Faptele DE Comert
CUPRINS
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1.1.Noțiuni introductive privind dreptul comercial – obiectul și definiția dreptului comercial………………………………………………………….4
1.2.Concepția Codului comercial privind faptele de comerț…………….9
1.2.1.Reglementarea faptelor de comerț……………………………9
1.2.2.Caracterul enumerării legale a faptelor de comerț…………12
1.2.3.Noțiunea și caracteristicile faptelor de comerț……………..13
1.2.4.Teorii privind definirea faptelor de comerț…………………20
1.3.Clasificarea faptelor de comerț………………………………………23
CAPITOLUL II: FAPTELE DE COMERȚ OBIECTIVE
2.1.Noțiunea faptelor de comerț obiective și clasificarea lor……………25
2.2.Operațiunile de interpunere în schimb sau circulație ……………..26
2.2.1.vânzarea și cumpărarea comercială………………………….26
2.2.2.operațiunile de bancă și schimb………………………………34
2.3.Întreprinderile ………………………………………………………..36
2.3.1.Noțiunea și caracteristicile intreprinderii…………………….36
2.3.2. Felurile intreprinderii ………………………………………..39
2.4.Faptele de comerț conexe (accesorii)…………………………………56
CAPITOLUL III: FAPTELE DE COMERȚ SUBIECTIVE
3.Faptele de comerț subiective……………………………………………72
3.1.Noțiunea faptelor de comerț subiective……………………….72
3.2.Prezumția de comercialitate…………….……………………..73
3.3.Excepțiile prezumției de comercialitate ………………………74
CAPITOLUL IV: FAPTELE DE COMERȚ UNILATERALE SAU MIXTE
4.Faptelor de comerț unilaterale sau mixte………………………………77
4.1.Noțiunea faptelor de comerț unilaterale sau mixte…………..77
4.2.Regimul juridic al faptelor de comerț unilaterale sau mixte..79
4.3.Excepțiile de la aplicarea legii comerciale……………………80
CAPITOLUL V: SCURTE CONSIDERAȚII ASUPRA CARACTERULUI OPERAȚIUNILOR ÎN DOMENIUL AGRICULTURII
5.1.Concepția Codului comercial…………………………………………82
5.2.Întreprinderea agrară……………………………………………………..84
5.3.Societatea comercială………………………………………………….85
CAPITOLUL VI:
6.1.Concluzie………………………………………………………………87
6.2.Bibliografie…………………………………………………………….90
=== FAPTELE DE COMERT ===
CUPRINS
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1.1.Noțiuni introductive privind dreptul comercial – obiectul și definiția dreptului comercial………………………………………………………….4
1.2.Concepția Codului comercial privind faptele de comerț…………….9
1.2.1.Reglementarea faptelor de comerț……………………………9
1.2.2.Caracterul enumerării legale a faptelor de comerț…………12
1.2.3.Noțiunea și caracteristicile faptelor de comerț……………..13
1.2.4.Teorii privind definirea faptelor de comerț…………………20
1.3.Clasificarea faptelor de comerț………………………………………23
CAPITOLUL II: FAPTELE DE COMERȚ OBIECTIVE
2.1.Noțiunea faptelor de comerț obiective și clasificarea lor……………25
2.2.Operațiunile de interpunere în schimb sau circulație ……………..26
2.2.1.vânzarea și cumpărarea comercială………………………….26
2.2.2.operațiunile de bancă și schimb………………………………34
2.3.Întreprinderile ………………………………………………………..36
2.3.1.Noțiunea și caracteristicile intreprinderii…………………….36
2.3.2. Felurile intreprinderii ………………………………………..39
2.4.Faptele de comerț conexe (accesorii)…………………………………56
CAPITOLUL III: FAPTELE DE COMERȚ SUBIECTIVE
3.Faptele de comerț subiective……………………………………………72
3.1.Noțiunea faptelor de comerț subiective……………………….72
3.2.Prezumția de comercialitate…………….……………………..73
3.3.Excepțiile prezumției de comercialitate ………………………74
CAPITOLUL IV: FAPTELE DE COMERȚ UNILATERALE SAU MIXTE
4.Faptelor de comerț unilaterale sau mixte………………………………77
4.1.Noțiunea faptelor de comerț unilaterale sau mixte…………..77
4.2.Regimul juridic al faptelor de comerț unilaterale sau mixte..79
4.3.Excepțiile de la aplicarea legii comerciale……………………80
CAPITOLUL V: SCURTE CONSIDERAȚII ASUPRA CARACTERULUI OPERAȚIUNILOR ÎN DOMENIUL AGRICULTURII
5.1.Concepția Codului comercial…………………………………………82
5.2.Întreprinderea agrară……………………………………………………..84
5.3.Societatea comercială………………………………………………….85
CAPITOLUL VI:
6.1.Concluzie………………………………………………………………87
6.2.Bibliografie…………………………………………………………….90
6.3.Anexe……………………………………………………………………..
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1.1.NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL COMERCIAL: Obiectul și definiția dreptului comercial;
Dreptul comercial este un ansamblu de norme juridice care privesc comerțul, deci o ramurã care reglementeazã prin normele sale activitatea comercialã.
Așadar, putem defini dreptul comercial ca fiind un ansamblu de norme juridice aparținând dreptului privat și care se aplică tuturor raporturilor care rezultã din operațiunile (actele/faptele) juridice considerate de lege ca fiind comerciale, precum și raporturile care rezultã din operațiunile juridice la care participã acele persoane considerate de lege ca având calitatea de comerciant.
Dreptul comercial, ca ramurã de drept aparține dreptului privat și este distinc de dreptul civil. Desprinderea dreptului comercial de cel civil a fost rezultatul mai multor factori. Primul a provenit din schimbarea opiniei generale despre profesiunea de comerciant și despre comerț. Cel de–al doilea factor a rezultat din inadaptabilitatea functionalã a dreptului civil la ritmul accelerat de dezvoltare a comerțului.
Alãturi de acești factori obiectivi trebuie amintit și rolul civilizator pe care l-a avut comerțul de–a lungul istorie. O privire generalã asupra genezei și evoluției de–a lungul istoriei dreptului comercial permite punerea în luminã a trãsãturilor esențiale ale acestuia, trãsãturi subordonate satisfacerii nevoilor, producerii, schimbului și circulației mãrfurilor.
Istoria drepului comercial este strâns legatã de istoria comerțului și implicit de dezvoltarea societații omenești2.
Apariția și evoluția dreptului comercial poate fi confundată în fapt cu apariția și evoluția relațiilor comerciale. Începuturile acestora se regăsesc în comerțul maritim, a cărui practică era supusă și dirijată de uzuri bazate pe respectarea înțelegerilor și pe bunacredință. Uzurile aveau caracter internațional.
În dreptul roman nu se recunoștea existența unor norme comerciale speciale, astfel dreptul comercial era integrat în dreptul civil. În evul mediu se intensifică dezvoltarea comețului maritim, fapt care determină apariția unui drept cutumiar. Juriștii din această perioadă istorică, foloseau mecanismul contractelor și cel al obligatiilor, în înțelegerea anumitor instituții de drept comercial.
După prăbușirea Imperiului Roman, concomitent cu apariția statelor cetăți italiene se poate vorbi și de o dezvoltare a comerțului terestru, proces care impune crearea unui sistem propriu de regului de drept în care-și află originea multe din instituțiile comerciale moderne cum ar fi: băncile, societățile comerciale, falimentul.
De asemenea o importanță deosebită în formarea dreptului comercial o are dezvoltarea schimburilor prin intermediul iarmaroacelor, unde tranzacțiile și executarea acestora erau reglementate de reguli speciale caracterizate prin celeritatea procedurilor.
Gruparea comercianților și a meseriașilor din aceași ramură de activitate sub conducerea consulului, care avea putere legislativă, a determinat adunarea normelor emise de acesta pentru rezolvarea litigiilor în statute, care ulterior odată cu progresul economic și evoluția politică, au fost înlocuite cu dreptul scris.
Acesta spre deosebire de dreptul cutumiar, care avea aplicabilitate numai asupra unor zone geografice restrânse, va avea incidență asupra întregului teritoriu al unei țări. Astfel apar zorii unei noi epoci, epoca modernă.
Franța a fost prima țară în care a fost legiferat comețul. Începând cu edictul lui Carol al IX-lea dat în anul 1563- prin care s-au creat jurisdicțiile consulare- continuând cu ordonanțele lui Ludovic al XIV-lea din 1673- privind comerțul terestru și cele din 1683- privind comerțul pe mare – cunoscute sub denumirea de Ordonanțele lui Colbert – opera de legiferare culminează cu adoptarea în anul 1807, în timpul lui Napoleon, a Codului Comercial Francez.
Acest cod a fost preluat și de alte țări dezvoltate din punct de vedere economic la acea vreme ca Italia, Spania, Olanda, Anglia, conferindu-i acestuia o recunoaștere valorică prin universalizare.
În Italia, datorită evoluției politice, apare un alt cod comercial care va fi adoptat în anul 1882, cod ce va sta la baza inspirației în elaborarea Codului comercial român din 1887. Codul comercial italian își încetează aplicabilitatea în 1942 odată cu adoptarea unui nou Cod civil care reglementază și raporturile juridice comerciale, renunțându-se, astfel, la autonomia dreptului comercial.
În Germania, încă din anul 1900, este în vigoare atât Codul civil cât și Codul comercial, acesta din urmă fiind fundamentat pe concepția subiectivă asupra dreptului comercial.
În Anglia și în SUA sistemul juridic este total diferit de cel european, prin caracterul său cutumiar, care se aplică atât comercianților cât și necomercianților.
În România, relațiile comerciale au avut parte de o reglementare, care în linii mari a urmat evoluția normativă în domeniu din țările dezvoltate ale Europei. Astfel, la început, comerțul era reglementat de obiceiul pământului, iar cu trecerea timpului au apărut și unele reglementări scrise cu caracter general, cum sunt: Pravila lui Vasile Lupu, Îndreptarea legii a lui Matei Basarab.
Primele reguli speciale cu privire la reglementarea comerțului se găsesc în Codul lui Andronache Donici – 1814, în Codul Caragea din Muntenia – 1817, în Codul Calimach din Moldova – 1828. Un pas important în dezvoltarea dreptului comercial, îl reprezintă Regulametele organice ale Munteniei și Moldovei, adoptate la 1831, prin impunerea unor reguli referitoare la comerț și a normelor de înfințare a tribunalelor de comerț, iar în anul 1859, Condica de comerciu a Principatelor Unite, inspirate din Codul comercial francez.
În anul 1887 apare Codul comercial român, care reprezintă o încununare a efortului legislativ în materie comercială. Acesta, inspirat din Codul comercial italian, se întemeiază pe concepția obiectivă a dreptului comercial, astfel, normele sale sunt aplicabile raporturilor juridice generate de săvârșirea de fapte de comerț, fără a avea importanță persoana care le săvârșește.
Codul comercial român este structurat în patru cărți și anume:
Cartea I – Despre comerț în general,
Cartea a II-a – Despre comerțul maritim,
Cartea a III-a – Despre faliment,
Cartea a IV-a – Despre exercițiul acțiunilor comerciale și despre durata lor.
În anul 1938 a apărut un nou Cod comercial, care de fapt a fost doar o actualizare a Codului de la 1887, însă acest nou cod, deși s-a publicat în Monitorul Oficial, nu a intrat în vigoare niciodată.
Începând cu anul 1948, fără a exista o hotărârea a vreunui for legislativ, sistemul comunist a încetat să mai aplice prevederile Codului comercial roporturilor economice bazate pe economia socialistă planificată, acesta căzând în desuetudine.
Schimbarea sistemului politic din 1989, a favorizat repunerea în drepturi a codului comercial și aplicarea sa tuturor raporturilor comerciale interne bazate pe economia de piață.
Apariția unor neconcordanțe între normele juridice cuprinse în Codul comercial și realitățile economice din perioada post comunistă, au impus înlocuirea unor dispoziții cu altele care fac obiectul unor legi speciale ca: Legea nr. 31/1990 – privind societățile comerciale, Legea nr. 64/1995 – privind reorganizarea și falimentul societăților comerciale.
1.2.CONCEPȚIA CODULUI COMERCIAL ROMÂN PRIVIND FAPTELE DE COMERT
1.2.1.Reglementarea faptelor de comerț
Deoarece Codul comercial român se intemeiazã pe o concepție obiectivã a dreptului comercial, pentru determinarea acestui drept, codul stabilește anumite acte juridice și operațiuni pe care le clasificã drept “fapte de comerț”. Prin sãvârșirea uneia sau mai multor fapte de comerț se nasc raporturi juridice care sunt reglementate de legile comerciale.
Codul comercial român prevede, în art 3 C. Com. cã legea considerã fapte de comerț urmãtoarele operațiuni3:
Cumpãrãturile de producte sau mãrfuri spre a se revinde, fie în naturã, fie dupã ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea și cumpãrãrea spre a se revinde, de obligațiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerț;
Vãnzãrile de produse, vânzãrile și închirierile de mãrfuri, în naturã sau lucrate, și vânzãrile de obligațiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerț, când vor fi fost cumpãrate cu scop de revânzare sau închiriere;
Contractele de report asupra Obligațiunilor de Stat sau a altor titluri de credit circulând în comerț;
Cumpãrãrile și vânzãrile de pãrți sau de acțiuni ale societãților comerciale;
Orice intreprinderi de furniture;
Intreprinderile de spectacole publice;
Intreprinderile de comisioane, agenții și oficiuri de afaceri;
Intreprinderile de construcții;
Intreprinderile de fabrici, de manufactura și imprimerie;
10)Intreprinderile de editură, librãrie și obiecte de arta, când altul decât autorul sau artistul vinde;
11)Operațiunile de bancă și schimb;
12)Operațiunile de mijlocire (samsarie) în afaceri comerciale;
13)Intreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri pe apã sau pe uscat;
14)Cambiile și ordinele în producte sau mãrfuri;
15)Construcțiunea, cumpãrarea, vânzarea și revânzarea de tot felul de vase pentru navigarea interioară și exterioară și tot ce privește la echiparea, armarea și aprovizionarea unui vas;
16)Excepțiunile maritime, închirierile de vase, împrumuturile maritime și toate contractele privitoare la comerțul de mare și la navigație ;
17)Asigurãrile terestre, chiar mutuale, în contra daunelor și asupra vieții;
18)Asigurãrile, chiar mutuale, contra riscurilor navigației;
19)Depozitele pentru cauza de comerț;
20)Depozitele în docuri și antrepozite, precum și toate operațiunile asupra recipiselor de depozit (warante) și asupra scrisorilor de gaj, eliberate de ele.
Mai departe, art 4. din Codul comercial dispune: “se socotesc, afarã de acestea (vezi art.3), ca fapte de comerț, celelalte contracte și obligațiuni ale unui comerciant, dacã nu sunt de naturã civilã sau dacã contrariul nu rezultã din însuși actul”.
În continuare, Codul comercial aratã în art.5, cã nu se poate considera ca fapt de comert cumpãrarea de producte sau de mãrfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumația cumpãrãtorului, ori a familiei sale, de asemenea revânzarea acestor lucruri și nici vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pãmântul sãu cel cultivat de dânsul.
Asigurãrile de lucru sau stabilimentele care nu fac obiectul comerciantului și asigurãrile asupra vieții sunt fapte de comerț numai în ceea ce privește pe asigurator (art.6 C.com). De asemenea, contul curent și cecul sunt considerate ca fapte de comerț în ceea ce privește pe necomercianți, afarã numai dacã ele nu au o cauzã comercialã.
Codul comercial, în art.56 prevede :”Dacã un act este comercial numai pentru una din pãrți toți comercianții sunt supuși, în cât privește acesta, legii comerciale, afarã de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dispune altfel”.
În aceastã concepție, prin stabilirea faptelor de comerț se ajunge la determinarea calitãții de comerciant și implicit, la determinarea domeniului dreptului comercial. Ca urmare comerciantul este definit prin activitatea economicã pe care o desfãșoarã sau prin înscrierea sa într-un registru profesional sau prin organizarea intreprinderii sale4. O datã dobânditã calitatea de comerciant, toate actele juridice și operațiunile comerciantului sunt considerate, în temeiul art.4 C.com, ca fapte de comerț și deci, supuse legilor comerciale.
1.2.2.Caracterul enumerării legale a faptelor de comerț
În doctrina dreptului comercial s-a discutat asupra caracterului enumerãrii legale a faptelor de comerț cuprinsã în art.3 Cod comercial exprimându-se în acest sens mai multe opinii.
Potrivit unei opini s-a considerat cã enumerarea este limitativã, afirmâdu-se cã legea calificã drept fapte de comerț actele și operaținule expres prevãzute de text, cu excluderea altora.
Conform acestei opinii, se poate discuta dacã un anumit act sau operațiune se încadreazã într-unul din faptele de comerț prevãzute în art.3, farã a se putea crea însã un nou fapt de comerț care sã se adauge la cele existente5.
Potrivit unei alte opinii, dominantã în doctrinã enumerarea cuprinsã în atr.3 Cod comercial are un caracter enunțiativ, exemplificativ și nu limitativ6. În art.3 legiuitorul a consacrat ca fapte de comerț cele mai frecvente acte juridice și operațiuni, care constituiau baza activitãții comerciale la data aboptãrii acestor reglementãri.
Aceasta înseamnã cã la lista faptelor de comerț prevãzute expres de lege se pot adauga și alte fapte de comerț, alte acte și operațiuni, dacã ele au caracteristicile faptelor de comerț recunoscute de lege. Aceastã concluzie se întemeiazã și pe modul în care a fost redactat art. 3 Cod comercial, care nu stabilește împerativ “sunt fapte de comert”…..ci prevede cã “legea considerã ca fapte de comerț”….
Pe baza acestei concepții, în doctrinã și jurisprudențã au fost recunoscute ca fapte de comerț și alte acte și operațiuni, care nu sunt menționate în art.3, ca de exemplu hoteleria, publicitatea, etc.
Concepția privind caracterul enunțiativ al enumerãrii din art.3 își are un suport legal și actele normative adoptabile dupã 1989.
Astfel, prin decretul – lege nr.54/ 1990, prin care s-a reglementat organizarea și desfãșurarea unor activitãți economice pe baza liberei inițiative, stabilește, alãturi de H.G. nr.201/1990, anumite categorii de activitãți-producerea, comercializarea unor produse, prestarea unor servicii care sunt, în realitate fapte de comerț.
1.2.3. Noțiunea și caracteristicile faptelor de comerț
1)Codul comercial descrie domeniul faptelor de comerț:
Codul comercial nu definește “faptele de comerț”, ci doar descrie domeniul lor, în două feluri; a) enumerarea unor categorii de acte judiciare care sunt declarate fapte de comert; b) exceptarea unor fapte juridice care ar fi putut sã intre altfel în categoria faptelor de comerț7.
Enumerarea faptelor de comerț:
În art. 3 din Codul comercial sunt enumerate, exemplicativ, un numãr de 20 de acte considerate ca fiind acte de comerț, la care se adaugã două fapte prevãzute de art.6 Cod comercial considerate comerciale numai pentru persoana care exercită un comerț.
Prin art. 4 Cod comercial sunt reglementate ca fapte de comerț și orice alte activitãți, pe care le efectueazã un comerciant în aceastã calitate, inclusiv acele contracte și obligații comerciale, neprevãzute în art. 3 Cod comercial. În acest mod se încearcã a se asigura certitudinea asupra naturii și regimului juridic al faptelor sãvârșite de comercianți, dar și protecția, necesare comercianților și terților, cu care aceștia intrã în raporturi juridice. În stabilirea faptelor de comerț, prin enumerarea fãcutã, legiuitorul a avut în vedere, mai ales, aspectul economic și mai puțin cel juridic. Astfel, când legiuitorul socotește vânzarea ca fiind comercialã, interpretul va trebui sã ia în considerație operația în complexul sãu economic, adicã sã includã în categoria faptelor comerciale și operațiunile prvind ambalajul, transportul, sau faptele producãtoare de prejudicii comise cu acel prilej , iar când este vorba de societãțile comerciale, vor trebui avute în vedere nu numai actul de constituire, ci și actele pregãtitoare, cum sunt: subscrierea acțiunilor, obligația de a transfera anumite bunuri.
Noțiunea de faptã de comerț cuprinde, nu numai actele, ci și faptele juridice. Enumerarea actelor și operațiunilor prevãzute în art.3 Cod comercial și precizãrile prevãzute de celelalte texte menționate, apare ca imperfectã, formularea este depãșitã și chiar incompletã.
b)Exceptarea unor acte juridice de la includerea lor în categoria faptelor de comerț:
Art.5 din Codul comercial exclude din categoria faptelor de comerț “cumpãrarea de produse sau de mãrfuri ce s-ar face pentru uzul sau consumția cumpãrãtorului sau a familiei sale sau revânzarea acestor lucruri, vânzarea produselor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pãmântul sãu, ori cel cultivat de dãnsul”. Jurisprudența admite extinderea noțiunii de “fapte de comerț”, pe cale de analogie.
Se considerã cã acest procedeu nu își poate gãsi aplicarea în sensul sporirii listei actelor și operațiilor juridice, pe care art.3 și 6 din Codul comercial le declarã fapte de comerț, ci a inglobãrii, pentru identitate de rațiune în cadrul fiecãrui fapt de comerț sau grupe de acte de comerț în parte, a unor activitãți similare sau afine. Astfel, în categoria intreprinderilor de transport pot fi incluse și operațiile de transport aerian.
Lista prevãzutã de art.3 Cod comercial se extinde orizontal, nu și vertical. În definirea unui act juridic, ca act de comerț trebuie examinat, întotdeaua, scopul urmãrit de pãrți prin acțiunea juridicã care a intervenit, iar nu numai actul încheiat. În acest sens, existã opinia cã scopul urmãrit de pãrți, cauza avutã în vedere de contractanți, este motivul determinant al actului de comerț. În alți termeni, un act juridic este act de comerț, în rațiunea scopului comercial urmãrit de pãrți și nu în rațiunea faptului cã este încheiat de un comerciant. Acest principiu rezultã chiar din cuprinsul legii, care indicã natura și scopul lor, ca de exemplu cumpãrarea pentru a revinde. În art.3 Cod comercial, legea deci, nu se ocupã dacã faptele de comerț sunt îndeplinite sau nu de profesioniști.
Excepție fac contractele și obligațiile unui comerciant, dacã nu sunt de naturã civilã (art. 4 Cod comercial), actele juridice îndeplinite de societãțile comerciale.
Enumerarea prevazutã de art.3 Cod comercial cuprinde fapte de comerț diferite:
fapte de comerț prin natura lor – cumpãrarea pentru revânzare, intreprinderile, operațiile de bancă și schimb;
fapte de comerț, prin forma lor : cambia și ordinile de producte sau mãrfuri;
art.4 Cod comercial privește fapte de comerț în rațiunea calitații de comerciant a celui care le îndeplinește, adicã în virtutea teoriei accesoriului, cum ar fi contractele de garanție încheiate în scopul efectuãrii unui act de comerț principal – cumpãrarea, vânzarea, operații de bancã și de schimb, obligații nãscute din cvasicontracte, delicate și cvasidelicate. În fine, întâlnim și acte mixte, care sunt fapte de comerț numai pentru comerciant nu și pentru necomerciant.
2) Interesul formulării unei definiții a faptelor de comerț:
Fapta de comerț, în intelesul cel mai larg al cuvântului, este orice activitate care dã naștere la raporturi sociale reglementate de legea comercialã, sau mai precis, orice operațiune sau negoțiu juridic care dã naștere la o obligație comercialã.
Aceastã enunțare este insuficientã și nu ne dã nici o indicație pentru a putea definii fapta de comerț și a o delimita de altele similare, cu care s-ar putea confunda. Legiuitorul a recunsocut cã fapta de comerț reprezintã o activitate specificã și inclusiv comercialã, încercând prin procedeul de tehnicã legislativã al enumerãrii sã reproducã imaginea activitãții comerciale. Este necesarã însã o definiție generalã și sinteticã care sã determine un concept unitar al faptei de comerț.
Definirea faptelor de comerț prezintã un interes științific, dar și un interes practic pentru mai multe motive:
unele acte sau fapte juridice sunt bivalente, adicã civile și comerciale și, ca atare, este necesar sã se stabileascã un criteriu de diferențiere între ele, actele comerciale fiind supuse unor reguli speciale diferite de cele aplicabile actelor civile;
enumerarea faptelor comerciale prevãzute în art.3 Cod comercial fiind enunțiativã și nu limitativã trebuie sã existe criterii de comercialitate în temeiul cãrora înstanța judecãtoreascã sã poatã recunoaște și alte fapte de comerț nereglementate expres de lege;
o definiție generalã a faptei de comerț servește și la determinarea sferei dreptului comercial și, implicit, la delimitarea acestei ramuri a dreptului, de dreptul civil;
3)Criterii propuse pentru definirea faptelor de comerț:
În literatura juridicã au fost propuse diferite teorii și criterii pentru caracterizarea faptei de comerț, în general, și actului de comerț, în particular. Definirea noțiunii de fapta de comerț poate fi grupatã în jurul a trei idei directoare:
ideea de speculație: adicã urmãrile unui beneficiu, excluzând actele dezinteresate;
ideea de circulație și interpunere în schimbul bunurilor, între producãtor și consumator.
ideea de intreprindere, adicã a unei activitãți metodic organizate și nu a unui act juridic izolat.
4) Caracteristicile faptelor de comerț
Din definiția datã faptei de comerț se pot desprinde mai multe caracteristici sau elemente definitorii ale faptei de comerț.
Fapta de comerț este un act de interpunere, de intermediere sau mijlocire în circulația mãrfurilor între producãtor și consumator. Aceste acte caracterizând activitatea comercialã, în mod implicit înlesnesc și calificarea actului de comerț;
Intermediera poartã asupra unor acte și operații economice, care, la rândul lor, trebuie sã îmbrace forma unei activitãți comerciale – producția de mãrfuri, executarea de lucrãri, prestarea de servicii;
Aceste acte și operațiuni sunt întemeiate pe ideea de schimb; ceea ce înseamnã ca actul de intermediere trebuie sã se realizeze într-o operație de schimb de bunuri;
Actul de comerț este și acela îndeplinit, în mod organizat, într-o intreprindere, care implicã o repetiție profesionalã a faptelor, sistematicã, cu anumite mijloace materiale;
Actele de comerț urmãresc realizarea de beneficii, deoarece scopul comerțului este dobândirea de profit;
Actele de comerț pot fi bilaterale, adicã sunt comerciale pentru toate pãrțile implicate, dar pot fi și unilaterale sau mixte, când sunt comerciale numai pentru una din pãrți și necomerciale pentru cealaltã parte, dar sunt supuse aceleiași reglementãri. (art.56 Cod comercial).
Natura juridica a unor acte sau operațiuni:
În literatura juridicã s-a discutat asupra naturii juridice a unor acte juridice și operațiuni, cum sunt: profesiile liberale, activitatea de educație și învãțãmânt, activitãțile de intrajutorare.
Profesiile liberale: Activitãțile care fac obiectul unor profesii liberale, ca de exemplu, activitatea medicalã, activitatea notarului public, activitatea de expertizã, nu au caracter commercial. Se considerã cã spre deosebire de activitatea comercialã, activitãțile care constituie obiectul unor profesii libere constã în punerea la dispoziția persoanelor interesate a cunostințelor și competenței liber profesioniștilor care exercitã asemenea profesiuni. În schimbul acestor activitãți, liber profesioniștii primesc onorarii stabilite în baza unor norme interne, aprobate prin acte normative, și deci nu urmãresc obținerea profitului.
Activitatea de educație și învãtãmânt: Activitatea de educație și învãtãmânt, în mod tradițional a fost consideratã cã nu este o activitate comercialã. Activitatea desfașuratã de o instituție de învãtãmânt particular constituie prestãri de servicii, cu caracter intelectual, de natura civilã, iar nu comercialã.
Activitatea de intrajutorare: În doctrinã și jurisprudențã, s-a considerat cã activitãțile de intrajutorare nu se încadereazã în categoria jocurilor de noroc admise de lege și nici nu au caracteristicile jocurilor de noroc care presupun atribuirea de câștiguri, în funcție de factori aleatorii. În consecințã, asemenea activitãți nu constituie fapte de comerț și nu pot face obiectul de activitate al unei societãți comerciale.
1.2.4. Teorii privind definirea faptelor de comerț
În doctrinã dreptului comercial au fost propuse teorii pentru caracterizarea actelor de comerț sau, mai general a faptelor de comerț.
Teoria speculatiei:
Potrivit acestei teorii, actul de comerț este un act de speculație. El este actul care se face în scopul realizãrii de beneficii (profit), speculând asupra transformãrii unor materii prime, materiale, etc, în produse de valoare superioarã sau asupra schimbului de produse, de exemplu , cumpãrarea unor mãrfuri la un anumit preț și vânzarea la un preț mai mare. Ori caracterul esențial al actului de comert constã în scopul sau realizarea de beneficii. Acest criteriu corespunde unei relatii: comerciantul nu actioneazã dezinteresat, ci pentru a obține beneficii. Asupra criteriului bazat pe ideea de speculație, au fost mai multe obiecțiuni care îi contestã valabilitatea. Astfel, criteriul ar fi dificil de aplicat, deoarece are în vedere intenția de a realiza beneficii, iar nu realizarea lor efectivã. Fiind un mobil psihologic, scopul actual – profitul – poate fi apreciat numai dupã efectuarea activitãții comerciale.
Teoria circulatiei:
În aceastã teorie, actul de comerț este un act de circulație. Deci criteriul de definire al actului comercial nu este scopul actului, ci obiectul său. Astfel actul de comerț este un act de intrepunere în circulație între producãtor și consumator. Acest criteriu pare mai apropiat de realitate, el reține în sfera dreptului comercial numai acte intermediare situate între producție și consumație, cu excluderea actelor de producție, și a celor de consumație. Deci, vor fi acte de comerț acte de vânzare-cumpãrare, încheiate între vânzãtorul angrosist, și vânzãtorul cu amãnuntul, deoarece ele sunt acte de interpunere între producãtor (agricultor) și consumator (un cetãțean). În schimb vor fi acte civile actele de vânzare – cumpãrare încheiate de agricultor și vânzãtorul angrosis, ca și cele între vânzãtorul cu amãnuntul și diferiți consumatori. Aplicarea criteriului bazat pe ideea circulației prezintã și el anumite inconveniente. El nu este exact, deoarece existã și acte comerciale care sunt strãine circulației mãrfurilor de exemplu: actele ageților și oficiilor de afaceri. Criteriul este discutabil și sub alt aspect.
Activitatea de transformare a unui bun în alte produse de o valoare mai mare (producția), recunoscutã ca activitatea comercialã este altceva decât activitatea de intermediere. Nu s-ar putea afirma cã fabricantul face o cumpãrare în vederea cumpărării, atunci când cumpără materiile prime, materialele, etc, și vinde produse finite. Fabricantul este, în principal, un creator și numai cu titlul accesoriu el este un intermediar.
Teoria intreprinderi:
După această teorie, actul de comerț este actul îndeplinit printr-o intreprindere. În această opinie, criteriul de definire a faptei de comerț privește o activitate metodic organizatã, iar nu un act juridic izolat. Deci, actul de comerț se realizeazã în cadrul unei intreprinderi care presupune o repetiție profesională a actelor, potrivit unei organizări sistematice și bazate pe anumite mijloace materiale. Criteriul bazat pe ideea de intreprindere a fost și el supus unor critici contestându-i-se valabilitatea. Astfel s-a arătat că anumite acte de comerț se realizează fără a exista actele agenților de comerț. Pe de alta parte, pe lângă intreprinderile comerciale, existã și intreprinderi cu caracter civil. Apoi, criteriul intreprinderii nu este suficient de precis, deoarece nu stabilește care este gradul de organizare a activității care asigură caracterul comercial al intreprinderii.
Teoria mixtă:
Din analiza criteriilor menționațe a rezultat cã nici unul dintre criteriile propuse nu este –singur- îndestulãtor pentru caracterizarea actului de comerț. Așa se explică faptul că jurisprudența n-a adoptat un criteriu unic pentru a determina comercialitatea actelor juridice, ci a dat preferințã folosirii mai multor criterii, îndeosebi cel al profitului și cel al circulatiei. Unii autori considera că ar fi preferabil un criteriu unic și acesta ar putea fi criteriul intreprinderii, în mãsura în care ar fi mai bine precizat. Deci, actul de comerț poate fi definit ca un act care realizeazã o interpunere în circulația bunurilor efectuate cu intenția de a obține anumite beneficii (profit).
1.3.CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERȚ
Faptele de comerț, pot fi clasificate urmărind cele două sisteme consacrate în diferitele legislații, respectiv sistemul obiectiv propriu legislației franceze și italiene, și sistemul subiectiv, însuși legislația germanã și de celelalte sisteme de drept de inspirație germană.
Potrivit sistemului obiectiv un “fapt” este calificat “de comerț” dacã, în mod obiectiv, în conținutul lui existã una din operațiunile pe care legiuitorul însuși le califică ca fiind “de comerț”, deoarece se întemeiazã pe ideea de interpunere în schimb. Independent de calitatea persoanei care-l îndeplinește, actul este comercial prin natura lui.
Potrivit sistemului subiectiv, un “fapt” este calificat “de comerț” dacă este făcut de un comerciant. Calitatea subiectului determină natura juridică a faptului iar comerciantul este definit, de regulă, ca fiind acea persoană care și-a înregistrat firma în registrul de comerț sau dacă are una din intreprinderile comerciale anume stabilite de lege în acest scop.
Codul comercial român consacră sistemul obiectiv de calificare a faptelor de comerț în art 3 C. com completat cu o prezumție de comercialitate cu privire la toate contractele și obligațiunile unui comerciant în art 4 C. com .
În concepția legiuitorului român nu este suficient criteriul obiectiv pentru a determina categoriile de fapte de comerț, considerând cã și calitatea subiectului este utilă pentru a califica un fapt juridic ca fiind “de comerț”.
Așadar, legiuitorul stabilește în art 6 C. com, regimul juridic aplicabil actelor juridice care are un caracter civil pentru una din pãrți și comercial pentru cealaltã parte. Este cazul faptelor unilaterale sau mixte.
Din dispozițiile prevãzute în textele de mai sus, se poate face o clasificare a faptelor de comerț în trei categorii:
A: fapte de comerț obiective;
B: fapte de comerț subiective;
C: fapte de comerț unilaterale sau mixte8;
Capitolul II
FAPTELE DE COMERȚ OBIECTIVE
2.1. NOȚIUNEA ȘI CLASIFICAREA FAPTELOR DE COMERȚ OBIECTIVE:
Noțiune:
Faptele de comerț obiective sunt acele operațiuni (acte) juridice cărora legiuitorul le dă această calificare în funcție de natura lor, funcția lor economică, forma lor și pentru motive de ordine publică9, în scopul: 1) de a ști ce fapte cad sub incidența legii comerciale ; 2) de a se putea determina cine este comerciant10.
Comercialitatea acestor fapte rezultă din lege, orice persoană este liberă să săvârșească sau nu aceste acte sau operațiuni.
Clasificare:
Codul comercial român enumerã în art 3. douãzeci de operațiuni pe care legiuitorul le califică “de comerț”. Faptele de comerț obiective au fost calificate de doctrină după mai multe criterii, în raport cu elementele caracteristice fiecărei categorii. Aceste criterii pot fi grupate în două feluri: criterii economice și criterii juridice. Faptele de comerț obiective prevăzute de art 3 C. com fiind în majoritatea lor operațiuni economice, la care se adaugă și anumite acte juridice, după caracterul lor economic nu pot fi clasificate decât pe baza unor criterii economice, care au la bază obiectul și funcția economică a operațiunilor respective.
În funcție de aceste criterii, faptele de comerț obiective pot fi împărțite în trei grupe:
A: operațiuni de intermediere în schimb asupra mãrfurilor și titlurilor de credit, care pot fi denumite fapte (acte) constitutive de comert;
B: operațiunile care realizeazã organizarea și desfãșurarea activitãții de producție, adicã intreprinderile.
C: operațiunile conexe (acesorii);
2.2.OPERAȚIUNILE DE INTERPUNERE ÎN SCHIMB SAU CIRCULAȚIE
Operațiunile care realizeazã o interpunere în schimb sau circulație, fiind fapte de comerț sunt vânzarea și cumpãrarea comercialã și operațiunile de bancă și schimb.
2.2.1.Vânzarea și cumpărarea comercială
Sub aspectul structurii sale, vânzarea-cumpãrarea comercialã, este asemãnãtoare vânzãrii-cumpãrãrii civile.
Codul comercial nu dã o definiție acestui contract, el putând fi definit pe baza art 1294 Cod Civil.
Așadar contractul de vânzare-cumpãrare comercialã este acel contract prin care o parte numitã vânzãtor se obligã sã transmitã dreptul de proprietate asupra unui bun cãtre cealaltã parte numitã cumpãrãtor care se obligã sã plãteascã o sumã de bani drept preț.
Din aceastã definiție rezultã caracterele juridice ale acestui contract:
bilateral – dã naștere unor drepturi și obligații în sarcina ambelor pãrți;
cu titlu oneros – ambele pãrți urmãresc obținerea unor foloase patrimoniale;
comutativ – existența și intinderea obligaților asumate de pãrți sunt certe, deci cunoscute la momentul încheierii contractului;
consensual – se încheie prin simplul acord de voința al pãrților ;
translativ de proprietate – prin contract se transmite dreptul de proprietate asupra lucrului vândut de la vânzãtor la cumpãrãtor;
Ceea ce deosebește cumpãrãrea-vânzarea comercialã de vânzarea-cumpãrarea civilã este funcția economicã pe care o îndeplinește cumpãrarea-vânzarea comercialã și anume interpunerea în schimbul bunurilor. Aceastã funcție conferã vânzãrii–cumpãrãrii caracter comercial 11.
Având în vedere aceastã deosebire, Codul comercial instituie anumite condiții speciale referitoare la obiectul și finalitatea vânzãrii-cumpãrãrii comerciale. Astfel sunt considerate fapte de comerț potrivit Codului comercial art 3. pct 1. “cumpãrãrile de producte sau mãrfuri spre a se revinde, fie în naturã, fie dupã ce se vor fi lucrat sau pus în lucru, ori numai spre a se închiria; asemenea și cumpãrãrea spre a se revinde, de obligațiuni ale Statului sau alte titluri de credit circulând în comerț”.
De asemenea, sunt fapte de comerț “vânzãrile de producte, vânzãrile și închirierile de mãrfuri, în naturã sau lucrate, și vânzãrile de obligațiuni ale Statului sau de alte titluri de credit circulând în comerț, când vor fi cumpãrate cu scop de revânzare sau închiriere;” (art 3 C. com pct 2).
Cumpãrarea-vânzarea este comercialã când cumpãrarea bunurilor s-a fãcut în vederea revânzãrii sau vânzarea privește bunuri care au fost cumpãrate pentru a fi revândute.
Potrivit Codului comercial, cumpãrarea și vânzarea comercialã poate avea ca obiect numai bunurile mobile.
Acestea sunt:
Productele;
Prin producte se înțelege produsele naturale ale pãmântului, care se obțin prin cultura sau exploatare directã, ca de exemplu cerealele, fructele precum și produsele animalelor ect.
Mãrfurile;
Sunt produse ale muncii, destinate schimbului prin vânzare-cumpãrare, produse industriale care se folosesc pentru îmbrãcãminte, alimentație sau mobilier etc. Noțiunea de marfã are și înțeles mai general, astfel marfa reprezentând orice bun mobil care face obiectul comerțului. Nu sunt mãrfuri imobilele și titlurile de credit menționate distinct de legiuitor.
Obligațiile de stat;
Sunt specii ale titlurilor de credit care reprezintã datorii consacrate de stat.
Titlurile de credit;
Sunt înscrisuri în baza carorã titularii lor au calitatea sã – și exercite drepturile literale și autonome specifice în cuprinsul lor. Întrucât aceste titluri (înscrisuri) incorporeaza anumite drepturi, ele pot fi obiectul dreptului de proprietate și al unor operațiuni juridice, între care și vânzarea și cumpãrarea12.
În concepția Codului comercial român, vânzarea-cumpãrarea nu poate avea ca obiect bunuri imobile. Deci actele de vânzare cumpãrare a bunurilor immobile sunt acte civile și nu comerciale.
În dreptul comercial francez, vânzarea cumpãrarea imobilelor este consideratã act de comerț13.
Legea nu cere ca bunul cumpãrat sã fie vândut în forma în care a fost cumpãrat, bunul poate fi revândut și dupã ce a suferit anumite transformãri. Se face distincție între activitãtile de transformare mai importante decât valoarea bunului cumpãrat și activitatea de transformare mai puțin însemnatã decât bunul cumpãrat. În art. 3 pct. 9 C. com prevede cã fapta de comerț și activitatea din fabrici și de produse de orice fel, pe baza de comenzi individuale ale populației sunt acte de comerț, supuse legii comerciale. Sunt excluse de sub incidența legii comerciale cumpãrãturile în vederea conservãrii; cãrți, tablouri, etc, care constituie plasamente ale unui bun proprietar ori cumpãrarea de obiecte casnice sau produse în vederea consumului. Intenția de revânzare, în momentul cumpãrãrii, implica ideea de speculație, de câștig. Este posibil ca cel care cumpãrã sã aibã intenția de a vinde cu prețul de cost sau chiar, sub acest preț, în cazul unor mãrfuri care se depreciazã repede sau pentru a lovi în concurențã. Acestea sunt cazuri care nu înlãturã caracterul comercial al actelor sãvârșite.
Trãsãtura caracteristicã a cumpãrãrii și vãnzãrii comerciale o constituie intenția de revânzare; cumpãrarea este facutã în scop de revânzare sau închiriere, iar vânzarea este precedatã de o cumpãrare facutã în scop de revânzare. Aceastã intenție de revânzare trebuie sã existe la data cumpãrãrii, ea trebuie sã fie exprimatã de cumpãrãtor, adicã sã fie cunoscutã cocontractantului și sã priveascã, în principal, bunul cumpãrat. Așa cum prevede legea, bunul cumpãrat poate fi revândut și dupã ce a suferit unele transformãri (art 3 pct 1 C. com).
Pentru a constitui o trãsãturã distinctivã a cumpãrãrii-vânzãrii comerciale, intenția de revânzare sau închiriere trebuie sã îndeplineascã trei condiții14:
Intenția de revânzare trebuie să existe la data cumpărării
Dacã la data cumpãrãrii nu existã aceastã intenție cumpãrãrea este un act juridic (o pesoana cumpãrã bunul pentru uzul particular). Situația este aceeași dacã ulterior cumpãrãrii, dobînditorul vinde bunul, deoarece în momentul cumpãrãrii nu a existat intenția de revânzare. În schimb, dacã în momentul cumpãrãrii a existat intenția de revânzare, și dobînditorul nu mai vinde bunul, actul cumpãrãri rãmâne comercial.
Intenția de revânzare sau închiriere trebuie să fie exprimată de cumpărător, adică să fie cunoscută de contractant
Dacã aceastã intenție rãmâne necunoscutã pentru contractant, actul nu poate fi comercial. Intenția de a revinde sau închiria poate rezulta din declarația expresã a cumpãrãtorului sau din cuprinsul contractului. Ea poate fi și implicitã, adicã sã rezulte din împrejurãri de fapt ca de exemplu, cantitatea mare de mãrfuri care face obiectul contractului. În toate cazurile, cel care pretinde cã actul este comercial trebuie sã facã dovada iar în caz de îndoială actul este considerat civil, deoarece dispozțile art.3 pct.1 și 2 C. com au un caracter derogat de la dispozițiile Codului civil privitoare la contractul de vânzare cumpãrare15.
Intenția de revânzare sau închiriere trebuie să privească, în principal, bunul cumpărat
Aceastã condiție nu este îndeplinitã în cazul când, o persoanã cumpãrã un numãr de saci pentru vânzarea castraveților culeși, întrucât sacii au fost cumpãrații nu pentru a fi revânduți ca atare, ci pentru a facilita vânzarea castraveților, care reprezintã obiectul principal al vânzãrii.
În concepția Codului comercial român nu sunt considerate fapte de comerț actele de vânzare a productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le realizeazã de pe pãmântul sãu ori cel cultivat de acesta16.
VÂNZAREA COMERCIALĂ INTERNAȚIONALĂ
Reglementarea vânzării comerciale internaționale:
Reglementarea internã:
Contractul de vãnzare poate fi considerat, în prezent “un contract universal”. Schimburile comerciale internaționale au luat o extindere considerabilã, iar contractul de vãnzare constituie principalul instrumest juridic pentru realizarea lor.
Sub aspectul condițiilor de validare și al efectelor, contractul de vânzare internațională nu are în legislația noastrã, ca de altfel nici în alte legislații, o reglementare proprie, distinctã de cea a vãnzãrii interne. El este pus în general, atunci când legea românã este aplicabilã, acelorași prevederi ca și vânzarea internã, cuprinse în art.1294 și u.c.civ și art.60 și u.c.com., prevederi ce au fost examinate pe larg mai înainte. S-a spus, cã vânzarea internaționalã se individualizeazã: prin funcționalitatea sa, iar nu prin structura sa juridicã”, ea având “într-o mãsurã preponderentã, un fond comun cu cel al vânzãrii civile, chiar dacã se deosebește de aceasta prin natura comercialã și internaționalã ”. Acest “fond comun” nu poate fi negat, nici cel puțin în teza potrivit cãreia vãnzarea internațională nu este o simplã vãnzare internã cuprinzând un element de extraneitate, ci un contract original ce comportã stipulații proprii.
Ceea ce diferențiazã în mod semnificativ contractul de vânzare internã de cel de vânzare internaționalã este faptul cã aceasta din urmã cuprinde, în mod inerent, elemente de extraneitate – cetãțenia sau naționalitatea pãrților, domiciliu ori sediul lor, locul încheierii sau executãrii contractului ..etc. Din aceastã cauza contractul de vânzare internaționalã este susceptibil a fi reglementat de douã sau chiar de mai multe legi aparținând unor state diferite. Se ridicã deci problema complexã a legii aplicabile contractului (lex contractus) care va cârmui interpretarea lui, drepturile și obligațiile pãrților, executarea obligațiilor și cele neîndeplinirii lor.
Deosebirile, uneori substanțiale, dintre reglementãrile naționale impun alegerea uneia dintre legile cu vocație de aplicare, care sã devinã singura lege pe care judecãtorul sau arbitrul o va lua în considerare în soluționarea litigiului. Alegerea legii competente se realizeazã cu ajutorul normelor conflictuale, dar operația nu este deloc simplã și , de multe ori, nici certă.
În dreptul nostru, Legea nr. 105\1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat, publicatã în M. Of nr. 245 din octombrie 1992, a stabilit normele conflictuale pentru determinarea legii aplicabile contractului de vânzare, dând precãdere, așa cum este firesc într-un sistem de drept internațional privat dominat de principiul autonomiei de voințã a pãrților, legii alese prin consens de ele (art. 73), iar în lipsã, legii statului în care vânzãtorul are, la data încheierii contractului, dupã caz, domicilui sau sediu (art.88)17.
Reglementărea internațională:
Pentru înlãturarea inconvenientelor cauzate de diversitatea legilor nationale, s-a recurs la o operã laborioasã de armonizare și uniformizare a normelor aplicabile, atât în domeniul conflictelor de legi cãt și în cel al dreptului material.
Vãnzarea comercialã este cel mai frecvent contract de vânzare comercial internațional. Noțiunea de internaționalitate este definitã prin specificul operațiunii și existența elementului de extraneitate. Caracterul internațional al vânzãrii este dat de anumite criterii, care cnstituie elementul de extraneitate, cu o semnificație deosebitã. Cum ar fi: sediul pãrților, circulația bunurilor vândute, locul predãrii bunului vândut. De reținut este cã un fapt de comerț are un caracter internațional atunci când elementele pe care le cuprinde raportul juridic conmercial sunt de naturã sã determine aplicarea mai multor sisteme de drept18.
În Codul comercial vânzarea internațională este reglementatã în art. 60 – 78.
2.2.2.Operațiunile de bancă și de schimb
Din categoria operațiunilor de interpunere în schimb sau circulație pe lângã vânzarea și cumpãrarea comercialã fac parte și operațiunile de bancă și de schimb reglementate ca fapte de comerț în Codul comercial art.3 pct.11.
În concepția legii, bani și creditul pot forma obiectul unor operațiuni comerciale, cu condiția sã fi fost fãcute cu capitalul altuia și cu titlu profesional. Comercialitatea acestor operații este data de elementul interpunerii în schimb sau circulația bunurilor. În principiu, regulile ce guverneazã operațiunile referitoare la circulația mãrfurilor și productelor se aplicã și celor care au ca obiect banii și creditele19.
Legea declarã operațiunile de bancă și de schimb ca fapte de comerț, farã a le defini. Aceste operațiuni pot fi precizate prin raportare la activitatea bancarã, denumitã și comerțul de bancã. Activitatea bancarã în Romania se desfașoarã prin Banca Naționala a României și prin sociețãți bancare constituite ca societãți comerciale, în temeiul legii nr 33/91 privind activitatea bancarã.
Operațiunile de bancã pot fi definite ca fiind operațiunile asupra sumelor de bani în numerar, asupra creditelor și titlurilor negociabile. Operațiunile de bancã constau în: depozite de titluri sau valori; efectuarea de plãți; acordarea de credite, operațiuni de scont, operațiuni de cont current, operații de finantare etc.
Operațiunile de schimb sunt operațiunile de schimb de monedã sau bilete de bancã, precum și cele referitoare la transmiterea de fonduri, prin evitarea transferului de numerar.
Regimul valutar este reglementat prin Regulamentul Băncii Naționale a României nr.3 din 23 dec 1997 privind efectuarea operațiunilor valutare20. Operațiunile de schimb valutar se realizeazã de cãtre societãțile bancare autorizate sã participe la piața valutarã și casele de schimb valutar.
2.3.OPERAȚIUNILE CARE REALIZEAZĂ ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA ACTIVITĂȚII DE PRODUCȚIE, ADICĂ ÎNTREPRINDERILE
2.3.1.Noțiunea și caracteristicile întreprinderii
O altã categorie de fapte obiective de comerț sunt operațiunile care privesc organizarea și desfãsurarea activitãții de producție, adicã activitatea întreprinderilor.
Intrã în categoria întreprinderilor urmãtoarele fapte de comerț prevãzute de art 3 C. com:
1) întreprinderile de furnituri (pct.5);
2) întreprinderile de spectacole publice (pct.6);
3) întreprinderile de comisioane, agenții și oficiuri de afaceri (pct.7);
4) întreprinderile de construcții (pct.8);
5) întreprinderile de fabrici, de manufacturã și imprimerie (pct.9);
6) întreprinderile de editurã, librãrie și obiecte de artã (pct.10);
7) întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri, pe apã sau pe uscat;
8) întreprinderile de asigurãri (pct.17);
9) întreprinderile de depozit în docuri și în antrepozite (pct. 20).
Prin întreprindere se înțelege o organizare structuralã a factorilor de producție (naturã, muncã și capitalul în scopul desfãsurãrii unei activitãți aducãtoare de profit. Activitatea poate fi de producere de bunuri (întreprindere industrialã) sau furnizate de servicii (întreprindere comercialã).
Rolul întreprinzãtorului în economie este de a-și procura de la alții, în totalitate sau numai în parte, factorii de producție și de a combina acești factori, în condițile riscului economic, în vederea producerii de bunuri sau furnizãrii de servicii care sã-i aducã un profit mai mare21.
Trebuie facutã distincție între noțiunea de întreprindere folositã de Codul comercial și noțiunea de întreprindere din perioada economiei centralizate. În conceptia Codului comercial, prin întreprindere se întelege o organizare, rezultat al unei activitãți antreprenoriale, care poate fi sau nu persoanã juridicã. În concepția modernã, întreprinderea este o societate comercialã de mici dimensiuni atât ca numãr de salariați, cât și ca cifrã de afaceri în care fondatorul este manager și administrator în același timp.
Caracteristicile întreprinderii:
Caracteriticile întreprinderilor deduse din definiția data mai sus, sunt urmãtoarele:
dispune de o organizație autonomã a unei activitãți de exploatare, cu ajutorul factorilor economici de producție;
coordonarea întergii activitãți de cãtre întreprinzãtor care își asuma și riscul;
scopul activitãții este producerea de bunuri și servicii, destinate schimbului în vederea obținerii unui câștig;
existența unui patrimoniu comercial al întreprinderii, independent de patrimonial întreprinzãtorului, persoanã fizicã sau juridicã, noțiunea de patrimoniu comerial fiind diferitã de noțiunea generalã de patrimoniu.
Patrimoniul, în sens general, este ansamblul drepturilor și obligațiilor unei persoane, care are caracter economic și pecuniar.
Patrimonial comercial cuprinde bunurile, pe care comerciantul, prin voința sa, le-a afectat exercițiului comertului sãu. Acest patrimoniu comercial, numit și fond de comerț este o universalitate de fapt, cuprinzând, elemente patrimoniale active, materiale și imateriale, cu ajutorul cãrorã comerciantul își exercitã comerțul sãu. Întreprinderea fiind forma dinamicã, iar fondul de comerț formã staticã, legea reglementeazã exercițiul unei întreprinderi și nu al unui fond de comerț, dar organizeazã vânzarea unui fond de comert și nu a unei întreprinderi . Chiar dacã titularul dreptului de proprietate al unei întreprinderi ar fi la conducerea acesteia, activitatea sa nu constituie un element al fondului de comerț.
Daca întreprinderea are aceste trãsãturi caracteristici, vor fi considerate comerciale toate actele și faptele pe care le implicã organizarea activitãții, precum și actele și faptele sãvârșite în timpul desfãșurãrii activitãții.
2.3.2.Felurile întreprinderilor
Întreprinderile, sub aspectul obiectului lor de activitate se clasificã în două categorii fundamentale:
a)întreprinderile de producție, industriale: – întreprinderile de construcții și întreprinderile de fabrici și manufacturã
b)întreprinderile de prestãri de servicii: – întreprinderile de furniture; întreprinderile de spectacole publice; întreprinderile de comisioane, agentii si oficii de afaceri; întreprinderile de editura, imprimerie, librarie și obiecte de arta; întreprinderile de asigurare; întreprinderile de depozit în docuri și antrepozite;
A)Întreprinderile de producție
întreprinderile de construcții:
Art. 3 pct. 8 din Codul comercial prevede cã sunt fapte de comerț și întreprinderile de construcții.
Întreprinderea de construcții este aceea organizație economicã și tehnicã a factorilor de producție (materiale, capital, muncă) care are de obiect sã construiascã bunuri mobile, edificii publice sau private, în schimbul unui preț convenit global, pe zi sau unitate de masurã pentru îndeplinirea unor funcții economice sociale sau ecologice, cum sunt: clădirile destinate sediilor administrației publice, construcțiile financiar bancare, școli, spitale , hoteluri etc.
În sens etimologic, noțiunea de întreprindere înseamnã o operã de creație cu ajutorul materialelor și a muncii maseriașilor și a lucrãtorilor calificați și necalificați.
Sunt comerciale întreprinderile care au de obiect o singurã construcție, precum și construirea de clãdiri spre a fi vândute ulterior. Întreprinderea de constructii constituie fapta de comerț numai pentru întreprinzator care conduce întreprinderea, sub propriul risc, nu și pentru clienții cu care încheie un contract de antreprizã în vederea executãri încheierii unei locuințe sau altor lucrãri imobile, dar este comercial contractul prin care se executã o construcție cu destinație comercialã.
De remarcat faptul cã toate actele și faptele juridice sãvârșite pentru realizarea lucrãrilor de construcții au caracter comercial .
II)întreprinderile de fabrici și manufactură:
Art. 3 pct 9 din Codul comercial declarã ca fiind fapte de comerț și întreprinderile de fabricã și manufacturã.
În concepția Codului comercial, întreprinderile de fabrici și întreprinderile de manufacturã privesc activitãțile prelucratoare (industriale).
Întreprinderile de fabrici și de manufacturã au ca obiect de activitate transformarea unor bunuri (materie primă) prelucrarea și obținerea unor produse industriale sau de manufacturã. (de exemplu întreprinderea de țesãturã, care transformă firele de mãtase în produs finit- mãtasea).
Sunt calificate ca fiind comerciale și acele întreprinderi care transformã (lucrarea) materia primã oferitã de client (beneficiar), chiar dacã activitatea lor nu este de “producție” ci presupune “prestãri – servicii”, deoarece clientul plãtește numai manopera.
Deosebirea dintre fabricã și manufacturã privește modalitatea de transformare, a materiei prime și a materialelor în produse noi. În întelesul codului comercial, fabrica este o organizație economicã în care factorul principal îl constituie instalațile tehnice, mașinile și are ca obiect transformarea fie a materiei prime (extractive, agricole etc), fie în forma – pe cale mecanicã, fie în substanța – pe cale chimicã, de cãtre un numãr de lucrãtori. Manufactura este întreprinderea în care predominã munca manualã a muncitorilor, dupã cum însuși termenul “manufacturã” o aratã. (de exemplu; manufactura de porțelan, manufactura de tutun). În fapt, manufactura și fabrica se confruntã cu aceeași idee. Întreprinderea de manufacturã se face în fabrici.
Este evident ca în present aceastã distinție și-a pierdut înteresul, având în vedere cã astãzi mijloacele tehnice au un rol primordial în activitatea de transformare a materiilor prime și materialele în produse noi. Calificarea ca fapte de comerț a întreprinderilor de fabrici manufacturã nu este conditionațã de cumpãrarea de materii prime de întreprinzator.
De vreme ce legea nu face nici o distincție, procurarea materiei prime și materialelor poate fi facutã atât de întreprinzator cât și de beneficiar22.
B)Întreprinderile de prestări de servicii
I ) întreprinderile de furnituri:
Întreprinderea de furnituri constã într-o activitate sistematic organizatã, prin care întreprinzătorul, în schimbul unui preț stabilit anticipat, asigurã prestarea de servicii sau predarea unor produse la anumite termene succesive23.
Noțiunea de furnizare cuprinde o obligație de dare sau de facere, a preda un bun sau a presta un serviciu, în mod periodic și pe un preț, dinainte stabilit. Furnitura poate fi orice marfã destinatã sã satisfacã o trebuințã celor care o cer: îmbrãcãminte, alimente, combustibil, se poate aplica la diferite alte obiecte de comerț, cum ar fi procurarea unor servicii.
Prin urmare întreprinderea pentru a fi consideratã faptã de comerț trebuie sã îndeplineascã anumite condiții:
sã existe o organizare a factorilor de producție, în scopul asigurãrii unor prestãri de servicii sau livrãrii unor produse;
obiectul activitãții constã în livrarea unor produse pe baza unui contract de furnizare sau prestarea unor servicii materiale, de exemplu servicii de hotelãrie sau servicii intelectuale, de exemplu de consultanțã, potrivit unui contract de locație de servicii;
predarea de mãrfuri sau prestarea de servicii sã se facã la mai multe termene succesive. Dacã predarea se face la un singur termen, ne gãsim în fața unei vânzãri, iar nu în fata unei furnizãri;
prețul produselor sau serviciilor sã fie stabilit anticipat;
predarea produselor are ca efect transmiterea dreptului de proprietate asupra acestora cu obligația furnizorului de a rãspunde pentru vicii și evicțiune, ca la vãnzare-cumpãrare24.
În doctrinã s-au purtat numeroase discuții în legaturã cu încadrarea juridicã a operațiunilor de prestare și predare și împlicit în legaturã cu contractul de furnituri, în temeiul cãruia se realizeazã aceste operații.
Este definit în doctrinã și în practica judecatoreascã ca fiind un contract, având de obiect livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, la un preț dinainte stabilit și la termene determinate de obicei, periodice.
Dupã o altã opinie, este un contract nenumit, sui generis , tocmai pentru cã poate avea ca obiect atât prestarea de servicii (obligația de a face), dar și transmiterea dreptului de proprietate asupra unor mãrfuri (obligția de a da).
Esențial pentru acest contract este existența unui interval de timp între încheierea și executarea lui. Executarea obligației se facã periodic, la termene succesive, în schimbul unui preț stabilit anticipat.
II) întreprinderile de spectacole publice:
Art. 3 pct 6 din Codul comercial calificã drept fapta de comerț și întreprinderile de spectacole publice. Întreprinderea de spectacole publice presupune organizarea unor factori specifici în scopul punerii la dispoziția publicului a unor producții culturale sau sportive, în vederea obținerii unui profit.
Obiectul unei asemenea întreprinderi poate fi orice spectacol de teatru, concert, film, etc. Spectacolele publice se pot organiza, desfãșura în condițiile Decretului lege nr. 54/90. Întreprinderea de spectacole publice trebuie sã aibã caracteristicile oricãrei întreprinderi. Specificul acestei întreprinderi constã în faptul ca ea speculeazã asupra talentului artistilor sau sportivilor și asupra curiozitații publicului. Totodatã ea intermediazã între artisti sau sportivi și publicul spectator și are ca finalitate obținerea unui profit.
Sunt comerciale toate actele și faptele juridice efectuate pentru realizarea unui spectacol. Cum ar fi:
închirierea sãlii de spectacol, a mobilierului, a aparatului și recuzitei;
contractele cu turiștii;
contractele de publicitate;
vãnzarea biletelor cãtre public;
garderoba pentru spectatori etc.
Condițiile necesare pentru ca aceste operații sã fie comerciale sunt:
existența unei întreprinderi de spectacole;
obiectul întreprinderii sã fie distracția sub orice forma a publicului;
operațiile sã fie fãcute în scop de câstig, sã fie organizate cu plata;
Este comercialã numai activitatea întreprinzãtorului. Actele proprietarului care închiriaza sala cu spectacole sau de joc, actele artiștilor sunt acte civile sau de dreptul muncii.
Spectacolele date direct de cãtre artisti, fãrã sã existe o organizare a factorilor specifici și un întreprinzator, nu sunt acte de comerț. Nu sunt comerciale nici spectacolele de binefacere sau spectacolele educative, fãrã scop speculativ, realizate de asociații culturale, sindicate, cluburi de artisti amatori.
III)întreprinderile de comisioane, agenții și oficii de afaceri:
Întreprinderile de comision, agenții și oficii de afaceri sunt considerate de Codul comercial, art.3 pct 7, fapte de comerț.
Aceste întreprinderi nu au un obiect material, în sensul de a produce bunuri noi, ci numai a înlesni încheierea unor operații necesare comerțului. Activitatea lor este pur intelectuala și are ca trãsãturã comunã de a fi intermediare ale comerțului. Sunt considerate acte de comerț, deoarece întreprinzãtorul speculeazã asupra muncii altora, capitalului, materialelor și asupra afacerilor altora.
Legea are în vedere organizarea unei activitãți de înlesnirea tranzacțiilor comerciale, în cadrul unei întreprinderi economice, printr-un comisionar, agent de comerț sau oficiu de afaceri. Potrivit codului comercial fapte de comerț sunt numai acele acte de intermediere care sunt realizate printr-o întreprindere. Comercialitatea presupune existența unei întreprinderi, adicã a unei repetãri organizate și profesionale ale actelor de comerț.
Actele și operațiile de intermediere realizate în afara unei întreprinderi, vor fi comerciale numai dacã se referã la fapta comercialã24.
Activitãțile intermediere se pot organiza și desfãșura conform Decretului – lege nr. 54/90. În anexa nr. 1 a H.G.nr 201/1990 se prevede ca întreprinzatori pot exercita “servicii de intermediere, comision și consignație”.
Acești întreprinzãtori trebuie sã aibã sediu, un birou, un cabinet sau oficiu de afaceri, unde sã poata fi gãsiți de clienti și de organele fiscale.
Întreprinderile de comision au ca obiect operațiunile de intermediere care se realizeazã pe baza unui contract de comision. Prin comision se înțelege contractul, în care o persoanã numitã comisionar se obligã a trata afacerile altei persoane, în baza unei împuterniciri date de comitent pe seama acestuia, dar în nume propriu. Comisionul comercial este un mandat comercial cu caracter special, un mandat fãrã reprezentare. (art. 405 C. com)
Agențiile sau oficiile de afaceri sunt întreprinderi care realizeazã operațiuni de intermediere între comercianți și clientelã. Cum ar fi: încasarea creantelor; vânzarea sau închirierea imobilelor; administrarea de patrimonii, de expertizã industriala, de supraveghere a lucrãrilor, atragerea clientelei etc.
Operațiunile de intermediere constituie obiectul de activitate al unor agentii de turism, vaiaj, de publicitate, agenții matrimoniale, etc.
Cu privire la natura juridicã a operațiunilor de intermediere, în doctrinã se considerã de unii autorii cã aceste operațiuni îmbracã forma mandatului. În realitate stabilirea naturii juridice a acestor operațiuni constituie o chestiune de fapt, care se realizeazã prin cercetarea voinței pãrților.
Întreprinderile de comisioane, agențiile și oficiile de afaceri pentru a intra sub incidența art.3 al 7 C. com trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele condiții:
să fie organizatã o întreprindere; nu este suficient un agent singur care dã informații ori gerează altuia, pentru că atunci se aplică regulile de la mandat;
operațiunile agentului de afaceri, îmbracã forma mandatului, care presupune și calitatea de reprezentant;
operațiunile au ca scop orientarea pãrților, informarea lor;
IV)întreprinderile de editură, imprimerie, librărie și obiecte de artă:
Articolul 3, Codul comercial considerã fapte de comerț și întreprinderile de editurã, imprimerie, librãrie și obiecte de artã. ( pct.9 –10)25.
Întreprinderile de mai sus au ca obiect operațiunile prin care se valorificã drepturile de autor izvorate din crearea unor opere stiințifice, literare, artistice.
Aceste operațuni se pot organiza și desfasurã conform Decretului – lege nr. 54/90. În anexa nr.1 a Hotãrârii de Guvern nr. 201/90 se prevede cã întreprinzãtorii pot organiza și desfãșura activitãți de dactilografiere, multiplicare, tipografie și editare.
Potrivit Decretului nr 312/56 privind dreptul de autor, crearea unei opere stințifice, literare sau artistice dã naștere unor drepturi personale nepatrimoniale și unor drepturi patrimoniale de autor.
Ca titular al acestor drepturi, autorul este indrituit sã le valorifice în condițiile legii. Valorificarea se realizeazã, în principal, prin exercitarea de cãtre autor a dreptului de reproducere și difuzare a operei, ținând seama de specificul ei.
Operațiunile privind reproducerea și difuzarea operelor științifice, literare și artistice sunt considerate fapte de comerț, deoarece ele intermediazã între autor și public. Acestea trebuie sã se desfãșoare organizat și sistematic în condițiile unei întreprinderi de editurã, împrimerie și librãrie.
Întreprinderile de editură presupun organizarea factorilor specifici în vederea reproducerii și difuzãrii operei. Aceasta activitate se întemeiaza pe baza contractului de editare, prin care autorul operei științifice, literare sau artistice cedeazã întreprinzatorului ,editorului, în schimbul unei remunerații folosința exclusivã și temporarã a dreptului de a reproduce o operã, precum și dreptul de a o rãspandi în public.
Când autorul devine propriul sãu editor, el nu face acte de comerț. În acest caz, autorul valorificã opera creată la fel ca și agricultorul, care desface produsele realizate. Dacã activitatea pentru editarea propriilor sale opere, îndeplinesc condițiile întreprinderii, autorul sãvârșește acte de comerț.
Publicarea unei reviste literare sau artistice, ori a unui ziar, constituie o fapta de comerț dacă acesta se realizeaza în condițiile unei întreprinderi. Dacã însã, proprietarul publicației o redacteazã singur, în scopul propagãrii opiniilor sale, se considerã cã operațiunea nu are caracter comercial (a se vedea I.L.Georgescu, op. cit, vol 1 pag 274-275)
În concepția Codului comercial, efectuarea operațiunilor de reproducere și difuzare a operei se poate realiza în condițiile întreprinzatorilor de imprimerie și de librãrie pe baza unor raporturi contractuale stabilite de cãtre editor cu tipografia și întreprinzătorul specializat cu difuzarea.
Întreprinderea de imprimerie presupune organizarea factorilor specifici în vederea efectuãrii operțiunilor de multiplicare, pe cale mecanicã sau manualã a operelor științifice, literare sau artistice.
Noțiunea de imprimerie are o accepțiune largã; ea cuprinde orice forma de multiplicare, indiferent de tehnica folositã.
Întreprinderea de librărie are ca obiect operațiunile realizate cu factori specifici, prin care se asigurã difuzarea în public a operei. Aceste operațiuni au la baza vânzarea cãtre public a cãrților, albumelor, dar și a cãrților primite în depozit sau comision.
Întreprinderea de vânzare a operelor de artă este reglementat de Codul comercial în art.3 pct 10 și implicã organizarea factorilor specifici, pentru vânzarea obiectelor de artã, cum sunt: tablouri, sculpturi, gravuri, desene, mobilã artisticã sau de epocã etc.
Vãnzarea constituie fapta de comerț numai dacã sunt îndeplinite condițiile art.3 pct.1 si 2. Legea cere ca întreprinzatorul sã fie o altă persoanã decât autorul operei, deoarece numai în acest caz, existând o înterpunere între autor și cumpãrãtor operațiunea poate fi consideratã comercialã. Astfel vânzarea operei de arta direct de cãtre autorul ei nu este consideratã faptã de comerț.
Reglementarea de sine stãtãtoare a vânzãrii operelor de arta ca faptă de comerț se explicã prin necesitatea de a asigura caracterul comercial operațiunilor de depozit, comision sau consignatie, care se practicã în acest domeniu.
V)întreprinderile de transporturi de persoane sau de lucruri, pe apă sau pe uscat
Articolul 3, pct.13 din Codul comercial calificã drept fapte de comerț și întreprinderile de transport de persoane sau de lucruri pe apã sau pe uscat. Transportul este o operațiune de deplasare materialã a unei persoane sau a unui lucru de la un loc la altul care se realizeazã în condiții și cu mijloace diferite.
În concepția Codului comercial, are caracter comercial, atât transportul de persoane cât și transportul de lucruri (mãrfuri). Referitor la cãile pe care se realizeazã transportul de persoane și de lucruri Codul comercial are în vedere numai transportul pe apă și pe uscat.
Cartea a III a a Codului comercial intitulatã “Despre comerțul maritm și despre navigatiune” cuprinde dispoziții privitoare la transportul maritim pe mare. Aceste dispoziții sunt aplicabile însã și transportului pe lacuri și râuri.
Cu toate cã nu este prevãzut în Codul comercial, totuși se considerã cã și transportul aerian este operațiune de comerț. În consecința constituie faptã de comerț și transportul aerian de persoane și mãrfuri26.
Operațiunile de transport de persoane și lucruri pot fi realizate și în condițiile Decretului – lege nr.54/90. În anexa nr. 1 a H. G. nr .201/90 se prevde cã întreprinzatorii particulari pot organiza “servicii pentru transport persoane și mãrfuri”.
În concepția Codului comercial, operațiunile de transport, fãrã a distinge dupã obiectul lor sunt exercitate într-o organizare sistematica a factorilor specifici adicã în condițiile unei întreprinderi. Aceasta înseamnă că operațiunile întâmplãtoare de transport realizate de o anumitã persoanã nu sunt considerate fapte de comerț obiective din categoria întreprinerilor. Ele ar putea fi, în condițiile legii, fapte de comerț obiective accesorii (conexe) sau fapte de comerț subiecte.
Așa cum s-a arãtat, o întreprindere trebuie consideratã faptã de comerț cu privire la toate operațiunile pe care le împlicã obiectul activitãții ei. Deci în privința întreprinderii de transport, vor fi comerciale toate actele și faptele efectuate în cadrul acestei activitãți. Între actele juridice folosite în aceste domenii un rol important îl are contractul de transport, al cãrui regim general este reglementat în art 413-441 C. com.
În transportul de mãrfuri, prin contractul de transport, cărăușul se obligã în schimbul unui preț fațã de expeditor, sã transporte anumite mãrfuri, pe care sã le elibereze destinatarului.
În transportul de persoane, prin contractul de transport, cãrãușul se obligã fațã de o persoanã sã o transporte pânã într-un anumit loc, în schimbul unui preț.
Clasificarea întreprinderilor de transport:
Întreprinderile de transport pe uscat;
Întreprinderile de transport pe mare;
Întreprinderile de transport aerian;
Întreprinderile de transport fluvial;
Întreprinderile de transport pe uscat, la rândul lor, se împart în:
Întreprinderile de transport pe cãile ferate;
Întreprinderile de transport auto (rutier);
Întreprinderile de tramvaie;
Întreprinderile de metrou;
Întreprinderile de transport se mai clasificã în:
Întreprinderile de transport persoane;
Întreprinderile de transport de mărfuri;
În realizarea transporturilor de mãrfuri, un anumit rol îl are și contractul de expediție. Prin contractul de expeditie, o parte numită expediționar se obligă față de cealaltă parte numită expeditor să încheie contractul de transport cu cãrãușul în nume propriu, dar pe seama expeditorului. De remarcat este cã expeditionarul este un comisionar în afaceri de transport și nu un cãrãuș.
În afara obligației de a încheia contractul de transport cu cãrãușul, expeditionarul își poate asuma și alte obligații privind sãvârșirea unor prestãri de servicii în favoarea expeditorului, cum sunt manipularea mãrfurilor, transportul lor de la depozit la stația de expediere, încadrarea mãrfurilor în mijlocul de transport, etc.
VI)întreprinderile de asigurare:
Potrivit art.3 din C. com sunt fapte de comerț asigurãrile terestre, chiar mutuale, în contra daunelor și asupra vieții (pct.17), precum și asigurãrile, chiar mutuale, contra riscurilor navigației (pct.18). Deci Codul comercial socotește cã sunt comerciale, atât asigurãrile terestre, cât și asigurãrile maritime.
Asigurãrile au rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, precum și de a plãti anumite sume de bani, în cazul producerii unor evenimente privind viața și integritatea persoanelor. În prezent, activitatea de asigurare se realizeazã numai de cãtre societãțile de asigurare înființate potrivit legii27.
Sunt considerate ca fiind definitorii pentru existența asigurãrii trei caracteristici principale:
existența riscului, ca de exemplu, riscul pierderii navei în timpul cãlãtoriei sau în timpul ce opereazã în port;
existența comunitãții de risc;
formularea fondului de asigurare din primele plãtite de asigurați și utilizarea acestuia după principiul mutualitãții;
Asigurãrile facultative se realizeazã în temeiul contractului de asigurare. Prin acest contract, asiguratorul, în schimbul unei sume de bani (prima de asigurare) ia asupra sa riscul producerii unui eveniment (cazul asigurat), oligându-se, ca la producerea evenimentului, sã plãteascã asiguratului sau unei terțe persoane o indemnizație (despãgubire sau suma asiguratã) în limitele convenite.
Potrivit legii, asiguratorul încheie contracte de asigurare de bunuri (pentru cazurile de avariere, distrugere, furt și alte evenimente), de persoane (pentru cazurile de invaliditate, deces, ajungerea la o anumitã vârstã sau alte evenimente) și de răspundere civilã (pentru vãtãmarea corporalã sau decesul unei persoane, avarierea sau distrugerea unor bunuri sau alte pagube pentru care existã rãspundere civilã, în condițiile legii).
Asigurãrile sunt clasificate dupã diverse criterii:
dupã domeniul asigurãrilor, dupã natura juridicã a raporturilor de asigurare;
dupã modul în care iau naștere;
dupã obiectul asigurãrii;
dupã subiectele rapoturilor de asigurare;
dupã criteriul teritorial;
dupã natura raporturilor care se stabilesc între asigurat și asigurator28;
În concepția Codului comercial, operațiunile de asigurare sunt fapte de comerț numai dacã se realizeazã printr-o organizare sistematicã a factorilor specifici, adicã în condițiile unei întreprinderi.
Numai într-o astfel de organizare se poate face fața cu fondul de prime încasate masei de riscuri asumate. Orice operațiune care nu se utilizeazã în condițiile unei întreprinderi de asigurare este un act civil. Trebuie arãtat cã potrivit art.6 Cod comercial, asigurãrile de lucruri sau stabilimente care sunt obiectul comerțului și asigurãrile asupra vieții sunt fapte de comerț, numai în ceea ce privește pe asigurator.
Deci în aceste cazuri, asigurãrile sunt fapte de comerț unilaterale sau mixte.
VII)depozite de docuri și antrepozite:
Potrivit art.3 din Codul comercial, sunt socotite fapte de comerț depozitele în docuri și antrepozite, precum și toate operațiunile asupra recipiselor de depozit (warante) și asupra înscrisurilor de gaj eliberate de ele.
Activitatea de depozitare a mãrfurilor în locuri anume destinate, cum sunt docurile, antrepozitele, silozurile, etc, constituie fapte de comerț indiferent de persoana care face depozitul.
Totodatã sunt considerate fapte de comerț și operațiunile privind recipisele de depozit și scrisorile de gaj eliberate de întreprinzãtorul acestor stabilimente.
În concepția Codului comercial, pentru a fi calificate fapte de comerț, operațiunile de depozitare a mãrfurilor și actele juridice asupra recipiselor de depozit și înscrisurilor de gaj trebuie sã se exercite organizat și sistematic, în condițiile unei întreprinderi.
Deci nu vor fi socotite fapte de comerț obiective sub forma întreprinderii, depozitele fãcute ca operațiuni izolate. Asemenea depozite ar putea fi în condițiile legii, fapte de comerț accesorii (conexe) ori fapte de comerț subiective29.
2.2.4. FAPTELE DE COMERȚ CONEXE (ACCESORII)
Noțiune:
Categoria faptelor de comerț înclude și faptele de comerț conexe sau accesorii.
Faptele de comerț accesorii sunt acele operațiuni care dobândesc caracter comercial datoritã strânsei lor legãturi cu o altã operațiune care este consideratã de lege ca fiind faptă de comerț, sau datoritã obiectului lor, deși ele în sine nu au caracter comercial. Faptele de comert accesorii “ împrumutã ” caracterul comercial.
Din categoria faptelor de comert conexe fac parte:
contractele de report asupra titlurilor de credit;
cumpărăturile și vânzările de părți sociale sau de acțiuni ale societăților comerciale;
operațiunile de mijlocire în afaceri;
cambia sau ordinele în producte sau mărfuri;
operațiunile cu privire la navigație;
depozitele pentru cauză de comerț;
contul curent și cecul;
contractul de mandat, comision și consignație;
contractul de gaj și fidejusiune;
1. Contractele de report asupra titlurilor de credit
Contractele de report asupra obligațiunilor de stat sau a altor titluri de credit care circulã în comerț sunt fapte de comerț comform art.3 pct.3 din Codul comercial.
Contractul de report constã în cumpãrarea cu plata imediatã prețului “pe bani gata” a unor titluri de credit care circulã în comerț și în revânzarea simultanã, cu termen și pe un preț determinat cãtre aceeași persoanã a unor titluri de aceeași specie (art.74 C. com).
Contractul de report este un act juridic complex care cuprinde o dublã vânzare:
prima vânzare se executã imediat, atât în privința predãrii titlurilor cât și a prețului;
a doua este o vânzare cu termen la un preț determinat;
În temeiul contractului o persoanã numitã reportat deținãtoare de titluri de credit (acțiuni, obligațiuni) care nu voiește sã le înstrãineze definitiv, dã în report (vinde temporar) aceste titluri unei alte persoane numitã reportator în schimbul unui preț, platibil imediat.
Astfel, pãrțile se înțeleg ca, la un anumit termen, reportatorul sã revândã reportatului titluri de credit de acceași specie, privind ceea ce a plãtit la care se adaugã o primpă, care constituie prețul servicului prestat de reportator.
Contractul de report prezintã avantaje pentru ambele pãrți: reportatul poate obține suma de bani de care are nevoie, fãrã a pierde definitiv dreptul asupra titlurilor de credit iar reportatorul își valorificã sumele de bani disponibile.
În concepția Codului comercial, contractul de report este o faptã de comerț obiectivã, independent de calitatea pãrților și fãrã a distinge dupa natura titlurilor de credit care fac obiectul sãu.
În literatura juridicã operația reportatului a fost prezentatã ca fiind acel contract care se încheie printr-un dublu transfer în sens opus de bani și titluri de credit de aceeași specie, între aceleași persoane, la scadențe diferite și pentru o compensație determinatã30.
Indiferent de condițiile în care au fost transmise titlurile de credit, raportatorul devine proprietarul fãrã razerve asupra acestora .
Acest transfer produce următoarele efecte31:
raportatorul va putea să participe la adunările generale ale societăților a căror titluri de credit au făcut obiectul raportului;
raportatorul dobandește o dată cu proprietatea titlurilor și riscurile provenind din pierderea, distrugerea prin incendiere sau furtul lor;
raportatorul va putea să dobandească în caz de tragere la sorți sau de acordare de prime acțiunile ce le deține fără să dea socoteală raportatului de aceasta, la încetarea contractului;
raportatorul va putea să participe la jocul de bursă cu titlurile deținute preluând beneficiile în caz de urcare a valorii acestora.
Contractul de report este folosit pe o scarã foarte largã în jocul de bursã. Datoritã succeselor sale de la bursã a fost denumit de Cesare Vivante ca fiind “cheia operațiunilor de bursă”. Bunurile care fac obiectul contractului de report sunt Obligațiile de stat și titlurile de credit.
Obligațiile de stat sunt titluri de creanță pentru împrumuturi lansate de stat, titularizate prin obligații de stat, fiind deosebite de credit circulând în comerț.
Titlul de credit este un document constitutiv al cãrui posesor este titluarul autonom al dreptului înscris în titlu. Desținătorul titlului nu este obligat sã facã dovada dreptului sãu deoarece “posesia titlului” acordã legimitate asupra dreptului înscris.
Din punct de vedere al materializãrii titlurilor sunt cunoscute ca fiind de 3 feluri:
respectiv normative;
la ordin;
la purtător;
În practica curentã titlurile de credit sunt: acțiunile și obligațiile societãților comerciale, cambia, cecul, warantul etc.
2.Cumpărăturile și vânzările de părți sociale sau de acțiuni ale societăților comerciale
Pãrțile sociale și acțiunile (denumite și titluri de participare) sunt titluri de valoare reprezentând participarea într-o societate comercialã, cu răspundere limitatã sau pe acțiuni.
Art.3 pct.4 C.com. considerã vânzãrile și cumpãrãrile de astfel de titluri ca fiind operațiuni comerciale în considerarea obiectului lor: pãrțile sociale și acțiunile, adicã titluri de valoare reprezentând o participare la capitalul social emise de o entitate comercialã prin excelențã. Cel care dobândește astfel de titluri se leagã de emitent și riscurile acestuia vor fi și ale lui. Dãcã vânzarea sau cumpãrarea nu ar avea ca obiect titluri de valoare de tipul titlurilor de participare, actul ar fii civil.
În considerarea naturii operațiunii obiectului contractului, operațiunea capãtã caracter comercial, indiferent de existența sau inexistența, la data vânzãrii sau cumpãrãrii, a intenției de revânzare sau a obținerii unui câstig. Dacã aceasta existã, atunci operațiunea este atât o interpunere în circulație, cât și o faptã de comerț conexã, suprapunere fãrã efecte juridice, în ambele cazuri operațiunea fiind calificatã oricum comercial.
În cazul când operațiunea reprezintã o cumpãrare de titluri de participare, aceasta are același regim comercial stabilit de art.3 pct.4 C com. atât cand are ca obiect titluri deja emise, cât și atunci când are ca obiect titluri nou emise în cursul constituirii sau majorãrii capitalului social32.
3.Operațiunile de mijlocire în afaceri
Mijlocirea reprezintã o intermediere a încheierii unui contract în scopul facilitãrii încheierii lui. Spre deosebire de mandat (comision), intermediarul doar ajutã pãrțile sã încheie mai ușor contractul, activitatea intermediarului fiind de a pune pãrțile în contact, de a furniza informații uneia sau ambelor despre implicațiile contractului, co-contractantului, piața de desfacere a produselor în cazul unei vânzãri-cumpãrãri.
Activitatea de mijlocire se suprapune în mare mãsurã peste cea de agenție, agentul fiind exact un intermediar. Așadar, dacã agenția prevãzutã la art.3 pct.7 C com. nu întrunește condițiile unei întreprinderi, intermedierea este consideratã faptã de comerț în condițiile unei întreprinderi, intermedierea este consideratã faptă de comerț în condițiile art.3 pct.12 C com. dacã este accesorie unei fapte de comerț, chiar dacã actul de intermediere este izolat.
4.Cambia sau ordinele în producte sau mărfuri
Noțiunea de cambie folositã de Codul comercial are un caracter generic. Ea deseneazã un titlu de credit, adicã un document care incorporeazã un drept de creanțã. Legea specialã distinge însã între cambia propriu-zisã și biletul de ordin33.
Cambia este un titlu de credit prin care o persoanã numitã emitent se obligã sã plãteascã altei persoane numitã beneficiar sau la ordinul acesteia. Întrucât în accepțiunea Codului comercial, noțiunea de cambie desemneazã atât cambia propriu-zisã, cât și biletul la ordin, înseamna cã ambele titluri sunt faptele de comerț.
Codul comercial precizeazã cã, biletul de ordin și cambia sunt considerate fapte de comerț, independent de natura raportului fundamental din care izvorãsc. Ele sunt fapte de comerț indiferent dacã actul juridic de care sunt legate este un act comercial sau civil.
Pentru a produce efecte juridice cambia trebuie sã fi emisã cu respectarea următoarelor condiții: sã fie întocmitã de o persoanã care are calitatea de comerciant; sã fie sub formã scrisã și sã aibã toate mentiunile obligatorii prevazute de lg 58/1934. Oricare posesor al cambiei are dreptul sã facã una sau mai multe copii, fiecare trebuind sã fie o reproducere fidelã a originalului cambiei.
Atât cambia, cât și biletul la ordin sunt titluri de credit :
la ordin;
având ca obiect o sumã de bani;
necauzale;
formale, nerespectarea condițiilor de formã înlãturând efectele cambiale;
sunt executorii, în întelesul ca ele pot fi investite cu formulă executorie, fãrã a mai fi necesarã chemarea debitorului în judecatã.
Ordinul în producte sau mãrfuri pe care îl considerã fapt de comerț, este o cambie a cãrei particularitate constã în faptul cã obligația are ca obiect o anumitã cantitate de producte sau mãrfuri și nu bani. Acest gen de cambie nu a cunoscut o aplicare practicã.
Redactarea tip a cambiei se prezinta astfel: (exemplu)
Redactarea tip a biletului la ordin se prezinta astfel (exemplu):
5)Operatiunile cu privire la navigație
Codul comercial calificã drept fapte de comerț și operațiunile privitoare la navigație (vas, echipaj, transport, credite, etc.)
Sunt considerate fapte de comerț construirea, cumpãrarea și vânzarea vaselor precum și actele juridice privind dotarea vaselor și aprovizionarea acestora. Mai sunt reglementate de Codul comercial ca fiind fapte de comerț și împrumuturile maritime, expedițiile maritime, închirierile de vase, ipoteca maritimã etc.
În concepția Codului comercial, toate operațiunile menționate sunt fapte de comerț conexe sau accesorii.
În consecințã toate operațiunile privind navigația sunt comerciale dacã sunt:
independent de existența unei întreprinderi profesionale;
independent de cauza pentru care s-au fãcut, de existența unui scop lucrativ,deci și navigația sportivã și pentru cercetare științificã;
independent de capacitatea vasului și mijlocului de propulsie;
indiferent dacã operațiile de navigație privesc navigația pe mare, pe fluvii ori navigația este de coastã (cabotajul), ori se efectueazã în porturi;
Au caracter comercial atât operațiunile privind atât navigația pe mare, cãt și navigația pe lacurile sau râurile interioare.
6)Depozitele pentru cauze de comerț
Așa cum s-a arãtat potrivit art.3 pct. 20 din Codul comercial, depozitele fãcute în docuri, antrepozite etc., sunt fapte de comerț sau sunt efectuate în conditiile unei intreprinderi.
Dacã depozitul are un caracter izolat sau se face în alte locuri decât cele menționate, el este considerat faptã de comerț, numai dacã are o cauzã comercialã fie pentru deponent sau depozitor, fie pentru ambele pãrți de exemplu mãrfurile depozitate au fost cumpãrate pentru a fi revândute.
Deci în acest caz, depozitul este fapta de comerț conexã sau accesorie, datoritã legãturii sale cu o operațiune consideratã de lege drept faptã de comerț.
7)Contul curent si cecul
Conform art.6 alin.2 C.com., sunt fapte de comerț contul curent și cecul, dacã au cauzã comercialã.
Contul curent este un contract prin care pãrțile convin ca, în loc sã stingã creanțele lor reciproce rezultând din prestații reciproce, stingerea sã se facã la un anumit termen prin plata sumei rãmase dupã compensarea între ele a tuturor creanțelor reciproce nãscute din raporturi juridice comerciale pânã la îndeplinirea termenului, de cãtre partea care, dupã compensare, rezultã ca fiind debitoare. Creditorul va fii acela în favoarea cãruia se apleacã, la închidere, balanța dintre ce are de primit și ce are de datorat (soldul).
Contractul de cont curent este reglementat de art.370 C com. Dupã împlinirea termenului cel care are calitatea de debitor datoreazã cel care are calitatea de creditor dobânzi, conform art.370 alin.1 pct.3 C com.
Din definiția contului curent rezultã cã este o aplicatie a compensației convenționale din dreptul comun. Dispozițiile Codului comercial trebuie însã interpretate împreunã cu dispozitiile OUG nr.77/99 privind unele mãsuri pentru evitarea incapacitãții de platã, pusã în aplicare prin HG 685/99, cu modificãrile și completãrile ulterioare, care reglementeazã modalitatea de compensare între agenții economici cu creanțe reciproce, compensare care se face cu acordul unei comisii din cadrul Ministerului Industriei.
Cecul este un inscris prin care o persoană numită trãgãtor dã ordin unei bãnci comerciale la care are un disponibil (un cont curent) sã plãteascã o sumã de bani unei alte persoane numitã beneficiar sau la ordinul acesteia.
Pentru a fi faptă de comerț, cecul trebuie să aibă o cauzã comercialã. De exemplu, cecul este emis pentru plata unor mãrfuri cumpãrate în scop de revânzare. În esențã, cecul împrumutã natura juridicã a datoriei pentru a cãrei platã a fost emis sau a naturii operației din care derivã suma disponibilã. Cecul este o operație, în baza cãruia se dispune plata unei sume de bani. Cãnd nu existã o cauzã comercialã, cecul are caracter civil34.
8)Contractele de mandat, comision și consignație
Aceste contracte fac obiectul reglementãrii Codului comercial în spețã art.374 și urm.(mandatul), respectiv art.405 si urm.(comisionul și consignația).
Contractul de mandat este contractul în temeiul cãruia o parte numitã mandant, împuternicește cealaltã parte numitã mandatar, sã încheie în numele și pe socoteala ei anumite acte juridice. Mandatul este fapta de comerț obiectivã dacă actul juridic pe care îl încheie mandatarul este comercial pentru mandant. Astfel, comercialitatea mandatului este “împrumutatã” de la comercialitatea actului ce face obiectul mandatului.
Mandatul poate fi cu sau fãrã reprezentare. Mandatul cu reprezentare este mandatul în temeiul cãruia mandatarul încheie actul atât pe socoteala mandantului, cât și în numele acestuia, adicã aduce la cunoștințã terțului co-contractant faptul cã lucreazã în numele și pe socoteala mandantului și nu în nume propriu. Mandatul fãrã reprezentare este mandatul în temeiul cãruia mandatarul încheie actul pe socoteala mandantului, dar în nume propriu, adicã nu aduce la cunoștințã terțului co-contractant cã lucreazã de fapt pe socoteala mandantului.
Contractul de comision este un contract de mandat, în general fãrã reprezentare, prin care mandatarul este plãtit cu un comision din valoarea actului încheiat cu terțul co-contractant. Pãrțile contractului de comision poartã denumiri specifice: mandantul se numește comitent iar mandatarul, comisionar.
Comisionul, potrivit art.405 Cod comercial este o faptã de comerț obiectivã, dacã actele juridice, pe care le încheie comisionarul cu terții sunt acte comerciale pentru comitent. Comisionarul profesionist în afaceri comerciale dobândeste calitatea de comerciant. În cazul în care el adepãșit limitele împuternicirii ori a încalcat prevederile acestuia, rãspunde fațã de comitent pentru diferența de preț, iar dacã bunul cumpãrat nu corespunde, sub aspectul calitãții, comitentul îl poate refuza35.
Consignația este o specie a contractului de comision care are ca obiect vânzarea de cãtre comisionar (consignatar) a unor bunuri mobile în nume propriu, dar pe seama comitentului (consignant), într-un spațiu adecvat.
Comercialitatea contractului de consignație este datã de caracterul comercial al actului juridic cu care se aflã în conexiune. De exemplu, consignatarul l-a împuternicit pe consignatar sã vãndã un bun, pe care l-a cumpãrat în scop de revânzare. Contractul de consignație este faptã de comerț și în condițiile unei întreprinderi de consignație36.
9) Contractele de gaj si fidejusiune
În concepția Codului comercial, contractul de gaj și contractul de fidejusiune sunt fapte de comerț datoritã caracterului accesoriu al acestora.
Contractul de gaj este contractul în temeiul cãruia debitorul remite creditorului sãu un bun mobil pentru garantarea debitorului (art.1685 C.civ). Acest contract are un caracter comercial dãcã obligația pe care o garanteazã este comercială.
Contractul de fidejusiune este contractul prin care o persoanã numitã fidejusor se obligã fațã de creditorul altei persoane sã execute obligația debitorului, dacã acesta nu o va executa (art.1652 C.civ).
Contractul este considerat faptã de comerț cãnd obligația garantatã este comercialã.
În cele douã cazuri, comercialitatea obligației principale se extinde și la obligațile accesorii, rezultate din contractul de gaj, respectiv contractul de fidejusiune.
CAPITOLUL III
FAPTELE DE COMERȚ SUBIECTIVE
3.1.NOȚIUNEA FAPTELOR DE COMERȚ SUBIECTIVE
Potrivit Codului comercial, pe lângã faptele de comerț obiective, a cãror comercialitate este independentã de calitatea persoanei care le sãvârșește, existã și fapte de comerț subiective care dobândesc caracter comercial din calitatea de comerciant a persoanei care le sãvârșește.
Sediul materiei actelor subietive de comert se aflã în art.4 din Codul comercial, care aratã cã : “ se socotesc afãrã de acestea ca fapte de comerț celelalte contracte și obligații ale unui comerciant dacã nu sunt de naturã civilã sau dacã nu rezultã din însuși actul”.
Din punct de vedere istoric faptele de comerț subiective sunt o reminiscențã a corporațiilor medievale.
Potrivit regulilor care guvernau aceste corporații, actele încheiate de membrii acestora erau acte de comerț supuse jurisdicției comerciale chiar dacã erau civile, dupã dreptul comun.
Calitatea de membru al corporației conferea astfel natura juridicã a actului respectiv37.
Reglemetarea de cãtre lege a faptelor de comert subiective exprimã necesitatea cuprinderii în sfera dreptului comercial a tuturor actelor și operațiunilor sãvârșite de un comerciant, în aceastã calitate, inclusiv a actelor și operațiunilor care nu sunt prevãzute în art.3 C. com.
În acest fel se asigurã o certitudine asupra naturii și regimului juridic al actelor și operațiunilor sãvârșite de comerciant. Se asigurã astfel și protecția comercianților, cât și a terților care intrã în raporturi juridice cu aceștia.
3.2.PREZUMȚIA DE COMERCIALITATE
Legiuitorul în art.4 Cod comercial creează o prezumție de comercialitate pentru toate obligațiile și actele unui comerciant. În doctrinã s-a pus problema naturii acestei prezumții38. Din dreptul comun se știe cã prezumțiile sunt de douã feluri: juris et de jure, adicã absolutã contra cãreia pãrțile nu pot face proba contrarie și juris tatum, relativã, contra cãreia pãrților le este îngãduitã proba contrarie.
Prezumția prevazutã de art.4 Codul comercial nu poate fi consideratã juris et de jure deoarece în contra ei se poate invoca natura, esențial civilã a actului sau conținutului acestuia, din care rezultã contrariul, astfel cã prezumția a fost consideratã numai ca o prezumție juris tatum care se combate prin proba contrarã39.
Aceastã prezumție nu poate fi înlãturatã prin orice probã contraarie, ci numai prin dovedirea caracterului civil al obligației sau a caracterului necomercial al obligației care rezultã chiar din actul sãvârșit de comerciant, deci cã operația este strãinã comerciantului datoritã naturii ei sau a scopului pe care-l urmãrește.
Prezumția care poate fi combãtutã numai în cele douã cazuri bine determinate de lege se considerã a fi o prezumție sui generis sau mixtã, diferitã de prezumțiile obișnuite40.
3.3.EXCEPȚIILE PREZUMȚIEI DE COMERCIALITATE
Potrivit art.4 Cod comercial, toate obligațiile și actele unui comerciant care n-au fost declarate de legiuitor expres comerciale, prin art.3 Codul comercial au caracter comercial, desemnând o regulã generalã urmatã de doua exceptii: 1) prezumția prevãzutã de art. 4 C. com înceteazã de a fi aplicatã, dacã obligația comercialã este de natură civilã; 2) necomercialitatea rezultã din însuși actul sãvârșit de comerciant.
1)Natura civilă a obligației:
Prezumția prevãzutã de art.4 C. com este înlãturatã dacã obligația asumatã de comerciant este de naturã civilã.
Doctrinã considerã cã prin “contracte și obligațiuni civile” în sensul art. 4 C. com, trebuie sã se înțeleagã acele acte de drept privat care, prin structura, funcțiile și caracterele lor esențiale nu se pot referi la activitatea comercialã și rãmân civile, indiferent dacã persoana care le-a sãvârșit este sau nu comerciant41.
Se admite în general că nu au caracter comercial :
Actele juridice nepartimoniale, cum sunt: cãsãtoria, adopția, etc.
Actele privitoare la obligațiunile rezultând din calitatea de cetãțean, raporturile fiscale cu statul indiferent din ce izvorãsc sau dacã se referã la comerț;
Actele privitoare la personalitatea umanã;
Actele referitoare la exercițiul normal al agriculturii, prevãzute de art.5 C. Com privind cumpãrãrea de produse pentru uzul sau consumul cumpãrãtorului sau al familiei sale, revânzarea acestor bunuri și vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pãmântul sãu;
Asigurãrile de lucruri sau stabilimente care nu sunt obiectul comerțului și asigurãrile asupra vieții, în privința asiguratului art.6, al.1, C. Com;
Contul curent și cecul care nu au cauzã comercialã;
Activitãțile liberale;
Activitãțile de creație intelectualã;
Asociațiile cooperative și mutualiste;
De asemenea, fac parte din această categorie actele juridice privind imobilele, care, în concepția Codului comercial, sunt acte civile, precum și contractele de concesiune.
2)Necomercialitatea rezultă din însuși actul săvârșit de comerciant
Prezumția de comercialitate prevãzutã de art.4 C. Com este înlãturatã, dacã contrariul rezultã din actul însuși, adicã necomercialitatea derivã din actul sãvârșit de comerciant.
Prin “act” se are în vedere operațiunea juridicã negotium și nu înscrisul care o constatã instrumentum.
De asemenea, legea nu cere cunoașterea de cãtre cocontractant a caracterului necomercial al actului, iar întenția de a înlãtura prezumția de comercialitate trebuie sã existe la momentul încheierii actului.
Necomercialitatea trebuie sã rezulte din manifestarea de voințã a comerciantului, care poate sã fie expresã sau tacitã. Caracterul necomercial al actului poate fi dovedit prin orice mijloc de probã admis de lege.
Prezumția de comercialitate prevazute de art.4 C. com cuprinde toate obligațiile comercianților, oricare ar fi izvorul din care se nasc.
CAPITOLUL IV
FAPTELE DE COMERȚ UNILATERALE SAU MIXTE
4.1.NOȚIUNEA FAPTELOR DE COMERȚ UNILATERALE SAU MIXTE
În majoritatea cazurilor, actele, operațiunile la care participã comercianții sunt bilaterale, se stabilesc între raporturi comerciale și între comercianți și necomercianți. Faptele de comerț pot fi și unilaterale sau mixte când sunt comerciale pentru una din pãrți și civile pentru cealaltã.
Faptele de comerț sunt bilaterale când sunt:
Obiectiv comerciale pentru toate pãrțile, de exemplu, cumpãrarea în scop de revânzare;
Subiectiv comerciale pentru ambele pãrți, de exemplu, atunci când ambele pãrți au calitatea de comerciant;
Operațiunea este comercialã pentru ambele pãrți, dar pe rațiuni diferite, de exemplu, pentru vânzãtor este subiectiv comercialã datoritã calitãții sale de comerciant iar pentru cumpãrãtor este obiectiv comercialã datoritã intenției de revânzare;
În aceste cazuri, aplicarea dreptului comercial se face fãrã dificultãți.
Comercianții produc mãrfuri, executã lucrãri, presteazã servicii și pentru necomercianți și se stabilesc asemenea contracte între comercianți și necomercianți. Rezultã cã, în acest caz, se vorbește de o faptã de comerț unilateralã, întrucât are caracter comercial doar pentru o parte , dar și mixtã, întrucãt are caracter comercial cât și civil.
Art. 5 consacrã aceste operațiuni, astfel, actul de vânzare – cumpãrare a productelor, încheiate de agricultori cu privire la productele de pe pãmântul sãu, au caracter civil pentru agricultori, deci necomercial și caracter comercial pentru engrossist.
Art.6 din Codul comercial prevede cã asigurãrile încheiate pentru lucruri și asigurãrile asupra vieții sunt fapte de comerț doar pentru asigurator. Rezultã cã o persoanã necomerciant încheie contractul de asigurare cu societatea de asigurare fie pentru asigurarea bunurilor, care este folosit în activitatea de comerț sau pentru asigurarea vieții și în acest caz nu este fapt comercial pentru asigurat.
La fel contractul de cont curent (art.370–373 C. com) și cecul (legea nr.59/1934) nu sunt considerate fapte de comerț pentru necomercianți, dacã nu au și pentru ei o cauzã comercialã.
Faptele de comerț unilaterale sau mixte sunt, acele fapte care sunt comerciale pentru o parte și civile pentru cealaltã42.
În doctrinã s-a discutat dacã aceste fapte de comerț formeazã sau nu o categerie de fapte de comerț diferitã de categoriile faptelor de comerț obiective și faptele de comerț subiective43. Astfel, unii autori au considerat cã nu existã o categorie distinctã a faptelor de comerț unilaterale.
Alți autori deși nu contestã cã acestea sunt fapte de comerț obiective sau subiective, socotesc că ele trebuie recunoascute ca formând o categorie aparte, întrucât, fiind fapte de comerț doar pentru una din pãrți, regimul lor legal comportã anumite particularitãți.
4.2.REGIMUL JURIDIC AL FAPTELOR DE COMERȚ UNILATERALE SAU MIXTE
În dreptul comercial român, problema regimului juridic al faptelor de comerț unilaterale sau mixte are o reglementare legalã. Astfel în art.56 C. com se prevede cã “dacã un act este comercial numai pentru una din pãrți, toți contractanții sunt supuși, întrucât privește acest act, legii comerciale.”
Soluția adoptatã de lege se justificã prin aceea cã, fiind vorba de un raport juridic unic, el nu poate fi supus, simultan, la douã reglementãri diferite: una comercialã și una civilã.
Codul comercial francez, nu a reglementat aceasta, iar doctrina și practica comercialã francezã a adoptat conceptul potrivit cãruia într-un asemenea caz se aplicã douã reglementãri: pentru necomerciant se aplicã legea civilã, iar pentru comerciant, legea comercialã, astfel încât, se ivește un litigiu și necomerciantul pornește acțiunea, acesta o va face la instanța civilã, iar dacã o va porni comerciantul, aceasta se va face la instanța comercialã.
Problema – de a ști ce lege reglementeazã asemenea act sau operațiune care este privit diferit, cu caracter comercial pentru comerciant și cu caracter civil pentru cealaltã parte, este rezolvatã de legiuitor44.
4.3.EXCEPȚIILE DE LA APLICAREA LEGII COMERCIALE
Regula prevazutã de art. 56 C. com este urmatã de douã excepții de neaplicare a legii comerciale:
Dispozițiile legii comerciale privind persoana necomerciantilor;
Dispozițiile pe care însăși legea comercială le exclude de la aplicare;
I)Dispozițiile legii comerciale privind persoana necomercianților
Art. 56 C. com, prevede cã “dacã un act juridic este comercial numai pentru una din pãrți, toți contractanții sunt supuși, în ceea ce privește acest act, legii comerciale, afarã de dispozițiile privitoare la persoana chiar a comercianților și de cazurile în care legea ar dipune astfel”.
Aceasta înseamnã cã legea comercialã reglementeazã doar raportul juridic, fãrã a avea vreo consecințã asupra statului juridic al necomerciantului. Deci, necomerciantului nu îi sunt aplicabile dispozițiile legii comerciale referitoare la persoana comercianților, orice acte juridice de acest fel ar încheia.
De asemenea, nu li se vor aplica necomercianților dispozițiile Lg.26/1990 privind înmatricularea în registrul comerțului și nici dispozițiile art.23/24 cu privire la obligativitatea ținerii unor registre comerciale.
În concluzie, nu se pot aplica necomercianților dispozițiile legii comerciale referitore la persoana comerciantului.
II) Dispozițiile pe care însăși legea comercială le exclude de la aplicare
Art. 56 Cod comercial prevede cã actele de comerț unilaterale nu sunt supuse legii comerciale în cazurile în care “legea ar dispune altfel”, și, în consecințã, în aceste cazuri sunt aplicabile regulile dreptului civil.
Un asemenea caz este cel prevãzut de art. 42 al. 3 C. com, potrivit cãruia “în obligațiile comerciale, codebitorii sunt ținuti solidari, afarã de stipulație contrarã”. Deci aceastã prezumție de necomercialitate, nu se aplicã necomercianților pentru operațiuni care, în ceea ce îi privește, nu sunt fapte de comerț, de exemplu pentru un necomerciant fidejusor care a garantat o obligație, având o cauzã civilã.
În astfel de situații sunt alicabile dispozițiile Codului civil care consacrã regula divizibilitãții obligațiilor cu pluralitate de subiecte.
CAPITOLUL V
SCURTE CONSIDE RAȚII ASUPRA CARACTERULUI OPERAȚIUNILOR DIN DOMENIUL AGRICULTURII
5.1. CONCEPȚIA CODULUI COMERCIAL
Delimitarea materiei comerciale pune și problema de a ști dacã operațiunile din domeniul agriculturii și implicit actele juridice ale agricultorilor privind valorificarea muncii lor, sunt sau nu fapte de comerț.
Urmãnd concepția tradiționalã Codul commercial român considerã cã agricultura în sensul de culturã a solului sub diferitele sale forme, nu intra sub incidența legii comerciale.
Potrivit legii nu pot fi considerate fapte de comerț:
cumpãrãrile de producte sau de mãrfuri pentru uzul sau consumația cumpãrãtorului sau a familiei sale;
vânzarea productelor sau mãrfurilor cumpãrate pentru uzul sau consumul cumpãrãtorului sau a familiei sale;
vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are dupã pãmântul sau cel cultivat de dânsul.
În acest sens, art. 5 din Codul commercial prevede: “nu se poate considera ca fapt de comerț vânzarea productelor pe care proprietarul sau cultivatorul le are de pe pãmântul sãu, sau cel cultivat de dânsul ”.
Soluția legii se explicã prin preocuparea legiuitorului de a proteja pe agricultori, de a-l feri de obligațiile și rãspunderile pe care le implicã activitatea comercialã (îmatricularea în registrul comerțului, ținerea registrelor comerciale, declararea în faliment etc.).
În temeiul dispozițiilor art.5 din Codul comercial, vânzarea produselor agricole în starea lor naturalã obținute de cultivator este socotitã un act civil, iar nu commercial.
Se considerã ca o atare operațiune este inerenta valorificãrii produselor pãmântului. Vânzarea acestor produse este un act civil, fãrã a distinge dupã cum vânzãtorul este ori nu proprietarul pãmântului, deoarece legea se referã la vânzarea de cãtre cultivator. Soluția nu se schimbã dacã vânzarea se face direct de la cultivator cãtre consumator ori se face cu ridicată cãtre un comerciant. De asemenea este fãrã relevanțã locul unde are loc vânzarea (la cultivator, în piețe, târguri, etc).
Doctrina considerã cã vânzarea are tot caracter civil și în cazul când obiectul ei îl formeazã derivatele produselor agricole, rezultate din transformarea acestora, de exemplu:
fãina;
mãlaiul;
brânza;
vinul;
untul;
Aceastã prelucrare este privitã ca un mijloc accesoriu destinat sã înlesneascã valorificarea produselor agricole. Întrucât noțiunea dse agriculturã are o accepțiune largã ea cuprinde și floricultura, horticultura, silvicultura, și cresterea vitelor și, deci dispozițiile art. 5 din Codul commercial sunt aplicabile și pentru aceste domenii de activitate.
În privința creșterii animalelor, s – a decis cã au un caracter civil, iar nu comercial, toate operațiunile au drept scop creșterea și vânzarea animalelor de cãtre agricultori. Soluția este aceeași și în cazul cumpãrãrii de animale tinere pentru îngrașat și al cumpãrãrii de furaje de alte persoane. Aceste operațiuni de cumpãrare a animalelor tinere sau a furajelor sunt considerate ca accesorii45.
5.2.ÎNTREPRINDEREA AGRARĂ
O problemã mult discutatã în doctrina este aceea de a ști dacã întreprinderea are sau nu caracter comercial.
Potrivit unei opinii, în dreptul comercial român nu pot fi recunoscute ca fapte de comerț alte întreprinderi decât cele enumerate expres de art.3 din Codul comercial. Nefiind menționatã în lege, înteprinderea agrarã nu este faptã de comerț și deci nu întrã sub încidența Codului comercial.
Dupa o altã opinie, întreprinderea agrarã are caracter comercial, deoarece ea presupune organizarea sistematica a factorilor specifici. Folosirea mașinilor și specularea muncii altor persoane duc la pierderea caracterului accesoriu al operațiunilor de transformare a produselor agricole.
Aceastã activitate de transformare dobândește caracter principal, iar produsele agricole în forma lor naturala rãmân un accesoriu.
Cât privește nemenționarea în Codul comercial a întreprinderii agrare, se aratã cã aceastã întreprindere este în realitate o întreprindere de manufacturã, în sensul art.3 pct.9 din Codul comercial.
În doctrina noastrã e preluatã ideea, îmbrãțișatã și de jurisprudența din perioada interbelicã, potrivit cãreia întreprinderea agrarã, în ciuda folosirii cuceririlor tehnice și a unui grad înalt de organizare a munci, pãstreazã caracter civil.
În consecința, toate actele juridice încheiate în cadrul acestei activitãți sunt civile și nu comerciale.
5.3.SOCIETATEA COMERCIALĂ AGRARĂ
Prin legea nr.36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, se stabilește că proprietarii de terenuri agriocole care beneficiază de prevederile Legii fondului funciar nr.18/1991 precum și alți proprietari de terenuri agricole pot să-si exploateze pământul și în forme de asociere cum sunt: asociația simplă, contractul de societate reglementat de Codul Civil, societatea comercială constituită în condițiile Legii nr.31/1990 privind societățile comerciale și societatea agricolă.
Asociația simplă și contractul de societate reglementat de Codul Civil, evident, nu are caracter comercial. Nici societatea agricolă nu are asemenea caracter, soluție expres consacrată de art 5. alin.2 din Legea nr. 36/1991. O problemă deosebită se pune în legătură cu societatea comercială constituită în conditiile Legii nr.31/1990. O societate comercială are, prin definiție, un obiect comercial, adică săvârșirea unor fapte de comert, iar potrivit art.5 din Codul comercial actele juridice și operațiunile cultivatorului pământului sunt acte civile.
Prin reglementarea posibilității constiturii unei societăți comerciale pentru exploatarea terenurilor agricole, înseamnă că legea nr.36/1991 a consacrat o soluție diferită de cea a art.5 din Codul comercial în sensul că recunoaște caracter comercial actelor și operațiunilor de exploatare a terenurilor agricole de către o societate comercială organizată în condițiile Legii nr.31/1990.
Deci exploatarea terenurilor agricole de către o colectivitate de persoane poate avea caracter necomercial sau comercial, în funcție de forma juridică a societații (societatea agricolă ori societate comercială) în condițiile Legii nr.31/1990.
Se poate spune că, în realitate, Legea nr.31/1991 consacră o derogare de la regula generală, potrivit căruia caracterul comercial al societății este dat de obiectul ei, în sensul recunoașterii că societatea poate fi comercială datorită formei sale comerciale, chiar dacă obiectul este civil.
CAPITOLUL VI
CONCLUZIE
În ceea ce privește sistematizarea și cuprinsul lucrării, lucrarea debutează cu analiza locului instituției faptelor de comerț în obiectul și reglementările dreptului comercial.
Lucrarea este structurată pe șase capitole, fiecare capitol având un titlu semnificativ.
În primul capitol sunt prezentate scurte considerații introductive legate de faptele de comerț, precum și concepția Codului comercial român, în legatură cu aceste fapte de comerț. Tot în același capitol sunt prezentate caracteristicile și noțiunea faptelor de comerț, interesul practic al unei definiții generale a faptei de comerț, precum și prezentarea unor teorii diferite privind definirea faptelor de comerț.
Al treilea subcapitol, la capitolul I analizează categoriile de fapte de comerț existente, precum și criteriile de clasificare ale acestora. În legislația comercială, Codul comercial și celelalte acte normative in materie, nu este dată o definiție a faptelor de comerț, legea rezumându-se să enumere cu titlu exemplificativ anumite operațiuni pe care le consideră „fapte de comerț” în art.3 din Codul comercial.
În al doilea capitol este analizată una dintre categoriile de fapte de comerț, și anume, cele obiective. De asemenea se analizează împărțirea faptelor de comerț obiective pe trei grupe: operațiunile de interpunere în schimb, întreprinderile și operațiunile conexe sau accesorii.
În cadrul operațiunilor de interpunere în schimb sau circulație, sunt analizate operațiuni de cumpărare-vînzare comercială, căreia i se acordă o importanță deosebită, precum și noțiunile de bancă și schimb.
Deasemeanea o importanță deosebită i se acordă și noțiunii de întreprindere și se analizează mai multe tipurii de întreprinderi în parte. În concepția Codului comercial, întreprinderea apare ca o activitate organizată, pentru realizarea de bunuri și servicii, iar nu ca un subiect de drept. Alături de operațiunile de interpunere și întreprinderi, din categoria faptelor de comerț obiective mai sunt analizate și faptele de comerț conexe sau accesorii, din care fac parte contractele de report asupra titlurilor de credit; cumpărăturile și vânzările de părți sociale sau de acțiuni ale societăților comerciale; operațiunile de mijlocire în afaceri; cambia sau ordinele în producte sau mărfuri; operațiunile cu privire la navigație; depozitele pentru cauză de comerț; contul curent și cecul; contractul de mandat, comision și consignație; contractul de gaj și fidejusiune.
În Capitolul III sunt analizate, pe scurt, faptele de comerț subiective. Întâlnim, aici, legat de obligațiile comerciantului o anumită “prezumție de comercialitate”.
În Capitolul IV este analizată ultima categorie de fapte de comerț, și anume, faptele de comerț unilaterale sau mixte. Acest capitol mai cuprinde referiri legate de regimul juridic al acestor fapte de comerț, precum și unele excepții de la aplicarea legii comerciale.
În Capitolul V, mai sunt analizate operațiunile agricole din cadrul dreptului comercial. Acestea sunt întreprinderea agrară și societatea comercială agricolă.
În urma analizei făcute asupra faptelor de comerț putem spune că acestea reprezintă una din instituțile dreptului comercial, cele mai frecvente în doctrină. Lucrarea de față își propune o abordare sistematică a faptelor de comerț.
În concluzie, este important de menținut faptul că legislația comercială își găsește aplicare cu privire la faptele de comerț, indiferent dacă fapta de comerț este obiectivă, subiectivă sau unilaterală de comerț.
BIBLIOGRAFIE
Codul Comercial Roman
Codul Comercial Carol al II-lea
Stanciu D. Cârpenaru – Codul comercial Român
Dan Ciobanu – Drpetul comercial român, vol I, București 1991
Ioan Comănescu – Elemente de fapt comercial, Editura Hyperion XXI, București, 1993
C.Arion – Elemente de drept comercial, vol I, Editura Socec, București, 1920
C.Bălescu – Curs de drept comercial și industrial, București, 1940
P.Demetrescu – Întreprinderile comerciale, București 1943
M.A. Dumitrescu – Codul Comercial adnotat
Fr. Deak, St D. Cârpenaru – Contacte civile și comerciale, București, Editura “Lumina lex”, 1993
Yolanda Eminescu – Opera de creație și dreptul, Editura Academiei, 1978
I.N. Fintescu – Curs de drept comercial, București 1929
I.L.Georgescu – Drept comercial român, București 1946
D.Galasescu – Drept comercial, București, 1948
M de Juglaret, B. Ippolito – Curd de droit comercial, Editura Montchrestien, 1978
R.Rodiere, R.Houin – Droit comercial, vol I, Daloz, Paris 1970
G.Ripert, R.Roblot – Traite elementaire de droit comercial,vol I, Librairie generale de droit et de jurisprudence, Paris, 1989
L.J de la Morandiere, R. Rodiere, R. Houin, Droit comercial, Daloz,Paris, 1962
P.Proutiu – Tratat de drept comercial,vol I, Editura Universității din Cluj, 1946
P.Patrascanu, O.Sachelarie – Instituții de drept comercial internațional, Editura Academiei, București, 1973
Radu Petrescu – Drept comercial
C. Turianu, Vasile Patulea – Elemente de drept comercial 1993
C. Vivante – Principii de drept comercial, Editura “Cartea Romaneasca” , București, 1928
Revista “Dreptul”, numerele 9-12/1990; 1/1991; 9/1991; 10-11/1991;
Revista de drept comercial, numerele 1/1991 si 2/1991
Legea nr.31/ 1990 privind societățile comerciale,Monitorul Oficial, nr.126-127/19
Legea nr.58/1934 privind combia și biletul de ordin,Monitorul Oficial nr.100/1934
Legea nr 54/1934 asupra cecului, monitorul Oficial nr.100/1934
Legea nr.178/1934 pentru reglementarea contractului de consignatie, Monitorul Oficial nr.173/1934
Ion Turcu – Teoria si practica dreptului comercial, vol I, Editura “Lumina lex”, 1998
I.L.Georgescu – Drept Comercial Roman, Editura “Lumina Lex” 1994
Radu I. Matica, Vasile Popa – Drept comercial român și Drept bancar
Ramul Petre Vonica – Drept comercial, partea generală
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Faptele DE Comert (ID: 124932)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.