Faptele Bune Si Valoarea Lor In Formarea Caracterului Religios

CUVÂNT ÎNAINTE

“Aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis”. (In. 17,3).

Din cuvintele de mai sus ale Mântuitorului înțelegem că, fără a-L cunoaște pe Dumnezeul Cel adevărat, nu putem să ne atingem scopul existenței noastre: dobândirea vieții veșnice. Deci, cunoașterea lui Dumnezeu este o condiție “sine qua non” a mântuirii. Mai ales acum când lumea, sau societatea multiculturală, oferă omului modern posibilități diverse de cunoaștere, fiecăruia dintre noi ni se propune cunoașterea lui Dumnezeu, mai presus de orice cunoaștere.

Încă de la începutul existenței sale ca entitate ființială , Biserica a fost ghidată în activitatea Sa păstratoare a adevarului de credintă de către Sfântul Duh, Cel care a fost si este în contiunuare considerat garantul si fundamentul adevărurilor de credință în Biserică. Ca instituție divino-umană ea nu poate să fie în nici un caz văzută separată de fondatorul ei dar mai ales de garantul adevărurilor sale divine. Duhul Sfânt nu poate fi văzut abstract ca un "eon" care lucrează în afara Bisericii ci dimpotrivă ca persoană a Sfintei Treimi care e permanent prezentă în Biserică și sub cărui oblăduire autorii sfinṭi au compus opere teologice de o înaltă și impozanță și frumusețe morală

Teologia ortodoxă, având la bază Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți, vorbește despre posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, prezentându-ne, în același timp, căile de realizare ale acesteia. Astfel, știm că există o cunoaștere care pornește de la noi spre Dumnezeu, numită cunoaștere naturală și alta care pornește de la Dumnezeu spre noi, numită cunoaștere supranaturală. Pe de altă parte, se vorbește despre o cunoaștere afirmativă (catafatică) și o cunoaștere negativă (apofatică) a lui Dumnezeu

Cu toate acestea, atât prin afirmații cât și prin negații, ființa lui Dumnezeu în Sine rămâne un mister inefabil, incognoscibil și incomprehensibil. Însă Dumnezeu, “Care voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină” (I Tim. 2,4), ne oferă tuturor posibilitatea de a-L cunoaște pe El și voia Lui, printr-o întâlnire personală cu El în lumina slavei Sale negrăite. Așadar, cunoașterea lui Dumnezeu este o problemă practică, o problemă de progres neîncetat în purificare, iluminare și vedere a realităților dumnezeiești în noi înșine, ca prezențe, prin care devenim una cu Hristos, dumnezei prin har, întru totul lumină.

Cunoscând modalitatea de a săvârși faptele bune reușim să ne cunoaștem pe noi înșine am putea parafraza celebrul epigraf gravat la intrarea în templul lui Apollo din Delphi, „ cunoaște-te pe tine însuți ” e un îndemn la care noi toți ar trebui să cunoaștem morala noastră de creștini , mai mult cu cât și pagânii au ajuns să graveze acest dicton pe unul din templele lor. Situația de fapt în care Biserica Ortodoxă își desfășoară activitatea sa sființitoare, și anume lumea secularizată și desacralizată a secolului XXI și influențele tot mai mari ale Occidentului, cât și afluxul de atacuri la adresa Bisericii și a temeliilor ei, ne fac să ne dorim cu ardoare să ne cunoaștem rădăcinile , cum ar spune un Sfânt Părinte al Bisericii „ doar întorcându-ne la izvoare se va curma rătăcirea noastră” , un adevăr eludat de comuniști care doreau să nu se sădească în oameni sentimente răzlețe ca să nu aibă o viață frumoasă plină de fapte bune și să nu fraternizeze .

Dar dacă este necesară cunoașterea Lui Dumnezeu, este necesară și cunoașterea istorie Bisericii Sale, și a încercărilor prin care această Biserică a trecut de-a lungul timpului pe teritoriul patriei noastre și situațiilor delicate în care a fost pusă . Situații care au făcut ca fiecare regiune a țării să aibă un caracter propriu al ortodoxiei, indisolubilă dar cu particularității specifice fiecărei perioade istorice și fiecărui ținut în parte, având caracter propriu .

Cunoașterea lui Dumnezeu a fost experiența mistică de veacuri a marilor sfinți și nu numai, dar poate fi și experiența personală a fiecăruia dintre noi ca lumină harică, necreată, prin care vedem și cunoaștem că “Dumnezeu este Lumină”(I In. 1,5). O astfel de experiență a cunoașterii lui Dumnezeu e posibilă și în zilele noastre, pentru că Dumnezeu este același: Bun și mai presus de orice bunătate, Iubire mai presus de orice iubire, Drept și mai presus de orice dreptate, Adevăr și mai presus de orice adevăr, Lumină mai presus de orice lumină, acestea sunt atributele ființiale ale Lui Dumnezeu așa cum ne învață teologia dogmatică de școală .

Au fost perioade grele în care intoarcerea la origini era practic imposibilă datorită faptului că se încerca să se facă uitată gloria în care au trăit și au murit înaintașii nostrii și cum au reușit ei să reziste tăvălugului opresiunilor de orice natură din partea cotropitorilor și prigonitorilor sau asupritorilor cu un coeficient de barbarie indescriptibil și cu o răutate impotriva creștinilor ortodocși care multă vreme nu au reușit să își manifeste credința străbună așa cum era normal și firesc pe un pământ care dintotdeauna a fost unul ortodox , pământ udat cu sânge de martiri , diaconi , preoți, episcopi sau creștini de rând care au plătit cu viața faptul că au avut curaj să Îl mărturisească pe Hristos ca Domn și Dumnezeu și credința ortodoxă ca singura care dă mântuire creștinului .

Dintotdeauna omul a încercat apropierea de Dumnezeu, de divinitate și a dorit să înțeleagă cu mintea sa limitată , marile taine ale divinității și să le facă explicabile și inteligibile intelectului nostru. Două mari lucruri sunt înnascute în om "dorința de nemurire și pofta de adevar " cele două sunt strans legate între ele și sunt poate țelurile cele mai înalte ale vieții oricărui om spre care toți cu dorința tindem. Chiar dacă omul s-a resemnat în fața morții dându-și seama că nu poate schimba cu nimic ceea ce este în natura sa, a ramas pe mai departe perseverent in opera de descoperire, păstrare si apărare a adevărului .

Biserica a fost condiția sine qua non pentru ca tradiția și învățăturile să se păstreze nealterate și neschimbate în adevărurile de credință. Nemutabilitatea lor o dă insuși fondatoarea si fundamentarea lor și anume Sfânta Treime cea în trei ipostasuri care e făuritoare și garant al adevărului în Biserică.

Pentru că după cum spunea un teolog contemporan nouă „ viața clericilor este evanghelia laicilor ” . Nu este doar o simplă predică ci este mai mult decăt atât o adevărată mărturisire și așa numita άναμνεζίς a tot ceea ce s-a făcut de-a lungul timpului ca noi azi să ne putem ruga întru una, sfântă , sobornicească și apostolească Biserică .

Mi-am propus să abordez această temă în lucrarea de față deoarece, în momentul în care am descoperit frumoasa și controversata doctrină a faptelor bune, așa cum este ea concepută în diferite religii sau denominațiuni creștine sau în Bisericiile creștine în ansamblul lor , dorind să fac o cercetare mai amănunțită a ei, știind că ea este altfel văzută în zilele noastre marcată de secolele care au trecut peste ea și care au influențat-o în bine sau în rău în funcție de regiunea, cultul, tradiția și persoana care a preluat-o și a purtat-o mai departe peste veacuri în stare pură sau distorsionată, faptele bune sunt oglinda credinței fiecăruia în parte .

Adevărul oamenilor e relativ, incomplet, schimbabil, pervertibil, perfectibil pe când adevărul divin nu este supus nici unei schimbări sau mutabilități ci e veșnic si neschimbător nu prin natura lui ci prin aceea a Celui ce l-a dat și anume "Duhul Adevărului", care de la Tatăl purcede.

Ca tânară student teolog mi-am dorit nespus să pot să îmi iau lucrarea de licența în teologie pastorală, cu specializarea în Teologie ( materia ) pentru că doar cunoscând modalitatea perfectă de propovăduire a adevărurilor revelate poți deveni un bun creștin și fiu al Lui Hristos și mărturisitor al adevărului învierii Sale din mormântul dătător de viată. Predica desăvârșită nu se face niciodată în afara Bisericii ci doar în interiorul ei si sub oblăduirea Duhului Sfânt prin intermediul și mijlocirea ei pentru că nu se poate să îi spunem nu Bisericii și să ne amagim că îi spunem da lui Hristos. Hristos trebuie văzut doar în lumina Bisericii Sale și nu desparțit de Ea, subscriind și noi spuselor Sfântului Ciprian al Cartaginei "cine nu are Biserica de mama , nu are pe Dumnezeu de Tată" , faptele bune sunt modalitatea de a propovădui pe Hristos prin comportamentul personal al fiecăruia dintre noi în relațiile interumane .

Tema deosebit de vastă și cu multe conotații teologice și istorice are implicații și în zilele noastre dată fiind situația pluriculturală și multiconfesională din țara noastră și din întreaga lume care s-a transformat într-un mozaic confesional universal care tinde să uniformizeze valorile ecleziale sau să creeze o ruptură între cultele creștine de diferite tradiții și doctrine .

Voi încerca să abordez cât mai academic cu putință acest subiect deosebit de vast, sperând să reușesc să ating toate punctele esențiale ale acestei teme si să dezvolt cât mai bine acestă teză nădăjduind că voi reuși să fac cât mai bine acest lucru .

Mulțumesc, pe această cale, Părintelui (numele profesorului) care, ca un părinte duhovnicesc, m-a îndrumat și m-a ajutat să pătrund, cât mi-a fost cu putință, această temă a Faptelor bune și a valorii lor în formarea caracterului religios și sper să reușesc să dezbat această temă cât mai bine și să ajung la o finalitate a lucrării cât mai bună și mai academică cu putință.

INTRODUCERE

Două mari lucruri sunt înnascute în om "dorința de nemurire și pofta de adevar " cele două sunt strans legate între ele și sunt poate țelurile cele mai înalte ale vieții oricărui om spre care toți cu dorința tindem. Chiar dacă omul s-a resemnat în fața morții dându-și seama că nu poate schimba cu nimic ceea ce este în natura sa, a ramas pe mai departe perseverent in opera de descoperire, păstrare si apărare a adevărului. Mircea Eliade credea cu ardoare că ultimul stadiu la care poate ajunge un om pe pământul acesta nu este "homo sapiens sapines" ci homo religiosus aici trebuie să ajungă omul și mai sus de acest stadiu pentru el nu există altul . Este ținta supremă spre care trebuie să tindă orice om pentru a se împlini atât din punct de vedere social cât mai ales din punct de vedere moral și religios și de aceea este ținta finală spre care tinde orice om integru ce încearcă să se simtă desăvârșit din toate punctele de vedere .

Din toate timpurile Biserica a încercat să fie un for superior de cristalizare al adevărurilor de credință chiar dacă nu dintotdeauna au fost așa cum sunt azi fiind nevoie de foarte mult timp și multe încercări pentru ca adevărul de credință să fie atât de curat cum îl avem noi azi. De aceea Dumnezeu a trimis de-a lungul timpului oamenii Săi pentru ca să arate calea cea dreaptă Bisericii Sale, prin oameni aleși, prin sfinți, prin teologi sau prin scriitori bisericești .

Dintotdeauna am fost interesată de modalitatea în care înaintașii noștrii trăiau , de modul în care gândeau, de trăirile lor și de ceea ce simțeau în momentul când participau la slujbele comune publice și de modul în care interacționau unii cu alții convinsă fiind de faptul că nu o făceau ca și cum o facem noi în zilele noastre . De aceea am hotărât să imi elaborez lucrarea de licență cu titlul „FAPTELE BUNE ȘI VALOAREA LOR ÎN FORMAREA CARACTERULUI RELIGIOS – MORAL AL ELEVILOR ” , la catedra de ( aici se scrie materia ), sub îndrumarea științifică a părintelui ( aici se scrie numele profesorului coordonator ) și nădăjduiesc să reușesc să abordez această temă cât mai academic cu putință, prezentând adevărul de credința neștirbit, neinfluențat și curat, iar realitățile istorice cât mai echidistant cu putință și cât mai aproape de adevăr fără a exagera sau diminua valoarea lor .

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta modul în care se desfășoară procesul de care interacționau unii cu alții convinsă fiind de faptul că nu o făceau ca și cum o facem noi în zilele noastre . De aceea am hotărât să imi elaborez lucrarea de licență cu titlul „FAPTELE BUNE ȘI VALOAREA LOR ÎN FORMAREA CARACTERULUI RELIGIOS – MORAL AL ELEVILOR ” , la catedra de ( aici se scrie materia ), sub îndrumarea științifică a părintelui ( aici se scrie numele profesorului coordonator ) și nădăjduiesc să reușesc să abordez această temă cât mai academic cu putință, prezentând adevărul de credința neștirbit, neinfluențat și curat, iar realitățile istorice cât mai echidistant cu putință și cât mai aproape de adevăr fără a exagera sau diminua valoarea lor .

Lucrarea de fața este o modestă încercare de a arăta modul în care se desfășoară procesul de educație al copiilor și modul în care se poate influența caracterul unui copil prin fapte bune și printr-un comportament creștin cât mai adecvat vârstei, făcând oarecum o raportare la Biserica Ortodoxă . Fiind un subiect destul de delicat voi încerca să îl abordez cât mai profund cu putință pentru că este un subiect interesant și de actualitate mai ales în ambientul ecumenic în care ne desfășurăm activitatea dar și în peisajul de mozaicat etnic și religios al acestei lumi și al țării noastre care influențează foarte mult principiile de viață și educație .

Lucrarea este structurată în trei capitole pe care succint le voi prezenta în cele ce urmează, urmând a fi dezvoltate la rândul lor pe larg fiecare în parte și dezvoltate în mod individual .

Primul capitol conține informații despre conceptul de bine și faptă bună în creștinism, în general și despre implementarea lor normă și cerință în Biserică, instituție divino- umană . Un scurt istoric al ei apariției acestui concept în biserică și a modului de a privi credința creștină prin prisma Bisericii creștine de-a lungul timpului , câteva noțiuni de doctrină și unele diferențe care ne despart de gândirile altor religii dar și anumite asemănări care ne apropie .

În cel de-al doilea capitol voi trata fapta bună ca și componentă formativă a omului, încercând să pătrund în profunzimile acestui aspect al caracterului omului ce se fundamentează pe modalitatea în care el persepe fapta bună cum o vede și cum și mai ales de ce o săvârșeste .

În cel de-al treilea și ultimul capitol voi dezvolta pe larg modalitatea de a forma tinerii prin comportament moral pozitiv și importanța faptei bune în formarea caracterului tinerilor din ziua de azi care sunt din ce în ce mai stăini de aceste concepte deosebit de sănătoase.
Voi arăta de asemenea care este menirea faptelor bune în creșterea sănătoasă a unor copii și ceea ce transmite ea prin pe mai departe în lume prin mesajul care îl poartă în cadrul lor .

Concluziile aflate la finalul lucrării sunt o încercare timidă de a între-vedea zorii trăirii în biserică și care sunt mijloacele și traseele pe care se va dezvolta tineretul în viitor în Biserica Ortodoxă în special și în Biserica Universală în mod general dat fiind faptul că faptele bune sunt din ce în ce mai rare și mai lipsite de profunzimea de altădată a lor . De aceea se și încearcă azi o revigorare a teologiei și a catehezei la nivel de parohie pentru a atrage cât mai mult cu putință pe copii și pe cei tineri în sânul Bisericii ca oameni ce vor reprezenta viitorul acesteia și ca unii de a căror formare morală va depinde existența sau inexistența unei armonii comunionale în cadrul bisericii din care ei vor face parte când vor ajunge la maturitate .

În următorii ani ai existenței sale ca entitate ființială, Biserica va avea un rol deosebit mai ales în fundamentarea adevărurilor de credință ale creștinismului în acestă lume secularizată prin viața trăită de catre cel care o propovăduiește ca modalitate de dobândire a mântuirii și apoi de cel ce o ascultă și o dă mai departe prin viu grai în cadrul bisericii din sânul câreia face parte . Faptele bune au avut dintotdeauna, au și vor avea mereu un rol determinant în cadrul cultului divin al oricărei biserici și prin intermediul lor se pot transmite stări de spirit înalte care de multe ori nu se pot transmite cu ajutorul cuvintelor ci doar prin comportament , pentru că de multe ori ne manifestăm iubirea fată de cineva print-o acțiune sau un gest .

În viața unui om sunt multe momente de mare însemnătate. Importantă este pentru oricine ziua nașterii, de asemenea ziua căsătoriei și desigur și ziua morții. Fiecare din aceste zile marchează o etapă nouă în cursul vieții unui om. Dacă evenimentele nașterii și al morții depind mai puțin de om, nu decide și nu raspunde el personal de ele, despre modul în care omul trăiește omul între aceste două momente ale vieții sale este responsabil întru o foarte mare măsură .

Nu contează cât trăiești ci cum trăiești spune un sfânt pentru că nu sunt importanți anii pe care îi trăiește omul ci de modul în care trăiește anii care îi sunt dați de câtre Dumnezeu .

Valorile create constituie cadre și condiții noi la care trebuie să se adapteze și pe care trebuie să le folosească spre a descoperi altele noi. Din exercițiul libertăților individuale, al activității creatoare la care se adaugă cadre noi, se nasc realități noi și relații sociale foarte complexe, a căror structură variază de la individ la individ, în funcție de caracterul fiecăruia în parte .

Suntem cu toții responsabili de ceea ce îi învățăm pe tinerii noștrii și de aceea trebuie să fim atenți la ceea ce le oferim pentru că ei involuntar ne copiază făcându-și din noi idoli și exemple . În lumea aceasta secularizată în care trăim și tăvălugul consumerist al societății acesteia ne atrage pe toți chiar involuntar în capcanele ei și de aceea rolul Bisericii este unul foarte important în această lume .

Faptele bune au o deosebită valoare în viața tinerilor și în formarea caracterului lor moral doar în măsura în care aceste fapte există și sunt săvârșite de către tinerii noștrii . Adică aceste fapte sunt importante în măsura în care ele sunt săvârșite de către tineri și asumânduși-le și făcândule proprii.

Faptele bune sunt în teologia ortodoxă mijloacele prin care se poate ajunge în împărăția Lui Dumnezeu ca fii ai lui Dumnezeu și ai Bisericii noastre, alături de credința curată și împlinirea ei și punerea în practică a acestei credințe pentru că doar așa se poate legitima ca fiind un creștin practicant că doar din faptele noastre se poate ca să arătăm tuturor că suntem fii ai Lui Dumnezeu așa cum ne învață Sfânta Scriptură , ca din fapte să se reflecte credința .

Părintele Bulgakov sublinia, că de fapt creația e un act ce își are începutul în libertatea iubirii Creatorului. Ca act personal creativ al lui Dumnezeu Care este iubire, ea nu-și poate avea începutul decât în iubire. Și tot în această iubire își va avea și împlinirea.

Urmând învățătura Sfântului Apostol Pavel, Sfinții Părinți ne vorbesc despre iubirea lui Dumnezeu, Care face om după chipul Său(Facere 1,26), revelându-l astfel, pe Cel ce era Chip al Său, adică pe Hristos.

În încheierea acestei introduceri, se cuvine să multumesc în primul rând Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile revarsate asupra vieții mele și să-L rog ca să-mi poarte de grija în toate zilele vieții mele cu mila și bunătatea Sa și de acum înainte .

Mulțumesc apoi familiei mele, ( soțiului dacă este cazul ) parinților mei, părintelui meu duhovnic, tuturor părinților profesori de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din ( orașul ) și celor care au fost alături de mine în acești ani ca să pot să îmi duc la bun sfârșit studiile mele teologice universitare, cărora le prezint în acest moment deosebit tot respectul meu și îi asigur și pe mai departe de toată considerația și stima mea, și de tot sprijinul și aportul meu la propășirea credinței străbune pe mai departe încercând ca atât cât îmi va sta în putință să apăr si să propovăduiesc cât mai curat credința stăbună fiind o fiică adevârată al bisericii și un apologet al neamului și al credinței ortodoxem încercând să duc mai departe ceea ce strămoșii noștrii ne-au predat cu prețul vieții lor și să port cu cinste numele de creștin ortodox arătând aceasta prin fapte .

În mod deosebit îi sunt recunoscător și îi mulțumesc părintelui ( aici se trece numele și titulatura profesorului îndrumător ) pentru libertatea acordată în abordarea acestei teme și încrederea sa, dar și pentru faptul că m-a îndrumat necontenit pe parcursul elaborării lucrării de față.

Dumnezeu să ne binecuvinteze !

CAPITOLUL I

CONCEPTUL DE BINE ȘI DE FAPTE BUNE ÎN CREȘTINISM

Omul ca și “chip al Chipului”, este icoană a Fiului lui Dumnezeu și totodată a întregii Treimi, reflectând în sine, structura și viața sa spirituală, viața intertreimică a dumnezeirii.

Omul nu este doar după chipul lui Dumnezeu ci se și poate face sălaș al Treimii Celei Sfinte, dobândind asemănarea; casa sufletului nostru fiind pregătită de Duhul Sfânt în vederea venirii Ei. Sufletul omenesc este icoana Treimii.

Prin om, care este chipul lui Dumnezeu, se cunoaște chipul Fiului (sau Fiul) și prin Chip, Tatăl Însuși, dar și prin faptul că oamenii pot trăi în comunicare, între ei și între ei și Dumnezeu putem deduce asemănarea noastră cu Dumnezeu și posibilitatea sălășluirii Treimii în noi. Să fim fii, dar nu ca Fiul, dumnezei dar nu ca El însuși, să fim ca Tatăl, dar nu Tată(Facere 4,32).

Sfânta Treime, ca existență a supremei iubiri este modelul și ținta omului. Dacă nu ar fi existat un Fiu al lui Dumnezeu, deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, comunicare a iubirii, nu ar fi existat dorința de a da ființă și altor persoane, care să-l iubească pe Tatăl, iar Acesta să-i iubească ca pe niște fii ai săi.

Părintele Dumitru Stăniloae arată că un Dumnezeu fără iubire, fără atenție veșnică față de cineva, nu este Dumnezeu. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care se revarsă, Care se comunică, care vrea să se “ împartă’’

Antropologia creștină se sprijină pe cele două coordonate de bază revelate în Sfânta Scriptură: Omul este chipul și asemănarea lui Dumnezeu(Facere 1,26). Omul având chipul lui Dumnezeu este capabil să-l dezvolte în mod liber și conștient spre asemănarea cu Dumnezeu, prin această dezvoltare înțelegându-se o comunicare progresivă pe orizontală, adică în cadrul relațiilor sociale și o ridicare spre Dumnezeu pe verticală.

Sfântul Apostol Ioan spune că Dumnezeul nostru este iubire, este comunicare a iubirii în El însuși, dar și cu omul, cu întreaga Sa creație. Astfel, Dumnezeu l-a creat pe om din iubire, în iubire și pentru iubire. Omul ca și chip al lui Dumnezeu tinde necontenit spre Chipul Său, existența sa este un răspuns la chemarea divină.

În descrierea biblică a creației, Dumnezeu a luat țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie (Facere 2, 7). Prin suflarea Sa, Dumnezeu a sădit în om viața biologică, dar și pe cea spirituală, a înțelegerii și a comunicării cu dumnezeirea.

Părintele Stăniloae, marchează acest moment, ca fiind cel în care Dumnezeu pune în om, sufletul înțelegător și liber pentru totdeauna. Din acest moment, Dumnezeu, intră în comuniune cu sufletul sădit în om, răsărind comuniunea omului cu Creatorul Său.

Prin suflet omul ia cunoștință de Dumnezeu, simte chemarea Lui și tot prin el, poate să-i răspundă.

Dăruirea suflării de viață a lui Dumnezeu, naște în om un “tu” al lui Dumnezeu, care e “chip al Lui”, deoarece acest “tu” poate să spună și el “eu” dar mai ales îi poate spune lui Dumnezeu “Tu”.

Suflarea lui Dumnezeu, este Duhul Său propriu, care în același timp devine principiul existenței noastre. Omul e cu adevărat om, pentru că are în el suflarea Duhului lui Dumnezeu și nu este cu adevărat liber, decât dacă acest Duh îl inspiră. Duhul Sfânt, face ca omul să fie chip al lui Dumnezeu.

Chipul lui Dumnezeu în om este o esență dinamică, întrucât atributul fundamental al omului este libertatea. Dumnezeu este Duh și unde este duhul lui Dumnezeu, acolo este libertatea (II Corinteni 3, 17).

În baza libertăți sale, omul poate trăi în Iisus Hristos și atunci este om duhovnicesc sau poate trăi în afară de El și atunci este sau om trupesc supus trăirilor biologice sau omul spiritual care progresează doar în cele spirituale, culturale, dar nu în cele duhovnicești.

Libertatea cu care este înzestrată persoana umană, este taina iubirii, garanția ei, de aceea, omul trebuie să aleagă singur ceea ce dorește să fie: om înstrăinat de viață sau fiul al lui Dumnezeu. Starea de distincție a omului creat de Dumnezeu drept “coroană a creației” este indicată de referatul biblic al Genezei (1, 26) “Și a zis Dumnezeu,, să facem om după chipul și asemănarea noastră. . . ,,Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om, devin cerințe existențiale de participare la viața divină.

Sfinți Părinți se feresc să definească ce este chipul lui Dumnezeu în om, la o parte oarecare a ființei umane.

Sfântul Grigore de Nyssa zice: “ Chipul nu este adevărat chip decât în măsura în care posedă toate atributele modelului său”.

Pentru că omul este imaginea lui Dumnezeu prin fire și în mod necreat, trebuie să fie omul prin bunăvoința lui Dumnezeu, în mod creat.

Dumnezeu prin fire este iubire, bunătate. El nu creează omul pentru alt motiv, decât pentru că este bun. Desăvârșirea bunătății Lui se arată în faptul că aduce pe om din neexistență la existență și-l copleșește cu tot binele. Dumnezeu a făcut firea omenească părtașă la tot binele.

În ființa Sa, Dumnezeu este necuprins, nenumit, necunoscut dar prin energiile Sale necreate se face simțit, cunoscut și numit. Tot așa se întâmplă și cu omul, noi cunoaștem ființa umană numai în manifestările ei, dar ce este omul în ființa sa, nu putem ști. Toate aceste energii manifestate de ființa umană vin din adâncurile ființei noastre dar ființa este mai mult decât aceste energii, din moment ce nu o putem cunoaște în esența ei .

Ca, chip al lui Dumnezeu Cel Întreit în persoane, omul este o ființă personală, aflată permanent în dialog cu Dumnezeu cel personal, care s-a relevat în Vechiul Testament prin prooroci, prin stâlpul de foc, prin rugul care ardea și nu se mistuia iar în Noul Testament prin Fiul Său Întrupat în Persoana lui Iisus Hristos, deci printr-o persoană divino-umană.

Acest dialog e menit să dureze continuu, El îi conferă omului un sens. “Chipul” omului îi conferă acestuia putința comunicării conștiente și libere cu Dumnezeu iar “asemănarea” înseamnă devenirea chipului, îndumnezeirea, actualizată prin întrepătrunderea dintre har și libertate, prin ascultare și iubire liberă. Astfel, chipul este punctul de plecare al acestui dialog, iar “asemănarea” îi oferă omului posibilitatea unei împliniri ontologice continue.

Dumnezeu cel care ne-a creat după chipul Său este un Dumnezeu personal, este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și Iacov, este Dumnezeu Unul în Ființă și întreit în Persoană. Omul este persoană pentru că reflectă arhetipul său, modelul său. Faptul de a fi persoană este cea mai esențială calitate a chipului lui Dumnezeu în om.

Persoana are drept caracteristică fundamentală spiritualitatea, dar se realizează numai în comunicare. Omul trebuie înțeles ca subiect personal, capabil să pună întrebări și să de-a răspuns numai în comuniunea personală în care își găsește adevărata identitate.

Această relație personală este înscrisă în om de la creație prin faptul că Dumnezeu, Creatorul Său este un Dumnezeu întreit în persoane. Însuși creația este actul relației inter personale între Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt. Deci omul este creat tocmai pentru a reflecta aceste relații personale, pentru a se manifesta în relații personale cu semenii săi.

Asemănarea este tocmai realizarea chipului prin relațiile personale ale omului cu Dumnezeu și semenii săi.

Ființa umană se realizează în și prin persoane, prin dialog, schimb de cuvinte, în înțelegere și iubire unele față de altele. Datorită faptului că sunt deosebite se completează reciproc. Astfel, că ”menținerea și actualizarea unității de ființă și a varietății persoanelor se face prin comunicare care înaintează spre tot mai multă comuniune liberă între persoane. Omul, ca ființă creată, dar cea mai presus dintre existențele create poate spune “eu sunt” numai în legătură cu ”tu ești”, “el este”, încadrat în “noi suntem”.  

Dumnezeu, ca existență totală și nelimitată, poate spune ”Eu sunt Cel ce sunt”, implicând în această declarație și pe “Tu ești”, “El este”, ”Noi suntem”, adică întreaga Treime într-o perfectă unitate.

Acest fapt, nu arată că atunci când ne apropiem unii de alții prin comunicare și iubire, ne asemănăm cu Sfânta Treime, ca prototip al nostru.

Comuniunea persoanelor unele cu altele este condiția întâlnirii cu Dumnezeu. Prin comuniune îl descoperim tot mai mult pe Dumnezeu în noi înșine și unul în altul. Cu cât persoanele sunt mai unite în Dumnezeu, cu atât se comunică mai mult unele altora prin iubire și cu atât sunt mai unite între ele, cu atât se aseamănă mai mult Sfintei Treimi.

Semnificativ pentru caracterul comunitar al chipului, al persoanei, este faptul că în cartea Facerii, se vorbește de “chip” în legătură cu crearea omului ca pereche. ”Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu la făcut bărbat și femeie. ” Facere 1, 27.

Crearea primei persoane umane de către Persoana lui Dumnezeu, precum și cea de a doua, dar din prima persoană, ne descoperă dimensiunea diadică a iubirii constitutive a omului.

Dumnezeu, i-a dăruit omului puterea de a iubi și o însușire de al face vrednic să fie iubit, prin unicitatea fiecăruia. Părintele Stăniloae spunea: ”eu pot iubi dacă voiesc la nesfârșit o altă persoană, pentru că prin unirea mea cu Dumnezeu și prin puterea ce-mi este dată de El, îmi pot prelungi și înnoi iubirea mea. ”

Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este un apel și un ajutor de a ne adânci chipul lui în noi, de a ne face asemenea Lui iar la iubire, nu se poate răspunde decât cu iubire. Răspunsul nostru la iubire este o bucurie pentru Dumnezeu, dar nu o iubire necesară ci o bucurie izvorâtă din iubire, căci “nu cerul a fost creat chip al lui Dumnezeu, nici luna, nici soarele, nici frumusețea stelelor, nimic din cele ce vedem în creație, ci numai omul, chip și asemănare a frumuseții, amprentă a dumnezeirii celei adevărate, vas al vieții celei fericite, pecete a luminii celei adevărate, spre care având privirile ațintite devii ceea ce ea este și vei imita prin strălucirea proprii tale curății, pe Cel ce se reflectă deja în tine. ”

Chipul persoanei umane, ca și structură ontologică pecetluită de iubire, tinde spre comuniune, iar asemănarea este activarea acestei structuri. Dumnezeu nu a creat o lume silită să-l iubească, ci o creează cu riscul ca ea să nu răspundă iubirii Lui, adică printr-un act de pogorământ, de smerire, ce poate fi socotit ca o jertfă în raport cu atotputernicia Sa.

În timp și în spațiu, omul a descoperit că primul și ultimul argument al existenței lui Dumnezeu și al existenței sale, ca și chip al lui Dumnezeu, este iubirea despre care Sfântul Apostol Pavel spune că nu moare niciodată.

Omul ca și persoană, creată de persoana divină după chipul Său este înzestrată cu libertate. Conform definiției clasice, libertatea este legată de facultatea de a alege. Sfântul Maxim Mărturisitorul, afirmă însă contrariul: nevoia de a alege este premergătoare adevăratei libertăți. Adevărata libertate, este un elan total orientat spre Dumenzeu, spre bine, fără a cunoaște vreun semn de întrebare sau ezitare. Omul unit cu Dumnezeu, urmează binele în mod spontan, alegerea nu îi mai condiționează libertatea.

“În cea mai înaltă formă a sa, libertatea este o activitate care-și produce propriile sale rațiuni urmând a le suporta. În mod asemănător, actul unui Sfânt depășește orice preferință”.

Astfel, că libertatea ca și semn al puterii spirituale și al sfințeniei, nu este numai un dar, ci și un rezultat al efortului propriu. Dăruindu-i omului acest dar, Dumnezeu dorea ca aceasta să crească în libertatea sa, să și-o întărească prin efort și voință proprie.

Porunca dată primului om, apela ea însăși la libertatea acestuia, Dumnezeu cerându-I prin aceasta să rămână liber și să crească în libertate.

Marko Rupnik, încadrează această poruncă, în intenția lui Dumnezeu de al întări pe om în libertatea sa. Ținând seama de ceea ce I-a spus Dumnezeul său, omul se poate raporta la ierarhia adevărată. Armonia inițială poate fi păstrată numai potrivit adevărului în care Dumnezeu este Dumnezeu, omul este om, iar creatul este creat. Omul poate ține seama de cuvântul lui Dumnezeu, pentru că este chip al Cuvântului lui Dumnezeu. Tocmai pentru a menține o relație dreaptă, în iubire, Dumnezeu îi dă omului imaginea reprezentată de această poruncă, pentru ca văzând pomul, omul să-și poată aminti de Dumnezeu.

“În acest fel, creația este un ajutor dat omului ca să trăiască în armonia relațională, în care el însuși a fost creat. În momentul în care omul, ca ipostas creat, hotărește să nu mai asculte de ceea ce Dumnezeu i-a spus, el îl înlătură pe Dumnezeu de pe primul loc, atacând astfel ierarhia adevărului relațional. Consecința este că îndată se descompun toate relațiile. Dintr-o dată creatul nu-i mai amintește omului de Dumnezeu, ci i se va prezenta ca hrană pentru pofta sa orientată spre sine însuși.

La început omul vorbea cu Dumnezeu și lui Dumnezeu, apoi după ce acceptă ispita, el vorbește cu șarpele despre Dumnezeu, gândindu-se la El, dar fără de Dumnezeu. Omul creat ca și o realitate relațională, dialogică, nu se poate lipsi de dialog, foarte important e, cine îi este interlocutor fiindcă omul devine ceea ce iubește, dorește, contemplă iar dacă interlocutorul său este înlocuit de un obiect, sau, de sine însuși, omul va deveni tot mai mult asemeni lui.

„Ispita omului este de a face, asemeni lui Dumnezeu, după cum îi spune șarpele, și după cum își dorește și el: veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul”(Facere 3, 5).

Părintele Dumitru Stăniloae, identifică ca și cauză formală a căderii omului de la Dumnezeu neascultarea: “păcatul e neascultarea, ieșirea din legătură cu Dumnezeu care are în El viața și alipirea de cele create, care nu pot da viața adevărată”.

Prin acest act, omul se rupe interior de Dumnezeu, întrerupe dialogul iubirii. El nu-i mai răspunde lui Dumnezeu crezând că prin aceasta își afirmă libertatea. Dar acest act a fost începutul închiderii egoiste în sine, omul devenind propriul său sclav. Omul e liber cu adevărat, numai dacă e liber și față de sine însuși.

Structura ontologică a chipului lui Dumnezeu din om, poartă pecetea iubirii. Păcatul e un act în interiorul iubirii, o rană a ei care produce suferință.

Făcându-se călcător al ascultării, omul se întoarce dinspre iubirea lui Dumnezeu, spre sine însuși și spre cele materiale. Despărțit de iubirea lui Dumnezeu, el își desparte cunoașterea de iubire, de bine, în scopul afirmării sale. Fiind în comuniune cu Dumnezeu, omul cunoaște binele și răul. “În iubire există tendința de a cunoaște prin iubirea celuilalt și cu iubirea sa”.

Diavolul, ispitindu-l pe om atacă iubirea și libertatea acestuia. Libertatea se înrobește, iubirea se pervertește sub influența nefastă a logicii șarpelui. Fără iubire și libertate, omul nu îl mai poate cunoaște cu adevărat pe Dumnezeul său. De aceea acceptă imaginea oferită de demon și consimte să-i ia locul lui Dumnezeu. Atenția îndreptată până atunci către Dumnezeu, se întoarce spre sine și materie, dar, fără a-l mai vedea pe Dumnezeu în sine sau în jur.

Eva privind mărul, a văzut că “rodul pomului este bun de mâncat și plăcut ochilor la vedere și vrednic de dorit, pentru că dă știință”(Facere 3,6), cu alte cuvinte l-a socotit bun, frumos și adevărat. Aceste trei însușiri, sunt atribute personale ale lui Dumnezeu, pe care omul le conferă obiectului, materiei, punând-o adeseori în locul lui Dumnezeu.

Posedând obiectul, după șoapta șarpelui, omul dorește să-și însușească și el aceste atribute, dar, după cum ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, drumul nu este cel mai bun: “Omul a încercat să dobândească cum nu trebuia cele ale lui Dumnezeu, fără Dumnezeu, înaintea lui Dumnezeu și nu după Dumnezeu”.

Înstrăinarea de comuniunea cu Dumnezeu, a persoanei umane, întunecă “chipul” acestuia, dar nu îl poate anula. Omul păstrează chipul Creatorului său, dar nu mai poate păși pe calea asemănării.

Sfântul Grigorie Palama, declară că, chipul a rămas, dar omul a pierdut stabilitatea lui, care este una cu asemănarea. Paradoxal este faptul că, el deși e chip, nu se poate manifesta în mod statornic ca și chip, în mod clar, ci este pătruns de o anumită ambiguitate, duplicitate.

Cu alte cuvinte, Sfântul Grigorie de Nyssa, afirmă același fapt: “prin păcat, omul nu pierde chipul ca dat ontologic al ființei sale, ci posibilitatea de a face funcționale darurile cu care a l-a înzestrat Dumnezeu și de a recepta frumusețea prototipului din cauza răului care a învăluit ca un noroi fața chipului. Chipul rămâne întreg, dar, rămâne ineficace, din cauza distrugerii capacității de asemănare cu Dumnezeu, deși existent, chipul este redus la tăcere.”

Această tăcere și duplicitate a chipului omului, care oglindea chipul lui Dumnezeu înaintea de cădere, este consecința înstrăinării de suflarea dătătoare de viață a Duhului lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu, care se contopea cu libertatea omului neanulând-o, dar, conducând-o spre Dumnezeu, este îndepărtat de către om tocmai în numele libertății. Omul își afirmă autonomia, autonomie prin care se vrea liber și stăpân al său, al celor din jur și al lui Dumnezeu. Duhul este adevărata libertate, dar omul încearcă să fie liber, pierzându-și libertatea și înrobindu-se patimilor sale.

Patimile și pasiunile omului, îi vor susține pretenția sa de persoană autonomă, îndepărtându-l de Dumnezeu și închizându-l în sine. Trupul umbrește sufletul prin dorințele sale egoiste, reducând sensibilitatea conștiinței și deci transparența pentru Dumnezeu și pentru semeni.

Dar, chiar dacă glasul conștiinței este înăbușit, omul nu își pierde calitatea de ființă responsabilă, față de Dumnezeu și față de semenii săi.

“Adam cu plângere a strigat: Vai mie! Cel ce eram odinioară împăratul tuturor făpturilor lui Dumnezeu, acum rob m-am făcut, dintr-o sfătuire fărădelege. ” Învățătura creștină susține că prin căderea iubirii lui Dumnezeu, creația, din perdeaua transparentă a iubirii dintre noi și Dumnezeu, a devenit un zid opac, într-o oarecare măsură, nemaifiind numai un motiv de unire, ci de despărțire între noi. Oamenii și-au strâmbat și acoperit unii altora chipul prin neiubire și răutate. Pământul a fost și el întinat prin neascultarea primului om, și a urmașilor lui, uneori până la pătarea cu sângele crimelor, al războaielor generate de egoismul, invidia și lăcomia lor. Lumea dorită cu exclusivitate, a acoperit pe frate și pe Dumnezeul conștiinței. ”

Ne mai recunoscându-l pe Dumnezeu ca și pe Tatăl, omul nu își mai recunoaște semenul ca și frate. Orientat spre sine și spre pământ, omul uită, să mai privească în sus și în jur, sau să rostească “tu”, “noi” fără interes și invidie.

Departe de izvorul vieții, omul se simte “gol”, vulnerabil. Frica de moarte, necunoscută înainte, pune stăpânire pe viața omului. Cu Dumnezeu, în preajma Lui, omul simțea că se împărtășește de Viață, pe care o caută și acum, însă în cele materiale care nu i-o pot da. Această stare a omului, contrară firii sale, în care el caută și dorește viața, dar mișcându-se într-o direcție greșită, este punctul de plecare al Sfinților Părinți în învățătura “hainelor de piele”.

Pentru ca omul să poată supraviețui, Dumnezeu l-a îmbrăcat prin milostivirea Sa, “în haine de piele” conform povestirii biblice. (Facere 3, 21). Acestea au fost adăugate omului după cădere, și nu reprezintă un element constitutiv al naturii lui originare. Deoarece, “proprie și conformă naturii este pentru oameni viața asemănată naturii divine”.

“Hainele de piele”, în accepțiunea Sfinților Părinți exprimă mortalitatea biologică, considerată de ei, o a doua natură a omului după călcarea poruncii. Dar, nu este vorba de moarte, ci de mortalitate, de o viață în moarte. Sfântul Grigorie al Nyssei, ne explică acest fapt în ~ Tâlcuire la Cântarea cântărilor ~ : “în succesiunea celor născuți a intrat mortalitatea. De aceea ni s-a transmis o viață moartă, însăși viața omorându-ne într-un fel pe noi. ”

Mortalitatea, este proprie naturii iraționale, iar omul îmbrăcându-se cu ea, îmbracă această natură străină lui, trăind de acum viața și însușirile ei. Această viață impusă de noua sa stare, este moartă sau irațională, fiindcă este materială. Ea se referă la întregul organism psihosomatic al omului, nicidecum exclusiv la trup, și nici nu se identifică cu aceasta. Funcțiile psihice au devenit și ele împreună cu cele trupești, “corporale”, formând după Sfântul Grigorie de Nyssa, alături de trup. “acoperământul inimii. . . veșmântul carnal al omului vechi. ” Biserica Ortodoxă, redă acest fapt în cântările sale: “cel ce eram oarecând îmbrăcat în mărirea nemuririi, cu piele de omorăciune ca un muritor, cu jale sunt înfășurat. ”

Panayotis Nellas, identifica ca și conținut al “hainelor de piele”: cultivarea pământului, profesiile, științele, artele frumoase, politica, toate activitățile și funcțiile prin care omul viețuiește în această lume.

“Hainele de piele”, poartă un caracter bi-form, fiind pe de o parte, o consecință a păcatului, ca și degradare a “chipului lui Dumnezeu” din om; iar pe de altă parte, ele sunt efecte ale iconomiei înțelepte și iubitoare a lui Dumnezeu, fiind un nou veșmânt grație căruia, omul supraviețuiește în noile condiții improprii, generate de căderea sa.

Astfel că, însușirile “chipului lui Dumnezeu”, au fost transformate în “haine de piele”, fără a fi schimbate în esență, spre a putea fi folosite de om și ca “mijloace pe calea cea nouă spre Dumnezeu”. Omul negăsindu-și împlinirea în lume, este călăuzit de aceasta spre Dumnezeu.

Rupând comuniunea cu Dumnezeu, omul se depărtează de viața adevărată, familiarizându-se cu moartea, care este echivalentă cu ruperea comuniunii primordiale și înstrăinarea de bine. Omului i se deschid acum două drumuri, necunoscute înainte: “Iată înaintea oamenilor este viața și moartea și oricare le va plăcea li se va da. ”(Înțel. Lui Is Sir. 15, 17). Neascultarea omului, produce o deviație fundamentală, pe care Sfântul Irineu al Lyonului, o socotește necesară pentru a-l face pe om conștient de limitele sale și de marea sa chemare.

Noua stare, contrară naturii omului, nu este o pedeapsă a dreptății lui Dumnezeu. Robia lui Adam este urmarea naturală a înfrângerii lui. Legile creației continuă să funcționeze, dar în mod dezordonat, ne spune teologul grec Nellas, și-l implică în această funcționalitate răsturnată și pe om, chinuindu-l.

“Pedeapsa pe care dreptatea înduplecată a creației o aduce asupra omului ar fi veșnică, dacă nu ar fi intervenit dreptatea și bunătatea lui Dumnezeu să îndrepte dreptatea creației, transformând cu iubirea de oamenii, în mod interior, “pedeapsa”, în “leac”, vindecând astfel rana și nimicind “ocara care este păcatul”.

Suferința și moartea, vin împotriva păcatului, iar Dumnezeu le-a îngăduit nu ca pe o pedeapsă, ci mai degrabă ca pe un leac pentru cineva care s-a îmbolnăvit, ne spune Sfântul Nicolae Cabasila.

Sfântul Grigorie de Nyssa, vede moartea biologică, ca urmând după cea dintâi izvorâtă din ruperea comunicării cu Dumnezeu și o înțelege ca pe o “curățire de rău. ”Dacă prima este creată de om, cea de-a două, se impune asemeni unui leac al celei dintâi: “pentru ca păcatul care ne-a devenit într-un anume chip co-natural, să nu se eternizeze, vasul prezent se destramă în moarte printr-o mai bună purtare de grijă; pentru ca după ce răutatea va fi îndreptată, natura umană să fie reconstituită în viața restaurată de la început, fără să mai fie amestecată cu răul”.

Durerea și moartea, din efecte ale păcatului, prin iubirea lui Dumnezeu, devin mijloace împotriva păcatului. Suportarea durerii, întărește spiritul nostru, îl deschide spre Dumnezeu. În astfel de momente, omul își înțelege propria-i stare și limitele sale, recunoscându-l pe Dumnezeu ca și Creator dar și Tată al său, simțindu-I iubirea și dreptatea.

Moartea, este omorârea stricăciunii nu a omului, ea “distruge închisoarea vieții în stricăciune, iar omul abandonând stricăciunii cea ce a primit de la ea, este eliberat. ” Într-o rugăciune a Bisericii noastre de la slujba înmormântării, se spune “Și ca să nu fie răutatea fără de margini a lăsat Dumnezeu moartea”, sau:

“Plâng și mă tânguiesc când mă gândesc la moarte și văd în morminte frumusețea noastră cea zidită după chipul lui Dumnezeu, zăcând. . . fără mărire și fără chip. O minune! Ce taină este aceasta, ce s-a făcut cu noi?”

Moartea, vine asupra omului răpindu-i sensul existenței pământești” Și viața apare ca o repetiție monotonă, și fără vreun scop. Numai întorcându-se spre Dumnezeu, spre Veșnicie, omul redobândește sensul pentru care a fost creat, care este în el și nu a putut fi anulat de către moarte. “Chipul lui Dumnezeu” din om, a fost umbrit dar nu șters cu totul, el este cel care însetează după un sens, el își caută împlinirea. Tocmai de aici vine și misterul ființei noastre care suferă pentru “neîmplinirea setei după comuniunea cu Dumnezeu. Paul Evdokimov, întregește acest fapt prin cuvintele: “nici un rău nu va putea să șteargă misterul inițial al omului, pentru că nu există nimic care să poată distruge în el pecetea neștearsă a lui Dumnezeu.

KJV traduce prin ‘good’ iar Biblia de la Blaj traduce prin ‘vei face toate caile bune ‘ ceea ce exprima faptul ca doar atunci cand dobandesti anumite virtuti ca dreptatea si judecata poti sa faci totul bine si sa urmezi calea binelui. Potecile binelui sunt caile mantuirii omului iar aici binele este sinonim contextual cu mantuirea. Nu ne putem mantui daca nu ne da Dumnezeu intelepciunespre a putea urma caile binelui, a mantuirii. Ca și adverb, ’tob’ apare cu frecventa cea mai mare in 2 Regi.

Binele din ochii cuiva semnifica constiinta morala din om inclinata spre a face binele cu o masura mai mica sau mai mare.Este vorba despre inclinatia omului spre bine sau spre rau oglindite in actiunile sale. Ca si ‘binefacere’ sau comportament bun, fapta buna ‘tob’ apare de 3 ori în Vechiul Testament .

Binele izvoraste din inima, din suflet, iar fiecare fapta pe care o facem spre slava Lui Dumnezeu estesocotita buna si Dumnezeu ne fericeste mantuindu-ne daca punem cele bune la inima. Si aici contextul teologic este unul soteriologic prin faptul ca mantuirea vine din fapta cea buna facuta spre slava Lui Dumnezeu . O problema foarte importanta actuala mereu este opozitia dintre bine si rau . Cuvantul ebraic ‘tob’ desemneaza in Vechiul Testament persoanele si lucrurile care provoaca senzatii agreabile sau euforia intregii fiinte iar tot ceea ce duce la boala, la suferinta sub orice forma si mai ales la moarte, este rau ( ebraicul ‘ra’ , grecescul poneros si kakos ) .

Omul a ales de la inceput raul, cautandu-si binele in afara vointei Lui Dumnezeu fapt care constituie esenta pacatului . Insa Dumnezeu biruie acest rau prin intruparea Sa ca si Mantuitor . Hristos biruie rauld in chiar inima omului El fiind Noul Adam asupra caruia Satana, incepatorul raului, nu are putere .Eliberarea de rau vine odata cu eliberarea de noi insine si urmarea Lui Hristos.

Omul poate sa refuze bunurile pe care i le oferaDumnezeu ca daruri vesnice,datorita existentei uneiputeri care se opune iconomiei Lui Dumnezeusoteriologice si care apasa asupra inimii oamenilor.InBiblie nu exista nici un fel de speculatie asupraraului ;realitatea lui este doar aratata,resimitita sipersonalizata sub diferite nume.In legatura cuaceasta problema a raului si binelui Biblia vorbestedespre libertatea omului.Omul trebuie sa discearnaintre rau si bine si sa se porneasca hotarat infavoarea binelui si impotriva raului.Binele nureprezinta numai ceea ce vine de la Dumnezeu ci Elne face partasi si la binele ce se afla in El.

  Dictionarul explicativ al limbii romane exploreazacateva din intelesurile binelui :BÍNE adv.,s.n. sg.I.Adv. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. Expr.A(-i) prinde (cuiva)

Bine (un lucru,o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic.  A(-i)veni cuiva bine (să…)= a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajatde o situație prielnică.

“ Mantuirea este eliberarea din robia pacatului si a mortii si dobandirea vietii de veci, in Hristos. Ea ne-a fost facuta cu putinta de intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, si ne-o insusim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie sa conlucram prin credinta si fapte bune.

De mantuire se poate impartasi oricine, caci Dumnezeu “voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului”(l Tim.2,4).așa cum ne învață Sfântul apostol Pavel .

Sfanta Evanghelie, Patericul si alte scrieri ale Sfintilor Parinti, ne arata ca cei preocupati de problema mantuirii au intrebat intotdeauna pe cei in autoritate, ce detineau succesiunea harica, despre felul cum sa vietuiasca, ce sa faca spre a se mantui, si, precum erau indrumati, asa se straduiau sa pazeasca si sa implineasca sfaturile primite.

Multi au renuntat la tronuri si dregatorii numai din dorinta mantuirii, spre deosebire de tanarul din Evanghelie, care s-a intors suparat pentru ca “era foarte bogat” si nu putea sa se desparta de bogatii.

Din vremuri de mult apuse, in randul multor crestini, mai cu seama in viata monahala, este cunoscut dictonul paterical “Cine vrea sa se mantuiasca cu intrebarea sa calatoreasca” sau “Cine intreaba nu greseste”, dar nu este uitata nici apoftegma ce zice: “Nu da sfat celui ce nu ti-l cere”, sau “nu aruncati margaritarele porcilor” cum ne porunceste Evanghelia.

Sfantul Ignatie Briancianinov ne invata ca: “mantuirea consta in restituirea partasiei cu Dumnezeu. Aceasta partasie sau comuniune a fost pierduta de intregul neam omenesc prin caderea in pacat a protoparintilor”.

Desi in decursul istoriei omenirii multi au incercat, prin diferite forme de viata virtuoasa, de fapte caritabile sau jertfe, sa refaca aceasta comuniune cu Dumnezeu, zadarnice s-au dovedit a fi toate ostenelile lor, si toti, nostalgici, s-au adaugat protoparintilor.

“Voi pogori la fiul meu, plangand, in iad” zicea sfantul patriarh Iacov despre el insusi si despre sfantul sau fiu Iosif, cel cast si minunat.

Dupa sfarsirea pribegiei pamantesti coborau in iad nu doar pacatosii, ci si dreptii Vechiului Testament. La atat se limiteaza puterea faptelor bune omenesti. Acesta e pretul virtutilor firii noastre cazute!

Pentru refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu – ca omul sa dobandeasca mantuirea – era necesara rascumpararea, care a venit prin iubirea cea nemărginită a Lui Dumnezeu .

Rascumpararea neamului omenesc a fost savarsita, dar nu de un inger, nu de un arhanghel, nu de vreo fiinta si mai inalta, dar marginita si creata ci a fost savarsita de Insusi nemarginitul Dumnezeu.

Toate faptele bune omenesti neputinciose, pogoratoare in iad, au fost inlocuite cu o singura fapta buna, plina de putere: credinta in Rascumparatorul, in Domnul nostru Iisus Hristos.

Cand iudeii L-au intrebat pe Domnul: “Ce sa facem, ca sa savarsim lucrarile lui Dumnezeu?” Domnul le-a raspuns: “Aceasta este lucrarea lui Dumnezeu, sa credeti in Acela pe Care El L-a trimis” (In.6,28-29), caci “fara Mine nu puteti face nimic” nu va puteti mantui.

Singurul lucru bun necesar pentru mantuire este deci credinta; dar credinta ca lucrare. Numai prin credinta intram in comuniune cu Dumnezeu, prin mijlocul Tainelor pe care El ni le-a daruit in Sfanta noastra Biserica Ortodoxa.

Tot neamul omenesc, devenit din cauza neascultarii protoparintilor o categorie de fiinte pierdute, este sortit pieirii, indiferent daca unii au fost sau sunt virtuosi, iar altii raufacatori. In desert, dar si cu pacat cugeta si zice cineva ca “oamenii buni”, dintre crestini chiar, sau dintre pagani, mahomedani sau eretici, se vor mantui, adica vor intra in comuniune cu Dumnezeu bazandu-se doar pe faptele bune!

În Ortodoxie, deci, Biserica este dătătoarea luminii sfinte mântuitoare și mijlocitoarea puterii de reînnoire care aduce viața. Caracterul eclesiastic al misiunii înseamnă „că Biserica este scopul, împlinirea Evangheliei, mai degrabă decât instrumentul sau mijlocul misiunii”. Biserica este parte a mesajului pe care îl proclamă. Misiunea nu este privită ca o funcție a Bisericii; Ortodoxia respinge „o astfel de interpretare instrumentală a Bisericii”. Misiunea sa nu este proclamarea unor adevăruri sau principii etice, ci „chemarea oamenilor de a deveni membri ai comunității creștine într-o formă vizibilă, concretă.” „Biserica este scopul misiunii, nu invers”. „Eclesiologia este cea care determină misionarismul”. De aceea, elementele principale ale răspunsului la întrebarea despre definiția ortodoxă a misiunii trebuie căutate în „doctrina și experiența Bisericii”. Misiunea este „parte a naturii Bisericii”; nu are legătură exclusiv cu caracterul apostolic al Bisericii”, „ci cu toate notae (însușirile n.n.) ale Bisericii, inclusiv cu unitatea, sfințenia și apostolicitatea”.

Astfel de opinii au consecințe majore nu doar pentru înțelegerea misiunii, ci și pentru practicarea acesteia. În nici o circumstanță un individ sau un grup de indivizi nu ar putea să înceapă o misiune fără să fie trimiși sau sprijiniți de Biserică. Dacă „Biserica este misiunea”, atunci misiunea se referă la o sarcină colectivă. „Hristos trebuie predicat în realitatea Sa istorică, Trupul Său în Duhul Sfânt, fără de care nu există nici Hristos, nici Evanghelie. În afara contextului Bisericii, evanghelizarea rămâne un entuziasm temporar de factură umanistă sau psihologică.

Virtutea crestina este deprinderea si staruinta statornica de a implini, cu ajutorul harului dumnezeiesc, legea morala intreaga, din dragoste curata fata de Dumnezeu si fata de aproapele. Virtutea crestina inseamna deci taria si statornicia pe calea binelui, in savarsirea faptelor bune si biruinta neintrerupta asupra raului. Ea trebuie sa cucereasca intreaga fiinta a crestinului si sa-i fie intotdeauna podoaba cea mai aleasa.

Taria in implinirea faptelor bune se castiga prin incordarea neintrerupta a puterilor sufletesti impotriva poftelor si a ispitelor care indeamna mereu la fapte rele. Cu privire la aceasta, Mantuitorul spune: “Din zilele lui Ioan Botezatorul pana acum imparatia cerurilor se ia prin staruinta si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Matei 11, 12);

Staruinta pe calea binelui sa fie de buna voie, nu de sila, precum spune Sfantul Apostol Pavel: “Caci daca fac aceasta de buna voie, am plata; iar daca o fac fara voie, am numai o slujire incredintata” (I Cor. 9, 17);

Staruinta pe calea binelui sa fie si cu stiinta, adica omul sa savarseasca faptele bune nu in necunostinta, ci cu silinta de a cunoaste tot mai bine voia lui Dumnezeu: “Ca sa deosebiti care este voia lui Dumnezeu, ce este bun si placut si desavarsit” (Rom. 12, 2). Aceasta inseamna putinta, dar si datoria crestinului de a se desavarsi in virtute.

Virtutea trebuie sa se arate prin fapte, caci nu e de ajuns a cunoaste binele, ci trebuie a-l si face. “Nu cei ce aud legea sunt drepti la Dumnezeu, ci cei ce implinesc legea vor fi indreptati” (Rom. 2, 13);

Virtutea crestina trebuie sa fie insufletita de dragoste curata catre Dumnezeu si catre aproapele, precum cere porunca dragostei (Matei 22, 37). In Sfanta Scriptura, cuvantul virtute este foarte rar folosit. In locul sau, insa, sunt intrebuintate cuvintele: dreptate, evlavie, fapta buna.

Sfintele Evanghelii sunt scrieri cu caracter narativ, evocând fapte ce s-au petrecut în trecut. Cu toate acestea, exegeții moderni au evidențiat sensul teologic și misionar-pastoral al acestor narațiuni. Sfintele Evanghelii fac apel la trecut pentru a lămuri sensul credinței creștine în prezent.

Comunitățile din care și pentru care s-au scris Evangheliile erau comunități proaspăt formate prin eforturile misionare ale Bisericii. Există motive ca să credem că aceste comunități erau „mixte”, cu alte cuvinte, formate atât din evrei creștini cât și dintr-o majoritate covârșitoare de creștini proveniți dintre păgâni. Această conviețuire trebuia să provoace anumite probleme de adaptare. Este foarte probabil faptul că Evangheliile erau destinate să dea acelorași comunități perspective diferite într-o perioadă dificilă, întrucât se luptau cu întrebări fundamentale privind responsabilitatea creștină față de lume.

Din aceste motive, Sfintele Evanghelii sunt literatură misionară în adevăratul sens al cuvântului. Ele nu sunt material de propagandă destinat încreștinării necredincioșilor. Ele sunt documente misionare pentru Biserica însăși menite să justifice, să reînnoiască și să motiveze revendicarea de către aceasta a moștenirii preoției lui Iisus Hristos, preoție care depășește orice graniță.

Prin credinta, credinciosul primeste si-si insuseste adevarurile mantuitoare descoperite de Dumnezeu si propovaduite de sfanta noastra Biserica Ortodoxa; prin nadejde asteapta cu deplina incredere ca Dumnezeu sa aduca la indeplinire tot ce i-a fagaduit pentru mantuirea sa; prin dragoste insa el intra in cea mai stransa comuniune de viata cu Dumnezeu. il imbratiseaza cu toate puterile sufletului sau si-I implineste voia Sa cea atotsfanta, precum citim in Sfanta Scriptura: “Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu ramane in el” (I Ioan 4, 16), este sfatul Evangheliei .

In inteles larg, dragostea este nazuinta omului spre tot ce este bun si frumos sau vrednic de dorit. Aceasta nazuinta este sadita de insusi Dumnezeu in firea omului, la creare, si de aceea se numeste dragoste fireasca. In temeiul acestei nazuinte, omul tinde din fire spre Dumnezeu, Creatorul si Sustinatorul sau, socotindu-L bunul sau cel mai mare. Dar cum, prin pacatul stramosesc, firea omului a fost slabita in puterile ei, numai cu dragostea fireasca omul nu poate lucra nimic pentru mantuirea sa, caci spune Mantuitorul: “fara Mine nu puteti face nimic” (Ioan 15, 5). De aceea, pentru mantuirea sa, crestinul are neaparata trebuinta de dragoste care sa lucreze cu putere de sus, adica de dragostea supra-fireasca, de dragostea crestina sau de dragostea ca virtute teologica.

Dragostea crestina este puterea dumnezeiasca revarsata prin Sfanta Taina a Botezului in sufletul crestinului, prin care acesta are nazuinta adanca si curata catre Dumnezeu, bunul sau cel mai inalt, doreste din toate puterile sufletului unirea cu El si are vointa hotarata de a implini voia Lui atotsfanta, jertfind, in caz de nevoie, orice bun pamantesc. Dragostea crestina este de la Dumnezeu (I Ioan 4, 7) si este data omului in dar, precum spune Sfantul Apostol Pavel: “Iubirea lui Dumnezeu s-a varsat in inimile noastre, prin Duhul Sfant, Cel daruit noua,” (Rom. 5, 5). Dragostea este cea mai mare virtute, am putea spune chiar: izvorul si sufletul tuturor virtutilor crestine, fiindca toate celelalte virtuti traiesc cu adevarat si rodesc binefacator in viata crestinului numai cand sunt luminate si incalzite de dogoarea arzatoare a dragostei. Adevarul acesta il arata atat de minunat Sfantul Apostol Pavel in acel pe drept numit “imn al dragostei crestine”, pe care-l gasim in capitolul al 13-lea din Epistola I-a catre Corinteni:

“De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si toate tainele le-as cunoaste, si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste… Si acum raman acestea trei: credinta, nadejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 1-3, 13).Deci dragostea este mai presus de toata stiinta si cunostinta, este mai mare chiar decat celelalte doua virtuti teologice: credinta si nadejdea. Fara puterea dragostei, credinta slabeste, caci credinta “este lucratoare prin dragoste” (Gal. 5, 6), iar nadejdea se ofileste si scade mereu și nu mai lucrează prin faptă .

Vorbind despre dragostea crestina, am spus ca ea trebuie sa se arate indeosebi prin fapte bune. Savarsirea faptelor bune inseamna insa implinirea voii lui Dumnezeu. Astfel, pentru a savarsi fapte bune, omul trebuie sa cunoasca voia lui Dumnezeu. Iar voia lui Dumnezeu o poate cunoaste prin legi.

Legile dumnezeiesti cuprind: 1) Legea vesnica; 2) Legea morala fireasca si 3) Legea morala pozitiva, data omului prin descoperirea dumnezeiasca a Vechiului Testament si a Noului Testament. Legile omenesti cuprind: 1) legi bisericesti si 2) legi civile. Sa vedem, pe scurt, ce sunt aceste legi.

Dumnezeu a creat lumea dupa un plan pe care El, ca fiinta vesnica, l-a intocmit din veci si-1 indeplineste in timp prin Pronia Sa, intr-o ordine stabilita de El de asemenea din veci (ordinea universala). Potrivit acestui plan, fapturile se indreapta in chip natural catre Creatorul lor.

Planul sau ordinea aceasta, izvorata din veci din nemarginita intelepciune si voie dumnezeiasca, dupa care se conduc toate creaturile spre indeplinirea scopului dat lor, se numeste legea vesnica sau eterna. Despre ea se spune in Sfanta Scriptura: “Eu am fost din veac intemeiata, de la inceput, inainte de a se fi facut pamantul” (Pilde 8, 23 ) .

Dupa credinta crestina, legea morala fireasca este legea intiparita de Dumnezeu in inima omului odata cu crearea lui, si care poate fi descoperita prin lumina fireasca a mintii omenesti.

In temeiul acestei legi, omul, din fire, poate deosebi binele de rau, virtutea de pacat, dreptatea de nedreptate, ceea ce trebuie facut de ceea ce nu trebuie facut. Poruncile ei se pot cuprinde in: a face binele si a evita raul.

Despre aceasta lege se vorbeste limpede in izvoarele Descoperirii dumnezeiesti: Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Sfantul Apostol Pavel, scriind romanilor: “Cand paganii, care nu au lege, din fire fac ale legii, acestia, neavand lege, isi sunt loru-si lege, ceea ce arata fapta legii scrisa in inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor, care ii invinovatesc sau ii apara” (Rom. 2, 14-15), ne spune limpede ca si oamenii care nu au lege scrisa de la Dumnezeu au totusi legea morala scrisa in inimile lor, de care ei, daca voiesc, asculta, iar daca nu voiesc, nu asculta. Cand asculta de ea, atunci marturia cugetului lor, dupa ce se cerceteaza pe sine, ii dezvinovateste, iar cand nu asculta, aceeasi marturie a cugetului ii invinovateste.

Despre legea morala fireasca vorbeste si Sfantul Ioan Gura de Aur, rand spune: “Dumnezeu a dat omului o constiinta si cunostinta neinvatata a binelui si a raului, asa ca noi nu mai trebuie sa invatam ca desfranarea este ceva rau si cumpatarea ceva bun; aceasta o stim de mai inainte, si anume de la inceput”.

Dupa credinta noastra, legea morala fireasca este sadita, deci, in insasi firea omului si lucreaza in fiecare om, oricine si oricum ar fi el, invatat ori neinvatat. La cunostinta ei omul ajunge indata ce incepe a gandi. Legea morala fireasca se poate intuneca prin pacate, dar ea nu se sterge niciodata cu totul din inima omului.

Izvorand din voia neschimbatoare a lui Dumnezeu, legea morala fireasca este si ea neschimbatoare. De ea omul trebuie sa tina seama neaparat, fiindca prin ea cunoaste mai intai voia lui Dumnezeu si fiindca ea ii arata ce este potrivit sau nepotrivit cu firea si cu vrednicia lui de cea mai inalta faptura pamanteasca.Pentru aceasta toate legiuirile bisericesti tin seama de poruncile legii morale.

Credința și faptele sunt indispensabile, dar prima e cea care lucrează în acestea din urmă, deoarece "așa cum uneltele fără meșteșugar și meșteșugarul fără unelte nu pot lucra ceva, tot așa nici credința fără împlinirea poruncilor, nici împlinirea poruncilor fără credință nu ne înnoiește și nu ne plăsmuiește din nou…".

Sensul căii ascetice este cunoașterea de sine și implicit cunoașterea lui Dumnezeu, însă acestea se realizează în credință ca prim pas al cunoașterii. A reflecta prin credință la infinitatea lui Dumnezeu nu poate decât omul care se cunoaște pe sine recunoscându-și păcatul și incapacitatea extremă de a se apropia de El fără ca El să vină mai întâi la noi. Credința este, așadar, izvorul ascezei, al pocăinței și al cunoașterii lui Dumnezeu. "Singura cunoaștere posibilă a lui Dumnezeu este aceea a credinței ce-L sesizează pe Dumnezeu deasupra conceptelor". Această credință însă trebuie să devină lucrătoare de fapte bune, prin iubire, deoarece acțiunea purifică și desăvârșește ființa omenească până în adâncurile ei, iar "credința fără fapte este moartă". Menirea veșnică a acțiunii, din punct de vedere creștin, constă tocmai în aceea că îl înalță pe om către Dumnezeu. La Sfinții Părinți, drumul omului spre desăvârșire trece prin aceste trei momente principale: credință, activitate morală și cunoașterea lui Dumnezeu.

Mai bine zis, tot parcursul este ocupat de activitate, căci credința fără activitate o aflăm numai în punctul inițial, iar cunoașterea lui Dumnezeu care progresează nu se dispersează de activitate, însăși această cunoaștere a lui Dumnezeu fiind o cunoaștere experimentală, o cunoaștere prin iubire, o cunoaștere activă. Cunoașterea aceasta nu este decât o activitate desăvârșită, devenită manifestarea iubirii pure, neumbrită de nici un egoism.

În concepția Sfântului Simeon, faptele bune au un caracter ontologic, având menirea de a desțeleni țarina sufletului nostru, ca să apară în lumina conștiinței credincioase, energia luminii harice sădită în suflete de la Botez. Din acest punct de vedre Sf. Simeon se încadrează în tradiția autentică a Bisericii, începând cu Marcu Ascetul.

Așezând la începutul întregului urcuș duhovnicesc credința ca dar al harului, trebuie să ținem seama de faptul că eficacitatea ei depinde și de colaborarea noastră. Credința ca imbold devine în timp și o virtute. "Prima încordare a voinței noastre în vederea binelui nu poate avea decât acest imbold: a crede". Deci înainte de a porni la drumul purificării e necesar ca omul să-și întărească credința primită la Botez, prin voință.

Pe de altă parte faptele bune, înfrânarea și peste tot viața virtuoasă întăresc credința. Prin înfrânare omul alungă de pe lume vălul de întuneric și-i redă iarăși însușirea de transparent al infinitului. "Credința crește cu vreme la o evidență atotluminoasă, dar crește pe măsură ce împlinim poruncile și dobândim virtuțile". Prin acestea arătăm de fapt că simțim pe Dumnezeu și ne deschidem Lui din ce în ce mai mult. Credința și faptele bune nu sunt suficiente dacă nu sunt acoperite de smerenie, "fiindcă ce altceva e atât de plăcut și de bineprimit de Dumnezeu ca inima zdrobită și smerită și un cuget plecat în duh de smerenie? Căci într-o asemenea stare a cugetului locuiește și se odihnește Dumnezeu Însuși…". Peste tot smerenia e o temă constantă la Sf. Simeon, ea fiind considerată o virtute a cărei creștere duce la un rod ce nu e din lumea aceasta.

La Sf. Simeon, smerita cugetare este calea urmării lui Hristos, deoarece "cel ce se abate și ajunge în afara acestei căi… cum va intra cu El în cămara de nuntă? Iar neintrând împreună cu El, cum va vedea slava Lui? Iar nevăzând-o pe aceasta, cum va povesti altora cele privitoare la ea și cele din jurul ei? Cum va îndrăzni să spună cândva ceva despre cele ce nu le-a văzut și nu le-a cunoscut?" Așadar, lucrurile dumnezeiești nu pot fi cunoscute și nici grăite altora fără smerita cugetare, deoarece "sufletului mândru nu se arată Domnul. Chiar dacă ar învăța toate cărțile, sufletul mândru nu va cunoaște niciodată pe Domnul, fiindcă mândria lui nu lasă loc în el pentru harul Sfântului Duh, iar Dumnezeu nu e cunoscut decât prin Duhul Sfânt".

În religia creștină există învățătura despre fapte bune ca fiind mijloc de mântuire prin trup . Faptele sunt acelea care caracterizează pe adevăratul credincios. Faptele sunt și criteriul dupa care vor fi judecați oamenii la judecata universală ( cf. Matei 25, 40; 2 Cor. 5, 10; Efes. 6, 8).

Faptele sunt numai de două categori așa cum învața Sfânta Scriptură : bune și rele. Faptele moral-bune sunt toate acțiunile libere ce se află într-un raport pozitiv cu binele, iar faptele moral-rele sunt acțiunile libere ce se află într-un raport negativ cu binele, stau în raport de antiteză unele față de altele .

În general pentru a săvârși fapte bune trebuie ca ființa din care vine fapta să fie transformată înspre bine. Valoarea faptelor se măsoară după omul dinăuntru. Faptele nu pot fi dezlipite de inima din care vin faptele bune sau rele . Deci faptele au valoare ca manifestari ale inimii (Matei 15, 18-19).

Izvorând dinăuntru și participând la bunătatea sau rătutatea lăuntrică , ele contribuie, totodată, la progresul sau regresul lăuntric. La fapta se adauga și intentia, manifestată prin liberul arbitru, al făptuitorului.

Criteriile dupa care sunt analizate faptele sunt în funcție de obiect, împrejurari, mijloace și scop.

Scopul final al faptelor este identic cu scopul ultim al vieții noastre: preamărirea lui Dumnezeu și fericirea omului. Idealul este închinarea întregii vieți spirituale și a fiecarei actiuni lui Dumnezeu . Raportarea aceasta la Dumnezeu poate fi actuală sau virtuală, dacă facem binele în numele Lui.

Motivul pentru care savarsim fapte bune e iubirea: iubirea de Dumnezeu, de aproapele, de sine. Iubirea de Dumnezeu implica si iubirea fata de creatura.

Dupa invatatura crestina nu exista fapte indiferente, pentru ca si faptele indiferente primesc, dupa obiect, imprejurari si scop, calificarea de bune sau rele.

Faptele bune sunt conditie a mantuirii. Faptele bune sunt savarsite din credinta. De aici rezulta legatura intre credinta si faptele bune (Iacov 2, 17, 26). Prin credinta si fapte, cu permanenta calauzire a harului, omul progreseaza in sfintenie. Faptele se savarsesc bune sau rele in functie de vointa omului (Matei 23, 37; Luca 13, 34; 1 Cor. 6, 12).

Între fapte și credință este o legătura organică, indisolubilă . Ceea ce trebuie sa păzească creștinul ca să poată dobândi viața de veci sunt credința și faptele bune (Marturisirea ortodoxa 1, 1-2).

Faptele bune sunt necesare pentru mantuire deoarece prin ele omul colaboreaza liber si deplin cu harul. Fapta buna face sa se arate roadele harului primit la botez. Prin fapta actiunea harului se impleteste si se uneste cu efortul omenesc spre bine, atat de deplin incat actiunea harului si cea a libertatii umane sa devina o singura actiune (1 Tim. 2, 4). Iar omul se cunoaste dupa fapta sa (Matei 7, 16).

Intrucat iubirea fata de Dumnezeu si de aproapele (Matei 25, 40; Mareu 9, 42) constituie esenta faptelor bune, inseamna ca fara ele nu-i cu putinta mantuirea (Rom. 2, 6-8). Caci unde sunt fapte rele nu exista iubire.

Bineinteles manifestarea iubirii prin fapte poate fi uneori impiedicata de imprejurari sau cauze independente si mai puternice decat vointa omului, dar in aceste cazuri valoarea ei morala ramane intacta.

Sfintii Parinti au accentuat rolul faptelor bune in vederea mantuirii, in legatura ou credinta si iubirea. Iata cateva exemple: "Pietatea consta din doua lucruri: din dogme pioase si fapte bune" (Sf. Chiril al Ierusalimului); "Credinta crede cu fapta" (Sf. Ioan Damaschin); "Credinta fara fapte e numai o forma fara putere. Creddnta dreapta fara fapte este ca un trup frumos si infloritor, care n-are putere, ci este asemenea trupurilor pictate" (Sf. Ioan Hrisostom); "Credinta fara fapte la nimic nu foloseste" (Sf. Simeon Noul Teolog); "Izvorul si criteriul faptelor e iubirea" (Diadoh al Foticeii).

Faptele izvorasc din iubire, iar iubirea din care izvorasc faptele, si pe care ele o sporesc, nu poate atinge niciodata un nivel de la care sa nu mai poata creste, pentru ca iubirea lui Hristos din care se alimenteaza nu are limita, iar persoana noastra lucrand in iubire nu ajunge niciodata la o limita a cresterii ei. Raspunsul nostru activ la iubirea lui Dumnezeu se arata prin fapte. Prin faptele izvorate din iubire firea noastra inainteaza de la calitatea de chip pe treptele interminabile ale asemanarii cu Dumnezeu. Iar aceasta crestere duhovnicească are lor in timp.

Faptele statornice imprima virtuti. Necesitatea faptelor vine si din nevoia de a raspunde in diferite situatii problemelor semenilor nostri, manifestandu-ne si noi iubirea ce-si are izvorul in Dumnezeu.

Totusi exista un paradox : faptele ce izvorasc din iubire sunt un dar, insa, pe de alta parte, ele sunt si o datorie. Si iubirea este un dar, insa trebuie primita si insusita activ si aratata prin fapte, caci dupa moarte nu se mai poate face nici o fapta.

Romano-oatolicismul considera faptele un adaos la echivalentul juridic aratat de Hristos pentru pacatele noastre, iar protestantii le resping.

O persoana este atat de diferita de altele datorita vointei cu care lucreaza fiecare spre realizarea binelui. Chiar paradoxal fericirea celor puternici si rai si nefericirea celor smeriti si virtuosi nu sunt consecinte ale destinului sau norocului, nici ale vreunei fapte savarsite inainte. Conform Scripturii totul e desertaciune si nu destin (Eccl. 1, 2) si nu se uita o clipa de existenta lui Dumnezeu (Eccl. 3, 13; 1 Cor. 10, 31). Cei nefericiti nu sunt lasati la voia intamplarii sau a destinului. Dumnezeu vegheaza asupra lor si asculta rugaciunea celor care-L cauta (Ps. 9, 9; 141, 5-6).

Asemanarile gasite de unii intre morala hindusa si cea crestina sunt adesea aparente. Totusi precepte hinduse ca: "Cine da de mancare din toata inima drumetului obosit, pe care nu l-a mai vazut inainte, rasplata aceluia pentru fapta sa cea buna este mare. Prin pomana se capata avere, prin tacere stapanire, prin asceza placeri, prin castitate viata lunga. Cine bucura pe tatal sau acela bucura pe zeu, cine bucura pe mama sa acela venereaza pe zeita pamantului. Cine il bucura pe invatatorul sau acela il venereaza pe Brahma", sunt demne de crestinism. Insa cand e vorba de scrierile Noului Testament un lucru este sigur: ele sunt de o originalitate unica si cuprind revelatia supranaturala. Nimic din literatura universala nu li se poate compara.

Oricat de inalta ar fi morala hindusa, asa cum o gasim in diferite scrieri, ea nu poate fi considerata ca ideala si neintrecuta.

Omul nu este raspunzator decat de faptele sale proprii, savarsite intr-o singura existenta. Stramosii lui nu-i pot transmite nici binecuvantarea, nici blestemul, nici pacatele lor, ca in hinduism. Si nu numai atat: chiar si consecintele faptei rele pe care a savarsit o omul singur si pentru care este raspunzator numai el, poate fi oprita prin pocainta si rugaciune. in fata razbunarii zeilor si a unui destin neinduplecat se ridica indurarea si iertarea lui Dumnezeu. Pocainta, mila si iertare sunt trei elemente care nu apar in hinduism.

Faptele bune care se cer in vederea mantuirii in crestinism, nu sunt identice cu faptele pe care le cere procesul mukti. Karma-Yoga se refera la o atitudine de indiferenta. Indiferenta este mobilul lui karman, legat si de datoria de casta. Efectul m acest caz nu e transformator. Activitatea omului sub acest aspect nu mai este de continuare a operei de desavarsire a omului si cosmosului. In crestinism omul se duce pe sine si lumea spre o desavarsire continua, colaborand cu Dumnezeu prin energiile necreate. Caci Dumnezeu nu e static, nici indiferent, ci activ si dinamic, lucrand continuu prin Duhul Sfant. Numai in Occident, obisnuit cu ascetismul protestant, karma-yoga a impresionat prin fapte detasate ce nu presupun neaparat insingurarea. In realitate si azi exista contrastul intre calea faptelor si calea cunoasterii, iar filosofii considera meditatia ca ultim pas spre eliberare.

În hinduism nu există faptă morală bună sau rea. În creștinism ea apare sub cele două aspecte, împletindu-se în faptă două realități; harul și liberul arbitru. Harul întărește firea îndemnând voința spre bine.

Faptele bune sunt rezultatul credintei si iubirii, pe cand in Bhaga-vad-Gita credinta e miai mult un atasament fata de Krsna. Hinduismul are o credinta ca "act intelectual". Numai avand temelie in credinta faptele bune sunt spre mantuire si nu spre neincetate transmigrari.

Faptele bune stau in crestinism la baza comuniunii, mantuirea castigandu-se in stari normale de vietuire, nu mortificand opera lui Dumnezeu in scopul eliberarii sufletului. Mantuirea e rasplata pentru faptele savarsite in aceasta viata.

♢

CAPITOLUL II

FAPTA BUNĂ – COMPONENTĂ FORMATIVĂ A OMULUI

Dumnezeu l-a creat pe om cu voință liberă. Astfel, faptele libere și conștiente ale omului sunt apreciate pe criteriile moralității.

Atunci când o faptă morală este în concordanță cu legea morală o numim faptă bună, iar dacă este împotriva ei, e numită faptă rea.

Prin educația religioasă desfășurată în școală se urmărește explicarea obiectului, a scopului și a împrejurărilor unei fapte, pentru ca elevii să poată distinge fapta morală de fapta imorală. Când tânărului pe care-l educăm îi cultivăm conștiința binelui și răului, îl ajutăm să distingă fapta bună de fapta rea, el devine conștient că are de respectat niște norme morale și îndatoriri față de semenii săi. Omul este liber să acționeze într-o societate liberă, dar educat în spiritul cuvântului Evangheliei și al învățăturii lui Hristos își va putea manifesta personalitatea sa în conformitate cu preceptele biblice.

Lecțiile de religie îmbină educația individuală cu cea de colectivă sau de grup . Domnul Dumnezeu a zis : ,, Nu este bine să fie omul singur: să-i facem ajutor potrivit pentru el ”( Facerea 2, 18 ).

Omul a fost creat să trăiască în colectivitate, profilul său moral conturându-se, dezvoltându-se și manifestându-se în societate. Omul nu se poate manifesta în izolare individuală, iar acest lucru trebuie cultivat de profesorul de religie.
Calitățile de ființă socială nu se pot dezvolta decât prin educația și activitatea în grup.

Iubirea de aproapele, ajutorul reciproc, milostenia, bunătatea, mila, blândețea, recunoștința, cinstea, dreptatea sunt însușiri pe care le capătă în colectivitate.
Educarea grupului în spiritul unor calități deosebite nu se poate finaliza dacă nu se efectuează în comun: obiectivul comun al grupului (clasei de elevi) este mântuirea sufletului.

Rugăciunea în comun ( colectivul clasei ) îi unește pe elevi unul cu altul în în Iisus Hristos: ,, Unde-s doi sau trei adunați în numele Meu, acolo sunt și Eu ”( Matei X, 19-20 ).
Dacă interesele individuale trebuie să coincidă cu interesele grupului, și invers, caracterul deschis, dinamic al activităților și deciziilor grupului trebuie să servească cu precădere individualității.

Educația religioasă urmărește nu numai informativul, cât mai ales formativul. Nu este suficient ca profesorul de religie să le explice elevilor săi, în mod teoretic, ce înseamnă să fii un bun creștin; rolul său constă în a-i învăța pe elevi să se comporte ca atare, oferindu-le el însuși un model de urmat. Profesorul de religie este exemplul demn de urmat, el este cel care înfăptuiește fapte morale în orice ocazie și tot el este cel care trebuie să ajute la formarea deprinderilor și obișnuințelor morale, la formarea unei conduite demne, civilizate.

Cultivarea darurilor divine. Potrivit parabolei biblice, a talenților, fiecare om a primit daruri pentru a le înmulți prin munca râvnitoare. Profesorul de religie are greaua misiune de a-i explica fiecărui elev în parte darul primit de la Dumnezeu: unul este bun la muzică, altul la desen (sau pictură) , unul este bun meseriaș etc. Datoria fiecăruia este de a munci, de a se strădui ca prin dăruire să valorifice toate aceste daruri, valențele pozitive ale personalității.

Copiii vor înțelege că nu numai cu ajutorul lui Dumnezeu pot birui și, la rândul lor, pot bucura pe cei din jur prin darurile primite. Râvna în cultivarea darurilor primite se îmbină cu respectul față de trup și suflet și smerenia în educația religioasă. În Sfânta Scriptură se spune ,,Mai ales este numele bun decât bogăție multă (Solomon, XXII, I); conștiința cinstirii de sine, aceasta va deveni o stavilă împotriva păcatelor și un îndemn pentru virtute.

Principiul unității, continuității și consecvenței în educația religioasă.
Unitatea exprimă necesitatea de a asigura îmbinarea concepției religioase cu ceilalți factori educaționali, cu familia și școala, într-un sistem de educație care să manifeste prin coerență, omogenitate și forță.

Continuitatea exprimă necesitatea de a asigura caracterul durabil, neîntrerupt, permanent al educației religioase, oferind posibilitatea elevilor de a obține rezultatele pozitive pe care le doresc. Continuitatea presupune realizarea educației religioase, în raport cu stadiile caracteristice particularităților de vârstă și cu ritmul dezvoltării individuale.

Consecvența exprimă necesitatea de a asigura desfășurarea educației religioase în conformitate cu preceptele biblice, care și-au vădit trăinicia multimilenară. Învățătura Sfintei Scripturi este astăzi la fel de actuală ca în timpul Mântuitorului. Tot ceea ce Iisus Hristos ne-a învățat s-a păstrat nealterat în Biserică.

În orele de religie, mijloacele de învățământ au nu numai o funcție pur informativă de facilitare a transmiterii unor cunoștințe, dar și funcție formativă: sprijină operațiile gândirii, sensibilizează sufletul copilului, îi stârnește curiozitatea și admirația, cultivă simțul echilibrului și al frumosului. Desigur, mijloacele de învățământ nu pot înlocui niciodată actul predării, dar ele suplimentează explicațiile verbale, oferindu-le un suport intuitiv, deosebit de important și necesar la clasele mici, unde copiii sunt încă în stadiul percepției. Printre mijloacele de învățământ pe care le putem folosi la ora de religie, menționăm:

Planșe cu diverse rugăciuni (,, Tatăl Nostru ”, ,, Decalogul ” etc.) ;
hărți reprezentând Țara Sfântă, localități legate de activitatea misionară a Mântuitorului etc;
mijloace iconice ( imagistice ) ;reprezentări audio-vizuale; înregistrări pe discuri, benzi magnetice ( muzică religioasă ); filme didactice religioase ( viața Mântuitorului, ,,David”, ,,Solomon”, ,,Moise” etc.), înregistrări video de la sfințiri de biserici, slujbe bisericești, Sfânta Liturghie, vizite la mânăstiri etc.

Deci, se poate spune că educația religioasă în școală este acțiunea care se desfășoară conștient de către un educator, pe baza unor principii și cu ajutorul unor metode și mijloace specifice; ea este susținută de iubire, încredere și libertate. Scopul educației religioase este formarea caracterului elevului, care să-l conducă la desăvârșirea morală.

Omul are inoculat în ființa sa două lucruri, pofta de dreptate și pofta de adevăr așa cum afirma un filozof și așa își trăiește viața sa de-a lungul existenței sale tinzând mai mult sau mai puțin către ținta suprema demnă de realizat. Ființa umană în structura sa psiho-somatică are genetic setată tendința de a face binele așa cum a fost creat de câtre Dumnezeu și tinde să înfăptuiască binele . Sfântul Vasile cel Mare susține că omul nu săvârșește răul pentru câul ca entitate ființială nu există ci răul este lipsa binelui așa cum întunericul nu există ci este lipsa binelui sau cum minciuna este lipsa adevărului, el susține așadar că omul având carența de bine este capabil să săvârșească răul altfel incapabil să îl producă el nefiind existența de sine stătătoare .

Omul trebuie să aibă o justificare a existenței sale pe pământ și să împlinească sensul acestei existențe. Modul de comportare a lui între origine și finalitate este, de altfel, cel care condiționează împlinirea scopului existenței sale în lume. Nu este, așadar, indiferent religiei nici modul de comportare, modul de mișcare a omului între origine și scop. Fiecare religie are specificul ei și fiecare prescrie adepților ei un anumit mod de comportare spre a-și atinge scopul în viața. în religie, altfel spus, scopul nu scuză mijloacele, dimpotrivă, acestea condiționează împlinirea scopului. Formația religioasă ( înțeleasă ca trăire ) constituie mijlocul și condiția pentru împlinirea scopului vieții. Or formația, instrucția, se realizează prin exercițiu, prin educație, aceasta corespunzând năzuinței lăuntrice a omului spre desăvârșire și unire cu Dumnezeu.

Religia a fost și rămâne un factor și un mediu de formare a omului. Din totdeauna creștinismul a afirmat posibilitatea educării și formării omului. Spiritualitatea creștină este, dacă vreți, un amplu și complex proces pedagogic, un amplu proces de formare a omului. Specificul și metodele de formare utilizate de religia creștină nu se confundă cu metodele și specificul celorlalți factori educaționali din societate. Și aceasta, pentru faptul că Biserica nu utilizează numai mijloacele omenești pentru atingerea obiectivului ei oricât de prețioase și interesante ar fi ele, dat fiind că Biserica nu este numai o instituție omenească și specificul și preocuparile acesteia nu se limitează doar la existența terestră, după cum componența Bisericii include în sine elementul uman și elementul divin. Capul Bisericii este Hristos, Trupul fiind toți cei botezați în numele Sfintei Treimi și care se împărtașesc din aceleași Sfinte Taine. Pentru că religia creștina își propune să pregatească omul nu numai pentru viața aceasta, ci și pentru cealaltă, pentru eternitate, mijloacele ei trebuie să fie adecvate acestui scop. " Creștinii, spunea un scriitor bisericesc din primele veacuri, își petrec viața pe pământ, dar ei sunt cetățeni ai cerului". Iar mai devreme, Sfântul Apostol Pavel spunea corintenilor că : " Dacă ne-am pus nădejdea în Dumnezeu numai pentru viața aceasta, suntem cei mai de plâns dintre oameni" ( I Cor. 15, 19 ). Educația, formația creștinului vizează în ultima analiză împărația lui Dumnezeu, membrii Bisericii urmând să-și conformeze viața exigentelor Impărăției lui Dumnezeu.

Atunci când Biserica s-a considerat unul dintre factorii educaționali obișnuiți, uitând de mijloacele ei supranaturale pentru împlinirea scopului ei, factori cu care a intrat în concurență sau pe care a încercat să-i subordoneze sau să-i înlocuiască, a greșit. La fel au greșit și agenții factorilor educaționali naturali atunci când au încercat să reducă religia la nivelul unei simple preocupări pământești, iar rolul său formativ la simpla informare și transmitere de cunoștințe privind conținutul de idei al unei anumite religii. Biserica nu a greșit și nu va greși niciodată atunci când a încercat și va încerca să influențeze în bine, să inrăureze, să " condimenteze " activitatea tuturor factorilor educaționali umani cu duhul și spiritul ei, în vederea formării omului ca om, nu numai ca savant, ca artist, ca tehnician, meseriaș, comerciant etc. Și aceasta, pentru că prin religie se urmărește nu numai dezvoltarea la maximum a unor aptitudini naturale, nu numai realizarea în om a binelui și frumosului, a plăcutului și utilului în viața acestuia, a geniului, a eroului, ci mai ales împlinirea omului încifrat în ordinea supranaturala a Sacrului cu întreaga lui personalitate de geniu, de savant, de artist, de om obișnuit.

Pe de altă parte, religia nu-și exercită în mod direct rolul ei educațional-formativ decât asupra celor ce cred. Necredincioșii scapă influenței formative a religiei sau se împărtașesc de ea indirect prin conviețuirea alături de oameni pătrunși de forța dinamică a religiei în spațiul deschis al comunității eclesiale. Forța celor ce cred și se împărtășesc de puterea Duhului care activează în Biserica este deosebită. Ea iradiază în jurul celor ce cred și influențează. Această forță tainică activă în Biserică, însoțită de semne și minuni, a transformat lumea antică intr-o foarte scurtă perioadă de timp, făcând-o dintr-o lume politeistă, o lume în care Hristos era Domn nu peste cetățenii acestei lumi, peste toți domnii și regii, ci în sufletele tuturor acestora. Este impresionantă forța exemplului dat lumii păgâne de creștinii primelor secole, modelați de experiențaDuhului lui Dumnezeu. Marele retor Libanios din Antiohia Siriei, profesorul Sfântului Ioan Hrisostom, impresionat de personalitatea morală a Sfintei Antuza, mama tânărului său ucenic, Ioan, a exclamat : "Vai, ce mame sunt la creștini !". De unde vine aceasta putere ? Unii spun că din principiile moralei religioase, fiind dispuși pentru aceasta, și în țara noastră, să acorde religiei o anumită prezență în școală. Forța religiei însă, nu vine numai de aici, ea nu poate fi redusă nici la principii etice, nici la principii didactice ( cu toate că nu le ocolește ). Puterea ei formativă își are sursa în relația stabilită între Supranaturalul religios ( Dumnezeu ) și naturalul religios ( omul ). Dumnezeu nu este idee, nu este principiu, nu este forță impersonală, ci Persoană spirituală, o Treime de persoane, care ființează în iubire și acționează din preaplinul iubirii intratrinitare. Dumnezeu se revelează omului și și-l solicită la dialog. În starea de dialog creata prin răspunsul omului, ființa acestuia ( ființa schimbatoare ), se modelează în funcție de nesfârșitele posibilități și modalități manifestate și mistice în care Dumnezeu i se descoperă și-l solicită.

Această stare dialogală determină intregul proces de formație a omului prin religie, pentru că dialogul ia naștere printr-un act de credință și dăinuie în atmosfera statornicită de credință și harul divin. Așadar, răspunsul omului dat Revelației lui Dumnezeu este credința. Nu este suficientă credința ca părere ( fiducia ) după care lumea și omul ar avea un creator ( despre care însă nu știu nimic pentru că, de fapt, nu admit dialogul inițiat de El prin Revelație ), un creator care nu poate interveni în viața mea și a lumii. Este eficientă însă credința și constiința că " în El trăim, ne mișcăm, și suntem " ( Faptele Apostolilor 17, 28 ), cum spunea poetul antic din Creta, Arratus, preluat de Sfântul Pavel; conștiința că viața, fiinta și chemarea noastră în lume nu depind numai de structurarile bio-psiho-fizice și de relația de feed-back stabilită între noi și mediul inconjurator, ci în ultimă instanța de Dumnezeu însuși ca Judecător.

În cazul acesta, credința nu mai este simpla acceptare a unor principii teoretice și etice sau mai simpla acceptare a unor mituri întâmplate în illo tempore, ci angajare într-o relație dinamică cu Dumnezeu, în cazul acesta principiile teoretice și etice scoase din Revelație devenind normă de viață. Este un prim pas în sensul formării omului prin religie, de vreme ce religia nu este altceva decât refacerea legăturii ( rupta candva ) dintre Dumnezeu și om, cu toate consecințele benefice care decurg din această legătură de cele mai multe ori indisolubilă între om și Dumnezeu .

Numai persoanele dialoghează, altfel spus, numai persoanele iși acordă cuvânt una alteia. În dialog, ne comunicăm unii altora gândurile, intențiile, lumea noastră interioară. Prin dialog ne cunoaștem mai bine unii pe alții, ne influențăm, ne comunicăm unii altora putere. Dialogul nu poate însă exista decât între persoane care se iubesc. Acceptarea Revelației lui Dumnezeu, credința în veracitatea și eficienta ei sunt formele răspunsului plin de iubire dat de om solicitării iubitoare a lui Dumnezeu. Un Sfânt Părinte al Bisericii din secolul IV spunea : " Ne schimbăm în funcție de ceea ce iubim " sau " în funcție de realitatea pe care o contemplăm" ( Sfântul Grigore de Nyssa ). Iubirea față de Dumnezeul cel personal, orientarea noastră spre El operează inevitabil în ființa noastră o schimbare, o modelare intr-un sens precis : Dumnezeu însuși. Aceasta direcționare a ființei noastre, singura, de altfel, cu sens, își are premisele în însăși structura omului, creat " dupa chipul " lui Dumnezeu și chemat la asemănarea cu El. Sfântul Augustin subliniind speciala structurare a omului, avea să ne lase celebra deja expresie : " M-ai facut după Tine Dumnezeule și neliniștit este sufletul meu pana se va odihni întru Tine " ( Confesionnes ), liniște pe care omul o dobândește paradoxal prin moarte .

Puterea formativă a religiei creștine se fundamentează pe concepția că Dumnezeu este o realitate personala atotputernică și creatoare și pe o antropologie în care lumea se găsește deja în om și în structura intimă a omului, Dumnezeu își are o anumită prezență de netăgăduit.

Cu Socrate, gândirea antică se întoarce de la cosmologie spre om. Iar Sofocle a exprimat în versuri mareția omului :

" În lume-s multe mari minuni Minuni mai mari ca omul nu-s ", prefigurând oarecum concepția maximală pe care creștinismul o are despre om, considerându-l chip al lui Dumnezeu .

După Sfântul Grigore de Nyssa, omul este " ceva mare și prețios ". Este podoaba creației, alcătuit din trup material și suflet spiritual . Omul cuprinde în sine toată seria de ființe create care l-au precedat în existență, după cum ceea ce este superior implică ceea ce este inferior și generalul ceea ce este particular, așa cum întregul premerge partea după cum gândeau filozofii .

Pe paliere de existență din ce in ce mai complexe, ea vine, tinde spre om, iar pe acesta Dumnezeu îl creează cu o grija specială ( nu numai prin cuvânt, ci și prin lucrare dupa un sfat și plan anume ) din ceea ce lumea are " mai înalt și mai subtil ". Lumea materială este pasibilă de umanizare, ea este virtual umană. Din faptul creației ea nu a fost realitate ostilă omului, ci mediul prielnic devenirii și împlinirii acestuia, El este solidar cu tot universul creat. El este, așa cum spuneau anticii, o lume în miniatură ( microcosmos ). Măreția omului nu constă însă în faptul că rezumă în sine cosmosul mare. Specificul ființei umane ni-l dă totuși asemănarea cu lumea creată, altfel , " Ce mare cinste ar fi pentru om să se asemene cu broaștele, cu tânțarii, cu șoarecii ? Măreția lui constă în faptul că este chip al Celui Care l-a creat ". Nu cerul a fost creat chip al lui Dumnezeu, nici luna, nici soarele, nici frumusețea stelelor, nimic din cele ce vedem în creație, ci numai tu, tu ai fost constituit chip al naturii care este dincolo de orice minte, asemănare a frumuseții nestricăcioase, pecete a Dumnezeirii celei adevărate, vas al vieții celei fericite, pecete a luminii celei adevărate spre care având privirile ațintite devii ceea ce ea este și vei imita prin strălucirea propriei tale curății pe Cel care se reflecta deja în tine cu mult mai înainte de a știi tu și cum mult mai puternic decât ai putea tu vreodată .

În om lumea materială devine obiect al libertății. Față de aceasta lume, omul are o responsabilitate deosebită. Ființa deodată sensibila și noetică, omul este mijlocitor între lume și Dumnezeu, între materie și spirit, având responsabilități aparte față de lume și-n fața lui Dumnezeu. Prin funcția lui mediatoare el aduce toată creația spre Dumnezeu, o orientează în mod conștient și dialogul cu Dumnezeu întru sine, dând scop și sens mișcării ei. Numai mișcându-se spre un scop superior lumea poate fi socotită în evoluție ( mers spre bine ), altfel nu ar fi decât intr-un fel de mișcare browniana, iar apariția și existența omului ar fi o simplă întamplare, ceea ce potrivit credinței noastre este un nonsens, lucru pe care îl afirma inclusiv filozofia modernă.

Petre Țuțea afirma că „ fără Dumnezeu omul rămâne un simplu animal rațional care vine de nicăieri și se îndreaptă spre nicăieri ” nici măcar nu poate să identifice când a apărut în forma de homo sapiens și că evoluționiștii îndrugă minciuni spunea el, că evoluționismul este o ipoteză de travaliu.

Premisele dialogului omului cu Dumnezeu se află deci în demnitatea lui de Chip al lui Dumnezeu, de reflectare, la nivel creat, a ceea ce Dumnezeu este în calitate de ființa necreată. Omul îi dă " chipul " lui Dumnezeu participarea lui la plenitudinea darurilor dumnezeiești, prin împărtășirea ființei sale de calitățile care fac din el o persoană. Iar ca persoană, omul depășește ordinea fizică a lucrurilor. Specificitatea ființei umane nu este dată așadar de ceea ce se încadrează în limitele naturii fizice, ci de dimensiunea lui spirituală, de aceea biologia, fiziologia, medicina psiho-somatica, psihologia, neurologia, psihiatria, filosofia, sociologia, etc, pot să dea explicații satisfacătoare unor aspecte parțiale ale omului ca ființă psiho-fizică. Pentru omul religios însă, toate acestea nu sunt suficiente ca să se înțeleagă pe sine și să aibă conștiința împlinirii sale. Omul are nu numai darul și chemarea după desăvârșire, ci și nostalgia ei ( pentru că în subconștientul lui, cu siguranță păstrează urmele stării de dinainte de păcat ). Omul nu este numai materie limitată, măsurabilă, schimbătoare, extensibilă, care se poate dezintegra și altera, ci și duh nematerial, nelimitat, nemăsurabil, nemuritor care nu este destinat stricăciunii. Sufletul omului nu este cuprins în întregime în cadrul celor patru dimensiuni ale continuității fizice a lumii. Cu trupul, cu creierul sau, cu inima să se înscrie în lumea materială, dar prin energiile sale personale, prin forța sa creatoare își extinde ființa dincolo de limitele acestei lumi. În antropologia creștina se afirmă faptul că, omul, deși structurat spre dialog cu Dumnezeu, are libertatea să-l întrerupă sau să-l refuze, și aceasta pentru că a fi sau nu în dialog cu cineva, implica un act de decizie personală, un act liber, neobligat .

Or, Dumnezeu, atât de mult prețuiește creatura Sa, încât nu intervine în deciziile sale personale, spre a nu știrbi libertatea umană care constituie una din notele caracteristice ale chipului lui Dumnezeu din om. Dacă chipul divin din om îl constituie ansamblul calităților personale, pătrunse de savoarea dragostei lui Dumnezeu, încălzite de har și de dorința autodepășirii, asemănarea omului cu Dumnezeu este dată de funcționarea normală a calităților personale umane și de mișcarea de autodepășire și apropiere de Dumnezeu. Asemănarea cu Dumnezeu este deodată proces, devenire întru și, totodata, scop de realizat. Dacă chipul este un dat, asemănarea se întreține și se realizează prin eforturi proprii. A te asemăna cu Dumnezeu, înseamnă a da forma în tine atributelor Lui : a fi bun, a fi generos, a fi răbdator, a avea pe Hristos în tine, a spori și dezvolta calitățile ființei tale prin cunoaștere, prin evlavie și prin dragoste. Părinții Bisericii sintetizează acest proces continuu de formare, de creștere a ființei umane, spunând : " Asemănarea este imitarea naturii dumnezeiești ". Desigur este vorba de limitarea prin virtute, nu de substituire prin natura, absolutizând natura umană și uitând sau refuzând adevăratul Absolut. Funcționalitatea normală și armonioasă în care omul a fost creat s-a întrerupt prin căderea în păcat. Dumnezeu restaurează natura umană în Hristos. El devine centrul din care iradiază spre lume puterea și dragostea lui Dumnezeu, Mijlocitorul prin care se reia la intensități noi procesul de dialogare cu Dumnezeu, modelul și idealul lucrării formative a creștinismului.

În textul din Sfântul Grigore de Nyssa pe care l-am citat mai sus se spunea că omul a fost creat cu atâtea calități ca să imite prin strălucirea rezultată prin curăția propriei ființe, pe cel care se reflectă deja în om prin respectivele daruri. Pentru Sfântul Apostol Pavel, " a fi creștin înseamnă a ne comporta în așa fel încât Hristos să capete forma, să capete chip în noi " ( Gal. 4, 19 ) ca într-o oglindă curată, să ne schimbăm prin înnoirea cugetului ( Rom. 12, 2 ) și în felul acesta să ne transformăm din slava în slava ( II Cor. 3, 18 ), ajungând la masura băbatului desăvârșit, care este Hristos ( Efes 4, 13 ). Așadar, scopul principal al educației religioase ( educatiei religioase creștine ) este totdeauna trăirea conștienta a tainei lui Hristos, realizarea în viața fiecărui om a idealului educațional creștin care duce la participarea la viața lui Hristos, nevoința pe care Sfântul Grigore Teologul o sintetiză prin cuvintele : " Trebuie să mor cu Hristos, să înviez împreună cu Hristos, să trăiesc împreună cu Hristos, și cu El să mă fac fiu al lui Dumnezeu ", așa vedea Sfântul Apostol Pavel unirea teandrică între om și Hristos .

Hristos nu este doar o personalitate a istoriei care ne-a lăsat cea mai înaltă învățătură, ci cheia de bolta a universului ( cum spunea Teilhard de Chardin ) spre care converg toate eforturile umanității și universul întreg. Viața creștinului trebuie să se configureze după modelul lui Hristos. Toți Sfinții Părinti ai Bisericii, pornind de la Sfântul Irineu de Lyon ( sec. III ) ne spun că : " Dumnezeu S-a facut om ( în Hristos ) pentru ca omul să devină Dumnezeu ", adică să dea chip vieții sale după chipul lui Hristos-Dumnezeu-Omul. Toate acestea se pot împlini în Biserică, spațiul însuflețit de prezența și lucrarea Sfântului Duh. Aici primim harul lui necreată care ne dă puterea să rupem rețeaua relelor porniri instinctuale, a predispozițiilor pacătoase moștenite, a obiceiurilor rele și a patimilor, să dominăm puterea intunericului și să facem să crească în ființa noastră puteri noi, încât să se realizeze în interiorul lumii o " creație nouă ", omul îndumnezeit prin harul lui Dumnezeu și iubirea lui față de Dumnezeu și de semeni. Ca religie a majestății omului ( cum spunea J. A. Comenius ) creștinismul adresează mesajul lui Hristos nu numai copiilor, ci tuturor vârstelor și tuturor categoriilor sociale, concentrând lucrarea sa formativă spre realizarea unui tip de om care să reflecte în sine virtuțile lui Hristos – dintre care cea mai mare este iubirea de oameni – precum se reflectă în luciul unei ape curate și limpezi frumusețea malurilor iluminate de soare. Și am precizat, " lac cu ape curate și limpezi " pentru că atunci când apele sunt agitate sau murdare, nu mai vedem frumusețea malurilor : fie le prelungește, fie le scurtează, fie le deformează sau nu le mai reflectează deloc, așa cum este sufletul omului care poate să răspundă iubirii lui Hristos, iubirii hristice tot cu iubire sau dimpotrivă poate să rămână paviv la chemarea lui Hristos .

Ca să conchidem cele de mai sus, precizăm că opera formativă a religiei se adresează tuturor oamenilor și tuturor vârstelor. Scopul formării prin religie este veșnic, având în vedere mântuirea. Deși poate îmbraca forme instituționalizate ( și este de dorit să le aibă ), ea nu se confundă cu alte modalități prin care se încearcă modelarea omului, dar nici nu-i sunt indiferente, salutând pe toate cele care nu exclud prezența și lucrarea lui Dumnezeu în programul lor. Biserica în împlinirea idealului ei formativ are nevoie de instrucție. Credința vine din propovăduire, din învățare a ceea ce trebuie să credem. Dar formarea religioasa reală nu se reduce doar la informarea despre istoria sfântă, despre doctrina Bisericii, despre principiile moralei creștine, ci implică și trăirile intime ale fiecarei persoane în convorbirile de taină cu Dumnezeu, împărtășirea de Dumnezeu în cadrul cultului individual și public. Se realizează nu numai în școala, ci și în Biserică. De aceea, fără modelarea duhovnicească simțită tainic în suflet de fiecare persoană, informarea despre cele religioase este insuficientă. Mai mult, o cultură însusită pe baza asimilării unor teme cu caracter religios, dar lipsită de fiorul sacru dat de simțirea participarii mistice la Dumnezeu, nu poate forma, ci mai degrabă, deforma pe cel care și-o însușește. Dacă o religie își limitează mesajul doar la conținutul doctrinar-ideatic fără să-l completeze cu forța harului divin prezent în lucrarea Bisericii, riscă să devină simpla ideologie fideistă, uneori mai periculoasă decât cultura eminamente laică ( este cazul Teosofiei, Antroposofiei, cu pedagogia ei Waldorf, și al altor curente culturale cvasi-religioase ). Față de o atare cultură religioasă și fața de atari curente, Biserica are destule resurse, cu tot interesul pe care-l manifestă față de ele unii din categoriile, să le zicem, " cultivate " de " credincioși ". Religia nu este obiect de studiu, ci mod de viață. Obiectivul educației religioase nu este acela de a face cetățenii unui stat " copii cuminți ". Desigur că ea are și un.impact social îi este chiar de dorit. Nu va rămâne fără urmări de comportament pe plan social convingerea oamenilor ca sunt fiii aceluiași Părinte ceresc, că modul de ființare al persoanelor Sfintei Treimi trebuie să se reflecte în modul de comportare al oamenilor pe pământ. Dar toate acestea se vor realiza realmente în societate atunci când oamenii cetății vor fi realmente și fii ai Bisericii, interesați în primul rând de sfințirea vieții lor și de dobândirea mântuirii .

Ca și opera lui Hristos, lucrarea Bisericii ( Trup mistic al Domnului ), care extinde în timp și-n spațiu lucrarea lui Hristos, are caracter întreit: didactic, profetic și sfințitor. Funcția profetică și didactică există în vederea funcției sfințitoare a Bisericii. Lumea se va schimba cu adevărat, atunci când locuitorii ei vor căuta înainte de toate sfințirea vieții lor. Respectul și grija față de semeni vor exista realmente atunci cand oamenii vor avea conștiința că ele sunt condiții sine qua non propriului lor proces de sfințire, procesului de configurare a ființei lor modelului de desăvârșire prezentat de Dumnezeu în Hristos, tuturor fiilor săi chemați la mântuire .

Patriarhia Ortodoxă Română a demarat în sensul formării morale cât mai înalte a copiilor, un proiect în acest an numit „ Copilul învață iubirea lui Hristos ” prin care se încearcă apropierea copiilor de Sfânta Biserică și învățarea lot în credința străbună a faptelor milei trupești ca îngrijrea bolnavilor , ajutorarea celor săraci , susținerea celor neputincioși sau sprijinirea celor nevoiași .

Dacă la baza misiunii din perspectiva Bisericii Răsăritene este iubirea, atunci scopul misiunii este viața. La fel ca iubirea, viața este tot o temă ioaneică (cf. Ioan 3,16). Teologia ortodoxă răsăriteană este evident marcată mai mult de tradiția ioaneică decât de cea paulină. Hristos nu a venit în lume în primul rând pentru a îndrepta păcatul omului, ci pentru a restaura în oameni chipul lui Dumnezeu și pentru a le da viață. Conținutul proclamat al iconomiei mântuitoare este următorul: „Cuvântul dătător de viață înăuntrul vieții”.

Din această perspectivă, doctrina caracteristică Ortodoxiei cu privire la theosis capătă semnificații misionare. Oamenii nu sunt pur și simplu chemați doar pentru a-L cunoaște pe Hristos, pentru a se aduna în jurul Său, sau pentru a se supune voii Lui, „ei sunt chemați pentru a lua parte la slava Sa”. Din „slavă în slavă” (II Cor. 3,18) „definește procesul prin care cei credincioși sunt sfințiți de-a lungul acestei vieți până la parusie”. Theosis este unire cu Dumnezeu, mai degrabă decât îndumnezeire, este „o continuă stare de adorare, rugăciune, mulțumire, cinstire cât și meditație și contemplare a Dumnezeului treimic, a iubirii infinite a lui Dumnezeu”. Formula „cerul pe pământ”, familiară fiecărui ortodox, exprimă iruperea în această lume a eshatonului „ultima realitate a mântuirii și învierii”. Theosis se referă la refacerea chipului denaturat al lui Dumnezeu în om și la transformarea vechii existențe într-o nouă creatură, într-o nouă și veșnică viață. Unde are loc aceasta, misiunea se sfârșește.

Mântuirea vieții ca țintă a misiunii nu este restricționată la ființele umane. Aceasta (misiunea) are și o dimensiune cosmică. Nu numai umanitatea, dar și întreg universul „participă la restaurare și își găsește din nou orientarea înspre Dumnezeul slavei”. Crucea „sfințește universul”. Dumnezeu nu a reîmpăcat cu Sine doar indivizii, ci și „întreaga lume” (II Cor. 5,19), chiar și forțele cosmice (Col. 1,20). Creația, în întregimea ei, este pe cale să devină ekklesia, Biserică, Trupul lui Hristos. Aceasta anakephalaeosis sau „recapitulare” a universului nu a avut încă loc, dar este așteptată cu nerăbdare, este cu adevărat o realitate eshatologică. Pentru misiunea Bisericii aceasta înseamnă că există, de acum încă, „o mișcare mesianică în afara Bisericii”, care sugerează „o urgentă nevoie a Bisericii de a-și mări înțelegerea față de cei din afara ariei ei de influență”. După cum o afirmă și Schmemann, de altfel: „Statul, societatea, cultura, natura însăși sunt obiecte reale ale misiunii și nu medii neutre în cadrul cărora rostul Bisericii este să-și mențină propria libertate interioară, să-și mențină viața ei religioasă. În lumea Întrupării, nimic nu rămâne neutru, nimic nu poate fi luat de la Fiul Omului.

Observația făcută în paragraful anterior ne-ar putea ajuta să aruncăm o nouă lumină asupra unui alt aspect al misiologiei ortodoxe, și anume, înțelegerea ei ca misiune implicată în societate. Ortodocșii sunt adesea văzuți ca fiind un grup (trup) conservator și contemplativ care dorește să evadeze din realitățile dificile ale istoriei. Karl Rose remarcă faptul că misiunea ortodoxă nu are „un program pentru lume, pentru viața civică”. Privind concepția ortodoxă asupra misiunii din perspectiva activismului creștinismului apusean, ar putea într-adevăr să se creadă că misiunea potrivit acestei tradiții nu are nicidecum o legătură cu realitățile suferinței și ale nedreptății din lume. De asemenea, cu siguranță, au existat perioade în istoria Ortodoxiei când Biserica s-a restricționat pe sine însăși, conștient sau nu, doar la realitățile „religioase” în sensul restrâns al cuvântului.

Totuși, în ansamblu, această interpretare a Ortodoxiei se bazează pe o proastă înțelegere a caracterului ei; de remarcat fiind faptul că în ultimii ani reprezentanți de seamă ai Ortodoxiei s-au străduit din răsputeri să clarifice poziția lor în aceasta privință. Este, totuși, important să recunoaștem că implicarea în social a Bisericilor Ortodoxe nu poate fi niciodată separată de practica și experiența liturgică. Acestea sunt două mișcări complementare în cadrul ritului euharistic: Euharistia începe ca o mișcare de urcare înspre tronul lui Dumnezeu, și se sfârșește ca o mișcare de reîntoarcere în lume. „Euharistia este întotdeauna Sfârșitul, taina parusiei, și totuși este întotdeauna și Începutul, punctul de pornire: acum începe misiunea”.

Misiunea Ortodoxă este fundamentată pe Liturghie și pe Sfintele Taine, Euharistia imprimând adevăratul ritm al misiunii. În timpul prezentului continuu, timpul liturgic, se reactualizează permanent chemarea poporului lui Dumnezeu de către Hristos și trimiterea lui în misiune. „Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste apropiați-vă!”, iar apoi trimiterea. „Cu pace să ieșim!”. Euharistia creează comuniunea, adună creștinii la locul chemării (Biserica), „îi unește cu Hristos și între ei înșiși iar din acest pisc al adorării fiecare devine un apostol, un trimis al lui Hristos, în Hristos.”

În ultimii ani a devenit un obicei în cercurile ortodoxe să se facă referire la această a doua mișcare ca „liturghie după Liturghie”. Amândouă elementele pot fi privite liturgic, ca slujire a lui Dumnezeu, deoarece ambele sunt două moduri diferite și totuși complementare de a-L sluji și a-L urma. Misiunea Bisericii în lume, a doua liturghie, se hrănește din puterea transformatoare ce radiază din Liturghie. Liturghia face posibilă liturghia. Astfel, celebrarea euharistică trebuie să hrănească viața creștină nu doar în sfera vieții private, ci și în aspectele ei publice și politice; este imposibil să le separi pe cele două. Potrivit Sfântului Ioan Hrisostom (care a dat formă Liturghiei euharistice cel mai des celebrată în Biserica Ortodoxă) există alături de Euharistie și „taina frățietății”, adică slujirea pe care credincioșii trebuie să o ofere în afara locului de slujire, în locurile publice, pe altarul inimilor vecinilor lor. Cine „a devenit membru al Bisericii și-a luat sarcina mântuirii aproapelui său”, spune Sfântul Ioan Hrisostom.

Pornind de la iubirea de oameni a lui Dumnezeu (philantropia divină), teologia ortodoxă dezvoltă o impresionantă teologie a slujirii omului. Ea arată că omul are nu numai o valoare unică, ci și o chemare, o misiune și o responsabilitate unică în această viață. În locașul Bisericii „se află un altar pe care se aduce jertfa lui Hristos, dar în afara Bisericii există numeroase altare pe care credinciosul poate să aducă jertfa iubirii sale. Aceste altare sunt semenii noștri în realitatea lor concretă, față de care noi suntem preoți”.

La finalul convorbirii lui Iisus cu femeia samarineancă, apare un alt text cu un caracter misionar puternic și se specifică din nou legătura dintre misiunea lui Hristos și cea a ucenicilor Lui. În In. 4: 34 Iisus spune că: „Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui”. Atenția se mută imediat apoi spre misiunea Apostolilor: „v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit…” (In. 4: 38; cf. 4: 35-38).

Dacă această misiune a comunității creștine este fundamentată pe misiunea lui Hristos, atunci este crucial să vedem cum este descrisă exact misiunea Lui în Evanghelie. În acest moment întreaga hristologie a lui Ioan se poate aduce în discuție, dar ne vom limita la pasajele „trimiterii” în lume a Fiului. Prologul anticipează ceea ce alte texte din Evanghelie enunță: Cuvântul vine în creație, în „lume”, pentru a fi „viață” (In. 1: 4) și „lumină” (In. 1: 4-5) pentru omenire, pentru a le da puterea de a deveni „fiii lui Dumnezeu” (In. 1: 12), pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeu Cel nevăzut (In. 1: 18). Textul principal din In. 3: 16-17 spune: „Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” Acest text se distinge în Evanghelie, datorită exprimării curajoase și pozitive a misiunii lui Hristos. Nu este un text izolat din Evanghelie și nici nu este incompatibil cu viziunea completă a lui Ioan. O perspectivă similară a misiunii Fiului se găsește la 6:38-40: „Și aceasta este voia Celui ce M-a trimis, ca din toți pe care Mi i-a dat Mie să nu pierd nici unul, ci să-i înviez pe ei în ziua cea de apoi. Că aceasta este voia Tatălui Meu, ca oricine vede pe Fiul și crede în El să aibă viață veșnică și Eu îl voi învia în ziua cea de apoi.” Mărturisirea preoției lui Iisus, așa numita Carte a Semnelor, se încheie într-o notă similară: „Iar Iisus a strigat și a zis: Cel ce crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel ce M-a trimis pe Mine. Și cel ce Mă vede pe Mine vede pe Cel ce M-a trimis pe Mine. Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână întuneric. Și dacă aude cineva cuvintele Mele și nu le păzește, nu Eu îl judec; căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea. ” (In. 12:44-47).

Aceste texte sunt decisive pentru înțelegerea modului în care Fiul „este trimis”, sau, cu alte cuvinte, pentru fundamentarea hristologică a misiunii, fundamentare care este baza și modelul misiunii omului și comunității creștine. Îndreptarea fundamentală a Evangheliei înspre „lume”, are un accent pozitiv cu toate că sunt voci care susțin o izolare de tip sectar a comunității căreia se adresează Evanghelia. Această atitudine pozitivă trebuie raportată la alte utilizări, evident negative, ale termenului de „lume” la Sfântul evanghelist Ioan. Aprecieri negative de acest gen sunt foarte prezente în Evanghelie. Lumea „Îl urăște” pe Iisus, și „îi urăște” pe Apostoli (In. 14: 18-19). Lumea se bucură în timp ce comunitatea se întristează (In. 16:20). Comunitatea este în lume, dar nu trebuie să îi aparțină, precum Iisus Hristos, care nu este „din lume” (In. 17: 14-16). În spatele răului din lume stă ascuns Satana însuși, care este „Stăpânitorul acestei lumi” (In. 14: 30). Ucenicii au fost chemați prin Iisus, Cuvântul Tatălui, și au fost scoși din lume, spune Iisus, adăugând imediat: „după cum nici Eu nu sunt din lume” (Ioan 17, 14). Această scoatere din lume nu o vom putea înțelege, decât raportând-o la explicația lui Iisus, amintită mai sus: „după cum nici Eu nu sunt din lume”. Era evident că El era atunci în lume, dar nu era din lume, ci de la Tatăl, așadar, putem înțelege că și Apostolii, primiseră prin El înfierea și deveniseră și ei „de la Tatăl”, fiind trimiși de Fiul.

După Sfântul Ioan Gură de Aur, omul nu este aruncat de Dumnezeu într-o lume care îi e complet străină, în care-l amenință forțe oarbe împotriva cărora el este lipsit de apărare. „Între lume și om există o comunitate de destin, căci și lumea și omul sunt opera lui Dumnezeu. Mai mult, omul e centrul creației și încoronarea ei” este stăpânul ei. În această calitate, de stăpân al făpturii, vede Sfântul Ioan Gură de Aur împlinirea vocației misionare de către ființa umană. Lumea a fost făcută pentru om. Din acest motiv Dumnezeu este numit „filantrop”, căci El a iubit omul și a făcut lumea pentru acesta: „datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu ni s-a dăruit un loc de frunte între făpturi prin felul în care am fost făcuți și prin sufletul nostru nemuritor – că datorită iubirii de oameni a lui Dumnezeu avem rațiune și stăpânire peste toate făpturile”. Toată creația e în slujba omului. Dumnezeu a făcut întâi palatul și l-a împodobit, și la urmă pe om: „Ridicați-vă și ascultați cu atenție lucrurile despre care vom vorbi. Pentru că atunci când ați auzit că Dumnezeu a făcut cerul, pământul, aerul, apele, mulțimea stelelor, cele două mari lumini, plantele, patrupedele, animalele din apă și zburătoarele, și toate lucrurile văzute, fără excepție, ca să vă fie de folos, pentru siguranța și onoarea voastră; cum de nu va alinați voi imediat și cum nu primiți voi toate acestea ca pe o dovadă a iubirii lui Dumnezeu, când vă gândiți că el a creat o lume ca aceasta, atât de frumoasă, de vastă și minunată. Și, într-adevăr, lucrul cel mai minunat este că El ne-a dat lumea nu ca pe o răsplată pentru faptele noastre sau ca o recompensă pentru faptele noastre bune, ci chiar din clipa în care ne-a creat El ne-a onorat dăruit împărăția aceasta”. Pentru a simți marea iubire de care se bucură din parte lui Dumnezeu, omul a fost adus în rai, la a cărui vedere să mulțumească și să-I fie recunoscător și l-a dăruit cu cinstea ce se cuvenea unui stăpân al lumii: „ca un înger trăia omul pe pământ; era îmbrăcat cu trup, dar nu era supus nevoilor trupești. Ca un împărat, împodobit cu purpură și diademă, îmbrăcat în porfiră, așa se desfăta omul în rai”.

Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur a fi stăpân peste lume presupune acțiune și responsabilitate. Omul este pus în raiul desfătării ca să-l lucreze și să-l păzească. Întrucât locuirea în rai îl umplea pe Adam de toată desfătarea, pentru că era încântat de priveliștea ce o vedea și de bucuria ce i-o dădea această desfătare e pus să lucreze ca „să nu alunece din pricina covârșitoarei tihne și desfătări «că lenevirea duce la orice păcat» (Înț. Sir., 33, 32)”. Stăpânirea asupra făpturii presupune astfel activism și lucrare din partea omului. Iar aceasta înseamnă că omul nu muncește doar pentru a nu cădea în păcat, el devine mai înțelept exercitând asupra creației această acțiune: „împlinind o muncă lipsită de durere și de greutăți putea fi mai înțelept” . În consecință, calitatea de stăpân implică o relație dialogică a stăpânului cu făptura stăpânită, care procură materie libertății creatoare a omului. „Au venit la Adam cu toată supunerea, ca la un stăpân, ca să primească nume și leii și panterele și viperele și șerpii și toate celelalte fiare mai sălbatice decât acestea”. La fel, cuvântul să-l păzească, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, s-a spus omului ca să poată ști că este supus unui Stăpân.

În legătură cu faptul că omul avea stăpânire peste toate cele văzute, mai întâi, este de remarcat observația sfântului cum că omul nu este stăpân peste toate cu de la sine putere ci primește de la Dumnezeu această demnitate: „să știe bine că nu este stăpân pe casă, ci o folosește prin harul și dărnicia stăpânului ei” și în al doilea rând că din cele vizibile cineva face excepție, și anume chiar el, omul, căruia nu i s-a dat „despotia” asupra semenului său: „omul duhovnicesc judecă toate lucrurile, însă el însuși nu este judecat de nici un om”.

Originea puterii de stăpânire a omului stă în faptul că el e creat după chipul lui Dumnezeu. În virtutea faptului că omul se prezintă în acest chip, ca un slujbaș împărătesc care poartă cu el semnele împăratului, e ascultat ca și împăratul. „«Să facem pe om după chipul și după asemănarea Noastră!» Ce înseamnă aceasta: chipul și asemănarea Noastră?Dumnezeu vorbește de chipul suveranității. Așa cum în cer nu este nimeni mai presus de Dumnezeu, pe pământ nu trebuie să fie nimeni mai presus de om”.

E adevărat că după cădere suveranitatea omului asupra creației a scăzut, dar ea n-a fost niciodată anulată complet, ci numai diminuată. Și chiar în această situație de diminuare, el mai rămâne suficient de puternic, datorită filantropiei lui Dumnezeu, care nu-i retrage toată puterea.

Începutul și sfârșitul îndreptării și al răscumpărării noastre este Hristos. Împlinirea și temeiul vocației misionare a omului este Hristos. El a murit pentru păcatele noastre și a înviat pentru îndreptarea noastră. „«Noi am fost îndreptați prin sângele lui Hristos, prin moartea Sa» (Rom. 5, 9). Apostolul Pavel, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, rezumă astfel iconomia mântuirii: 1. Hristos a murit; 2. El a murit pentru cei nelegiuiți; 3. El ne-a împăcat, ne-a mântuit, ne-a îndreptat, ne-a făcut nemuritori, fii și împreună-moștenitori cu El ai lui Dumnezeu.” Moartea Sa a adus moarte păcatului. Tocmai pentru că El a murit rămâne nemuritor, moartea Celui ce nu era supus morții și păcatului aduce moarte păcatului nostru, înlăturându-l și tăindu-i toată puterea.

Factorul fundamental în îndreptarea și răscumpărarea noastră este harul, idee pe care Sfântul Ioan Gură de Aur o susține în mod special în Omilii la Epistola către Romani. Harul este energia necreată și nesfârșită care plecând din Ființa divină se răspândește asupra întregii umanități și pătrunde cu osebire în sufletele drepților sau în acelea ale celor ce vor deveni drepți. Harul este un izvor infinit de bunuri care vin de la Domnul prin Duhul Sfânt; Hristos a murit pentru noi prin Dumnezeu, ne-a împăcat cu Acesta, ne-a introdus la Tatăl și am primit harul de negrăit. „Ni s-a dat mai mult decât era nevoie pentru ștergerea păcatului. Prin această bogăție de har am evitat pedeapsa, am înlăturat toată răutatea, ne-am născut din nou de sus, am înviat din vechiul om îngropat, am fost răscumpărați și sanctificați, am fost făcuți fii, am fost îndreptați, am devenit frații Unuia-Născut, am fost făcuți împreună-moștenitori și împreună-trupești cu El, ne desăvârșim în trupul Lui și ne unim cu El ca trupul cu capul.”

Sfântul Ioan Gură de Aur prezentând întreaga operă de mântuire a lumii realizată de Iisus Hristos ca împlinire a vocației misionare prin slujire, nu face decât să-și orienteze teologia sa spre viață, spre faptă: „faptele valorează mai mult decât gălăgia cuvintelor”. Iisus a venit în lume potrivit iconomiei și s-a făcut rob pentru noi, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. A cutreierat satele și orașele și a vindecat de toată boala și neputința, săvârșind binele în ciuda faptului că era dușmănit și batjocorit. Până la cea din urmă clipă a vieții Sale a făcut totul pentru noi și s-a rugat Tatălui pentru ei. După ce a fost răstignit, ce n-a făcut pentru ei? Le-a trimis Apostolii și a făcut minuni. Așadar, trebuie să-l imităm pe Hristos.

Prin răscumpărare, am devenit toți mădulare ale lui Hristos, căci Hristos s-a jertfit pentru toți in mod egal. Fiecare în parte, împărtășindu-se de jertfa Sa, a devenit un Hristos și toți la un loc suntem Hristos „Toată omenirea era în Hristos, întrucât era om… Pentru că făcându-se om, avea în El toată firea, ca s-o îndrepteze întreagă, preschimbând-o în chipul ei străvechi” . Aceasta îi prilejuiește Sfântului Ioan Gură de Aur afirmația că trebuie să respectăm pe aproapele, să ne purtăm și să avem grijă de el ca fiind chip al lui Hristos. Aproapele e mai mare decât altarul din Biserică pe care se jertfește Hristos euharistic, căci altarul de piatră e sfințit de trupul lui Hristos, dar aproapele e însuși trupul lui Hristos. „Cinstim pe cel dintâi pentru că primește Trupul lui Hristos, dar pe acesta care este însuși Trupul lui Hristos, îl acoperim de rușine și de dispreț când trece”, zice el.

Ideea profundă care stă la baza acestei analogii este, desigur, aceea că Hristos, luând trup omenesc, a înfiat și s-a identificat cu toată firea omenească. Prin urmare, nu e vorba numai de o analogie, ci de o realitate. Biserica trup al Domnului trăiește din realitatea participării credincioșilor la viața trupului Domnului. Fiind un trup cu Hristos, solidaritatea cu ceilalți e solidaritatea cu Hristos. În aproapele dispare individul detașat, singur, care n-ar avea nici o semnificație și n-ar reclama nici o participare.

El intră în comuniune cu Hristos și prin aceasta formează un singur trup cu toți ceilalți oameni. Așa fiind, a neglija un membru oarecare înseamnă a neglija întregul corp.

În acest context se actualizează vocația misionară a ființei umane. Omul trăiește acum în tensiunea unui paradox. Renunță la sine pentru a-i descoperi pe ceilalți și în același timp, descoperindu-l pe celălalt se găsește pe sine. Iar legătura firească dintre subiecții acestei relații este dragostea. Sfântul Ioan Gură de Aur a închinat dragostei creștine imnuri în care a folosit întreaga gamă de mijloace și moduri de exprimare. Pentru el dragostea constituie liantul universal care leagă pe Dumnezeu cu omul si pe oameni între ei. „Dragostea ți-l arată pe aproapele ca pe un alt tu. Ea te învață să te bucuri de bucuriile sale ca de ale tale și să-i suporți durerile ca pe ale tale. Dragostea adună mulți într-un singur trup și le transformă sufletele în tot atâtea locașuri ale Duhului. Căci nu în a domina, ci în unirea inimilor stă duhul păcii. Dragostea face comune tuturor bunurile fiecăruia”.

Filantropia creștină nu ar avea nici un temei dacă nu s-ar baza pe faptul că toți creștinii sunt membre ale lui Hristos, ale Trupului Său mistic, Biserica. Numai în Hristos aproapele este un alt eu, e Hristos care vine la mine. De aceea iubirea de aproapele trebuie să fie pentru Hristos, nu pentru recompense. Iubind pe aproapele, iubim Biserica, iubim mădularele care alcătuiesc Biserica, iubim cu aceeași măsură cu care ne iubim pe noi înșine, mădularele noastre. Iubind aproapele, iubim pe cel ce prin Hristos a devenit una cu noi prin botez. Nu am putea iubi constant pe alt temei, decât prin Hristos, căci “dragostea fundamentată pe Hristos este o fermă, stabilită și invincibilă și nimic nu o poate întoarce… Hristos este temei puternic și desăvârșit”. Și numai sprijiniți pe o astfel de bază, putem iubi la fel pe toți oamenii, ca pe proprii noștri frați, altfel iubirea noastră e părtinitoare și vremelnică. Antonie Plămădeală, parafrazându-l pe D.M. Nothomb, remarcă faptul că Sfântul Ioan Gură de Aur nu aduce nimic nou față de Evanghelia lui Hristos, față de Ioan Evanghelistul sau Apostolul Pavel, dar entuziasmul său îi provoacă pe ascultători să ia în serios, să se decidă să pună în practică principiile evanghelice și apostolice.

Aplicarea imediată a acestei idei, ca mod de manifestare concretă a vocației misionare, va fi invitația la comunitatea bunurilor, la cooperare frățească, la întrajutorare, la redistribuirea bunurilor. Dar implicațiile conceperii Bisericii ca Trup a lui Hristos și a credincioșilor ca membre ale aceluiași trup nu se epuizează cu aceasta. Pornind de aici, el va pune bazele coresponsabilității reciproce în vederea mântuirii. „Cine a devenit membru al Bisericii, spune Sfântul Ioan, și-a luat sarcina mântuirii aproapelui său”. Suntem solidari în cădere ca și în mântuire. Koinonia atât de caracteristică spiritului Ortodoxiei, va găsi în operă Sfântului Ioan Gură de Aur bazele ei teologice și prima ei aplicație. În acest sens, el vorbește de răspunderea comună a întregului organism bisericesc, pentru mântuirea unui membru: „Dacă suntem mădulare unul altuia, mântuirea aproapelui nu este afacerea sa exclusivă, ci a întregului trup, iar pe de altă parte, el nu este singur victima răutății sale, ci tot corpul resimte durerea”.

Un aspect ce merită să fie subliniat este valoarea teologico-morală a slujirii, întrucât nu orice slujire se poate numi astfel și nu orice fel de slujire se înscrie în rândul virtuților. Sfântul Ioan Gură de Aur nu acordă valoare morală,virtuților așa-zise autonome, deoarece ceea ce nu se săvârșește in perspectiva creștină,ca o însușire personală a răscumpărării, nu are valoare pentru mântuire. El nu tratează problema aceasta în mod special, dar se poate deduce aceasta din accentul insistent pe care îl pune pe „pentru Hristos” și „prin Hristos”. Aceasta e un argument frecvent în întreaga sa operă .

Așadar, se pot identifica două principii care stau la baza vocației misionare a omului în teologia Sfântului Ioan Gură de Aur: cel dintâi este principiul hristologic, întrucât aceasta se împlinește și se desăvârșește în Iisus Hristos; cel de al doilea este cel eclesiologic, întrucât omul ca subiect ce împlinește vocația misionară se manifestă în cadrul comunității eclesiale și împlinește această chemare prin solidaritatea tuturor în Hristos cel întrupat, și întrucât prin Hristos toți se regăsesc în Biserică – Trupul Său tainic – în comuniune unii cu alții.

Fapta bună ca rod al dreptății este un semn distinct al celor ce sunt ai lui Hristos. Mai mult decât atât, dragostea este o datorie firească a creștinului. „Toata fapta buna este rod al dragostei de aceea și lung este cuvântul despre ea. Hristos zice: «Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste între voi» (In. 13, 35). Iar Pavel strigă: «Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul» (Rom. 13, 8). Și nu simplu și fără de rost a zis acestea, ci pentru că sunteți datori unii altora. Și precum trupului îi suntem datori cu hrana cea de toate zilele și totdeauna i-o dăm, așa și cu iubirea ne învață să fim. Și nu numai cu aceea suntem datori, ci mult mai mult, căci ea ne povățuiește la viața cea veșnică și rămâne cu cei ce o au”.

Dacă prin mărturia vieții am spus că se dă mărturie în lume despre chemarea profetică și slujirea arhierească a Mântuitorului, slujirea semenului, ca manifestare concretă a vocației misionare a omului, presupunere împlinirea în sens real a slujirii sacerdotale. Sfântul Ioan Gură de Aur pune slujirea semenului pe primul plan. „În ochii mei — spune marele Ioan Gură de Aur — nimic nu este mai frumos decât servirea… Eu sunt onorat în acest moment de a fi slujitorul dragostei voastre; această servire, dacă eu o împlinesc exact, mă duce la împărăția cerurilor… Ca Pavel eu primesc să fui slujitor pentru Iisus (II Cor. 14, 5). Dar pentru ce vorbesc eu de Pavel? Căci Acel care a fost Dumnezeu prin naștere s-a umilit până la a lua pentru mântuirea oamenilor chip de om. Ce merit este acela al meu, care nu sunt decât un sclav, că mă fac slujitorul unuia din semenii mei pentru mântuirea mea ?”

Sfântul Ioan Gură de Aur urmând cu fidelitate teologia slujirii pauline arată tot așa de clar, ca și Sfântul Pavel, că măreția libertății consta în a sluji.

Comentând marea slujire a Mântuitorului Iisus Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „…Ceea ce Hristos a făcut, fără să trebuiască, voi n-o faceți decât ca să vă achitați o datorie… Căci tot ceea ce noi facem bun, facem cu titlul de datorie, după cuvântul Evangheliei”. „Noi suntem slugi nevrednice, pentru că noi nu facem decât ceea ce eram datori să facem” (Luca 17, 10) „Că facem o operă de caritate, că dăm din lucrurile noastre săracilor, achităm totdeauna o datorie…, pentru că noi distribuim în mod simplu ceea ce nu-i aparține decât Lui (Dumnezeu)”.

De altfel slujirea semenilor înseamnă slujirea noastră: „Dacă tu strămuți toate bogățiile în cer prin mâinile săracilor, toate le vei strămuta și le vei depozita pentru sufletul tău… Un astfel de tezaur avea Tavita, și de aceea nu casa ei îi vestea faptele, nici zidurile, nici pietrele, nici stâlpii, ci trupurile văduvelor îmbrăcate de ea, lacrimile cele vărsate, moartea care fugise și viața ce se reîntorsese”.

Conștient de misiunea de slujitor continuu al turmei încredințate, Sfântul Ioan se întreabă: „Ce îndreptare vom avea pentru sufletele încredințate nouă spre păstorire când noi dormităm somnul cel adânc? Sau poate nu știți care este însemnătatea și vrednicia acestei turme? Oare, nu pentru dânsa Stăpânul tău a săvârșit mii de fapte și la urmă și-a vărsat și sângele Său? Și tu cauți odihnă? Dar ce ar putea fi mai rău ca asemenea păstor? Dar atunci cine ne va scăpa de osândă pentru asemenea trândăvie?” „Dacă ești trupul lui Hristos, ia crucea, căci și El a purtat-o… Acel trup păcat, n-a făcut, nici vicleșug nu s-a aflat în gura Lui (I Petru 2, 22); mâinile Lui făceau toate spre folosința celor ce aveau nevoie și gura Lui nimic nu a pronunțat din cele ce nu se cuvenea”.

Socotindu-ne pe toți mădulare ale Trupului lui Hristos, Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să ne „cruțăm unii pe alții și să fim împăciuitori unii către alții. Piară averile, piară slava, căci mai de preț decât toate acestea și mai respectat este pentru mine aproapele meu, ca cel ce este unul din membrele mele”.

“A educa înseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma un atlet pentru Hristos; pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația este asemenea unei arte: artă mai mare decât aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aduc un folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumea viitoare ” spunea marele și iubitul nostru părinte antiohian, autorul prolific al Bisericii post apostolice, Ioan Hrisostom

Așadar faptele bune sunt cultivate doar pe ogorul unei inimi curate și iubitoare , inimă ce se formează doar pe un teren propice doar acolo unde ogorul este pregătit și gata să Îl primească pe Hristos și în acel suflet curat luminat de dragostea Lui Hristos se vor aduce roade bune și vrednice .

CAPITOLUL III

IMPORTANTA FAPTELOR BUNE ÎN FORMAREA CARACTERULUI TINERILOR

Este fără îndoială foarte important ca tinerii din ziua de azi să fie formați într-o societate cât mai sănătoasă și care are cât mai multe valori adevărate pe care să se fundamenteze viața lor . Școala are un rol important în formarea caracterului moral al omului și își pune amprenta definitiv asupra modului în care tinerii își vor trăi viața pe mai departe influențându-i radical și definitiv în dezvoltarea lor ulterioară și în modul lor de a gândi și acționa.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că sporim în apropierea noastră treptatăde Dumnezeu prin faptele pe care le savarsim din iubire si credinta fata de Hristos, in El. "Tot omul care se impartaseste prin deprindere de o virtute se impartaseste neindoielnic de Dumnezeu, Fiinta virtutilor". Tinand seama de cresterea noastra treptata spre raspunsul nelimitat la iubirea Lui nelimitata, Dumnezeu nu ne arata de la inceput toata aceasta iubire, ci ne-o impartaseste in etape, coborand El insusi la nivelul nostru temporal si facand cu noi drumul spre aratarea nelimitata a iubirii Lui si spre raspunsul nostru dat Sfintei Treimi prin purtarea noastră.

Cel ce prin faptele statornice de diferite feluri imprima in sine diferitele virtuti imprima prin acestea insesi trasaturile chipului lui Hristos, sau da forta umana in persoana sa insusirilor lui Dumnezeu, asemenea lui Hristos. Pe fata lui stravezie se vede in mod vadit lumina fetei lui Hristos, care ne ridica treptat, prin credinta si fapte, la viata de comuniune cu Dumnezeu si semenii nostri in Biserica. Datorita legaturii indisolubile dintre trup si suflet, credinta si faptele bune constituie mijlocul prin care Hristos Se imprima si desavarseste fiinta noastra pentru a ne ridica la viata de comuniune vesnica cu Sfanta Treime prin Biserica dreptmăritoare.

Lucrarea personala a lui Hristos, in procesul mantuirii subiective a crestinului, depaseste opozitia artificiala dintre suflet si trup sau dintre credinta si fapte bune si pune in evidenta caracterul sinergetic al mantuirii noastre personale, bazat pe impreuna lucrarea omului cu Hristos, in Duhul Sfant si Biserica, in vederea renasterii si desavarsirii lui spirituale si morale. Despre sinergie se poate vorbi numai acolo unde Hristos insusi este prezent in viata personala a credinciosului si lucreaza cu el pentru a-l ridica la comuniunea de viata vesnica cu Sfanta Treime, in procesul desavarsirii lui spirituale si morale, care incepe aici si se desavarseste dincolo, la Parusia Domnului.

Biserica răsăriteană a așezat la baza edificiului ei Logosul etern, Care ține împreună lumea naturală cu cea supranaturală, lumea sensibilaăcu cea inteligibilă, sau lumea văzuta cu cea nevazuta , prin ordinea rațională a creației, care vine din El și se întoarce la El, după bunăvoința Tatălui și lucrarea Duhului Sfânt.

Fiecare faptă a vieții, oricât de lipsită de importanță ar fi, își are propria ei influență în formarea caracterului. Un caracter bun este mai prețios decât posesiunile trecătoare, iar formarea acestuia este cea mai nobilă lucrare în care se pot angaja oamenii.

Mintea este grădina, caracterul constituie roadele.  Fiecare însușire a omului conlucrează la zidirea caracterului, atât pentru viața prezentă, cât și pentru veșnicie. Zidirea crește cu fiecare zi ce trece, indiferent dacă posesorul este conștient sau nu de acest fapt. Caracterul poate constitui fie un avertisment serios al pericolului, datorită diformității lui, fie un edificiu pe care Dumnezeu și îngerii îl vor admira pentru armonia cu Modelul Divin prin excelență.

Caracterul nu este reprezentat de însușirile morale pe care ni le-a dăruit Dumnezeu. Acestea sunt talente pe care noi trebuie să le dezvoltăm și care vor forma un caracter nobil numai dacă sunt cultivate în mod corespunzător. Un om poate ține în mână semințe prețioase, dar acele semințe nu sunt o livadă de pomi fructiferi. Înainte de a deveni copac, sămânța trebuie să fie plantată. Mintea este grădina; caracterul constituie roadele. Dumnezeu ne-a dăruit însușiri pe care noi urmează să le cultivăm și să le dezvoltăm. Conduita noastră ne determină caracterul. Cultivarea acestor însușiri, astfel încât să se armonizeze și să formeze un caracter de valoare, este o lucrare pe care nimeni altcineva nu o va putea realiza în locul nostru.

Un caracter nobil se formează în bătălii aspre cu sinele. Domnul Hristos nu ne-a asigurat în nici un fel că ajungerea la desăvârșirea caracterului este o lucrare ușoară. Un caracter nobil și bine dezvoltat nu constituie o moștenire ereditară. El nu apare în mod întâmplător, ci se dobândește printr-un efort personal, prin meritele și harul lui Hristos. Dumnezeu oferă talente, capacități intelectuale, dar noi ne formăm caracterul. Caracterul se formează în bătălii grele și aspre cu eul. Împotriva tendințelor ereditare trebuie lansate atacuri neîntrerupte. Este necesar să ne cercetăm pe noi înșine în mod riguros și nici o trăsătură nefavorabilă de caracter nu trebuie să rămână necorectată.

Meditația abstractă nu este suficientă; acțiunea susținută nu este suficientă – în formarea unui caracter creștin, ambele sunt esențiale. Dezvoltarea unor obiceiuri de gândire corecte. Dacă dorim să dezvoltăm un caracter pe care Dumnezeu să-l accepte, este nevoie să ne formăm obiceiuri corecte în viața religioasă. Rugăciunea zilnică constituie un factor la fel de esențial pentru creșterea în har și pentru viața spirituală propriu-zisă, precum este hrana pentru bunăstarea trupului. Trebuie să ne obișnuim să înălțăm adesea gândurile spre Dumnezeu în rugăciune. Dacă mintea noastră este rătăcitoare, trebuie să o disciplinăm; iar în cele din urmă, prin eforturi perseverente, vom realiza aceasta cu ușurință. Despărțiți de Hristos, nu putem fi în siguranță nici măcar o singură clipă. Putem să ne bucurăm de prezența lui Dumnezeu la fiecare pas, dar numai dacă respectăm condițiile stabilite de El în legea cea dumnezeiască .

Seriozitatea în atingerea scopurilor și o integritate statornică sunt esențiale. Pentru a avea succes în lucrarea de zidire a caracterului, este necesară o conștiinciozitate riguroasă. Aducerea la îndeplinire a planului Marelui Arhitect necesită perseverență în atingerea obiectivelor. Structura trebuie să fie solidă. O lucrare superficială sau o neglijență, oricât de mică, sunt inacceptabile, deoarece ar putea ruina întreaga zidire. Toate capacitățile ființei trebuie angajate în lucru. Pentru aceasta, este nevoie de putere și o energie serioasă; nu există nici o rezervă care să poată fi risipită pentru lucruri lipsite de importanță… Pentru a ne desprinde de obiceiuri, de tradiții și de atașamentul față de cele lumești, este necesar un efort perseverent, statornic și bine direcționat. O gândire profundă, o voință bine determinată și o integritate statornică sunt elemente esențiale.

A avea privirea îndreptată spre ținta finală. Apostolul Petru spune: „Să uniți cu credința voastră fapta; cu fapta, cunoștința; cu cunoștința, înfrânarea; cu înfrânarea, răbdarea; cu răbdarea, evlavia; cu evlavia, dragostea de frați; cu dragostea de frați, iubirea de oameni” (2 Petru 1,5-7).

Toate aceste etape succesive nu trebuie să constituie niște obiective prestabilite spre care să ne îndreptăm în mod specific. Dacă privirile voastre vor fi ațintite spre Domnul Hristos, având un singur scop, și anume acela de a-I da slavă lui Dumnezeu, veți progresa pas cu pas. Nu puteți ajunge la statura plinătății lui Hristos într-o singură zi și, dacă veți privi la toate greutățile cu care va trebui să vă confruntați și pe care să le învingeți, vă veți prăbuși în descurajare. Voi trebuie să purtați disputa cu Satana, iar el va căuta să folosească toate modalitățile posibile pentru a vă îndepărta gândurile de la Hristos Cel la care ar trebui să ne fie gândul mereu.

În anumite privințe, cazul tău este asemănător lui Naaman. Tu nu consideri că, pentru a dezvolta un caracter creștin, este necesar să iei hotărârea de a fi credincios în lucrurile mici. Deși lucrurile care îți sunt încredințate ar putea fi de mică însemnătate în ochii tăi, totuși ele constituie îndatoriri pe care va trebui să le îndeplinești până la sfârșitul vieții. Neglijarea unuia dintre aceste lucruri va produce o deficiență majoră în caracterul tău. Dragul meu băiat, trebuie să te obișnuiești să fii credincios în lucrurile mici. Nu vei fi plăcut înaintea lui Dumnezeu, dacă nu vei proceda astfel. Până când nu vei asculta întocmai și cu plăcere și voioșie sfaturile primite, nu te vei putea bucura de iubire și de afecțiune. Dacă dorești să fii iubit de către cei alături de care îți petreci existența, trebuie să manifești dragoste și respect față de ei.

Calitatea materialului folosit pentru zidirea caracterului este esențială. Mult așteptata zi a lui Dumnezeu va testa lucrarea fiecărui om. „Și focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia” (1Corinteni 3,13). După cum focul dezvăluie deosebirea dintre aur, argint, pietre prețioase și lemn, fân, trestie, tot astfel ziua judecății va testa caracterele, dezvăluind deosebirea dintre cele ce sunt formate după chipul lui Hristos și cele care sunt întemeiate de o inimă egoistă. Egoismul și toate religiile false își vor arăta adevărata lor față. Materialul lipsit de valoare va fi consumat de foc; dar aurul adevărului, credința umilă și simplă nu-și vor pierde valoarea. Acestea nu pot fi mistuite de flăcări, deoarece sunt nepieritoare. O singură oră de păcat va fi înțeleasă ca fiind o mare pierdere, în timp ce frica de Domnul va fi dovedită ca fiind începutul înțelepciunii. Plăcerea îngăduinței de sine va pieri asemenea paielor, dar aurul principialității statornice, păstrate cu orice preț, va rezista pentru veșnicie și va dăinui în noi mereu.

Caracterele formate la voia întâmplării sunt schimbătoare și contradictorii. Posesorii acestora nu au nici o țintă înaltă și nici un scop în viață. Ei nu exercită nici o influență înnobilatoare asupra caracterelor altora, ci sunt dezorientați și lipsiți de putere, pentru că nu au substanță.

Nimeni nu poate afecta caracterul nostru atât de mult pe cât o putem face noi înșine. Ne putem aștepta să fie răspândite rapoarte false cu privire la noi; dar dacă avem o conduită corectă și consecventă și dacă rămânem indiferenți față de acest fapt, nici ceilalți nu-i vor acorda atenție. Să-L lăsăm pe Dumnezeu să Se îngrijească de reputația noastră… Clevetitorii pot fi aduși la tăcere prin modul nostru de viețuire, și nu prin expresiile noastre de indignare. Singura noastră grijă să fie aceea de a acționa în temere de Dumnezeu și de a demonstra prin comportamentul nostru falsitatea acelor rapoarte.

Nimeni nu poate afecta caracterul nostru atât de mult pe cât o putem face noi înșine. Pomii cei firavi și casele șubrede trebuie sprijinite continuu pentru a nu se prăbuși. Dacă ne arătăm prea interesați în protejarea reputației noastre împotriva atacurilor din afară, vom lăsa impresia că aceasta nu este întocmai lipsită de pete înaintea lui Dumnezeu și, în consecință, trebuie mereu sprijinită.

Nu aveți capacitatea de a vă determina după dorință propriile impulsuri sau sentimente, dar puteți să vă controlați voința și puteți produce o schimbare totală în viețile voastre. Prin supunerea voinței față de Domnul Hristos, viața voastră va fi ascunsă cu Hristos în Dumnezeu și se va alia puterii care este mai presus de toate domniile și de toate stăpânirile. Veți avea din partea lui Dumnezeu o putere care vă va lega strâns de puterea Lui; și veți avea acces la o nouă lumină, lumina unei credințe vii. Atunci, vor fi în voi o putere, o perseverență și o simplitate care vă vor face instrumente desăvârșite în mâna lui Dumnezeu care toate le plinește.

Nimeni să nu zică: „Nu pot să-mi corectez defectele de caracter”. Dacă ajungeți la o asemenea concluzie, veți eșua în mod sigur în dobândirea vieții veșnice. Imposibilitatea rezidă în propria voastră alegere. Dacă nu vreți, nu puteți învinge. Adevărata dificultate izvorăște dintr-o inimă coruptă și nesfântă și din lipsa dispoziției de a se supune conducerii lui Dumnezeu.

Pentru inima care a fost curățită, lucrurile sunt total diferite. Transformarea caracterului constituie, pentru cei din jur, o mărturie a locuirii lăuntrice a lui Hristos. Spiritul lui Dumnezeu produce în suflet o viață nouă, aducând gândurile și dorințele în ascultare de voința lui Hristos, iar omul dinăuntru este înnoit după chipul lui Dumnezeu. Bărbați și femei, slabi și supuși greșelii, demonstrează înaintea lumii faptul că puterea răscumpărătoare a harului poate face ca un caracter defectuos să se dezvolte și să ajungă echilibrat și plin de roade.

Caracterele defectuoase sunt uneori însă moștenite.  Copiii și tinerii au tot felul de caractere de care trebuie să ne ocupăm, iar mintea lor este influențabilă. Mulți dintre copiii care frecventează școlile noastre nu au beneficiat de o educație corespunzătoare în cămin. Unii au fost lăsați să facă tot ce le-a plăcut; alții au fost etichetați greșit și descurajați. Ei au fost tratați cu foarte puțină înțelegere și bunătate; li s-au adresat prea puține cuvinte de apreciere. Acești copii au moștenit caracterele defectuoase ale părinților lor, iar educația din cămin nu le-a fost de nici un folos în formarea unui caracter corect și fără cusur așa cum ar trebui să fie în mod normal într-un cămin familial normal și armonios unde copilul învață primele noțiuni de onestitate, justiție , adevăr sau omenitate, valori pe care le poți învăța doar în casa părintească.

Defectele tinerilor se accentuează din nefericire o dată cu trecerea anilor.  Copiii învață lecții care nu pot fi ușor dezvățate. Ori de câte ori sunt supuși la restricții cu care nu au fost obișnuiți în trecut sau când li se cere să studieze cu seriozitate, ei apelează la părinții lor lipsiți de înțelepciune, solicitând simpatie și îngăduință. Astfel este încurajat un spirit nemulțumit și recalcitrant, întreaga școală suferă datorită influenței demoralizatoare a acestora, iar povara profesorilor este mult îngreuiată. Dar cea mai mare pierdere o constituie chiar victimele acestei educații părintești deficitare. Defectele de caracter, pe care o educație corespunzătoare le-ar fi corectat, sunt lăsate să se accentueze o dată cu trecerea anilor, pentru ca, în cele din urmă, să prejudicieze grav și chiar să distrugă iremediabil rodnicia posesorului lor .

În anumite familii, dorința copilului este lege. Acestuia i se oferă tot ce dorește. Tot ce îi displace, este încurajat să îi displacă. Se consideră că aceste îngăduințe sunt destinate să îl facă pe copil fericit, dar tocmai aceste lucruri sunt cele care îl fac să fie nemulțumit, recalcitrant și imposibil de satisfăcut. Indulgența i-a distrus plăcerea pentru hrana simplă și sănătoasă și pentru folosirea benefică a timpului; satisfacerea gusturilor a dus la dezechilibrarea caracterului lui, atât pentru viața aceasta, cât și pentru veșnicie care ne așteaptă pe toți.

Copiii cărora li se îngăduie să-și urmeze propriile gusturi nu sunt fericiți. Inima lor nestăpânită nu deține elementele necesare păcii și mulțumirii interioare. Pentru armonizarea caracterului cu legile înțelepte care guvernează ființa noastră, mintea și inima trebuie să fie disciplinate și supuse unei stăpâniri de sine corespunzătoare. Neliniștea și nemulțumirea sunt roadele îngăduinței de sine și egoismului. Dacă nu sunt plantate semințele unor flori prețioase, care să fie apoi cultivate și îngrijite, solul inimii, asemenea unei grădini, va produce buruieni și mărăcini. Ceea ce vedem în natură se întâmplă și în sufletul omenesc pe care exteriorul îl influențează .

Obiceiurile formate și dobândite în copilărie marchează întreaga viață .  Fiecare tânăr își decide propria istorie a vieții, prin gândurile și simțămintele cultivate în anii copilăriei. Obiceiurile virtuoase, corecte și demne, formate în tinerețe, vor deveni o parte a caracterului și, de obicei, marchează întregul curs al existenței unei persoane. Tinerii pot deveni virtuoși sau vicioși, după cum aleg. Ei pot fi evidențiați fie pentru faptele lor bune și nobile, fie pentru mari crime și răutăți.

Intelectul este modelat fără încetare de ocaziile și avantajele de care beneficiază, în funcție de modul în care acestea sunt folosite. Zi de zi, noi formăm caractere care îi vor așeza pe elevi fie ca soldați bine antrenați sub stindardul Prințului Emanuel, fie ca pe niște rebeli sub steagul prințului întunericului. Cărei categorii îi vor aparține? Depinde cu siguranță de formatori.

A te ocupa de mintea oamenilor constituie o lucrare foarte delicată. Disciplina care trebuie aplicată unuia, pe altul ar putea să-l rănească; prin urmare, părinții trebuie să cerceteze felul de a fi al copiilor lor. Să nu acționeze niciodată imprevizibil sau sub imperiul impulsului de moment.

Am văzut o mamă smulgând din mâna copilului ei un obiect care îi făcea o deosebită plăcere, iar copilul nu putea înțelege motivul acestei deposedări. Micuțul a izbucnit în plâns, deoarece s-a simțit prejudiciat și tratat în mod abuziv. Apoi, părintele, pentru a-l face să înceteze, l-a mustrat cu severitate și, atât cât se putea observa, se pare că bătălia se încheiase. Dar, în mintea delicată a copilului, bătălia și-a lăsat urmele ei, iar acestea nu vor putea fi șterse cu ușurință. I-am spus mamei: „Ai comis o mare greșeală față de copilul tău. I-ai rănit sufletul și ai pierdut încrederea lui. Nu știu cum vei putea să o redobândești”.

Această mamă a fost foarte neînțeleaptă; ea și-a urmat propriile simțăminte și nu a acționat într-o manieră prevăzătoare, raționând de la cauză la efect. Tratamentul ei aspru și incorect a stârnit în inima copilului cele mai rele porniri. A acționa sub imperiul impulsului de moment în conducerea unei familii constituie procedura cea mai greșită. Când părinții se luptă cu propriii lor copii într-o asemenea manieră, are loc cea mai inechitabilă confruntare. Cât de nedrept este să-ți folosești forța de adult împotriva unui copilaș lipsit de apărare și neștiutor! Fiecare manifestare a furiei din partea părinților înăsprește răzvrătirea din inima copilului.

Caracterul nu se formează în urma unei singure fapte, ci printr-o repetare a faptelor se stabilesc obiceiuri care îl modelează. Pentru a avea un caracter creștin, este necesar să acționezi asemenea unui creștin. Creștinii vor manifesta un temperament sfânt, iar acțiunile și impulsurile lor vor fi inspirate de Duhul Sfânt.

În desăvârșirea unui caracter creștin, este esențial să perseverezi în facerea binelui. Aș dori să întipăresc în mintea tinerilor noștri importanța perseverenței și a efortului energic în lucrarea de formare a caracterului. Încă din primii ani, este necesar să imprimăm caracterului principiile unei integrități ferme, pentru ca tinerii să poată atinge cele mai înalte standarde ale maturității. Ei trebuie să-și amintească fără încetare că au fost răscumpărați cu un preț și sunt chemați să-L slăvească pe Dumnezeu în trupul și mintea lor, care sunt ale Lui, dăruite omului ca dar .

Deși părinții sunt răspunzători pentru formarea caracterului, precum și pentru educația și pregătirea fiilor și fiicelor lor, totuși este la fel de adevărat că poziția noastră și reușita personală în lume depind într-o mare măsură de propria noastră conduită. Daniel și tovarășii lui s-au bucurat în primii ani ai vieții de beneficiile unei educații corecte, dar aceste avantaje nu ar fi fost suficiente pentru a-i face să ajungă în pozițiile pe care le-au ocupat mai târziu. La un moment dat, în viața lor a venit un timp în care ei au fost nevoiți să acționeze pe cont propriu – un timp în care viitorul lor a depins în exclusivitate de propria lor conduită. Atunci, ei au decis să rămână loiali față de lecțiile pe care le primiseră în copilărie. Teama de Dumnezeu, care este începutul înțelepciunii, a constituit izvorul măreției lor. Duhul Lui i-a întărit pentru împlinirea fiecărei ținte veritabile, a fiecărei hotărâri nobile pe care o vor lua în viață.

Spiritismul afirmă că oamenii sunt niște semizei necăzuți în păcat; că „fiecare minte se va judeca pe ea însăși”; că „adevărata cunoaștere îi așază pe oameni mai presus de lege”; că „toate păcatele comise sunt nevinovate”; deoarece, „indiferent care ar fi faptele săvârșite de om, acestea sunt juste”, iar „Dumnezeu nu le condamnă”. Spiritismul afirmă, de asemenea, că spiritul ființelor umane este la fel de pur ca și cum ar fi în cer și că va fi înălțat la cer. Prin urmare, spiritismul le spune tuturor oamenilor: „Nu contează ce ești; trăiește așa cum îți place, cerul este căminul tău”. În felul acesta, mulțimile sunt făcute să creadă că dorința personală reprezintă cea mai înaltă lege, că îngăduința de sine înseamnă libertate și că omul nu este răspunzător în fața nimănui, în afară de propriul sine ceea ce induce într-o mare și fundamentală greșală .

Noi trebuie să ne confruntăm cu toate obstacolele așezate în fața noastră și să le biruim unul câte unul. Dacă biruim primul obstacol, vom fi mai puternici pentru a ne confrunta cu următorul și, cu fiecare efort, vom fi mai bine pregătiți pentru progres. Privind la Isus, noi putem fi biruitori. Slăbiciunea și lipsa credinței se datorează faptului că privirile noastre sunt îndreptate numai către dificultăți și evităm să purtăm o bătălie serioasă pentru obținerea biruinței.

Înaintând pas cu pas, pot fi escaladate cele mai înalte culmi și orice munte poate fi urcat până la vârf. Nu vă descurajați privind munca imensă pe care trebuie să o realizați de-a lungul întregii vieți, pentru că nu vi se cere să faceți totul dintr-o dată. Angajați toate resursele ființei voastre în împlinirea acelei lucrări destinate zilei de azi; folosiți la maximum fiecare ocazie favorabilă din prezent; apreciați și mulțumiți pentru ajutorul pe care-l primiți din partea lui Dumnezeu și înaintați, treaptă cu treaptă, pe scara progresului. Aduceți-vă aminte fără încetare că nu aveți de trăit mai mult de o singură zi o dată; că Dumnezeu vă pune la dispoziție doar câte o singură zi, iar rapoartele cerului vor dezvălui modul în care ați valorificat privilegiile și ocaziile fiecărei zile. Folosiți atât de bine fiecare zi primită din partea lui Dumnezeu, încât, în cele din urmă, să puteți auzi din partea Maestrului: „Bine, rob bun și credincios”

În timp ce temperamentul reprezintă latura dinamico-energetică a personalității, caracterul se referă la elementele de conținut ale personalității, pe baza cărora omul este evaluat din punct de vedere al valorii sociale.

Caracterul reprezinta nucleul personalitatii, intrucat exprima partea sa profund individuală, dar și valoarea morală personală, el rezultand din integrarea experienței de viața a omului in anumite modalități de orientare și conduita statornică, care rămân pe mai departe ca etalon .

În sensul larg al cuvântului, prin caracter se întelege ansamblul trasaturilor esentiale si calitativ specifice, care se exprimă în relațiile interpersonale și în activitatea omului în mod stabil și permanent. Într-un sens ceva mai restrans, caracterul poate fi definit ca o totalitate de trasaturi esentiale si stabile derivate din orientarea si vointa omului ca entitate ființială independentă .

Trasăturile de caracter nu sunt direct observabile, ci ele pot fi “descifrate” din viata si activitatea omului prin inferenta, pornind de la interpretarea actelor de conduita observabile. Orientarea conduitei si activitatii omului este determinata psihologic de trebuintele, motivele, dorintele, aspiratiile si scopurile sale. Pentru realizarea scopurilor (a obiectivelor construite sau reconstruite pe plan mintal) omul trebuie sa invinga diferite obstacole interne sau externe, mobilizandu-si calitatile vointei.Vointa consta tocmai in capacitatea omului de a-si realiza scopurile pe calea unor activitati care implica invingerea anumitor obstacole, prin activizarea resurselor sale cognitive, aptitudinale si morale. Totodata, vointa inseamna capacitatea omului de a-si regla activitatea dupa anumite idei, principii, convingeri, luandu-si “in stapanire” propria conduita.

In actele de conduita se concretizeaza “ pozitiile interne ” specifice pe care omul le adopta fata de societate si fata de ceilalti oameni, fata de activitate ( invatatura, munca ) si fata de sine insusi. Aceste “ pozitii interne ” nu sunt altceva decat atitudinile manifestate de individul uman in cadrul interactiunii sale cu realitatea sociala, in diversitatea laturilor ei deosebite .

Caracterul prezinta un sector orientativ si altul efector, datorita faptului ca in structura atitudinilor functioneaza doua componente principale: segmentul orientativ sau directional, alcatuit din elemente motivational-afective si intelectuale, si segmentul efector, constand din mecanisme voluntare specializate. Prin segmentul orientativ se defineste pozitia preferentiala sau repulsiva a subiectului fata de diverse aspecte ale realitatii socio-umane. Prin segmentul efector se obtine traducerea in viata a orientarii, trecerea la fapta. Luand in considerare importanta segmentului efector pentru obiectivarea “sectorului orientativ” al caracterului, vointa poate fi considerata “coloana vertebrala: a caracterului. Nu intamplator caracterul este considerat “vointa moral-organizata”.

Avand in vedere cele de mai sus, pot fi considerate trasaturi de caracter numai insusirile care exprima o atitudine stabilizata (pozitiva sau negativa) fata de diversitatea aspectelor socio-umane si care se manifesta constant si durabil in faptele de conduita ale omului. Atitudinea este, deci, o variabila sau o structura psihica latenta, care conditioneaza si prefigureaza modalitatea generala de reactii comportamentale ale unei persoane fata de societate si ceilalti oameni, fata de activitate (invatatura, munca), fata de valori etc, după cu afirma Popescu-Neveanu.

Definitoriu pentru ceea ce numim atitudine – arata I. Radu – este referinta implicita sau explicita la valori. Unii autori pun semnul egalitatii intre atitudini si valori, reducand valorile la atitudini, ceea ce nu este corect. Atitudinile constituie un fenomen subiectiv, in timp ce valorile se releva in interactiunea dintre subiect si obiect, la intersectia dintre trebuintele umane, pe de o parte, si insusirile, calitatile obiectelor, evenimentelor, faptelor pe de alta parte. Pentru individul concret valorile apar ca date obiective, ca realitati externe ce trebuie insusite, interiorizate. In societatea in care traieste si se dezvolta, copilul sau tanarul gaseste un sistem de valori recunoscute prin aprecierea colectiva, care i se propune ca principii de conduita. Deci atitudinile nu se confunda cu valorile, ci ele constituie mai curand recunoasterea valorilor, datorita “interiorizarii” lor de catre individ.

Consideratiile de mai sus ne indreptatesc sa definim caracterul ca un sistem de atitudini stabile si specific individuale, avand o semnificatie morala, si totodata ca o modalitate stabila de autoreglaj in cadrul raporturilor interumane si cu privire la problemele mari ale vietii sociale. Pornind de la aceasta definire, explicarea optima a formarii caracterului unui anumit om rezida in analiza biografica tinand seama de conditiile concrete, socio-economice si culturale in care s-a dezvoltat .

Educația religioasă trebuie asigurată copilului din primii ani de viață: " Dacă nu plouă primăvara, degeaba va ploua mai târziu ".

Nu religia, ci lipsa acesteia este o viață artificială pentru copil, deoarece sufletul copilului se înrudește structural cu realitatea religioasă: "Adevăr vă spun: Cel ce nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea " ( Marcu10, 15 ).Educația religioasă afirmă sufletul copilului și, în același timp, îl înalță priniubire. Sunt voci care, în numele libertății de conștiință, susțin cu vehemență eliminarea disciplinei religiei din școală, propunând soluții " ingenioase ": scoaterea din trunchiul comun sau înlocuirea orei de religie cu alte cursuri opționale. Un astfel de demers ignoră deopotrivă tradiția școlii românești, practica europeană, dar și impactul actual al educației religioase asupra elevilor.Educatia religioasa se realizează în familie, Biserică și școală, de către părinți, preoți și profesori. Există o strânsă legătură între acești factori educativi, conlucrarea lor determinând transmiterea valorilor credinței și formarea conduitei exemplare. O educație temeinică și durabilă este cea începută în familie, încă din fragedă copilărie, continuată în școală și consolidată prin diferite activități ce se derulează în Biserică și societate. Prin ora de religie suntem educați în spiritul onestității, al promovării valorilor morale, al iubirii de Dumnezeu. Rămân ecouri adânci în mintea și sufletul celui care acum începe să se formeze: bun, ascultător, harnic, răbdător, iubitor de dreptate și adevăr. Legătura cu Dumnezeu este indisolubilă, iar orarul școlar fără religie este ca trupul fără suflet "." În contextul adoptării proiectului Legii educației naționale și învățării pe tot parcursul vieții, de către Camera Deputaților, în data de 19 mai 2010, și al dezbaterilor pe marginea acestuia, din Senatul României, este necesar ca autoritățile statului să consulte cultele recunoscute, ori de câte ori se pune în discuție statutul disciplinei religie. Un dialog deschis între Stat și Biserică conduce spre o educație religioasă de calitate în școala românească, care pregătește copiii pentru prezent și veșnicie ", a spus diac. George Jambore, inspector eparhial – Sectorul teologic-educațional, Patriarhia Română .

Dacă educația morală reprezintă acea latură a procesului de pregătire a copilului pentru viața care are în vedere cunoașterea, înțelegerea și practicarea binelui în viața socială și adaptarea la viața conunității, educația religioasă trebuie privită într-o strânsă legătură cu educația morală acordându-i fundament divin. Educația moral-religioasă trebuie să înceapă încă din primii ani de viață în familie. Apoi se continuă  potrivit nivelului de înțelegere a copilului pentru a se forma în sufletul acestuia impresii, deprinderi de conduită și sentimente cu ajutorul cărora să devină o adevărată persoană deschisă comuniunii cu Dumnezeu și cu semenii.

Religia este baza vieții sociale, deoarece: ea este principiul constitutiv al familiei și al statului; religia dă naștere și avânt culturii; literatura, artele și științele au luat naștere din religie și sub ocrotirea ei; religia apropie pe oameni unii de alții și cimentează solidaritatea socială. Nu poți constrînge sufletul să învețe ceea ce este etic, religios; el trebuie să aibă această afinitate spre ceea ce este pur.Omul reprezintă cea mai frumoasă realizare din creație, de care însuși Dumnezeu este mândru. Sufletul este esența personalității, îl reprezintă pe om.

Educația este posibilă în toate perioadele vieții omenești, de asemenea educația religioasă este posibilă în vârsta copilăriei deoarece însuși sufletul copilului are în interiorul său cele necesare pentru aceasta. Sufletul copilului poate fi întărit ca o cetate; simțurile sunt porțile acestei cetăți sau întăriturile lui. Se poate spune că sufletul cel mai propice pentru educație este sufletul curat al copilului. Educația religioasă creștină este posibilă numai dacă Hristos însuși este primit în sufletul omului și dacă acest suflet lucrează împreună cu Hristos la desăvârșirea sa. Educația religioasă și catehizarea presupun o introducere a subiectului în marile mistere, facilitând întâlnirea și înțelegerea religiei și tradiției creștine. Experiența religioasă îl face pe om să înțeleagă și să acționeze mai bine, îl invităla reflexie, îl luminează interior. 

Ea are drept obiectiv cultivarea și dezvoltarea religiozității la individul copil sau adult. Esența religiei constă în fenomenul de credință. Religiozitatea este o stare psihică derivată din credința într-un principiu suprem, etern și imuabil. Educația religioasă creștină, de pildă, are ca proiect formarea și desăvârșirea profilului moral religios,  întrupartea  la  nivelul  uman a unor virtuți, întrun fel “ îndumnezeirea ” omului, în măsura “ coborârii” acestui atribut la dimensiunea și condiția umanului.

Din  încercările  de  a  surprinde  specificul  educației  religioase,  se pot extrage următoarele trăsături ale educației religioase:doar omul poate fi educat în perspectivă religioasă; această latură formativă, ca și educația în general, nu poate fi apanajul lumii subumane; educația religioasă presupune, în afară de om, prezența dimensiunii transcendente, a unui factor informat mai presus de om și de lume educația  religioasă  nu  se realizează de la sine, instantaneu, ci presupune ointervenție exterioară conștientă, o serie de tactici procedurale și metodologice, deliberate, dimensionate de factorii care înfăptuiesc o atare educație; intenționalitatea acestei laturi a educației este imprimată și de prezența unui scop, a unui proiect al devenirii personalității umane în perspectiva unei valori ce merită să fie încorporate de individul copil sau adult.

Formarea conștiinței religioase comportă trecerea prin anumite stadii, intervale detimp în care chestiunile fumdamentale ale omului sunt percepute și primesc  rezolvări  particulare.După unii autori, educația religioasă a copilului începe înainte de a se naște, prinformarea unei maturități spirituale a părinților.

Părinții poartă responsabilitatea pentru procrearea și aducerea copiilor pe lume. Copiii nu trebuie să suporte consecințele unor acte pe care ei nu le pot controla.Evoluția vieții morale, sociale și religioase se va realiza în funcție de stadiile psihologice de vârstă, puse în evidență de numeroase studii de psihologie genetică. Acestadevăr este cunoscut de multă vreme, la el făcând referire și Sfântul Apostol Pavel, înEpistola către Corinteni: “când eram copil, vorbeam ca un copil, simțeam ca un copil, judecam ca un copil, dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului” (Corint.13,11).

Descrierea etapelor formării conștiinței religioase are numeroase incidențedidactice. Ea ne ajută să identificăm și să delimităm tipurile de argumente care se pretează în anumite momente ale catehizării și educației religioase.

Trecerea de la o etapă la alta nu se face fără o anumită criză; este posibil ca la unmoment dat copilul sau tânărul să respingă un element al manifestării religioase.Prin educația religioasă se asigură un sens al vieții credincioșilor, o direcție și unmod de a exista. Idealul educației religioase nu poate fi decât un ideal integralist; elconstă în a cultiva toate forțele de care dispune omul ca ființă psiho-fizică.Formarea caracterului și a personalității desăvârșite reprezintă idealul prioritar aleducației religioase. Spre acest ideal se ajunge prin cunoașterea și interiorizarea unor valori morale, estetice și intelectuale.“Nu există artă mai frumoasă decât arta educației. Pictorul și sculptorul fac doar figurifără viață, dar educatorul creează un chip viu; uitându-se la el, se bucură și oamenii, Se bucură și Dumnezeu.Și oricine poate fi dascăl, dacă nu al altora, cel puțin al său.”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur .

Noțiunea de educație a determinat formularea mai multor definiții, luându-se înconsiderare diverse aspecte: scopul educației, natura procesului, conținutul educației,laturile sau funcțiile actului educativ.Etimologic, cuvântul „educație” provine din latinescul „ educo–are” ce înseamnă„a crește, a instrui, a forma, a scoate din”. Am putea spune că educația înseamnă a scoateindividul „din starea de natură” și a-l introduce „în starea de cultură”. Educația este una dintre cele mai nobile și mai complexe activități umane și serealizează în perspectiva unui ideal de personalitate umană, acordat la repere culturale șiistorice bine determinate.

Educația este absolut necesară omului, existând în acesta dorința, înclinația, dar și capacitatea de a răspândi zestrea înțelepciunii și învățăturii sale, de a se perpetua spiritualicește, dincolo de timpul și spațiul ce i-au fost hărăzite. Prin educație, omenirea durează și dăinuie. Din această perspectivă, o cultură importantă trebuie să dispună și de un învățământ pe măsură. Prin el, își construiește elementele dăinuirii sale și acest lucru se întâmplă dacă ținem cont de cele două mari scopuri ale educației: primul este “ să dăm copilului cunoștințe generale de care , bineînțeles, va avea nevoie să se servească : aceasta este instrucția, celălalt e să pregătim în copilul de azi pe omul de mâine și aceasta este educația.” Nu achiziția în sine este valoroasă, ci cum, când și ce se actualizează atunci când trebuie.

Astfel, pentru antichitatea greacă, esența educației consta din realizarea“kalokagathiei” adică obținerea în paralel a frumuseții fizice și bunătății sufletești.

Socrate, unul din reprezentanții de seamă ai lumii grecești, consideră că pentru a devenivirtuos, omul trebuie să cunoască mai întâi binele, care nu este în afara lui, ci sălășluieșteîn om. El ne invită la o permanentă cunoaștere de sine, aceasta fiind socotită dreptînceputul înțelepciunii și trebuind să stea în centrul tuturor preocupărilor. Platon – un alt reprezentant de seamă, este cel care propune, cel dintâi, un sistemteoretic de educație .În viziunea lui, există două mari laturi ale educației: intelectuală șifizică. Cea intelectuală se realizează prin știință, artă, meșteșug, însă nu este admisă oriceartă, ci numai cea care modelează, întărește și creează armonie; iar cea fizică serealizează prin gimnastică, rostul ei fiind acela de a preveni îmbolnăvirile și de a întăriorganismul. Mai mult, acest mod de gimnastică se adresează, în concepția lui Platon, în primul rând sufletului și apoi trupului. Tot la Platon apare un element foarte important,anume, educația făcută din plăcere și cu plăcere, fără a fi forțată. Un îndreptar de bază pentru educație îl constituie Vechiul Testament, cele maimulte sfaturi și principii pedagogice găsindu-se în Levitic, Numeri, Deuteronom, Pilde,Psalmi. Din cărțile menționate rezultă că scopul educației este dobândirea înțelepciuniispre care trebuie să tindem din toate puterile. În concepția veche- testamentară esteconsiderat om înțelept nu cel ce are multe cunoștințe, ci cel care știe cum să trăiască pentru a fi bine plăcut lui Dumnezeu.

Așadar, însușirea poruncilor divine transmise prinMoise nu la modul pur teoretic, ci prin împlinirea lor în fapte de viață constituia scopul educației la evrei. Ca metodă de educație, Vechiul Testament recomandă în special exemplul părinților, care trebuie să-și educe copiii și atunci când este cazul, să-i mustre și să-i bată:“Cine cruță toiagul său își urăște copilul, iar cel care îl iubește îl ceartă la vreme” ( Pilde13, 24 ). Familia deține rolul fundamental în educație, ceea ce s-a păstrat până în zilelenoastre.Ideea de educație este prezentă și în Noul Testament, copiii fiind supuși uneiîndrumări atente orientate spre Hristos. Aceasta rezultă din chiar cuvintele Mântuitorului:“ Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci împărăția cerurilor este a celor ca ei. ”( Matei 19, 24 ). Educația creștină are drept început si sfârșit dragostea de om și deDumnezeu, în vederea fericirii omului pe pământ și în ceruri. Prin realizarea ei pe  pământ,  această  educație  urmărește  să  câștige  împărăția cerurilor.  Educația nou-testamentară o depășește pe cea vetero- testamentară prin faptul că postulează dragostea față  de  oameni,  inclusiv  față  de  dușmani,  bunătatea, sfințenia, dreptatea, egalitatea,smerenia.

Educația creștină înseamnă convertire totală la Hristos.În epoca patristică, ideile despre educație sunt cuprinse în diverse tratate de educație  generală  și specială, omilii, comentarii, catehisme, opere filosofice, opere poetice, opere polemice, opere științifice propriu-zise.Părinții și scriitorii bisericești creează o nouă formă de spiritualitate care implică oorientare nouă pentru fiecare individ. Ei foloseau metode diferite de educație în funcție desituații, împrejurări și oameni, ei nu doar vorbeau despre educație, ci se aplecau cu foarte mare dăruire și răbdare asupra sufletului fiecărei persoane, manifestau o îndrumaredirectă, personală și un control continuu al ființei umane.În epoca patristică era prețuită atât educația individuală, cât și cea în masă.Biserica era cea care făcea educația, în spirit de frățietate și de dragoste, proces în care personalitatea nu era anulată, ci integrată în ansamblul celorlalte personalități. Vomurmări, pe scurt, cum era privită educația la Sfinții Părinți Capadocieni ( Vasile cel Mare,Grigore de Nazianz, Grigore de Nyssa), la Sfântul Ioan Gură de Aur și ClementAlexandrinul. Ei acordă importanță și trupului și sufletului, educația realizându-se, pentrutrup, cu ajutorul exercițiilor de gimnastică la care se adaugă o deosebită grijă privitoare lahrană și îmbrăcăminte, iar pentru suflet prin educarea simțurilor.Ca mijloace de realizare a acestui tip de educație se recomandă artele, precum: poezia, pictura și muzica. Toate acestea înnobilează sufletul, îl îmbracă în hainele iubiriide bine, de frumos și de adevăr. Pentru educația voinței, al cărei scop este virtutea, primulfactor al realizării ei este exemplul. Educația voinței trebuie făcută în sensul voinței lui Dumnezeu și cu ajutorul Sfântului Duh. Autorii patristici oferă în operele lor modelevrednice de urmat: patriarhi, prooroci, apostoli, misionari și râvnitori pentru bine. Deasemenea, acordau un rol deosebit în educație recompensei și pedepsei, recomandând caadevăratul pedagog să îmbine blândețea cu severitatea.Primul gânditor creștin care a lăsat o lucrare de pedagogie sistematică, din care s-a alimentat tradiția creștină privind educația este Clement Alexandrinul cu a sa lucrare“Pedagogul”. Conform învățăturii sale, idealul educației creștine este înscrierea omului pe drumul către Hristos, dobândirea virtuții prin urmarea modelului suprem, Iisus Hristos,mântuirea sufletului prin răscumpărare, dar și prin educație sistematică. Viața aleasă propusă de această educație privește atât sufletul cât și trupul. Scopul educației nu se poate împlini singur, ci prin colaborarea activă a credinciosului cu harul divin și aceastăidee apare, de altfel, la toți marii Părinți și scriitori bisericești. În viziunea Sf. Vasile celMare, educarea copiilor trebuie să se facă în disciplină și iubire față de Dumnezeu, învederea realizării unei personalități moral-religioase și a viețuirii întru Hristos. Acestsfânt părinte recomandă începerea educației de timpuriu, când sufletul, fiind moale caceara, poate fi ușor de modelat și format.

Așadar, principiul psihologic își are rădăcini adânci, în însăși învățătura Sfinților Părinți. Precum doctorul nu prescrie același medicament pentru toți bolnavii, așa și pedagogul își exercită arta de a învăța pe copii după posibilitățile și caracteristicilefiecăruia.Din acest punct de vedere, Sf. Vasile cel Mare este un fin psiholog, un buncunoscător al sufletului celui educat, și recomandă tuturor pedagogilor să țină seama deacest aspect deosebit de important în demersul educativ. Ideea  respectării  particularităților individuale, a accesibilizării cunoștințelor, acontinuității învățării apare și la Sf. Grigorie de Nazianz, care consideră că nu se cade avorbi orice despre Dumnezeu, în orice vreme și oricui, ci este o vreme anume cândtrebuie să vorbim despre El.O importanță deosebită i se acordă educației și de către Sf. Ioan Gură de Aur,fiind considerată problemă capitală a omului, din lipsa acesteia decurgând toate relele posibile. De asemenea, semnalăm necesitatea începerii educației de la cea mai fragedăvârstă, deoarece atunci sufletul este modelabil, precum o pastă care ia orice formă îi dai.

Idealul educației are o profundă dimensiune religioasă pentru că vizează cultivareacredinței, și disprețuirea bunurilor trecătoare. Sf. Ioan Gură de Aur evidențiază rolul părinților, îndeosebi al femeii, al mamei în efortul educativ.Ca o încununare a întregii concepții despre educație a Sf. Ioan Gură de Aur și,implicit, a tuturor Sfinților Părinți, propunem frumoasele cuvinte ale sfântului, izvor deînțelepciune și îndreptar în vederea realizării unei educații corecte și eficiente: “A educaînseamnă a cultiva curățenia sufletească și buna cuviință a copiilor și tinerilor, a-l crește pe copil moral și în evlavie, a avea grijă de sufletul lui, a-i modela inteligența, a forma unatlet pentru Hristos, pe scurt, a te îngriji de mântuirea sufletului lui. Educația esteasemenea unei arte: artă mai mare ca aceasta nu există, pentru că, dacă toate artele aducun folos pentru lumea de aici, arta educației se săvârșește în vederea accederii la lumeaviitoare”.De la o epocă la alta, educația și -a perfecționat metodele, și -a îmbogățitconținutul, însă și -a păstrat scopul: formarea de caractere umane. Mari pedagogi din perioada modernă, majoritatea dintre ei oameni profund credincioși, își întemeiază atât principiile, cât și metodele și mijloacele educației pe criterii exclusiv moral-creștine.

Astfel, pentru pedagogul ceh Jan Amos Comenius (1592-1670), scopul educației este pregătirea oamenilor pentru viața viitoare. Formarea omului presupune, după părereasa, dobândirea culturii, a virtuții și a pietății.

Pentru filozoful și pedagogul german I.Kant(1714-1804), scopul educației este formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841),un alt mare pedagog german, căruia pedagogia modernă îi datorează formularea,,treptelor formale”, propune la vremea sa concentrarea tuturor materiilor de învățământ pe baze morale. I. Pestalozzi(1749-1832)pedagog elvețian și unul dintre cei mai mari ailumii, deosebit de atașat Sfintelor Evanghelii, nominalizează credința și iubirea dreptvalori pedagogice ideale. Cu alte cuvinte, idealul educației se concretizează în omul profund credincios, care- și dovedește credința prin iubire.Pedagogii români, dintre care menționăm pe G. G. Antonescu și SimionMehedinți ,călăuziți de preceptele evanghelice, văd formarea caracterului moral creștindrept finalitate ideală a educației.

Observăm că toți pedagogii mai sus evocați s-au exprimat în favoarea unui idealeducațional creștin, pentru că au avut în conștiința lor Modelul Suprem, Iisus Hristos, pecare Clement Alexandrinul îl numește Pedagogul desăvârșit. De aceea, atât învățătura Sa,cât și idealul și metodele de realizare a ei se deosebesc fundamental de ceea ce a fost până la El. Reținem că El nu a vorbit doar despre un ideal teoretic al educației, ci aînfățișat în persoana Sa Modelul Ideal, plinătatea pedagogiei divino-umane.

În epoca patristică , educația se făcea pentru viața de aici cu gândul la viața de dincolo, la viața viitoare . Deci, orientarea ei era: prin lumea aceasta spre viața veșnică. Educația profană pregătea și pregătește pentru existența de aici, pentru a deveni un om de real folos societății printr-o viață de aleasă creștere și printr-o temeinică pregătire intelectuală și profesională. Educația din epoca patristică urmărea câștigarea virtuții și a desăvârșirii catrepte care duc la mântuire. Virtutea și desăvârșirea preconizate de autorii patristici nu erau de natură laică sau exclusiv morale, ci erau de natură eminamente religioase. Educația avea ca scop ultim mântuirea. Suma eforturilor educative ale Sfinților Părinți urmărea  mântuirea  celor educați. 

Elaborau, deci, o educație soteriologică . Această educație avea la bază, în centrul și în vârful ei pe Hristos. Ea se străduia să facă un Hristos din fiecare persoană care se supunea procesului acesta de educație.Această dimensiune a educației s-a păstrat până în zilele noastre, îmbogățindu-se în ceea ce privește formele de realizare. Educația religioasă creștină este o acțiune specific umană, desfășurată în mai multe contexte: familie, biserică, școală, societate. Este o lucrare susținută de iubire, de încredere, de libertate și de harul lui Dumnezeu. În afară de om, în calitate de educator, educația religioasă presupune și prezența dimensiunii transcendente a unui factor informant mai presus de om și de lume. Principiul colaborării libere și active între harul dumnezeiesc și strădania creștinului în scopul desăvârșirii acestuia din urmă, numit și principiul sinergismului, stă și astăzi la baza educației religioase creștin-ortodoxe.Așa cum mântuirea în și prin Hristos este posibilă, și educația creștină, ca acțiune premergătoare mântuirii omului, acțiune de perfecționare continuă – este posibilă. Căciea constituie premisa esențială a mântuirii sufletești, fiind necesară în îndrumarea sufletească a creștinului către Dumnezeu, în dezvoltarea puterilor sale morale către ajungerea scopului ultim: realizarea asemănării cu Dumnezeu. În viața credincioșilor, educația religioasă deține un rol important, deoarece prin ea se asigură un sens vieții, o direcție și un mod de a exista, o altă perspectivă decât cea pur materială. Prin acest tip de educație se realizează legătura omului cu Dumnezeu, comuniunea ființei limitate cu ființa infinită. Omul este îndrumat către o viață curată, este invitat la o permanentă purificare de patimi și o creștere în virtute care să-i permită implicarea responsabilă în viața activă și în social.

Rolul fundamental al educației religioase este evidențiat de Vasile Băncilă într-un mod foarte succint, numind această educație “ consolidarea Botezului, un fel de Botez prelungit ”. Dacă prin Botez pruncul se naște la o nouă viață, viața veșnică, prin educația religioasă el continuă acest Botez, asigură creșterea duhovnicească. Ca orice tip de educație în general, și educația religioasă are un dublu scop: unul informativ, în sensul că disciplina Religie pune la dispoziția elevilor o sumă de cunoștințe specifice, cu caracter teologic, dogmatic, liturgic, de istorie și filozofie a religiilor, șinecesare pentru o cultură generală, dar și unul formativ, de interiorizare și traducere în fapte  de   viață  a  normelor  religioase. 

La întrebarea:”ce se urmărește prin educațiareligioasă?”, părintele Dumitru Călugăr propune următorul răspuns: caracterul religiosmoral-creștin. În sens biblic, teologic, a educa un suflet, a-l forma și a-l convinge pentruun anumit fel de viață, nu înseamnă numai a-l instrui cu reguli de memorizat, a-l face să memoreze preceptele noii învățături, ci, mai mult, a-i forma toate facultățile sale sufletești pentru a- și atinge scopul final, mântuirea. Deci, ținta prioritară a educației religioase este formarea caracterului și a personalității desăvârșite.Putem considera educația religioasă drept un prilej de cercetare a sinelui, decunoaștere a propriilor idealuri, prilej de fortificare interioară, orientare a omului spre lumea valorilor absolute și o cale de perfecționare a persoanei atât din punct de vedere religios, cât și intelectual, moral, estetic, civic, fizic. Cunoscându-ne pe noi înșine, îi cunoaștem mai bine pe cei din jur, ne cunoaștem aproapele, îi înțelegem credința și ne deschidem cu mai multă dăruire pentru a duce o viață de comuniune creștină. Biserica a așezat la temelia ei încă de la început principiul învățământului, potrivit poruncii lui Iisus Hristos: “ Mergând, învățați toate neamurile” ( Matei 28, 19 ) dată Sfinților Apostoli și prin ei slujitorilor bisericești din toate timpurile.

Începând din epoca apostolică și continuând în cea patristică, s-a acordat o importanță majoră învățământului catehetic. Desfășurat  de  Sfinții  Apostoli  după  practica  și  metodele  Mântuitorului,învățământul a fost continuat cu același zel de Părinții Apostolici și de Sfinții Părinți,dezvoltându-l  prin  introducerea  unor  elemente  noi  corespunzătoare  specificului  psihologic și cerințelor religioase și spirituale ale catehumenilor.

În Biserica Ortodoxă, învățământul religios este unul dintre elementeleconstitutive ale întreitei activități desfășurate de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, alăturide sfințirea vieții și conducerea credincioșilor pe calea mântuirii. Fiind practicat de laînceput pe cale orală, el a primit denumirea de cateheză, de la cuvântul neo-testamentar “katihein” care are sensul de: a face să răsune, a spune ceva de la loc înalt, a anunța oveste, a anunța pe cineva prin viu grai (Luca 1, 4; Fapte 18, 25; 21,21; Romani 2, 18;Galateni 6,6.)

De-a lungul timpului, acest învățământ s-a realizat sub diferite forme, în funcțiede contextul istoric și religios al fiecărei perioade, ajungând până în zilele noastre subforma învățământului pe clase și lecții. Atitudinea Bisericii Ortodoxe față de învățământ afost întotdeauna pozitivă, considerându-l o obligație fundamentală pentru fiecare membrual ei. Convingerea sa constă în principiul pedagogic că nimeni nu poate fi desăvârșit dacănu- și luminează mintea cu ajutorul învățăturii care trezește sentimente înalte și determinăvoința spre realizarea faptelor bune.Religia, ca obiect de studiu, se încadrează în aria curriculară „Om si societate”.

Ea urmărește, alături de celelalte discipline componente, formarea personalității în concordanță cu valorile creștine și dezvoltarea de caractere moral-creștine în spiritul dreptei credințe. Atât în școala generală, cât și în liceu, studiul religiei își propune atingerea următoarelor obiective cadru:-cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca fundament al mântuirii și desăvârșirii omului;-cunoașterea și folosirea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase;-cunoașterea învățăturilor Sfintei Scripturi, a tradițiilor religioase și a istoriei Bisericii;-formarea virtuților creștine și consolidarea deprinderilor de comportament moral-religios;-educarea atitudinilor de acceptare, înțelegere și respect față de cei de alte credințe și convingeri. La realizarea acestor obiective se ajunge prin diferite tipuri de activități, dintre care cel mai frecvent utilizată este lecția de religie. Acesteia i se alatură și alte forme, precum: vizite la mănăstiri; participarea la conferințe duhovnicești; întâlniri cu tineri de alte confesiuni și credințe, rase, naționalități; participarea la acțiuni de caritate în orfelinate, azile sau spitale, împreună cu membrii altor confesiuni sau credințe religioase;organizarea unui cerc de religie. Lecția de religie este alcatuită dintr-o succesiune de etape ce se desfășoară într-unanumit interval de timp. Succesiunea etapelor depinde de tipul de lecție folosit ( lecție mixtă, lecție de transmitere și însușire de noi cunoștințe, lecție de formare de deprinderi,lecție de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, lecție de verificare și evaluare), însăurmărindu-se  întotdeauna  asigurarea  legăturii  între  transmiterea  cunoștințelor  și asimilarea acestora .

,,Dacă religia este locul întregirii spirituale, educația religioasă este caleafundamentală a evoluției spirituale.”Educația religioasă este preocupată să-l ajute pe om să se împlinească și are dreptobiectiv cultivarea și dezvoltarea religiozității. Esența religiei constă în fenomenul decredință. Religiozitatea este o stare psihică derivată din credința într-un principiu suprem,etern și imuabil. Educația religioasă produce și dezvoltă sentimentul superior de legăturăîntre om și ceva mai presus de omenire, sentimentul de legătură cu ceva veșnic. Odefiniție demnă de reținut a educației religioase o face părintele profesor D. Călugăr,conform căruia,, educația religioasă este o acțiune specific umană, care se desfășoarăconștient de către un educator, conform unui plan și unei metode bine precizate.”Educația religioasă se poate realiza direct, prin instrucție, prin însușirea teoretică afenomenologiei religioase, a adevărurilor de credință cuprinse în marile scrieri saucanoane, dar și indirect, prin modelare, prin educarea caracterului și a voinței, prinformarea personalității religioase. În mai toate încercările de teoretizare a educațieireligioase se insistă asupra dimensiunii practice, a necesității convertirii faptelor deconștiință în fapte de conduită, în activități concrete, în virtuți exemplare.Finalitățile educației religioase sunt: însușirea de cunoștințe, formarea conștiințeireligiozității,formarea unor atitudini spirituale. 

Specificul acestui tip de educații,finalitatea și obiectivele propuse implică și respectarea unor principii specifice: principiulunității fundamentale a spiritului religios face posibile înțelegerea și respectareadiversității doctrinelor confesionale; principiul neutralității confesionale, și principiultoleranței religioase.Trăim într-o lume în care este important să redescoperim ideea de toleranță șirespect pentru semenii noștri mai mult ca oricând. Copiii pe care-i educăm și îi creștemvor fi protejați de violență doar dacă aceste concepte vor deveni pentru toți niștedeziderate. Acești copii vor avea parte în viața lor de multe schimbări, vor crește și vor finevoiți să se acomodeze cu lucruri și situații noi, vor asimila mai multe informații și vor fi expuși unei varietăți culturale într-o manieră în care nici o altă generație nu a făcut-o.Pentru a face față acestei lumi diverse și complexe va fi nevoie să-și dezvoltecapacitatea de a fi toleranți și de a manifesta respect.

Toleranța este acea abilitate de a accepta diferența dintre noi și alții, capacitatea ceapare după ce copilul și-a dezvoltat cu succes anumite calități: atașamentul,autocontrolul, perceperea suferinței, a durerii; când va putea relaționa cu alți copii,simțindu-se în siguranță, controlându-și anxietatea; când, întâlnind situații și oameni noi,va conștientiza nevoile și interesele celorlalți.Copilul trebuie ajutat să parcurgă drumul de la a-și explica nevoile celuilalt pentru a înțelege. Traseul cunoaștere – explicație – înțelegere nu este ușor și poate durauneori o mare parte din viață.

Dacă explicația este o reacție de natură pur intelectuală,înțelegerea este o reacție adaptativă, complexă a întregii noastre ființe, față de altul.Respectul este abilitatea de a vedea în noi înșine și în ceilalți valorile, abilitateacare presupune un anumit grad de maturitate socială, emoțională, cognitivă. Apare încopilărie și ne însățește întreaga viață.Toleranța și respectul sunt foarte importante pentru siguranța copilului și aadultului de mai târziu. De aceea și școala, alături de familie și comunitate, este chematăsă pună umărul la netezirea drumilui spre instalarea toleranței în relațiile dintre membriisocietății, prin toate componentele educaționale.Un rol deosebit în acest sens îl are educația religioasă. Spun acest lucru având învedere că aceasta se adresează în special sufletului copilului, cea mai importantădimensiune a ființei umane, realizarea în școală a unei culturi și conduite religioase este posibilă și necesară, chiar și de la vârsta preșcolară. După evenimentele din 1989, școala a înțeles procesul educațional ca pe unulglobal, integrator, în care educația religioasă își regăsește locul alături de cea intelectuală,morală, civică, estetică etc.Au fost aduse argumente în favoarea introducerii în școală a educației religioase, argumente  de  ordin  cultural ( religia reprezentând o formă de spiritualitate ce trebuiecunoscută de copii), de ordin psihologic( educația religioasă invită la reflecție, laautocunoaștere și automodelare), de ordin etic( reglează aspecte relaționale,comportamentale la nivel individual și social), de orin sociologic( valorile religioasecrează legături durabile între oameni, solidarizează și cimentează comunitatea), de ordinistoric (credința acționează ca un factor de coagulare și perpetuare a neamului), de ordinteologic și pedagogic( religia trebuie să-și asume un program educațional, pedagogic pemăsură, care să cultive și să propage adevărurile de credință; educația religioasă deschideapetitul pentru autoperfecționare), de ordin ecumenic.

Crearea primei persoane umane de către Persoana lui Dumnezeu, precum și cea de a doua, dar din prima persoană, ne descoperă dimensiunea diadică a iubirii constitutive a omului.

Dumnezeu, i-a dăruit omului puterea de a iubi și o însușire de al face vrednic să fie iubit, prin unicitatea fiecăruia. Părintele Stăniloae spunea: ”eu pot iubi dacă voiesc la nesfârșit o altă persoană, pentru că prin unirea mea cu Dumnezeu și prin puterea ce-mi este dată de El, îmi pot prelungi și înnoi iubirea mea. ”

Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este un apel și un ajutor de a ne adânci chipul lui în noi, de a ne face asemenea Lui iar la iubire, nu se poate răspunde decât cu iubire. Răspunsul nostru la iubire este o bucurie pentru Dumnezeu, dar nu o iubire necesară ci o bucurie izvorâtă din iubire, căci “nu cerul a fost creat chip al lui Dumnezeu, nici luna, nici soarele, nici frumusețea stelelor, nimic din cele ce vedem în creație, ci numai omul, chip și asemănare a frumuseții, amprentă a dumnezeirii celei adevărate, vas al vieții celei fericite, pecete a luminii celei adevărate, spre care având privirile ațintite devii ceea ce ea este și vei imita prin strălucirea proprii tale curății, pe Cel ce se reflectă deja în tine. ”

Chipul persoanei umane, ca și structură ontologică pecetluită de iubire, tinde spre comuniune, iar asemănarea este activarea acestei structuri. Dumnezeu nu a creat o lume silită să-l iubească, ci o creează cu riscul ca ea să nu răspundă iubirii Lui, adică printr-un act de pogorământ, de smerire, ce poate fi socotit ca o jertfă în raport cu atotputernicia Sa.

În timp și în spațiu, omul a descoperit că primul și ultimul argument al existenței lui Dumnezeu și al existenței sale, ca și chip al lui Dumnezeu, este iubirea despre care Sfântul Apostol Pavel spune că nu moare niciodată.

CONCLUZII

Instrucția și formarea noastră religioasă ne predispun și ne pregătesc într-o măsură mai mare pentru acceptarea și înțelegerea aproapelui. Numai în măsura în care suntemînstruiți și religios devenim mai generoși cu alții, nu mai suntem suspicioși și nu maivedem în ceilalți posibile,,pericole”. Numai cel ce se îndoiește de credința lui fuge decelălalt, se închide în sine, seizolează.În măsura în care elevii cunosc valorile moralei creștine și mai târziu îșiexperimen ează credința proprie ajung la acea capacitate empatică necesară pentru aînțelege credința celuilalt, a respecta sincer diversitatea confesională, a se deschide celuilalt, a-l prețui cu adevărat. Dialogul interconfesional se face între persoane suficientinstruite religios, în cunoștință de cauză în ceea ce privește religia proprie și alte religiisau confesiuni.Rolul educației religioase în școală nu trebuie să fie acela de a-i îndoctrina peelevi cu preceptele unei religii sau confesiuni ci este latura practică, a necesitățiiconvertirii faptelor de conștiință în fapte de conduită, în activități concrete.Omul trebuie educat în spiritul ideii că el este liber să creadă, dar, la fel de bine,să nu creadă, sau să creadă altfel decât cel de lângă el. Dreptul la libertatea de a alege, dea crede, dacă nu are o valoare absolută, nu are sens.Educația religioasă presupune, deci, toleranță și respect față de valorile oricăreireligii, toleranță care înseamnă acceptare, atitudine îngăduitoare, indulgență. Principiultoleranței religioase este strâns legat de cel al neutralității confesionale.Din păcate, celedouă principii sunt greu de pus în practică din mai multe motive:- nu poți fi tolerant față de atitudini care încalcă drepturi umane fundamentale înnumele unei religii sau confesiuni;- nu poți fi tolerant cu cei care practică intoleranța;- nu se poate vorbi de o neutralitate absolută, de o stare de pasivitate în fața unor nenorociri provocate politic, pe fondul credinței în ceva.Scopul oricărei educații religioase autentice trebuie să se contureze ca un nouumanism. Societatea democratică pluralistă trebuie să fie permisivă față de educația religioasă instituționalizată, ca o manieră de cunoaștere.

Educația tinerilor noștrii este esențială pentru dezvoltarea ulterioară a tinerilor noștrii și pentru ceea ce urmează pentru viitorul țării noastre și pentru o dezvoltare cât mai bună a moralității creștine în rândul tinerilor.

Educația religioasă este foarte importantă pentru că astfel viitorul tinerilor poate să fie unul moral și plin de speranțe , făuritor de fapte bune și demne de neumele de creștin pe care îl poartă .

BIBLIOGRAFIE

IZVOARE

Biblia sau Sfânta Scriptură, Tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte TEOCTIST, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997.

LA BIBBIA DI GERUSALEMME, Editura Centro Editoriale Dehoniano, Bologna, 1985 .

LUCRĂRI

Băncilă, Vasile "Inițierea religioasă a copilului", Editura Sofia, București, 1998.

Bel, Valer Dogmă și propoveduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994

Bria, Ion, Martyria / Mission: The Witness of the Orthodox Churches Today, Geneva: World Council of Churches, 1980

Bria, Ion The Church’s Role in Evangelism / Icon or Platform?, International Review of Mission, vol. 64, 1975

Bria, Ion, Go Forth in Peace: Orthodox Perspective son Mission, Geneva: World Council of Churches, 1986 .

Bobrinskoy, .pr.prof.dr. Boris Taina Bisericii, trad. Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2002

Bulacu, Pr., prof., Mihail , Probleme de pedagogie catehetică în “Studii teologice’’, nr. 3-6 /1950,

Coman, Pr.prof. Ioan G. Raportul dintre justificare și dragoste în Omiliile Sfântului Ioan Gură de Aur la Epistola către Romani, în „Ortodoxia”, anul XVIII, nr. 2, 1966

Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Ed. Deisis, Sibiu, 1998

„Dascălul pocăinței – Omilii si cuvântări”, Editura Sf. Episcopii a Râmnicului Vâlcea, Rm. Vâlcea

Danion Vasile, Cum să ne creștem copiii, Editura Sofia, București, 2002,

Donald Senior, and Carroll Stuhlmueller, The Biblical foundations for mission, Orbis Books, Maryknoll, New York 10545, 1999

Dictionar enciclopedic al Bibliei, transpunere romaneasca de Dan Slusanschi,,Humanitas,Bucuresti,1999

Evdochimov, Paul, Înnoirea spiritului, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.

Gordon, Preot lect. dr., Vasile , Elemente pentru cursul de Catehetică, anul al III-lea, teologie pastorală, 2001.

Himcinschi, Pr. Mihai Doctrina Trinitară ca fundament misionar, Alba-Iulia, Editura Reîntregirea, 2004

Jean Chrysostome. Introduction, texte critique, traduction et notes par Jean Dumortier (Sources Chrétiennes, no. 117), Les Editions du Cerf, Paris, 1966, Scrisoarea 2, p. 53, apud. Valer Bel, Dogmă și propovăduire, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1994

Răducă, Pr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, București, Editura Sofia, 1999.

Rupnik, Marko Cuvinte despre Om. Persoana-ființă a Paștelui, Satu-Mare, Editura Galaxia Gutenberg..

Petraru, Pr Gheorghe Misiologie Ortodoxă, vol. I, Editura Panfilius, Iași, 2002,

Păcurariu, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, , ediția a doua, Tiparul Tipografiei Eparhiale,Sibiu, 1978

Popescu, Magistrand D. Faptele bune după Sf. Simeon Noul Teolog, în "Ortodoxia", nr. 4/1962 .

Saint Chrysostome: The Homilies on the Statues to the People of Antioch, în Nicene and post-Nicene Fathers of the Christian Church, Edited by Philip Schaff, volume IX, , T&T Clark Edinburgh

Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele vieții, Editura Sofia, București. 2001.

Sf. Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.

Sârbu Pr., Ilie, Catehizarea copiilor și tineretului, obiectiv prioritar al Bisericii, în“Altarul Banatului’’, nr.5-6/1990

Stamoolis, James J. Eastern Orthodox Mission Theology Today, Maryknoll, New York: Orbis Books, 1986 

Stăniloae, Pr. prof. dr. Dumitru, Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2002 .

Stăniloae, Pr. prof . dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol I, București, Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1991 .

Stăniloae, Pr. prof. dr. D. Studii de Teologie Dogmatică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

TUTEA , PETRE INTRE DUMNEZEU ȘI NEAMUL MEU, FUNDAȚIA ANASTASIA Editura Arta Grafică, București., 1992,

Spiller V., apud James J. Stamoolis, Eastern Orthodox Mission Theology Today

Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, trad și studiu introductiv diacon Ioan Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu 1999 .

Nissiotis, N. A. apud Ion Bria, The Church’s Role in Evangelism / Icon or Platform, 1975 .

Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2002.

Vocabular de teologie biblica,Editura Arhiepiscopiei Romano Catolice de Bucuresti, Bucuresti, 2001 .

WHITE , ELLEN G. MINTE, CARACTER, PERSONALITATE, SFATURI PENTRU SANATATEA MINTALA SI SPIRITUALA, Editura Sofia, București. 2006

ARTICOLE

Fer, Drd. Nicolae Cunoașterea lui Dumnezeu și ideea de epectază la Sf. Grigorie de Nyssa, în: "Ortodoxia", nr. 1/1971

Gordon, Învățământul religios românesc la cumpăna dintre milenii. Repere aleunui scurt excurs istorico-pedagogic, în “Ortodoxia’’,nr. 3-4/2000

Nothomb, D. M. Amour du prochain, amour du Christ, d`apres Saint Jean Chrysostome în „La Vie Spirituelle”. nr. 378 (nov. 1952).

Sreza, Drd. N. , Chipul și asemănarea lui Dumnezeu în om, Mitropolia Ardealului, nr 7-9/1977

INTERNET

Conceptul de fapta buna in creștinismul ortodox , http ://www. ortodoxie.ro, Internet – 24. 05. 2012

Conceptul de fapta buna in crestinism, Internet ( 29. 05. 2012 ) , www.crestinortodox.ro

Conceptul și definiția de caracter in psihologie , Interenet ( 22. 06. 2012 ) http://www.scritube.com

Copilul se dezvolta prin intermediul școlii și al faptelor bune, Internet ( 24. 06. 2012 ), http://www.scribd.com

Dezvoltarea armonioasă a tinerilor în lumina faptelor bune, Internet ( 21. 06. 2012 ) , http://www.azsromania.org

Pr. Lect. Dr. Vasile Raduca, Rolul formatic al religiei, Internet ( 09. 06. 2012 ) http://www.crestinortodox.ro/editoriale