Faptele Juridice Civile

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I Faptele juridice civile

Definirea conceptului

Clasificarea faptelor juridice

Reglementarea faptelor juriidice-izvor de raporturi obligaționale

Reglementarea faptelor juridice ilicite

Secțiunea a II- a Răspunderea civilă delictuală

2.1. Noțiunea de răspundere civilă

2.2. Caracteristicile răspunderii civile în vechiul Cod civil

2.3. Răspuderea civilă și răspunderea penală

2.4. Structura răspunderii civile în Noului Cod civil

2.4.1. Sediul legal și definițiile răspunderii delictuale și răspunderii contractuale

2.4.2. Teorii cu privire la situația juridică a celor două branșe ale răspunderii civile

2.4.3. Concepția adoptată de doctrina juridică și jurisprudența din țara noastră

CAPITOLUL II RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

2.1. Condițiile răspunderii

2.2. Criterii de apreciere a vinovăției

2.3. Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes

2.4. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei

2.4.1. Legitima apărare

2.4.2. Starea de necesitate

2.4.3. Îndeplinirea unei activități imopuse ori permise de lege

2.5. Efectele hotărârii penale

2.6. Răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească

2.7. Obligația subsidiară de indemnizare a victimei

2.8. Răspunderea altor persoane

2.9. Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite

2.10 Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

C.civ. – Codul civil

C.proc.civ – Codul de procedură civilă

lit. – litera

M.Of. – Monitorul Oficial

NCC – noul Cod civil

nr. – numărul

op.cit. – operă citată

p. – pagina

pct. – punctual

R.R.D. – Revista română de drept

S.D.R. – Studii de drept românesc

vol. – volumul

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Secțiunea I Faptele juridice civile

Definirea conceptului

Sintagma fapte juridice civile are două accepțiuni: una largă și alta restrânsă.

Astfel, prin fapte juridice civile lato sensu înțelegem toate acțiunile omenești sau faptele voluntare ale omului, de săvârșirea cărora legea leagă anumite efecte juridice, constând în nașterea, modificarea sau stingerea de raporturi juridice civile.

Faptele juridice, stricto sensu, constau în toate acțiunile omenești licite sau
ilicite săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, efecte, care totuși se produc în
temeiul și puterea legii, chiar împotriva voinței autorului lor.

În măsura în care asemenea acțiuni omenești dau naștere la obligații civile, ele constituie izvoare ale raporturilor juridice de obligații.

Clasificarea faptelor juridice

Acțiunile omenești săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice,
izvoare de raportori obligaționale, sunt de două feluri: fapte licite și fapte ilicite.

Faptele juridice licite sunt acțiuni omenești săvârșite fără intenția de a da naștere la raporturi juridice de obligații, care totuși produc asemenea efecte în puterea legii, fără ca prin ele să se încalce normele de drept în vigoare.

Faptele juridice ilicite sunt acțiuni omenești săvârșite fără intenția de a da naștere la raporturi juridice de obligații, care totuși produc asemenea efecte în temeiul sau puterea legii, împotriva voinței autorului lor, și prin care se încalcă normele de drept sau bunele moravuri. Această ultimă definiție este una esențialistă care nu oferă o lămurire a temei faptelor juridice ilicite.

Sediul materiei.. Reglementarea faptelor juridice-izvor de raporturi obligaționale

Faptele juridice licite – izvoare de obligații civile sunt reglementate în Capitolul III, intitulat „Faptul juridic licit”, din Titlul II („Izvoarele obligațiilor") al Cărții a V-a („Despre obligații"), în art. 1330-1348 C. civ.

Capitolul cuprinde trei secțiuni, dedicate următoarelor fapte juridice licite: gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 C. civ.), plata nedatorată (art. 1341-1344 C. civ.) și îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345-1348 C. civ.).

Prin noua reglementare, legiuitorul a renunțat la vechea și formala clasificare a izvoarelor obligațiilor, înlăturând noțiunea de „cvasicontracte” care era serios criticată ca fiind confuză și neștiințifică, deoarece includea fapte voluntare unilaterale într-o categorie asimilată contractelor. Or, elementul specific al oricărui contract este acordul între voințele a două sau mai multe persoane.

Raportul de obligații civile se naște din acțiuni unilaterale, săvârșite licit de către creditorul obligației. Cu toate acestea critica era nejustificat de severă: nu se poate nega asemănarea unor asemenea fapte juridice cu unele formule contractuale, de unde și mimetismul acestor figuri juridice și denumirea lor tradițională de cvasicontracte.

De fapt, noțiunea nu făcea, în dreptul roman de unde și provine, decât să sublinieze că faptele juridice licite dau naștere unei acțiuni asemănătoare celei din contract și că obligațiile generate sunt și ele asemănătoare celor din contract. Era vorba de o relație bilaterală imperfectă. Pe de altă parte, în contextul juridic al vechiului cod care nu reglementa decât primele două fapte juridic licite (gestiunea de afaceri și plata nedatorată), practica judiciară și literatura de specialitate construiseră, în bună parte, teoria sau principiul îmbogățirii fără justă cauză, care se considera că este un fapt juridic licit, izvor distinct de obligații civile.

De altfel, cu excepția unor reglementări specifice, gestiunii de afaceri și plății nedatorate li se aplică regulile care alcătuiesc teoria principiului îmbogățirii fără justă cauză. De aceea, astăzi legiuitorul i-a făcut loc în noua reglementare.

Reglementarea faptelor juridice ilicite

Faptele juridice ilicite sunt reglementate, în principiu, în art. 1349-1395 C. civ., cu câteva excepții care se referă la răspunderea contractuală. Aceste texte legale trebuie coroborate cu numeroase texte legale din afara Codului civil, precum și cu regulile ce alcătuiesc categoria bunelor moravuri.

Din analiza textelor legale menționate rezultă că, atunci când printr-o faptă a omului, contrară normelor dreptului, se încalcă drepturile subiective și interesele altei persoane, cauzându-i un prejudiciu, autorul faptei sau persoana răspunzătoare este obligată să-1 repare.

Astfel, între autorul faptei ilicite și prejudiciabile și victimă se naște un raport de obligații care, în același timp, este un raport de răspundere civilă delictuală. Bineînțeles, fapta ilicită nu trebuie să constea în neexecutarea obligațiilor contractuale pentru că, în acest caz avem de a face cu o răspundere contractuală.

Secțiunea a II-a Răspunderea civilă

2.1. Noțiunea de răspundere civilă

Întregul comportament în societatea omenească este determinat de trebuințele derivând din firea noastră și din mediul natural și social în care trăim. Desfășurarea normală și armonioasă a vieții sociale face necesară respectarea unor norme de conduită care au ca explicație faptul nimănui nu-i este îngăduit ca prin conduita sa să încalce ori să nesocotească drepturile și interesele altei persoane. Oricine încalcă această regulă elementară trebuie să răspundă pentru faptele sale. în alți termeni. Într-o astfel de ipoteză, ne găsim în prezența răspunderii sociale.

Normele de conduită sunt de natură diferită, de aceea și răspunderea socială este de mai multe feluri: răspunderea juridică, răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea religioasă etc.

Răspunderea juridică prin toate însușirile și funcțiile sale se află, fără îndoială, în centrul întregii răspunderi sociale, poziție pe care o are din cele mai vechi timpuri și continuă să o aibă și în prezent, dând expresie dreptului în forma sa cea mai concentrată, în care se reflectă stadiul de evoluție a întregii vieți sociale în dinamica sa.

Deși poate fi definită ca o categorie generală a dreptului, răspunderea juridică este consacrată de legile în vigoare și studiată prin manifestările ei concrete, particulare, în cadrul diferitelor ramuri ale dreptului: dreptul civil, dreptul penal, ireptul administrative etc.

Aceste manifestări ale răspunderii juridice prezintă indiscutabile trăsături și elemente comune. Între ele există însă și numeroase deosebiri care le particularizează și autonomizează, determinate de faptele care antrenează fiecare răspundere în parte, regimul lor juridic distinct, sancțiunile care le sunt proprii și finalitățile urmărite de legiuitor.

Având ca repere trăsăturile comune ale diferitelor sale manifestări, în literatura de specialitate, răspunderea juridică este definită ca fiind: „complexul de drepturi și obligații conexe, care – potrivit legii – se naște ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancțiunilor juridice în scopul asigurării stabilității raporturilor sociale și al îndrumării membrilor societății în spiritul respectării ordinii de drept”..

Definită în acest fel, răspunderea juridică nu se reduce și nu se poate confunda cu sancțiunea juridică aplicată uneori celui în cauză. Aplicarea sancțiunilor juridice este doar consecința finală a antrenării răspunderii juridice

Răspunderea civilă este una dintre cele mai importante și frecvente manifestări concrete ale răspunderii juridice și, în același timp, o categorie și o instituție deosebit de largă și complexă a dreptului civil.

Vechiul Cod civil și noul Cod civil, precum și legislația dezvoltătoare nu ne oferă o definiție a răspunderii civile. De aceea, problema formulării unei definiții cuprinzătoare și de maximă generalitate a răspunderii civile a fost și continuă să fie o preocupare a doctrinei dreptului privat. În acest sens, au fost propuse mai multe definiții.

Unii doctrinari înbțeleg a define răspunderea civilă ca „acel raport juridic de obligații în care o persoană, numită răspunzătoare, este îndatorată să repare prejudiciul injust suferit de către o altă persoană”. Prejudiciul poate fi cauzat printr-o faptă ilicită a omului sau, în ipotezele prevăzute de lege, de un fapt juridic care nu constă într-o conduită umană, cum ar fi prejudiciul cauzat de un lucru sau de un animal, de ruina edificiului, de un accident nuclear, de un defect al unui produs.

În centrul definiției se află concepția clasică, dominantă și astăzi, care vede în răspunderea civilă exclusiv o răspundere reparatorie. Însă, realitățile și trebuințele sociale
s-au schimbat într-o dinamică greu de previzionat până la sfârșitul secolului trecut.

În prezent, societatea contemporană este preocupată, în fața accidentelor și pericolelor de tot felul, de necesitatea tot mai stringentă de a anticipa astfel de situații în scopul prezervării mediului natural și asigurării stării de bine a generațiilor viitoare; în acest context se vorbește tot mai mult de existența așa-numitei răspunderi civile preventive, care are ca finalitate anticiparea și evitarea unor prejudicii viitoare posibile, probabile sau potențiale. Această răspundere civilă este o răspundere fără prejudicii și are ca fundament principiul precauțiunii.

Principiul precauțiunii este greu de compatibilizat și acomodat cu întreaga construcție clasică a răspunderii civile eminamente reparatorie

Lato sensu, acest principiu este definit ca fiind atitudinea pe care trebuie s-o adopte orice persoană în legătură cu o activitate despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că ar comporta un pericol grav pentru sănătatea generațiilor actuale și viitoare sau pentru mediu. Astfel, principiul precauțiunii fundamentează o veritabilă irigație juridică de a preîntâmpina și reduce riscurile care pun în pericol viața, îătatea oamenilor și mediul înconjurător.

Admiterea existenței unei răspunderi civile preventive, fără prejudiciu cert, va face necesară în perspectivă o nouă definire a răspunderii civile în general, de o manieră mult mai largă și cuprinzătoare, deoarece afirmația conform căruia „a răspunde din punct de vedere civil înseamnă în fapt a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamnă, în sens juridic, a răspunde din punct de vedere civil” este depășită.

De asemenea, se va pune problema reconstrucției întregii răspunderi civile, începând cu fundamentele sale etico-filosofice, având în vedere trei coordonate sau funcții: sancțiune, reparație și prevenție.

2.2. Caracteristicile răspunderii civile în vechiul Cod civil

În vechiul Cod civil de la 1865, răspunderea civilă a fost reglementată în
art. 998-1003, texte cu valoare de principii, la care s-au adăugat o serie de dispoziții din materia efectelor obligațiilor, precum și alte prevederi particulare care se aplicau diferitelor contracte speciale și numite, cum sunt: vânzarea (art. 1336-1360), locațiunea (art. 1433-1435), antrepriza (art. 1483 și art. 1487) etc

Din economia acestor texte, majoritatea împrumutate din Cod civil francez de la 1804, aflat și astăzi în vigoare, rezultă că la începutul interpretării și aplicării lor răspunderea civilă se caracteriza prin trei cuvinte: universalism, individualism și moralism.

Universalismul răspunderii civile era consacrat implicit de faptul că în
art. 998 C. civ. (art. 1382 C. civ. fr.) a fost prevăzut principiul general propus de
marele jurist francez Domat la începutul secolului al XVII-lea, conform căruia: „Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat a-1 repara”.

Spre deosebire de alte coduri civile, cum este Codul civil german (BGB), intrat în vigoare la 1 ianuarie 1900, răspunderea civilă nu mai are caracter fragmentar; textul art. 998 C. civ. rom. a instituit un principiu cu grad mare de generalitate care permitea angajarea răspunderii civile a oricărei persoane pentru a repara orice fel de prejudiciu, principiu care s-a dovedit adaptabil marilor schimbări ce au intervenit în societate.

De altfel, universalismul răspunderii civile rezultă și din textele cu valoare de principiu ale art. 1349-1350 C. civ.

Individualismul răspunderii civile însemna că orice persoană răspunde
individual pentru prejudiciul cauzat altuia; niciun text din vechiul Cod civil nu
prevedea răspunderea colectivă sau de grup; aceasta corespundea realităților sociale și economice din timpul redactării și adoptării Codului civil francez, ale cărui dispoziții l-au inspirat, uneori fără modificări, pe legiuitorul român imediat după unirea Principatelor; întreprinderile capitaliste erau persoane fizice sau cel mult societăți de persoane în nume colectiv sau în comandită.

Moralismul răspunderii civile se reflecta prin aceea că în centrul său se afla
culpa sau greșeala autorului faptei prejudiciabile sau a persoanei răspunzătoare;
redactorii textelor în materie au văzut și conceput răspunderea civilă ca o sancțiune
aplicată pentru o faptă ilicită și moralmente condamnabilă; culpa a fost și a continuat să fie o condiție necesară și, în același timp, fundamentul răspunderii în toate ipotezele prevăzute de lege.

Schimbările care au intervenit în spațiul european începând cu sfârșitul secolului a XlX-lea și debutul secolului al XX-lea, până în zilele noastre, au influențat și chiar determinat evoluția răspunderii civile.

În primul rând, este vorba de schimbările din viața socială la originea cărora s-a aflat revoluția industrială, apoi revoluția tehnico-științifică și revoluția informațională de astăzi. Astfel, după scurtă vreme de la apariția lor, căile ferate, automobilele și apoi avioanele au intrat în viața cotidiană: utilizarea industrială de substanțe periculoase, fabricarea și distribuirea comercială a diferitelor aparate susceptibile de explozii, incendii, otrăviri ale persoanelor, poluarea atmosferei și a apelor etc. au dus la înmulțirea accidentelor de tot felul și la cauzarea de prejudicii diferitelor persoane, mai ales prejudicii corporale.

În majoritatea cazurilor, victimele acestor evenimente se aflau în imposibilitate absolută de a dovedi originea prejudiciului suferit și culpa vreunei persoane. Iată de ce încă de la sfârșitul secolului al XlX-lea, juriștii au fost și sunt chemați să rezolve de o manieră satisfăcătoare problema reparării acestor prejudicii. În acest scop, a fost necesară evadarea din interpretarea clasică și tradițională a textelor în materie ale Codului civil și chiar adoptarea de noi reglementări pentru anumite domenii speciale.

În același timp, apariția și dezvoltarea asigurărilor de tot felul au bulversat echilibrai intern al sistemului tradițional al răspunderii civile, deschizându-se calea colectivizării sau socializării riscurilor, concomitent cu dezvoltarea curentelor solidariste, având ca scop asigurarea securității și a binelui material în contextual progresului economic și creșterii bogăției generale; în această ambianță, au fost propuse și create mecanisme noi de indemnizare pentru anumite prejudicii care au avut drept consecință ceea ce se numește socializarea riscurilor și declinul rolului atribuit în trecut culpei subiective.

Mai mult decât atât, repararea unor prejudicii excepționale este preluată în sarcina statului; în acest scop, prin lege se creează fonduri de garanție sau indemnizare, care diferă de la țară la țară, cum sunt: fondul de garanție pentru calamități agricole; fondul de garanție pentru accidente de circulație; fondul de garanție pentru victimele terorismului; fondul de garanție pentru victimele poluării; rondul de garanție pentru accidente de muncă etc.

Socializarea riscurilor a determinat declinul răspunderii individuale. De pildă, în cazul asigurărilor, acoperirea pagubelor se repartizează asupra tuturor asiguraților, plătitori de prime de asigurare, și indirect în sarcina cumpărătorilor care plătesc prețurile diferitelor produse și servicii în care sunt incluse uneori și primele de asigurare. De asemenea, în situația asigurărilor sociale, plata pensiilor și ajutoarelor sociale este suportată de către toți cei care contribuie la fondurile de asigurări sociale; mai mult, dacă fondul de pensii este insuficient și deficitul se completează de la bugetul statului, pensiile și ajutoarele sociale se suportă în parte de către toți plătitorii de taxe și impozite. Tot astfel, prejudiciile care se acoperă direct de către stat din diferitele fonduri preconstituite, în realitate, sunt suportate în întregime de către toți contribuabilii.

Socializarea riscurilor a făcut ca un număr mare de prejudicii să fie sau să poată fi reparate fără ca victima să desemneze o persoană responsabilă și să dovedească vinovăția cuiva. Astfel, răspunderea civilă încetează să fie exclusiv individuală și fundamentată pe culpă sau vinovăție; existența unui mozaic de sisteme și mecanisme paralele de indemnizare a victimelor este de natură să modifice perspectivele răspunderii civile și să o marginalizeze. În același timp, domeniul de aplicare a răspunderii civile întemeiată pe culpă este restrâns continuu de schimbările care intervin în ceea ce privește fundamentul său; astfel, sunt tot mai multe ipotezele în care răspunderea civilă este obiectivă, fără vinovăție, fundamentată pe ideea de risc, în diferitele sale accepțiuni, pe culpa socială, pe ideea de garanție și altele.

2.3. Răspuderea civilă și răspunderea penală

Multă vreme, după apariția răspunderii juridice, formă a răspunderii sociale, răspunderea civilă și răspunderea penală se confundau, pentru motivul că ideea de reparație era identică cu aceea de pedeapsă..În dreptul roman nu s-a făcut niciodată o distincție clară și completă între ele. De asemenea, în vechiul drept european din Evul Mediu timpuriu această distincție era ignorată, aplicându-se ceea ce se numește compoziția legală, în sensul că plata ce trebuia făcută victimei pentru orice faptă ilicită avea dublul rol de pedeapsă și reparație. Separarea lor a început și s-a dinamizat în perioada Renașterii Europene, astfel încât răspunderea civilă s-a detașat complet și a devenit de sine stătătoare la Revoluția franceză din 1789, iar în Țările Române la debutul secolului al XLX-lea, odată cu reglementarea ei în Codul lui Calimach (1817) în Moldova și respectiv în Legiuirea Caragea (1818) în Țara Românească, ceea ce s-a desăvârșit prin Codul civil român, intrat în vigoare la 1 decembrie 1865.

Așadar, se poate spune că răspunderea civilă și răspunderea penală, în epoca modernă, sunt cele două feluri inițiale ale răspunderii juridice, de cea mai mare importanță în trecut și astăzi, în junii cărora gravitează întreaga problematică a asigurării ordinii de drept.

Destinul lor paralel își găsește explicația în deosebirile care rezultă din individualitatea și specificitatea fiecăreia'. Aceste deosebiri își au principala explicație, fără însă a absolutiza, în scopul sau finalitatea lor diferită. Răspunderea civilă clasică, numită reparatorie, are ca scop repararea prejudiciilor injust cauzate persoanelor fizice și persoanelor juridice; dimpotrivă, răspunderea penală are ca principală finalitate pedepsirea, în interes general, a persoanelor care săvârșesc fapte periculoase pentru ordinea publică și pentru viața socială, fapte prevăzute de legea penală, care se numesc infracțiuni; în alți termeni, răspunderea civilă se îndreaptă împotriva patrimoniului persoanei răspunzătoare, în timp ce răspunderea penală urmărește pedepsirea infractorului și deci se îndreaptă, de regulă, împotriva persoanei făptuitorului, pedeapsa având caracter personal.

De aici rezultă că:

răspunderea civilă este un principiu general cu o sferă largă de aplicare. Izvorul său constă în orice faptă ilicită sau alt fapt juridic prin care s-a cauzat injust un prejudiciu cert sau cel puțin potențial unei sau unor persoane. Răspunderea penală se bazează în schimb pe principiul legalității incriminării; ea se poate angaja numai în cazul săvârșirii cu vinovăție a unei fapte prevăzută și sancționată de legea penală, potrivit adagiului „nullum crimen sine lege, nulla poena sine lege";

întinderea răspunderii civile reparatorii se stabilește în funcție de valoarea prejudiciului cauzat, independent, de regulă, de forma și gradul vinovăției; de asemenea, sunt numeroase ipoteze în care răspunderea civilă este obiectivă, fără vinovăție, cum sunt: răspunderea pentru fapta altuia, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri, răspunderea pentru mina edificiului, răspunderea pentru prejudiciul cauzat de defectele produselor.etc.

Răspunderea penală se antrenează în funcție de gravitatea faptei și de forma și gradul vinovăției, cu excepția unor infracțiuni care, prin definiție, pot fi săvârșite numai cu intenție, cum este furtul sau abuzul de funcție;

răspunderea civilă este, în principiu, patrimonială, constând în obligația de a repara prejudiciul suferit de victimă ori, după caz, în obligația de a plăti o sumă de bani sau de a efectua anumite lucrări pentru a preîntâmpina și reduce riscurile care pun in pericol viața, sănătatea oamenilor și mediul natural; în primul caz, răspunderea civilă este reparatorie, în cel de al doilea caz este vorba de răspunderea preventivă.

În ambele situații, ea produce efecte asupra persoanei chemată de lege să răspundă numai indirect, prin mijlocirea efectelor negative care se produc în patrimoniul său. Așa fiind, răspunderea civilă se transmite, de regulă, la succesori.

Răspunderea penală are, în principiu, caracter nepatrimonial; de aceea, decesul infractorului sau, după caz, încetarea persoanei juridice făptuitoare face ca răspunderea penală să înceteze de plin drept ori să nu se poată angaja; este însă de reținut că sunt și situații când pedeapsa penală este de natură patrimonială, cum ar fi amenda și confiscarea specială, în .egătură cu care se discută dacă pot trece în sarcina și patrimoniul succesorului sau succesorilor.

capacitatea persoanelor fizice de a răspunde civil se dobândește la vârsta de 14 ani, în materie delictuală, ori 18 ani, în materie contractuală, cu unele excepții.

Legile penale prevăd că minorul sub 14 ani nu răspunde penal; în schimb, minorul care are vârsta între 14-16 ani răspunde penal penal dacă se dovedește că a lucrat cu discernământ; minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal, fiind prezumat de lege că are discernământ;

acțiunea în răspunderea civilă este la dispoziția persoanei care a suferit prejudiciul cauzat injust; nimic nu împiedică părțile să convină asupra reparației sau comportamentului persoanei răspunzătoare pentru ca victima să primească satisfacție, fund vorba de drepturi și interese particulare.

În schimb, acțiunea penală se exercită din oficiu de către Ministerul Public; de la această regulă există și excepții, expres și limitativ prevăzute de lege, când procesul penal poate porni numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; de asemenea, răspunderea penală se stabilește întotdeauna prin hotărârea instanței de judecată competente, neputând fi antrenată și aplicată prin convenția dintre infractor și victimă.

2.4. Structura răspunderii civile în Noului Cod civil

2.4.1. Sediul legal și definițiile răspunderii delictuale și răspunderii contractuale.

Noul Cod civil reglementează principial răspunderea civilă în Cartea a V-a ..Despre obligații", titlul II „Izvoarele obligațiilor”, fiindu-i consacrat Capitolul al IV-lea intitulat evocator „Răspunderea civilă”, structurat în șase secțiuni.

În secțiunea I-a, alcătuită din două articole este stabilit, în primul rând, cadrul general al răspunderii civile delictuale și apoi este circumscrisă răspunderea contractuală, privită ca o consecință a neexecutării lato sensu a obligațiilor pe care părțile contractante și le-au asumat prin angajamentul lor contractual.

De asemenea, secțiunea a II-a, art. 1351-1356 C. civ. reglementează cauzele exoneratoare de răspundere în general, fără a deosebi după cum suntem în prezenta răspunderii delictuale sau răspunderii contractuale. Secțiunile III-VI sunt alcătuite din dispoziții legale aplicabile exclusiv răspunderii delictuale. În schimb, reglementarea în detaliu a răspunderii civile contractuale este încadrată tot în Cartea a V-a, dar în titlul V, capitolul II, intitulat „Executarea silită a obligațiilor”, fără a deosebi obligațiile în funcție de izvorul lor, secțiunile I-IV, art. 1516-1548, cu preponderență în secțiunea a IV-a „Executarea prin echivalent”.

Prin modul de organizare a acestor texte legale, nu prea diferit față de vechiul Cod civil, se poate ușor constata că legiuitorul a înțeles să mențină, prin formulări exprese, distincția dintre răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Astfel, existența acestor două regimuri de răspundere civilă, recunoscută de doctrina juridică și de jurisprudență sub imperiul vechilor reglementări, astăzi abrogate, este consacrată expres în dispozițiile mult mai clare ale noului Cod civil.

Din economia acestor noi reglementări rezultă concepția clasică, tradițională despre finalitatea răspunderii civile, privită ca o răspundere eminamente reparatorie; astfel, deși sunt supuse unor regimuri juridice sensibil diferite, în ambele branșe ale răspunderii civile – delictuală și contractuală – este dominantă ideea fundamentală a reparării unui prejudiciu injust cauzat altei persoane.

Răspunderea civilă delictuală este obligația prevăzută de lege în sarcina unei persoane, numită răspunzătoare, de a repara prejudiciul injust suferit de o altă persoană, căreia i-au fost încălcate drepturile sau interesele sale legitime, în afara unei legături contractuale. Această definiție rezultă din economia textelor art. 1349 C. civ.

Răspunderea civilă contractuală este obligația debitorului contractual de a repara prejudiciul cauzat creditorului prin fapta sa, constând în neexecutarea ilicită lato sensu a prestației sau prestațiilor datorate în temeiul contractului încheiat cu creditorul său.

Prin neexecutarea lato sensu a prestației sau prestațiilor datorate contractual se înțelege executarea cu întârziere, executarea necorespunzătoare ori neexecutarea
propriu-zisă totală sau parțială. Definiția formulată mai sus are ca temeiuri legale textele art. 1350 alin. (l)-(2) C. civ.

2.4.2. Teorii cu privire la situația juridică a celor două branșe ale răspunderii civile

Între răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală există importante asemănări și unele deosebiri, mai ales de regim juridic. Existența asemănărilor și deosebirilor dintre ele este motivul pentru care în doctrina de specialitate s-au purtat și se mai poartă discuții controversate în legătură cu situația lor juridică și mai ales în ceea ce privește autonomia răspunderii contractuale în raport cu cea delictuală.

Astfel, la începutul controverselor au fost expuse și argumentate două teorii, opuse una celeilalte: teoria dualității și teoria unității răspunderii civile. De asemenea, în ultima vreme, căutându-se găsirea unei soluții de echilibru între cele două teorii extreme și considerate ireconciliabile, s-a conturat și o teză sau teorie intermediară, eclectic.

Teoria dualității răspunderii civile

Susținătorii acestei teorii au considerat că între cele două răspunderi civile există deosebiri fundamentale, de esență și ireductibile. Principala deosebire se află în originea lor diferită'; originea răspunderii delictuale se află direct în lege, expresie a puterii și voinței publice iar originea răspunderii contractuale se găsește în contract, adică în acordul dintre voințele private ale părților contractante.

Această dualitate de origine explică împrejurarea că răspunderea delictuală este destinată să asigure respectarea legii, adică a voinței publice, iar scopul răspunderii contractuale constă în respectarea contractelor, a voințelor private. De aceea, toate problemele răspunderii delictuale sunt de ordine publică și pot fi rezolvate numai conform legilor imperative; dimpotrivă, cele ale răspunderii contractuale sunt de interes privat și se rezolvă preponderent potrivit intereselor și voințelor părților contractante.

La această deosebire de origine, considerată principală, se adaugă și alte diferențe, cum sunt: capacitatea delictuală are o sferă mai largă decât capacitatea contractuală; în cazul răspunderii delictuale, reparația este integrală, iar în cazul răspunderii contractuale se limitează, de regulă, la valoarea prejudiciului previzibil etc. De asemenea, s-a mai afirmat că și culpa delictuală se deosebește de culpa contractuaiă, în sensul că prima se antrenează pentru orice culpă și uneori chiar fără culpă, iar cea de a doua numai în situația în care culpa are o anumită gravitate; la fel, în materie delictuală, culpa în principiu trebuie dovedită, până când în spațiul contractual este, de regulă, prezumată.

Teoria unității răspunderii civile.

Potrivit acestei teorii, între cele două ipostaze ale răspunderii civile nu există deosebiri de esență care să fie ireductibile. Fondatorul ei a atacat însăși fundamentul teoriei dualității răspunderii civile. În acest sens s-a spus că obligația de reparare a prejudiciului nu este de esență diferită; astfel, obligația debitorului contractual de a plăti daune-interese, în cazul neexecutării contractului, este o obligație nouă născută tot de lege, neputând fi confundată cu obligația originară, inițială născută din contract în sarcina sa. Pe cale de consecință, încălcarea oricărei obligații inițiale, indiferent că este legală sau contractuală ori că prejudiciul este cauzat de debitorul contractual sau de un terț, este, fără excepție și fără
deosebire, un delict civil, o faptă ilicită; originea obligației inițiale încălcată este
indiferentă; urmează că obligația de reparare a prejudiciului este, și într-un caz și în
celălalt, o obligație legală. Și, în continuare, argumentându-se unitatea de calificare a
faptei cauzatoare de prejudiciu, s-a arătat că celelalte deosebiri, reținute și subliniate de partizanii teoriei dualiste, sunt cu totul lipsite de relevanță și importanță pentru a susține că există două răspunderi fundamental și ireductibil diferite. Așadar, în această concepție integratoare, răspunderea civilă este întotdeauna și fără excepție delictuală.

Teoria intermediară sau eclectic

Creatorii acestei teorii și-au declarat adeziunea, în principiu, la teoria dualității răspunderii civile, considerată din plecare ca un postulat, ce nu trebuie pus în cauză. Numai că, în același timp, au arătat că această dualitate nu poate fi fundamentală. Astfel, se admite că răspunderea contractuală nu este un simplu efect al contractului; de asemenea, se afirmă că răspunderea delictuală este un izvor autonom de raporturi obligaționale. În ambele cazuri, s-a admis că o obligație inițială – contractuală sau legală – a fost încălcată și că această încălcare – faptă ilicită – se află la originea unei noi obligații, aceea de a repara prejudiciul cauzat. Prin urmare, atât în cazul răspunderii delictuale, cât și a celei contractuale, obligația de reparare a prejudiciului cauzat este diferită de obligația inițială încălcată, obligație care putea fi, după caz, legală sau contractuală.

Cu toate că se recunoaște existența celor două feluri de răspundere civilă – delictuală și contractuală – această dualitate nu se traduce într-o diferență de natură fundamentală între ele încât să se spună că ar fi vorba de două instituții distincte și autonome.

Așa cum afirma unul dintre reprezentanții concepției în discuție: „științific, nu există două răspunderi, ci două regimuri de răspundere”. După cum se poate observa, această teorie are meritul de a realiza un echilibru necesar între cele două teorii sau concepții extreme, fiind acceptată de majoritatea autorilor francezi.

În concluzie și în sinteză, conform teoriei intermediare, există o singură răspundere civilă, privită ca instituție a dreptului privat, înăuntrul căreia se disting două branșe, răspunderea delictuală și răspunderea contractuală; între cele două manifestări ale răspunderii civile există câteva indiscutabile deosebiri de regim juridic, care însă nu sunt de esență și de aceea nu pot fi opuse sistematic una celeilalte; ele au importante puncte comune care le determină să joace un indiscutabil rol complementar. Așa se face că regimul juridic al răspunderii delictuale este considerat de drept comun, iar regimul juridic al răspunderii contractuale are caracter special, derogator.

Această construcție juridică intermediară este un câștig al doctrinei de specialitate, fiind acceptată de majoritatea autorilor francezi.

2.4.3. Concepția adoptată de doctrina juridică și jurisprudența din țara noastră

De la început trebuie să reținem că dezbaterile și controversele din doctrina juridică franceză cu privire la problema dezbătută au avut un ecou, mai mult sau mai puțin, și în doctrina românească.

Stadiul atent al lucrărilor în materie ale doctrinarilor ne arată că cei mai semnificativi dintre ei susțin, în diverse formulări, teoria sau concepția intermediară, cu precizarea că cele două teorii clasice par să fie exaggerate.

Regimul juridic al răspunderii delictuale este regimul de drept comun, până când regimul juridic al răspunderii contractuale este special, adică cu caracter derogator. De aici și consecința că în toate ipotezele în care nu se aplică regimul special al răspunderii contractuale vor opera normele care alcătuiesc regimul juridic de drept comun, care este cel al răspunderii delictuale, indiferent de originea și etiologia obligației încălcate.

Acesta este motivul pentru care în doctrina franceză s-a propus ca răspunderea civilă căreia i se aplică regimul general sau de drept comun să se numească „răspundere extracontractuală”, sintagmă care are un înțeles mult mai larg și cuprinzător decât expresia „răspundere delictuală”. Urmează că dualitatea răspunderii civile este admisă strict numai din perspectiva regimului juridic sensibil diferit sub aspect pur tehnic al răspunderii contractuale în raport cu răspunderea delictuală sau extracontractuală, aceasta din unnă fiind aplicabilă în toate situațiile în care o persoană este obligată de lege să repare un prejudiciu injust suferit de o altă persoană în afara oricărei legături juridice contractuale.

În concluzie, se poate afirma că răspunderea civilă în dreptul nostru alcătuiește în esența sa o singură instituție juridică cu două regimuri juridice sensibil diferite; altfel spus, este unică și neunitară.

Așa se face că redactorii noului Cod civil au înțeles să-și însușească această concepție cu privire la structura răspunderii civile; astfel că în textele legale în materie se obiectivează, în funcție de criteriul regimului juridic, cunoscuta dihotomie: răspunderea civilă delictuală și răspunderea civilă contractuală.

Regimul juridic al răspunderii civile delictuale este general și se aplică ori de câte ori legea nu prevede reguli speciale pentru anumite simații, iar regimul juridic al răspunderii contractuale este special și derogator de la cel general sau de drept comun

CAPITOLUL II
RĂSPUNDEREA PENTRU FAPTA PROPRIE

2.1. Condițiile răspunderii

Dispozițiile art. 998 și 999 din vechiul C.civ. au fost transpuse, într-o nouă formulare, în conținutul articolului consacrat răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, sintetizând aspectele esențiale care caracterizează instituția răspunderii delictuale, în ansamblul său, aplicabile tuturor ipotezelor reglementate de dreptul pozitiv.

Din enunț rezultă că pentru angajarea obligației făptuitorului de despăgubire a victimei prin repunerea ei în situația anterioară este necesară îndeplinirea cumulativă a patru condiții: existența unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta și consecințele dăunătoare produse și vinovăția făptuitorului.

Astfel, de esența răspunderii civile delictuale este cauzarea unui prejudiciu prin încălcarea drepturilor subiective sau a intereselor legitime unei persoane, condiții obiective în absența cărora nu se poate stabili obligația de reparare în sarcina persoanei responsabile.

Vinovăția, definită ca fiind latura subiectivă a răspunderii delictuale, are rolul de a delimita conduita care poate fi imputabilă făptuitorului, în vederea sancționării sale, prin angajarea obligației de despăgubire a victimei.

Condițiile esențiale ale răspunderii delictuale pentru propria faptă.

Prejudiciul reprezintă „piatra unghiulară" a întregii construcții juridice, reprezentând „nu numai condiția răspunderii, dar și măsura ei, în sensul că autorul răspunde numai în limita prejudiciului cauzat”.

În absența unei definiții legale în actualul Cod civil, de-a lungul timpului, a revenit doctrinei și jurisprudenței sarcina definirii și detalierii trăsăturilor sale caracteristice, pentru a preciza condițiile angajării obligației de reparare, în sarcina persoanei responsabile.

Constatăm faptul că nici noul Cod civil nu conține o definiție propriu-zisă a prejudiciului, dar, din ansamblul prevederilor consacrate răspunderii delictuale, îndeosebi cele din Secțiunea a 6-a, „Repararea prejudiciului”, se desprind elementele sale specifice.

Astfel, în alin. (1) al art. 1349 NCC, care reglementează obligația generală de a nu vătăma sau prejudicia altă persoană, se invocă orice „atingere (…) a drepturilor sau intereselor legitime ale altor personae” pentru care cel vinovat „răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. În acest mod a fost preluată definiția formulată în doctrina noastră tradițională potrivit căreia prejudiciul, dauna sau paguba reprezintă acele „efecte negative patrimoniale (…) și morale pe care le încearcă o persoană ca urmare fie a conduitei ilicite a altei persoane, fie a unei fapte omenești, a unui animal, a unui lucru sau a unui eveniment care înlătură răspunderea delictuală a agentului”.

Pentru ca victima să poată obține despăgubirea din partea persoanei responsabile, prejudiciul trebuie să fie cert, atât din punct de vedere al existenței sale, actuale sau viitoare, cât și al posibilităților concrete de evaluare, și să nu fie încă reparat.

În ceea ce privește prima condiție, se consideră a fi îndeplinită când existența prejudiciului este sigură, neîndoielnică, chiar dacă se va produce ulterior, iar întinderea sa nu se cunoaște (cum ar fi cazul despăgubirilor periodice acordate victimei unei vătămări corporale grave soldate cu infirmitate sau în cazul decesului unei persoane, când despăgubirile sunt datorate persoanelor pe care aceasta le avea în întreținere, cu posibilitatea actualizării lor, în raport de evoluția stării de sănătate sau, în general, de starea de nevoie a celor îndreptățiți să fie despăgubiți).

Această orientare a fost împărtășită și de practica noastră judecătorească, care s-a pronunțat în sensul că poate fi reparat și prejudiciul care, deși nu s-a produs încă, este sigur că se va produce în viitor, el fiind, astfel, susceptibil de evaluare. înlăturarea totală a efectelor faptei ilicite prin repararea prejudiciului reprezintă scopul angajării răspunderii delictuale. Dacă însă prejudiciul a fost deja reparat de asigurător sau de o terță persoană fără a avea această obligație, acționând în numele și pe seama persoanei responsabile sau prin plata pensiei de asigurări sociale, raportul obligațional delictual a fost stins. în aceste cazuri, prejudiciul fiind reparat, victima nu este îndreptățită de a pretinde, din nou, plata despăgubirilor.

În raport de multitudinea și diversitatea prejudiciilor cauzate în societate au fost clasificate având în vedere mai multe criterii: după conținutul lor economic pot fi prejudicii patrimoniale și nepatrimoniale, după natura juridică a patrimoniului lezat sunt prejudicii cauzate avutului public sau privat, după posibilitatea previziunii lor există prejudicii previzibile sau imprevizibile, după modul de producere ar fi prejudicii instantanee sau succesive, iar după valorile sociale lezate putem avea prejudicii cauzate persoanei fizice (corporale, psihice, sociale, afective etc.) sau bunurilor sale etc.

Fapta ilicită reprezintă faptul generator de răspundere, care în materie extracontractuală poate fi fapta proprie, fapta altei persoane și fapta lucrurilor sau a animalelor pe care le avem în pază juridică.

Pentru a obține o despăgubire integrală, justă și echitabilă, victima trebuie să facă dovada că prejudiciul suferit este consecința săvârșirii cu vinovăție a unei fapte ilicite de către persoana responsabilă. în aceste condiții, „fapta ilicită” declanșează mecanismul antrenării obligației de despăgubire a persoanei responsabile. Vechiul Cod civil, în art. 998 invoca, într-o formulare cuprinzătoare, „orice faptă ca omului care cauzează altuia un prejudiciu” ca fiind izvorul răspunderii delictuale. Dispozițiile art. 1357 NCC fac referire la „fapta ilicită" fără a detalia conținutul acestei sintagme. în aceste condiții urmează a avea în vedere principalele coordonate ale „ilicității” faptei persoanei responsabile, astfel cum au fost stabilite de doctrină și jurisprudență.

Element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau inacțiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. În doctrina franceză, într-o exprimare sintetică, această noțiune a fost definită prin „încălcarea unei obligații preexistente” sau „ignorarea unui drept sau a unei obligații impuse de ordinea juridical”.

Fapta ilicită poate fi o acțiune constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor morale și juridice (a distruge, a cauza o vătămare corporală, a plagia o operă științifică) sau o inacțiune manifestată prin a nu face ceva, cu toate că trebuia și putea fi făcut (de exemplu, omisiunea de a lua anumite măsuri de protecția muncii de către cel care inițiază, organizează și supraveghează o activitate cu risc de accidente sau provocări de daune altor persoane).

Ilicitatea conduitei făptuitorului este apreciată în raport de regulile generale de comportament instituite în societate prin dispoziții legale și norme morale. În esență acestea stabilesc imperativ în sarcina cetățenilor obligația „de a nu vătăma sau prejudicia altă persoană”, încălcarea acestei obligații generale este contrară normelor dreptului obiectiv fiind o faptă ilicită de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală.

Aceasta reprezintă modalitatea de exteriorizare a atitudinii de conștiință și voință a făptuitorului cu privire la faptă și consecințele sale dăunătoare. Spre deosebire de „fapta ilicită contractuală” care se raportează strict la rerespectarea obligațiilor stabilite prin acordul de voință al părților, fapta delictuală poate fi săvârșită într-o infinitate de modalități, dacă este de natură a prejudicia alte persoane.

Legătura de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este o condiție esențială, de natură obiectivă, pentru angajarea răspunderii delictuale, contribuind la identificarea persoanei responsabile care „cauzează" alteia un prejudiciu.

Exigența acestei condiții impune ca între prejudiciul produs și faptul generator să existe o legătură de la cauză la efect, astfel încât, din multitudinea împrejurărilor cauzale și a condițiilor care au contribuit într-o anumită măsură, să fie identificate acele acțiuni sau inacțiuni anterioare care au determinat în mod direct și necesar producerea prejudiciului.

Absența legăturii de cauzalitate elimină ipoteza angajării unei răspunderi delictuale cu privire la prejudiciul produs.

În literatura noastră juridică au fost susținute teorii privind criteriile în baza cărora trebuie apreciată legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu: sistemul echivalenței condițiilor sau condiției sine qua non, sistemul cauzei proxime și sistemul cauzei adecvate. Teoria care sintetizează constructiv valorile pozitive ale acestor orientări și înlătură neajunsurile constatate este cea privind unitatea indivizibilă dintre cauză și condiție, potrivit căreia, în ipoteza în care nu se poate stabili cu precizie cauza prejudiciului, se atribuie valoare cauzală egală tuturor faptelor sau împrejurărilor care l-au precedat . În acestea s-a menționat că „asemenea condiții exterioare care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor…alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia asemenea condiții dobândesc, și ele, prin interacțiune cu cauza, caracter causal”. Aceeași orientare o are și jurisprudența noastră care are în vedere premisa coexistenței dintre cauză și condiții, incluzând în complexul cauzal nu numai faptele ce constituie „cauză necesară”, dar și „condițiile cauzale” respectiv faptele ilicite care au făcut posibilă producerea prejudiciului

Vinovăția reprezintă o condiție distinctă și esențială a răspunderii civile delictuale, cu un caracter de sine stătător și precis determinat.

Astfel, răspunderea poate fi angajată numai față de făptuitorul care se face vinovat de comiterea faptei prejudiciabile. Alineatul (1) al art. 1357 NCC se rezumă la invocarea
„vinovăției" făptuitorului, ca o condiție pentru angajarea răspunderii sale delictuale, deoarece noțiunea a fost definită în partea introductivă a Codului, în art. 16 alin. (2) și (3).

Sub aspect terminologic, remarcăm faptul că în noua reglementare se folosește noțiunea de vinovăție, care, într-o formulare generică, include cele două forme, intenția și culpa. în alin. (2) al art. 1357 NCC au fost actualizate dispozițiile art. 999 C.civ., privind răspunderea și pentru cea mai ușoară culpă, cu referire la acea neglijență sau imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese.

2.2. Criterii de apreciere a vinovăției

Articolul 1358 NCC precizează criteriile particulare de apreciere a vinovăției fiind indicate anumite repere în raport de care, in concreto, în fiecare cauză în parte, poate fi evaluată vinovăția făptuitorului. Prin „aprecierea” vinovăției este analizat comportamentul persoanei responsabile, pentru a putea stabili în ce măsură au fost lezate anumite valori sociale, fiind distrus echilibrul social prin producerea unui prejudiciu.

Etalonul evaluării vinovăției făptuitorului îl reprezintă starea de normalitate, de armonie și ordine care trebuie să caracterizeze viața socială. Textul legal aduce discuție, în primul rând, existența sau inexistența vinovăției, în vederea angajării răspunderii civile delictuale față de autorul faptei ilicite, aceasta în condițiile în care poate fi obligat să răspundă chiar și pentru cea mai ușoară culpă.

Numai în subsidiar, în măsura în care prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea conjugată a autorului cu cea a victimei sau a altor persoane, se poate pune problema unei aprecieri a vinovăției persoanei responsabile. În aceste cazuri trebuie să se stabilească în ce măsură fiecare dintre participanți a contribuit la producerea daunei, pentru stabilirea criteriului care stă la baza repartizării reparației.

Dezbaterile doctrinare și jurisprudențiale au condus la conturarea a trei criterii de stabilire a vinovăției delictuale: criteriul subiectiv, concret, raportat la însușirile și capacitatea fiecărui individ de a preveni și evita producerea prejudiciului, criteriul obiectiv, abstract, stabilit potrivit conduitei unui tip uman abstract, un om cu o capacitate medie pentru a anticipa riscul producerii unor daune altor persoane și un criteriu intermediar, privind comportamentul unui om normal care acționează cu prudență și diligentă, în raport de circumstanțele concrete de timp și de loc.

Aprecierea vinovăției făptuitorului impune alegerea dintre bine și rău, dintre legal și ilegal, dintre corect și incorect, potrivit criteriilor juridice, morale și filosofice consacrate în societate, evitând liberul arbitru. Conduita unui bonus pater familias este cea a unui om normal sau om rezonabil și avizat.

Noul Cod civil prin dispozițiile art. 1358 consacră criteriul intermediar de apreciere a vinovăției civile statuând în sensul că „se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana autorului faptei”.

Criteriile obiective se referă la circumstanțele concrete privind locul, timpul, împrejurările în care a fost săvârșită fapta ilicită, daunele produse, precum și trăsăturile biofiziologice, vârsta, sexul, starea de sănătate, infirmitățile fizice ale autorului, calitățile și pregătirea acestuia. În acest context analiza privește exclusiv elementele obiective ale răspunderii, fapta și urmările păgubitoare pe care le-a produs celor din jur, fiind mai puțin relevantă atitudinea psihică a făptuitorului față de faptă și de consecințele acesteia, gradul de inteligență, temperamentul, caracterul, aptitudinile, nivelul de instrucție și educație etc.

Calitatea făptuitorului de „profesionist în exploatarea unei întreprinderi” reprezintă un criteriu special de apreciere a vinovăției făptuitorului, fiind unul din elementele de noutate ale noului Cod civil. În acest context remarcăm faptul că a fost delimitată o categorie distinctă de persoane responsabile, profesioniștii.

Astfel, calitatea de profesionist atrage evaluarea cu mai multă exigență a vinovăției făptuitorului, fiind o cauză de agravare a răspunderii civile. Acestei categorii de făptuitori i se impun reguli mai stricte privind desfășurarea activităților specifice, ei fiind obligați prin regulile impuse profesiei să ia măsuri eficiente de protecție pentru prevenirea producerii unor prejudicii. În acest context, remarcăm faptul că în dreptul civil european contemporan se manifestă tendința generală de obiectivare a răspunderii profesioniștilor, indiferent de domeniul în care activează.

Aceștia trebuie să asigure repararea prejudiciilor cauzate victimelor, chiar și independent de orice culpă, prin asumarea riscurilor activităților periculoase desfășurate în societate.

Dată fiind importanța acestor ipoteze de răspundere, se susține că răspunderea profesioniștilor ar fi putut constitui o temă care să fie mai amplu reglementată în noul Cod civil, cu indicarea condițiilor specifice în care poate fi angajată obligația de despăgubire a victimelor. (a se vedea L.R. Boilă, Răspunderea subiectivă, p. 310 și urm.).

2.3. Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes

Definirea prejudiciului cauzat prin lezarea unui interes

Doctrina și jurisprudența noastră au recunoscut posibilitatea angajării răspunderii civile delictuale și în situația în care a fost lezat un interes legitim, juridic ocrotit al victimei.

Această abordare reprezintă o viziune mai largă asupra prejudiciului reparabil pe calea angajării răspunderii. În aceste cazuri nu poate fi invocată atingerea unui drept subiectiv, ci doar o anumită situație de fapt care este caracterizată prin continuitate și stabilitate și care îndreptățește o persoană să pretindă reparația daunei suferite. Asemenea situații ar putea exista ori de câte ori prin săvârșirea unui delict civil, poate fi invocată o pierdere de natură economică – pierderea sau deteriorarea bunurilor, pierderea banilor, pierderea unui câștig sau a speranței unui câștig sau extrapatrimonială.

Condiții pentru existența prejudiciului.

Condițiile esențiale pentru a reține ca fiind un prejudiciu atingerea adusă unui simplu interes, sunt ca interesul lezat să fie legitim, moral, serios, iar prin modul în care se manifestă să fi fost creată aparența unui drept subiectiv, în sensul că situația de fapt care a condus la producerea unui asemenea prejudiciu este caracterizată prin stabilitate și continuitate, astfel că se aseamănă cu situația încălcării unui drept subiectiv.

Pe aceste coordonate, în jurisprudența noastră au fost semnalate unele ipoteze în care s-au acordat despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin lezarea unui simplu interes în cazul persoanelor care, faptic, s-au aflat în întreținerea de durată a victimei faptei ilicite: copii soției victimei decedate într-un accident, dacă au fost întreținuți de a acesta, copiii concubinei victimei ifați în întreținerea acesteia.

În esență s-a reținut că relația specială care a existat între întreținător și persoanele întreținute, la momentul decesului acestuia, chiar în absența unui drept la întreținere reglementat legal, a fost caracterizată prin stabilitate și continuitate, astfel că poate justifica acordarea despăgubirilor acestor persoane întrucât, prin dispariția sa, au fost private de ajutorul pe care îl primeau. În acest sens, s-a subliniat faptul că este indiferent că întreținerea se acordase voluntar sau în baza unei obligații legale, important fiind că partea civilă, prin moartea victimei a suferit un prejudiciu care se impune a fi reparat.

2.4. Cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei

2.4.1. Legitima apărare

În analiza condițiilor esențiale ale răspunderii delictuale pentru propria faptă, noul Cod civil reglementează legitima apărare, starea de necesitate, îndeplinirea unei
activități impuse sau permise de lege ca fiind cauze care înlătură caracterul ilicit al faptei
prejudiciabile. Au fost astfel valorificate ideile consacrate în doctrina și jurisprudența noastră privind condițiile speciale și efectele acestor cauze.

Cu toate acestea, alături de alți autori, apreciem că modul de formulare a textelor legale „este cu totul deficitar”. Astfel, în noul Cod civil nu au fost formulate definiții ale acestor cauze de natură să înlăture ilicitatea faptei prejudiciabile, ci s-a ales metoda enunțării doar a excepțiilor aplicării lor.

La fel ca și în cazul vinovăției civile definite în art. 16 prin reluarea definiției vinovăției din Codul penal, se va face trimitere la conținutul unor noțiuni ale dreptului penal, ceea ce ar putea crea confuzia identității acestora cu cele specifice dreptului răspunderii civile.

Condițiile legitimei apărări.

În ipoteza în care fapta prejudiciabilă a fost săvârșită de o persoană pentru apărarea sa ori a altuia sau a unui interes public, împotriva unui atac material, direct, imediat și injust care pune în pericol grav valorile respective, nu va fi considerată ilicită,
astfel că nu va putea fi angajată obligația de reparare a prejudiciului. În doctrina dreptului penal au fost sintetizate următoarele condiții necesare pentru reținerea legitimei apărări: fapta să fie săvârșită pentru apărarea făptuitorului în fața unui atac material, direct, imediat și injust; atacul să creeze o stare de pericol grav; atacul să fie îndreptat direct împotriva victimei ori unui apropiat al acesteia sau a unui interes public; apărarea trebuie să fie proporțională cu gravitatea atacului.

Depășirea limitelor legitimei apărări.

Potrivit NCP depășirea limitelor legitimei apărări datorită unei tulburări sau temeri constituie o cauză care înlătură răspunderea penală a inculpatului. În domeniul răspunderii civile delictuale, asemenea ipoteze nu sunt de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei.

Astfel, conform alin. (2) al art. 1360 NCC, dacă apărarea este disproporționată cu gravitatea atacului, făptuitorul poate fi obligat să răspundă prin „plata unei indemnizații adecvate și echitabile”. Remarcăm faptul că soluția este aplicabilă doar atunci când a fost săvârșită o infracțiune, autorul fiind obligat să răspundă civil pentru prejudiciile cauzate.

Consider că, pentru asemenea situații, era utilă o explicitare a criteriilor acordării acestor despăgubiri, având în vedere ansamblul reglementărilor legale consacrate unei răspunderi delictuale subiective, în care făptuitorul răspunde potrivit vinovăției sale.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în majoritatea cazurilor, atacul material, direct, imediat și injust aparține chiar victimei, când se poate pune în discuție în ce măsură aceasta a provocat săvârșirea faptei ilicite, contribuind la producerea prejudiciului. Cuantificarea despăgubirilor ar putea fi făcută potrivit criteriilor aplicabile culpei concurente a făptuitorului cu cea a victimei sau a altor persoane, prevăzute în art. 1371 NCC.

2.4.2. Starea de necesitate

Doctrina și jurisprudența noastră tradițională au apreciat starea de necesitate ca fiind o cauză care înlătură caracterul ilicit al faptei dacă întrunește condițiile prevăzute de lege: fapta a fost săvârșită pentru a salva viața, integritatea corporală, sănătatea sau un bun important al autorului sau al altei persoane ori un interes public, de la un pericol iminent care, date fiind împrejurările, nu putea fi înlăturat altfel.

Analiza stării de necesitate s-a realizat exclusiv din perspectiva reglementărilor dreptului penal, fapta infracțională fiind tratată în aceleași condiții cu fapta prejudiciabilă în sensul că dacă nu va putea angaja răspunderea penală a făptuitorului, nu poate fi considerată a fi o faptă ilicită, de natură să antreneze obligația de despăgubire pentru prejudiciul cauzat.

De principiu, starea de necesitate înlătură caracterul ilicit atât al faptei infracționale, cât și a celei dăunătoare. Cu toate acestea, noul Cod civil oferă o nouă perspectivă stării de necesitate, distinctă față de cea stabilită de dreptul penal. Fapta care a avut drept consecințe prejudicierea altor persoane dacă a fost săvârșită în stare de necesitate nu exclude, în toate situațiile, angajarea răspunderii prin plata unor despăgubiri. Mai mult decât atât, asemenea fapte sunt considerate o sursă autonomă de răspundere civilă, deoarece este echitabilă despăgubirea victimei și în asemenea situații.

2.4.3. Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege

Îndeplinirea unei îndatoriri prevăzute sau numai permise de dispozițiile legale în vigoare este considerată a fi o activitate legală. Eventualele prejudicii care s-ar putea produce în asemenea situații nu sunt de natură a angaja răspunderea delictuală, nefiind îndeplinită condiția comiterii unei fapte ilicite. De asemenea, executarea ordinului dat de o autoritate este prezumată a fi o activitate legală. Pentru aceasta, ordinul trebuie să emane de la o persoană care este competentă la acel moment să dispună executarea anumitor obligații și să fie emis cu respectarea dispozițiilor legale, atât în ceea ce privește forma, cât și conținutul său. În unanimitate, doctrina noastră a recunoscut aceste situații, chiar și în absența unor dispoziții legale exprese, ca fiind de natură să înlăture caracterul ilicit al faptei.

Excepții de la regula înlăturării caracterului ilicit al faptei.

Noul Cod civil nu stabilește, în mod expres, faptul că prin îndeplinirea unei îndatoriri prevăzute ori numai permise de lege sau prin executarea unui ordin, faptele nu au un caracter ilicit, ci precizează doar cazurile în care ar putea fi angajată răspunderea delictuală în asemenea situații: atunci când făptuitorul “putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale săvârșite în asemenea împrejurări”. Modul de formulare a textului legal ar putea declanșa o serie de discuții în condițiile în care se fac aceleași referiri la două categorii de situații între care există semnificative diferențieri: fapta prejudiciabilă a fost săvârșită în îndeplinirea unor îndatoriri legale sau în executarea unui ordin al superiorului.

Astfel, îndeplinirea unor îndatoriri prevăzute sau doar permise de lege ar putea avea caracter ilicit numai atunci când a fost săvârșită cu vinovăție, fiind cauzat un prejudiciu.

În cazul executării unui ordin, fapta ar putea fi ilicită fie datorită faptului că ordinul a avut un caracter vădit ilegal, fie datorită modului de executare deficitar al acestuia, fiind produs cu vinovăție un prejudiciu altei persoane.

Sintagma folosită „putea să își dea seama” readuce în discuție condițiile culpei civile, cu cele două elemente structurale, intelectiv și volitiv. Astfel, deși există certitudinea producerii unui prejudiciu, în executarea unei activități aparent legale sau a unui ordin dat cu respectarea ordinii de drept, se analizează în ce măsură autorul faptei avea sau nu posibilitatea de a cunoaște caracterul său vădit ilicit sau abuziv.

Numai în măsura dovedirii vinovăției autorului faptei va putea fi angajată răspunderea lui pentru prejudiciul produs. Aprecierea imputabilității conduitei sale se va face potrivit dispozițiilor art. 1358 NCC, raportat la „împrejurările în care s-a produs prejudiciul, străine de persoana făptuitorului”. Aceste dispoziții legale reafirmă fundamentul subiectiv al răspunderii pentru propria faptă, vinovăția făptuitorului fiind condiția esențială pentru angajarea obligației de despăgubire.

Sub aspect terminologic, constatăm o diferențiere față de modul de formulare al acestor cauze din doctrina noastră, de natură să restrângă sfera lor de aplicabilitate: îndeplinirea se referă doar la anumite „activități”, iar nu în mod expres la îndatoriri prevăzute de lege, iar ordinul aparține doar superiorului, fără a fi menționată ipoteza în care acesta emană de la o autoritate publică competentă.

2.5. Efectele hotărârii penale

Corelația dintre răspunderea civilă delictuală și cea penală prezintă relevanță îndeosebi din perspectiva autorității de lucru judecat a hotărârii instanței penale ori de câte ori fapta infracțională a avut drept consecință producerea unui prejudiciu.

Potrivit alin. (1) al art. 27 NCPP (fostul art. 22): „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.

În doctrina noastră tradițională, s-a apreciat că „hotărârea penală trebuie, în principiu, să aibă autoritate față de toți membrii societății, inclusiv părțile care se judecă în procesul civil”, deoarece o soluție contrară „ar aduce atingere prestigiului justiției represive și, prin urmare, ar fi contrară ordinii publice”.

În cazul în care s-a pronunțat de către instanța penală o hotărâre de achitare sau de încetare a procesului penal soluțiile jurisprudențiale au fost diferențiate în funcție de temeiul legal indicat, deoarece s-a apreciat că nu orice hotărâre penală poate avea ca efect înlăturarea posibilității admiterii acțiunii civile în despăgubiri. Astfel, dacă fapta imputată nu există sau nu a fost săvârșită de învinuit sau inculpat acțiunea civilă intentată acestuia nu poate fi admisă. În ipotezele în care se dispune achitarea pentru că fapta nu este prevăzută de legea penală, nu prezintă gradul de pericol al unei infracțiuni, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, există o cauză care înlătură caracterul penal, acțiunea civilă va putea fi admisă de instanța civilă.

Elementele noii eglementări.

În Secțiunea a 3-a din Capitolul IV al noului Cod civil consacrată răspunderii delictuale pentru fapta proprie, analizând cauzele care înlătură caracterul ilicit al faptei, art. 1365 dispune asupra efectelor hotărârii penale în ceea ce privește modul de soluționare a acțiunii civile fundamentate pe regulile aplicabile răspunderii delictuale.

Remarcăm pentru început faptul că asemenea dispoziții au un preponderent caracter procedural, fiind abordate în cuprinsul dispozițiilor art. 27 NCPR astfel că, în doctrină, s-a apreciat că nu se justifică includerea lor în această secțiune a Codului civil. Dar chiar dacă ignorăm acest aspect, constatăm că noua reglementare instituie o nouă regulă: „Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale” cu referire la hotărârile definitive de condamnare, care este în mod vădit contrară celei cuprinse în alin. (1) al art. 27 NCPP, precum și cu cea din alin. (2) al acestui articol potrivit căruia: „Hotărârea definitivă a instanței civile prin care a fost soluționată acțiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale cu privire la existența faptei penale, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”. A accepta această nouă regulă ar însemna să admitem că este posibilă derularea, în paralel, a două procese, unul penal și unul civil, care să pronunțe soluții diferite în ceea ce privește prejudiciul și vinovăția făptuitorului.

În noua reglementare, această regulă se va aplica și arunci când există o „hotărâre definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal”, prevedere pe care o apreciem a fi inacceptabilă, dacă avem în vedere faptul că acestea sunt răspunderi juridice autonome – răspunderea penală care presupune condamnarea inculpatului, achitarea acestuia sau încetarea procesului penal și răspunderea civilă care implică plata despăgubirilor – fiind stabilite condiții și efecte juridice diferite. Existența faptei în noul text legal s-a rezumat doar la existența prejudiciului, iar existența persoanei care a săvârșit-o la vinovăția acesteia.

De asemenea, considerăm că dispozițiile unei hotărâri penale definitive privind existența prejudiciului ori vinovăția autorului faptei ilicite în mod obligatoriu trebuie să aibă autoritate în fața instanței civile, dacă avem în vedere că acestea sunt și elemente constitutive ale unei infracțiuni (respectiv latura obiectivă și cea subiectivă).

Astfel, dacă s-a pronunțat achitarea inculpatului, pentru lipsa acestora, aceleași argumente vor sta și la baza soluției de respingere a acțiunii civile fundamentate pe temei delictual, fiind necesară, și în acest caz, întrunirea cumulativă a condițiilor esențiale.

Persoanele lipsite de discernământ nu pot fi trase la răspundere penală, dar nici nu pot fi obligate la despăgubiri potrivit art. 1367 NCC, decât în mod excepțional, în mod cu totul subsidiar, în condițiile speciale ale art. 1368 NCC.

Dispozițiile art. 1365 NCC apar, așadar, ca deficitare și incomplete, ceea ce poate crea o inadmisibilă confuzie pentru cei care trebuie să le aplice în cauzele supuse judecății.

După cum am prezentat orientarea actuală a doctrinei și jurisprudenței noastre, în anumite situații, temeiul achitării inculpatului coincide cu neîntrunirea condițiilor răspunderii delictuale, astfel că hotărârea penală dată are autoritate de lucru judecat cu privire la faptă, autor si vinovăția acestuia. Apreciem că și cazul de încetare, când există autoritate de lucru judecat, ar putea constitui, de asemenea, temeiul respingerii acțiunii civile, dacă, anterior, aceasta fusese deja soluționată alături de acțiunea penală.

2.6. Răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească

Capacitatea delictuală

Potrivit reglementări legale, răspunderea civilă delictuală pentru propria faptă este fundamentată pe vinovăția persoanei responsabile. Aceasta presupune, în primul rând, cunoașterea legilor obiective care acționează în natură și societate, precum și a riscului de producere a unor prejudicii altor persoane, prin săvârșirea unor fapte ilicite. În anumite împrejurări, fie datorită vârstei, fie datorită stării precare a sănătății mintale, unele persoane nu au capacitatea conștientizării caracterului antisocial și periculos al faptelor lor, nu disting între ce este licit sau ilicit, caz în care producerea prejudiciului nu le poate fi imputabilă. În absența vinovăției, nu va putea fi angajată răspunderea civilă pentru repararea prejudiciului cauzat victimei.

Rezultă că răspunderea delictuală pentru propria faptă este condiționată de capacitatea delictuală a făptuitorului, respectiv de existența discernământului acestuia care constă în ansamblul însușirilor sale psihice, intelective și volitive, efective sau prezumate de lege, necesare pentru a preveni și evita săvârșirea acelor fapte de natură a aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale altor persoane.

Lipsa discernământului poate fi invocată în cazul minorilor și cel al persoanelor bolnave mintal, puse sub interdicție judecătorească. Capacitatea de exercițiu deplină începe la data cand persoana devine majoră, astfel cum prevede art. 38 NCC. În mod excepțional, minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplina de exercițiu, în cazul minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, acesta are doar capacitatea de exercițiu restrânsă, conform art. 41 NCC. Rezultă că minorii sub 14 ani nu au capacitate de exercițiu.

Se prezumă că aceștia nu au capacitate delictuală, deci nu pot fi obligați la plata despăgubirilor datorate vicitmei decât dacă se dovedește că au acționat cu discernământ, având reprezentarea consecințelor faptelor lor. A fost astfel instituită prezumția legală relativă privind lipsa capacității delictuale a minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani.

Momentul evaluării capacității delictuale este cel al comiterii faptei prejudiciabile pentru a se aprecia dacă, în concret, acesta putea să prevină și să evite prejudicierea victimei.

Capacitatea delictuală se deosebește de capacitatea de exercițiu a persoanei care privește exercițiul drepturilor și asumarea obligațiilor prin încheierea de acte juridice.

Aceasta înseamnă că o persoană care nu are capacitate de exercițiu poate fi obligată să răspundă pentru delictul săvârșit dacă se dovedește că a acționat cu discernământ sau, din contră, deși are capacitatea de exercițiu, nu poate răspunde delictual deoarece, în momentul comiterii faptei, nu a avut discernământ.

Regula în cazul capacității delictuale

Regula generală privind capacitatea delictuală stabilește că toate persoanele care au împlinit vârsta de 14 ani au capacitate delictuală, deci răspund pentru prejudiciile cauzate altor persoane, cu excepția cazurilor în care dovedesc lipsa discernământului la momentul săvârșirii faptei prejudiciabile. Prin alin. (2) al art. 1366 NCC a fost instituită o prezumție legală relativă privind capacitatea delictuală a minorilor între 14 și 18 ani. Deși textul legal face referire doar la „minori”, această regulă poate fi aplicabilă tuturor persoanelor, inclusiv celor adulte, care au posibilitatea de a demonstra că permanent sau temporar au fost lipsite de discernământul faptelor lor. Aceasta ar fi situația bolnavilor psihici care, deși nu au fost puse sub interdicție, nu au putut conștientiza pericolul faptelor lor.

Excepția în cazul capacității delictuale.

Excepția privind lipsa capacității delictuale se referă la minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și persoanele puse sub interdicție care nu răspund pentru prejudiciile pe care le produc decât în mod excepțional, dacă se demonstrează că au acționat într-un moment de luciditate, deci cu discernământ. Această prezumție legală a lipsei discernământului este relativă deoarece poate fi răsturnată prin dovedirea contrariului, respectiv faptul că, la momentul săvârșirii faptei, aveau posibilitatea de a-și adapta comportamentul pentru a împiedeca cauzarea consecințelor dăunătoare.

Constatăm faptul că, potrivit noii reglementări, vom rămâne fideli orientării către o răspundere subiectivă pentru fapta proprie, în care conștiința autorului are rolul decisiv, în fața ilicității acțiunilor sau inacțiunilor sale prejudiciabile. Altfel spus, numai în condițiile în care acesta a cunoscut consecințele faptei sale și a acționat deliberat pentru producerea lor, poate fi angajată obligația pentru despăgubirea victimei. Dacă în vechiul Cod civil era invocată „greșeala” făptuitorului, folosindu-se o noțiune generală, remarcăm faptul că în noua reglementare, în alin. (2) al art. 1349 NCC, se menționează expres: „cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”. Se elimină, astfel, orice posibilitate de a interpreta conținutul vinovăției civile din perspectiva elementului său obiectiv, cel privind comportamentul prejudiciabil. Întreaga atenție este acordată elementului subiectiv, privind starea psihică a persoanei responsabile, deoarece numai în condițiile în care făptuitorul a acționat cu discernământ va putea fi angajată răspunderea civilă delictuală. Constatăm faptul că ne vom situa pe aceleași coordonate ale culpei morale, pentru care este esențială conștientizarea urmărilor propriilor fapte, deși în materia răspunderii civile delictuale aspectul esențial îl constituie existența prejudiciului, pentru a cărui reparare trebuie antrenată răspunderea.

Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ

Lipsa discernământului se poate datora și unei situații excepționale, constând într-o stare de tulburare a minții, în care făptuitorul, în concret, nu a avut reprezentarea urmărilor faptei sale socialmente periculoase. Ipoteza reglementată de art. 1367 NCC reprezintă o excepție de la regula instituită prin art. 1366 alin. (1). Astfel, dacă o persoană prezumată ca având capacitate delictuală, atât din punct de vedere al vârstei, cât și al stării sale de sănătate mintală, își pierde discernământul vremelnic sau definitiv, intempestiv ca urmare a unui șoc psiho-traumatic sau a unei boli, dacă a cauzat un prejudiciu victimei în această stare, răspunderea sa poate fi înlăturată.

Starea de tulburare a minții trebuie să prezinte o asemenea gravitate încât l-au pus în neputință să cunoască pericolul producerii de prejudicii și nu a putat să acționeze pentru evitarea unor asemenea consecințe. Lipsa discernământului înlătură total vinovăția făptuitorului. Dovada unei asemenea situații poate fi realizată prin orice mijloace de rrobă, îndeosebi prin constatări și expertize medío-íegaíe psihiatrice care pot demonstra, în mod științific, pierderea capacităților intelective și volitive ale subiectului pe fondul unor grave rrobleme de sănătate mintală. Eventuala alterare a discernământului nu este suficientă pentru ca făptuitorul să nu suporte despăgubirile datorate victimei, în condițiile în care textul legal invocă expres pierderea totală a acestuia.

Alineatul (2) al art. 1367 NCC prevede în mod expres că nu sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) ori de câte ori pierderea discernământului făptuitorului se datorează propriului său comportament caracterizat prin consum de băuturi alcoolice, stupefiante sau alte substanțe interzise. Astfel, în aceste cazuri, răspunderea făptuitorului va putea fi angajată pentru daunele produse altor persoane, apreciindu-se că, în mod voit, acesta a procedat astfel, cunoscând efectele nocive ale beției voluntare sau ale consumului de asemenea substanțe care îl pot transforma într-un element periculos pentru cei din jurul său.

2.7. Obligația subsidiară de indemnizare a victimei

Dispozițiile art. 1368 NCC reprezintă unul din elementele de noutate în noua reglementare, fiind inspirate de art. 489-2 din Codul civil francez, introdus prin Legea din ianuarie 1968, potrivit cărora „cel care a cauzat o pagubă altuia atunci când se afla sub imperiul unei tulburări mentale nu poate fi mai puțin obligat la repararea acestuia”.

Astfel, persoanele care suferă de afecțiuni psihice, fiind grav bolnave, lipsite de discernământ și fără a avea reprezentarea consecințelor faptelor lor, nu pot fi considerate a fi vinovate pentru faptele ilicite prejudiciabile comise, în accepțiunea prevederilor art. 1357 NCC. Acesta reprezintă principalul inconvenient privind imposibilitatea acționării lor pentru plata despăgubirilor, ceea ce ar constitui, evident, o soluție inechitabilă pentru victimă.

În absența unei reglementări legale, pentru asemenea situații, doctrina noastră a invocat echitatea ca fundament al răspunderii civile a persoanei lipsite de discernământ pentru fapta ilicită, analizând cazul unui minor sub 14 ani, care, acționând fără discernământ, a incendiat și distrus 18 ha de teren cu vegetație forestieră.

În esență s-a apreciat că este posibilă „obligarea directă a minorului fără discernământ și fără reprezentant legal, la repararea prejudiciului cauzat prin fapta sa ilicită, în împrejurarea în care situația patrimonială a autorului faptei ilicite ar permite și ar justifica o asemenea reparative”.

Caracterul subsidiar al răspunderii persoanei lipsite de discernământ rezultă din imposibilitatea reparării prejudiciului prin angajarea răspunderii persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a-1 supraveghea. Astfel, numai dacă despăgubirea victimei
nu poate fi realizată de aceste persoane responsabile, fie pentru că nu se cunosc, fie pentru că nu au venituri sau bunuri din a căror valorificare să acopere reparația, va putea fi angajată răspunderea făptuitorului.

Dispozițiile alin. (1) al art. 1368 NCC se coroborează cu cele din alin. (1) al
art. 1372 NCC privind răspunderea pentru fapta altei persoane care stabilesc relația specială între făptuitor și persoana responsabilă, prin acceptarea obligației legale de supraveghere și control a modului de viață al celor lipsiți de discernământ, respectiv a minorului sub 14 ani sau a bolnavului psihic pus sub interdicție. În cazul acestor ipoteze de răspundere, obligațiile persoanei responsabile au fost circumscrise, prin textul legal, exclusiv supravegherii persoanelor fără capacitate delictuală, având un comportament imprevizibil și spontan, soldat cu prejudicierea altor persoane.

Limitele despăgubirii.

Acestea sunt prevăzute în alin. (2) al art. 1368, referindu-se la un cuantum echitabil, în funcție de starea patrimonială a părților. Astfel, prin excepție de la regula generală aplicabilă răspunderii delictuale privind repararea integrală a prejudiciului cauzat victimei, dacă este posibil, în natură sau prin echivalent, persoana lipsită de discernământ datorează o despăgubire echitabilă, raportată la posibilitățile sale concrete.

Acesta este un caz special de despăgubire în care nevoia victimei faptei ilicite, se coroborează cu posibilitățile făptuitorului, existând șansa unei reparații integrale a prejudiciului sau doar a uneia parțiale ori doar simbolice.

Impactul acestor reglementări asupra conținutului noțiunii de „vinovăție civilă".

Prin extinderea sferei persoanelor responsabile la persoanelor lipsite de rațiune și acceptarea angajării răspunderii delictuale în absența dovedirii vinovăției făptuitorului, se tinde la recunoașterea elementului obiectiv privind anormalitatea comportamentului acestuia, renunțându-se la coordonatele culpei morale.

Noua reglementare a statuat în sensul că, în cazul răspunderii pentru fapta proprie, consacrată ca fiind de natură subiectivă, există posibilitatea angajării unei răspunderi având ca fundament o culpă obiectivă sau, altfel spus, comportamentul făptuitorului.

Persoana care nu are discernământul faptelor sale trebuie să suporte toate consecințele acesteia și să repare prejudiciul produs, nu pentru că este vinovată și trebuie sancționată, ci pentru că, într-o societate civilizată, este echitabil ca victima unei fapte ilicite să fie integral despăgubită. Numai în acest mod vom asigura cadrul legal în care va putea fi restabilit efectiv echilibrul social distrus prin producerea pagubei.

În acest context, trebuie amplificat rolul social al statului pentru protecția persoanelor minore și a celor cu handicap, preluând sarcina reparării prejudiciilor cauzate de aceștia. De asemenea, urmând modelul statelor civilizate, există posibilitatea despăgubirii victimelor faptelor ilicite comise de aceste persoane dintr-un fond special, de natură să le asigure repararea integrală a prejudiciului.

2.8. Răspunderea altor persoane

Dacă în art. 998 vechiul C.civ., răspunderea delictuală poate fi angajată pentru „orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu”, în noua reglementare, în mod expres, a fost reglementată răspunderea altor persoane decât autorul, instituind regula solidarității între acestea, pentru despăgubirea integrală a victimei.

Astfel, dispozițiile art. 1369 NCC au fost consacrate răspunderii civile delictuale a participanților la comiterea faptei prejudiciabile, cei care, alături de autor, au contribuit într-o anumită măsură la producerea lui. În acest mod a fost extinsă considerabil sfera celor care pot fi obligați să repare prejudiciul, ceea ce reprezintă un veritabil avantaj pentru victime.

Constatăm faptul că au fost preluate, și în acest domeniu, reglementările dreptului penal în materia participanților la săvârșirea unei infracțiuni, din context rezultând elementele specifice ale instigării și complicității, dar și cele privind tăinuirea sau favorizarea infractorului.

Persoana responsabilă.

Calitatea de „persoană responsabilă" revine în primul rând autorului, cel care, în mod direct și nemijlocit, a inițiat, organizat, condus și desfășurat acțiunea sau inacțiunea cu consecințe dăunătoare pentru persoana vătămată.

Instigatorul este persoana care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, iar complicele este acela care l-a ajutat în orice fel să-l pricinuiască.

Implicarea acestora este anterioară sau cel mult concomitentă comiterii faptei prejudiciabile. În măsura în care, ulterior acestui moment, o persoană primește anumite bunuri cunoscând că provin din comiterea unei fapte ilicite ori a tras foloase din prejudicierea altuia poate fi considerat tăinuitor sau favorizator, fiind una din persoanele responsabile pentru prejudiciul cauzat.

Dispozițiile alin. (2) ale art. 1369 NCC sunt însă lacunare în ceea ce privește implicarea directă a unor persoane care au împiedicat ori au întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite. Acțiunea civilă în despăgubire fundamentată pe dispozițiile răspunderii delictuale aparține victimei, titulară a unui drept de creanță, fiind supusă prescripției extinctive. Interesul acesteia este acela de a promova acțiunea în termen, valorificând toate mijloacele de probă necesare pentru dovedirea pretențiilor sale.

În măsura în care o persoană, în mod deliberat, a distrus sau alterat anumite probe considerate utile soluționării cauzei, se poate considera că a contribuit la tergiversarea chemării în judecată a autorului, astfel că, ipotetic, ar putea fi trasă la răspundere, alături de ceilalți participanți. Rămâne ca jurisprudența să identifice asemenea situații stauând asupra condițiilor și limitelor în care aceste eprsoane răspund față de victimă.

Solidaritatea răspunderii.

Dispozițiile art. 1369NCC privind răspunderea participanților alături de autor se coroborează cu cele ale art. 1382 NCC potrivit cărora: „Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel prejudiciat”.

Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite

Implicarea a două sau mai multe persoane în desfășurarea unor acțiuni poate avea drept consecință prejudicierea victimei. Din această perspectivă, participațiunea există sub forma coautoratului, fiecare dintre aceste persoane contribuind într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat.

Deși dispozițiile art. 1370 NCC conțin reglementări aplicabile acestor situații, denumirea articolului nu a fost armonizată conținutului. Imposibilitatea privește stabilirea cu certitudine a aportului fiecărui coparticipant, iar nu individualizarea autorului faptei ilicite.

Răspunderea delictuală este principial fundamentată pe vinovăție, astfel că are un caracter personal, fiecare făptuitor răspunzând în limitele participării sale la păgubirea victimei. Instituția răspunderii delictuale pentru propria faptă condiționează stabilirea obligației de despăgubire de identificarea celui care a produs prejudiciul. în dreptul civil nu avem reglementată ipoteza reparării prejudiciilor anonime, decât, eventual, în cazul răspunderii pentru fapta altei persoane, dar și atunci, trebuie stabilită relația cu persoana responsabilă ceea ce conduce la identificarea autorului

Răspunderea solidară.

Aceasta va fi angajată numai dacă există o acțiune, care se desfășoară simultan sau succesiv de către mai multe persoane, fără a se putea stabili contribuția fiecăreia la prejudicierea victimei. Textul viitoarei reglementări, în formularea sa literară, nu este suficient de clar, astfel că poate da naștere unor interpretări care să fie contrare cu soluția preconizată.

Fapta ilicită constă numai într-o acțiune, ceea ce presupune o implicare activă, culpabilă a făptuitorilor, implicit identificarea lor. Când faptele sunt săvârșite simultan și, cu atât mai mult, când sunt comise succesiv, contribuția autorilor poate fi stabilită pe baza probelor administrate, astfel că nu se poate invoca imposibilitatea identificării autorilor.

Unii autori consideră că nu poate fi acceptată ideea angajării unei răspunderi solidare a mai multor persoane doar invocând ca argument faptul că nu se poate stabili că prejudiciul a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia dintre ele.

Aceste dispoziții contravin principiilor răspunderii pentru propria faptă, astfel cum sunt reglementate în art. 1357 NCC. Numai săvârșirea cu vinovăție a unei fapte ilicite care a cauzat un prejudiciu victimei atrage răspunderea delictuală a făptuitorului. În absența unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu nu va putea fi stabilită obligația de despăgubire. Apreciem că angajarea unei răspunderi solidare nu poate fi acceptată ca o soluție de compromis în cazul în care nu s-a putut identifica făptuitorul și nu s-a stabilit implicarea sa cu vinovăție în producerea efectelor dăunătoare.

Sub acest aspect, considerăm că textul legal trebuia să se refere la ipoteza în care există imposibilitatea stabilirii contribuției fiecărui făptuitor la prejudicierea victimei dispunând în următorul sens: Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane, fără să se poată stabili aportul fiecăreia la cauzarea prejudiciului, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă.

Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze

Acest caz este incident, potrivit dispozițiilor alin. (1) al art. 1371 NCC, în trei situații: a contribuit la cauzarea prejudiciului sau la agravarea acestuia ori nu 1-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă. De fiecare dată se impune ca implicarea victimei să fie făcută numai cu vinovăție, fiind reluată expresia cu intenție sau din culpă. Efectul aplicării acestei reguli îl constituie diminuarea cuantumului despăgubirilor datorate de persoana responsabilă numai la partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Există opinii ce susțin că era suficientă mențiunea a contribuit la cauzarea prejudiciului, deoarece această detaliere a faptelor ilicite săvârșite de victimă ar putea declanșa soluții jurisprudențiale contradictorii.

Astfel, dacă analizăm mecanismul angajării răspunderii delictuale, cauza producerii prejudiciului o constituie săvârșirea unei acțiuni sau inacțiuni prin care victima, alături de o altă persoană, a contribuit într-o anumită măsură la producerea acestui rezultat.

Omisiunea victimei de a lua anumite măsuri de natură să prevină și să evite producerea prejudiciului constituie tot o cauză de natură să limiteze răspunderea celui vinovat la implicarea sa efectivă. De exemplu, într-un accident rutier, conducătorul autoturismului a condus sub influența alcoolului, încălcând regulile de circulație, dar și victima s-a angajat imprudent în traversarea străzii printr-un loc nepermis sau în cazul unui accident de muncă, angajatorul nu a echipat utilajul cu mecanisme de protecție, dar nici salariatul nu a respectat normele de protecția muncii cu privire la care fusese instruit.

Implicarea victimei în eventuala mărire a prejudiciului ar putea constitui doar cazuri izolate, când aceasta a acționat numai pentru salvarea bunurilor sale, dar a aplicat metode greșite, astfel că i s-a agravat situația. Cauza prejudiciului rămâne fapta ilicită săvârșită de făptuitor, pentru care acesta trebuie ținut să răspundă.

Considerăm însă că fapta victimei trebuie analizată numai din punct de vedere obiectiv, stabilind contribuția sa efectivă la producerea daunei, nefiind necesară analiza vinovăției acesteia. Sub acest aspect, nu prezintă nicio relevanță atitudinea psihică a victimei față de propria sa faptă și urmările ei, ci interesează în ce măsură cel responsabil poate fi obligat la despăgubire. O asemenea prevedere ar putea conduce la ideea ca, în cazul în care victima este lipsită de discernământul faptelor sale, dar totuși participă la producerea prejudiciului, întreaga răspundere să revină numai persoanei responsabile, ceea ce nu ar fi o soluție echitabilă.

Pe aceste coordonate, alin. (1) al art. 1371 NCC a fost consacrat culpei comune a făptuitorului cu cea a victimei – iar nu culpei comune, în general – dacă avem în vedere faptul că există posibilitatea ca și o terță persoană să fie implicată în producerea prejudiciului.

Existența, alături de fapta persoanei responsabile, a unor cauze exoneratoare de răspundere, expres enumerate în alin. (2) al art. 1371 NCC, forța majoră, cazul fortuit sau fapta terțului, pot avea același consecințe, respectiv reducerea despăgubirilor datorate de făptuitor la limita contribuției sale efective. Din nou, în mod inutil, se face referire la vinovăția făptuitorului menționându-se că fapta a fost săvârșită cu intenție sau din culpă.

BIBLIOGRAFIE

Doctrină

Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;

Bîrsan, C., Stătescu, C., C. Bîrsan, Teoria generală a obligațiilor, Editura All, București 1994;

L. Pop ș.a., Tratat elementar de drept civil, Obligațiile, Editura Universul Juridic, București 2012;

Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;

H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;

M. Eliescu, Răspunderea civilă declictuală, Editura Academiei, București 1972

Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;

Hanga, V., M.D. Bob, Curs de drept privat roman, Editura Universul Juridic, București 2009;

Streteanu, F. Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Editura C.H.Beck, București 2008;

Articole din reviste de specialitate

M. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, RRD nr. 5/1970;

C. Teleagă, Principiul precauției și viitorul răspunderii civile, în RRDM nr. 1/2004;

A. Tamba, Considerații privind cele două forme ale răspunderii civile, în PR. nr.2/2009;

Legislație

*** Constituția României

*** Noul Cod civil;

*** Codul civil de la 1864;