structurali ai celulelor protoplasmei. Introduși de planta-mamă ca material de rezervă cheltuit în procesul dezvoltării embrionului, lipidele constituie cel mai efectiv material energetic. La oxidare completă din 1g de grăsime se elimină până la 9,5 Kcal, aproximativ de 2 ori mai mult decât se elimină căldură din albumine (5,5 Kcal) sau din 1g de glucide (4,1 Kcal).

Lipidele protoplasmatice constituie partea componentă a celulei și îndeplinesc un rol însemnat în reglarea permeabilității celulelor și reprezintă rezerve concentrate de energie. Lipidele (fosfatide) și lipoprotcidele (compușii lipidelor cu albuminele) intră în componența membranelor biologice ale celulelor. Substanța de bază secretată de cuticulă este cutina, în compoziția căreia intră acizii grași solizi. Cutina este acoperită cu un strat subțire de ceruri vegetale. Deoarece cutina și ceara sunt hidrofobe, cuticulă este puțin permiabilă pentru apă. Cuticulă fructelor (mere, răchițele) în stratul cutinic poate conține sub formă de incluziuni cristale de compuși triterpenici, cel mai des ale acidului ursolic.

Lipidele au o întrebuințare largă în practica medicinală. Se folosesc sub formă de produse, obținute din semințele și fructele plantelor oleaginoase, de asemenea din organele unor animale.

Fermenți

Majoritatea reacțiilor chimice în organismele vii se petrec cu participarea fermenților.

Toți fermenții se împart în două clase:

a) monocomponenți

b) bicomponenți.

Primii sunt alcătuiși exclusiv din albumine și constituie majoritatea fermenților cunoscuți; mulți dintre ei se obțin din plante în stare cristalizată (Tamilaza, Papaina). Ferment tipic monocomponent este Pepsina, care descompune albuminele în peptone și polipeptide. Activitatea fermentului monocomponent depinde de anumite grupe chimice care se numesc centre active; la dereglarea centrului activ fermentul își pierde activitatea sa catalitică.

Fermenții bicomponenți sunt alcătuiți din albumină (apoferment) și din partea nealbuminoasă legată de aceasta, numită cofactor (coferment). Spre deosebire de fermenții monocomponenți activitatea celor bicomponenți este determinată de partea nealbuminoasă. Cofermenți pot fi diferite substanțe, inclusiv vitaminele, nucleolidele, porfirinele.

În prezent toți fermenții se împart în 6 clase principale, reeșind din tipul reacției catalizate: oxireductaze (fermenți redox); transferaze (fermenți de trecere); hidrolaze (fermenți hidrolitici); baze (fermenți, care despart de la substrat anumite grupe cu formarea legăturilor duble sau unesc grupele la legăturile duble); izomeraze (fermenți de izomerizare); ligaze (fermenți de sinteză).

Vitamine

În organismele vegetale și animale în afară de fermenți se găsește încă un grup de compuși necesari în procesele biochimice și fiziologice – vitamine. Ele prezintă compuși cu greutatea moleculară mică și diversă natură chimică. Vitaminele sunt legate cu fermenții și foarte des intră în grupele active ale fermenților bicomponenți (cofermenți).

În plantele medicinale vitaminele sunt componenți stabili, iar în unele din ele se acumulează în cantități considerabile.

Acizi organici

Asemeni cu albuminele și glucidele acizii organici sunt cele mai răspândite substanțe în plante. E greu de găsit plantă care să fie lipsită de acizi organici. În unele plante ei se pot acumula în cantități însemnate. În viața plantelor acizii organici îndeplinesc funcții însemnate și diverse. Unii acizi organici se formează ca substanțe inițiale în procesul fotosintezei. În plante este foarte răspândită reacția de fixare a dioxidului de carbon din atmosferă în lipsa luminii în timpul căreia are loc formarea acizilor organici.

Produsul stabil al fixației la întuneric a dioxidului de carbon este acidul malic, care are un rol important în ciclul respirator. Acizii organici participă în respirația plantelor – proces biologic important, caracteristic organismelor vii, fiind compuși intermediari la descompunerea glucidelor în dioxid de carbon și apă. Cu ajutorul acestor acizi se face legătura între respirație și biosinteza albuminelor, grăsimilor și multor altor substanțe.

Acizii organici participă direct la sinteza poliholozidelor secundare (substanțe pectinice, gume, mucilagii etc.), păstrând prin aceasta structura constituenților lor- monozaharidelor (acizii uronici). Unii acizi organici (fumaric, succinic etc.) prezintă interes, deoarece în plante formează săruri cu o grupă însemnată de substanțe ale biosintezei secundare – alcaloizii, care prin aceasta devin solubili în apă.

În sfârșit, acizii organici singuri sunt substanțe biologic (auxine, heteroauxine) și farmacologic (citric, ascorbic, nicotinic) active.

III.1.3. Metaboliți secundari

La substanțele biosintezei secundare în plante se clasifică numeroși compuși, care formează trei clase mari principale –

compuși fenolici,

terpenoide și

alcaloizi.

Toți acești compuși participă în schimbul de substanțe, care se petrece în organismul vegetal, și îndeplinesc anumite funcții necesare plantei. Unii din ei (de exemplu, acidul oxicinamic) nu se acumulează în plante și, ca regulă, după formare imediat sunt cheltuiți de plante în alte scopuri biosintetice. Alte substanțe (alcaloizi, uleiuri volatile, substanțe tanante etc.), invers, au tendința de a se acumula și deseori în așa cantități, care dau posibilitatea de a folosi plantele care le conțin ca surse de aceste substanțe.

III.1.4. Substanțe minerale

Substanțele minerale care se regăsesc în plante se împart în, două grupuri:

1) macroelemente (K, Na, Ca, Mg, Si, CI, P), conținutul acestor elemente în cenușă se măsoară în sutimi de procent;

2) microelemente (Fe, Cu, Zn, I, B etc.), conținutul lor în cenușă se măsoară în miimi de procent.

Fosforul, care se prezent sub formă de acid fosforic, intră în componența ATF – sursă însemnată de energie eliberată la trecerea ATF în ADF și AMF. Fierul, cuprul, molibdenul și alte elemente participă la formarea multor fermenți. Magneziu este partea componentă stabilă a clorofilei. El de asemenea activează fermenții care reglează descompunerea și transformarea glucidelor. Sărurile de calciu și magneziu ale acizilor pectinici constituie baza pectinei membranelor mijlocii, care unesc între ele pereții celulelor. De conținutul potasiului într-o mare măsură depinde capacitatea protoplasmei de a menține apa.

În prezent microelementele joacă un rol important în tratamentul bolilor de sânge, tumorilor etc. Un interes deosebit prezintă plantele medicinale, deoarece folosirea lor sub formă de preparate galenice duce la combinarea activă a principiilor active din ele cu microelementele.

III.2. Variabilitatea compoziției chimice a plantelor medicinale

III.2.1. Formarea și acumularea în plante a substanțelor farmacologic active

Este un proces dinamic care se schimbă în ontogeneza plantei și depinde de asemenea de un șir de factori ai mediului înconjurător. În procesul ontogenezei planta trece fazele de la embrion, dezvoltare vegetativă, înflorire, fructificare și până la veștejire. Fiecare celulă, fiecare organ al plantei mai întâi cresc apoi, atingând anumite dimensiuni, un timp oarecare îndeplinesc funcțiile lor proprii, după care mor. Ontogeneza, este însoțită de schimbări caracteristice în metabolism, totodată schimbările în metabolismul albuminelor, glucidelor, lipidelor (de asemenea fermenților, cofermenților, vitaminelor) duc în sine la schimbări în dinamica formării produselor biosintezei secundare (alcaloizilor, terpenoidelor, compușilor fenolici).

Formarea aceluiași component chimic în plantele înrudite este posibilă doar pentru că speciile filogenetic apropiate conțin aceiași fermenți, care provoacă formarea substanțelor cu compoziție chimică asemănătoare. O particularitate importantă este distribuția neuniformă a substanțelor farmacologic active în organele și țesuturile plantei cu localizarea predominantă în anumite organe. (Ex: în arborele de china alcaloizii se acumulează predominant în scoarță, la degețel heterozidele cardiotonice se acumulează predominant în frunze, la plantele familiei Apiaceae uleiul volatil se acumulează în fructe).

Conținutul calitativ al substanțelor farmacologic active poate fi diferit în diverse organe la una și aceiași plantă. (Ex: în organele subterane ale lemnului dulce se găsește acidul glicirizinic, iar în părțile aeriene – alți compuși terpenici).

Se cunosc specii de plante, indivizii căreia nu se deosebesc unii de alții după caracterele morfologice, dar au conținut calitativ radical deosebit (de exemplu, alcaloizi). S-a constatat, de asemenea, că indivizii unei specii care cresc alături se pot deosebi considerabil după cantitatea substanțelor farmacologic active.

Dinamica formării substanțelor active de asemenea se supune legilor ontogenetice.

III.2.2. Formarea substanțelor active este influențată de:

Vârsta plantei

Faza de vegetație, luna anului, iar pentru un șir de plante – chiar și diferite ore ale zilei. (Ex: cantitatea de ulei gras în semințele de ricin crește încontinuu de le faza maturizării în lapte până la faza maturizării depline a semințelor și această sporire constituie aproape 100%. cantitatea de mentol (liber și asociat) în uleiul volatil de mentă se mărește în perioada de înflorire a plantei).

Foarte des se schimbă și conținutul calitativ al substanțelor active. (Ex: uleiul volatil de coriandru, compoziția căruia se deosebește radical în perioada maturizării în lapte a fructelor față de perioada maturizării depline).

Tipul și compoziția chimică a solului

Majoritatea plantelor aromatice preferă sol uscat, deseori pietros. (Ex: Floarea raiului în patria sa Dalmația crește spontan, cimbrișorul, levănțica. Uneori, cimbrișorul preferă soluri calcaroase. Plante iubitoare de nitrați sunt urzica, traista ciobanului etc. Arborele de China în patria sa (America de Sud) crește pe soluri formate din roci vulcanice, roci care au capacitatea de a permite ușor trecerea umidității. S-a observat, că mătrăguna apare foarte des în pădure pe locuri unde cândva au locuit oameni; solul, afânat și cu îngrășăminte, este mediul de creștere optim pentru aceasta.

Lăcrămioara foarte bine crește pe sol bogat în humus de pădure.

Pe terenuri saline masive mari formează multe genuri de pelin, lemnul dulce, sulfina.

Pe malurile nisipoase ale mării Mediterane deseori se întâlnesc desișuri întregi de ceapă de mare.

Astfel de exemple sunt numeroase. Important este, că omul a constatat importanța solului pentru dezvoltarea plantelor medicinale în condiții naturale și pe larg a folosit aceste investigații la trecerea lor în cultură.

Lumina

Unele plante iubesc locuri de creștere deschise, și lumina solară stimulează formarea în ele a principiilor active (de exemplu, multe plante cu conținut de ulei volatil). Pe de altă parte, sunt plante pentru care locurile întunecoase este condiția necesară nu numai pentru dezvoltare, dar și pentru acumularea principiilor active (unele plante ce conțin alcaloizi).

Asupra chimismului plantelor medicinale acționează numărul de zile cu soare, anumite ore ale zilei, puterea de iluminare și alte condiții de acțiune a luminii.

Temperatura

Este unul din factorii principali, deoarece, în principiu, de energia de căldură și iluminare depinde longitudinitatea vegetației, acumularea principiilor active și a masei de produs vegetal. Fiecare plantă necesită un minim limitat de căldură (totalul temperaturilor) care îi conferă posibilitatea să-și înfăptuiască ciclul de vegetație.

Cantitatea de precipitații și umiditatea

De asemenea au o acțiune determinantă în acumularea și compoziția principiilor active ale plantelor. Pentru xerofite surplusul de umiditate este în pagubă, pentru higrofite, invers, condițiile de secetă; mezofitele sunt cele mai adaptate la schimbările de umiditate, la ele compoziția chimică depinde de alți factori. La Valeriana officinalis conținutul uleiului volatil în rizomii recoltați din zonele cu umiditate crescută este mai mic comparativ cu rizomii recoltați din zonele secetoase (1,9 și 2,2% ), iar concentrația acidului valerianic liber și asociat, este mai mare în primul caz (0,21 și 0,19%). Digitalis purpureae folium, recoltate după ploi îndelungate, conțin cantități mai mici de principii active.

Schimbarea longitudinii geografice.

În majoritatea cazurilor plantele răsăritene, conțin un procent mai mare de ulei volatil. S-a observat, că la plantele oleaginoase cantitatea de ulei gras și indicele de iod al uleiurilor se mărește la îndepărtarea plantelor de la malurile oceanului în adâncul continentului.

III.3. Substanțe farmacologic active. Principii active, substanțe Secundare și de balast

III.3.1. Substanțe farmacologic active

Sunt în general substanțe ale metabolismului secundar (flavonozide, saponozide, heterozide cardiotonice, cumarine, alcaloizi), dar pot fi și cele ale metabolismului primar – vitamine, lipide, glucide.

Deoarece în produsele vegetale este prezent un complex întreg de substanțe farmacologic active, trebuie evidențiate una sau câteva substanțe farmacologic active, care determină activitatea farmacoterapeutică a plantei. Aceste substanțe active de bază se numesc principii active.

III.3.2. Substanțe secundare

Toate celelalte substanțe sunt considerate, însoțitoare. Unele din ele sunt folositoare, manifestând acțiune favorabilă pentru organism, așa ca vitaminele, acizii organici, substanțele mineral. Altele pot într-o măsură determinată acționa asupra eficacității manifestării efectului farmacologic al principiilor active de bază. De exemplu, saponozidele, prezente în Digitalis lanatae folium, contribuie la dizolvarea și asimilarea heterozidelor cardiotonice, potențând instalarea acțiunii lor. Poliholozidele solubile, substanțele tanante, contribuie la prolongarea efectului curativ al principiilor active.

III.3.3. Substanțe balast

Alături de substanțele însoțitoare folositoare în unele plante se întâlnesc și substanțe toxice. De exemplu, în scoarța proaspătă de crușin (Frangulae cortex) sunt prezenți derivații antranolului, în semințe de ricin – toxalbumina.

În complexul de substanțe prezent în plante se regăsesc și substanțe a căror prezență nu influențează acțiunea principiilor active, iar singure sunt inactive farmacologic. Acestea se numesc convențional substanțe de balast. În prezent, când se impune problema folosirii raționale a plantelor medicinale, se tinde, ca în afară de preparatele medicamentoase cu conținut de principii active, din produsul vegetal să fie extrase toate celelalte substanțe folositoare. (Ex: celuloza lignificată se poate folosi la obținerea cartonului).

III.4. BIOSINTEZA PRINCIPIILOR ACTIVE DIN PLANTE

III.4.1.Istoric

Problema biosintezei unor substanțe cu acțiune terapeutică, din componența plantelor medicinale, a fost pusă încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea de cel considerat părintele farmacognoziei moderne Alexander Tschirsch.

Calea de formare a acestor substanțe a stârnit o curiozitate legitimă din partea specialiștilor care erau angrenați în studii de fitochimie. Alături de dorința de a cunoaște natura chimică a principiilor active, cercetătorii erau interesați și de a afla soarta acestor substanțe. Ades, existau observații prețioase legate de faptul că anumite substanțe din compoziția chimică a plantelor au o „istorie”, proprie, înregistrând transformări esențiale pe parcursul ciclului de vegetație al plantei.

III.4.2. Generalități

Stabilirea precursorilor chimici care conduc la biosinteza principiilor active furnizează indicații pentru realizarea celor mai adecvate condiții de viață ale plantei, pentru ajutorarea acesteia cu substanțe nutritive care favorizează formarea precursorilor.

Identificarea și determinarea cantitativă a principiilor active de-a lungul întregii perioade de vegetație a plantei, conduc la aflarea timpului, sau fazei de dezvoltare, în care biosinteza lor înregistrează valorile maxime. Acest fapt dă posibilitatea elaborării celor mai eficiente măsuri privind recoltarea produselor vegetale.

Cunoscând căile de formare a principiilor active, dar și procesele chimice care conduc la degradarea lor în metabolismul general al plantei, dau posibilitatea elaborării unor măsuri organizatorice pentru ca, în timpul conservării, calitatea produselor vegetale să rămână la valori cât mai înalte.

Toate acestea, pe lângă studiile de biochimie pură, au făcut ca la ora actuală să se cunoască cu suficientă certitudine, căile de formare a multora dintre principiile active sau grupuri de principii active, ca parte integrantă a metabolismului vegetal.

De asemenea, una din disciplinele care au avut de beneficiat de pe urma studiilor de biochimie vegetală a fost chemotaxonomia. Ramură recentă a sistematicii vegetale, chemotaxonomia dă posibilitatea, pe baza determinării caracterelor biochimice și a liniilor predominante de metabolism, de a obține informații prețioase privind descoperirea de noi plante dotate cu activitate terapeutică importantă sau necesare industriei de medicamente, ca materie primă.

Cunoscând o serie de mecanisme biochimice prin care se ajunge la principii active sau care permit transformarea comodă a unor substanțe greu de atacat prin mijloacele chimiei clasice, a căpătat tot mai multă importanță, în ultimul timp, capacitatea biosintetizantă a microorganismelor.

După cum farmacognozia clasică („materia medica”) se baza exclusiv pe morfologia și anatomia vegetală, farmacognozia modernă nu mai poate fi înțeleasă fără aportul substanțial al biochimiei vegetale, atât pentru fundamentarea teoretică cât și pentru aplicabilitatea sa.

Activitatea terapeutică a produselor de care se ocupă farmacognozia, este imprimată de anumite substanțe chimice. Aceste substanțe sunt componenți chimici ai produselor vegetale și sunt elaborate ca urmare a proceselor biochimice care au loc în planta producătoare.

De fapt acestea sunt metaboliți ai organismului vegetal, luând parte activă la metabolismul plantelor producătoare, iar plantele devin importante ca plante medicinale, în funcție de conținutul lor în aceste principii active.

Substanțele care constituie principii active, ca metaboliți, vor avea în plantă o soartă proprie, adică vor lua naștere din precursori, se vor integra într-un anumit mecanism biochimic, pentru a îndeplini o anumită funcție fiziologică și vor fi depozitați sau degradați la sfârșitul activității lor.

III.4.3. Biosinteza principiilor active (Figura 7)

Subtanțele esențiale din care derivă metaboliții secundari își au originea în metaboliții primari (Figura 6). Șirul de reacții subliniază modul în care metaboliții rezultați din procesele fundamentale (fotosinteză, glicoliză, ciclul Krebs) sunt scoase din procesele de generare a energiei pentru a juca un rol important în formarea intermediarilor biosintetici.

Cele mai importante substanțe esențiale angrenate în biosinteza metaboliților secundari își au originea structurală în derivații: acetil coenzimei A (acetil-CoA), acidului șikimic, celui mevalonic și 1-deoxi xiluloza -5-fosfat-ului. Acestor intermediari esențiali li se pot atașa structuri care au la bază diferiți aminoacizi, impotanți pentru biosinteza peptidelor, proteinelor, alcaloizilor și numeroaselor antibiotice.

Figura 6 – Biosinteza substanțelor esențiale

Figura 7 – Schema formării principiilor active din substanțele esențiale

GLUCIDE

IV.1. GENERALITĂȚI

IV.1.1. Definiție.

Glucidele aparțin grupului substanțelor fundamentale, indispensabile vieții. Din punct de vedere chimic sunt compuși ternari naturali (C,H,O), care prezintă o varietate de structuri, de la cele mai simple până la cele mai complexe.

Compușii cei mai simpli sunt caracterizați ca polihidroxialdehide respectiv polihidroxicetone avînd gruparea carbonilică transformată într-un hidroxil heterozidic (foarte activ) printr-o combinare semiacetalică cu formarea unui heterociclu. Aceste substanțe, cunoscute sub denumirea improprie de hidrați de carbon (Schimidt 1844), au fost denumite glucide (glikis=dulce), termen de asemeni neadecvat deoarece nu toate glucidele au gust dulce (amidonul, celuloza).

IV.1.2. Răspândire

Glucidele sunt foarte răspândite cu preponderență în regnul vegetal, în cantități mai mari la plantele superioare și mai mici în cele inferioare (ciuperci; bacterii). În sucul celular se găsesc fie sub formă de soluții perfecte fie de soluții coloidale. Ele reprezintă peste 50% din substanțele care participă la alcătuirea organismelor vegetale. Sub diverse forme (manane; galactane; celuloză) intră în alcătuirea peretelui celular, de asemeni sunt prezente și sub formă de principii poliuronice (pectine; mucilagii; gume) sau substanțe de rezervă (amidon; inulină). Sunt asimilate de plantă direct sau după o prealabilă hidroliză enzimatică.

IV.1.3. Biogeneză

Glucidele își au originea în ciclul fotosintezei, cel mai important proces biochimic, prin care energia radiantă din spectrul vizibil este trasformată în energie chimică. În esență fotosinteza reprezintă rezultatul a trei procese parțiale:

fotoliza apei – desfacerea moleculei de apă în oxigen și hidrogen activ;

fotofosfolirarea – reacția prin care are loc formarea ATP-ului din ADP și PO43-;

fixarea dioxidului de carbon și transformarea în substanță organică (Glucide).

Figura 8 – Schema Fotosintezei

Este cunoscut rolul 1,5-difosfo-ribulozei în fixarea dioxidului de carbon în procesul de formare a unui compus carboxilat cu șase atomi de carbon (instabil). Prin reducerea grupării carboxilice se scindează în doi compuși avînd fiecare trei compuși atomi de carbon, rezultând astfel două molecule de acid 3-fosfogliceric (APG).

Figura 9 – Formarea acidului 3-fosfogliceric

Acidul 3-fosfogliceric este redus la aldehidă fosfoglicerică, moleculă care se izomerizează trecând în fosfodihidroxi acetonă. Prin condensarea triozelor se formează prima hexoză 1,6-difosfo-fructoza (esterul Harden-Young). O parte din aceasta este folosită în metbolismul glucidic, iar restul întră în circuit pentru refacerea moleculei de 1,5-difosfo-ribuloză

Figura 10 – Formarea 1,6 difosfofrutozei din acidul 3-fosfogliceric

Ulterior din ozele formate prin condesarea a două sau mai multe molecule iau naștere ozidele (glucide superioare).

Pentru a fi posibile reacțiile este nevoie ca ozele fosforilate, să fie transportate de pe un substrat pe altul pentru a fi puse în contact cu enzime, mai mult sau mai puțin specifice, care catalizează reacțiile respective. Transportul lor este favorizat de unele nucleotide dintre care cea mai frecvent întâlnită în metabolismul glucidic este uridin difosfonucleotidul (UDP) .

După fructoză, oza cea mai răspândită și tot atât de utilizată și în alte reacții metabolice ale organismului vegetal este glucoza. Aceasta se formează din 6-fosfo-fructoză (esterul NEUBERG) după o schemă care cuprinde lanțul principalelor hexoze fosforilate, care joacă un rof important într-o serie de reacții metabolice cum ar fi glicoliza, glicogenoliza.

IV.1.4. Structură chimică

Structura ozelor depinde de numărul de atomi de carbon constituiți în catenă și de natura funcțiilor grefate. Catena din atomii de carbon este de obicei lineară,cunoscându-se doar câteva cazuri de oze ramificate.

Funcțiile grefate pe catenă sunt, în general, alcooli secundari și primari, însăși glucidele fiind niște polioli. Funcția specifică este însă, gruparea carbonil și după cum aceasta este o aldehidă sau cetonă, corpii respectivi poartă denumirea de aldoze sau cetoze.

Comportarea funcțiilor carbonil este în schimb mai puțin simplă deoarece unul din hidroxilii secundari formează un semiacetal ciclic (lactol), printr-o adiție intramoleculară, cu formarea unui heterociclu piran sau furan. În acest fel, carbonul 1 sau 2 (după natura funcției carbonil) devine asimetric și după orientarea sterică a hidroxilului, ce a luat naștere în urma formării acetalului, generează două feluri de izomeri.

Figura 11 – D-glucoza α-D-glucopiranoza β-D-glucopiranoza β-D-glucofuranoza

De asemeni după orientarea în spațiu a hidroxilului de la C5, ozele prezintă două serii sterice: D și L.

Figura 12 – Seriile sterice ale ozelor

În natură se găsesc numai formele seriei D și foarte rar cele ale seriei L. După orientarea celorlalți hidroxili iau naștere toată gama de oze cunoscute.

Figura 13 – Exemple oze

După orientarea celorlalți hidroxili ia naștere toată gama de oze cunoscute. Dacă polimerii glucidici formați din 2-10 monomeri sunt considerați ca făcând parte din grupa oliholozidelor (oligozaharide) produșii care la hidroliză furnizează mai mult de 10 astfel de unități sunt clasificați ca poliholozide. Poliholozidele reprezintă compuși macromoleculari, cu structură liniară sau ramificată, alcătuiți din oze cu structură piranozică și mai rar furanozică, legate α sau β-glicozidic, mai ales în pozițiile 1-4, 1-6 sau 1-2. la rândul lor acestea pot fi omogene sau mixte. Această subîmpărțire se referă la proprietatea primelor de a furniza la hidroliză numai oze sau structuri așa numite repetitive, la baza cărora se află o uitate glucidică nemodificată, în timp ce poliholozidele mixte (poliuronide) furnizează, în aceleași condiții, pe lângă molecule de oze și acizi uronici.

Poliuronidele reprezintă denumirea generală dată pectinelor, mucilagiilor și gumelor, care iau naștere din degradarea moleculară a lamelei pectice sau din simplificarea întregii membrane celulare. În prezența apei formează geluri și au drept conctituenți comuni acizii uronici. Cei mai frecvenți acizi uronici întâlniți sunt: acidul D-glucuronic și D-galacturonic.

Figura 14 – Structura acizilor uronici

Pectinele, mucilagiile și gumele, au o origine comună. Ele provin din degradarea moleculară a unor constituenți sau a întregii membrane celulare. Se formeză prin condensarea oxidrilului glicozidic al unei oze cu un oxidril alcoolic, mai rar glicozidic, al altei oze sau al unui acid uronic în pozițiiele 1-3, 1-4, 1-6 α sau β glicozidic

Figura 15 – Formarea poliuronidelor

Pot fi considerate ca un rezultat direct al asimilației clorofiliene. Acestea pot suferi diverse procese de oxidare, ce au ca rezultat formarea acizilor uronici, care într-un stadiu următor se pot polimeriza. Formarea gumelor, în general, are loc în scoarță (periderm și chiar liber – Acacia), uneori în lemnul tânăr, în razele medulare și în măduvă (Astragalus).

Pectinele sunt amestecuri de poliholozide (arabane, galactene) și de acizi poliuronici (acizii pectici) ce sunt substanțe formate din mai multe molecule de acid galacturonic unite prin atomi de carbon din pozițiile 1 și 4 în lanțuri de diferite lungimi. în acest edificiu molecular grupările carboxilice rămân fie libere sau se combină cu metanolul, în timp ce hidroxilii fixează acidul acetic.

Mucilagiile, în mare parte prezintă o structură poliosuronică, având aproape în mod constant drept constituent acidul d-galacturonic. Totuși există unele mucilagii cum este cel din tuberculi de Salep (Salep tubera), care este constituit din molecule de manoză reunite în lanțuri, sau cel din semințele de Fenugrec (Foenugraeci semina) care este format din manoză și galactoză. O altă categorie de mucilagii, cum este acea obținută din alge (Laminaria, Fucus, Carragaheen) sunt polimeri ai esterilor sulfurici de oze. în sfârșit, alte mucilagii, cum este algina din algele brune, sunt numai uronice.

Gumele, ca și mucilagiile, pot fi considerate ca substanțe poliozuronice, fiind formate din oze și acizi uronici. Degradarea lor progresivă conduce la grupuri de acizi complecși (acizi ozuronici) formați dintr-un acid uronic legat de o oză. Aceste grupuri acide sunt relativ rezistente la hidroliză. Prin legarea lor cu molecule de oze dau naștere la lanțuri ce pot fi ramificate. O moleculă de gumă conține numeroase lanțuri de acest fel. în gume se întâlnește cel mai frecvent acidul d-glucuronic ai cărui hidroxili nu rămân liberi, ei fiind acetilați sau metilați.

IV.1.5. Clasificare

Glucidele pot fi împărțite, dependent de numărul monomerilor (monoholozide, oze, monozaharide) din molecula lor, precum și în funcție de natura grupărilor funcționale din constituția acestora, în oze simple și ozide.

Figura 16 – Clasificarea glucidelor

IV.1.6. Proprietăți fizico-chimice

Ozele (pentozele și hexozele) sunt substanțe solide incolore cristalizate, inodore, cu gust dulce. Sunt ușor solubile în apă, greu solubile în etanol, mai solubile în metanol, piridină și dioxan. Sunt insolubile în eter, cloroform și hidrocarburi.

Datorită prezenței carbonilor asimetrici din molecula lor, sunt optic active.

Oligozidele reprezintă în general aceleași proprietăți.

Poliholozidele (polimeri cum greutate moleculară mare) sunt substanțe solide, amorfe, care dau cu apa soluții coloidale, fiind practic insolubile în solvenți organici apolari.

Ozele, prin reducere se transformă în alcoolii corespunzători. Sub acțiunea agenților oxidanți moderați, aldozele conduc la acizi aldonici (cu același număr de carboni); în cazul folosirii unor oxidanți puternici se transformă în acizi bibazici. Prin oxidarea cetozelor se obțin acizi cu un număr mai mic de carboni. În mediu slab alcalin se izomerizează iar sub acțiunea alcaliilor puternici suferă modificări mai profunde mergând până la scindarea hexozelor în trioze. Prin tratarea cu acizi minerali la cald ozele se tranformă în furfural sau derivați ai acestuia. Ozele au proprietăți reducătoare care se folosesc la identificarea lor.

Pectinele pot fi caracterizate ca pulberi albe-cenușii, solubile în apă, optic active. Din soluțiile lor apoase pot fi coagulate prin acțiuni biologice (pectaza) sau chimice (apă de var, apă de barită).

Mucilagiile în stare uscată sunt cărnoase, neutre, în prezența apei fie că se dizolvă parțial dând pseudosoluții, din care pot fi precipitate cu alcool, acetat de natriu, acetat bazic și neutru de plumb, fie că se umflă. Prin hidroliză pun în libertate ozele corespunzătoare constituenților membranei din care au provenit. Prin oxidare nitrică conduc la acidul mucic (ceea ce dovedește din nou prezența galactozei).

Gumele se prezintă sub forma unor substanțe amorfe, incolore, sticloase, mai mult sau mai puțin transparente, cu reacție slab acidă. în prezența apei se umflă sau se dizolvă dând soluții coloidale optic active. Prin hidroliza acidă rezultă arabinoza și galactoza în unele cazuri și glucoză, xiloză, metilpentoză.

Gumele solubile, prin hidroliză conduc mai ales la galactoză. Ca și în cazul mucilagiilor, gumele, prin oxidare dau acid mucic.

IV.1.7. Reacții de identificare

Fehling – La 1 mL soluție Fehling I se adaugă 1 mL soluție Fehling II și câteva picături din soluția de testat. Se încălzește la fierbere amestecul timp de 5 min. Se observă apariția unui precipitat maroniu-roșiatic. Culoarea albastră a soluției alcaline de hidroxid de cupru se modifică în prezența zaharurilor reducătoare și se obține o colorație galbenă roșiatică datorată precipitatului de oxid cupros rezultat. Din acest motiv prezența culorii indică prezența unui zahar reducător în soluție

Molish – Se adaugă două picături de reactiv Molisch la 2 mL de soluție test și se omogenizează amestecul. Se înclină tubul și se adaugă 1 mL acid sulfuric concentrat pe pereții tubului. Se observă culoarea de la joncțiunea celor două lichide. Se observă apariția unui inel roșu-violet care apare la interfața celor două lichide. Culoarea este rezultatul reacției dintre α-naftol și furfuralul/derivații furfuralului, rezultați în urma deshidratării zaharurilor în prezența H2SO4. Toți carbohidrații dau reacție pozitivă cu acest reactiv

Testul Osazonelor – La 0,5 g fenil hidrazina (clorhidrat) se adaugă 0,1 g acetat de sodiu și 10 picături de acid acetic glacial. La acest amestec se adaugă 5 mL de soluție de analizat și se încălzește pe baie de apă la fierbere timp de 0,5-1 ore. Se răcesc încet tuburile și se examinează cristalele la microscop. Glucoza (după 2 min), fructoza (după 5 min) și manoza produc cristale aciculare de osazonă de culoare galbenă. Maltoza produce cristale în formă de floare. Lactoza produce cristale sub formă de ciupercă. pH-ul optim 5-6. Cetozele si aldozele reacționează cu fenilhidrazina când rezultă fenil-hidrazone, care în continuare reacționeză cu fenilhidrazina pentru a produce osazone.

Selivanoff – La 2 mL soluție Selivanoff se adaugă două picături din soluția de analizat și se încălzește amestecul timp de 1 minut. Se observă apariția unei colorații roșii intense. În soluție de HCl conc cetozele suferă deshidratare și conduc la derivați de furfural mai rapid decât aldozele. Acești derivați formează complecși de culoare roșu intens cu rezorcina. Această reacție este dependentă de timp și poate face diferențierea dintre cetoze și aldoze

Bial – La 5 mL soluție Bial se adaugă 2-3 mL de soluție (de analizat) și se încălzește ușor. Când bulele încep să se ridice la suprafață se răcește amestecul sub jet de apă. Se observă apariția unui precipitat verde. Este o reacție specifică pentozelor, care sunt convertite în furfural. În prezența ionului feric orcinolul condensează cu furfuralul conducând la un produs colorat.

Benedict – La 2 mL soluție Benedict se adaugă 5 picături de soluție supusă testării. Se fierbe pentru 5 minute pe o baie de apă. Se răcește soluția. Se observă apariția unui precipitat de culoare roșie, galbenă sau verde. Ca și în cazul testului Fehling, zaharul reducător care are grupări aldehidice sau cetonice reduce hidroxidul cupric din soluția alcalină la oxidul cupric, colorat în roșu. În funcție de concentrația zaharului se observă apariția unei culori care variază de la galben la verde.

Testul acidului mucic – Se adaugă câteva picături de HNO3 la soluția de analizat și se evaporă amestecul pe o baie de apă la fierbere până la degajarea gazului. Se adaugă câteva picături de apă și se lasă peste noapte la temperature camerei. Apar cristale. Ambele capete din zahar sunt oxidate rezultând două grupare carboxilice. Acidul zaharic rezultat este numit acid mucic și este insolubil în apă.

IV.2. PLANTE ȘI PRODUSE VEGETALE CU CONȚINUT DE GLUCIDE

IV.2.1. Materii prime cu oze(monozaharide), polioli și acizi glucidici

IV.2.1.1. Mel. Miere

IV.2.1.2. Manna. Mană

IV.2.1.1. Mel. Miere. (oficinal F.R.-X, Ph.E.VII)

Definiție

Produs de origine animală rezultat din prelucrarea nectarului florilor, exudatelor vegetale dulci (mană) sau secețiilor zaharoase ale unor paraziți vegetali, de către speciile Apis mellifica (albină). Saliva albinelor conține o enzimă denumită diastază (invertază), care are proprietatea de a transforma nectarul într-un amestec echimolecular de glucoză și fructoză (zaharoză invertită).

Figura 17 – Tipuri de miere

Compoziția chimică

Zaharoză invertită, zaharoză, oze nereducătoare, gume, dextrine, proteine, enzime (diastază, amilază), flavonozide, aminoacizi, vitamine, hormoni, ulei volatil.

*mierea de mană este alcătuită din melicitoză, o triholozidă alcătuită din două molecule de glucoză și una de fructoză.

Reacții de identificare

Testul Fiehe – pentru zahărul invertit artificial – 10mL soluție de miere se extrag cu 5mL eter timp de 5-10 minute. Stratul eteric se evaporă, apoi se adaugă 1mL dintr-o soluție de resorcinol în acid clorhidric. Mierea naturală se colorează în roșu, culoare care dispare după un timp, spre deosebire de mierea artificială în care cuolarea persistă.

Reacția Fehling – La 2mL soluție % de miere se adaugă Reactiv Fehling (I+II). Soluția obținută se încălzește pe baia de apă timp de 5-10 minute. În prezența ozelor reducătoare se va observa formarea precipitatului roșu-cărămiziu (Cu2O).

Acțiuni și întrebuințări

Energizantă, remineralizantă, imunostimulatoare, antiinflamatoare (polifenoli-acid galic), hipoglicemizanta (fructoza), antitumorală, analgezică, sedativă, antibacteriană (glucoza, enzimele), laxativă, osmotică, expectorantă.

Preparate farmaceutice

Aftolizol (prof. Teodor Goina) – tratamentul aftelor bucale

IV.2.1.2. Manna. Mană

Definiție

Suc concretizat în urma inciziilor obținute în scoarța de Fraxinus ornus L., mojdrean, care aprține familiei Oleaceae.

Figura 18 – Manna

Compoziție chimică

În alcătuirea sa putem identifica: D-manitol (80-85%), Manotrioză și Manotetroză (stachioză), glucoză, fructoză, amidon, mucilagii, rășini, gume, tanin catehic, cumarine -fraxozida (fraxina – 8-glucozida fraxetolului).

Acțiuni și întrebuințări

Produsul vegetal este ușor laxativ, colecistochinetic, edulcorant.

IV.2.2. Produse vegetale care conțin poliholozide omogene (homoglicani)

IV.2.2.1. Amylum. Amidon

IV.2.2.2. Graminis rhizoma. Rizomi de pir

IV.2.2.3. Gossypium depuratum. Vata hidrofilă

IV.2.2.1. Amylum. Amidon

Definiție

Este o polihozodă omogenă hexozanică, formată și depusă în leucoplaste în urma unui proces de sinteză indirect și secundar din hexozele formate în cloroplaste. Amidonul este răspândit în regnul vegetal sub două forme: amidon de tranziție (de asimilație) și amidon de rezervă, cel din urmă acumulâdu-se cu preponderență în fructe, semințe sau organe subterane.

Răspândire

Plante care aparțin familiilor Gramineae: Zea mays Linn., Oryza sativa Linn., Triticum aestivum Linn., și Solanaceae: Solanum tuberosum Linn..

Compoziția chimică

Este format în proporție de 17-24% din amiloză, partea solubilă și 76-83% amilopectină, partea insolubilă. Amiloza este un polimer al α-maltozei (10.000–60.000 molecule unite în catene neramificate și rar ramificate), iar amilopectina este esterul fosforic al eritoamilozei (polimer ajungând până la 1.000.000 molecule de amiloză reunite în catene puternic ramificate).

Depolimerizarea amidonului este progresivă. Pe măsură ce avansează hidroliza, moleculele de maltoză se desprind, iar dextrinele rămân din ce în ce mai puțin condensate.

Amidonul și dextrinele se deosebesc nu numai prin gradul de polimerizare ci și prin reacția de culoare pe care o dau cu reactivul Lugol 0,1N: amidonul (amiloza) – albastru, amilodextrina – albastru-violaceu, eritrodextrina – roșu cărmiziu, acrodextrina – galben-deschis.

Amiloza – este o substanță solubilă în apă care se coloreză imediat în albastru (sol Lugol 0,1N), reacția se bazează pe faptul că în urma hidrolizei aceasta elibereaza dizaharida α(+)-Maltoza (alcătuită din două molecule de D(+)-Glucoza). Amiloza are un grad de polimerizare destul de înalt (1.500-4.000 unități glucoză) și o greutate moleculară de ordin 106. Fracțiunea nu poate fi concepută ca un polimer unitar în ceea ce privește numărul unităților de glucoză constituente; amiloza reprezintă mai curând un amestec de omologi cu un spectru de polimerizare foarte variabil.

Amilopectina – este constituită din unități de α-D-glucopiranoză spre deosebire de amiloză acestea sunt legate 1,6- α -glicozidic. De aici rezultă, că molecula de amilopectină este ramificată; ea este formată dintr-o catenă principală în care unitățile de glucopiranici se leagă 1,4-α-glicozidic, pentru ca tot la a 8-a sau 9-a unitate de glucopiranoză să apară o ramificație, în sensul fixării de catena principală, printr-o legătură 1,6-α-glicozidică, a unei catene secundare, constituită la rândul ei din 15-25 unități glucopiraniză. Greutatea moleculară medie a amilopectinei este de 500.000 până la 1.000.000 D.

Figura 19 – Amidon – fragmente din cei doi polimeri amiloză/amilopectină

Acțiuni și întrebuințări

Emolientă, absorbantă, protectoare la nivel cutanat, demulcentă în pansamente gastrice, ușor astringentă (antidiareică daca este însoțită de taninuri), antidot în intoxicațiile cu ioduri.

În industria farmaceutică se utilizează ca excipient, dezagregant, diluant, liant sau conspergant (comprimate, drajeuri)

Preparate farmaceutice

Unguentum glyceroli – (off. FR-X)

IV.2.2.2. Graminis rhizoma. Rizom de pir

Definiție

Reprezintă rizomii recoltați de la specia Agropyron repens, din familia Gramineae (Poaceae), denumit popular pir.

Compoziție chimică

Triticină și inulină, doi polifructozani care diferă între ei doar prin gradul de polimerizare; alcooli glucidici (manitol, inozitol), acizi grasi liberi (acid palmitic), compuși fenolici (acid p-OH benzoic, acid vanilic, acid p-cumaric), mucilag, urme de ulei volativ, flavonozide (tricina, rutozida, antracenoglicozide (emodina, crizofanol, fisciona), steroizi, lectine, săruri de potasiu și acid salicilic, carotenoide și vitamine din complexul B. Din uleiul volatil s-a izolat agropirenul care aparține unei clase noi de substanțe naturale, descoperite în plante, denumite poliine și care sunt derivați ai acetilenei.

Acțiuni și întrebuințări

Rizomul de pir are acțiune diuretică, depurativă, diaforetică, sedativă, antibiotică (datorată agropirenului și a cetonei formate în urma oxidării acestuia).

Couchgrass has been reported to be phytotoxic with flavonoid components implicated as the active constituents .

Produse farmaceutice

Ceai Diuretic nr.2 – Plafar; Prostafit comprimate – Ropharma, Uroplant – AvalaPharm

IV.2.2.3. Gossypium depuratum. Vata hidrofilă.

Definiție.

Produsul vegetal reprezintă perii tectori proveniți de pe tegumentul seminal al diverselor specii de Gossypium, din familia Malvaceae, denumit popular bumbac. Farmacopeea în vigoare prevede ca acești peri să fie separați de impurități, degresați, cardați și albiți.

Compoziție chimică

În proporție de 90% acești peri tectori sunt alcătuiți din celuloză, care este o substanță macromoleculară naturală din clasa glucidelor și reprezintă constituentul principal al membranelor celulelor vegetale, acolo unde alături de lignină (un compus macromolecular aromatic) și alte substanțe, formează pereții celulelor vegetale și conferă plantei rezistență mecanică și elasticitate.

Celuloza are aceeași formulă brută ca și amidonul (C6H10O5)n, unde n poate atinge cifra miilor.

Reacții de identificare

la tratarea cu cloroiodura de zinc, se colorează în violet.

în soluția cuproamoniacală (R.Scweitzer) se dizolvă în timp.

Acțiuni și întrebuințări

Produse farmaceutic

IV.2.3. Produse vegetale care conțin poliholozide mixte – Principii poliuronice (heteroglicani)

IV.2.3.1. Gummi arabicum

IV.2.3.2. Tragacantheae gummi

IV.2.3.3. Agar

IV.2.3.4. Carageen.

IV.2.3.5. Laminariae stipes

IV.2.3.6. Lini semen

IV.2.3.7. Althaeae radix et folium

IV.2.3.8. Malvae folium et flos

IV.2.3.9. Tiliae flos

IV.2.3.10. Verbasci flos

IV.2.3.11. Plantaginis folium

IV.2.3.12. Farfarae folium et flos

IV.2.3.1. Gummi arabicum – gumă arabică

Definiție

Reprezintă exudatul întărit și uscat la aer rezultat în urma inciziilor la nivelul ramurilor și trunchiului speciei Acacia senegal L.

Compoziție chimică

Componentul principal este reprezentat de arabină, care este un complex alcătuit din sărurile de calciu, magneziu și potasiu ale acidului arabic. Acidul arabic este o poliuronidă care se compune din: L-arabinoză, D-galactoză, acid D-glucuronic, și L-ramnoză. Alături de arabină întâlnim apă și enzime: oxidaze, peroxidaze sau pectinaze.

Reacții de identificare

Preciparea cu acetat de Pb – soluția apoasă tratată cu acetat de Pb formează un pp alb

Reacția Fehling (I+II) – pp roșu cărămiziu

Colorarea în albastru a soluției – datorată prezenței enzimelor. Soluția apoasă tratată cu o soluție de alcoolică de benzidină și câteva picături de H2O2 formează colorație albastră specifică.

Testul Borax – în soluția apoasă la tratarea cu o soluție de borax se poate observa o masă translucidă bine definită.

Reacții specifice de diferențiere – o soluție 10% de GA nu va forma precipitat alb cu o soluție diluată de acetat de Pb, asemeni Agarului sau Gtragacantha, nu se va colora cu R. Lugol (diferență față de dextrine și amidon) și nici nu va forma o soluție albastru-închisă cu FeCl3 (reacție specifică taninurilor).

Acțiuni și întrebuințări.

Emolientă, demulcentă, behică, pansament cu efect calmant în iritații ale mucoaselor sau ale tegumentelor lezate, agent de suspendare sau liant

Produse farmaceutice.

Mucilago Gummi arabici 30% (off FR-X, Ph.E.7)

IV.2.3.2. Tragacantheae gummi. Gumă tragacantha

Definiție

Reprezintă exudatul concretizat rezultat în urma inciziilor la nivelul ramurilor și trunchiului speciilor de Astrgalus (gummifer, microcephallus), familia Fabaceae.

Compoziție chimică

Guma tragacanta este o poliuronidă alcătuită din oze și acizi uronici. Cuprinde două fracțiuni importante: una solubilă în apă și neutră care poartă denumirea de tragacanthină (35-40%) alcătuită din arabino-galactani și alta insolubilă în apă și acidă numită basorină sau acid tragacantic (60-65%). Prin hidroliză din basorină se obțin: D-galactoză, D-xiloză și acid D-galacturonic. Basorina formează cu apa o soluție coloidală. Cercetările recente au evidențiat și o a treia componentă cu structura unei glicozide-seteroidice. Spre deosebire de GA, guma tragacantă conține amidon dar nu și enzime.

Reacții de identificare.

Formează un precipitat alb cu soluția de acetat de Pb

Formează un precipitat galben intens cu soluția de FeCl3 10%

Acțiuni și întrebuințări.

Se utilizează ca demulcent în preparatele pentru tuse sau răceală. Are indicații în tratamentul diareei și ca emolient în preparatele cosmetice. În tehncia farmaceutică joacă un rol importanta ca agent de subțiere, suspendare(GA) sau emulsionare.

Ultimele cercetări indică o acțiune de inhibare a celulelor canceroase atât in vitro cât și in vivo.

Produse farmaceutice.

Mucilago Tragacanthae 2,5% (off. FR-X).

2.3.3. Agar.

Definiție.

Reprezintă formațiunea gelatinoasă (mucilagul) rezultată în urma extracție apoase din diferite specii de alge roșii: Gelidium, Pterocladia, care fac parte din familia Gelidaceae.

Compoziție chimică

Agar-agarul, este un heteroglican complex alcătuit din două ploizaharide distincte cunoscute ca agaroza (70%) și agaropectina(30%). Agaroza este un polimer al D-galactozei și are reacție neutră. Structura agaropectinei nu este încă elucidată dar se presupune că ar fi o polizaharidă sulfonată. Alături de acest heteroglican s-au mai pus în evidență celuloza și proteine.

Reacții de identificare.

În apă rece agarul se gonflează

La fierbere se dizpolvă în proporție de 1%, iar după răcire formează un gel (diferențiere față de amidon)

Prin răcirea rapidă soluția se colorează în albastru la adăugarea reactivului Lugol, dacă se răcește lent colorația albastră nu mai este prezentă.

Acțiuni și întrebuințări.

Demulcent, laxativ mecanic, favorizează dezvoltarea florei intestinale saprofite, excipient în tehnologia farmaceutică.

2.3.4. Carageen.

Definiție.

Reprezintă talul algelor roșii (Rhodophyta), Chondrus crispus Lingby și Gigartina mamillosa Agardh (Gigartinaceae).

Compoziție chimică.

Compoziția este foarte asemănătoare Agarului, principalii constituenți fiind galactani numiți carageenine (50-60%). Se cunosc trei tipuri Kappa, Iota și Lambda. În urma hidrolizei pun în libertate: galactoză, glucoză, fructoză, arabinoză, săruri de calciu și esteri ai acidului sulfuric. Alătui de carageenine se regăsesc și alți compuși precum: β-caroten, vitamine (B,C,D), aminoacizi (alanină, arginină, cisteină, ornitină), steroli (colesterol).

Acțiune și întrebuințări.

Se utilizează pentru efectul laxativ în constipații cronice (cresc volumul bolului fecal și îi micșorează consistența), mucoprotector în gastrite, duodenite, ulcer gastro-duodenal, dispepsii, colite și pentru cel hipocolesterolemiant.

În tehnologia farmaceutică sunt agenți de stabilizare a suspensiilor, emulgatori.

Produse farmaceutice.

Galcorin granule, Coreine-paiete.

2.3.5. Laminariae stipes.

Definiție.

Este produsul alcătuit din stipii (caulozii) decorticați, sterilizați și păstrați în alcool, obținuti de la diferite alge brune din genul Laminaria: L. cloustoni Le Jolis., L.digitata Lamouroux, L. flexicaulis, L.japonica (Phaeophyta) care cresc pe coastele mărilor arctice și subarctice.

Compoziție chimică.

Poliholozide mixte alcătuite din algină (40%), laminarină (15)%, fucoidină, alături de oze simple, manitol, ioduri, aminoacizi și vitamine.

Algina sau acidul alginic este un polimer care prezintă în structura sa două fracțiuni, una manuronică (acid bD-manuronic legat 1-4 glicozidic) și alta glucuronică (acid L-glucuronic de asemeni legat 1-4 glicozidic).

Laminarina, este un manitol-glucan în care bD-glucoza se leagă 1-3 și se dispun sub forma a doou catene liniare cu câte o moleculă de manitol legată la unul din capete.

Fucoidina – polimer la L-fucozei, are proprietatea de a forma soluții vâscoase în apă.

Acțiune și întrebuințări.

laxativă, protectoare asupra mucoasei gastrice, remineralizantă, inhibă coagularea sângelui

dilatator al colului uterin ( ginecologie), laxativ ușor (se poate asocia cu Frangulae cortex), aliment cu nivel energetic, materie primă pentru extragerea alginaților, agent de îngroșare, de emulsionare, de dezagregare (tehnica farmaceutică), alginatul de calciu se folosește ca hemostatic extern.

2.3.6. Lini semen. Semințe de in.

Definiție.

Semințele de in, recoltate de la specia Linum usitatissimum L. din familia Linaceae, reprezintă un produs cunoscut de mult timp.

Compoziție chimică.

Semințele de in conțin un mucilag (6-10%) constituit dintr-un amestec de 2 fracțiuni, dintre care una neutră, arabino-xilani: D-xiloza, L-arabinoza, D-galactoza, D-glucoza și una acidă compusă din L-ramnoză și D-galactoză. Alături de acesta putem decela: ulei gras(30-40%), proteine(25%) (linina și colinina), 2 derivați fenolici glucozidați (linacinamarozida, linacafeinozida) și o glicozidă cianogenă – linamarozida (faseolutina). Linamarozida prin hidroliză și în prezența enzimei linamarază eliberează acid cianhidric.

Acțiune și întrebuințări.

Acțiunea datorată mucilagului este una laxativă, deoarece, prin gonflare produce în intestin o dilatare a peretului, ceea ce determină reflex, declanșarea peristaltismului. Administrarea se face in toto în doze de 15-20g, deoarece astfel, glicozidele cianogene nu ajung să fie degradate, semințele eliminându-se întregi. Ingerate sub formă de făină, cantitatea de mucilag nu este mai mare decât la semințele întregi, dar se adaugă acțiunii laxative a acestuia, efectul lubrefiant al uleiului gras. În ceea ce privește eliberarea, sub această formă, a acidului cianhidric ca rezultat al scindării hidrolitice, a legăturilor glicozidice și descompunerea cianhidrinelor instabile, organismul uman dispune la nivel gastro-intestinal de un sistem enzimatic foarte eficient, care detoxică imediat acidul cianhidric rezultat și așa în cantități reduse (4-10 mg la dozajul prescris) și în timp.

Făina de in este folosită și ca emolient și pansament gastrointestinal.

Produse farmaceutice.

Degresată, cunoscută sub denumirea de Farina Lini sau Placenta Semini Lini se utilizează în cataplasme, ca emolient.

2.3.7. Althaeae radix et folium. Rădăcină și frunză de nalbă.

Definiție.

Rădăcinile decorticate și frunzele plantei indigene Althaea officinalis L. familia Malvaceae.

Compoziție chimică.

Atât rădăcina cât și tulpina de nalbă predomină mucilagul constituit din L-ramnoză, D-galactoză, acid galaturonic și acid glucuronic. De asemeni se pot identifica flavonozide (derivați ai kaemferolului și cvercetolului), asparagină (căreia i se datorează colorația galbenă la tratarea secțiunilor cu alcali), amidon, oze libere, pectine, o betaină, săruri minerale, lipide și proteine.

Acțiuni și utilizări.

Atât rădăcina cât și frunzele se recomandă pentru admistrare internă în tuse, afecțiuni ale căilor respiratorii, inflamații ale mucoasei gastrice și intestinale. Aplicate extern extractele acestor produse vegetale sunt recomandate sub formă de cataplasme, favorizând vindecarea rănilor.

Studii efectuate in vitro indică o activitate de stimulare a fagogitozei a acestora datorată conținutului în mucilagii.

Produse farmaceutice.

Ceaiul Pectoral (antitusiv)-Plafar, macerat, decoct, infuzie singure sau alături de alte produse vegetale: Malvae flos, Verbasci flos, Anisi fructus, Liquiritiae radix, Rhoeados flos.

2.3.8. Malvae folium et flos.

Definiție.

Frunzele și florile recoltate de la două specii de Malva, Malva silvestris și Malva neglecta (Malva rotundifolia), denumite popular nalbă și care aparțin familiei Malvaceae.

Compoziție chimică.

În frunză este prezent un mucilag de natură ozuronică care prin hidroliză – acid galacturonic, ramnoză, arabinoză și galactoză, iar în floare unul care se scindează la aceeași compuși amintiți mai sus alături de L-ramnoză, D-glucoză, D-xiloză. În compoziția chimică a florilor s-a evidențiat o antocianozidă (malvozidă sau malvină – 3,5 diglucozida malvidolului).

Frunzele și florile de nalbă mai conțin: acizi polifenocarboxilici, tanin catehic, flavonozide, ulei volatil și vitamine.

Acțiuni și utilizări.

Demulcentă, expectorantă, atitusivă, emolientă, imunostimulatoare. Se recomandă în bronșite, afecțiuni ale căilor respiratorii superioare ca infuzii și gargarisme. Extern se utilizează sub formă de cataplasme în furunculoză.

Produse farmaceutice

Ceai antitusiv – Plafar.

2.3.9. Tiliae flos.

Definiție.

Produsul vegetal reprezintă inflorescențele însoțite sau nu de bractei, recoltate de la speciile din familia Tiliaceae: Tilia cordata (tei roșu sau tei de pădure), Tilia platyphyllos (tei mare), Tilia tomentosa (tei alb, tei argintiu).

Compoziție chimică.

Mucilag, prezent cu preponderență în bractee decât în flori, care prin hidroliză conduce la acid D-galacturonic, D-galactoză, L-arabinoză și L-ramnoză și o cantitate apreciabilă de hexoză. Restul sunt reprezentați de: flavonozide (hesperinină, cvercitină, astralagină, tilirozidă), tanin catehic, saponozide triterpenice (tiliadina), cumarine (fraxozidă), acizi polifenolici (cafeic, clorogenic și p-cumaric), acid γ-amino benzoic (GABA) și ulei volatil compus din linalool, geraniol, 1-8 cineol, eugenol și farnesol (alcool sescviterpenic acicilic). Cea din urmă componentă este răspunzătoare de mirosul plăcut al florilor de tei.

Acțiuni și utilizări.

Behică, expectorantă, demulcetă, imunostimulatoare -(mucilagii), sedativă -(ulei volatil și GABA), astispastică, diaforetică -(ulei volatil, flavonozide), diuretică și astringentă. Se recomandă în tratamentul răcelilor însoțite de febră, tuse, bronșite, migrenelor, tratamentul hipertensiunii arteriale asociată cu ateroscleroză, stări anxioase și insomnii.

Produse farmaceutice

Ceaiul Sedativ, Pectroal, Sudorific, Calmant, Calmant contra tulburărilor Cardiace – Plafar, Bien Dormir – Fitterman.

2.3.10. Verbasci flos.

Definiție.

Corolele florilor de Verbascum phlomoides l., V.thapsus, V.thapsiforme, plante care aparțin familiei Scrophulariaceae.

Compoziție chimică.

Principiul activ, considerat mult timp a fi singurul răspunzător de acțiunea produsului, este un mucilag neozuronic compus din D-glucoză, D-galactoză, L –arabinoză, D-xiloză, acid D-glucuronic și acid D-galacturonic.

Din compoziția chimică a florilor mai fac parte flavonozide (hesperina), carotenoide, (β-caroten, crocozida), iridozide (aucubozida, ajugol, catalpol, harpagida), saponozide, steroli, acizi polifenolcarboxilici, ulei volatil, lipide și oze simple.

Acțiuni și utilizări.

Demulcentă (mucilagii), expectorantă (mucilagii,saponozide), antiiflamatoare(mucilagii), analgezică (iridozide), diaforetică și slab diuretică (flavonozide). Având în vedere acțiunile amintite produsul vegetal se utilizează, singur sau alături de alte produse vegetale, în iritații gastrointestinale, tuse de diferite etiologii, stomatite, laringite, faringite.

Produse farmaceutice.

Produsul vegetal se regăsesște în Species pectorale.

2.3.11. Plantaginis folium.

Definiție.

Produsul vegetal, este considerat un drog colectiv, este constituit din amestecul frunzelor care se recoltează de la trei specii de Plantago: Plantago lanceolata L, P. media L, P. major L, – pătlagină și aparțin familiei Plantaginaceae.

Compoziție chimică.

Frunzele de pătlagină conțin un mucilag neozuronic, constituit din acizi uronici (galacturonic) alături de D-galactoză, D-xiloză și L-arabinoză. Alături de acest mucilag neozuronic sunt prezente: pectine, iridozide (aucubozidă – glicozidă cromogenă care, prin hidroliză, conduce la formarea unor pigmenți de culoare neagră care explică brunificarea frunzelor condiționate sau conservate necorespunzător, ajugol), acizi triterpenici pentaciclici (ursolic, oleanolic), steroli (beta-sitosterol), flavonozide, tanin catehic, acizi polifenolcarboxilici (cafeic, clorogenic, neoclorogenic, p-cumaric, ferulic, fumaric, cinamic), tioglicozide, esteri fenilpropanici glicozidați (verbascozida), carotenoide, lipide, vitamine (A,C,K) și enzime proteolitice.

Acțiuni și utilizări.

Demulcentă (mucilagii), antiinflamatoare (iridozide, steroli), capilaroprotectoare (flavonozide, saponozide), hipotensoare, cicatrizantă (acizi clorogenic și neoclorogenic), antibiotică similară penicilinelor (iridozide-aucubozida-Staphylococcus aureus), ușor laxativă (iridozide), hepato-protectoare cu efecte favorabile în intoxicațiile cu Amanita muscaria ș Amanita phalloides (aucubozida), hipocolesterolemiantă,.

Produse farmaceutice

Ceai atibronșic nr.2 – Plafar, Sirop de pătlagină – Biofarm.

2.3.12. Farfarae folium et flos.

Definiție.

Frunzele recoltate de la planta Tussilago farfara, podbal de munte, familia Asteraceae.

Compoziție chimică.

Mucilag ozuronic alcătuit din acizi uronici și oze: D-fructoză, D-galactoză, D-glucoză, L-arabinoză și D-xiloză. Inulină, tanin catehic, flavonozide (cvercitina), steroli (sitosterol, stigmasterol, taraxasterol), acizi triterpenici pentaciclici, acizi polifenolcarboxilici (cafeic, galic, ferulic, p-OH-benzoic), carotenoide, principii amare, alcaloizi pirolizidinici (senkirkina, tussilagina, senecionina), sescviterpene esteri (tussilagona), săruri minerale de calciu și siliciu.

Acțiuni și utilizări.

Expectorantă, antitusivă, demulcentă, anticatarală și antiasmatică (tussilagona), antibacteriană (baterii G-, Staphylococcus aureus, Pseudomonas aeruginosa). Se indică în tratamentul tusei, traheitei, bronșitei asmatiforme, emfizemului pulmonar, silicozei.

Produse farmaceutice

Ceai Antiastmatic, Antibronșic – Plafar.