Faptul Juridic Ilicit Cauzator de Prejudicii

Prin implementarea unui model de conduită în relațiile intersubiective și crearea cadrului legal de desfășurare a acestor raporturi, dreptul ca sistem normativ are menirea de a asigura armonizarea intereselor generale cu cele individuale și implicit echilibrul social, pe calea unor reguli cu forță obligatorie. Legiuitorul are în vedere nu doar modul în care un subiect de drept înțelege să se conformeze acelor reguli de conduită instituite prin normele juridice, ci și posibilitatea încălcării prevederilor normelor juridice printr-o conduită ilicită.

Răspunderea juridică este un efect al săvârșirii unei fapte ilicite cu vinovăție, al încălcării principiului potrivit căruia niciunei persoane nu îi este îngăduit să aducă atingere drepturilor și intereselor altor persoane („alterum non laedere”); prin această abatere de la un sistem de valori instituit de societate prin regulile consacrate la nivel juridic se aduce atingere ordinii de drept, bunei desfășurări a relațiilor sociale, drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane.

Una din formele răspunderii juridice este răspunderea civilă, care poate fi contractuală (constând în obligația debitorului unei obligații contractuale de a repara pecuniar prejudiciul material sau moral cauzat creditorului, fie prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu întârziere a unei obligații născute dintr-un contract valabil încheiat) sau delictuală (extracontractuală).

Răspunderea civilă delictuală are ca situație-premisă săvârșirea unei fapte ilicite, cu vinovăție, prin care s-a cauzat un prejudiciu unei alte persoane (art. 1357 din C. civ.). Astfel, condițiile generale ale răspunderii juridice se regăsesc și în cazul răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: conduita ilicită (faptă contrară legii), producerea unui rezultat socialmente periculos (cauzarea de prejudicii), legătura de cauzalitate între fapta ilicită și producerea urmării socialmente periculoase, precum și vinovăția. Codul Civil reglementează însă și forme de răspundere obiectivă, independent de culpa persoanei chemate să răspundă. Este cazul răspunderii pentru fapta altuia (art. 1372 – 1374 C. civ.) ori răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri (art. 1375 – 1380 C. civ.).

În ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie, cunoașterea regimului juridic al acestei forme de răspundere și analiza condițiilor prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, precum și a modalităților de reparare a pagubei suferite prezintă o importanță teoretică și practică incontestabilă, sub multiple aspecte.

În primul rând, această formă de răspundere civilă constituie un mijloc de protecție a intereselor persoanei căreia i s-a cauzat un prejudiciu printr-o faptă ilicită extracontractuală, aceasta având posibilitatea de a cere și de a obține repararea acelui prejudiciu.

Astfel, funcția principală a răspunderii civile delictuale este cea reparatorie, reflectată în obligarea persoanei responsabile la restabilirea situației (juridice și de fapt) anterioare producerii prejudiciului. De aici rezultă importante consecințe în planul interpretării normelor juridice care reglementează condițiile răspunderii și modalitățile de reparare a prejudiciului, deoarece normele juridice care instituie forme de răspundere (normele cu caracter de sancțiune) se aplică în cazurile strict prevăzute de lege, neputând fi interpretate extensiv, fiind interzisă aplicarea lor prin analogie. În acest sens, art. 10 C. civ. (având denumirea marginală „Interzicerea analogiei”) prevede: „Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege”.

Deși dreptul privat cuprinde preponderent norme dispozitive, de la care subiectele de drept pot deroga prin voința lor, există și aspecte asupra cărora legiuitorul dispune în mod imperativ, de regulă din considerente relative la ordinea publică, bunele moravuri, securitatea raporturilor juridice etc. Cu titlu de exemplu, în materia răspunderii civile, deși consimțământul victimei apare ca o cauză de înlăturare a caracterului ilicit al faptei (clauze de nerăspundere), legiuitorul a prevăzut unele reguli speciale privind înlăturarea sau diminuarea răspunderii pentru anumite categorii de prejudicii (art. 1355 C. civ.).

În ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie, având în vedere specificul normelor privind răspunderea extracontractuală (norme cu caracter sancționator), importanța cunoașterii reglementărilor privind repararea prejudiciului se fundamentează pe necesitatea respectării unor principii care stau la baza oricărei forme de răspundere juridică: legalitatea (condițiile de angajare a răspunderii și modalitatea de determinare a întinderii răspunderii sunt prevăzute exclusiv de lege), proporționalitatea sancțiunii (în raport de gravitatea faptei, circumstanțele în care aceasta a fost săvârșită și prejudiciul cauzat), principiul răspunderii personale (în cazul răspunderii pentru fapta proprie), principiul răspunderii pentru culpă precum și, în ceea ce privește sarcina probei, regula „actori incumbit probatio”. Astfel în doctrină se arată că răspunderea civilă este guvernată de trei principii: legalitatea, principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul răspunderii pentru culpă.

În absența dovedirii unui prejudiciu cert, nu poate fi angajată răspunderea civilă, independent de eventuala incidență a unor alte forme de răspundere pentru săvârșirea unei fapte ilicite (de exemplu, răspundere penală, contravențională etc.), de gravitatea faptei și de gradul de vinovăție a autorului. De aceea, literatura de specialitate consideră prejudiciul ca fiind elementul cel mai important al răspunderii civile delictuale, o condiție esențială și necesară a acesteia.

Toate argumentele expuse mai sus justifică, în contextul evoluției și diversificării permanente a raporturilor sociale, importanța unei analize atente a normelor legale privind condițiile în care prejudiciul poate fi reparat, precum și a trăsăturilor esențiale ale obligației de reparare a prejudiciului. Dreptul de creanță al persoanei prejudiciate printr-o faptă ilicită este corelativ unei obligații generale de a nu vătăma drepturile și interesele legitime ale altor persoane, consacrată chiar la nivel constituțional. Astfel art. 57 din Constituția României consfințește obligația cetățenilor români, cetățenilor străini și apatrizilor de a-și exercita drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți.

Capitolul I.

Faptul juridic ilicit cauzator de prejudicii,

izvor al obligațiilor civile. Perspectivă istorică

Considerații introductive. Răspunderea civilă delictuală poate fi definită ca fiind obligația celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o faptă ilicită extracontractuală care îi este imputabilă, de a repara paguba astfel pricinuită. Fiind o parte a răspunderii civile, care la rândul său se circumscrie răspunderii juridice, evoluția acestei instituții nu poate fi analizată decât prin cercetarea apariției și dezvoltării răspunderii juridice. În acest sens, răspunderea juridică este o instituție dinamică, fundamentarea și viziunea asupra acesteia cunoscând de-a lungul istoriei o permanentă transformare, ca urmare a influenței incontestabile a unor factori variabili în timp și spațiu, de ordin social, politic, economic ori cu privire la ordinea publică și bunele moravuri.

Întrucât dreptul este o creație a statului și reprezintă voința puterii politice, rezultă că răspunderea juridică nu putea exista înainte de apariția statului, având în vedere lipsa unui cadru legal al raporturilor dintre membrii colectivității și a forței coercitive prin care normele puteau fi aduse la îndeplinire în caz de nevoie. Astfel, conviețuirea în comuna primitivă funcționa după reguli, care însă nu aveau caracter de norme juridice, ci se bazau pe anumite credințe ori obiceiuri recunoscute și urmate cu regularitate la nivelul colectivității; singurul instrument la îndemâna celui vătămat prin fapta altei persoane este răzbunarea. Această răspundere ia forma răzbunării private, neavând relevanță vinovăția făptuitorului, ci doar simpla cauzalitate materială. Așadar în perioada prestatală nu putem vorbi încă de răspundere juridică, deoarece o astfel de răspundere operează numai în temeiul unor norme juridice, pe care nu le poate crea și aduce la îndeplinire prin forța coercitivă decât statul.

Secțiunea I. Dreptul roman

Expresie juridică generală și abstractă a relațiilor dintr-o societate bazată în mod special pe economia de schimb și afirmarea proprietății private, dreptul roman a supraviețuit societății care l-a creat, conceptele, categoriile, principiile și instituțiile juridice create de romani fiind aplicate atât în Evul Mediu, cât și în epoca modernă, spre deosebire de celelalte sisteme de drept ale Antichității, care nu mai prezintă astăzi decât o valoare culturală sau de cunoaștere.

Însăși noțiunea de obligație în accepțiunea sa modernă are la bază definiția dată în Institutele lui Justinian: Obligatio est vinculum iuris quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei secundum nostrae civitatis iura (obligația este o legătură de drept prin care suntem siliți a plăti ceva conform dreptului cetății noastre). De asemenea clasificarea obligațiilor, în funcție de izvorul lor, în contractuale și delictuale, își are originea tot în dreptul roman. Astfel, potrivit Institutelor lui Gaius, obligațiile izvorăsc fie din contracte, fie din delicte (omnis enim obligatio vel ex contractu nascitur vel ex delicto). Ulterior, această clasificare a fost înlocuită cu una tripartită: contracte, delicte și alte tipuri de obligații (variae causarum figurae). În epoca lui Iustinian, a fost introdusă clasificarea quadripartită a obligațiilor: obligații contractuale, obligații quasicontractuale (quasicontractul este un fapt juridic licit care produce efecte juridice), obligații delictuale (delictul reprezintă o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, care generează obligația autorului de a repara prejudiciul cauzat) și obligații quasidelictuale (acestea fiind tot fapte juridice ilicite dar pe care romanii nu le-au încadrat în categoria delictelor).

În ceea ce privește răspunderea autorului unei fapte ilicite, pentru a determina caracteristicile acestei instituții, este necesar a evidenția etapele procesului complex de formare a noțiunii de obligație: de la răspunderea bazată pe constrângerea materială (specifică societății gentilice și avându-și izvorul în obiceiurile nejuridice ale romanilor) la un veritabil raport de drept (vinculum iuris), în temeiul căruia creditorul are dreptul de a cere o prestație de la debitor (în cazul unei fapte ilicite, repararea prejudiciului cauzat). Dreptul roman a cunoscut, încă din epoca veche, legea talionului: dinte pentru dinte și ochi pentru ochi, făptuitorul fiind supus unui supliciu echivalent cu suferințele pe care el le-a produs victimei. Astfel, Legea celor XII Table prevedea această regulă, ea nefiind altceva decât autorizarea unei răzbunări legitime a victimei, care se exercita în principal asupra persoanei făptuitorului, cu scopul de a restabili o ordine ruptă prin săvârșirea delictului, recunoscându-i-se astfel victimei un drept de răzbunare privată. Dacă în epoca veche a dreptului roman era recunoscut victimei un drept de răzbunare privată, în epoca clasică răzbunarea privată nu a mai fost admisă, fiind înlocuită cu sistemul compoziției pecuniare, constând în plata unei sume de bani la care putea fi obligat autorul unui delict față de victima prejudiciată, care avea la dispoziție o acțiune (actio injuriam).

Delictul (delictum, maleficium), ca izvor al obligațiilor, este un fapt ce înfrânge ordinea juridică, dând naștere unei obligații împotriva voinței făptuitorului. Obligația apare astfel ca o sancțiune a încălcării normei juridice, spre deosebire de perioada epocii vechi, unde ea nu era altceva decât o despăgubire ce luase locul răzbunării private bazate pe constrângerea fizică (specifică societății gentilice). Așa cum am arătat anterior, răzbunarea privată a fost înlocuită cu compoziția voluntară (un acord de voințe), în cadrul căreia victima și autorul delictului ajungeau la o înțelegere cu privire la repararea prejudiciului. Deși Legea celor XII Table a prevăzut legea talionului, compoziția voluntară dar și compoziția legală, odată cu consolidarea puterii statului roman, compoziția legală a devenit regula, legea fiind cea care prevedea delictele și sancționarea acestora.

Sunt necesare câteva precizări privind faptele ilicite care atrăgeau răspunderea, precum și modalitățile de reparare a prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită.

Romanii făceau distincție între delictele publice (care aduceau atingere statului) și delictele private (care aduceau atingere unui interes privat).

În ceea ce privește obligația de reparare a prejudiciului, aceasta prezintă unele particularități. În primul rând, datoria izvorâtă dintr-un delict nu trece asupra moștenitorilor debitorului, întrucât dreptul de răzbunare poartă doar asupra persoanei delincventului. Nici creanțele izvorâte din delicte nu trec asupra moștenitorilor. Cu timpul această regulă a fost atenuată, creanțele delictuale trecând asupra moștenitorilor, cu excepția acelora strâns legate de persoana victimei. Oricine avea capacitate delictuală, indiferent de condiția juridică (așadar, inclusiv incapabilii sau sclavii).

Obligația ex delicto se deosebea de cea ex contractu deoarece cauza ei era un fapt activ al debitorului, iar obiectul ei consta exclusiv în dare, adică o sumă de bani pe care debitorul trebuia să o plătească creditorului său cu titlu de poena (în cazul obligației contractuale, obiectul putea consta în dare, facere sau prestare).

În ceea ce privește sancționarea delictelor, existau două tipuri de acțiuni, acțiunea penală (aparținând statului) și acțiunea rei persecutorie (actio rei persecutoria aparținea persoanei vătămate). Cele două puteau coexista, întrucât aveau funcții diferite: prin acțiunea penală se urmărea amendarea delincventului, iar acțiunea rei persecutorie avea drept scop repararea prejudiciului cauzat victimei prin acordarea unor despăgubiri.

Principalele delicte private sancționate prin lege de statul roman:

1. Furtul (furtum). Potrivit jurisconsultului Paul, furtul reprezintă sustragerea unui bun în scopul însușirii fie a lucrului însuși, fie a folosinței lucrului ori a posesiunii sale. Această faptă ilicită are două componente: un element obiectiv – sustragerea lucrului (contrectatio fraudulosa) și un element subiectiv – intenția aproprierii bunului (animus furandi). Dreptul roman distingea între furtum manifestum (furtul flagrant, în care delincventul era surprins asupra faptului sau ducând cu el lucrul furat) și furtum nec manifestum. Daca potrivit Legii celor XII Table, victima avea posibilitatea de a se răzbuna pe hoț (în cazul unui furtum manifestum, dacă făptașul era om liber, acesta era biciuit sau atribuit de către magistrat victimei în calitate de sclav, iar dacă făptașul era sclav, era ucis) sau de a ajunge la o înțelegere cu acesta în ceea ce privește repararea prejudiciului, în epoca clasică prin edictul pretorului vechile pedepse au fost înlocuite de compoziția pecuniară, stabilită ca dublul valorii bunului sustras (în cazul furtum nec manifestum) sau cvadruplul bunului sustras (în cazul furtum manifestum). Victima avea la îndemănă o actio rei persecutoria (condictio ex causa furtiva), având ca obiect atât restituirea bunului, cât și despăgubirea pentru orice daună pricinuită. Dacă lucrul a fost sustras prin violență (rapina), victima avea la dispoziție o acțiune specifică (actio bonorum vi raptorum), prin care făptuitorul putea fi obligat să plătească de patru ori valoarea lucrului sustras.

2. Paguba pricinuită pe nedrept (damnum injuria datum). Prin Legea Acquilia (adoptată în anul 286 î. Hr.), a fost reglementată răspunderea delictuală pentru prejudiciul adus lucrului altuia cu intenție sau din negliență. Potrivit Capitolului I al Legii Aquilia, persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un animal de turmă trebuia să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare pe care sclavul sau animalul a avut-o în anul precedent delictului. Capitolul II al Legii reglementa răspunderea pentru alte pagube (rănirea sclavilor sau a animalelor de turmă, pagube aduse lucrurilor neînsuflețite), constând într-o amendă egală cu cea mai mare valoare pe care lucrul sau animalul a avut-o în ultimele 30 zile anterioare delictului. Pe cale jurisprudențială, s-a admis că victima avea o acțiune în despăgubiri atât pentru prejudiciul efectiv (damnum emergens), cât și pentru căștigul de care proprietarul a fost lipsit (lucrum cessans). Totodată, a fost recunoscută o acțiune utilă și în favoarea altor persoane decât proprietarul (creditor gajist, uzufructuar, posesor de bună-credință).

3. Injuria. Sub imperiul Legii Aquilia, răspunderea romană se apropie foarte mult de cea modernă, funcția sa principală fiind cea reparatorie. Injuria capătă un sens generic, de pagubă creată fără drept, ofensă intenționată și ilicită adusă unei persoane libere prin acțiuni sau inacțiuni. Categoria de amendă forfetară sau estimatorie este complet înlocuită cu aceea de interes, subliniindu-se astfel funcția reparatorie a răspunderii delictuale. Astfel o creație a pretorului a fost actio iniuriam aestimatoria, în baza căreia judecătorul putea condamna pe delincvent raportându-se la pretențiile reclamantului.

Alături de acestea, mai există și o altă categorie de delicte, și anume delictele pretoriene, cele mai cunoscute fiind:

1. Dolus malus (viclenia, înșelăciunea). Presupunea folosirea unor manopere viclene, frauduloase, pentru a determina o persoană să întreprindă ceva. Acest delict pretorian era sancționat printr-o acțiune (actio doli) și o excepție (exceptio doli).

2. Violența – delict pretorian constând în vicierea consimțământului unei persoane prin constrângere fizică (vis) sau morală (metus), în absența căreia acea persoană nu ar fi contractat.

Efectul comun al admiterii acțiunii întemeiate pe dol sau violență este restitutio in integrum (repunerea părților în situația anterioară).

3. Alienatio in fraudem creditorum. Înstrăinarea făcută în frauda intereselor creditorului era sancționată printr-o acțiune specifică (actio pauliana). Condițiile pentru ca această acțiune să fie admisă erau: încheierea de către debitor a unui act cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, de înstrăinare a unui bun; actul să aibă ca efect sărăcirea debitorului; intenția debitorului de a-și crea în mod fraudulos o stare de insolvabilitate, în dauna intereselor creditorului său (consilium fraudis); în cazul actelor cu titlu oneros, complicitatea terțului dobânditor (conscius fraudis).

O formă particulară de răspundere delictuală în dreptul roman o reprezenta acțiunea noxală, care avea aplicabilitate în situația în care delincventul era un sclav sau un fiu de familie. În cazul unui delict comis de un fiu de familie sau sclav, șeful de familie (pater familias) trebuia fie să plătească victimei dauna pricinuită, fie să îl abandoneze pe delincvent în mâinile victimei, cu titlu de despăgubire (abandonul noxal). Acțiunea noxală se intenta împotriva celui sub puterea căruia se afla delincventul în momentul intentării acțiunii noxale, chiar dacă la momentul săvârșirii delictului, acesta din urmă se afla sub puterea altei persoane (noxa caput sequitur). Victima avea însă un drept de alegere, având și posibilitatea intentării unei acțiuni directe împotriva delincventului, întrucât, pe tărâm delictual, fiul de familie și sclavul puteau răspunde în mod direct, pentru fapta proprie. Dacă delictul a fost săvârșit la instigarea sau cu complicitatea șefului de familie, acesta nu putea scăpa de răspundere prin mecanismul abandonului noxal, ci urma să răspundă în limita prejudiciului cauzat de delincvent.

Influența dreptului roman. În literatura de specialitate, se arată că soluțiile, ideile și regulile din dreptul roman în materia răspunderii civile au reprezentat o veritabilă sursă de inspirație și după dispariția istorică a civilizației romane. În acest sens, un mare rol a aparținut glossatorilor, care au sistematizat aceste reguli, asigurându-le o interpretare nouă, inspirată de învățătura creștină. Rezultatul acestui demers a fost subiectivizarea răspunderii civile, cu diferențiere între intenție (dolus) și simpla greșeală (culpa). Astfel, în dreptul feudal, sub influența ideilor romane, sistematizate și interpretate de glosatori și postglosatori, se conturează răspunderea civilă bazată pe vinovăție. Totodată, răspunderea civilă se desprinde de răspunderea penală, spre deosebire de dreptul roman, unde nu a existat niciodată o separare strictă între aceste două forme de răspundere. Mai mult, sub influența bisericii creștine, greșeala (elementul subiectiv al răspunderii) era asociată cu ideea religioasă de păcat, generalizându-se exigența unei aprecieri morale a conduitei făptuitorului.

Secțiunea a II-a. Dreptul român până la adoptarea Codului civil de la 1864

Vechiul drept românesc distingea între delictele publice (care aduceau atingere organizării de stat) și delictele private (care sancționează vătămările aduse persoanei sau bunurilor). Cu toate acestea, nici în Pravila lui Vasile Lupu (1646), nici în Pravila lui Matei Basarab (1652), nu se regăsește formulat un principiu al răspunderii civile, ci doar dispoziții privind obligația de dezdăunare (obligație strâns legată de culpa celui ținut să răspundă). Ambele legiuiri făceau însă distincție între răspunderea penală și cea civilă.

Pravila lui Vasile Lupu prevedea: „Când se va prileji vreun dobitoc să fie a făta și va paște pre locul altuia și acela cu locul nu-i va îngădui, ce o va goni degrabă, de o va osteni sau de o va lovi cu ceva dentr-acea usteneală sau lovitură să va plileji de va lepăda, neîngăduitoriul să plătească vita”. Pravila lui Matei Basarab prevedea: „De va dărîma neștine în pădure tăind ramurile de în copaci și cu nesocotința lui va scăpa săcurea de în mînă și se va prileji de va lovi vreo vită și o va omoră fără de voia lui, acela să dea vită drept vită”. Trebuie menționat că ambele pravile păstrează reminiscențele unui sistem sclavagist de sorginte romano-bizantină, în ceea ce privește sancționarea răspunderii penale (care rămânea principala formă de răspundere). Pe lângă o mare varietate de pedepse fizice (mutilarea, decapitarea, spânzurarea, tragerea în țeapă), există și cazuri în care se aplică „Legea Talionului”, ca urmă a sistemului răzbunării private.

Pravilniceasca Condică, intrată în vigoare în anul 1780, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti, deși cuprinde mai mult dispoziții de procedură și de organizare judecătorească, conține și prevederi de drept civil, consacrând o răspundere civilă întemeiată pe un element subiectiv (greșeala). Un exemplu elocvent este prevederea din Condică referitoare la răspunderea părinților pentru copii: „iar de vor fi copii supt ocrotirea părinților, fiind încă nevârstneci, și vor greși, atunci să vinuiesc părinții pentru nepurtarea de grijă a fiilor lor sau și pentru rea creștere și nepovățuire”.

În Legiuirea Caragea (Țara Românească, 1818), definiția generală a răspunderii civile delictuale o regăsim în Partea a V-a, Cap. 10, Pct. 1, care, sub titlul „Adaos pentru stricăciune” prevede: „Care din știință sau neștiință sau cu greșeală va aduce stricăciune altuia, iaste dator a repara stricăciunea”. Textul pune bazele răspunderii civile delictuale, stabilind necesitatea unor condiții precum greșeala – intenționată sau neintenționată, prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre acestea. Legiuirea Caragea reglementa prin răspunderea stăpânilor de animale pentru pagubele pricinuite de acestea lucrurilor sau recoltelor ce aparțin altora, nefiind însă reglementată răspunderea pentru fapta lucrurilor neînsuflețite. În Legiuirea Caragea, prejudiciul poate consta într-o vătămare adusă lucrurilor, animalelor sau omului. În ceea ce privește ultimele două cazuri, cap. X pct. 3 al legii prevede: „Care va răni om sau dobitoc iaste dator să plătească cheltuiala vindecării.”

Având ca principal izvor de inspirație Codul civil general austriac (1812) și, într-o oarecare măsură, dreptul bizantin, Codul Calimach (1817) consacră răspunderea civilă delictuală și contractuală în Cap. 37, intitulat „Pentru dritul despăgubirei și a satisfacției” (§ 1723-1770). Codul consacră în § 1724 unitatea răspunderii civile – delictuale și contractuale – pe baza faptei ilicite, care se poate înfăptui fie când „cineva face o lucrare nedreaptă”, fie „când nu va împlini o lucrare legiuită”. Răspunderea are la bază greșeala.

În ceea ce privește capacitatea delictuală, întrucât pruncul și nebunul nu pot deosebi binele de rău, ei nu răspund; pentru faptele acestora răspund cei ce au obligația de a îi supraveghea. De la această regulă, existau două excepții: pe de o parte, potrivit § 1736, „dacă cineva cu vrerea sa și-au pricinuit lui și o trecătoare întunecare a minții, rămâne răspunzătoriu pentru paguba ce a pricinuit altuia, aflându-se în acest feliu de stare…” (este vorba de culpa remota sau culpa anterioară); pe de altă parte, dacă păgubitul nu reușea să primească despăgubire de la cel care era obligat să poarte de grijă nebunului sau copilului, se consacră pe bază de echitate o adevărată obligație de asistență în sarcina celui iresponsabil, judecătorul trebuind să „iae aminte averile amândurora și așa să-i îmbie spre învoială sau să hotărască pentru despăgubire după echitate, adică plecându-se mai mult către iubirea de omenie”.

Deosebit de interesante sunt și prevederile § 1734 din cod, considerat în doctrină drept o formă embrionară de recunoaștere implicită a răspunderii pentru abuzul de drept: „Acela ce întrebuințează dritul său în cuprinsul legiuitelor hotare nu este răspunzător pentru paguba pricinuită altuia dintru aceasta”.

Codul Calimach nu reglementează doar răspunderea pentru fapta proprie, ci și răspunderea pentru fapta altuia (potrivit § 1741-1742, stăpânii datoresc despăgubiri pentru prejudiciul pricinuit de slugile lor sau de aceia pe care îi țin în slujbe), răspunderea pentru fapta animalelor (§ 1745: „Dacă cineva se va vătăma de o vită, trebuie să i se facă îndestulare de cătră acel ce au zădărit ori au silit vita spre aceasta, ori n-au ținut-o în bună pază. Dacă nu se va dovedi nimine vinovat la aceasta, se socotește vătămarea ca din întâmplare”) și răspunderea pentru prejudiciul cauzat de lucruri.

Atât Legiuirea Caragea, cât și Codul Calimach au consacrat o răspundere civilă delictuală, întemeiată pe un element subiectiv (greșeala – intențională sau neintențională) și având ca obiect repararea patrimonială a prejudiciului. Cu toate acestea, ideile de răzbunare și de pedeapsă privată, specifice societății arhaice, nu sunt complet abandonate. Un exemplu în acest sens este reglementarea abandonului noxal în Codul Calimach (§ 1741); astfel, stăpânul este obligat în anumite cazuri să predea pe sluga sa care a pricinuit paguba.

Secțiunea a III-a. Codul civil român din 1864

Legislația civilă în Principatele Române a fost unificată prin apariția Codului civil român, adoptat în anul 1864 și intrat în vigoare la 1 decembrie 1865, înlocuind vechile Legiuiri din Țările Române (Legiuirea Caragea și Codul Calimach); a început să se aplice și în Transilvania, de la data de 15 septembrie 1943, în baza Legii nr. 389 din 22 iunie 1943. Codul civil român de la 1864 a avut ca principal izvor de inspirație Codul civil francez adoptat în 1804 în timpul împăratului Napoleon Bonaparte.

Codul civil anterior reglementează în puține articole instituția răspunderii civile delictuale, în Cartea a III-a („Despre diferitele moduri în care se dobândește proprietatea”), Titlul III („Despre contracte sau convenții”), Capitolul V (”Despre delicte si cvasidelicte” – art. 998 – 1003). Textele de lege respective, o traducere fidelă a art. 1382-1386 din Codul civil francez de la 1804 (art. 1003 fiind inspirat de art. 1156 din Codul civil italian care se afla în fază de proiect în anul 1864), se caracterizau printr-un înalt grad de abstractizare și sintetizare, doctrina și practica judiciară jucând astfel un rol esențial în ceea ce privește interpretarea și aplicarea textelor de lege în materia răspunderii civile; ca dovadă, multe aspecte semnalate în practica și doctrina corespunzătoare vechiului Cod civil au dobândit o consacrare legislativă odată cu intrarea în vigoare a Noului cod civil, la 1 octombrie 2011 (de pildă, problema reparării daunelor morale ori efectele răspunderii civile delictuale). Se menține distincția între delicte și cvasidelicte, deși se arată că această distincție nu prezintă nicio relevanță practică, efectele fiind similare, singura deosebire fiind forma de vinovăție cu care este săvârșită fapta ilicită: delictul propriu-zis presupune intenție, iar cvasidelictul – neglijență ori imprudență.

În ceea ce privește fundamentul răspunderii pentru faptul ilicit, sub imperiul vechiului Cod civil răspunderea se întemeia, în principiu, pe culpă. Astfel, obligația de a repara prejudiciul nu rezultă dintr-un simplu raport de cauzalitate, ci are la bază o faptă ilicită săvârșită cu vinovăție (intenție sau culpă), pentru că, în principiu, nimeni nu poate fi chemat să răspundă decât dacă i se poate imputa o greșeală. Concluzia se întemeiază pe textele cu valoare de principiu în materia răspunderii pentru faptul ilicit; potrivit art. 998 C. civ. anterior, „orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara”, iar potrivit art. 999 C. civ. anterior, „omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa”.

Cu toate acestea, doctrina și jurisprudența au recunoscut, în mod unanim, existența unor forme de răspundere obiectivă, în ceea ce privește: răspunderea pentru fapta altuia și pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general (art. 1000: Sîntem asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care sîntem obligați a răspunde sau de lucrurile ce sînt sub paza noastră. Tatăl și mama, după moartea bărbatului sînt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dînșii. Stăpînii și comitenții, de prejudiciul cauzat de servitorii și prepușii lor în funcțiile ce li s-au încredințat. Institutorii și artizanii, de prejudiciul cauzat de elevii și ucenicii lor, în tot timpul ce se găsesc sub a lor priveghere. Tatăl și mama, institutorii și artizanii sînt apărați de responsabilitatea arătată mai sus, dacă probează că n-au putut împiedica faptul prejudiciului); răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale (art. 1001: Proprietarul unui animal, sau acela care se serveste cu dânsul, în cursul serviciului, este responsabil de prejudiciul cauzat de animal, sau cã animalul se aflã sub paza sa, sau cã a scãpat); răspunderea pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului (art. 1002: Proprietarul unui edificiu este responsabil pentru prejudiciul cauzat prin ruina edificiului, când ruina este urmarea lipsei de întreținere sau a unui viciu de construcție).

Doctrina a oferit numeroase teorii cu privire la fundamentarea acestor forme de răspundere obiectivă: existența unei prezumții de culpă a celui care având în supravegherea sa anumite persoane ori având sub paza sa anumite lucruri ori animale, nu a depus suficientă diligență pentru a împiedica producerea unor prejudicii de către acele persoane ori prin folosirea acelor lucruri sau animale; ideea de garanție obiectivă, menită a asigura înlăturarea unor prejudicii produse prin fapte ilicite sau prin introducerea în mediul social a unui anumit risc legat de desfășurarea unei activități socialmente utile; teoria riscului, susținută în doctrina germană și cea franceză, potrivit căreia cel care profită de o activitate periculoasă, care implică risc, va trebui să răspundă pentru consecințele dăunătoare ale acelei activități; ideea unei reparări echitabile a prejudiciilor rezultate ca urmare a unor anumite fapte ilicite ori decurgând din anumite activități.

Gradul înalt de abstractizare al textelor legale cu valoare de principiu în materia răspunderii delictuale a permis adaptarea permanentă acestora, cu concursul doctrinei și jurisprudenței, la schimbările majore intervenite în societatea românească în decursul celor 146 de ani de existență a vechiului cod civil. Astfel, deși numeroase articole din Codul civil au fost abrogate, completate sau modificate prin acte normative ulterioare, textele în materia răspunderii delictuale nu au suferit modificări, interpretarea și aplicarea acestora fiind însă influențată de contextul economic, politic și social. Deși au existat numeroase eforturi în sensul implementării unor noi proiecte de cod civil, cum au fost cele din 1940, 1971 și 2004, Codul civil de la 1864 a rămas în vigoare până la 1 octombrie 2011, când a fost înlocuit de Legea nr. 287/2009 privind codul civil.

Capitolul II.

Considerații generale privind prejudiciul

Prejudiciul este condiția esențială a răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie și a oricărei forme de răspundere civilă în general. Atunci când ne referim la normele ce guvernează condiția prejudiciului și modalitățile de reparare a daunei, nu trebuie sa pierdem din vedere faptul că atât în Codul civil, cât și prin alte acte normative speciale sunt reglementate ipoteze particulare de răspundere delictuală. Deși principiile răspunderii rămân aceleași, reglementarea unor astfel de ipoteze particulare este dictată de specificitatea domeniului în care pot să apară astfel de fapte cauzatoare de prejudicii, care determină anumite particularități privind calitatea persoanei răspunzătoare, condițiile de reparare a prejudiciului, criterii de apreciere a vinovăției, cazuri de înlăturare a răspunderii etc.

Există numeroase cazuri particulare de răspundere civilă delictuală reglementate în legi speciale. Pot fi menționate, cu titlu de exemplu: Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ (răspunderea autorităților publice pentru prejudiciile cauzate prin acte administrative ilegale); Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (răspunderea civilă delictuală a personalului medical și a furnizorilor de produse și servicii medicale, sanitare și farmaceutice pentru prejudiciile cauzate pacienților); Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale (răspunderea civilă delictuală pentru daunele pricinuite prin acte de concurență neloială) etc.

Fiecare dintre aceste ipoteze speciale de răspundere civilă delictuală prezintă unele particularități de reglementare, care îi conferă un regim juridic în parte derogator față de regimul general al acestei răspunderi care își are sediul în art. 1357-1371 C. civ., unde sunt prevăzute condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate prin fapta proprie a unei persoane. Prejudiciul rămâne însă condiția esențială de angajare a răspunderii în temeiul acestor acte normative, însă acesta poate prezenta anumite particularități.

Secțiunea I. Definirea noțiunii de prejudiciu în doctrină.

Terminologie

Reglementarea-cadru privind răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie o regăsim în Codul Civil, Cartea a V-a (Despre obligații), Titlul II (Izvoarele obligațiilor), Capitolul IV (Răspunderea civilă). Secțiunea I – Dispoziții generale (art. 1349 – 1350 C. civ.), Secțiunea a III-a – Răspunderea pentru fapta proprie (art. 1357 – 1371 C. civ.) și Secțiunea a VI-a – repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale (art. 1381 – 1395 C. civ.).

Potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ., orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Acest text de lege consacră o obligație generală de „a nu prejudicia pe altul”, stabilită în sarcina tuturor membrilor societății, obligație reprezentând un corolar al principiului consacrat de art. 14 C. civ., acela al exercitării drepturilor și îndeplinirii obligațiilor cu bună-credință. Această obligație are ca obiect respectarea atât a prevederilor legale, respectiv normele dreptului obiectiv, cât și a anumitor reguli de conduită pe care obiceiul locului le stabilește, reguli care au dobândit, de-a lungul timpului, valoare juridică. În doctrină se subliniază faptul că acesta este un principiu etico-juridic fundamental al unei societăți civilizate, în care se urmărește, alături de repararea daunei, și educarea cetățenilor în vederea prevenirii comiterii unor fapte de natură a aduce atingere drepturilor subiective și intereselor altor persoane.

Dacă o persoană, acționând cu discernământ, încalcă această îndatorire, consecința pe plan juridic este obligarea sa la repararea prejudiciului; astfel potrivit art. 1349 alin. (2), cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral. Textul de lege are în vedere atât principiul reparării integrale a prejudiciului, cât și trei dintre condițiile esențiale pentru angajarea răspunderii civile delictuale, și anume fapta ilicită (încălcarea obligației generale de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune), cauzarea unui prejudiciu și existența discernământului. În ceea ce privește răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, este necesară coroborarea cu art. 1357 alin. (1) C. civ., potrivit căruia cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Așadar, cele două texte de lege coroborate conturează condițiile fundamentale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existența unei fapte ilicite, cauzarea unui prejudiciu, existența unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul cauzat, vinovăția și existența discernământului.

Prejudiciul este elementul cel mai important al răspunderii pentru fapta proprie, fiind atât o condiție esențială a angajării răspunderii delictuale, cât și măsura acestei răspunderi, întrucât autorul faptei ilicite răspunde numai în limita prejudiciului cauzat. Pe de o parte, oricât de condamnabilă ar fi o faptă ilicită și oricât de gravă ar fi culpa autorului, răspunderea civilă delictuală nu poate interveni fără a fi dovedit un prejudiciu rezultat din acea faptă. Pe de altă parte, trebuie precizat că dovada prejudiciului nu este suficientă pentru angajarea răspunderii; astfel, trebuie determinat nu doar prejudiciul, ci și raportul de cauzalitate dintre acesta și o faptă, caracterul ilicit al faptei și autorul faptei sau persoana chemată să răspundă (toate elementele fundamentale ale răspunderii trebuie întrunite cumulativ).

După cum se poate observa, legea civilă nu oferă o definiție a noțiunii de prejudiciu, astfel că rolul primordial în clarificarea sensului acestei noțiuni a revenit doctrinei și jurisprudenței. Definițiile date acestei noțiuni în literatura de specialitate au în vedere consecințele negative generate printr-o faptă ilicită asupra altei persoane, natura juridică a prejudiciului (condiție esențială a angajării răspunderii civile delictuale), efectele generate în sarcina persoanei răspunzătoare (obligația de reparare a pagubei, precum și limitele acestei obligații), clasificarea prejudiciului (de pilda, material sau moral).

Având în vedere dreptul comun în materia răspunderii civile (art. 1349 – 1395 C. Civ.), precum și ipotezele speciale de răspundere civilă delictuală pe care le-am amintit mai sus, prejudiciul poate fi definit în mod sintetic drept rezultatele dăunătoare, de natură patrimonială sau morală, consecințe ale încălcării drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane. Pentru a putea fi antrenată răspunderea civilă delictuală, prejudiciul trebuie să fie un rezultat negativ al unei conduite umane ilicite, a unei fapte interzise de lege, săvârșite cu vinovăție.

În doctrina anterioară Noului cod civil, s-a considerat că prejudiciul constă în efectele negative patrimoniale – iar într-o anumită concepție și morale – pe care le încearcă o persoană ca urmare fie a conduitei ilicite a unei alte persoane, fie a unei fapte omenești, a unui animal ori lucru, sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală a agentului. Această definiție are în vedere caracterele prejudiciului pentru a da dreptul la reparație: prejudiciul trebuie să provină dintr-o faptă ilicită și să aibă un caracter cert, constând în consecințe negative de ordin patrimonial sau moral pe care le suportă o altă persoană ca urmare a unui delict civil.

În acest sens se arată că, deși termenii de prejudiciu, pagubă sau daună sunt considerați sinonimi, termenul daună desemnează în mod tradițional prejudiciul, dar poate avea și o altă semnificație, aceea de despăgubire (sumă acordată pentru repararea unui prejudiciu). De asemenea, pentru a desemna despăgubirea acordată pentru repararea prejudiciului, se folosește și noțiunea de daune-interese.

Definiția evidențiază și problema reparării daunelor morale, atât prin mijloace nepatrimoniale, cât și prin despăgubiri bănești; problema reparării daunei morale prin despăgubiri bănești nu a fost unanim admisă în doctrina și jurisprudența anterioare Noului cod civil, având în vedere că această posibilitate nu era prevăzută expres în legislație. Noul cod civil rezolvă această problemă, consacrând în art. 1391 dreptul la acordarea unei despăgubiri repararea prejudiciului nepatrimonial. De asemenea, definiția ia în considerare caracterul obiectiv al prejudiciului, independent de existența unei cauze de neimputabilitate.

Într-o altă opinie, se vorbește despre dauna civilă, arătându-se că prejudiciul reprezintă o expresie patrimonială a daunei ori a pagubei (consecință negativă de ordin patrimonial, fizic sau moral) suferite de o persoană. Așadar, nu în toate cazurile poate fi pus semnul egalității între daună sau pagubă și prejudiciu, mai ales în situația în care legea vorbește de daunele morale, care generează un drept de creanță la reparație bănească, deși reprezintă atingeri aduse unui drept sau interes legitim necuantificabil din punct de vedere economic. În această din urmă ipoteză, evaluarea economică, patrimonială sau pecuniară a daunei se face cu ajutorul categoriei de prejudiciu, care exprimă întotdeauna o natură patrimonială. Generalizând, dauna, indiferent de natura sa (materială, corporală, fizică, morală) este o situație de fapt ce se prezintă ca o lezare a intereselor sau drepturilor altuia ca urmare a unui delict civil, în timp ce prejudiciul este o categorie juridică ce dă expresie funcției reparatorii a răspunderii civile, care are ca finalitate acordarea despăgubirii. Pe de altă parte, natura sau întinderea daunei are relevanță în ceea ce privește întinderea răspunderii, iar nu însăși existența ei, întrucât legea prevede că orice prejudiciu dă dreptul la reparație (art. 1381 alin. (1) C. Civ.). În ceea ce privește condițiile daunei pentru a fi reparabilă, aceasta trebuie să fie un efect negativ al unui fapt ilicit și trebuie să fie cauzată unei alte persoane decăt făptuitorul. Această consecință negativă poate consta atât în vătămarea unui drept subiectiv, cât și în lezarea unui interes legitim. Pentru a fi ocrotit, interesul trebuie să fie legitim, iar un interes e legitim dacă nu este contrar legii imperative sau ordinii publice și a bunurilor moravuri. Interesul legitim reprezintă așadar o stare de fapt, ocrotită de legiuitor prin recunoașterea expresă a dreptului la acțiune în daune, care vine să îndrepte prejudiciul creat prin nesocotirea acestuia.

Având în vedere dispozițiile legale din materia răspunderii civile delictuale, precum și definițiile oferite de-a lungul timpului în literatura de specialitate și practica judiciară, reținem câteva idei esențiale cu privire la prejudiciu:

a) Acesta este un element esențial al răspunderii civile delictuale, care nu poate fi angajată dacă nu s-a produs un prejudiciu (pagubă, daună);

b) În materia răspunderii pentru fapta proprie, prejudiciul este un rezultat, un efect negativ suferit de o altă persoană, ca urmare a unei fapte ilicite săvârșite de o altă persoană;

c) Actuala reglementare recunoaște și dreptul creditorului unei obligații delictuale la repararea prejudiciului moral (art. 1391 C. Civ.)

d) Din punct de vedere terminologic, deși termenii de prejudiciu, daună sau pagubă sunt în general considerați sinonimi, uneori se folosește termenul de daună sau pagubă pentru a desemna rezultatul negativ (a cărui natură depinde de dreptul sau interesul legitim atins) suferit de o persoană ca urmare a conduitei ilicite a altei persoane, prejudiciul reprezentând expresia economică (patrimonială) a conținutului raportului juridic obligațional astfel născut. Și doctrina franceză a resimțit nevoia de a face o distincție între termenii de daună, pagubă și prejudiciu, folosiți cu același înțeles în limbajul comun; astfel, dauna, în sensul de pagubă, este considerată “leziunea obiectivă, comună tuturor persoanelor, în timp ce prejudiciul să desemneze consecințele juridice produse, de o manieră concretă, fiecărei persoane în parte, impactul leziunii cu situația personală a victimei”; sau, în mod sintetic, “dauna relevă ordinea de fapt, în timp ce prejudiciul relevă situația de drept”.

e) În literatura de specialitate, se susține ideea că doar prejudiciul injust trebuie reparat. Dreptul la reparație se naște doar dacă prejudiciul a fost cauzat într-o manieră injustă victimei, răspunderea civilă delictuală fiind desemnată în doctrină prin sintagma “obligația de reparare a daunelor injuste cauzate altuia”. Se arată faptul că obligația generală de a nu vătăma pe altul este un principiu juridic de la care există excepții, astfel că instituția răspunderii nu operează în cazul unui drept recunoscut de lege sau a unei obligații impuse de lege ori a unor cauze justificative sau exoneratoare de răspundere. Un exemplu elocvent este dat de art. 1353 C. Civ., care consacră, pe de o parte, principiul neminem laedere qui suo iure utitur, iar pe de altă parte instituie răspunderea pentru abuzul de drept: Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Concluzionând, putem defini prejudiciul ca fiind acel element esențial al răspunderii civile, constând într-o atingere injustă adusă drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane printr-o faptă ilicită ce naște în sarcina persoanei răspunzătoare obligația de reparare a pagubei astfel produse, corelativă dreptului subiectiv al creditorului la repararea integrală și, în măsura în care este posibil, în natură a prejudiciului.

Secțiunea a II-a. Clasificarea prejudiciilor

Potrivit art. 1381 alin. (1) C. Civ., orice prejudiciu dă dreptul la reparație. În literatura de specialitate, s-a afirmat că acest text de lege este susceptibil de două interpretări, având în vedere textul inițial al Proiectului publicat în 2004, potrivit căruia “reparația este datorată pentru orice prejudiciu material, corporal sau moral, pricinuit printr-un fapt illicit”. O interpretare literală a textului art. 1381 alin. (1) din Codul civil în vigoare ar duce la concluzia că ne aflăm în fața unei opțiuni de politică legislativă, o luare de poziție într-o chestiune fundamentală pentru răspunderea civilă delictuală, aceea de a o privi orientată către victima care încearcă un prejudiciu ce trebuie reparat și nu către fapta autorului care trebuie sancționată. Dimpotrivă, printr-o interpretare sistematică, prin raportare la ansamblul dispozițiilor ce reglementează răspunderea civilă delictuală subiectivă, rezultă, în ciuda caracterului aparent lacunar al textului, opțiunea legiuitorului în sensul că este supus reparației orice prejudiciu, indiferent de natura sa, patrimonială sau morală.

Astfel, potrivit unei clasificări tradiționale a prejudiciilor, acestea sunt de două feluri:

1. Prejudicii patrimoniale. Acestea sunt consecințe dăunătoare care au valoare economică, putând fi evaluate pecuniar. Ele pot rezulta din încălcarea drepturilor și intereselor economice ale persoanei prejudiciate (exemplele sunt numeroase: sustragerea, distrugerea sau degradarea unui bun, uciderea unui animal, pierderea dreptului la întreținere, pierderea clientelei, pierderea unui profit, inițierea sau continuarea negocierilor fără intenția de a încheia un contract etc.), dar și din încălcarea unui drept nepatrimonial (pierderea sau diminuarea câștigului din muncă, ca urmare a vătămării integrității corporale sau sănătății, valoarea cheltuielilor cu tratamentul și îngrijirea medicală a victimei unei agresiuni etc.).

2. Prejudicii nepatrimoniale sau daune morale. Acestea sunr consecințe dăunătoare suferite de o persoană, consecințe ce nu au o valoare economică, deci nu pot fi evaluate pecuniar. Ele constau în dureri fizice și psihice ale victimei și sunt urmarea, în principiu, a încălcării drepturilor personale nepatrimoniale definitorii pentru personalitatea umană, privită în tripla sa dimensiune: personalitatea fizică, personalitatea morală și personalitatea socială. Aceste consecințe pot fi rezultatul unei vătămări a integrității corporale sau sănătății; restrângerii posibilităților de viață familială și socială normală; atingerii aduse înfățișării fizice a unei persoane (prejudiciu estetic); decesului unei persoane față de care avem o puternică afecțiune (prejudiciu afectiv); atingerilor aduse demnității și onoarei unei persoane, vieții private, dreptului la propria imagine etc. Nu este exclus ca daunele morale să fie consecința încălcării unui drept patrimonial, precum uciderea unui animal față de care proprietarul este foarte atașat ori distrugerea unui bun care reprezintă o amintire de familie (prejudiciu afectiv). Și prejudiciile nepatrimoniale pot fi subclasificate în: prejudicii morale rezultate din leziuni sau vătămări ale personalității fizice a victimei (prejudicii corporale) și prejudicii morale independente de orice leziune fizică (prejudicii afective) .

Literatura de specialitate a adoptat și o altă clasificare a prejudiciilor, în trei categorii, clasificare preluată și în textele Codului civil în vigoare, care reglementează repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale:

1. Prejudicii patrimoniale. Acestea sunt consecințe dăunătoare care au valoare economică, putând fi evaluate pecuniar. Ele pot rezulta din încălcarea drepturilor și intereselor economice ale persoanei prejudiciate sau, mai rar, din încălcarea unui drept nepatrimonial. Dauna materială este cea mai răspândită, un fel de drept comun nerecunoscut în materie de reparație, dar și cea mai intuitivă.

2. Prejudicii corporale. Acestea sunt consecințe dăunătoare, rezultate din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale care definesc personalitatea fizică a unei persoane, precum dreptul la viață, dreptul la sănătate, dreptul la integritate corporală. Ca natură juridică, prejudiciile corporale sunt, de regulă, prejudicii mixte, cu o structură duală: pe de o parte, o componentă economică (patrimonială), iar pe de altă parte, o componentă morală sau nepatrimonială. Ambele componente sunt susceptibile de a fi reparate. Prejudiciul corporal, sub aspectul său economic sau patrimonial, se repară prin despăgubiri bănești; sub aspect nepatrimonial (moral), se repară atât prin mijloace nepatrimoniale, cât și prin plata unei sume de bani, cu titlu de despăgubire.

3. Prejudicii morale (daune morale pure). Acestea constau în dureri psihice cauzate prin atingeri aduse personalității morale ori personalității sociale a unei persoane, cum sunt: moartea unei rude apropiate, atentatele la onoarea, demnitatea, cinstea victimei, atingeri aduse vieții private, dreptului la imagine etc. Aceste prejudicii se repară prin mijloace nepatrimoniale, însă instanțele pot acorda victimei și o indemnizație, cu titlu de pedeapsă privată sau cu titlu de compensație bănească.

În doctrină, sunt reținute și alte clasificări ale prejudiciilor, cum ar fi:

a. Prejudicii previzibile (acelea care, la momentul săvârșirii faptei sau al producerii împrejurării care le-a cauzat, au fost sau au putut fi prevăzute) și prejudicii imprevizibile (acelea care nu puteau fi prevăzute la momentul săvârșirii faptei).

b. Prejudicii individuale, prejudicii colective și prejudicii în masă. Prejudiciile individuale presupun atingeri aduse drepturilor sau intereselor legitime individuale ale unei persoane. Prejudiciile colective presupun atingeri aduse unor drepturi sau interese legitime ale unei colectivități, independent de interesele individuale ale fiecărui membru al colectivității respective. Prejudiciile în masă sunt cele cauzate unui număr mare de victime și rezultă dintr-un fapt prejudiciabil unic, cum ar fi un act de terorism, accidente nucleare, accidente tehnologice etc.

c. După gradul de complexitate a daunei produse, se poate deosebi între prejudiciul simplu și cel complex. Dauna este simplă când evaluarea ei, oricât de complicată s-ar putea adeveri din punct de vedere tehnic, nu presupune decât atingerea unui singur interes legitim sau a unui drept distinct, majoritatea daunelor intrând în această categorie, atunci când ele sunt materiale. Astfel, distrugerea sau avarierea unui bun, indiferent de valoarea lui concretă (o farfurie, o motocicletă sau o instalație tehnologică) se concretizează de obicei într-un prejudiciu simplu. Daunele complexe presupun o suprapunere de daune distincte sau o succesiune de pagube suportate de aceeași persoană. în ultima categorie intră daunele în cascadă, care sunt de regulă agravări ale unei daune inițiale, ca urmare a intervenirii unei succesiuni de evenimente ulterioare producerii primei daune. Astfel se poate întâmpla când în urma unui accident de circulație victima este preluată de o ambulanță, implicată la rândul ei într-un alt accident, complicând astfel starea medicală a victimei inițiale, care transportată în cele din urmă la spital, suferă o nouă agravare a stării sale de sănătate ca urmare a unei infecții nosocomiale. O asemenea succesiune de evenimente dăunătoare, aducând atingere aceluiași subiect, ori a unor drepturi și interese distincte ale aceluiași subiect, ridică probleme deosebit de dificil de tranșat, mai ales când se pune problema evaluării prejudiciului, a determinării raportului de cauzalitate și, evident, a responsabililor.

d. Prejudicii instantanee și prejudicii succesive. Prejudiciile instantanee sunt cele care se produc dintr-o dată sau într-o perioadă scurtă de timp (distrugerea unui obiect, de pildă), pe când cele succesive sunt consecințe dăunătoare care se produc continuu sau într-o perioadă mai îndelungată (de exemplu, o boală cronică, o infirmitate permanentă).

Importanța practică a clasificării daunelor rezidă, în primul rând, în necesitatea cunoașterii diverselor forme prin care se aduce atingere drepturilor și intereselor legitime ale unei persoane printr-un fapt ilicit, în contextul în care, evoluția și diversificarea raporturilor sociale și progresul tehnico-științific impun o responsabilizare socială, iar în plan juridic, o reglementare-cadru care să acopere multitudinea de ipoteze în care atitudinea neglijentă, nepăsătoare sau imprudentă în mânuirea mijloacelor tehnice sau în utilizarea energiilor poate avea consecințe tragice.

În al doilea rând, clasificarea prejudiciilor prezintă importanță, sub imperiul actualei reglementări, sub aspectul convențiilor privind răspunderea civilă (clauze de nerăspundere). Noul Cod civil reglementează, în art. 1355, consimțământul victimei printre cauzele de înlăturare a caracterului ilicit al faptei și în consecință a răspunderii civile.

Astfel, în ceea ce privește prejudiciile materiale, art. 1355 alin. (1) C. Civ. dispune că nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau act unilaterale, răspunderea pentru prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă, în timp ce, potrivit alineatului următor, sunt valabile clauzele pentru prejudiciile cauzate printr-o simplă imprudență sau neglijență, bunurilor victimei.

Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate fi înlăturată sau diminuată decât în condițiile legii (art. 1355 alin. (3) C. Civ.). Așadar, clauzele privind înlăturarea sau diminuarea răspunderii pentru prejudiciile aduse integrității fizice sau psihice ori sănătății nu sunt valabile, în absența unei dispoziții legale speciale. Legile speciale reglementează anumite situații în care este înlăturat caracterul ilicit al unor fapte care pot cauza vătămări ale integrității corporale sau sănătății, precum intervențiile chirurgicale, donarea de sânge, prelevarea de organe, unele violențe care se produc cu prilejul unor întreceri sau activități sportive. Prevederile art. 1355 alin. (1) și alin. (3) sunt norme de ordine publică, clauzele prin care se încalcă aceste dispoziții fiind lovite de nulitate absolută.

De asemenea, în ceea ce privește faptele care aduc atingere dreptului la viață, trebuie menționat faptul că potrivit art. 22 alin. (2) din noul Cod penal (Legea nr. 286/2009, intrată în vigoare la 1 februarie 2014), consimțământul victimei nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia. A fortiori, nici răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate prin fapte îndreptate împotriva vieții persoanei nu poate face obiectul unei excluderi sau limitări prin acte juridice, o astfel de clauză fiind lovită de nulitate absolută.

În doctrina și practica judiciară anterioare intrării în vigoare a Codului civil, problema clauzelor de nerăspundere a fost controversată, fiind invocat caracterul de ordine publică imperativ al regulilor înscrise în art. 998 C. Civ. anterior. Clauza de neresponsabilitate era definită drept o veritabilă convenție, încheiată între autor și victimă, în puterea căreia autorul este apărat de obligația de a repara prejudiciul ce eventual s-ar produce prin fapta sa ilicită. Este vorba așadar de acordul manifestat în ceea ce privește săvârșirea unei fapte prejudiciabile, iar nu de însăși cauzarea prejudiciului. S-a admis că o astfel de clauză este valabilă dacă fapta cauzatoare de prejudicii a fost săvârșită numai cu culpă ușoară din partea autorului. Însă o astfel de clauză va fi nulă dacă a avut în vedere înlăturarea răspunderii pentru o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.

Din perspectiva clasificării prejudiciilor, unii autori au afirmat că doar drepturile patrimoniale pot face obiectul unor clauze de nerăspundere, întrucât acestea sunt, în general, drepturi de care părțile pot dispune. Cât privește drepturile personale nepatrimoniale, acestea sunt drepturi absolute și inalienabile, iar convenția care ar îndritui pe autor să le aducă atingere este nulă. În acest caz, este vorba de un interes general, care privește întreaga societate, depășind interesul individului. De asemenea, s-a afirmat că se poate recunoaște valabilitatea unor clauze de nerăspundere și în unele situații în care s-ar putea aduce unele vătămări corporale temporare, lipsite de gravitate, sau în măsura în care asemenea clauze ar fi îndreptățite prin scopul lor; de pildă, în cazul jocurilor violente, se admite că jucătorii își asumă riscurile unor accidentări, sub condiția respecării regulilor sportului. Cu toate acestea, în jurisprudență s-a decis că “asumarea riscului de către sportiv funcționează numai în cazul în care organizatorul a luat toate măsurile de proetcție obligatorii, fără a i se putea reține în sarcină vreo culpă organizatorică”.

Capitolul III.

Condițiile juridice ale prejudiciului

Secțiunea I. Enumerare.

Precizări prealabile

În mod evident, prejudiciul trebuie să îndeplinească anumite condiții cumulative pentru a da naștere dreptului la reparație. În ceea ce privește răspunderea pentru fapta proprie, aceste caractere juridice specifice urmează a fi analizate în contextul în care, pe lângă existența prejudiciului, cel care pretinde un drept de creanță extracontractuală face dovada existenței și a celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie: existența unei fapte ilicite extracontractuale, raportul de cauzalitate între această faptă și prejudiciu (raportul de tip-cauză-efect, în sensul că dauna civilă trebuie să fie consecința faptului juridic ilicit), precum și existența vinovăției (sub forma intenției sau a culpei) și a capacității delictuale a a persoanei răspunzătoare.

Acestea fiind condiții generale pentru angajarea răspunderii delictuale pentru fapta proprie, trebuie analizată cu prioritate existența lor, pentru a se putea pune în discuție angajarea răspunderii. Spre exemplu, cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei (legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații impuse de lege) reprezintă împrejurări a căror prezență în momentul săvârșirii faptei sunt de natură să o lipsească de caracterul virtual ilicit și astfel să nu se pună problema obligației autorului de a repara prejudiciul suferit de victimă.

Atât elementele generale ale răspunderii delictuale, cât și condițiile juridice specifice care particularizează fiecare componentă a răspunderii trebuie întrunite cumulativ, absența chiar și a uneia dintre ele echivalând în plan juridic cu inexistența unui raport juridic obligațional pe temei delictual.

Cu privire la prejudiciu, în literatura de specialitate se arată că existența unui prejudiciu este o condiție esențială, dar nu și suficientă pentru a da naștere unei obligații de reparare. În aceste condiții, la rândul său prejudiciul trebuie să întrunească anumite condiții sau caractere proprii. Întrucât art. 1349 C. Civ., care se referă la prejudiciu ca efect al unui fapt juridic ilicit (atingerea ilegitimă adusă drepturilor și intereselor legitime ale altei persoane) și art. 1381 alin. (1) C. Civ., care dispune în mod generic că orice prejudiciu dă dreptul la reparație consacră doar aspectele generale privind existența prejudiciului, rolul principal în determinarea trăsăturilor ce particularizează prejudiciul ca element al răspunderii civile delictuale a revenit doctrinei și practicii judiciare, pe baza interpretării logice și sistematice a textelor de lege din materia răspunderii civile.

În doctrină nu există o opinie unanimă privind caracterele specifice ale prejudiciului. Potrivit unei opinii, pentru ca prejudiciul să fie susceptibil de reparare se cer a fi întrunite următoarele condiții: să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Cu privire la cea din urmă condiție, se apreciază că cerința ca prejudiciul să nu fi fost reparat în prealabil de o terță persoană fizică sau juridică se justifică prin aceea că, altfel, repararea prejudiciului ar constitui o îmbogățire fără just temei a victimei. Într-o altă opinie, prejudiciul trebuie să fie cert, personal, direct și să rezulte din atingerea unui drept sau cel puțin a unui interes legitim. Alți autori consideră că pentru a atrage răspunderea autorului faptei ilicite, prejudiciul suferit de persoana vătămată trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să existe; să fie cert; să fie personal.

Potrivit unor autori care afirmă distincția între daună (consecință negativă a unui fapt ilicit) și prejudiciu, pentru ca un prejudiciu să poată fi stabilit trebuie ca dauna, a cărei expresie patrimonială este, să fie directă și certă. Caracterul direct al daunei ține într-o mare măsură de raportul de cauzalitate care se va stabili între fapta ilicită și consecințele sale negative, prejudiciabile, iar caracterul cert al daunei se referă la specificul ei real și actual.

În doctrina franceză, se arată că, pentru a da naștere dreptului la reparație, prejudiciul trebuie să fie direct, actual și cert, iar potrivit unei alte concepții, prejudiciul trebuie să fie cert, direct și legitim.

Luând în considerare opiniile exprimate în literatura de specialitate, se impune analiza următoarelor caractere juridice ale prejudiciului: caracterul cert; caracterul direct; caracterul personal; prejudiciul să constea într-o atingere adusă unui drept sau unui interes legitim; prejudiciul să nu fi fost încă reparat.

Secțiunea a II-a. Caracterul cert al prejudiciului

Certitudinea sau caracterul cert al prejudiciului privește atât existența prejudiciului, care trebuie să fie sigură, neîndoielnică, dar și întinderea acestuia, care trebuie să fie determinată sau determinabilă. Astfel, au caracter cert prejudiciile actuale, dar și prejudiciile viitoare și sigure.

Prejudiciul actual este acela care s-a produs în totalitate până în momentul în care victima cere repararea lui. Prejudiciile viitoare și sigure sunt acele prejudicii care, deși nu s-au produs, este sigur că urmează să se producă în viitor, existând elemente suficiente pentru a fi stabilită întinderea sau valoarea lor. Astfel, atunci când victima unei agresiuni care a rămas cu o infirmitate permanentă, prejudiciul este cert, chiar dacă prejudiciul se va produce în cea mai mare parte în viitor, fiind afectate capacitatea de muncă a victimei și posibilitatea de a desfășura anumite activități.

În ipoteza în care nu se poate cunoaște întreaga întindere a prejudiciului, instanța se va limita numai la obligarea reparării prejudiciului constatat și evaluat cu certitudine. Dacă însă un prejudiciu devine cert după pronunțarea hotărârii judecătorești, instanța de judecată poate reveni, la cererea celui interesat, pentru a acordarea reparației cuvenite pentru prejudiciile devenite certe după pronunțarea hotărârii și provenite din aceeași faptă sau împrejurare. Calea procesuală pentru modificarea corespunzătoare a despăgubirilor, fie în sensul majorării, fie în sensul diminuării lor, este aceea a unei noi acțiuni introduse de partea interesată la instanța competentă.

În doctrină se arată faptul că prejudiciul există și poate fi constatat dacă în patrimoniul victimei s-a produs o pagubă, o pierdere de activ sau o majorare de pasiv, însă jurisprudența admite și posibilitatea constatării pierderii fără înrăutățirea situației victimei, deoarece absența înrăutățirii se datorează altor factori străini de raportul cauzat între fapta autorului și prejudiciul victimei. În consecință, instanțele urmează a utiliza compararea actualei situații cu aceea care ar fi putut exista în absența faptei păgubitoare. Pierderea trebuie să fie una reală, efectivă. Dacă pasivul succesoral este covârșitor, nu se pune problema unei înrăutățiri a situației moștenitorului ca fiind cauzată de către autorul omorului, pentru că pasivul a existat înainte de comiterea faptei de omucidere. Tot astfel, obligația vânzătorului de a restitui prețul ca urmare a anulării vânzării nu cauzează un prejudiciu pentru că are drept contrapartidă reprimirea bunului vândut.

Prejudiciile eventuale, care nu sunt sigure sub aspectul existenței și întinderii nu au caracter cert și nu sunt supuse reparațiunii.

De asemenea, în literatura de specialitate s-a pus problema dacă poate exista o daună când a fost atins un drept pe care titularul nu îl utiliza, de pildă, dacă un scriitor care publică sub un pseudonim pe care nu îl mai folosește de mult timp poate cere repararea pagubei pentru folosirea de către altul a acelui pseudonim fără drept. S-a considerat că într-o asemenea situație nu există prejudiciu și, ca atare, nu poate interveni răspunderea delictuală.

O situație aparte în ceea ce privește caracterul cert al prejudiciului o constituie repararea prejudiciului rezultat din pierderea unei șanse. Potrivit Codului civil în vigoare (art. 1385 alin. (4)), dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, dupa caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.

Deși problema reparării daunelor rezultate din pierderea unei șanse a fost pusă în discuție în literatura de specialitatea anterioară Codului civil, aceasta a fost consacrată la nivel legislativ prin Noul Cod civil.

Prejudiciul cazuat prin pierderea unei șanse trebuie să prezinte caracterul unui prejudiciu cert, aflat în legătură de cauzalitate directă cu fapta ilicită săvârșită. Pentru a putea fi reparabil, trebuie ca persoana prejudiciată să fi avut perspective reale de obținere a avantajului urmărit sau de evitare a pierderii. Acest prejudiciu se constituie ca o categorie aparte în considerarea modalității de prejudiciere a victimei. Consecințele negative care se răsfrâng asupra victimei, ca urmare a faptei ilicite, nu privesc în mod direct persoana sau bunurile sale, ci se manifestă prin nematerializarea unei șanse prin care s-ar fi putut obține, în viitor, un avantaj. Pierderea unor proiecte de viitor este, de fapt, prejudiciul pe care îl suportă victima și pentru care trebuie să fie despăgubită. Prejudicierea victimei ar putea deveni efectivă numai în măsura în care s-ar fi realizat obiectivul urmărit, ceea ce presupune un anumit grad de probabilitate. Așadar, pierderea șansei de a obține un avantaj a fost definită drept “o categorie distinctă de prejudiciu reparabil prin angajarea răspunderii delictuale care privește acele consecințe negative cauzate în mod direct prin săvârșirea unei fapte ilicite care constau în ratarea posibilității reale și serioase privind producerea unui eveniment favorabil pentru viața victimei care i-ar fi putut aduce împliniri în viața personală sau în plan economic prin realizarea unor proiecte.

Pentru ca un prejudiciu rezultat din pierderea unei șanse să aibă caracter cert și reparabil, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții: șansa să fie reală și serioasă; pierderea șansei să fie consecința directă a faptei ilicite sau a altei împrejurări pentru care se angajează răspunderea civilă delictuală; la stabilirea reparației să se țină cont în mod obligatoriu de marja de incertitudine sau de elementul “alea” care afectează posibilitatea realizării șansei de câștig sau a evitării riscului de pierdere.

Șansa este reală și serioasă în măsura în care victima era sau nu în curs de a încerca șansa la momentul la care a intervenit faptul ce a compromis posibilitatea ei de a se realiza. Astfel, fapta care compromite realizarea șansei trebuie să intervină în cursul încercării sau exercitării sale. Această condiție este ilustrată prin câteva exemple, oferite în doctrină: pierderea posibilității de a se prezenta la un concurs sau examen; în domeniul responsabilității medicale, pierderea unei șanse de vindecare sau de supraviețuire; o persoană a început negocieri în vederea încheierii unui contract și nu poate duce la bun sfârșit acest proiect întrucât o altă persoană și-a apropriat afacerea prin mijloace ilicite; ratarea speranței unei reușite profesionale prin imposibilitatea participării unei persoane la un concurs de promovare în funcție, la susținerea unui proiect sau la un interviu de angajare, datorită faptului c ă a fost victima unui accident care a avut ca urmare vătămarea sa corporală; eșuarea planurilor privind întemeierea unei familii datorită faptului că unul dintre logodnici a fost victima unui accident rutier, în urma căruia a fost spitalizat o lungă perioadă de timp sau a rămas infirm; alterarea gravă a relațiilor de familie și divorțul soților datorate în mare măsură de situația creată prin agresarea unuia dintre aceștia și cauzarea unei infirmități permanente; pierderea ocaziei de a câștiga un proces din cauza distrugerii mijloacelor de probă concludente și pertinente care ar fi putut dovedi pretențiile formulate etc.

Chiar și în ipoteza în care victima nu a încercat să realizeze șansa în momentul în care a intervenit faptul ce a condus la imposibilitatea realizării ei, instanța va recurge, pentru aprecierea caracterului real și serios al șansei, la criteriul proximității, al apropierii între momentul în care șansa a dispărut și momentul în care s-ar fi putut realiza. Astfel, victima va obține repararea prejudiciului dacă va face dovada că era în mod obiectiv capabil să realizeze acea șansă și, eventual pregătirea pentru ca acea șansă să se materializeze. Se încadrează în această ipoteză solicitarea de despăgubiri pentru pierderea șansei de a obține un loc de muncă, de a promova într-o anumită funcție sau de a accede la o anumită carieră; instanța va admite cererea reclamantului în măsura în care se va dovedi îndeplinirea unor condiții necesare pentru realizarea șansei precum, condiții de studii ori pregătire profesională.

Pierderea șansei trebuie să fie consecința directă a faptei ilicite sau a altei împrejurări pentru care se angajează răspunderea civilă delictuală, cu alte cuvinte, trebuie să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul rezultat din pierderea unei șanse. Nu va putea fi angajată răspunderea autorului faptei ilicite în ipoteza în care pierderea șansei a fost determinată de alte împrejurări, fără legătură cu fapta ilicită săvârșită. Ceea ce este specific acestei ipoteze de răspundere delictuală este faptul că săvârșirea faptei ilicite împiedică producerea unui eveniment viitor, de natură a crea un avantaj victimei.

În ceea ce privește repararea prejudiciului rezultat din pierderea unei șanse, art. 1385 alin. (4) C. Civ. instituie regula stabilirii reparației proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului ori, dupa caz, a evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei, având în vedere că posibilitatea de realizare a șansei presupune în mod firesc incertitudini cu privire la obținerea rezultatului. Probabilitatea obținerii avantajului sau a evitării pagubei, în funcție de care se calculează cuantumul despăgubirii, este determinată după criterii obiective, și anume împrejurările cauzei și situația concretă a victimei. Astfel, reparația este în acest caz doar parțială, proporțională cu posibilitatea obținerii rezultatului, care depinde de elementul “alea”, dar și de alte cauze, de natură obiectivă sau subiectivă. Faptul că șansa a fost pierdută și în urma faptei păgubitoare generează obligația de reparare numai în măsura în care fapta ilicită a contribuit la producerea efectului negativ.

Un domeniu în care această ipoteză specială de răspundere delictuală își găsește frecvent aplicare îl constituie răspunderea medicală. Activitatea personalului medical în ceea ce privește investigarea, diagnosticarea, îngrijirea și tratarea pacienților este considerată o activitate profesională, care depășește limitele îndeplinirii unor obligații contractuale. Nu trebuie pierdut din vedere și faptul că, în cazul unui profesionist care acționează în exercitarea activității sale, aprecierea culpei se face după criterii mult mai severe decât în cazul unui simplu particular (potrivit art. 1358 C. Civ., pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi). În ceea ce privește obligația medicului în îngrijirea și tratarea pacientului, aceasta este considerată o obligație de mijloace, însă exercitarea acestei activități implică și obligații de rezultat, precum obligația de informare, de securitate, de consiliere și de păstrare a secretului medical. Îndeplinirea obligațiilor medicului față de pacient este apreciată în funcție de două criterii: pe de o parte competența profesional, ceea ce presupune nu doar o temeinică pregătire profesională și experiență, ci și probitate morală, și, pe de altă parte, riscurile aleatorii care pot agrava situația pacientului, fie din cauza bolii, fie din cauza stării în care se află pacientul.

Astfel, în ceea ce privește răspunderea civilă medicală, în jurisprudența franceză au existat soluții care au generat ample controverse, în special referitoare la posibilitatea angajării răspunderii medicului pentru încălcarea obligației de informare și de îndrumare privind tratamentul de urmat, cu rezultatul prejudicierii pacientului, care nu a putut lua, la momentul oportun, în cunoștință de cauză, o decizie optimă. Deși cauza directă a situației create este de natură biologică, problema s-a pus în ceea ce privește posibilitatea evitării acelei situații, în cazul îndeplinirii corespunzătoare a atribuțiilor ce revin medicului, iar răspunsul la această problemă depinde de modul în care sunt calificate obligațiile medicului față de pacientul său. Dacă privim obligația de informare ca o obligație de rezultat, în lipsa dovezii îndeplinirii acesteia, raportul de cauzalitate între fapta ilicită a medicului și pierderea de către pacient a șansei de a lua o decizie există; dacă obligația de informare este privită doar ca o obligație de mijloace, accesorie celei de îngrijire, nu mai putem vorbi de un astfel de raport de cauzalitate.

O soluție din jurisprudența franceză a generat ample dezbateri doctrinare privind condițiile speciale ale angajării răspunderii medicale pentru încălcarea obligației de informare a pacientului. Instanța supremă franceză s-a pronunțat asupra angajării răspunderii profesionale a medicului pentru prejudiciul constând în pierderea șansei de a lua o decizie de care depinde, deopotrivă, viața părinților, dar și a copilului, care urma să se nască cu un handicap congenital. Prin probe științifice s-a dovedit comiterea unor erori profesionale privind examinarea analizelor de laborator, dar și carențe în activitatea de îngrijire și supraveghere medicală a femeii însărcinate, eroarea profesională constând în lipsa de informare a mamei asupra pericolului aproape iminent al nașterii unui copil cu malformații și având drept urmare imposibilitatea mamei de a lua o decizie privind întreruperea sarcinii cu scop terapeutic. În ceea ce privește prejudiciile suferite de părinți, deși cauza handicapului copilului era anterioară și obiectivă, eroarea de diagnostic și lipsa unei informări corecte au rezultat în imposibilitatea ca părinții să decidă asupra viitorului lor și al copilului lor, fie asumându-și riscul nașterii lui, fie acceptând ideea avortului terapeutic.

Prejudiciul moral al părinților a fost evaluat în raport de pierderea șansei de a face avort terapeutic, apreciindu-se că această situație le-a cauzat numeroase suferințe psihice, fiind nevoiți să își asume reponsabilitatea îngrijirii copilului lor bolnav. Prejudiciul material se raportează la mai mulți factori, precum starea de sănătate a copilului, posibilitatea acestuia dea se deplasa și de a se îngriji singur, condițiile de locuit care îi sunt necesare, tratamentele medicale, asistența specializată, medicamentația etc.

De asemenea, instanța supremă franceză a apreciat că și copilul a suferit un prejudiciu, putând pretinde despăgubiri. Prejudiciile economice ale copilului au fost evaluate în raport cu pierderea autonomiei sale, necesitatea de a fi supravegheat și îngrijit permanent toată viața sa, imposibilitatea exercitării unei profesii sau urmării unei cariere etc. Aceste prejudicii, actuale, dar și viitoare, au fost considerate certe, dată fiind imposibilitatea individului de a duce o viață normală, incapacitatea de muncă, situație în care trebuie să îi fie asigurate mijloacele de existență.

Această soluție jurisprudențială constituie un punct de reper în ceea ce privește răspunderea civilă medicală. Practica judiciară franceză nu a fost însă unitară. Unele instanțe au recunoscut, cel puțin în parte, pe baza argumentelor prezentate mai sus, atât pretențiile părinților, cât și ale copilului privind dreptul la despăgubiri în cazul încălcării de către medic a obligației de informare. Alte instanțe însă nu au recunoscut pretențiile formulate de părinți prin invocarea lipsei de informare, susținând că “încălcarea acestei obligații nu poate fi sancționată cu titlu de pierdere a unei șanse cauzată pacientului prin evitarea luării unei decizii mai judicioase asupra riscurilor existente”.

Sintetizând, caracterul cert al prejudiciului presupune existența unei daune susceptibile de a fi reparate și a unor elemente suficiente care permit determinarea întinderii acestei daune. Cu referire la caracterul cert, prin raportare la prevederile art. 1381 alin. (1) C. Civ., sunt susceptibile de a fi reparate orice prejudicii actuale, prejudicii a căror producere în viitor este sigură, precum și prejudiciile rezultate din pierderea unei șanse, indiferent de natura daunei (patrimonială sau morală), forma în care se manifestă (de pildă, în cazul prejudiciilor patrimoniale, care pot consta fie într-o micșorare a activului, fie într-o majorare a pasivului) ori valoarea (cuantumul) acesteia.

Secțiunea a III-a. Caracterul direct al prejudiciului

Caracterul direct al prejudiciului privește un element obiectiv, și anume raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul injust cauzat victimei. Noțiunea de prejudiciu direct nu se confundă însă cu noțiunea de prejudiciu cauzat în mod direct. Caracterul direct al prejudiciului există atât în cazul prejudiciilor cauzate în mod direct (prejudiciul suferit de victima imediată), cât și în cazul prejudiciilor directe cauzate în mod direct (prejudiciile cauzate altor persoane, care devin victime indirecte, ca urmare a prejudiciului cauzat în mod direct și nemijlocit victimei imediate). Astfel prin prejudiciul direct se înțelege atât prejudiciul cauza printr-o legătură cauzală directă cât și cel cauzat printr-o legătură cauzală indirectă. În acest sens, paguba suferită de apropriații celui omorât – copii, soț, părinți, frați și surori – prin modificarea situației patrimoniale, în urma uciderii susținătorului, constituie un prejudiciu care legitimează despăgubirea, deci un prejudiciu direct, deși legătura cauzală este una indirectă. În situația în care între fapta ilicită și prejudiciu nu se poate stabili o legătură de cauzalitate, prejudiciul este indirect.

Cerința ca prejudiciul să fie direct nu este în mod expres prevăzută de Codul civil. Cu toate acestea, art. 1533 C. Civ., dispune: “ (…) daunele-interese nu cuprind decât ceea este consecința directă și necesară a neexcutării obligației”. Această dispoziție, deși în mod formal ea vizează răspunderea civilă contractuală, are, de fapt, valoarea unei norme de aplicare generală pentru răspunderea civilă, întrucât stabilește un aspect esențial, și anume cerința existenței unui raport neîndoielnic de cauzalitate, care delimitează practic sfera de aplicare a răspunderii civile, care nu poate fi una fără limită.

În mod similar, art. 1086 din Codul civil anterior se referea la daunele care sunt “o consecință directă și necesară” a faptei ilicite. Prejudiciul direct nu este așadar primul într-o succesiune de daune, ci este legat de fapta ilicită în mod neîndoielnic printr-un raport de cauzalitate. În acest sens, creditorii neplătiți nu pot cere despăgubire persoanei răspunzătoare de moartea debitorului lor motivând că acesta le-ar fi plătit, dacă ar fi rămas în viață. Prejudiciul este indirect, pentru că nu se știe dacă, rămas în viață, debitorul ar fi vrut sau ar fi putut să le plătească. Dimpotrivă, omorul celui care presta întreținere este neîndoielnic cauza pierderii susținătorului, situație în care prejudiciul este direct.

În jurisprudența anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil, s-a decis că în cazul în care, prin săvârșirea unei infracțiuni de serviciu, s-a creat unor alte persoane posibilitatea de a săvârși infracțiuni în dauna avutului obștesc, cei vinovați de neglijență în serviciu sau de abuz în serviciu urmează să fie obligați la repararea prejudiciului în solidar cu infractorii care au produs în înțeles strict prejudiciul direct.

De asemenea, s-a decis că, în cazul sustragerii unui autovehicul în scopul folosirii pe nedrept, autorii acestei sustrageri pot fi obligați la despăgubire pentru avarierea vehiculului, solidar cu cei care au provocat avarierea, chiar dacă ei nu au participat la accidentul păgubitor.

Astfel, prin prejudiciu direct se înțelege atât prejudiciul cauzat printr-o legătură cauzală directă și nemijlocită, caz în care persoana prejudiciată se numește victimă directă și imediată, cât și printr-o legătură cauzală indirectă, mediată, caz în care persoana prejudiciată se numește victimă indirectă, prin ricoșeu sau prin reflectare.

Repararea prejudiciului în cazul victimelor imediate, directe, nemijlocite nu pune probleme cât privește stabilirea legăturii cauzale: prejudiciul suferit de victimă este rezultatul direct și nemijlocit al conduitei ilicite a autorului. Repararea prejudiciilor cauzate unor terțe persoane – victime indirecte, mediate sau prin ricoșeu este un subiect amplu dezbătut în doctrină.

Problema prejudiciilor cauzate indirect sau prin ricoșeu se pune în special în cazul faptelor ilicite ce au ca urmare moartea sau vătămarea integrității corporale ori sănătății victimei directe, imediate. Cazul cel mai frecvent întâlnit în practică este cauzarea unor prejudicii patrimoniale sau morale injuste soțului și copiilor victimei imediate care a încetat din viață ca urmare a vătămării intergității sale corporale.

Ceea ce este specific prejudiciilor prin ricoșeu este faptul că ele sunt cauzate victimelor indirecte. Prin victime indirecte se înțelege, lato sensu, orice persoană care este legată printr-o relație de rudenie sau de interes cu victima imediată și care, datorită prejudiciului suferit de victima imediată, pierde o valoare patrimonială sau este lezată în sentimentele ei de afecțiune față de aceasta.

Secțiunea a IV-a. Caracterul personal al prejudiciului

Această trăsătură presupune faptul că doar persoana care a suferit în mod injust un prejudiciu cert și direct, fie material, fie moral, are dreptul de a pretinde repararea pagubei, fiind justificată de faptul că răspunderea civilă este un mijloc de protecție a intereselor persoanei prejudiciate printr-un fapt ilicit. Cu toate acestea, de aici nu trebuie să tragem concluzia că dreptul de a cere repararea pagubei vizează doar prejudiciul cauzat unei persoane, privite în mod individual. Ideea că dreptul la despăgubire nu este esențialmente legat de o persoană privită individual este ilustrat în doctrină prin mai multe argumente.

În primul rând, am arătat în secțiunea anterioară că și alte persoane decât victima principală pot suferi prejudicii ca urmare a aceleiași fapte ilicite. Astfel, cei cărora victima le presta întreținere pot pretinde despăgubire pentru pierderea susținătorului. S-a arătat că această soluție nu este întemeiată pe ideea de solidaritate familială, întrucât nu este vorba de un prejudiciu suferit de un grup, ci de o pagubă suferită personal de fiecare dintre cei care au fost lipsiți de întreținerea pe care o primeau.

Un alt aspect legat de caracterul personal al prejudiciului îl constituie repararea prejudiciilor colective, în cazul încălcării unor drepturi sau interese aparținând persoanelor dintr-o grupare sau colectivitate. Ipoteza este aceea a prejudicierii intereselor unei colectivități de angajați, unui grup format din coproprietarii unui imobil, din membrii unei anumite profesiuni, unei categorii de cetățeni, unui grup de consumatori sau de producători, unui grup etnic, confesional etc. În doctrina franceză, prejudiciile colective sunt acelea care au fost cauzate mai multor persoane de către unul și același eveniment. De asemenea, este utilizată și noțiunea de “prejudicii în masă”, pentru prejudiciile rezultate dintr-un eveniment excepțional (accident tehnologic major, accident nuclear, acte de terorism) și care, prin numărul mare de victime, sunt de o amploare excepțională.

În ceea ce privește dreptul de a cere repararea pagubei, regula este că fiecare membru al colectivității poate să ceară repararea prejudiciului pe care l-a suferit individual, însă nu are dreptul de a pretinde repararea prejudiciului cauzat colectivității ori grupului privit în ansamblu. În practică, probleme se pun atunci când există un număr mare de persoane prejudiciate prin lezarea unui interes colectiv și, astfel, există incertitudini cu privire la întinderea și caracterul personal al prejudiciului suferit de fiecare membru al grupului în parte. În acest caz, se subliniază în literatura de specialitate că aplicarea în continuare a regulii ar fi de natură să creeze anumite dificultăți: pe de o parte, ar exista riscul multiplicării acțiunilor în justiție, cu consecințe uneori imprevizibile, iar, pe de altă parte, în cazul unei colectivități foarte numeroase, prejudiciul evaluat individual își pierde din gravitate și substanță, devenind difuz și greu sesizabil în ceea ce privește întinderea sa.

Din acest motiv, repararea prejudiciilor colective se poate realiza și pe calea acțiunilor colective. Acțiunea colectivă este acțiunea introdusă de un reclamant-reprezentant prin care se solicită apărarea unui drept aparținând unui grup de persoane, soluția pronunțată urmând a fi opozabilă întregului grup. Doctrina a recunoscut dreptul unor organizații cu caracter profesional de a pretinde despăgubiri pentru lezarea intereselor colective ale respectivului grup profesional; numai astfelinteresele particulare profesionale ale fiecărui membru ar putea fi apărate eficient. Cu toate acestea, se arată că acțiunea colectivă poate fi introdusă doar de o organizație constituită în condițiile legii, precum o asociație a profesioniștilor (avocați, scriitori, notari publici, artiști etc.), un sindicat, o asociație de proprietari, o organizație de cult, o asociație pentru protecția consumatorilor etc. Nu se poate cere repararea unor prejudicii colective suferite de grupuri de oameni uniți doar prin locul de muncă, îndeletnicire sau localizare geografică, fără a fi vorba de un grup organizat în condițiile legii.

În ceea ce privește dreptul pozitiv, potrivit art. 37 din Codul de Procedură civilă (Legitimarea procesuală a altor persoane), în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv prin lege, se pot introduce cereri sau se pot formula apărări și de persoane, organizații, instituții sau autorități, care, fără a justifica un interes personal, acționează pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau, după caz, în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general. De asemenea, alte acte normative speciale cuprind dispoziții privind acțiunea colectivă recunoscută unui grup sau unei organizații constituite potrivit legii, în scopul apărării unui interes colectiv. Astfel, conform art. 28 alin. (1) din Ordonanța de Guvern nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, organizațiile neguvernamentale care au ca scop protecția drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuala activa în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate și aduce atingere unei comunități sau unui grup de persoane. Un alt exemplu îl regăsim în Ordonanța de Guvern nr 21/1992 privind protecția consumatorilor, care prevede, în art. 37, că asociațiile de consumatori au următoarele drepturi și obligații: (…) h) de a introduce acțiuni în justiție pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime ale consumatorilor.

Nu în ultimul rând, instanța supremă a admis un recurs în interesul legii, stabilind că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 28 alin. (2) din Legea sindicatelor nr. 54/2003 (în prezent abrogată prin Legea dialogului social nr. 62/2011), organizațiile sindicale au calitate procesuală activă în acțiunile promovate în numele membrilor de sindicat.

O altă problemă legată de caracterul personal al prejudiciului o reprezintă posibilitatea creditorilor victimei de a solicita repararea prejudiciului pe calea acțiunii oblice. Potrivit art. 1560 C. Civ., creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite. În ceea ce privește repararea prejudiciului material, creditorii pot exercita dreptul persoanei păgubite la repararea prejudiciului, pe calea acțiunii oblice, în condițiile art. 1560 alin. (1). Pe de altă parte, are un caracter strict personal și nu poate fi exercitat pe cale oblică dreptul debitorului de a cere repararea patrimonială, prin compensații bănești, a daunelor morale rezultate din fapta ilicită.

Secțiunea a V-a. Prejudiciul să constea într-o atingere

adusă unui drept sau interes legitim

Această trăsătură a prejudiciului rezultă din dispozițiile art. 1349 alin. (1) C. Civ., potrivit căruia orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

În ceea ce privește încălcarea unui drept, în doctrina și jurisprudența anterioare Codului civil s-a admis că răspunderea civilă poate fi angajată în toate situațiile în care printr-o faptă ilicită s-a adus atingere unui drept subiectiv, patrimonial sau nepatrimonial, al victimei: dreptul la integritate fizică și psihică, dreptul la onoare, dreptul la respectarea vieții private, dreptul de proprietate sau alt drept real, drepturi de creanță etc. Răspunderea pentru fapta proprie poate fi din principiul opozabilității efectelor contractului. Acesta este un principiu care guvernează efectele contractului față de terți, consacrat de art. 1280 C.civ., potrivit căruia contractul este opozabil terților care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute din contract. În ipoteza în care un terț împiedică părțile unui contract valabil încheiat să își exercite drepturile și să își îndeplinească obligațiile născute din acel contract, producând părților prejudicii materiale sau morale, el va fi ținut să repare aceste prejudicii întrucât, deși contractul produce efecte între părți, situația juridică născută din contract este opozabilă erga omnes.

Doctrina nu a fost însă unitară în privința problemei angajării răspunderii civile delictuale în situația în care prejudiciul a rezultat din încălcarea unor simple interese, ce nu alcătuiesc conținutul unui drept subiectiv. Astfel, potrivit unei opinii, prin instituția răspunderii civile delictuale sunt ocrotite numai drepturile dobândite și ocrotite din punct de vedere juridic, iar nu și situațiile de fapt ori speranțele sau simplele interese ale victimei; în consecință, nu ar putea obține despăgubiri concubina persoanei omorâte, chiar dacă a fost în fapt întreținută de aceasta din urmă, nici logodnica persoanei decedate, pentru pierderea posibilității de a beneficia de salariul viitorului soț și nici alte persoane întreținute în fapt de victimă, chiar dacă se găseau în relații ocrotite din punct de vedere juridic cu victima, dar care nu aveau dreptul la întreținere potrivit dispozițiilor legale.

Opinia majoritară în literatura de specialitate, având la bază soluțiile oferite în practica judiciară, era aceea potrivit căreia dreptul la reparare ar putea rezulta și din atingerea unui interes, întrucât legea nu făcea nicio distincție în privința condiției prejudiciului (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), arătându-se și că în această viziune pot fi pe deplin satisfăcute nevoi de despăgubire justificate din punct de vedere etic și social. Interesul lezat, pentru a da dreptul la reparație, trebuia să îndeplinească două condiții fundamentale:

1. Stabilitatea. Astfel situația de fapt invocată trebuie să fi avut o stabilitate și o “permanență îndestuloare pentru a justifica presupunerea că ea ar fi continuat și în viitor” . Dacă partea primea de la victimă numai ajutoare sporadice, această situație nu prezintă stabilitate și permanență; prin urmare, partea nu poate cere despăgubiri.

2. Caracterul licit și moral. O persoană nu poate pretinde despăgubiri pentru lezarea unui interes, dacă acest interes este contrar legii, ordinii publice și bunelor moravuri. În acest sens, se arată că, deși pretenția de despăgubire a concubinului pentru pierderea susținătorului este, de principiu, întemeiată, concubinul nu va fi îndreptățit să pretindă despăgubiri în cazul în care concubinajul “apare ca o legătură deosebit de imorală, cum ar fi, spre pildă, adulterul, incestul sau cazul în care concubinul reclamant duce o viață depravată”.

Jurisprudența a fost orientată către posibilitatea obligării autorului prejudiciului la a plăti despăgubiri chiar și în situația în care prejudiciul a fost consecința încălcării unui simplu interes, care nu alcătuia un drept subiectiv. Fiind o situație de fapt, existența interesului și întrunirea condițiilor ca el să fie protejat pot fi dovedite cu orice mijloc de probă, acordarea despăgubirilor fiind lăsată la aprecierea motivată a instanței.

Sub imperiul legislației anterioare, în practica Tribunalului Suprem s-a statuat că “acțiunea pentru valorificarea dreptului la despăgubiri civile, în cazul morții susținătorului, aparține acelor persoane care fac dovadă că au fost întreținute de victimă și că au suferit o pagubă ca urmare a uciderii acesteia. Soluționarea acestei probleme nu se face prin aplicarea principiilor din Codul familiei referitoare la determinarea persoanelor care au drept la întreținere, drept dedus din raporturile de rudenie sau din calitatea de soț, ci avându-se în vedere regulile înscrise în legislația penală și art. 998 C. Civ. Ca atare este indiferent dacă întreținerea se acordase voluntar sau în baza unei obligații legale, important fiind că partea civilă, prin moartea victimei, a suferit un prejudiciu care se impune a fi reparat”. Tot astfel, s-a apreciat că împrejurarea că “minorii nu se află în raporturi de filiație legitimă cu victima nu duce la o soluție contrară, cât timp ei au fost prejudiciați de sumele ce le asigura victima în a cărei întreținere se aflau în permanență”.

Într-o altă speță, s-a decis plata de despăgubiri pentru pierderea întreținerii pe care victima o presta în fapt, deci fără a avea o obligație legală, copiilor soțului său, copii care erau proveniți dintr-o altă căsătorie a acestui soț și care deci nu aveau un drept subiectiv de a primi întreținerea de la victima accidentului.

De asemenea, a fost recunoscut dreptul copilului minor aflat în întreținerea unei rude, fără să fi fost înfiat de aceasta și fără să fi existat o obligație de întreținere, în cazul în care această rudă a fost victima unui accident.

A fost admisă acțiunea introdusă de o concubină pentru repararea prejudiciului constând în pierderea întreținerii prestată de concubinul său care a fost victima unui omor, cu motivarea că “în infracțiunile contra vieții, faptul că partea civilă nu era soția victimei, ci concubina sa, este irelevant din moment ce a dovedit că se afla în întreținerea sa”.

S-a decis, de asemenea, că în situația în care victima a decedat ca urmare a faptei ilicite “concubina sa mamă a unor copii minori, are dreptul la întreținerea lor, dacă face dovada că prin moartea concubinului copiii au suferit un prejudiciu”.

În toate situațiile prezentate anterior, este vorba de lezarea unui interes, rezultat dintr-o situație de fapt, neexistând o obligație legală la întreținere, corelativă unui drept subiectiv la întreținere.

Noul Cod civil prevede în mod expres dreptul la repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes, punând capăt controverselor existente în doctrina și jurisprudența corespunzătoare legislației anterioare Astfel, potrivit art. 1359 C. Civ., autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv. Astfel, potrivit legislației în vigoare, răspunderea civilă delictuală poate fi angajată pentru prejudiciul rezultat din lezarea unui interes, dacă interesul îndeplinește următoarele condiții: este legitim, adică nu este contrar legii, ordinii publice și bunelor moravuri (caracterul licit și moral, așa cum a fost evidențiat în literatura de specialitate); este serios, în sensul că rezultă dintr-o situație de fapt din care persoana obține un folos, un beneficiu efectiv (patrimonial sau moral); prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv. Ultimele două condiții transpun la nivel legislativ opinia exprimată în doctrină conform căreia interesul trebuie să fi avut avut o stabilitate și o “permanență îndestuloare pentru a justifica presupunerea că ea ar fi continuat și în viitor”.

În concluzie, prejudiciul constă într-o atingere injustă adusă fie unui drept subiectiv, patrimonial (drept real ori drept de creanță) sau nepatrimonial, fie unui interes legitim. În cazul atingerilor aduse unui interes, răspunderea civilă delictuală se angajează dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.

Secțiunea a VI-a. Prejudiciul să nu fi fost reparat

În literatura de specialitate se susține că, pentru a exista dreptul la repararea prejudiciului, este necesar ca prejudiciul să nu fi fost reparat în prealabil de o terță persoană. Această condiție este impusă de funcția principală a răspunderii delictuale, aceea de a înlătura integral efectele faptei ilicite. Repararea prejudiciului, ca efect al răspunderii civile, nu poate constitui o îmbogățire fără just temei a victimei.

Astfel, urmează să distingem între trei ipoteze:

1. În cazul în care victima primește o pensie de invaliditate sau o pensie de urmaș, acordată de asigurările sociale, în vederea reparării prejudiciului, ea are dreptul la despăgubiri împotriva autorului faptei ilicite numai pentru diferența de prejudiciu care nu este acoperită prin plata pensiei (art. 1393 alin. (1) C. Civ.), și anume diferența dintre retribuția avută anterior și pensia stabilită.

2. În situația în care victima faptei ilicite primește o indemnizație de asigurarea, vom avea în vedere următoarele situații:

a) Dacă victima are calitatea de persoană asigurată și este vorba de o asigurare de persoane, indemnizația de asigurare poate fi cumulată cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite, întrucât asigurarea de persoane reprezintă o modalitate de economisire, neavând caracter de despăgubire. Potrivit art. 2236 alin. (1) C. Civ., indemnizația de asigurare este datorată, independent de sumele cuvenite asiguratului sau beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de producerea sa, precum și de sumele primite de la alți asigurători în temeiul altor contracte de asigurare.

b) Dacă victima are calitatea de persoană asigurată și este vorba de o asigurare de bunuri, cel care răspunde poate fi obligat să plătească victimei doar diferența dintre prejudiciul suferit de victimă și indemnizația de asigurare; deoarece asigurarea de bunuri este concepută pentru repararea prejudiciului, având deci caracter indemnizator, indemnizația de asigurare nu se va cumula cu despăgubirile datorate victimei de către autor.

c) Dacă autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, fiind vorba de asigurare de răspundere civilă obligatorie sau facultativă, asigurătorul poate fi obligat să plătească despăgubiri victimei, caz în care aceasta îl poate acționa pe autorul faptei ilicite numai pentru eventuala diferență dintre prejudiciul suferit și suma pe care a primit-o de la asigurător, acest drept de regres al asigurătorului fiind limitat la cazurile expres prevăzute de lege.

3. În cazul în care, după săvârșirea faptei ilicite, victima primește o sumă de bani de la o terță persoană, pentru a stabili dacă există sau nu dreptul victimei de a cere despăgubiri autorului faptei ilicite, trebuie examinat titlul cu care terțul a acoperit prejudiciul suferit de victimă.

a) Dacă acea prestație are natura unui ajutor acordat victimei, fără intenția de a-l absolvi pe autor de obligația de plată a despăgubirilor, victima are în continuare dreptul de a cere despăgubiri autorului faptei ilicite. Astfel, într-o speță s-a decis că inculpatul urmează a fi obligat la plata cheltuielilor de înmormântare chiar dacă acestea au fost suportate de colegii victimei cu titlu de ajutor pentru partea civilă.

b) Dacă terțul a efectuat prestația față de victimă în scopul de a stinge total sau parțial obligația autorului faptei ilicite (putând fi vorba de o liberalitate indirectă, de o gestiune a intereselor altuia, de un împrumut indirect etc.), dreptul victimei de a-l acționa pe autorul faptei ilicite subzistă numai pentru eventuala diferență dintre prejudiciul suferit și suma plătită de terț.