Faptele Juridice Licite – Izvore DE Obligatii Juridice

FAPTELE JURIDICE LICITE – IZVORE DE OBLIGAȚII JURIDICE

Introducere

Capitolul I: Noțiunea de obligație și izvoarele obligațiilor în codul civil român și în doctrina juridică

Secțiunea I: Definițe și elemente

1. Preliminarii

2. Definiție

3. Structura obligației civile

3.1 Subiectele obligației civile

3.2 Obiectul obligației civile

3.3 Conținutul obligatiei civile

3.4 Sancțiunea obligației civile

Secțiunea II: Izvoarele obligațiilor

1. Noțiune

2. Izvoarele obligațiilor in dreptul contemporan și clasificarea lor

Secțiunea III: Faptul juridic licit

1.Considerații generale cu privire la faptele juridice civile

2. Reglementarea juridică a faptului juridic licit ca izvor de obligații

Capitolul II: Gestiunea de afaceri (getiunea intereselor altei persoane

Secțiunea I: Noțiune,condiții și capacitatea părților

1. Noțiune

2. Condițiile gestiunii de afaceri

2.1 Condiția cu privire la obiectul gestiunii de afaceri

2.2 Condiția ca gestiunea să fie utilă geratului

2.3 Condiția privind atitudinea părților față de actele de gestiune

3. Capacitatea părților

3.1 Gerantul

3.2 Geratul

Secțiunea II: Conținutul raportului juridic născut din gestiunea de afaceri

1. Preliminarii

2. Raporturile dintre gerant și gerat

2.1 Drepturile și obligațiile gerantului

2.2 Drepturile si obligațiile geratului

3. Raporturile dintre gerat și terți

4. Raporturile dintre gerant și terți

Secțiunea III: Proba și natura juridică a gestiunii de afaceri

1. Proba gestiunii de afaceri

2. Natura juridică a gestiunii de afaceri

Capitolul III: Plata lucrului nedatorat

Secțiunea I: Noțiune. Reglementare. Condiții

1. Noțiune

2. Ipoteze

3. Condițiile plății nedatorate

Secțiunea II: Conținutul raportului juridic născut din plata lucrului nedatorat

1. Preliminarii

2. Obligațiile părților

3. Drepturile părților

Secțiunea III: Acțiunea în restiturea plății nedatorate

Secțiunea IV: Proba și natura juridică a plații nedatorate

1. Proba plății nedatorate

2. Natura juridică a plății nedatorate

Capitolul IV: Îmbogățirea fără justă cauză

Secțiunea I: Reglementare. Noțiune

Secțiunea II: Condițiile cerute pentru înaintarea acțiunii în restituire

1. Condiții materiale

2. Condiții juridice

Secțiunea III: Conținutul raportului juridic născut din îmbogățirea făra justă cauză..

1. Considerații introductive

2. Drepturile si obligațiile părților

Secțiunea IV: Prescripția dreptului la acțiune

Secțiunea V: Proba și natura juridică a îmbogățirii fără jusă cauză

Concluzii

Bibligrafie

Introducere

Obligațiile în general pot fi privite într-un sens larg, în care acestea reprezintă acel raport juridic ce este format dintr-un conținut în care este cuprins dreptul subiectului activ (creditorul) de a cere subiectul pasiv (debitorul) ca acesta din urmă să dea, să facă sau să nu facă ceva. Obligațiilor le mai pot fi atribuite și un sens restrâns prin care este desemnată numai latura pasivă a raportului juridic. Noțiunea de obligație își are temeiurile în dreptul roman unde era privată ca fiind o legătură pur materială (vinculum corporis) între debitor (res debendi) și creditor (res credenti).

Mai trebuie precizat faptul că cel care da nastere raportului juridic obligațional este faptul juridic ce reprezintă toate acțiunile omenești sau fenomene naturale cărora legea le conferă eficacitate juridică, adică dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice civile. Așadar, un rol foarte important în materia obligațiile civile, îl joacă izvoarele obligațiilor, adică tocmai aceste fapte juridice. Izvoarele obligațiilor se împart in acte juridice (în această categorie intră contactul și actul juridic unilateral) și fapte juridice care sunt fie conduite umane și aici intră faptul licit și faptul ilicit, fie alte fapte juridice care nu sunt conduite umane. O situație specială o întâlnim în cazul faptelor licite, deoarece, în situația acestora nu se incalcă prevederile legale, adică sunt actele oamenilor săvârșite cu respectarea și în conformitate cu cerințele normelor juridice prin care nu se urmarește producerea de raporturi juridice, dar care totuși se produc asemenea efecte în puterea legii. Asemenea situații juridice pot aparea când cineva administreaza fără mandat și provizoriu afacerile altuia sau atunci când plătește o datorie la care nu este ținut, sau în situația în care o persoană o îmbogățește pe alta, în lipsa oricărei intenții liberale fiind efectul unor fapte ale căror circumstanțe nu le poate stăpâni.

În prezenata lucrare am tratat tocmai această parte a teoriei generale a obligațiilor și anume faptele juridice licite deoarece reprezintă unul din principalele izvoare ale obligațiilor.

Conform noului Cod civil sunt fapte juridice licite gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză.

În lucrarea de față am avut în vedere și reglementările aduse de actualul Cod civil în materia faptelor juridice licite, dar și lucrările de specialitate scrise pe vechiul Cod civil făcând o paralelă în acest sens acolo unde este cazul. Aceasta este structura în patru capitole. Astfel în primul capitol am tratat noțiunea de obligație și izvoarele obligațiilor deoarece aceste concepte sunt necesare, pentru a înțelege instituția pe are am tratat-o, și am pus în evidență, printre altele, definiția, structura și izvoarele obligțiilor facând referire la faptele juridice licite. În capitolul următor am scris despre gestiunea de afaceri precizând în acest caz condițiile care trebuie îndeplinite pentru a fi în prezența acestei instituții, despre capacitatea părților care alcătuiesc raportul juridic născut din gestiune precum și despre drepturile și obligațiile acestora. În cel de-al treilea capitol am avut în vedere plata lucrului nedatorat unde, de asemenea, am facut precizările referitoare la condițiile plății nedatorate, despre drepturile și efectele acesti instituții, precum și despre acțiunea în restituire pe care o poate intenta solvensul. În ultimul capitol am tratat îmbogățirea fără justă cauză ca izvor de obligații civile unde, printre altele, am vorbit depre drepturile și obligațiile părților, despre condițiile care trebuie îndeplinite precum și depre natura juridică a acestei instituții.

Am inserat, de asemena, câteva cazuri practice care au la bază vechiul Cod civil, o dată cu prezentarea și tratara fiecărei instituții pentru ca aceste trei izvoare să fie înțelese și evidențiate cât mai bine.

“Teoria Generală a Obligațiilor a variat puțin în cursul vremii și are un caracter de permanență pe care nu-l posedă celelalte materii juridice, supuse vicisitudinilor istorice. Ea derivă în mod direct din dreptul roman. Este chiar curios cum principiile dreptului roman după ce la un moment dat, în evul Mediu, fuseseră părăsite, au fost reînviate după această eclipsă vremelnică și intrododuse în dreptul modern al obligațiilor. Se poate spune că edificiul actual al obligațiilor a fost reclădit de marii juriști din secolele XVI, XVII și XVIII din elemente pur romane. Ne-am înșela dacă am crede că dreptul obligațiilor este fix și neschimbat. Legea fundamentală a dreptului este evoluția, și nici o parte a dreptului nu poate fi sustrasă necesității fundamentale de a se adpta necontenit nevoilor sociale schimbătoare. Regula de drept este expresia unei necesități reale, iar nu un text zadarnic, străin de contingențele vieții și de evoluția fatală a soccietății. Dacă, prin urmare, obligațiile sunt mai puțin supuse variațiilor, în principiile lor generale, decât celelalte părți de drept, ele evoluează totuși împreună cu nevoile sociale și economice.” (Pasaj preluat din: Henri Mazeaud, Léon Mazeaud, Jean Mazeaud, François Chabas, Obligations. Théorie générale, Tome II / Premier Volume, ed. Montchresien, Paris, 1998).

Capitolul I: Noțiunea de obligație și izvoarele obligațiilor în codul civil roman și în doctrina juridică

Secțiunea I: Definiție și elemente

1. Preliminarii. „Teoria generală obligațiilor este cheia de boltă a dreptului civil si a întregului drept privat. Și mai mult, se poate afirma cu certitudine că ea constituie baza principală a întregii construcții a științei dreptului din cele mai vechi timpuri și până astăzi. Nu există instituție a dreptului în care influiența principiilor generale ale obligațiilor să lipsească.”

O primă contribuție în elaborarea acestei teorii au avut-o jurisconsulții romani, apoi a fost preluată și reformulată de juriștii francezi, iar mai apoi lucrările acestora devenind surse de inspirație pentru elaborarea Codului civil francez de la 1804 și mai târziu in Codul civil a lui Napoleon Bonaparte. În epoca modernă și contemprană, teoria generală a obligațiilor, a fost continuu dezvoltată și restructurată în raport cu cerințele sociale și cu marile schimbări ale acestor perioade. Deci, ea a evoluat odată cu societatea.

„Dreptul este o față a vieții și viața nu este staționară. Dacă s-ar opri pe loc, ar însemna moarte.”

2. Definiție. Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu definea obligația civilă, Noul Cod civil ne oferă în art. 1164 o definiție, astfel că obligația civilă reprezintă „o legătură de drept în virtutea căreia debiorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.”

Rezultă că obligația este întotdeauna un raport juridic care se naște și există între cel puțin două persoane, alcătuită din două laturi inseparable: una pasivă, adică un debitor și datoria sa, și una activă, ințelegând pe creditor și dreptul său de creanță.

Doctrina a formulat și ea o definiție: „Obligația civilă este raportul juridic în care o parte, numită creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de catre stat.”

Din punct de vedere terminologic, cuvântul obligație, provine din cuvântul obligatio care înseamnă in laina veche „a lega” – ligare – pe cineva „din pricina” –ob, obs – neexecutării prestației la care se îndatorase.

În dreptul roman termenul „obligație” însemna o legătură pur mterială, între două persoane, adică între debitor si creditor. În acestă accepțiune, obligația îi acorda creditorului un drept de proprietate asupra persoanei deitorului, asemănător cu dreptul de proprietate asupra lucrului. Dacă debitorul nu plătea la scanență creditorului i se conferea dreptul de a-l duce pe pârât în închisearea personală, sa-l vândă sau chiar sa-l omoare. Dacă erau mai mulți creditori aceștia puteau să-i taie trupul în bucăți, proporțional cu creanțele.

Ca urmare a evoluției societății romane, noțiunea de obligație se transormă dintr-o legătură corporală intr-una juridică, adică intr-un raport juridic în temeiul căruia creditorul putea cere executarea prstației pe care i-o datorează debitorul , iar in caz de neexecutare avea dreptul să recurgă la forța de constrângere, adică la executarea silită a bunurilor debitorului.

Termenul „obligație” are azi mai multe înțelesuri. Intr-un prim sens, mai larg prin obligație se înțelege raportul juridic obligațional format din două laturi: activă și pasivă. În sens restrâns termenul de obligație este sinonim cu cel de datorie, desemnând numai latura pasivă a raportului juridic obligaținal. Al treilea înțeles al acestei noțiuni desemnează înscrisul constatator al unui drept de creanță având ca obiect o sumă de bani, înscris numit obligațiune sau obligație. Ca și natură juridică, obligațiunile sunt titluri de credit, pot fi nominative, la ordin sau la purtător.

3. Structura obligației civile. În structura obligației civile intră un singur raport juridic, care prezinta o anumita structură interna, adica este format din patru elemente componente: subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea.

3.1. Subiectele raportului juridic de obligații. Subiect sau parte al raportului juridic de obligație poate fi orice persoană fizică sau juridică. Subiectul activ, denumit creditor, este titularul dreptului de creanță ce formează latura at și ea o definiție: „Obligația civilă este raportul juridic în care o parte, numită creditor, are dreptul de a pretinde celeilalte părți, numită debitor, să execute prestația sau prestațiile la care este îndatorat, sub sancțiunea constrângerii de catre stat.”

Din punct de vedere terminologic, cuvântul obligație, provine din cuvântul obligatio care înseamnă in laina veche „a lega” – ligare – pe cineva „din pricina” –ob, obs – neexecutării prestației la care se îndatorase.

În dreptul roman termenul „obligație” însemna o legătură pur mterială, între două persoane, adică între debitor si creditor. În acestă accepțiune, obligația îi acorda creditorului un drept de proprietate asupra persoanei deitorului, asemănător cu dreptul de proprietate asupra lucrului. Dacă debitorul nu plătea la scanență creditorului i se conferea dreptul de a-l duce pe pârât în închisearea personală, sa-l vândă sau chiar sa-l omoare. Dacă erau mai mulți creditori aceștia puteau să-i taie trupul în bucăți, proporțional cu creanțele.

Ca urmare a evoluției societății romane, noțiunea de obligație se transormă dintr-o legătură corporală intr-una juridică, adică intr-un raport juridic în temeiul căruia creditorul putea cere executarea prstației pe care i-o datorează debitorul , iar in caz de neexecutare avea dreptul să recurgă la forța de constrângere, adică la executarea silită a bunurilor debitorului.

Termenul „obligație” are azi mai multe înțelesuri. Intr-un prim sens, mai larg prin obligație se înțelege raportul juridic obligațional format din două laturi: activă și pasivă. În sens restrâns termenul de obligație este sinonim cu cel de datorie, desemnând numai latura pasivă a raportului juridic obligaținal. Al treilea înțeles al acestei noțiuni desemnează înscrisul constatator al unui drept de creanță având ca obiect o sumă de bani, înscris numit obligațiune sau obligație. Ca și natură juridică, obligațiunile sunt titluri de credit, pot fi nominative, la ordin sau la purtător.

3. Structura obligației civile. În structura obligației civile intră un singur raport juridic, care prezinta o anumita structură interna, adica este format din patru elemente componente: subiectele, conținutul, obiectul și sancțiunea.

3.1. Subiectele raportului juridic de obligații. Subiect sau parte al raportului juridic de obligație poate fi orice persoană fizică sau juridică. Subiectul activ, denumit creditor, este titularul dreptului de creanță ce formează latura activă a raportului juridic obligațional. Subiectul pasiv, denumit debitor, este cel care trebuie să îndeplinească prestația asumată (de a da, a face sau a nu face). Calitatea de subiect poate să-i revină unei singure persoane fizice sau juridice, cum este cazul obligației civile pure și simple, sau mai multor subiecte active, ca în cazul obligațiilor complexe cu pluralitate de creditori, sau pasive, cazul obligațiilor complexe cu pluralitate de debitori.

3.2. Conținutul raportului de obligații. Prin conținutul raportului juridic de obligații înțelegem drepturile de creanță și îndatoririle care apațin subiectelor acestuia. De regulă, este alcătuit din dreptul creditorului de a pretinde și îndatorirea juridică a debitorului de a executa prestația datorată.

3.3 Obiectul raporturului juridic de obligații. Prin obiectul raportului de obligații se înțelege însăși prestația sau conduita concretă la care este îndreptățit creditorul și la care este ținut debitorul. Acestă conduită poate consta fie într-o acțiune, când prestația este pozitivă, fie într-o inacțiune, atunci cand prestația este negativă.

Obiectul nu trebuie confundat cu conținutul raportului obligațional, prin care se înțelege posibilitățile juridice de a pretinde și indatoririle juridice de a îndeplini anumite acțiuni sau inacțiuni. De asemenea, nu trebuie confundat nici cu obiectul actului juridic care a generat raporturile obligaționale năsute din contracte sau acte juridice. Acestea sunt doua noțiuni total distincte, obiectul contractului constând în operația juridică pe care părțile contarctante urmăresc să o realizeze prin acel contract. Faptul că obiectul contracului este diferit de obiectul obligației rezultată din contract este consacrat astazi in textele noului Cod civil prin art. 1225 alin (1) și art. 1226 alin (1).

3.4. Sancțiunea obligațiilor. Sancțiunea obligației constă, din perspectiva creditorului, în totalitatea mijloacelor juridice pe care le poate exercita, de regulă, cu ajutorul forței de constrângere a statului, pentru a obține sau a păstra prestația care i se datorează de către debitor și, din perspectiva debitorului, în mijloacele juridice pe care legea le pune la îndemâna lui pentru a se libera de datorie, prin executarea prestației datorate, atunci cand creditorul refuză ori nu poate să o primească, debitorul având interes să stingă raportul obligațional prin executare.

Mijloacele juridice puse la dipoziția creditorului sunt:

punerea în întarziere a debitorului, acțiunea în justiție, daunele cominatorii, amenzile cominatorii, daunele-interese moratorii și executarea silită.

Mijloacele juridice la care debitorul poate recurge pentru a se libera de datorie sunt punerea în întarziere a creditorului, dupa punerea în intarziere debitorul are la dispoziție și alte prerogative, in funcție de natura datoriei sale, cum ar fi în cazul datoriilor pecuniare, oferta reală de plată urmată de consemnațiune, reglementate de Codul de procedură civilă, precum și vânzarea publică a bunului și consemnarea prețului obținut, în cazul bunurilor perisabile.

Secțiunea II:Izvoarele obligațiilor

1. Noțiune. Prin izvor de obligații, în sens larg, înțelegem acel fapt juridic care dă naștere unui raport juridic obligațional.

În doctrina de specialitate, faptele juridice, in sensul cel mai larg al acestui concept, sunt definite ca fiind toate împrejurările – acțiuni omenești sau fenomene naturale – cărora legea le conferă eficacitate juridică, în sensul că dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice.

2. Izvoarele obligațiior în dreptul contemporan și clasificarea lor. Doctrina jurdică românească a clasificat izvoarele juridice în două mari categorii: actele juridice civile și faptele juridice civile în sensul propriu al cuvântului.

A) Actele juridice civile sunt acorduri de voință sau manifestări unilaterale de voință ale diferitelor persoane facute cu respectarea sau în executarea legii, cu intenția de a produce efecte juridice, care altfel nu s-ar produce. Ele se subclasifică in:

1. Contracte. Art. 1166 C. civ cuprinde o definiție legală a contractului: „Contractul este acordul de voință dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic.”

2. Acte juridice unilaterale reprezintă manifestări de voință ale unei singure persoane, cu intenția de a produce efecte juridice.

B) Faptele juridice civile stricto sensu reprezintă toate celelate împrejurări, cu excepția acordurilor și manifestărilor unilaterale de voință, indiferent că sunt sau nu conduite umane, de săvârșirea sau producerea cărora legea leagă nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice. Faptele juridice sunt de două feluri:

1. Fapte juridice – conduite umane reprezintă acțiuni sau inacțiuni ale oamenilor care dau națtere, modifică sau sting raporturi juridice de obligații, deoarece așa prevede legea.

După cum prin conduitele oamneilor se încalcă sau nu legea in vigoare există:

– Conduite umane ilicite prin care sunt încălcate normele juridice imperative

și sunt definite de Noul Cod civil în art. 1349;

– Conduite umane licite sunt fapte ale oamenilor prin care nu se încalca normele juridice imperative. Sub denumirea de fapte juridice licite, Codul civil reglemenează : gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză.

2. Alte fapte juridice, care nu sunt conduite umane și sunt produse de lucruri sau alte ființe producând electe juridice.

Secțiunea III: Faptul juridic licit

1. Considerații generale cu privire la faptele juridice civile. Sintagma „fapte juridice civile” are doua înțelesuri sau accepțiuni: una largă și una restrânsă. Prin fapte juridice civile lato sensu înțelegem toate acțiunile omenești sau faptele voluntare ale omului, de săvârșirea cărora legea leagă anumite efecte juridice, constând în nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile. Faptele juridice, strico sensu, constau în toate acțiunile omenești licite sau ilicite săvârșite fără intenția de a perduce efecte juridice, efecte care totuși se produc în temeiul și puterea legii, chiar împotriva autorului lor. În măsura în care asemenea ațiuni omenești dau naștere la obligații civile, ele constituie izvoare ale raporturilor juridice de obligații.

2. Reglementarea juridică a faptului juridic licit ca izvor de obligații. Faptele juridice licite – izvoare de obligații civle sunt reglementate in Capitolul III, intitulat „Faptul juridic licit”, din Titlul II („Izvoarele obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”), în art. 1330-1348 C. civ. Capitolul cuprinde trei secțiuni, dedicate următoarelor fapte juridice licite: gestiunea de afaceri în art. 1330-1340, plata nedatorată în art. 1341-1344 și îmbogățirea fără justă cauză în art. 1345-1348. Prin noua reglementare juridică, legiuitorul a renunțat la vechea clasificare a izvoarelor obligațiior, îndepărtând noțiunea de „cvasicontracte” care era frecvent criticată mai ales la nivelul doctrinei românești ca fiind confuză pentru că includea fapte voluntare unilaterale într-o categorie asimilată contractelor.

Spre deosebire de noul Cod civil vechiul Cod nu reglementa decât primele două fapte juridice licite, gestiunea de afaceri și plata nedatorată, doctrina și practica judiciară fiind cea care a construit teoria îmbogățirii fără justă cauză, care se considera a fiind un fapt juridic licit, izvor distinct de obligații civile.

Capitolul II: Gestiunea de afaceri (gestiunea intereselor altei persoane)

Secțiunea I: Noțiune, condiții și capacitatea părților

1. Noțiune. În dreptul roman, gestiunea intereselor altei persoane ( negotium gestio) își trage originea din împuternicirea pe care proprietarii o dădeau unei terțe persoane de a le administra un domeniu sau a le continua o afacere, pe timpul cât absentau de la locul unde se afla respectivul domeniu sau fondul comercial. Rudele sau prietenii puteau interveni în administrarea patrimoniului absentului, în dorința de a-l ajuta. Asemenea situații devenind tot mai numeroase, au fost reglementate juridicește spre sfârșitul Republicii. Pentru a exista o gestiune de afaceri se cere a fi întrunite două elemente: unul material constând în actul de imixtiune în afacerile altuia, și altul volitiv, care privește intenția de a administra afacerile altei persoane.

Mecanismul gestiunii de afaceri este la fel și astăzi. Împrejurarea că gerantul încheie din proprie inițiativă, fără a fi primit o imputernicire, acte necesare și utile în favoarea gerantului, duce la nașterea unui raport juridic de obligații reciproce între aceștia. Principiul echității este fundamnetul obligațiilor rezultate.

În doctrină gestiunea intereselor altei persoane a fost definită a fi o operație ce constă în aceea ca o persoană intervine, prin fapta sa voluntara și unilaterală, și săvârșește acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din urmă. Altfel spus, gestiunea de afaceri este instituția juridică potrivit căreia o persoană numită gerant, din proprie initiativă și fără a fi primit vreo împuternicire, se îngrijește de treburile unei alte persoane numită gerat.

Noul Cod civil, în art. 1330, alin (1) a dat urmatoarea definiție: „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.”

Gestiunea de afaceri este, deci, faptul unilateral și voluntar al unei persoane numită gerant de a săvârși acte materiale sau juridice în interesul unei alte persoane numită gerat, fără a fi primit mandat din partea acestiua din urmă. Există gestiune de afaceri ori de câte ori o persoană îndeplinește, fără însărcinare prealabilă, un act în interesul altei persoane.

Ca exemplificări practice privind gestiunea intereselor altei persoane pot fi menționate: cazul în care geratul lipsește de la domiciliu, iar o altă persoană( gerantul) face lucrari urgente de reparație a acoperișului casei geratului preîntâmpinând astfel producerea unei pagube însemante ce s-ar fi produs dacă apa ar fi pătruns în camere deteriorând zugrăveala, mobilierul și alte obiecte; în situația în care gerantul îi plătește o datorie restantă, pentru care geratul riscă executarea imediată și silită; cazul actelor materiale și juridice pe care le face coproprietarul asupra bunurilor din coproprietate; reparația făcută de chiriaș în contul proprietarului, etc.

Cu privire la obiectul gestiunii, în doctrină când se vorbește despre acesta, se are în vedere conduita gerantului, efectuarea unor acte materiale (repararea unui bun) și/sau încheierea unor acte juridice în numele său dar cu intenția ca ele să profite geratului. Alături de acesta, ca obiect derivat al aceluiași raport juridic se are în vedere bunul, universalitatea ori o altă situație juridică avându-l titular pe gerat.

Părțile raportului juridic născut din gestiunea de afaceri sunt:

– gerantul fiind persoana care, deși nu primește o împuternicire, se ocupă de treburile unei alte persoane din proprie inițiativă, săvârșind pentru aceasta acte materiale sau juridice cu scopul de a evita producerea unor pagube mult mai mari decât valoarea cheltuielilor pe care la angajează;

– geratul fiind persoana în interesul căreia se săvârșesc acte materiale sau juridice fără ca acesta să le cunoască, de către o altă persoană sau, deși cunoaște gestiunea, nu este în măsură să se îngrijească de afacerile sale ori să desemneze un mandatar.

2. Condițiile gestiunii de afaceri. Gestiunea de afaceri trebuie să îndeplinească anumite cerințe pentru a produce efectele care îi sunt specifice, cerințe pe care noul Cod civil nu le sistematizează, dar putem să le deducem din interpretarea articolelor ce îi sunt dedicate acestei instituții. Condițiile gestiunii privesc obiectul și utilitatea acesteia, pe de-o parte și atitudinea părților față de actele de gestiune, pe de altă parte.

2.1. Condiția cu privire la obiectul gestiunii de afceri. Art. 1330 alin. (1) arată că trebuie să exise o gerare oportună a intereselor altuia. Cu alte cuvinte, gerantul trebuie să încheie acte juridice sau să săvârșescă fapte materiale utile în interesul altuia – aceasta este semnificația de bază a sintagmei „gestiune de afaceri”. Obiectul gestunii de afaceri constă în:

a) fapte materiale de gestiune care pot fi diverse: stingerea unui incendiu, salvarea unui animal aparținând geratului, asistența medicală care se acordă victimei unui accident de circulație, repararea acoperișului geratului, a unei conducte, descărcarea de mărfuri, etc;

b) acte juridice de gestiune pot fi, de asemenea, diverse: plata unei datorii, chemarea unui medic pentru o boală a geratului, contractul de asigurare, întrerupera unei perscripții, actul încheiat cu un terț pentru efectuarea unei reparații.

În principiu, actele de gerare a intereselor altuia nu pot depăși sfera actelor de conservare și administrare. Gestorul de afceri nu poate încheia acte de dispoziție pe seama geratului cum sunt: achiziționarea unui bun sau a unui fond de comerț, acceptarea unei donații, vânzarea unui bun al geratului, constituirea unei ipoteci, gajarea unui bun, etc. Prin execpție, unele acte de dispoziție sunt asimilate actelor de conservare sau administrare. Astfel, gerantul va putea încheia acte de dipoziție din această categorie, cum este vânzarea unor bunuri perisabile, supuse stricăciunii; asemenea acte de dipoziție, raportate la întregul patrimoniu al geratului, dobândesc caracterul unor acte de conservare sau de administrare. În schimb, gerantul este inadmisibil să încheie acte juridice în care o persoană nu poate fi reprezentată, indiferent că sunt acte de administrare, conservare sau dipoziție.

Bunul asupra căruia gerantul intervine nu trebuie să fie proprietatea exclusivă a geratului. Dacă acesta este coproprietar împreună cu gerantul, cel din urmă are dreptul, potrivit art. 640 C. civ., să facă orice act de conservare a bunului indiviz, iar recuperarea cheltuielilor o poate întemeia, în limita cotelor celorlalți, și pe gestiunea de afaceri.

Pentru a fi în prezența gestiunii de afaceri, actele juridice încheiate și faptele materiale săvârșite de către gerant trebuie să aibă, în principiu, un caracter patrimoial; numai în acest caz va putea fi constatată utilitatea intervenției geranului în afacerile geratului. Totuși există situații în care se regăsește gestiunea de afaceri deși conținutul gestiunii este unul nepatrimonial, de exemplu în situația salvării geratului de la un pericol iminent sau în cazul în care gerantul, în intenția de a-l salva pe gerat care este victima unui accident, îl scoate pe acesta din mașina în flăcări și suferă el însuși arsuri serioase.

2.2 Condiția ca gestiunea să fie utilă geratului. Gestiunea este utilă dacă s-a evitat pierderea unei valori patrimoniale sau s-a sporit valoarea unui bun a geratului. În cazul acestei condiții se impun următoarele precizări:

a) valoarea efoturilor și cheltuielilor făcute de gerant să fie de întindere mai mică decât valoarea pagubei evitate;

b) utilitatea gestiunii este o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanței de judecată, care trebuie să raporteze actul sau faptul respectiv la momentul încheierii sau săvârșirii sale (în conformitate cu art. 1337 alin. (3)).

Dacă gestiunea este inoportună, înseamnă că cheltuielile gerantului nu au fost nici necesare, nici utile, și, dacă au fost efectuate pe timpul gestiunii de afaceri îl vor obliga totuși pe gerat la restituire, dar numai „în măsura în care i-au procurat vreun avantaj” (art. 1339 C. civ.). Credem că avantajul trebuie să se perpetueze până la data la care se cere restituirea echivalentului sau de gerant. Astfel, vor fi asimilate și cheltuielile voluptuare și cele de îmbunătățire a bunului cu cele necesare și utile, ceea ce trebuie evitat. În schimb dacă acțiunea gerantului este atât de inabilă încât distruge bunul geratului, sigur nu mai poate fi vorba despre oportunitate, iar acesta este ținut la reparație față de gerat, întrucât scopul nu scuză mijloacele folosite ori rezultatele obținute.

c) nu se au în vedere eventualele distrugeri sau deteriorări ulterioare datorate cazului fortuit sau forței majore.

Spre exemplu, pieirea ulterioară a bunului din cauză de forță majoră, nu este de natură a anihila caracterul util al intervenției gerantului care a făcut acte de conservare sau ori de punere în valoare a acelui bun. La acest aspect se referă legiuitorul când prevede condiția oportunității gestiunii. Din acest punct de vedere se deosebește de îmbogățirea fără justă cauză. De regulă, utilitatea gestiiunii se deduce din urgența acesteia.

2.3 Condiția privind atitudinea părților față de gestiune. Aceasta presupune să se analizeze voința celor implicați în gestiunea de afaceri, pe rând, după cum e vorba despre persoana geratului sau despre aceea a gerantului. Din acest punct de vedere distingem:

a) actele de gestiune să fie săvârșite fără împuternicire și fără știrea geratului sau, cu știrea geratului, dar fără ca acesta să poată desemna un mandatar sau fără a se putea ocupa de afacerile sale (art. 1330 alin (1) C. civ.). Intenția gerantului este în principiu spontană. Dacă geratul ar cunoaște operațiunea respectivă, aceasta s-ar putea interpreta ca un mandat tacit, adică am fi în prezența unui contract de mandat și nu în prezența unui simplu act de gestiune. De aici rezultând și o altă consecință, anume aceea că raportul juridic se va naște indedependent dacă geratul are sau nu capacitate de exercițiu, în schimb dacă pătrundem în câmpul contractului de mandat, situația se schimbă.

Va exista totuși gestiune de afaceri, în situația în care geratul cunoaște faptul că altcineva a început să facă acte de gestiune cu bunurile sale, numai în situația în care acesta nu este în măsură să găsească un mandatar sau să se îngrijească singur de interesele proprii. Împiedicarea de care vorbește noul Cod civil poate să se datoreze unor cauze ce țin sau nu de persoana geratului, ori de sfera sa de activitate (depărtare de bunuri, neputință fizică etc.), dar re trebuie să fie suficient de serioasă încât să nu permită efectiv geratului să își vadă de propriul interes. În această ipoteză, s-ar părea că gestiunea trebuie sa fie nu numai oportună, ci și urgent necesară. Astfel dacă împiedicarea e doar temporară, iar în această perioadă nu se înregistrează pierderi patrimoniale iminente pentru gerat, nu se poate justifica intervenția gerantului. Ignoranța geratului nu poate fi justificată decât la începutul actelor de gestiune, deoarece, odată începute, gerantul este ținut să îl înștiințeze pe gerat despre actele de gestiune pe care le derulează (art. 1331 C. civ).

Cu toate acestea, nu trebuie ignorată voința geratului. El poate să se opună acelor acte sau fapte. Dacă, de exemplu, gerantul are cunoștință de opoziția geratului la gestiune, este evident că nu mai avem de a face cu o gestiune. Opoziția face ca gestiunea de afaceri să fie considerată o imixtiune ilegală în afacerile lui. În acest caz, geratul are obligația să se abțină de la gestiune. Neabținerea sa reprezintă o faptă juridică ilicită și atrage răspunderea delictuală. Gerantul poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare.

Dacă gerantul trece peste împotrivirea titularului afacerii, el va fi răspunză tor de pagubele cauzate acestiua și prin cea mai ușoară culpă. Dacă gerantul a făcut cheltuieli care nu pot fi calificate nici ca necesare, nici ca utile, gerantul este obligat să îl indemnizeze numai în măsura în care a dobândit un avantaj. Ratificarea gestiunii de către gerat recalifică gestiunea în mandat și produce efectele contractului de mandat.

b) Gestiunea să fie voluntară: actele și faptele să fie făcute cu intenția de a gera interesele altuia.

Raportat la această condiție, nu suntem în prezența gestiuni de afaceri atunci când gerantul, îndeplinește actul juridic sau faptul material cu credința greșită că el este beneficiarul. De exemplu, dacă o persoană face cheltuieli pentru repararea unui bun, pe care din eroare, îl consideră al sau, are dreptul de a cere obligarea proprietarului bunului respectiv să-i restituie valoarea acelor cheltuieli numai pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză și nu gestiunii de afaceri.

Conform art. 1330 alin (1) C. civ, este necesar ca gerantul să acționeze voluntar, ceea ce înseamnă că în toate celelalte situații în care gerantul nu acționează cu intenția de a gera interesele altei persoane, nu pot fi calificate drept gestiuni de afaceri.

Nu este însă necesar ca gerantul să fi cunoscut persoana terțului ale cărui afaceri le gestionează voluntar și, de asemenea, nu este necesar nici ca geratul să fie o persoană determinată. De exemplu, dacă o persoană face reparațiile necesare unei case învecinate pentru a preîntâmpina ruina acesteia, chiar dacă nu știe cine este proprietarul actual al acesteiadeoarece vechiul proprietar decedase, tot ne aflăm în prezența gestiunii de afaceri.

Față de aceste observații, legiuitorul indică lipsa gestiunii de afaceri în două situații conexe acesteia:

1) în cazul persoanei care lucrează în interesul alteia fără să știe, conform art. 1330 alin (2) C. civ. nu suntem în prezența gestiunii de afaceri. Astfel, dacă, de exemplu, o persoană face o serie de reparații la un bun pe care il consideră al său in baza unui certificat de moștenitor, care ulterior se anulează el nu va putea fi considerat un gerant al intereselor celorlalți moștenitori. cu toate acestea el nu va rămâne păgubit, deoarece conform art. 1330 alin (2) C. civ, va putea cere restituirea cheltuielilor avansate pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.

Dacă o persoană acționează atât în interes propriu, cât și in interesul altei persoane, rămâne totuși o o gestiune de afaceri intervenția sa în afacerile terțului. De exemplu, dacă o persoană repară pe propria cheltuială conducta comună de apă ccare se află și pe fondul învecinat pentru a evita inundarea ambelor fonduri, deși a acționat și în interes propriu a gerat și afacerile altuia.

2) în cazul persoanei care acționează în interesul altei persoane cu scopul de a o gratifica, asa cum prevede art. 1330 alin (3) C. civ. În acest caz se intră în sfera liberalităților sau a actelor dezinteresate.

Nu este însă necesar ca gerantul să încheie actul juridic sau să efectueze actul

material în interesul exclusiv al geratului. Este posibil ca această gestiune să se realizeze în interesul comun al gerantului și geratului sau al acestora și al unor terți, cum se întâmplă în cazul actelor de conservare și de administrare săvârșite de către un coproprietar în interesul tuturor coproprietarilor.

Pe de altă parte, este necesar de precizat că actele de gestiune trebuie săvârșite cu intenția de al obliga pe gerat la restituirea cheltuielilor făcute și obligațiilor executate în interesul său de către gerant. Dacă geratul nu ar fi obligat la restituire am fi în prezența unui act juridic cu titlu gratuit. Astfel, nu există gestiune de afaceri dacă cineva plătește pe un creditor cu intenția de a face o donație indirectă debitorului. Intenția de liberalitate nu se prezumă, ea trebuind a fi dovedită.

Din conținutul condiției privind atitudinea părților fața de actele de gestiune rezultă că nu este o poziție formală a acestora, ci de o poziție deopotrivă intelectivă și psihologică:

a) intelectivă pentru că gerantul trebuie să aibă imaginea completă asupra ceea ce reprezintă demersul său, în sensul că realizează pericolul în patrimoniul geratului; realizează disproporția dintre valoarea cheltuielilor ce la va face și valoarea pagubei evitate (aceasta din urmă fiind incomparabil mai mare); realizează faptul că geratul nu are cum să cunoască despre inițiativa sa sau, cunoascând gestiunea , nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale;

b) psihologică (lăuntrică), pentru că gerantul acționează pe baza rezultatului unui proces lăuntric complex care implică deopotrivă, sensibilitatea provocată de situația dată, dar și voința de a acționa în favoarea intereselor geratului. Este ceea ce textul art. 1330 alin. (1) C. civ. numește „(…) gestionează în mod voluntar (…) afacerile altei persoane”.

O ultimă precizare. În analiza unui caz concret, cel care aplică legea trebuie să întreprindă o adevărată cerectare, îndeosebi cu privire la dorința și voința gerantului de a săvârși acte de gestiune în favoarea altuia. Evident, dificultăți sporite vor fi întâmpinate în cerecetarea întreprinsă întrucât, cel mai adesea, probele sunt sărace în fața unor procese lăuntrice, psihologice cum este acela al voinței.

3. Capacitatea părților.

3.1 Gerantul. În privința acestuia este fără dubiu că trebuie să aibă capacitate de exeriuțiu atunci când gestiunea are ca obiect acte juridice, deoarece va trebui să încheie contracte. Trebuie să aibă astfel capacitatea de a contracta deoarece numai astfel va putea acționa sigur și eficient pentru gerat. Dacă obiectul gestiunii presupune acte materiale nu este în principiu nevoie de capacitatea gerantului.

De regulă, în doctrină se admite ca în cazul gestiunii de afaceri, care presupune efectuarea unor acte administrative, acestea pot fi făcute și de persona cu capacitate de exercițiu restrânsă, dar cu încuviințarea lor în drept.

3.1 Geratul. Spre deosebire de gerant, gerantul nu trebuie să fie o persoană cu capacitate de exercițiu, deci poate fi o persoană lipsită de capacitate sau o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă. Acesta se justifică prin faptul că gerantul acționează fără ca geratul să stie, independent de consimțământul acestuia, dar pentru administrarea intereselor sale. Conținutul raportului juridic născut din gestiunea de afaceri

Secțiunea II: Conținutul raportului juridic născut din gestiunea de afaceri

1. Preliminarii.

Conținutul oricărui raport juridic obligațional, deci și cel al raportului obligațional născut din gestiunea de afaceri, se clădește pe două componente:

– drepturile dobândite de părți;

– obligțiile asumate de acestea.

În literatura juridică s-a spus uneori că “gestiunea de afaceri esta caracterizată ca un act juridic unilateral în formarea sa și sinalagmatic în privința efectelor pe care le produce”.

2. Raporturile dintre gerant și gerat. Deși este un fapt juridic unilateral, gestiunea de afaceri dă naștere la drepturi și obligații reciproce între gerant și gerat.

2.1 Drepturile și obligațiile gerantului.

Drepturile gerantului sunt următoarele:

a) dreptul de pretinde restituirea cheltuielilor necesare și utile, dacă gestiunea a fost utilă;

b) dreptul de a pretinde restituirea cheltuielilor necesare, dacă geratul s-a pronunțat în privința începerii sau continuării gestiunii;

c) dreptul la constituirea unei ipoteci legale în vederea garantării cheltuielilor necesare (dar nu și pentru garantarea restituirii cheltuielilor utile). Acestă ipotecă legală se va înscrie în cartea funciară în baza unei hotărâri judecătorești care se pronunță de către instanța de judecată după administrarea probei cu expertiza judiciară, efectuată de urgență și cu celeritate, după regulile ordonanței președințiale – art. 1337 pct. 4 C. civ.;

d) până la plata cheltuielilor datorate are un drept de retenție asupra bunurilor la care se referă gestiunea (art. 2495 C. civ.).

Obligațiile gerantului sunt:

a) obligția de înștiințare. Conform art. 1331 C. civ.: „Gerantul trebuie să îl înștiințeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru este posibil”. Expresie a principiului bunei-credințe, care guvernează raporturile juridice civile, ex lege, gerantului îi revine obligația de a-i aduce la cunoștință geratului împrejurarea că execută gestiunea. Momentul exigibilității acstei obligații nu se suprapune în toate cazurile cu cel al începerii gestiunii, fiind posibil ca gerantul să cunoască persoana titulară a obiectului derivat al gestiunii ulterior începerii gestiunii. Apreciem că geratul este îndrituit să probeze momentul la care gerantul a cunoscut sau putea să cunosacă persoana sa, în vederea diminuării cuantumului obligației de îndemnizare a gerantului. Neexecutarea obligației de înștiințare, în condițiile art. 1331 C. civ, conduce la inexistența ori, după caz, la diminuarea obligației de indemnizare ce-i revine geratului.

b) obligația de a continua gestiunea începută. Conform art. 1332 C. civ „gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul unei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori după caz, moștenitorii acstuia sunt în măsură să o preia.”

Apare ca evident că gerantul care începe să efectueze acte de gestiune din proprie inițiativă, pentru o altă persoană , nu poate abandona efectuarea lor . În măsura în care, continuarea gestiunii ar deveni prejudiciabilă pentru el, gerantul poate să o întrerupă, fără a fi ținut răspunzător pentru aceasta.

Așadar durata gestiunii este până când, obiectiv, pentru gerat, nu mai există riscul niciunei pierderi ori până la momentul la care geratul sau moștenitorii acestuia ar fi în măsură să reia ori să înceapă respectiva gestiune. Abandonarea intempestivă a gestiunii începute voluntar angajează răspunderea reparatorie a gerantului, de natură a conduce la compensarea – totală sau parțială – a sumelor reciproc datorate. Gerantul care, ulterior începerii gstiunii, invocă intenția de gratificare pentru a putea abandona gestiunea (fără a putea justifica un caracctter vădit oneros al acsteia), este obligat să dovedească existența acestei intenții la chiar momentul începerii gestiunii.

Sub acest aspect se poate observa că situația gerantului este mai grea decât cea a mandatarului, deoarece în timp ce gestorul de afaceri este obligat să continue afacerea începută, conform art. 2034 C. civ,, manadatarul poate să renunțe oricând la mandat notificând acest fapt mandatarului său. De aceea în literatura franceză se vorbește despre o obligație de perseverență impusă gerantului.

În cadrul acestei obligații, pentru considerentel enunțate mai sus, legiuitorul a înțeles sî oblige și pe moștenitorii gerantului să continue gestiunea, însă numai în situația în care aceștia cunoșteau despre actele materiale și juridice efectuate de autorul lor (art. 1333 C. civ.). Apare ca evident că, necunoașterea de către aceștia a gestiunii nu îi tine să continue o astfel de afacere.

c) obligația de a conduce gestiunea ca un bun proprietar (art. 1334 alin. (1) C. civ.).

Conform acestei obligații gerantul trebuie să se îngrijească de afacerile geratului cu diligența unui bun proprietar, adică trebuie să dea dovadă de calitățile unui om prudent și competent. În art. 1334 alin (2) este prevăzut criteriul de apreciere al eventualei culpe a acestuia în gestiunea afacerilor altuia: „Geratul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale”. Deci, el răspunde pentru prejudiciul cauzat geratului prin orice culpă, indiferent de gradul și forma acesteia. Art. 1334 alin. (2) C. civ. prevede o excepție de la această regulă: atunci când „gestiunea a urmărit să îl apere pe gerant de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenție sau din culpă gravă”. Dacă gerantul face dovada că fără intervenția sa afacerea geratului ar fi suferit o pagubă iminentă, acesta răspunde numai dacă se face vinovat de dol (culpă gravă sau intenție) în îndeplinirea actelor de gestiune. În acest caz vorbim despre așa-numita gestiune necesara bazate pe urgența intervenției în afacerile atuia. Din cele de mai sus rezultă că gestiunea de afaceri se aseamănă cu mandatul și din punct de vedere al aprecierii culpei, obligațiile mandatarului și gerantului fiind reglementate relativ identic.

d) obligația de a da socoteală geratului cu privire la toate actele de gestiune întreprinse și să-i remită acestiua toate bunurile primite cu ocazia gestiunii, așa cum reiese din dispozițiile art. 1335 C. civ, la fel ca și in cazul mandatului.Obligația de a da socoteală se impune pentru ca geratul să fie în măsură să aprecieze utilitatea intrvenției.

Dacă în cursul gestiunii gerantul primește sume de bani sau alte bunuri, în temeiul afacerii gestionate, acestea se cuvin geratului. Chiar dacă este vorba de sume de bani sau bunuri pe care altfel geratul nu le-ar fi primit sau chiar dacă este vorba de un profit al afacerii începute, gerantul trebuie să îl restituie în întregime geratului căruia i se cuvine de drept, tot emolumentul propriei afaceri și mai mult, chiar și ceea ce gerantul a primit fară a i se cuveni geratului, dar în legătură cu afacerea gerată (în principiu, se preîntâmpină și ipoteza în care terțul ar putea pretinde geratului restituirea bazată pe plata nedatorată sau pe o îmbogățire fară justă cauză), întocmai ca și la mandat. Deși legiuitorul nu prevede în mod expres, gerantul mai are obligația de a conserva bunurile primite până la momentul în care le va putea preda geratului.

2.2. Drepturile și obligațiile geratului.

Drepturile geratului sunt următoarele:

a) să fie înștiințat despre gestiune de căte gerant;

b) să prtindă ca gestiunea să fi fost condusă ca un bun proprietar, acestui drept corespunzându-i obligația gerantului de a conduce gestiunea ca un bun proprietar;

c) să pretindă ca gestiunea să fie continuată până ce el va putea să se îngrijească singur de propriile afaceri, iar în caz de deces, moștenitorii săi să pretindă ca gestiunea să fie continuată până ce ei vor putea să o preia;

d) să pretindă ca moștenitorii gerantului care cunosc gestiunea să o continue în aceleași condiții ca și autorul lor;

e) să ceară gerantului socoteală cu privire la actele de gestiune;

f) să se opună continuării gestiunii începută de gerant.

Obligțiile geratului sunt următoarele:

a) obligația de rambursare către gerant a cheltuielilor necesare și utile (art. 1337 alin. (1) C. civ.).

Cheltuielile necesare reprezintă acele cheltuieli făcute pentru conservarea interesului geratului și fără de care afacerea acestuia s-ar putea compromite, cum ar fi, de exemplu, repararea de urgență a conductei de gaze sparte de la casa geratului și care ar putea provoca o explozie. Cheltuielile necesare sunt spuse integral rambursării, cu o singură excepție, atunci când gerantul încalcă obligația de diligență prevăzută în art. 1334 C. civ.

Cheltuielile utile sunt cheltuielile facute de către gerant pentru punerea în valoare a bunurilor geratului, cum ar fi, de exemplu, repararea gardului vecinului de către gerant aflat în stare proastă, prin aceasta punându-i în valoare proprietatea geratului. Aceste cheltuieli se restituie numai în limita sporului de valoare adus lucrului protejat prin acțiunea gerantului. Diferența de cheltuieli va fi suportată de către gerantul care a exagerat în intrvenția sa benevolă în afacerile altuia. Așadar, diferența nu se mai face după cum gestiunea a fost sau nu ratificată de către gerat. Oricum, gestiunea necesară se consideră ratificată automat chiar și în ipoteza împotrivirii la gestiune [art. 1338 alin. (1) C. civ.], astfel încât nu se poate pune problema neratificării. Iar gestiunea utilă este și ea ratificată tot automat, cu excepția cazului în care există o împotrivire a geratului la începerea sau continuarea gestiunii.

În ipoteza art. 1338 C. civ. cheltuielile utile gestiunuii nu sunt supuse restituirii dacă gerantul a acționat împotriva voinței geratului cu privire la începerea sau continuarea gestiunii, ele fiind limitate numai la nivelul cheltuielilor necesare.

Nu pot fi cerute spre restituire nici cheltuielile voluptorii propriu-zise și nici cheluielile voluptorii clificate formal drept cheltuieli utile.

Indiferent că este vorba de cheltuieli necesare sau cheltuieli utile, gerantul datorează dobândă geratului pentru sumele pe care le are de restituit acestiuia, dobânzi care se calulează din momentul în care cheltuielile au fost avansate și nu din momentul începerii ori finalizării gestiunii sau la momentul stabilirii cuantumului lor. Dobînda se datorează fără a fi necesară o notificare de plată și fără punerea în întrziere a gerantului.

De asemenea, pentru a garanta obligația de restituire a cheltuielilor necesare și utile făcute ge gerant, art 1337 alin. (4) C. civ. instituie o ipotecă legală în favoarea geranului, iar acesta se înscrie ca urmare a solicitării gerantului în insanță de efectuare a unei expertize de evaluare pe calea ordonanței președințiale.

În privința chltuielilor nenecesare și neutile, art. 1339 C. civ. instituie următoarea regulă: „Actele și chetuielile care, fără a fi necesare sau utile , au fost efectuate pe perioada gestiunii, îl obligă pe gerant la restituire numai în măsura în care i-a procurat un avantaj.” Așadar, chiar dacă gestiunea este inoportună dar a conferit un avantaj geratului, îl obligă pe acesta la restituire.

Tot în temeiul unei gestiuni de afaceri se poate pretinde și restituirea cheltuielilor făcute de către cocontractant, în ipoteza așa-numitelor contracte sinalagmatice imperfecte, adică a acelor contracte care, în momentul încheierii lor sunt unilaterale, dar pe parcursul executării lor se naște o obligație și în sarcina creditorului, față de debitorul contractual. Un exemplu este contractul de depozit cu titlu gratuit, când depozitarul face anumite cheltuieli cu privire la bunul depozitat, cheltuieli ce vor trebui restituite de către deponent. Pentru restituirea lor, depozitarul poate intenta o acțiune izvorând din gestiunea de afaceri. Cum s-a mai spus „beneficiul gestiunii de afaceri poate fi acordat oricui (deci și unui cocontractant) în măsura în care acesta a acționat voluntar și pe contul altuia, de îndată ce s-a stabilit că intervenția sa a fost oportună și utilă.”

b) obligația de despăgubire a gerantului pentru prejudiciul neculpabil suferit din cauza gestiunii. Dacă, de exemplu, reparând conducta spartă a vecinului său, gerantul, fără intenție a cauzat un prejudiciu propriilor bunuri, acest prejudiciu se cuvine a fi reparat de chiar gerant. În acest caz legiuitorul nu prevede existența vreunei ipoteci legale pentru garantarea acestor despăgubiri.

c) obligația geratului de a executa actele necesare și utile care au fost încheiate de gerant (art. 1337 alin. (2) C. civ). ]. Atât gestiunea necesară, cât și cea utilă trebuie considerate ratificate automat de îndată ce se constată că au acest caracter. O excepție este situația în care geratul se împotrivește efectuării gestiunii, caz în care ea nu poate fi considerată gestiune, ci imixtiune ilicită în afacerile altuia și va antrena chiar o eventuală răspundere a gerantului. Însă dacă gestiunea se consideră ratificată, geratul trebuie să execute toate obligațiile izvorâte din actele încheiate de gerat cu terții în vederea realizării unei gestiuni necesare și utile. De exemplu, dacă, geratul a chemat un instalator pentru a repara conducta spartă a vecinului său, geratul va avea obligația de a-i plăti acestuia efectuarea intervenției necesare (e vorba de executarea obligației față de terți, obligație care altfel s-ar putea să cadă în sarcina gerantului);

În schimb, geratul nu este îndatorat să-l remunereze pe gerant pentru serviciile sale, deoarece ele au caracter dezinteresat. Nu este însă mai puțin adevărat că această obligație există atunci când activitățile respective au fost săvârșite de gerant în virtutea profesiunii sale, cum ar fi: reparațiile conductei de apă sau gaze făcute de un instalator, tratamentul medical făcut de un medic etc.

Mai există o situație în care obligațiile geratului față de gerant sunt limitate la acoperirea cheltuielilor necesare. Acest caz este acela în care geratul se împotrivește gestiunii. Conform art. 1338 alin. (1) noul Cod Civil, geratul nu are obligația de a acoperi nicio cheltuială în ipoteza în care s-a împotrivit gestiunii începută sau continuării gestiunii începute de către gerant. Totuși, el va fi ținut să acopere cheltuielile necesare în ipoteza în care gestiunea se vădește necesară – caz în care, instanța sesizată cu o eventuală cerere de despăgubire din partea gerantului, va putea acorda un termen pentru executarea acestei obligații. Nu va fi însă ținut să acopere nicio cheltuială nici în ipoteza gestiunii utile, nici în cea a gestiunii „voluptuari”.

3. Raporturile dintre gerat și terți. Dacă gestiunea de afaceri este necesară sau utilă sau a fost ratificată, geratul va trebui să execute toate obligațiile contractate de gerant, în numele său sau în nume propriu, în interesul gestiunii, dacă nu au fost încă executate, cum ar fi de exemplu: plata prețului unor materiale comandate sau achiziționate de la terți, plata muncii prestate de către un terț cu care a contractat gerantul în vederea executării unei lucrări, reparații etc. O asemenea obligație rezultă explicit din textul art. 1337 alin. (2) C. civ, dar și din prevederile art. 1336 C. civ. care se referă la raporturile dintre gerant și terț. Potrivit art 1336 alin. (1) C. civ. dacă gerantul acționează în nume propriu este ținut față de terții cu care a contractat, dar cu toate acestea, terții au o adevăratț acțiune directă în regres față de gerat, iar potrivit art. 1336 alin. (2) dacă gerantul acționează in numele geratului, iar gestiunea este necesară ori utilă sau a fost ratificată, geratul va fi obligat în mod direct față de terți.

4. Raporturile dintre gerant și terți. Existența acestor raporturi depinde de atitudinea pe care a avut-o gerantul atunci când a contractat cu terții. Dacă el le-a adus la cunoștință că acționează numai în contul geratului și gestiunea a fost ratificată sau este utilă, el nu are nicio obligație proprie (este cazul așa-numitei gestiuni cu reprezentare). Este posibil ca gerantul să acționeze în nume propriu, asumându-și personal obligațiile față de terți (este cazul gestiunii fără reprezentare).

Gestiunea fară reprezentare este cazul cel mai frecvent. Terții sunt de acord să contracteze, de regulă, numai dacă gerantul se obligă personal sau contractează; ei nu pot să știe și nici nu pot fi siguri că gestiunea va fi ratificată sau se va dovedi necesară sau utilă. Așadar, terții pretind angajamentul personal al gerantului. În acest caz, el este ținut să răspundă direct și nemijlocit de toate obligațiile asumate. Precizăm că terții pot totuși să pretindă executarea obligațiilor, nu numai de la gerant, ci și de la geratul în interesul căruia a acționat gerantul. Este exact ceea ce astăzi prevede art. 1336 alin. (1) noul Cod Civil, conform căruia: „Gerantul care acționează în nume propriu est ținut față de terții cu care a contractat, fară a limita dreptul oricăruia dintre aceștia de a se regresa împotriva geratului.” Așadar, terții au la îndemână o adevărată acțiune directă împotriva geratului pentru executarea obligațiilor gerantului asumate față de ei. De asemenea, și gerantul are un drept de regres împotriva geratului. Temeiul acestui regres este existența obligației legale a geratului de a-1 despăgubi pe acesta de cheltuielile necesare, utile și dacă este cazul pentru prejudiciile suferite în urma gestiunii [art. 1337 alin. (1) C. civ.].

Gestiunea cu reprezentare dă naștere unor raporturi similare mandatului. Gerantul, întocmai ca și mandatarul, nu este ținut în niciun fel față de terții cu care a contractat. De la regulă există și o excepție: în cazul în care geratul nu este ținut față de terți (de exemplu, pentru că gestiunea nu este nici necesară, nici utilă și nici nu a fost ratificată), atunci toate obligațiile pentru care acesta nu este ținut, vor trebui executate de către gerant. Ipoteza este prevăzută de art. 1336 alin. (2) C. civ. care prevede că: „Atunci când acționează în numele geratului, gerantul nu este ținut față de terții cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat față de aceștia”. 
Ratificarea reprezintă o recunoaștere de către gerat a gestiunii efectuate de către gerant. În art. 1340 C. civ. legiuitorul prevede că gestiunea odată ratificată produce, de la data de când a fost începută, efectele unui mandat.

Secțiunea III: Proba și natura juridică a gestiunii de afaceri

1. Proba gestiunii de afaceri. În această privință trebuie să dsitingem după cum obiectul gestiunii constă în fapte materiale, în acte juridice sau și în unele și în altele.

Astfel, faptele materiale vor putea fi dovedite prin orice mijloc de probă.

Dacă, dimpotrivă, obiectul gestiunii constă în acte juridice acestea vor putea fi dovedite potrivit regulilor de în domeniu. În această privință, regulile se aplică intre gerant și terți ca părți în actele juridice, iar geratul neparticipând la actele înceiate de către gerant în interesul său, va fi considerat terț și vorbind din punct de vedere al probei el va putea folosi orice mijloc de probă.

Dacă actele de gestiune sunt atât fapte materiale, cât și acte juridice, probațiunea se va face după regulile proprii faptelor materiale și celor cprespunzătoare actelor juridice. Geratul, fiind un simplu terț în raport cu actele juridice intervenite între gerant și terți, va face dovada prin orice mijloc de probă, atât a faptelor materiale, cât și a faptelor juridice.

2. Natura juridică a gestiunii de afaceri. Gestiunea de afaceri este un izvor de obligații civile de sine-stătător, iar în analiza naturii sale juridice trebuie plecat de la faptul că ea împrumută elemente de la alte două instituții juridice:

– se aseamănă cu actul juridic unilateral de voință pentru că gerantul , din proprie inițiativă și fără să se fi înțeles cu geratul, se îngrijește de treburile acestuia din urmă;

– se aseamănă cu îmbogățirea fără just temei deoarece prin fapta sa gerantul face servicii geratului, servicii care, dacă nu ar fi remunerate, ar valora o îmbogățire fără justă cauză în favoarea acestuia din urmă, îmbogățire căreia îi corespunde o sărăcire corelativă în patrimoniul gerantului.

Pentru stabilirea naturii juridice a gestiunii de afaceri putem raporta această instituție și compara cu alte instituții juridice cu care ea se înrudește.

1. Gestiunea de afaceri și îmbogățirea fără just temei. Între aceste două instituții există următoarele deosebiri:

a) la gestiunea de afaceri geratul trebuie să restituie gerantului toate cheltuielile făcute de acesta, chiar dacă avantajele obținute de gerat sunt inferioare cheltuielilor; la imbogățirea fără just temei, îmbogățitul trebuie să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale, chiar dacă însărăcirea celui din urmă este mai mare.

b) eventuala mărire a patrimoniului geratului sau evitarea unei pierderi, în cazul gestiunii de afaceri, are un temei legal, cre este dat de dorința gerantului de a se obliga, în schimb la imbogățirea fără justă cauză nu există un asemenea temei.

2. Gestiunea de afaceri și mandatul. Cele două instituții de deosebesc prin următoarele:

a) în cazul gestiunii de afaceri se exclude orice înțelegere între gerant și gerat, precum și ideea de reprezentare a geratului, în schimb în cazul mandatului mandatarul lucrează în baza unei împuterniciri primite de la mandant;

b) gerantul poate încheia atât acte juridice și poate săvârși fapte materiale, în schimb mandatarul poate încheia doar acte juridice;

c) în timp ce gerantul răspunde, în cazul în care provoacă o pagubă iminentă pentru gerant, atunci când intervenția sa a fost absolut necesară, numai dacă vina sa îmbracă forma intenției sau culpei grave, mandatarul răspunde indiferent de forma culpei sale;

d) gerantul este obligat numai în măsura utilității gestiunii, în timp ce mandatarul este obligat numai în limitele puterilor conferite;

e) gerantul este obligat să ducă la bun sfârșit gestiunea, adică nu poate renunța la ea până când geratul sau moștenitorii săi, după caz, în caz de deces, o vor prelua; mandatarul poate renunța la mandat, atunci când continuarea acestuia l-ar prejudicia;

f) dacă pe timpul desfășurării gestiunii geratul află despre aceasta și îl împuternicește pe gerant să o continue, gestiunea se va transorma în contract de mandat potrivit art. 1340 C. civ.

Gestiunea de afaceri se deosebește și de reprezentarea legală, aceasta fiind opera legii, care înțelege să genereze raporturi de reprezentare în scop de protecție a persoanelor lipsite de capacitatea de exercițiu sau de ușurare a desfășurării unor raporturi de adminstrare a unor bunuri comune ale soților. Ceea ce înseamnă ca reprezentarea legală are subiecți speciali, expres indicați ex lege, iar scopul ei este complet străin de cel al gestiunii de afaceri, aplicabilă oricărui subiect ale cărui interese pot suporta o alterare fortuită, pe care gerantul vrea să o înlăture sau să o limiteze. Apropierea dintre gestiunea de afaceri și reprezentare este totuși intuitivă, care devine efectivă în momentul în care geratul ratifică actele juridice ale gerantului, urmând ca în raporturile dintre ei să se aplice regulile de la mandat. Ar mai putea fi angajate paralele și între gestiunea de afaceri și fiducie ori administrarea bunului altuia, dar deosebirea esențială față de acestea este că ultimele două sunt contrace speciale, iar nu simple fapte juridice.

Concluzie. În legătură cu natura juridică a gestiuunii de afaceri s-a ajuns la concluzia că este un izvor de obligații de sine stătător, care are condiții și efecte proprii. Cu toare acestea, deși este un izvor distinct de obligații, gestiunea de afaceri împrumută elemete atât de la actul unilateral de voință deoarece gerantul se îngrijește de afacerile geratului din proprie inițiativă și fără a avea vreo împuternicire din partea geratului, precum și de la îmbgățirea fără justă cauză deoarece prin fapta sa gerantul face servicii geratului, servicii care, dacă nu ar fi remunerate, ar valora o îmbogățire fără justă cauză în favoarea acestuia din urmă, îmbogățire căreia îi corespunde o sărăcire corelativă în patrimoniul gerantului. Gestiunea de afaceri se aseamănă cu actul unilateral de voință „ceea ce de fapt este precumpănitor (…)”, ea constituie, necondiționat, un izvor specific de obligații, producător de drepturi și obligații pentru ambele părți ale raportului juriddic.

Considerăm că nu este greșit dacă gestiunea de afaceri este dată, îm mai toate luccrările de specialitate, ca unul din exemplele în care voința unilaterală este izvor de obligații civile. O astfel exemplificare nu privește natura gestiunii de afaceri, ci urmăreșe a sublinia că inițiativa proprie a gerantului dduce la naterea unui raport juridic de obligație.

Evident, este corect numai dacă exemplu se mărginește la aceste limite, subliniindu-se că gestiunea de afaceri este un izvor de sine-stătător de obligații civile, Dacă se depășesc aceste limite și nu se admite teza gestiuunii de afaceri ca izvor de sine-stătător de obligații, per a contrario, se admite simplu, că getiunea de afaceri este izvor de obligații nu prin sine însăși, ci penrtu că este un act unilateral de voință, ceea ce, așa cum s-a arătat deja, este greit.

Așadar, gestiunea de afaceri este un izvor de obligații sui iuris, așa cum este susținut și în literatura de specialitate.

Capitolul III: Plata lucrului nedatorat

Secțiunea I: Noțiune. Reglementare. Condiții

1. Noțiune și reglementare. Conform art. 1469 alin. (2) C.civ.:„Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însăși al obligației., iar conform art. 1470 C. civ. orice plată presupune existența unei datorii. Dacă datoria nu exisă, atunci este normal ca plata să se restituie celui care a făcut-o fiind nedatorată, adică fără cauză.

În materia plății nedatorate termenul „plată” are înțelesul de izvor de obligații.

Plata nedatorată și consecințele acesteia sunt reglementate în art. 1341-1344 C. civ. care formează secțiunea a II-a, intitulată „Plată nedatorată”, a Capitolului III din Titlu II ( „Izvoarele obligațiilor”) al Cătții a V-a („Despre obligații”).

Definiția legală a plății nedatorate este dată de art. 1341 C. civ :„Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire”.

Literatura de specialitate a formulat o seri de definiții dintre care amintim:

– plata nedatorată a fost definită ca fiind „(…) executarea de către o persoană a unei obligații la care nu era ținută și pe care a făcu-o fără intenția de a plăti datoria altuia”;

– „Prin plată nedatorată sau plata plata lucrului nedatorat, se înțelege remiterea unui lucru sau a unei sume de bani pentru plata unei datorii care, în realitate, nu există”;

– „Plata nedatorată poate fi definită: un fapt juridic licit care constă în executarea de către o persoană, din eroare, a unei prestații la care nu era obligată și fără intenția de a plăti pentru altul.”

Părțile raportului de obligații ce se naște ca urmare a plății nedatorate sunt:

a) solvens și este persoana care a efectuat plata și care dobăndește calitatea de creditor al obligației de restituire a prestației executate;

b) accipiens și este persoana care a primit o asemanea plată și este debitorul obligației de restituire.

2. Ipoteze. Plata lucrului nedatorat poate fi concepută în una din următoarele ipoteze:

– când moștenitorii, neștiind că datoria a fost achitată de defunct, plătesc a doua oară aceeași datorie;

– când debitorul plătește din eroare mai mult decât datora în mod real (eroare obiectivă);

– când se achită o datorie în temeiul unui act juridiccare a încetat să-și mai producă efectele pentru că a intervenit nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau revocarea lui;

– când debitorul plătește o datorie personală imaginară, din cauză de eroare sau dol;

– când un terț plătește o datorie existentă a debitorului, dar nu în seama debitorului, ci în nume personal;

– când debitorul plătește din eroare o datorie reală, dar nu adevăratului creditor sau unui creditor aparent ci unui terț, aceată plată nefiind ratificată apoi de către creditor sau terțul nu devine ulterior titularul creanței ori plata nu profită în nici un fel creditorului.

3. Condițiile plății nedatorate.

Fiind un izvor juridic de obligații plata nedatorată naște un rapot juridic de obligații care constituie temeiul necesar și suficient în baza căruia accipiensul să fie obligat să plătească solvensului ceea ce a primit. Pentru ca solvensul să fie obligat la restituire, trebuie ca raportul juridic să îndeplinească anmite condiții. În vechiul cod civil se punea accentul pe condiția ca cel ce plătește să se afle în eroare; în actualul cod această condiție este relativizată, dar nu înlăturată, și există și o egalitate între condiții.

Astfel, plata nedatorată îndeplunește următoarele condiții:

1. să existe o plată, adică prestația solvensului trebuie făcută cu titlu de plată. Obiectul plății nu contează și poate consta într-o sumă de bani, întru-un bun determinat individual sau un bun determinat generic. De exemplu, solvensul dă o sumă de bani sau un bun accipiensului în ideea că ar face o plată la care ar fi ținut în virtutea unui contrect de vânzare-cumpărare, pe care l-ar fi încheiat în trecut.

Deci, obiectul plății poate consta numai într-o prestație de a da (în sens larg). În privința plății care a are ca obiect executarea unei prestații de a face ea ea părăsește câmpul de aplicare a plății nedatorate și trece în câmpul îmbogățirii fără justă cauză, cum ar fi de exemplu confecționarea unui bun cu materialul clientului. Cu privire la acest aspect, unii autori consideră că o asemenea optică specifică doctrinei fundamentate pe Codul civil de la 1864, deoarece art. 1341 alin. (1) C. civ. vorbește doar de o plată care nu este datorată și trimite astfel la la prevederile art. 1469 și urm. referitoare la plată. Între acestea se regăsesc toate prestațiile în cadrul art. 1480-1498 C. civ., inclusiv diverse versiuni ale obligațiilor de a face. De exemplu, nu se ppoate admite că dacă predarea unui bun a fost efectuată fără temei nu se poate cere restituirea în virtutea regulilor plății nedatorate. Efectuarea unei lucrari cu convingera că există obligația efectuării lor , trebuie să permită repunerea în situația anterioară.

Problema restituirii nu se pune niciodată în cazul prestațiilor de a nu face.

Totodată, efectuarea plății trebuie dublată și de elementul său intențional. Aceasta înseamă că executarea prestației de către solvens trebuie făcută cu intenția de a o stinge, adică intenția să fie animată de animus solvendi. În acest sens Codul civil a instituit o prezumție relativă în art. 1341 alin. (3), pentru a ușura proba elemntului intențional, că „plata s-a făcut cu intenția da a stinge o datorie proprie”. De aici rezultă că dacă accipiensul susține contrariul el va fi ținut să dovedească intenția adevărata a solvensului.

Lipsa intenției de a plăti echivalează cu inexisența plății nedatorate. Prin urmare, solvensul ar mai putea executa prestația la care nu era ținutfie însuflețit de un animus gratificandi, fie în calitate de gestor de afaceri (art. 1341 alin. (2) C. civ). În primul caz el vrea să facă o liberalitate accipiensului, care va fi o donație (de cele mai multe ori) mobiliară, cncretizată în gratificarea acestiua cu o sumă de bani sau cu un bun mobil. În cel de-al doilea caz, e vorba de gestiunea de afaceri, iar gerantul face o plată unui terț, pentru ca cel din urmă să lucreze în beneficiul geratului, plată pe care gerantul vrea să o recupereze de la gerat; deci nu există nicio intenție liberală, dar nici plata indebitului.

2. datoria a cărei stingere s-a urmărit prin plată să nu existe, aceasta însemnând că între solvens și accipiens nu există raportul juridic de obligații a cărei stingere se dorește prin plată. Această condiție poate fi caracterizată în felul următor:

– plata poate privi o datorie care nu a existat niciodată. În această situație putem spune că plata nedatorată are un caracter absolut și mai exact, inexistența datorie este absolută și întâlnim asemenea situații , de exemplu, când datoria este imaginară existând doar în mintea debitorului, atunci când moștenitor plătește un legat despre care nu știa că ulterior fusese revocat, cât și în situația în care notarul public stabilește o obligație de plată a unui impozit pe transferul dreptului de proprietate, în mod greșit, fără ca o asemenea obligație să existe sau când solvens achită o conribuție la sistemulu asigurărilor de sănătate fără ca aceasta să fie datorată.

– plata poate privi o datorie care a existat, dar fusese deja stinsă, în acest caz plata nedatorată având un carcter relativ.Întâlnim asemenea situații când, de exemplu, executorul testamentar achită unui legatar o altă datorie decât cea reală a succesiunii față de acesta, atunci când moștenitorul plătește un legat are a existat, dar fusese stins prin plată. precum și în toate situațiile în care plata se face unei alte persoane decât cea a adevăratului creditor.

În același sens s-a pronuțat și jurisprudența, într-o speță stabilind că „în cazul în care, prin încălcarea Legii nr. 3/1977, o persoană a cumulat pensia cu drepturile de retribuire ;i, drept urmare, sumele plătite necuvenit cu titlu de pensie au fost recuperate de către organele de pensii, cel în cauză nu poate să pretindă de la unitate despăgubiri echivalente cu pensia recuperată, chiar dacă la această situație s-a ajuns din necunoașterea dispozițiilor legale sau prin inducerea în eroare de către personalul unității pârâte, deoarece încasarea unor drepturi de pensie peste prevederile legale, nu constituie o pagubă, ci o plată nedatorată”.

– plata poate fi făcută de un alt debitor decât acel adevărat, cum ar fi, de exemplu, cazul depozitarului unui lucru, care în loc sa-l restituie deponentului, îl predă unei alte persoane;

– obligațiile civile naturale nu intră sub incidența plății nedatorate, așadar cel care a executat obligația nu poate cere restituirea ei, fiind o plată valabilă, așa cum prevede și art. 1471 C. civ.;

– în aceeași situație se află și executarea unei obligații prescrise care este, de asemenea, valabilă, în art. 2506 alin. (3) C. civ stipulându-se că: „Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu are dreptul să ceară restituirea prestație, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit”;

– nici executarea înainte de termen a unei obligații supusă unui termen suspensiv de executare nu este supusă restituirii și deci nu intră în categoria plății nedatorate;

– totuși, este supusă restituirii plata făcută în temeiul unui contract nul sau rezolvit, datrită efectului retroactiv al al nulității și rezoluțiunii.

3. plata să fi fost făcută din eroare. Această condiție era expres prevăzută în art. 993 din Codul civil de la 1864 și spre deosebire de acesta Noul Cod civil a renuțat parțial la ea. Pentru acest motiv vom face unele precizări:

– cel ce plătește trebuie să aibă intenția de a executa obligația pentru stingerea unei datorii, pentru că dacă nu exisă această intenție nu puutem vorbi de o plată, ci fie de o gerare a intereselor altuia, fie de o liberalitate care nu este supuă restituirii. Existența aceste condiții este necesară pentru admiterea acțiunii în repetițiune, deoarece eroarea solvensului are ca efect absența cauzei care a stat la baza executării prestației;

– numai solvensul trebuie să fie în eroare, existența sau inexistența erorii la accipiens nu prezintă importanță. Dacă plata se face printr-un reprezentant este suficient ca reprezentantul să fi fost în eroare. De asemenea, eroarea poate să fie provocată prin manopere dolsive, dolul fiind deci asimilat erorii;

– nu are importanță dacă eroarea este de fapt sau de drept;

– eroarea trebuie să aibă un caracter determinant, în sensul că în lipsa ei solvensul nu ar fi făcut plata.

Dacă solvensul a stiut că nu datorează nimic lui accipiens, atunci când a făcut plata, nu are dreptul de a cere restituirea plății, deoarece ar putea fi valabilă ca o liberalitate sau plata datoriei altuia.

Există numeroase excepții în care nu mai este necesară îndeplinirea acestei condiții:

a) dacă suntem în prezența unei inexistențe absolute sau obiective a temeiului plății;

b) dacă suntem în prezența unei obligații care ulterior a fost desființată, cum este nulitatea absolută sau relativă a actului unilateral sau contractului, rezoluțiunea contracului, admiterea unei căi de atac prin care se desființează retroactiv efectele unei hotărâri judecătorești eventual executate, împlinrea unei condiții rezolutorii, adică este vorba despre cazurile care atrag o restituirea a prestațiilor, o repunere a părților în situația anterioară;

c) cazul executării obligațiilor naturale, care, deși nu sunt susceptibile de executare silită deoarece le lipsește sancțiunea, totuși, prestațiile nu mai pot fi supuse restituirii la cererea debitorului. În acest caz, singura cerință este ca plata să fie efectuată voluntar, adică să existe intenția de a stinge obligația. Nu are importanță dacă debitorul, știe sau nu, că obligația pe care o execută este lipsită de sancțiunea, el făcând o plată valabilă, deoarece raportul inițial natural se fortifică prin plată și se transformă într-o obligație civilă;

d) dacă solvensul a efectuat plata unei obligații sub condiție suspensivă, iar acea condiție s-a realizat; în situația neîmplinirii condiției, tot ce s-a plătit trebuie restituit;

e) cazul debitorului care plătește a doua oară datoria, dupa ce a plătit o data și pierde chitanța doveditoare fiind amenințat cu urmărirea de către fostul său creditor. Chiar dacă găsește chitanța sau nu, plata este tot nedatorată. Dacă gasește chitanța doveditoare poate să demonstreze caracterul nedatorat al celei de a doua plăți. În orice caz, condiția erorii nu are nicio relevanță. În toate aceste cazuri a doua plată este supusă repetițiunii, chiar dacă plata nu a fost făcută în eroare;

f) plata făcută din cauza dolului sau sub imperiul violenței este supusa îrestituirii și produce aceleași efecte ca și cea făcută din eroare.

În doctrină s-a mai arătat că plata poate să fie suviectiv nedatorată sau obiectiv nedatorată.

O plată este subiectiv nedatorată atunci când se efectuează în beneficul altei persoane decât creditorul, ca și atunci când adevăratul creditor prrimește plata, dar cel care a efectuat-o nu este debitorul și nu îi datorează nimic benficiarului și este obicetiv nedatorată atunci când nu există datoria, de exemplu plata impozitelor, chiriilor, a facturilor de telefon, electricitate etc.

mai poti scrie despre despre virament din i turcu

Secțiunea II: Conținutul raportului juridic născut din plata lucrului nedatorat

1. Preliminarii. Plata nedatorată dă naștere la un raport juridic de obligații între solvens și accipiens ca are aceleași elemente de structură ca orice raport juridic: subiecte, conținut și obiect.

Părțile raportului juridic sunt, așa cum am mai precizat, solvensul și accipiensul.

Obicetul raportului juridic născuut din plata nedatorată constă în prestația la care părțile sunt ținute (obiectul direct) iar dacă acste prestații privesc un bun, acesta va fi considerat ca obiect derivat al acestiu raport.

2. Obligațiile părților.

I. Obligațiile accipiensului. În privința obligațiilor accipiensului se impun câteva precizări. Accipiensul este obligat să-i restituie solvensului ceea ce a primit de la acesta cu titlu de plată. Restituirea se face conforrm regulilor complexe ale dreptului restituirilor cărora legiuitorul le conferă un capitol distinct, reguli cuprinse în art. 1635-1649 C. civ. Anumite reguli legate de inexistența obligației de restituire se regăsesc și în secțiunea dedicată plății nedatorate.

Sunt anumite situații în care accipiens nu este obligat la restituire. Acestea sunt:

– situația prevazută în art. 1342 alin. (1) C. civ., când accipiensul a primit plata cu bună-credință și a lăsat să se împlinescă termenul de prescripție să se împlinească;

– când accipiens a primit plata cu bună-credință și ca urmare a acestei plăți s-a lipsit în orice mod de titlu creanței sale ( de exemplu, a distrus titlul constatator crezând că plata a fost efectuată) sau a renunțat la la garanțiile creanței ( de exemplu, considerând efectuattă plata, a consimțit la stingerea ipotecii constituite în favoarea sa pentru garantarea creanței)(art. 1342 alin. (1) C. civ). În toate cazurile de plată acceptată cu bună-credință, solvens are însă un drept de regres față de cel care datora cu adevărat plata în temeiul subrogației legale în dreptul creditorului plătit;

– nu poate fi supus restituirii nici ceea ce s-a plătit înaintea împlinirii termenului suspensiv, cu excepția situației în care plata s-a făcut prin dol sau violență (art. 1343 teza I C. civ);

– dacă accipiensul este o persoană care nu are capacitate de exercițiu deplină nu este ținut la restituirea prestațiilor decât în limita îmbogățirii sale, apreciată la data cererii de restituire și prin excepție, poate fi obligat la restituirea integrală atunci când, cu intenție sau din gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă (art. 1647 C. civ.).

Accipiens este de bună-credință în situația în care a știut că plata ce i s-a făcut îi este datoorată, buna-credință în acest caz este prezumată (bona fides praesumitur).

Dacă accipiens primește plata în baza unui titlu litigios, ale cărui vicii le cunoaște, adică în baza unei hotărâri judecătorești nedefinitive el este de rea-credință, deoarece în această materie, cel care se face vinovat de o culpă foarte ușoară, nu mai poate fi considerat de bună-credință.

În privința moștenitorilor unui accipiens de rea-credință, care nu au cunoșință despre caracterul nedatorat al plății primită de la autorul lor, ei trebuie considerați de bună-credință deoarece aprecierea bunei-credințe nu este o prezumată „continuaare a personalității autorului”, ci atitudinea psihologică a celui care primește plata, și anume, convingerea sa că are dreptul să primească o asemenea plată. Este necesar ca buna-credință să existe la momentul când se face plata nedatorată.

Trebuie să distingem între mai multe ipoteze, după cum accipiens este de bună sau de rea credință și după cum plata nedatorată privește o prestație de a da sau de a face, un bun cert sau generic, precum și după alte criterii:

1) conform art. 1638 C. civ „prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna supusă restituirii” ceea ce înseamă că plata nedatorată trebuie restituită chiar dacă solvens a fost de rea-credință. Așadar, dacă un contract a fost declarat nul absolut pentru o cauză ilicită, ambele părți își datorează reciproc prestațiile executate;

2) restituirea prestațiilor în cadrul plății nedatorate îmbracă două forme: restituirea în natură și restituirea prin echivalent. Regula în materie o constituie restituirea în natură, adică al restituirea întoccmai a prestațiilor executate, prin înapoierea de către accipiens a bunului primit. Prin execpție, restituirea se realizează prin echivvalent în situația în care nu mai este posibilă restituirea în natură. Reatituirea se face numai prin echivalent și nu în natură în cazul imposibilității, cum ar fi de exemplu, cazul în care bunul a pierit fortuit în întregime sau pentru că bunul mobil a fost înstrăinat unui terț de bună-credință, și din cazua unui impeddimeent serios sau dacă privește prestarea unor servicii deja efectuate (art. 1640 C. civ.);

3) plata nedatorată a avut ca obiect un bun cert. În acest caz, restituirea se referă la bunul în starea în care acesta a fost primit.

În această situație distingem mai mute cazuri:

a) Bunul a pierit nefortuit, a pierit din culpa debitorului sau nu mai este posibilă restituirea lui, de exemplu, este un bun mobil care este înstrăinat. Accipiensul va fi obligat să restituie contravaloarea bunului raportată la momentul primirii sale sau la momentul pierderii sau înstrăinării acestuia. Conform art. 1641 C. civ. dacă debitorul este de rea-credință se va ține seama de cea mai mare dintre aceste valori, în schimb, dacă este de bună-credință se va ține seama de cea mai mică dintre valori.

În plus, în cazul debitorului de rea-credință ar putea fi aplicabile regulile răspunderii civile de la executarea prin echivalent, adică art. 1530 și urm. din C. civ. dacă creditorului i s-a cauzat un prejudiciu prin neexecutarea care a generat obligația de restituire, așa cum se întâmplă, de exemplu, în cazul rezoluțiunii la care se adaugă și daunele-interese;

b) În cazul în care bunul a pierit fortuit, debitorul de bună-credință nu va fi obligat la restituire și nici la contravaloarea bunului, dar conform art. 1642 teza I noul C. civ. „va trebui să cedeze creditorulu, după caz, fie indemnizația încasată pentru această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație”;

c) Dacă bunul a pierit fortuit și debitorul este de rea-credință sau dacă obligația sa de restituire este urmarea culpei sale (de exemplu, în cazul rezoluțiunii pentru neexecutarea care este și culpabilă atrăgând astfel și răspunderea contractuală a debitorului), debitorul va fi obligat la restituirea echivalentului bunului în funcție de cea mai mare dintre cele trei valori menționate la art. 1641 C.Civ., adică cea de la momentul primirii bunului sau cea de la momentul pierderii ori înstrăinării bunului, și, conform art. 1642 teza a II-a C. civ, nu va fi exonerat de obligația de restituire decât în cazul în care dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost predat creditorului ;

d) În cazul unei pierderi parțiale a bunului (pieire parțială, deteriorare sau orice scădere de valoare cu excepția celei generate de folosința normală a bunului sau cu excepția cauzelor neimputabile debitorului), debitorul este obligat să îl achite creditorului contravaloarea pierderii (art. 1643 alin. (1) C. civ.); prin excepție, când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul se restituie în starea în care acesta se afla la momentul introducerii acțiunii în restituire, fară niciun fel de despăgubiri, cu excepția cazului în care această stare (se presupune că textul legal se referă la o stare mai proastă decât cea în care se afla bunul atunci când i-a fost predat) este cauzată din culpa debitorului obligației de restituire (art. 1643 alin. (2) C. civ.).

4) bunul care trebuie restituit este unn bun frugifer. În aceată situație cel obligat la restituire este obilgat oricum să reatituie bunul, dacă această restituire este posibilă. Privitor la fructele produse de bun, retituirea sau nerestituirea lor, se realizează în funcție de buna sau reaua-credință a debitorului. Conform art. 1645 alin. (1) C. civ., dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele prouse de bunul supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio indemnizație pentru folosința bunului, cu execpția cazului în care această folosință a fost obiectul principal al prestației și în cazul în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide.” Dacă debitorul obligației de restituire este de rea-credință sau cauza restituirii îi este imputabilă, conform art. 1645 alin. (2) C. civ., este ținut să restituie fructele sau contravaloarea lor și sa-l despăgubească pe creditor de lipsa de folosință; debitorul de rea-credință va avea însă dreptul la acoperirea cheltuielilor făcute cu obținerea fructelor.

5) în privința cheltuielior distingem două situații:

a) în cazul cheltuielilor privitoare la bun, art. 1644 C. civ. precizează că: „ Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință sau, dacă cel obligat la restituire este de rea-credință ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru poosesorul de rea-credință;

b) în privința cheltuielilor restituirii, art. 1646 C. civ. prevede că ele se suportă proporțional cu valoarea prestațiilor ce trebuie restituite , sau integral de cel ce este de rea-credință ori din culpa căruia contractul a fost desființat;

6) indiferent de buna sau reaua-credință debitorul are obligația să restituie sumele de bani ori, după ca, bunurile de gen în aceeași cantitate și de aceeași calitate;

7) dacă accipiens este incapabil, art. 1647. C. civ. prevede că aceasta nu este ținută la restituire decât în limita folosului realizat, ce se apreciază la data cererii de restituire și prin excepție el poate fi ținut la restiturea integrală atunci când, cu intenție sau culpă gravă, a făcut ca restituirea să fie imposibilă.

Buna-credință a accipiensului încetează din momentul în care a primit somația de restituire a plății sau a introducerii cererii în restituire , din ziua în care devine de rea-credință va avea aceleai obligații.

II. Obligațiile solvensului. Solvensul are o singură obligație, și anume, aceea de a restitui accipiensului, fie că este de bună-credință, fie că este de rea-crdință, cheltuielile necesare și utile pe care accipiensul le-a făccut pentru conservarea bunului. În schimb, cheltuielile voluptorii nu se restituie.

3. Drepturile părților.

A. Drepturile accipiensului. Accipiensul, fără a deosebi după cum este de bună- credință sau de rea-credință, are dreptul de a primi de la solvens cheltuielile necesare și utile pe care acsta le-a făcut pentru conservarea bunului, dar numai acestea, nu și cele voluptorii.

B. Drepturile solvensului. Solvensul are următoare drepturi, corelative obligațiilor accipiensului:

a) să ceară accipiensului să-i restituie ceea ce a primit în starea în care se găsește, iar dacă accipiensul a fost de rea-credință, să ceară și restituirea sumelor de bani ori fructele percepute de acesta;

b) dacă acest lucru nu mai este posibil să pretindă despăgubiri după cum a fost vorba de o pierdere totală, parțială sau de înstrăinarea bunului, după cum a fost subliniat mai sus.

Secțiunea III: Acțiunea în restiturea plății nedatorate

Acțiunea în restituire este o acțiune, de regulă personală. Aceasta înseamnă că ea se prescrie în termenul general de 3 ani, prevăzut de art. 2571 C. civ., și, bineînțeles, dacă este vorba de creanțe speciale supuse restituirii, se aplică termenele speciale dedicate acestor creanțe. În condițiile prevăzute de art. 2523 C. civ. termenul de prescripție începe să curgă din momentul în care solvens a cunosut sau a trebuit să cunoască faptul plății nedatorate și persoana obligată la restituire. Astfel, dacă de exemplu, acțiunea în restituire întemeiată pe plata nedatorată privește o sumă de bani, acțiunea în restituire se prescrie în termen de 3 ani calculați de la data la care solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul că plata era nedatorată precum și persoana accipiensului. Dacă însă restituirea este subsecventă unei cauze de încetare cum sunt anularea sau rezoluțiunea sau pentru altă cauză de încetare a contractului, prescripția începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul (de exemplu, data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a declarat nulitatea unui contract sau prin care s-a pronunțat rezoluțiunea judiciară) ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă.

Atunci când plata nedatorată are ca obiecct un bun individual determinat, acțiunea în repetițiune are caracterul unei acțiuni în revendicare, adică devine o acțiune reală, cu regimul său juridic. Astfel, dacă revendicarea este bazată pe dreptul de proprietate asupra unui bun, acțiunea are un caracter imprescriptibil.

Acțiunea în repetițiunea plății nedatorate va fi respinsă în situația când accipiens, fiind creditorul unei alte persoane și primind plata nedatorată de la solvens, a crezut că a primit plata de la sau pentru adevăratul debitor și în această credință „a lăsat să se împlinească termenul de prescripție ori s-a lipsit în orice mod, de titlul său de creanță sau a renunțat la garanțiile creanței (art. 1342 alin. (1) C. civ.). Așadar, dacă urmare a primirii cu bună-credință a plății, accipiens a distrus titlul (distrugere materială) sau a pierdut posibilitatea de a-și mai vedea recuperată creanța (distrugerea juridică), el nu mai poate fi obligat la restituire. Cu toate acestea, solvens însă nu poate să rămână păgubit. De aceea, același text legal, prevede că el are drept de recurs împotriva adevăratului debitor și că, de asemenea, se subrogă în drepturile creditorului (art. 1342 alin. (2) C. civ.). Acțiunea va avea ca temei principiul îmbogățirii fară justă cauză, fiind o actio de in rem verso. De reținut însă că, dacă prescripția a operat, ea este de presupus că a operat și în privința unei asemenea acțiuni subsecvente. Ipoteza se referă mai ales la distrugerea materială a titlului și la pierderea garanțiilor (când prescripția nu trebuie să fie împlinită) și la situația în care au rămas garanții ipotecare în vigoare (caz în care creanța poate fi urmărită ipotecar fară să fie prescrisă confonn art. 2504 alin. (1) C. civ. care prevede că: „Prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la acțiunea ipotecară. In acest din urmă caz, creditorul ipotecar va putea urmări, în condițiile legii, doar bunurile mobile sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.”).

Secțiunea IV: Proba și natura juridică a plații nedatorate

1.Proba în această materie este supusă dreptului comun. Sunt aplicabile regulile de la faptul juridic, iar nu cele de la act, iar sarcina probei elementelor plății nedatorate va incuba celui care solicită restituirea. În beneficiul accipiensului vor funcționa însă prezumțiile de remitere a înscrisurilor (art.. 1503 și art. 1342 C. civ.).

2. Natura juridică a plății nedatorate. În literatura de specialitate și practica judecătorească s-au înregistrat următoarele puncte de vedere:

– o parte a doctrinei susține că nu există deosebiri esențiale între plata lucrului nedatorat și îmbogățirea fără justă cauză, obligația de restituire a accipiensului ar exista tocmai pentru că plata ce i-a fost făcută este lipsită de cauză;

– cealaltă parte a doctrinei consideră că asemănarea între cele două izvoare de drept există numai în privința accipiensului de bună-credință, caz în care obligația de restituire subzistă în limitele îmbogățirii acestuia; se adaugă că, în celaltă ipoteză (când accipiensul este de rea-credință), plata nedatorată se aseamănă cu răpunderea civilă delictuală, de unde se trage concluzia că plata nedatorată este o instituție distinctă;

– practica judecătorească a ajuns la concluzia că restituirea plății nedatorate nu se întemeiază pe nevinovăția accipiensului, ci pe îmbogățirea fără just temei.

Considerăm că este greu de acceptat punctul de vedere potivit căruia plata nedatorată este un izvor de sine stătător, ci dimpotrivă:

– mai întai Codul civil îi consacră o reglementare proprie, dispozițiile art. 1341-1344 , distinct de reglementarea expresă a îmbogățirii fără just temei;

– apoi, pentru acest punct de vedere pledează modul clar de tratare în doctrină a plății nedatorate ca izvor de obligații: „După cum am mai arătat, categoria faptelor juridice curinde urmăoarele izvoare de obligații”:

a) gstiunea intereselor altei persoane;

b) plata nedatorată;

c) îmbogățirea fără just temei;

– este greu de presupus că un izvor de obligații civile reglemetat de lege poate fi subsumat unui alt izvor de obligații.

Credem că, interferențele dintre cele trei izvoare distincte de obligații, gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză, se datorează faptului că fac parte din aceeași categorie, cea a faptelor juridice licite și că aceste interferențe sunt de natură a sublinia legătura dintre ele, fără a pune în discuție natura lor juridică.

În concluzie, plata lucrului nedatorat este un izvor de sine-stătător de obligații civile.

Capitolul IV: Îmbogățirea fără justă cauză

Secțiunea I: Reglementare. Noțiune

Spre deosebire de vechiul Cod civil, care nu cuprindea niciun text în care să se consacre expres îmbogățirea fără justă cauză, izvor de obligații civile de sine stătător, deși existau numeroase texte care făceau aplicarea ideii de îmbogățire fără justă cauză, noul Cod civil o consacră în mod expres în prevederile art. 1345-1348, care compun Secțiunea a 3-a a Capitolului III („Faptul juridic licit”), din Titlul II („Izvoarele obligațiilor”) al Cărții a V-a („Despre obligații”).

Așadar, potrivit noului Cod civil îmbogățirea fără just temei, ca fapt licit, este un izvor distinct de obligații; substanța acestei intituții juridice este dată de conținutul principiului potrivit căruia nimeni nu trebuie să se îmbogățească nemuncit în detrimentul altuia și fără ca îmbogățirea să aibă un temei legal, iar finalitatea acestiu principiu privește restituirea prestației care reprezintă îmbogățirea către cel în detrimentul căruia aceasta s-a realizat.

Definiție. În literatura de specialitate s-a conhis că îmbogățirea fără justă cauză poate fi definită ca fiind „(…) faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca prin aceasta să existe un temei juridic”. Din acest fapt juridic se naște obligația pentru cel care își vede mărit patrimoniul său de a restitui, în limita măririi, către cel care și-a diminuat patrimoniul. Acestuia din urmă i se recunoaște posibilitatea intentării unei acțiuni în justiție prin care poate pretinde restituirea, acțiune care se numește actio de in rem verso.

Art. 1345 C. civ. definește îmbogățirea fără justă cauză în sensul că „cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoiale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.”

Sub denumirea de „imbogățire fără justă cauză” se ascund două realități distincte. Prima e reprezentată de un principiu general de natură morală, care impune ca nimeni să nu se îmbogățească injust pe seama altuia. Cealaltă realitate se concretizează într-un mecanism juridic distinct, care obligă la restituirea unei prestații primite pe nedrept. Acest mecanism presupune îndeplinirea anumitor condiții speciale, pentru ca o actio de in rem verso să fie primită . Din acest motiv, atunci când face diferite aplicații concrete ale teoriei îmbogățirii fără justă cauză Codul civil pendulează între a da curs principiului general și a aplica strict regulile mecanismului special, care derogă de la principiul general.

Aplicații ale îmbogățirii fără justă cauză. Codul civil actual face diferite aplicații ale acestei instituții cum este, de exemplu, art. 328 care prevede că soțul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soț are dreptul la restitire (ompensație), în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele obligației se sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.

O altă aplicație este accesiunea (mobiliară sau imobiliară), care este un mijloc de dobândire a proprietății, dar nu este un mijloc de îmbogățire fără justă cauză, deoarece, cel care dobândește prin accesiune un bun este ținut să restituie anumite cheltuieli celui care le-a făcut cu bunul pe care l-a pierdut, ca efect al adimiterii acțiunii (art. 580, 582, 598 C. civ).

Un alt exemplu putem găsi și în materia locațiunii, atunci când reparațiile care se află în sarcina locatorului, sunt făcute de locatar, deoarece locatorul refuză. Efectul va fi că locatorul va fi dator să restituie locatarului, conform art. 1788 alin. (3) C. civ., „în afara sumelor avansate de locatar, dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor.” În mod asemănător stau lucrurile și la uzufruct, pentru reparațiile mari (art. 730 C. civ.).

Secțiunea II: Condițiile cerute pentru înaintarea acțiunii în restituire

Pentru ca acțiunea în restituire să fie admisă, art. 1345 C. civ prevede necesitatea îndeplinirii anumitor condiții care sunt materiale și juridice.

1. Condițiile materiale sunt:

a) să existe mărirea unui patrimoniu și o îmbogățire a pârâtului. Mărirea patrimoniului se poate realiza prin:

– primirea unui bun sau dobândirea unei creanțe;

– printr-o liberare de datorie;

– îmbunătățirea unui lucru al proprietarului de către o altă persoană;

– edificarea unei construcții sau facerea unei plantații pe terenul altuia;

– folosirea unui bun care aparține altuia etc.

Așadar, se poate spune să există îmbogățireori de câte ori în patrimoniul îmbogățitului se poate înregistra orice avantaj ce poate fi evaluat în bani, fără a fi necesară o creștere a activului patrimonial , fiind suficientă și o diminuare a pasivului.

b) să existe o micșorare corelativă a unui alt patrimoniu, adică o însărăcire a reclamntului care poate consta în:

– ieșirea unui bun sau unei creanțe din patrimoniu;

– prestarea unor servicii care nu au fost plătite de beneficiarul lor;

– efectuarea unor cheltuieli care nu au fost restituite;

– lipsa de folsință a unui lucru etc.

c) existența unei legături între îmbogățirea pârâtului și însărăcirea reclamantului. Îmbogățirea și însărăcirea trebuie să fie efectul unei singure cauze, aceasta însemnând că legătura nu trebuie să fie cauzală, deoarece o o asemenea legătură poate să fie concepută numai între o faptă și rezultatul ei. Cauza unică este faptul juridic. În acest context, jurisprudența a stabilit că „în cazul în care o persoană încadrată (în speță funcționar la o direcție județeană pentru probleme de muncă și ocrotiri speciale) a fost condamnată printr-o hotărâre penală rămasă definitivă, pentru infracțiuni legate de plata ilegală a unor ajutoare familiale și, în consecință, a fost obligată la plata despăgubirilor civile echivalente cu totalul ajutoarelor, în acțiunea civilă bazată pe îmbogățirea fără just temei, intentată de căre fostul condamnat împotriva beneficiarilor, el poate să ceară restituirea, independent de orice culpă a acestuia, numai în limita sumelor efectiv plătite unității păgubite, iar nu în limita celor la care a fost obligat prin hotărâre penală”.

Așadar, nu este necesar ca legătura materială să fie concomitentă, nici directă sau mecanică, e suficent să existe doar o corelație simplă între creșteerea și descreșterea patrimonială. De exemplu, dacă A lucrează terenul lui B, fără a avea un titlu asupra terenului, iar B va culege totă recolta, A va suferi o însărăcire directă, ca urmarea pierderii materialelor agricole folosite și a prețului forței de muncă, toate acestea profitând lui B, care se va îmbogăți. Ori, A construiește pe terenul lui B o șură, iar astfel valoarea terenului se sporește proporțional. Sau A transformă materialele lui B într-un bun distinct ce îi va reveni, iar B va suferi o pierdere patrimonială proporțională cu valoarea maaterialelor sale. Dacă A pleacă acasă cu autoturismul reparat de B cu piesele lui C, fără sa existe raport între A și C, primul s-a imbogățit indirect pe seama ultimului.

2. Condițiile juridice sunt:

a) absența unei cauze legitime sau al unui temei juridic care a dus la mărirea unui patrimoniu și sărăcirea celuilalt (art. 1345 C. civ. vorbește de „îmbogățit fără justă cauză” cu sensul de îmbogățit fără temei juridic, pentru că un temei de fapt , cauzal, există întotdeauna).

Îmbogățirea unei persoane are justă cauză atunci când are loc în temeiul:

– unui contract (de exemplu chiriașul convine cu proprietarul ca anumite îmbunătățiri pe care le-a adus imobilului închiriat să-i rămână acestuia);

– unei hotărâri judecătorești (de exemplu, o hotărâre judecătorească prin care s-au acordat despăgubiri victimei unui accident);

– legii (de exemplu, prin moratoriu legal);

– prin uzucapiune;

– prin posesia de bună-credință (dobândirea fructelor unui bun frugifer își găsește justa cauză în consecințele pe care legea le leagă de posesie și bună-credință).

Pentru a întări această condiție art. 1346 C. civ. enumeră cazurile care exclud aplicarea regulilor specifice îmbogățirii fără justă cauză, atunci când ea este justificată și rezultă din:

– executarea unei obligații valabile (de exemplu, vânzătorul primește prețul contractului valabil încheiat);

– neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit (de exemplu, victima unei fapte ilicite nu înțelege să pretindă de la autorul acesteia repararea prejudiciului cauzat – în această limită, autorul faptei ilicite este îmbogățit just pentru că evită o micșorare a patrimoniului său);

– un act împlinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său, ori, după caz, cu intenția de a gratifica (de exemplu, o persoană investește în calitatea drumului de acces către depozitele sale, transfonnându-1 în cale de acces pentru vehicule de mare tonaj; această calitate a drumului nu interesează pe un alt beneficiar al drumului care nu are nevoie de un drum de acces care să prezinte asemenea caracteristici întrucât activitatea sa este de altă natură).

b) îmbogățitul să fie de bună-credință, condiție ce rezultă din interpretarea art. 1345 C. civ. care vorbește de „cel care în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză”. Neimputabilitatea la care se referă norma legală, trimite la buna-credință a îmbogățitului. Conform art. 14 alin. (2) C. civ. buna-credință se prezumă, ceea ce înseamnă că nu trebuie dovedită.

Așadar, în cazul îmbogățirii fară justă cauză, îmbogățitul nu trebuie să fie în culpă. Fundamentul acțiunii de in rem verso nu constă într-o conduită culpabilă a debitorului, ci rezidă în îndatorirea generală de a nu ne îmbogăți în dauna altuia. Această îndatorire morală presupune absența oricărei culpe din partea îmbogățitului, el fiind obligat să restituie numai valoarea îmbogățirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare. Dacă îmbogățitul a fost de rea-credință, nu suntem în prezența îmbogățirii fară justă cauză, fiind vorba de o faptă ilicită care antrenează angajarea răspunderii civile delictuale. In acest caz, însărăcitul va putea promova o acțiune pentru repararea în întregime a pagubei ce i-a fost cauzată, constând în valoarea însărăcirii sale, chiar dacă îmbogățirea pârâtului este inferioară.

c) absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea, de către însărăcit, a dreptului său de creanță împotriva pârâtului. Această condiție este prevăzută expres în art. 1348 C. civ. în care legiuitorul a statuat că, „acțiunea în restituire bazată pe îmbogățirea fără just temei are caracter subsidiar, în sensul că nu poate fi exercitată decât în absența oricărui alt mijloc prin care cel sărăcit și-ar putea recupera pierderea suferită. Dacă reclamantul are la dipoziție alt mijloc alternativ, nu se justifică folosirea acțiunii în restituire fundamentată pe îmbogățirea fără just temei”.

Dacă reclamantul are la dispoziție o acțiune bazată pe contract, delict sau alt izvor de obligații, între care trebuie să includem neapărat și legea, nu se poate intenta acțiunea bazată pe îmbogățirea fară justă cauză. De asemenea, actio de in rem verso este inadmisibilă în ipoteza în care reclamantul urmărește în realitate obținerea unei reparații pe care ar fi putut să o obțină pe calea unei acțiuni prescrise sau care este paralizată prin altă excepție ce pârâtul este în drept să o invoce. Caracterul subsidiar al acțiunii întemeiată pe îmbogățirea fară justă cauză are de fapt rolul de a împiedica o utilizare abuzivă a instituției prin care să fie deturnate alte instituții ale dreptului privat în toate ipotezele în care se poate vorbi de o îmbogățire și o însărăcire deși există temei juridic pentru ambele. În toate cazurile în care însărăcitul dispune de o acțiune, alta decât de in rem verso, fie că ea poate fi intentată împotriva îmbogățitului, fie împotriva unei terțe persoane, mecanismul îmbogățirii fară justă cauză nu este funcțional. Se observă astfel că, deși aparent domeniul îmbogățirii fară justă cauză este extins deoarece se bazează pe un mecanism universal, în realitate, domeniul său este extrem de restrâns tocmai caracterului subsidiar al actio de in rem verso.

Secțiunea III: Conținutul raportului juridic născut din îmbogățirea făra justă cauză

1. Considerații introductive.

Ca urmare a creării dezechilibrului patrimonial prin mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia, se naște un raport juridic obligațional, raport juridic ale cărui condiții esențiale (elemente de structură) se află și conținutul său. Acest raport obligațional se naște între îmbogățit, care este debitorul obligației de restituire și însărăcit, care este creditorul aceleași obligații.

Ca în cazul oricărui raport juridic civil, conținutul raportului juridic născut din îmbogățirea fără justă cauză se clădește pe două elemene: depturile părților și obligațiile ce le revin.

2. Drepturile și obligațiile părților.

Drepturile părților sunt:

a) însărăcitul are dreptul să pretindă restituirea a ceea ce reprezintă sărăcirea;

b) îmbogățitul are dreptul de a pretinde ca restituirea la care este ținut să nu reprezinte mai mult decât îmbogățirea chiar dacă sărăcirea este mai mare decât reprezintă îmbogățirea.

Obligațiile părților sunt:

a) obligația de restituire în sarcina celui ce și-a mărit patrimoniul;

b) obligația celui al cărui patrimoniu a fost micșorat de a pretinde numai atât cât i se cuvine.

În ceea ce privește obligația de restituire care îi revine îmbogățitului și regulile cărora le sunt supuse efectele restituirii prestațiilor, trebuie să facem următoarele precizări:

1) întinderea restituirii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Din prevederile art. 1345 C. civ. de deduce că obligația de restituire are o dublă limită:

a) însărăcitul nu poate cere mai mult decât reprezintă îmbogățirea, chiar dacă sărăcirea este mai mare. De exemplu, dacă sărăcirea reprezintă 2.000 de lei, iar îmbogățirea 2.500 lei, nu se va putea cere mai mult de 2.000 de lei. Explicația constă în faptul că îmbogățiul este de bună-credință și că din partea lui nu există culpă.

b) însărăcitul nu va putea cere a se i se restitui mai mult decât valoarea însărăcirii sale , chiar dacă foloasele obținute de însărăcit sunt mai mari.

Așadar, obligația îmbogățitului este de a restitui însărăcitului valoarea îmbogățirii sale, numai în limita însărăcirii corelative, îmbogățirea și însărăcirea fiind limite reciproce. Dacă însă îmbogățirea fară justă cauză se datorează relei credințe a îmbogățitului, nu ne mai putem plasa pe terenul acestei instituții. De aceea, în literatura de specialitate s-a încercat să se găsească un alt temei juridic pentru acțiunea în restituire pe care, fară îndoială, o poate introduce cel păgubit. S-au conturat două opinii. într-o primă teză s-a spus că este necesară extinderea dispozițiilor aplicabile plății nedatorate referitoare la tratamentul juridic al accipiensului de rea-credință. În cea de-a doua teză, pe care o împărtășim, se va angaja răspunderea civilă delictuală a celui care a obținut cu rea-credință foloasele. Reaua-credință a îmbogățitului determină ieșirea din sfera cvasicontractelor – izvoare de obligații civile – și intrarea în sfera delictelor civile, adică a faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii;

2) momentul la care se raportează obligația de restituire. Conform art. 1347 alin. (1) C. civ. pentru a putea fi admisă acțiunea în restituire este necesar ca îmbogățirea să subziste la data sesizării instanței.

Pe de altă parte, rămânând în sfera îmbogățirii fară justă cauză este necesar să determinăm momentul în funcție de care se stabilește întinderea obligației de restituire. Există unanimitate de opinii și soluții în sensul că pentru a stabili sau evalua măsura îmbogățirii pârâtului și deci întinderea obligației de restituire, instanțele de judecată se plasează în ziua introducerii acțiunii de către însărăcit. În consecință, dacă îmbogățirea pârâtului a încetat până la acea dată, pentru motive independente de voința sa, raportul obligațional se stinge. Regula de mai sus este, în opinia noastră, un caz de aplicare a teoriei impreviziunii. Altfel, în perioadele de depreciere a puterii de cumpărare a banilor, acțiunea de rem in verso riscă a fi derizorie, dacă îmbogățirea s-a realizat într-o perioadă de timp anterioară momentului sesizării instanței de judecată. De aceea, soluția logică este reevaluarea însărăcirii și îmbogățirii corelative, în funcție de întinderea lor în momentul judecății. Așadar, suntem în prezența unei excepții de la principiul nominalismului monetar. De aceea, în doctrină, s-a subliniat că indemnizația generată de îmbogățirea fără justă cauză are natura unei datorii de valoare; 

3) restituirea este subordonată regulilor generale ale dreptului restituirilor prevăzute de art. 1639 și urm. C. civ. în această privință, trebuie să subliniem că este vorba de reguli principial aplicabile acțiunii în restituire întemeiată pe îmbogățirea fară justă cauză – adică este vorba doar de reguli virtual aplicabile. Aceste reguli trebuie subordonate celor două reguli pe care le-am expus mai sus. în măsura în care vreuna din dispozițiile restituirilor astfel cum sunt ele reglementate de art. 1639 și urm. C. civ. de dovedește incompatibilă cu limitele restituirii aferente îmbogățirii fară justă cauză, ea va fi aplicată cu ajustările de rigoare. Astfel, de exemplu, distincția făcută de art. 1645 alin. (1) și (2) C. civ. în sensul restituirii sau nu a fructelor bunului frugifer sau a cheltuielilor necesare și utile ale acestuia după cum cel obligat la restituire a fost sau nu de bună-credință sau după cum cauza restituirii îi este sau nu imputabilă, este complet invalidă în privința îmbogățirii fară justă cauză, în contextul căreia îmbogățitul (deci cel obligat la restituire) trebuie să fie întotdeauna de bună-credință, în caz contrar situându-ne pe terenul răspunderii civile delictuale. Pe de altă parte însă, restituirea va urma principiile generale ale restituirii, astfel cum acestea sunt descrise de art. 1639 și urm. C. civ.

Secțiunea IV: Prescripția dreptului la acțiune

Dreptul material la acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză se prescrie în termenul general de prescripție de 3 ani. conform art. 2523 C. civ., „Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui”. Ceea ce presupune în cazul îmbogățirii fară just temei că, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât însărăcirea sa lipsită de o cauză justă, cât și persoana îmbogățitului.

Momentul în care termenul de prescripție începe să curgă atunci când îmbogățirea și însărăcirea corelativă s-au produs ca urmare a faptului că însărăcitul a efectuat anumite lucrări de îmbunătățire a locuinței îmbogățitului, locuință pe care o folosea însărăcitul, s-a statuat că acesta coincide cu data când reclamantul a încetat să mai folosească acea locuință. Soluția este aplicabilă și altor cazuri identice sau asemănătoare. În realitate, această soluție se bazează pe un mecanism simplu inerent cursului prescripției și anume pe ideea unei recunoașteri a datoriei a cărei acțiune se prescrie. Rămânerea în posesie a imobilului echivalează pentru îmbogățit cu o recunoaștere a datoriei pe care o are față de însărăcit, ori recunoașterea datoriei atrage întreruperea cursului prescripției extinctive (art. 2537-2538 C. civ.).

Secțiunea V: Proba și natura juridică a îmbogățirii fără jusă cauză

Proba într-o acțio de in rem verso este supusă regulilor din dreptul comun, aplicabile fiind regulile de la faptul juridic, iar nu cele de la act sau contract. Dovada elementelor constitutive ale îmbogățirii fără justă cauză va fi în sarcina celui care solicită restituirea.

Natura juridică. Îmbogățirea fără justă cauză dă naștere la un raport juridic care își are izvorul într-un fapt juridic în sens restrâns și constă într-o acțiune sau un eveniment care au dus la sporirea unui patrimoniu, fără ca acesta să aibă un temei legal, din care ia naștere obligaația de restituire în sarcina celui al cărui patrimoniu s-a mărit.

Așadar, îmbogățirea fără justă cazuă este un izvor de obligații de sine stătător, iar faptul juridic, care reprezintă izvorul său, este un fapt licit.

Îmbogățirea fără just temei de deosebeșe de răspunderea civilă delictuală, prin faptul ca aceasta din urmă impliccă elemtul culpă, în timp ce prima nu are la bază culpa primitorului și se mai deosebesc și prin faptul că, în cazul îmbogățirii fără justă cauza obligația de restituire este limitată, iar la răspunderea civilă delictuală prejudiciul trebuie reparat în întregime.

Deși se aseamănă cu celelalte fapte juridice licite, izvoare de obligații: gestiunea de afaceri și plata nedatorată, touși, îmbogățirea fără justă cauză este o instituție juridică de sine-stătătoare care se deosebește de acestea, cu condiții și efecte proprii.

Concluzii

În lucrarea de față am avut în vedere noutățile aduse de actualul Cod civil, dar și lucrări de specialitate bazate pe vechiul Cod civil. Consider că noutațile aduse de actualul Cod în materia fapelor juridice licite nu sunt atât de mari în privința gestiunii de afaceri și plata nedatorată. În schimb, în privința îmbogățirii făra justă cauză, noul Cod civil i-a dar o reglementare juridică pe care vechiul Cod nu i-o acorda, deși doctrina și practica judecătorească nu au ezitat să o consacre ca izvor de obligații de sine stătător.

De asemenea, o altă noutate adusă de noul Cod civil este și în privința clasificării izvoarelor obligațiilor. Vechiul Cod civil considera că sunt izvoare ale obligațiilor contractul, cvasicontractul, delictul și cvasidelictul, deosebirea între ddelict și cvasidelict consta în faptul că primul era o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită cu intenție, iar cel de-al doilea era tot o faptă ilicită dar săvârșită fără intenție, iar noul Cod precizează că sunt izvoare actele juridice civile, în alcătuirea cărora intră contactul și actul juridic unilateral, și faptele juridice, care la rândul lor sunt licite și ilicite, iar în categoria celor licite intra gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără just temei.

Lucrarea tratează în mod distinct cele trei fapte licite, ele având natura juridică a unor izvoare de obligații de sine stătătoare, chiar daca de multe ori există tendința se a le asemăna, cum există în situația gestiunii de afaceri care se aseamănă cu îmbogățirea fără just temei deoarece prin fapta sa gerantul face servicii geratului, servicii care, dacă nu ar fi remunerate, ar valora o îmbogățire fără justă cauză în favoarea acestuia din urmă, îmbogățire căreia îi corespunde o sărăcire corelativă în patrimoniul gerantului. Indiferent de asemănările care există, cele trei instituții sunt izvoare de sine stătătoare prin faptul ca li se acordă o reglementare distinctă de către noul Codul civil, acest lucru reieșind și din faptul că, fiecare în parte, au condiții și efecte proprii.

Pentru tratarea acestei lucrări am folosit diverse surse de informare cum ar fi tratate, cursuri, monografii, coduri, surse care m-au ajutat la conturarea acesteia.

Bibliografie

Liviu POP; Ionuț-Florin POP; Stelian Ioan VIDU, Tratat elemnetar de drept civil. Obligațiile, Ed.Universul Juridic, București, 2012;

George PLASTARA, Curs de drept civil român, vol. IV. Obligațiunile, Ed. Cartea Românescă, București, 1925;

Vladimir HANGA, Drept privat roman, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977;

Constantin STĂTESCU, Corneliu BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2008;

S. BRĂDESCU, Victor Dan ZLĂTESCU, Faptul și actul juridic ca izvoare ale raportului juridic civil, în „Tratat de drept civil, vol. I. Partea generală”, Ed. Academiei, București, 1967;

Gheorghe MARINESCU, Faptul juridic licit ca izvor de obligații civile, București, 2004;

Ion DOGARU, Elemente de drept obligațional, curs universitar, Reprografia Universității din Craiova, 1971;

Ion Dogaru, Pompil DRĂGHICI, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București, 2014;

Flavius-Antoniu BAIAȘ, Eugen CHELARU, Rodica CONSTANTINOVICI, Ioan MACOVEI, Noul Cod civil. Comnentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2012;

Teodor BODOAȘCĂ, Sorin Ovidiu NOUR, Ioan PUIE, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București 2010;

Paul VASILESCU, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, Bucurețti, 2012;

Ion TURCU, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligații art. 1164-1649. Comentarii și explicații, Ed. C. H. Beck, București, 2011;

Renee SANILEVICI, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Universitatea Iași, 1976.

Ion DOGARU, Valentele juridice ale vointei, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1986, p. 199;

Tudor R. POPESCU, Petre ANCA, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;

www.scj.ro;

http://legeaz.net/dictionar-juridic/gestiunea-de-afaceri;

http://legeaz.net/dictionar-juridic/acțiune-în-restituirea-plății-nedatorate;

http://legeaz.net/dictionar-juridic/imbogatire-fara-justa-cauza;

XXX Culegere de decizii pe anul 1996;

XXX C.P.J.C;

XXX Repertoriu IV;

XXX Jurisprudența Curții de Aprel Iași în materie civilă și proceual civilă pe anul 1998;

XXX Revista Română de Drept nr. 1/1984;

XXX Repertoriul III;

Vechiul Cod civil

Atualul Cod civil.

Bibliografie

Liviu POP; Ionuț-Florin POP; Stelian Ioan VIDU, Tratat elemnetar de drept civil. Obligațiile, Ed.Universul Juridic, București, 2012;

George PLASTARA, Curs de drept civil român, vol. IV. Obligațiunile, Ed. Cartea Românescă, București, 1925;

Vladimir HANGA, Drept privat roman, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1977;

Constantin STĂTESCU, Corneliu BÎRSAN, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2008;

S. BRĂDESCU, Victor Dan ZLĂTESCU, Faptul și actul juridic ca izvoare ale raportului juridic civil, în „Tratat de drept civil, vol. I. Partea generală”, Ed. Academiei, București, 1967;

Gheorghe MARINESCU, Faptul juridic licit ca izvor de obligații civile, București, 2004;

Ion DOGARU, Elemente de drept obligațional, curs universitar, Reprografia Universității din Craiova, 1971;

Ion Dogaru, Pompil DRĂGHICI, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C. H. Beck, București, 2014;

Flavius-Antoniu BAIAȘ, Eugen CHELARU, Rodica CONSTANTINOVICI, Ioan MACOVEI, Noul Cod civil. Comnentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2012;

Teodor BODOAȘCĂ, Sorin Ovidiu NOUR, Ioan PUIE, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Universul Juridic, București 2010;

Paul VASILESCU, Drept civil. Obligații, Ed. Hamangiu, Bucurețti, 2012;

Ion TURCU, Noul Cod civil republicat. Cartea a V-a. Despre obligații art. 1164-1649. Comentarii și explicații, Ed. C. H. Beck, București, 2011;

Renee SANILEVICI, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Universitatea Iași, 1976.

Ion DOGARU, Valentele juridice ale vointei, Editura stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1986, p. 199;

Tudor R. POPESCU, Petre ANCA, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;

www.scj.ro;

http://legeaz.net/dictionar-juridic/gestiunea-de-afaceri;

http://legeaz.net/dictionar-juridic/acțiune-în-restituirea-plății-nedatorate;

http://legeaz.net/dictionar-juridic/imbogatire-fara-justa-cauza;

XXX Culegere de decizii pe anul 1996;

XXX C.P.J.C;

XXX Repertoriu IV;

XXX Jurisprudența Curții de Aprel Iași în materie civilă și proceual civilă pe anul 1998;

XXX Revista Română de Drept nr. 1/1984;

XXX Repertoriul III;

Vechiul Cod civil

Atualul Cod civil.