Fapte Juridice Licite, In Reglementarea Actualului Cod Civil
LUCRARE DE LICENȚĂ
Fapte juridice licite, în reglementarea actualului cod civil
PLANUL LUCRĂRII
Capitolul I. FAPTUL JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGAȚII
Secțiunea 1. Noțiunea de fapt juridic
Secțiunea 2. Clasificarea doctrinară a faptelor juridice
Secțiunea 3. Reglementare legală
Capitolul II. GESTIUNEA DE AFACERI
Secțiunea 1. Noțiunea gestiunii de afaceri
1. Definiție
Secțiunea 2. Condițiile gestiunii de afaceri
Sediul materiei
Obligația de înștiințare
Continuarea gestiunii
Obligațiile gerantului
Actele încheiate de gerant
Obligațiile gerantului
Efectele gestiunii de afaceri în raporturile gerant-gerat
Împotrivirea beneficiarului gestiunii
Secțiunea 3. Natura juridică a gestiunii de afaceri
Teorii privind natura juridică a gestiunii de afaceri
Secțiunea 4. Gestiunea inoportună
Noțiune
Ratificarea gestiunii
Capitolul III. PLATA NEDATORATĂ
Secțiunea 1. Noțiunea de plată nedatorată
Reglementare
Efectele plății nedatorate
Natura juridică a plății nedatorate
Excepții de la principiul restituirii plății nedatorate
Plata primită cu bună-credință
Restituirea plății anticipate
Capitolul IV. ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ
Secțiunea 1. Noțiunea îmbogățirii fără justă cauză
Definiție și reglementare
Secțiunea 2. Condițiile îmbogățirii fără justă cauză
Secțiunea 3. Îmbogățirea justificată
Noțiune
Condițiile și întinderea restituirii
Efectele îmbogățirii fără justă cauză
Secțiunea 5. Caracterul subsidiar al îmbogățirii fără justă cauză
Capitolul I
FAPTUL JURIDIC, NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE
Secțiunea 1
Noțiunea de fapt juridic
Conviețuirea în cadrul aceleași societăți presupune o perpetuă relaționare a oamenilor. Dintre toate relațiile sociale pe care interacțiunea oamenilor le presupune, sunt supuse reglementării doar cele care prezintă o anumită importanță pentru ordinea de drept existentă la un moment dat. Odată reglementate, relațiile sociale devin raporturi juridice, în care participanții dobândesc drepturi și își asumă obligații. Nașterea lor este determinată de orice împrejurare de care legea leagă producerea de efecte juridice. În cadrul legiferării, sunt selecționate acele împrejurări de care legea leagă producerea anumitor efecte juridice.
Doctrina juridică definește faptele juridice ca fiind „acele împrejurări – acțiuni omenești sau evenimente sau fenomene naturale – cărora legea le conferă eficacitate juridică, în sensul că dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice”
Secțiunea 2
Clasificarea doctrinară a faptelor juridice
Încă din dreptul roman clasic, summa divisio avansată de jurisconsultul Gaius distingea între contract și delict. Ea avea să fie completată de Institutele lui Iustinian, prin adăugarea cvasicontractului (obligationes quae quasi ex contractu nascuntur) și cvasidelictului (obligationes quae quasi ex delicto nascuntur). Mai târziu, Pothier, refererindu-se la “cauzele obligațiilor”, opunea contractul celorlalte “cauze”, cvasicontractele, delictele și cvasidelictele, la care adaugă legea, ca sursă reziduală, menită a acoperi toate celelalte obligații. Această împărțire a obligațiilor a fost apoi consacrată de Codul civil francez și însușită de Codul nostru civil de la 1864 potrivit căruia cvasicontractul includea gestiunea de afaceri și plata nedatorată. Ea a fost criticată de întreaga literatură juridică ulterioară celor două coduri, cu motivarea că noțiunile de cvasicontract și cvasidelict nu au o configurație proprie. Astfel, esența oricărui contract este dată de acordul de voință între cele două părți, acord care în cazul cvasicontractelor lipsește. Nici cvasidelictul, noțiune care are în vedere fapta cauzatoare de prejudicii săvârșită din culpă, nu se dovedește a fi utilă de vreme ce gravitatea vinovăției nu are, de regulă, însemnătate în evaluarea despăgubirilor datorate victimei.
Această împărțire a obligațiilor consacrată de Codul Napoleon și preluată de Codul nostru civil anterior, deși virulent criticată, a rămas totuși un reper fundamental în materie. Criticile care i-au fost aduse de-a lungul timpurilor s-au dovedit a fi simple exerciții de retorică, fără a putea impune o altă clasificare preferabilă, reușind doar să determine pe codificatori să renunțe la schema romană a obligațiilor, astfel că discuția rămâne și astăzi deschisă.
Astăzi, noțiunea de fapt juridic desemnează acțiunile omului săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice. Ele pot fi acțiuni licite, cum este cazul celor trei izvoare de obligații civile reglementate de Noul Cod civil (gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză), cât și acțiuni ilicite, cum este cazul delictelor civile, fapte ilicite cauzatoare de prejudicii. Sintagma „acțiuni ale omului” include atât acțiunile propriu-zise dar și omisiunile, cele prin care se cauzează altuia un prejudiciu, cum este cazul faptei prin care medicul nu acordă primul ajutor pacientului.
Secțiunea 3
Reglementare legală
În acord cu noile codificări, Noul Cod civil renunță la sistematizarea izvoarelor de obligații. Astfel, potrivit art. 1165 NCC, „Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”. Spre deosebire de vechea reglementare, textul actual include printre izvoarele de obligații, alături de gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză. Reticența codificatorilor noștri de a opera o sistematizare a izvoarelor de obligații este explicată de faptul că nicio clasificare nu se poate situa deasupra criticii.
Unii autori care au comentat această reglementare, au criticat-o, susținând că „oricât de diversificate ar fi împrejurările care generează raporturi juridice obligaționale, un efort minim de clasificare a izvoarelor de obligații civile pe care orice cod civil îl datorează era totuși obligatoriu”. În continuare, același autor consideră că adevărata explicație a noii reglementări constă „în lipsa unei concepții proprii a noului Cod civil în această materie, care ar fi impus o luare de poziție într-o chestiune de principiu, prin avansarea unui criteriu funcțional de clasificare și nu a unei liste de asemenea izvoare, dintre care unele și discutabile”. Se constată că niciunul dintre proiectele europene de codificare a dreptului obligațiilor nu se situează în afara oricărei critici, realitate în fața căreia, un autor francez, interesat de reforma dreptului contractelor, afirmă că orice încercare de armonizare a propunerilor naște senzația unui veritabil “vertij”.
Referindu-se la inventarul propus izvoarelor obligațiilor propus de norma de la art. 1165 noul Cod civil, autorul mai sus citat își exprimă următoarele rezerve:
-atât contractul, izvorul principal de obligații, cât și actul juridic unilateral sunt specii ale aceluiași gen, actul juridic, astfel că ele n-ar trebui separate. Dacă s-a vrut a se da un semnal privind recunoașterea actului juridic unilateral ca izvor distinct de obligații, el era și mai vizibil dacă primul izvor de obligații era actul juridic generic, în care este inclus actul juridic unilateral, cel bilateral și actul juridic colectiv, distincție ce are drept criteriu numărul părților, așa cum o face Anteproiectul Catala;
-formula de a include printre izvoarele obligațiilor “orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”, exprimare preluată de la art. 1372 din Codul civil al Quebec, adoptată și de Codul civil italian la art. 1173, deși comodă, este prea generală și echivocă. Rostul normei era acela de a epuiza izvoarele de obligații avute în vedere de noua reglementare și nu de a le expedia prin formula lejeră “oricare alt act sau fapt”. Apoi, după ce este menționat contractul și actul juridic unilateral, ce-ar putea fi un alt act decât tot unul juridic, adică o manifestare de voință cu scopul producerii de efecte juridice? Or, intenția reală a redactorilor a fost însă alta, aceea de a include printre izvoarele de obligații orice alt act de conduită. Numai că numindu-l simplu “act”, fără altă determinare, sunt induse o serie de confuzii, deja notorii, pe care noua codificare ar fi trebuit să le evite și nu să le întrețină.
Capitolul II
GESTIUNEA DE AFACERI
Secțiunea 1. Noțiunea gestiunii de afaceri
1. Definiție. Văzută din perspectivă individualistă, nicio ingerință a unei alte persoane în propriile afaceri nu poate fi agreată. Dacă asemenea imixtiuni în afacerile altuia i-au cauzat prejudicii, ele vor fi supuse regulilor răspunderii delictuale. Există însă și situații în care, privite din perspectivă socială, asemenea intervenții în gestiunea intereselor altuia sunt generate de spiritul de solidaritate pe care îl presupune comunitatea umană, spirit care determină un anumit altruism care impune o reacție spontană din partea celui care asistă la evenimente menite să pună în pericol interesele legitime ale semenilor. Reperul esențial al calificării unor asemenea acte drept gestiune de afaceri îl constituie intenția specifică acesteia (animus gerendi) de care este animat autorul lor (negotiorum gestor). Un exemplu la îndemână este situația în care imobilul supus pericolului de a se nărui datorită unei fisuri întâmplate în lipsa proprietarului, printr-o intervenție spontană, este reparat de vecinul proprietarului, fără ca între cei doi să fi existat vreun contract anterior în acest sens. Cel care are o astfel de inițiativă (gerantul) mizează pe faptul că proprietarul imobilului aflat în pericol (geratul) nu ar avea motive să se opună unui asemenea gest salutar și că, dimpotrivă, este de presupus că i-ar fi dat chiar un mandat să acționeze pentru evitarea ruinării.
Noua reglementare păstrează configurația tradițională a gestiunii de afaceri, cu diferența că este mai nuanțată decât cea oferită de vechiul Cod civil vădind preocuparea de a se evita orice abuz de drept concretizat în eventuale excese de zel din partea celor care, sub aparența bunelor intenții ar fi animați mai mult de curiozitatea de a afla cât mai multe despre interesele celui ale cărui interese le gestionează decât de sentimentul de solidaritate care trebuie să caracterizeze acest fapt juridic.
Potrivit art. 1330 alin. (1) NCC, „Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”. La alin. (2) se prevede că “Cel care, fără să știe, lucrează în interesul altuia nu este ținut de obligațiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptățit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză”. În fine, textul de la alin. (3) prevede că « Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acționează cu intenția de a o gratifica »
Plecând de la aceste texte normative, doctrina a definit gestiunea de afaceri acel « fapt juridic licit care constă în aceea că o persoană, numită gerant, încheie din proprie inițiativă, fără să fie obligată, acte juridice sau săvârșește acte materiale necesare și utile, în favoarea sau interesul altei persoane, numită gerat ».
Secțiunea 2
Condițiile gestiunii de afaceri
1. Sediul materiei. Analizând textul de la art. 1330 alin. (1) NCC, se poate observa că următoarele sunt condițiile acestui izvor de obligații: obiectul gestiunii, modul de gestionare și intenția specifică gestiunii de afaceri.
Obiectul gestiunii de afaceri îl constituie actele juridice și actele materiale săvârșite de gerant.
Actele juridice (contractul pentru efectuarea unei reparații, plata unei datorii, întreruperea prescripției, plata medicului chemat să trateze o persoană sau un animal aflat în pericol etc) trebuie să nu depășească sfera actelor de conservare și a celor de ad”. La alin. (2) se prevede că “Cel care, fără să știe, lucrează în interesul altuia nu este ținut de obligațiile ce îi revin, potrivit legii, gerantului. El este îndreptățit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză”. În fine, textul de la alin. (3) prevede că « Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte persoane acționează cu intenția de a o gratifica »
Plecând de la aceste texte normative, doctrina a definit gestiunea de afaceri acel « fapt juridic licit care constă în aceea că o persoană, numită gerant, încheie din proprie inițiativă, fără să fie obligată, acte juridice sau săvârșește acte materiale necesare și utile, în favoarea sau interesul altei persoane, numită gerat ».
Secțiunea 2
Condițiile gestiunii de afaceri
1. Sediul materiei. Analizând textul de la art. 1330 alin. (1) NCC, se poate observa că următoarele sunt condițiile acestui izvor de obligații: obiectul gestiunii, modul de gestionare și intenția specifică gestiunii de afaceri.
Obiectul gestiunii de afaceri îl constituie actele juridice și actele materiale săvârșite de gerant.
Actele juridice (contractul pentru efectuarea unei reparații, plata unei datorii, întreruperea prescripției, plata medicului chemat să trateze o persoană sau un animal aflat în pericol etc) trebuie să nu depășească sfera actelor de conservare și a celor de administrare. In această materie, o serie de acte juridice, deși sunt de dispoziție, sunt considerate a fi acte de administrare pentru că sunt raportate, nu la un bun individual ci la întregul patrimoniu. Vânzarea unor bunuri perisabile sunt acte de dispoziție dar privite din perspectiva patrimoniului, ele apar acte de administrare, ceea ce face ca aprecierea in concreto a actului încheiat să fie făcută în raport de împrejurările în care a fost încheiat Actele juridice care constituie obiect al gestiunii de afaceri pot fi încheiate cu sau fără reprezentarea geratului. În cazul celor încheiate prin reprezentare, gerantul acționează în numele geratului, ceea ce rezultă din intenția acestuia de a se produce efecte direct în persoana geratului. Actele juridice încheiate fără reprezentare sunt cele în care gerantul acționează în numele său propriu, acceptând calitatea de creditor sau, după caz, de debitor pe care o produce actul încheiat. Gerantul nu poate încheia însă acte juridice în care persoana nu poate fi reprezentată, chiar dacă sunt doar de administrare;
Actele materiale (repararea unei conducte, stingerea incendiului etc). In această privință gestiunea de afaceri se deosebește de mandat care privește doar actele juridice.
Modul de gestionare trebuie să fie voluntar și oportun. Caracterizarea modului de gestionare drept « voluntar » la care se adaugă faptul că persoana numită gerant gestionează « fără să fie obligată » au ca menire a evidenția lipsa oricărui contract încheiat de cele două părți, faptul că gerantul acționează unilateral.
Nu este suficient ca gestiunea să fie voluntară, ea mai trebuie să fie și „oportună”. Termenul este preluat din definiția gestiunii de afaceri dată de art. 1482 CCQ în timp ce Codul civil francez are în vedere, la art. 1375 „gestiunea bine administrată”, ceea ce presupune că ea este utilă. S-a remaracat că utilitatea gestiunii este un criteriu insuficient pentru că, deși este astfel caracterizată, nu rezultă și că a profitat geratului. Astfel, privită la momentul efectuării ei, gestiunea putea fi caracterizată ca fiind utilă geratului. Dacă însă, ulterior gestiunea astfel exercitată a cauzat prejudicii mari mari geratului, ea nu va fi validată. Este motivul pentru care tot mai mulți autori apelează la criteriul oportunității atunci când definesc gestiunea de afaceri, criteriu însușit de CCQ și agreat de autorii noii noastre reglementări, un criteriu abstract care se referă la modul cum ar fi acționat un om rezonabil. Dacă, așa cum a fost gândită, gestiunea de afaceri are loc fără consimțământul geratului, nimic nu oprește ca acesta să fi fost informat despre gestiunea inițiată. Enunțul normativ de la art. 1330 alin. (2), teza a doua are în vedere ipoteza în care geratul cunoaște existența gestiunii dar nu are posibilitatea să desemneze un mandatar sau să se îngrijească într-un alt mod de afacerile sale.
Intenția de a gera interesele altuia (animus gerendi). Este cea care califică operațiunea drept gestiune de afaceri.
Prevederea de la alin. 2 precizează că cel care lucrează în interesul altuia, fără să știe, nu va fi ținut să respecte obligațiile pe care gerantul le are potrivit legii, tocmai pentru că, de fapt, nu ne aflăm în fața gestiunii intereselor altuia. Cu toate acestea, având în vedere că geratul este beneficiar al unui act de gestiune, el va trebui să despăgubească pe gerant după regulile îmbogățirii fără justă cauză. Este cazul unei persoane care, crezându-se moștenitor legal, aduce imobilului care face parte din masa succesorală o serie de îmbunătățiri, după care, află de existența unui testament prin care este exheredat. În această situație, îmbunătățirile aduse la imobil profită legatarului care va putea fi obligat să despăgubească pe falsul moștenitor. Pentru suplinirea îmbogățirii fără justă cauză, de-a lungul secolului al XIX-lea, a existat o tendință de lărgire a unei așa-zise “gestiunii de afaceri anormale », făcând-o eficientă ori de câte ori ea a avut ca rezultat îmbogățirea unui terț, fără ca gerantul să fi fost animat de intenție altruistă. Cum astăzi îmbogățirea fără justă cauză este recunoscută, o asemenea extindere nu-și mai găsește justificare.
Potrivit prevederii de la alin. 3, nu ne vom afla în prezența unei gestiuni de afaceri când cel care administrează afacerile altuia acționează cu intenția de a gratifica (animus donandi). Jurisprudența a reținut că intenția liberală nu trebuie să fie mobilul unic al actului de gestiune, fiind suficient și un mobil parțial de a face o liberalitate, cum este cazul coindivizarului care, animat de propriul interes, prin actele sale de gestiune a bunurilor succesorale, face implicit o liberalitate celorlalți coindivizari.
O analiză critică a noii reglementări privește următoarele aspecte nerezolvate de textele examinate mai sus :
– o primă lacună a textului de la art. 1330 C. civ. privește faptul că nu se precizează în ce constă obiectul gestiunii de afaceri, care, potrivit doctrinei, este reprezentat de acte juridice sau materiale, expres nominalizate de art. 1328 din Proiectul Catala;
-enunțul potrivit căruia “există gestiune de afaceri când, fără a fi obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod voluntar…” nu este suficient de clar și poate lăsa loc interpretării că o asemenea operație n-ar presupune nicio obligație din partea gerantului, contrar prevederii de la art. 1333 C. civ., potrivit căreia „gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută..”. Nici caracterizarea ca „voluntar” a modului de gestionare nu este cea mai proprie, pentru că nu exprimă ceea ce este esențial pentru gestiunea de afaceri, anume faptul că gerantul acționează spontan și din proprie inițiativă. De aceea, în loc de a caracteriza doar “voluntar” modul de gestiune, era preferabilă sintagma „cu titlu benevol”, așa cum propune Proiectul Catala la art. 1328.
-textul frazei a doua de la alin. 2, potrivit căruia “el (gerantul s.n.) este îndreptățit la restituire (s.n.) după regulile îmbogățirii fără justă cauză” nu este cel mai potrivit. Fiind vorba, nu doar de cheltuielile utile efectuate de gerant, singurele supuse restituirii propriu-zise, dar și de despăgubirea acestuia pentru prejudiciile suferite cu ocazia gestiunii, termenul juridic cel mai potrivit este “indemnizare” și nu “restituire”, având în vedere că uneori se pune problema despăgubirii gerantului pentru toate pentru prejudiciile personale suferite cu prilejul gestiunii ;
-în considerarea celor spuse anterior, având în vedere tendința jurisprudenței de a admite existența gestiunii de afaceri și atunci când mobilul gratificării este doar parțial, cum este cazul raporturilor dintre coindivizari, se simțea nevoia unei astfel de nuanțări, așa cum o face Proiectul Catala potrivit căruia „regulile gestiunii de afaceri se aplică și când gestiunea a fost efectuată nu doar în interesul exclusiv al altuia dar și în interesul comun al altuia și al geratului”. În acest caz, cheltuielile ocazionate de gestiune vor fi repartizate în mod proporțional cu interesele care au fost avute în vedere.
2. Obligația de înștiințare. Pentru că gestiunea de afaceri reprezintă o imixtiune în afacerile geratului, admisă doar cu respectarea strictă a condițiilor deja analizate, NCC obligă la art. 1331 pe gerantul care are inițiativa de a-și asuma gestiunea geratului să informeze de îndată pe titularul afacerii că a inițiat gestiunea. Nu se prevede un termen înăuntrul căruia gerantul ar urma să-și îndeplinească o asemenea obligație, rezumându-se a dispune că ea trebuie îndeplinită “de îndată”, ceea ce înseamă că lasă judecătorului sarcina de a stabili dacă gerantul și-a executat obligația într-un termen rezonabil. Rostul acestei prevederi este acela de a oferi geratului posibilitatea de a accepta sau de a se opune gestiunii inițiate de gerant, pentru că potrivit prevederii de la art. 1338 NCC, cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere rambursarea doar a cheltuielilor necesare. Prin urmare, este important de stabilit dacă gerantul a cunoscut sau dacă ar fi putut cunoaște gestiunea inițiată de gerant, în raport de care vom putea decide răspunderea pe care acesta și-a asumat-o.
Această reglementare poate fi pusă în discuție cu privire la următoarele aspecte: „obligația de a înștiința pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru (s.n.) este posibil” nu este exprimarea cea mai fericită, pentru că:
-mai întâi, ceea ce trebuie să facă gerantul este, nu doar să înștiințeze pe gerat, rezumându-se la o simplă anunțare a acestuia ci, mai mult, el trebuie să-l informeze pe gerat, în sensul de a-i raporta despre ce acțiuni a întreprins în favoarea sa. Însuși CCQ, modelul avut în vedere de autorii textului, se referă la „informare” și nu la o simplă „înștiințare”, distincție pe care doctrina de drept civil o face;
-expresia “îndată ce acest lucru (s.n.) este posibil” nu aduce vreun plus de precizie textului normativ, fiind, în egală măsură, nepotrivită și inutilă, așa cum se poate observa din forma enunțului propusă mai jos.
3. Continuarea gestiunii. Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz, moștenitorii acestuia sunt în măsură să o preia, așa cum se prevede la art. 1332 NCC.
Spre deosebire de contractul de mandat care, potrivit art. 2031 NCC, poate fi oricând revocat, expres sau tacit, indiferent de forma în care a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil, gestiunea de afaceri trebuie continuată până la data când gerantul o poate abandona fără riscul vreunei pierderi sau până când geratul, reprezentantul, moștenitorii acestuia vor fi în măsură să o preia. Este de presupus că dacă gerantul care a avut inițiativa de a încheia acte juridice, cu sau fără reprezentarea geratului, dacă a început o activitate în interesul geratului, firesc este ca ea să fie continuată, evitând astfel producerea de prejudicii pe care le-ar presupune o întrerupere intempestivă a acesteia. Este ceea ce doctrina numește “obligația de perseverență” a gerantului.
Abandonarea gestiunii poate fi făcută în două situații:
-oricând, cu condiția de a nu produce nicio pierdere geratului;
-la momentul în care gestiunea inițiată de gerant poate fi preluată și continuată de gerant personal, de reprezentantul ori de moștenitorii acestuia. Nu întâmplător textul are în vedere momentul când reprezentantul ori moștenitorii geratului sunt în măsură să preia gestiunea, pentru că, așa cum vom vedea, norma următoare obligă pe moștenitori să continue gestiunea doar dacă aceștia cunosc gestiunea.
Potrivit art. 1333 NCC, moștenitorii gerantului care cunosc gestiunea, sunt ținuți să continue afacerile începute de gerant în aceleași condiții. Dacă mandatul este un contract intuitu personae, astfel că încetează, printre altele, prin moartea mandatarului, gestiunea de afaceri trebuie continuată de moștenitorii gerantului care cunosc gestiunea autorului lor. Soluția continuării gestiunii de către moștenitori este impusă de faptul că o întrerupere a acesteia ar putea constitui, prin ea însăși, un fapt prejudiciabil pentru gerat. Dar, pentru ca moștenitorii gerantului să fie obligați la continuarea gestiunii începute de autorul lor, se cere ca ei să cunoască existența gestiunii inițiate. Condiția este firească, nimeni neputând fi obligat pentru continuarea unei operații despre care nu are cunoștință.
Cât privește diligența datorată de gerant, art. 1334 NCC prevede la alin. (1) că “Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale, iar la alin. (2), „Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenție sau din culpă gravă”.
Prin diligență, înțelegem maniera în care o persoană gestionează interesele altuia. Sintagma “bun proprietar” este traducerea locuțiunii latinești bonus pater familias, un standard abstract care se referă la diligența pe care orice ins mediu avizat și înzestrat o manifestă în gestionarea propriilor sale interese. Reprezintă un reper abstract la care se face apel pentru a stabili dacă cel însărcinat cu gestionarea intereselor altuia poate fi suspectat de o eventuală culpă. Este aceeași diligență impusă mandatarului în cazul mandatului oneros de art. 2018 alin. 1 NCC.
Prin prevederea de la alin. 2 se instituie o excepție de la regulă, astfel că, ori de câte ori gerantul a urmărit să evite o pagubă iminentă care putea fi cauzată geratului, răspunderea sa va opera doar dacă prejudiciile au fost cauzate de o gestionare animată de intenție sau de culpă gravă. De observat este că, dacă de regulă răspunderea delictuală operează și pentru cea mai neînsemnată dintre culpe, potrivit adagiului latinesc in lege Aquillia et culpa levissima venit, în cazul de față gerantul va răspunde doar pentru prejudiciile cauzate cu intenție sau culpă gravă, adică acea culpă care, fiind atât de grosieră, este asimilată intenției, potrivit adagiului culpa lata dolo aequiparatur. Două pot fi explicațiile acestei soluții: prima privește preocuparea de a acorda o mai mare independență gerantului când el urmărește să evite o pagubă (certat de damno vitando) geratului; cea de-a doua are în vedere că gestiunea de afaceri este o operație gratuită, ceea ce determină o ușoară relaxare a exigenței rezervate gerantului în desfășurarea gestiunii.
Împrejurarea că obligațiile gerantului sunt aceleași cu cele ale mandantului gratuit este de natură a impune soluții similare în ce privește standardul de apreciere a răspunderii la care sunt expuși gerantul și mandatarul (ubi eadem est ratio, eadem solutio debet esse). Or, examinând prin comparație cele două reglementări, vom constata trimiteri la standarde diferite: în timp ce art. 1334 NCC privindu-l pe gerant pleacă de la “diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale”, potrivit art. 2018, fraza a doua din acelaș cod “dacă însă mandatul este gratuit, mandatarul este ținut să execute mandatul cu diligența pe care o manifestă în propriile afaceri”, ceea ce nu este acelaș lucru: în timp ce standardul bunului proprietar este invariabil, aprecierea diligenței făcându-se in abstracto (culpa levis in abstracto) prin raportarea la etalonul bunului proprietar, diligența mandatarului în propriile afaceri este mai mică pentru că este mereu alta, diferită de la un mandatar la altul, fiind apreciată in concreto. Or, referindu-se la “diligența pe care un bun proprietar o depune în administrarea bunurilor sale (s.n.)”, textul pare să aibă în vedere standardul abstract al bunului proprietar când, în realitate, este de presupus că autorii textului au vizat standardul concret, cel care se referă la diligența pe care o manifestă gerantul în propriile afaceri. aplicabil mandatului gratuit, ceea ce presupune o exigență mai relaxată. Aceeași diferență de tratament juridic o prevedea și vechiul Cod civil la art. 1540 alin. 2 potrivit căruia “pentru culpă, când mandatul este fără plată, răspunderea se aplică cu mai puțină rigurozitate decât în caz contrariu”.
Sub un alt aspect, remarcăm o lipsă de acuratețe terminologică: deși este vorba de gestiunea de afaceri, enunțul de la art. art. 1334 alin.1 are în vedere diligența în “administrarea bunurilor”, în timp ce art. 2018 din materia mandatului se referă la diligența în “propriile afaceri”. O minimă consecvență de limbaj, obligatorie în cadrul legiferării, cere ca aceleași noțiuni să fie exprimate prin aceeași termeni.
Din perspectiva sistematizării materiei, constatăm că, după ce norma de la art. 1332 C. civ. dispune că gestiunea poate fi continuată de reprezentantul gerantul sau de moștenitorii acestuia, când sunt în măsură să o preia, printr-o nouă prevedere, cea de la art. 1332, se dispune că, în ce privește pe moștenitorii gerantului, aceștia sunt obligați să continue gestiunea în aceleași condiții ca și gerantul. Ni se pare excesiv ca două articole să vizeze continuarea gestiunii astfel că mențiunea privind condițiile în care moștenitorii pot continua gestiunea putea fi înserată în cadrul primului articol.
4. Obligațiile gerantului. Potrivit art. 1335 NCC, „La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului și să îi remită acestuia toate bunurile obținute cu ocazia gestiunii.
Pentru că gerantul nu face decât să gestioneze afacerile gerantului, odată cu încetarea gestiunii, este obligat să dea socoteală geratului, operație care presupune informarea acestuia de toate acțiunile întreprinse în gestiunea pe care și-a asumat-o. Dacă în cadrul gestionării acestor afaceri, gerantul a obținut bunuri care erau datorate geratului, ele vor trebui remise acestuia din urmă. Este același tratament impus mandantului când mandatul este gratuit. De aceea, preferabil ar fi fost ca textul să includă printre bunurile pe care gerantul trebuie să le restituie geratului și pe cele care nu erau datorate acestuia din urmă, cum se prevede la art. 2019 alin. (1) C. civ. în materia mandatului.
5. Actele încheiate de gerant. Gerantul care acționează în nume propriu este ținut față de terții cu care a contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceștia de a se regresa împotriva geratului. Atunci când acționează în numele geratului, gerantul nu este ținut față de terții cu care a contractat decât dacă geratul nu este obligat față de aceștia.
În relațiile cu terții, gerantul poate acționa, atât în nume propriu, fără reprezentarea geratului, cât și în numele geratului, prin reprezentare. Potrivit alin. 1 al normei, când gerantul acționează în nume propriu, el va trebui să respecte toate obligațiile pe care și le-a asumat față de terți, actele juridice încheiate de acesta producându-și efectele normale, cu condiția ca aceste obligații să nu fi fost executate de gerat. Când însă gestiunea n-a fost oportună, așa cum prin definiție i se cere acesteia, sau când actele juridice încheiate de gerant n-au fost ratificate de gerat, titularul afacerii, terții se pot îndrepta împotriva geratului, dacă, în mod culpabil, a lăsat să se creadă că l-ar fi împuternicit pe gerant.
Când gerantul acționează prin reprezentarea geratului, încheind acte juridice în numele acestuia, el nu va putea fi obligat față de terți, cu excepția situației în care geratul însuși s-a obligat față de ei.
Ca în multe alte situații, enunțurile normei nu corespund denumirii marginale a acesteia. Citind sintagma “actele încheiate de gerant”, era de așteptat ca textul normativ să prevadă că gestiunea de afaceri se înfăptuiește atât prin acte juridice cât și prin acte materiale. Or, textele se referă la cu totul altceva și anume la obligațiile gerantului, motiv pentru care ambele enunțuri ar fi trebuit amplasate printre prevederile de la art. 1335 C. civ., în continuarea obligației de a da socoteală, conform propunerii de mai jos.
6. Efectele gestiunii de afaceri în raporturile gerant-gerat. Obligațiile geratului. Potrivit art. 1337 alin. (1) NCC, « Atunci când condițiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum și, în limita sporului de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost efectuate, și să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din cauza gestiunii ». Textul de la alin. (2) prevede că « Geratul trebuie să execute și obligațiile născute din actele necesare și utile care, în numele ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant », iar dispoziția de la alin. (3) se menționează că aprecierea caracterului necesar sau util al actelor și cheltuielilor are loc la momentul la care gerantul le-a făcut. În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanței, în urma unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanța președințială, înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condițiile legii.
Prevederea de la alin. 1 al normei de la art. 1337 C. civ. are în vedere obligațiile pe care geratul le are față de gerant care constau în rambursarea cheltuielilor necesare și utile, în limita sporului de valoare, chiar dacă rezultatul gestiunii n-a fost atins. Cheltuielile necesare sunt cele care privesc sume de bani sau munca depusă de gerant pentru conservarea unui lucru în materialitatea lui, iar cheltuielile utile sunt cele investite pentru ameliorarea stării materiale a acestuia. Deși nu sunt necesare, sporesc valoarea lucrului. Nu vor fi rambursate cheltuielile voluptuarii, cele care nu sporesc valoarea lucrului, fiind efectuate din simpla plăcere a gerantului. În măsura în care actele juridice prin care au fost efectuate cheltuielile voluptuarii au fost ratificate de gerat, și ele vor fi supuse restituirii. Sumele de bani reprezentând asemenea cheltuieli sunt purtătoare de dobânzi din ziua în care au fost efectuate. Deosebit de aceste cheltuieli, în măsura în care efectuarea gestiunii i-a cauzat gerantului prejudicii în afara oricărei culpe a acestuia, gerantul va fi obligat să-l despăgubească.
Geratul răspunde pentru obligațiile contractate de gerant prin acte necesare și utile, făcute în numele sau în beneficiul său. Sintagma „acte necesare și utile” are în vedere atât actele juridice cât și cele materiale. (Este încă un motiv care justifică observațiile pe care le-am făcut la art. 1336 C. civ., privitoare la obiectul gestiunii de afaceri). Dacă geratul a ratificat gestiunea retroactiv, aceasta se va converti într-un contract de mandat (ratihabitio mandato auequiparatur), caz în care geratul va fi ținut de toate actele încheiate de gerant în numele său, chiar dacă au fost sau nu utile.
Potrivit prevederii de la alin. (3), aprecierea caracterului necesar sau util al cheltuielilor se face în raport de momentul la care au fost făcute de gerant. Privit din perspectiva gerantului, soluția este preferabilă acțiunii specifice îmbogățirii fără justă cauză (actio de in rem verso).
Textul de la alin. (4) instituie în favoarea gerantului dreptul de a cere instanței înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale care să garanteze restituirea cheltuielilor de către gerat. Noua reglementare deschide gerantului procedura ordonanței președințiale în cadrul căreia urmează să se efectueze expertiza prin care să fie determinate cheltuielile necesare. Potrivit alin. 4, gerantul are dreptul de a cere instanței, pe calea ordonanței președințiale, înscrierea unei ipoteci legale în cartea funciară pentru garantarea cheltuielilor necesare efectuate pentru gestiunea efectuată.
În legătură cu aceste prevederi, este de observat că:
-precizarea pe care o face textul de la primul alineat în prezentarea ipotezei “atunci când condițiile gestiunii de afaceri sunt întrunite” este inutilă, de vreme ce, prin ipoteză, este vorba de efecte ale gestiunii de afaceri în înțelesul legii. Altfel, ar trebui ca această formulă să fie utilizată la toate prevederile rezervate oricărui izvor de obligații;
-de asemeni, noua reglementare nu răspunde la întrebarea privind întinderea obligațiilor pe care le are geratul față de gerant de restituire a cheltuielilor făcute în cadrul unei gestiuni care s-a dovedit a fi defectuoasă, în sensul că doar parțial a fost oportună. Într-o astfel de situație, Proiectului Catala prevede că judecătorul va putea modera cheltuielile datorate de gerat, soluție pe care o găsim amenajată și în Codul civil italian, o altă sursă de inspirație pentru autorii noilor texte normative.
7. Împotrivirea beneficiarului gestiunii. Art. 1338 NCC prevede că:
-cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanța, la cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligației de restituire;
-cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar și din cea mai ușoară culpă.
Dacă în privința oricărei gestiuni de afaceri gerantul acționează ca și cum geratul l-ar fi împuternicit, raporturile dintrei ei putând fi analizate ca un mandat tacit, în cazul opoziției acestuia din urmă, nu mai există niciun motiv rațional pentru continuarea gestiunii. Geratul are dreptul suveran să hotarăscă dacă i se pot gestiona afacerile de către gerant, precum și limitele limitele de acțiune ale acestuia. Dacă gerantul ignoră opoziția geratului, pe care, fie o cunoaște, fie ar fi trebuit s-o cunoască, va fi îndreptățit doar la restituirea cheltuielilor necesare, nu și a celor utile. La cerere sau din oficiu, instanța poate acorda un termen pentru restituirea cheltuielilor necesare.
Gerantul care ignoră opoziția geratului și inițiază sau continuă gestiunea, va răspunde pentru toate prejudiciile cauzate geratului, chiar și pentru cele cauzate din cea mai ușoară dintre culpe (culpa levissima), nu doar pentru cele pentru care răspunde în mod obișnuit sau în situația descrisă de art. 1334 alin. (2).
Analizând aceste prevederi, avem următoarele observații:
-termenul “împotrivire” nu este uzual în dreptul civil, motiv pentru care credem că se depărtează în mod nejustificat de terminologia juridică tradițională în cadrul căreia manifestarea de voință destinată a împiedica încheierea unui act juridic se numește “opoziție”. În perspectiva elaborării unui drept european al contractelor este preferabilă o terminologie juridică unitară. Or, Anteproiectul Catala, de exemplu, folosește termenul “opposition” în chiar definiția gestiunii de afaceri, la fel cum întreaga doctrină o face;
-sub aspectul unității terminologice a oricărei legi, Noul Cod civil ar fi trebuit să desemneze aceleași noțiuni prin aceeași termeni, mai ales când sunt consacrați prin tradiție. « Beneficiarul gestiunii » sau « titularul afacerii » este nimeni altul decât geratul. La rândul său, « cel care ignoră împotrivirea geratului » nu poate fi orice persoană, cum se poate înțelege din simpla lectură a textului, ci doar gerantul, cel care acționează în numele geratului știind că activitatea sa nu este agreată de gerat ;
-măsura de acordare a unui termen pentru executarea obligației de restituire a cheltuielilor necesare ar trebui luată în toate cazurile în care se restituie cheltuielile, nu doar în situația descrisă de text. Nu se vede de ce doar în cazul opoziției geratului instanța poate acorda un termen de grație gerantului. Pe de altă parte, norma ține de procedura civilă și nu dreptul substanțial.
Secțiunea 3
Natura juridică a gestiunii de afaceri
1. Teorii privind natura juridică a gestiunii de afaceri. Concretizată într-o activitate desfășurată în interesul altuia, gestiunea de afaceri este o figură juridică ale cărei efecte sunt aproape similare celor care se nasc din contractul de mandat. Așa cum am arătat când am analizat izvoarele obligațiilor, noțiunea de cvasicontract pleacă de la clasificarea obligațiilor operată de Institutele lui Justinian care a adăugat la summa divisio contract/delict avansată de Gaius și obligationes quae quasi ex contractu nascuntur precum și obligationes quae ex delicto nascuntur. Ea capătă un înțeles autonom cu mult mai târziu, termenul ca atare având originea etimologică în latinescul quasi adăugat contractului și desemnează acele operații care, deși nu sunt contracte, dau naștere la efecte aproape similare acestora. Urmare a renunțării la noțiunea ambiguă de cvasicontract, noul Cod civil califică gestiunea de afaceri drept izvor distinct de obligații.
În explicarea naturii juridice a acesteia, doctrina de drept civil a încercat să explice efectele ei prin mecanismul îmbogățirii fără justă cauză, în preocuparea legii de a evita ca geratul să se îmbogățească pe seama gerantului. S-a obiectat că geratul este obligat și fără să se fi îmbogățit. Conform unei alte teorii, gestiunea de afaceri este act juridic unilateral dezinteresat, plecând de la constatarea că este o manifestare de voință a unui singur subiect de drept, gestiunea derulându-se fără ca gerantul să urmărească un profit. Replica a constat în aceea că gerantul nu acționează cu intenția de a se obliga, specifică actului de formație unilaterală, efectele acesteia producându-se ope legis.
Asemenea încercări ale doctrinei, în general avidă de calificări juridice, nu se mai justifică sub noul Cod civil, potrivit căruia gestiunea de afaceri constituie un izvor distinct și autonom de obligații, conform art. 1165, fiind expres calificat drept fapt juridic licit. Cu toate acestea, efectele juridice la care dă naștere sunt cele ale contractului de mandat. Potrivit art. 2030 alin. 1 CCI, “gerantul este subiectul acelorași obligații care derivă din mandat”. La fel, Anteproiectul Catala prevede că cel care se încarcă cu gestiunea afacerilor altuia se supune acelorași obligații pe care mandatul expres le presupune.
Secțiunea 4
Gestiunea inoportună
1. Noțiune. Potrivit art. 1339 NCC, « Actele și cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj ».
Această prevedere face parte din noutățile noii reglementări a gestiunii de afaceri și este preluată din Codul civil Quebec, art. 1490, potrivit căruia “gestiunea inoportună întreprinsă de gerant nu obligă pe gerat decât în măsura îmbogățirii sale”.
Considerăm că noua prevedere de la art. 1339 NCC a putea avea sens doar dacă din noua reglementare ar fi rezultat că gestiunea de afaceri poate fi atât oportună cât și inoportună, ceea ce ar fi însemnat ca denumirea marginală de la art. 1330 NCC să n-o reprezinte “condițiile” gestiunii ci “gestiunea oportună”, pentru ca abia apoi să fie reglementată “gestiunea inoportună”. Or, odată convenit că gestiunea de afaceri există doar când gerantul acționează în mod oportun în gestionarea afacerilor altuia, introducerea în limbajul juridic a sintagmei “gestiune inoportună” este inutilă, complicând inutil terminologia juridică în această materie. Este cazul să ne întrebăm pe ce temei juridic se va întemeia geratul într-o eventuală acțiune? Dat fiind caracterul subsidiar al îmbogățirii fără justă cauză ar urma să conchidem că un astfel de temei îl va constitui norma pe care o analizăm și să acceptăm un nou izvor de obligații, ceea ce nu ni se pare deloc “oportun”. Odată ce prin această gestiune a fost procurat un avantaj geratului, nimic nu va opri pe gerant să-l acționeze după regulile îmbogățirii fără justă cauză, ceea ce face ca prevederea pe care o analizăm să fie și superfluă. Un argument de text îl constituie reglementarea dată de Anteproiectul Catala care prin art. 1329-1 prevede că “dacă acțiunea gerantului nu răspunde la condițiile gestiunii de afaceri dar profită geratului, acesta din urmă trebuie să-l indemnizeze pe gerant după regulile îmbogățirii fără justă cauză”, text cu mult preferabil celui avut în vedere de autorii enunțului pe care îl analizăm.
Apoi, în condițiile în care gestiunea de afaceri presupune acte juridice și materiale, distincția dintre “acte și cheltuieli” pe care o face textul pe care îl avem în vedere este nejustificată.
2. Ratificarea gestiunii. Ratificarea este un mod de validare a unui act juridic, prin care geratul își însușește actul încheiat în numele său de către gerant. O asemenea validare își produce efectele sale de la data când a fost începută gestiunea. Orice gestiune de afaceri ratificată de gerat se convertește în mandat, producând efectele specifice acestui contract. Odată ratificată, gestiunea de afaceri va produce efecte, indiferent dacă actele gerantului au fost sau nu utile.
Capitolul III
PLATA NEDATORATĂ
Secțiunea 1
Noțiunea de plată nedatorată
1. Reglementare. Plata nedatorată este reglementată la art. 1341-1344 NCC. Fără s-o definească, dispoziția de la alin. (1) prevede că « Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire ». La alin. (2), noua reglementare prevede că « Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titu de liberalitate sau gestiune de afaceri », iar la alin. (3) se instituie o prezumție de datorie, dispunând că « Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie proprie ».
Plata, în limbaj juridic, nu se rezumă la remiterea unei sume de bani ci semnifică executarea oricărei obligații, indiferent de obiectul ei. Potrivit art. 1469 alin. 1 NCC, “plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației”. În terminogia latină ea se numește solutio, care are sens de dezlegare, rezolvare, în timp ce solvens este cel care face plata iar accipiens, cel care o primește. Referindu-se la temeiul plății, art.1470 NCC prevede că “orice plată presupune o datorie”, ceea ce face ca plata care nu este datorată să dea naștere la un raport juridic în cadrul căruia cel care a primit-o, solvens-ul, devine creditor al acțiunii în repetițiune, iar accipiens-ul capătă calitatea de debitor.
Primul alineat al art. 1341 NCC, este inspirat de Codul civil italian, fixează obligația de restituire a celui care face o plată nedatorată. Acțiunea pe care el o are la îndemână este acțiunea în repetițiune (condictio indebiti), supusă anumitor condiții de admisibilitate.
Existența unei plăți, care poate consta în remiterea unei sume de bani ori a unui bun. Dacă prestația constă într-o obligație de a face, nu se pune problema restituirii, ci a daunelor interese reprezentând contravaloarea operației efectuate de solvens, putându-se invoca îmbogățirea fără justă cauză a accipiens-ului. Ceea ce se cere este ca prestația efectuată de solvens să fi fost făcută cu tiltu de plată. Altfel, o asemenea prestație poate avea o altă semnificație juridică.
Plata să fi urmărit o datorie inexistentă din punct de vedere juridic, altfel spus, să reprezinte un indebitum. În teoretizarea acestei condiții, doctrina franceză distinge trei situații : prima dintre ele vizează datoria imaginară, când nici cel care plătește nu este debitor și nici cel care primește plata nu este creditor (plata nedatorată obiectiv); a doua situație privește situația în care plata este făcută unei alte persoane decât celei care este datorată (plata nedatorată subiectiv). Este cazul în care se face o plată unui fals succesor al creditorului; a treia situație, calificată tot subiectiv nedatorată, privește plata făcută adevăratului creditor dar de o altă persoană decât debitorul, cum este cazul falsului succesor al debitorului. Prin tradiție, aceste trei situații au fost supuse aceleași condiții privind eroarea în care s-a aflat solvens-ul. Printr-o soluție pronunțată de Curtea de casație franceză la data de 2 aprilie 1993, evocată de autorul mai sus citat, s-a decis că în cazul plății absolut nedatorate singura condiție a plății este ca ea să fie nedatorată, fără a se mai analiza eroarea în care s-a aflat solvens-ul, rezolvare aprobată de doctrină doar în privința plății nedatorate absolut.
Sunt și alte situații în care condiția erorii nu este cerută: când obligația de plată exista la momentul executării ei dar, ulterior, are loc anularea sau rezoluțiunea contractului, când solvens-ul pierde chitanța liberatorie fiind nevoit să plătească a doua oară iar ulterior găsește chitanța, în cazul nulității relative a contractului în care plata poate fi calificată drept confirmare tacită a acestuia.
Este de remarcat că nici CCQ și nici Anteproiectul Catala de reformă a dreptului obligațiilor și prescripției nu consacră această soluție, menținând calificarea tradițională a plății din eroare, în timp ce NCC preia de această dată nouă orientare, fără a mai trimite la eroarea solvens-ului, așa cum o făcea vechiul Cod civil la art. 993. Dimpotrivă, obligațiile naturale nu sunt supuse repetițiunii, de vreme ce cel care face plata a priori nu este ținut de nicio datorie.
Prevederea de la alin. 2 se referă la două cazuri în care nu se va restitui ce s-a plătit: în cazul liberalităților, care, fiind făcute cu animus donandi, nu sunt supuse restituirii și nici în cazul gestiunii de afaceri, când plata este supusă unui alt regim juridic special amenajat, cum am văzut. Ele vor fi mai pe larg comentate la pct. 4 din observațiile de mai jos.
Dispoziția finală de la art. 1341 instituie o prezumție relativă (iuris tantum) potrivit căreia orice plată este considerată a fi fost făcută cu intenția de a stinge o datorie proprie. Principiul prevăzut de art. 1472 NCC este că “plata poate fi făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație”. Cu toate acestea, este dreptul creditorului să refuze plata oferită de terț dacă în prealabil a fost încunoștiințat de debitor că se opune acesteia, excepție făcând cazul în care un asemenea refuz l-ar prejudicia. Potrivit art. 1474 NCC plata făcută de un terț stinge obligația dacă este făcută pe seama debitorului, caz în care solvens-ul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit, decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege. Solvens-ul care are interes să dovedească faptul că datoria era a altuia, are sarcina probei, conform principiului actori incumbit probatio.
Textele rezervate plății nedatorate pun în discuție următoarele aspecte:
-sub aspectul sistematizării materiei, este mai puțin uzual în cadrul legiferării ca denumirile marginale ale unor instituții să privească noțiuni juridice, știut fiind că dreptul pozitiv operează cu definiții legale în timp ce teoria dreptului are menirea de a explica noțiunile juridice. De aceea, ni se pare că denumirea marginală a art. 1341 NCC este nepotrivită. Ea este și singulară în peisajul celor trei fapte juridice licite reglementate de NCC în condițiile în care, atât la gestiunea de afaceri cât și la îmbogățirea fără justă cauză denumirea marginală este termenul „condiții” pe care îl găsim mai potrivit, fie și din perspectiva unei terminologii juridice unitare;
-enunțul de la alin. 1 al art. 1341 NCC, menit a defini noțiunea de plată nedatorată se referă la dreptul de restituire al celui care plătește, deși nu este dator. Or, fiind reglementată ca un izvor de obligații, plata nedatorată ar fi trebuit definită prin ceea ce este ea in se și nu prin efectele pe care le produce. Este ca și cum am defini răspunderea delictuală, un alt izvor de obligații, ca fiind dreptul victimei la despăgubiri. Prin urmare, înainte de a vedea ce drepturi are cel care a făcut o plată nedatorată, ceea ce interesează mai întâi este să știm în ce constă acest izvor de obligații. Unei astfel de logici se supun, atât Codul civil francez, vechiul nostru Cod civil cât și CCQ, iar la nivel de proiecte europene, Anteproiectul Catala ;
-în sens juridic, “a plăti” înseamnă a stinge o obligație, ceea ce face ca enunțul potrivit căruia “cel care plătește fără a datora” să fie un non sens. Enunțul ar putea avea înțeles dacă am considera că a plăti înseamnă doar a remite cuiva o sumă de bani, fără a avea în vedere cu ce titlu o face, ceea ce contravine, nu doar înțelesului juridic, dar și sensului obișnuit al termenului, așa cum apare el în Dicționarul explicativ al limbii române, potrivit căruia a plăti înseamnă a achita contravaloarea, în bani sau în natură, a unui bun cumpărat, a unei consumații, a recompensa. Dacă noțiunea de “plată” a intrat deja în conștiința juridică drept un mod de stingere a obligațiilor, în sensul de solutio, când avem în vedere modul cum se execută plata, verbul “a plăti” nu are aceeași plasticitate, motiv pentru care ar trebui evitat și înlocuit cu termenul generic “prestație” ;
-dispoziția de la art. 1341 alin. 2 este inutilă pentru două motive: în primul rând, pentru că, atât liberalitățile cât și actele încheiate cu titlu de gestiune de afaceri, nu constituie ceea ce numim „plată”, în înțelesul dreptului civil. Sintagma „plata unei liberalități” nu face decât să evidențieze o contradicție în termeni, câtă vreme, potrivit art. 1470 NCC “orice plată presupune o datorie” iar liberalitatea presupune, prin definiție, animus donandi, pentru a nu mai vorbi de gestiunea de afaceri unde gerantul acționează cu animus gerendi și unde avem o reglementare distinctă. Dacă, aparent Anteproiectul Catala propune o soluție similară prin dispoziția de la art. 1330 alin. 2 potrivit căreia, când cel care primește plata dovedește că ea a fost făcută cu intenția liberală a unei obligații naturale sau dintr-o altă cauză, restituirea nu are loc, trebuie remarcat că între cele două texte există o diferență notabilă: în timp ce textul românesc se referă la plata făcută cu titlul de liberalitate, ceea ce este o contradicție în termeni, textul francez are în vedere situația în care cel care primește plata dovedește că pretinsa plată s-a făcut în realitate cu animus donandi. Prin urmare, temeiul restituirii invocat de solvens este chiar plata nedatorată iar dacă restituirea ei nu are loc este pentru că se dovedește intenția gratificării. Sub un alt aspect, multe altele sunt situațiile în care simpla achitare a unei sume de bani nu are semnificație de plată în sens juridic. Ar fi însă nepotrivit ca ele să fie inventariate de lege. Ajunși aici, ne-am putea întreba de ce n-au fost avute în vedere alte situații aflate, cu adevărat, la limita dintre plata datorată și cea nedatorată, dată fiind inexistența dreptului material la acțiune. Avem în vedere obligațiile naturale, cele executate în considerarea unor îndatoriri morale. Includerea lor printre prestațiile exceptate de la restituire era cu mult mai nimerită, cu atât mai mult cu cât noua reglementare a prescriției extinctive nu prevede, în mod expres, în cazul renunțării la beneficiul prescripției, reglementată de art. 2507 – 2510 NCC, soluția validării plății efectuate de debitor după scurgerea termenului de prescripție, așa cum dispunea art. 20 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă. Cum se știe, chiar dacă termenul de prescripție s-a împlinit și dreptul la acțiune în sens material al creditorului s-a stins, din rațiuni care țin de echitate, dreptul subiectiv al creditorului supraviețuiește, astfel că prestația efectuată nu va fi supusă restituirii, fiind considerată obligație naturală. Enumerarea unor asemenea situații n-ar trebui făcută exhaustiv ci mai potrivit ar fi să se lase loc și altor cauze prevăzute de lege, o formulă, de altfel, frecvent utilizată de Noul Cod Civil și pe care o regăsim inclusiv în Anteproiectul Catala în textul deja analizat, precum și în art. 2034 CCI.
2. Efectele plății nedatorate. Principalul efect al platii nedatorate consta in obligatia restituirii solvensului a ceea ce s-a primit cu titlu de plată.
Plata nedatorată dă naștere la un raport obligațional între cei doi actori ai acesteia (solvens-ul, cel care a făcut plata, și accipiens-ul, cel care a primit o asemenea plată. Soluțiile vor fi diferite după cum accipiens-ul a fost sau nu de bună-credință. Mai întâi, trebuie să distingem dupa cum creditorul a fost de bună sau de rea credință. Buna credință a accipiens-ului este prezumată. Desi obligatia de restituire există indiferent daca accipiens-ul a fost de bună sau de rea credință, intinderea obligației de restituire diferă însă în funcție de buna sau reaua credintă. Când accipiens-ul a fost de bună-credință, el va restitui numai in limita imbogatirii sale. Astfel, asemenea oricarui posesor de buna-credinta, va pastra fructele (art. 994 Cod civil); dacă a înstrainat bunul cu titlu oneros, va restitui doar pretul cu care a vândut bunul (art. 996 alin. 2 Cod civil); în cazul unei sume de bani, el va datora dobânzi numai de la data punerii in intarziere (art. 1098 Cod civil); dacă lucrul a pierit sau a fost distrus, fie din caz fortuit, fie din culpa accipiensului, va fi liberat de obligatia de restituire (art. 995 alin. 2 Cod civil). Cand accipiens-ul a fost de rea-credință, adică a primit o plata, desi stia ca nu i se datoreaza nimic, el va trebui: sa restituie bunul si fructele acestuia (art. 994 Cod civil); în cazul in care obiectul a fost instrainat cu titlu oneros sau gratuit, pe langa daunele pe care le va datora, accipiensul va restitui valoarea bunului din momentul sesizarii justitiei, indiferent de pretul pe care l-a primit (art. 996 Cod civil); cand bunul a pierit fortuit, primitorul va restitui valoarea lui din momentul cererii de restituire, exceptind situatia
cand face dovada ca ar fi pierit si la solvens (art. 995 Cod civil).
Actiunea solvensului pentru restituirea bunului cert, constituie practic o actiune în revendicare. Promovarea unei asemenea actiuni este posibila si impotriva tertului dobanditor. In cazul mobilelor tertul se va putea apara invocand art. 1909 Cod civil, iar in cazul imobilelor, prescriptia achizitivă.
Obligațiile accipiens-ului. În prima ipoteză, accipiens-ul este de bună-credință dacă a avut convingerea la momentul plății că ceea ce i s-a plătit era datorat. El va fi considerat de rea-credință, dacă a cunoscut caracterul nedatorat al plății la momentul în care a primit-o de la solvens. În practică, s-a pus problema dacă cel care a primit plata în temeiul unei hotărâri judecătorești nedefinitive poate sau nu fi considerat de rea-credință. Jurisprudența franceză a răspuns pozitiv având în vedere caracterul litigios al titlului, faptul că viciile acestuia erau cunoscute de accipiens. Soluția este în acord cu regula potrivit căreia și culpa levissima face ca accipiens-ul să răspundă din punct de vedere juridic față de solvens. Tot astfel, obiect de discuții l-a constituit și întrebarea dacă moștenitorii celui care a primit plata cu rea-credință pot fi la fel calificați, în condițiile în care nu aveau cunoștință de caracterul nedatorat al plății primite de autorul lor. Având în vedere regula potrivit căreia succesorii continuă personalitatea autorului lor, s-a decis că ei vor fi considerați de rea-credință, chiar dacă nu au cunoscut caracterul nedatorat al plății efectuate.
Efectele plății trebuie analizate în funcție de următoarele situații:
-când plata nedatorată a avut ca obiect un bun fungibil, accipiens-ul este obligat, indiferent de buna sau reaua lui credință, la restituirea sumei de bani, ori a bunurilor de gen primite cu titlu de plată, în aceeași cantitate și calitate cu cele primite. El va trebui să plătească și dobânzile calculate din ziua plății. Dacă plata a avut ca obiect alte bunuri fungibile, accipiens-ul va fi obligat la daune-interese pentru prejudiciul suferit de solvens pe perioada cât a fost lipsit de acele bunuri. Ele nu sunt susceptibile de dobânzi, precum în cazul sumelor de bani ;
-accipiens-ul de bună-credință nu are obligația de a plăti dobânzi sau despăgubiri. Această obligație se naște în momentul când a devenit de rea-credință, adică cel în care a aflat că plata nu-i este datorată. Buna-credință încetează de la data introducerii acțiunii în repetițiune. Dacă între timp, accipiens-ul a decedat iar moștenitorii săi sunt de rea-credință, aceștia vor trebui să plătească dobânzi din ziua decesului autorului lor ;
-dacă plata a avut ca obiect un bun cert, accipiens-ul este obligat să-l restituie. Dacă bunul a fost înstrăinat sau a pierit datorită unui caz de forță majoră sau fortuit, va trebui să distingem după cum a fost de bună sau de rea-credință. Dacă a fost de bună-credință, accipiens-ul va trebui să restituie doar prețul pe care l-a primit în schimb, iar dacă bunul a pierit sau a fost deteriorat dintr-un caz de forță majoră sau caz fortuit, accipiens-ul va fi liberat de datorie.
Tratamentul accipiens-ului de rea-credință este supus următoarelor reguli :
-dacă a înstrăinat bunul, va fi obligat să restituie valoarea lui stabilită la momentul introducerii acțiunii în justiție, indiferent de prețul primit;
-dacă bunul a pierit în mod fortuit, trebuie să restituie valoarea acestuia din momentul introducerii acțiunii în repetițiune, excepție făcând cazul în care va face dovada că bunul ar fi pierit și dacă s-ar fi aflat la solvens. Acțiunea în repetițiune are înfățișarea unei acțiuni în revendicare, putând fi exercitată și împotriva terțului care a dobândit bunul de la accipiens. Terțul va putea paraliza acțiunea invocând posesia lui de bună credință sau, după caz, uzucapiunea;
-dacă plata a avut ca obiect un bun frugifer, restituirea lui se va supune regulilor mai sus menționate. Accipiens-ul va dobândi în proprietate fructele bunului respectiv. Fructele vor fi restituite din momentul în care devine de rea-credință. Accipiens-ul de rea-credință este, în schimb, obligat să restituie toate fructele percepute sau nepercepute, culese sau neculese, consumate sau neconsumate. Când este vorba de fructe în natură consumate sau neculese, accipiens-ul este obligat să plătească valoarea lor.
Obligațiile solvens-ului. Chiar dacă accipiens-ul ar fi de rea credință, solvens-ul are obligatia să-i restituie cheltuielile pe care le-a facut pentru conservarea bunului (art. 997 Cod civil). Desigur, este vorba de cheltuielile necesare si utile (cele care au contribuit la conservarea bunului sau la o marire a valorii lui). Sub acest aspect, daca cheltuielile necesare se restituie integral, cheltuielile utile numai in masura in care au marit valoarea lucrului. Cheltuielile voluptorii nu vor fi restituite.
In ceea ce îi privește pe terți, efectele plății nedatorate sunt următoarele:
– dacă accipiens-ul a înstrăinat bunul cert care a făcut obiectul plății, iar terțul a fost de rea-credință, atunci solvens-ul va avea o acțiune directa si împotriva dobânditorului.
Daca tertul dobanditor a fost însă de bună-credință, în cazul bunurilor mobile, se va apăra invocând prescripția instantanee (art. 1909 Cod civil.), iar în cazul bunurilor imobile, va invoca uzucapiunea (art. 1895 si urm.; art. 1890 Cod civil).
Acțiunea în restituire poate fi exercitată și de către creditorii chirografari, pe calea acțiunii oblice. Fiind o actiune patrimoniala, actiunea în repetitiune este supusă prescripției extinctive, care va începe sa curgă de la data plății.
Solvens-ul va fi ținut să plătească accipiens-ului cheltuielile făcute cu conservarea bunului (impense necesare) și cele care au sporit valoarea bunului (impense utile). Solvens-ul nu are obligația să restituie cheltuielile voluptuarii, adică pe cele făcute exclusiv pentru înfrumusețarea bunului, cele făcute din simpla plăcere a accipiens-ului. Acesta din urmă are însă dreptul de a ridica toate lucrările și amenajările făcute în scop de înfrumusețare, dacă prin acestea nu se provoacă nicio deteriorare. Această obligație pe care o are solvens-ul are ca izvor îmbogățirea fără justă cauză, nefiind consecința directă a plății nedatorate.
Acțiunea în restituirea plății nedatorate (condictio indebiti). Această acțiune poate fi exercitată atât de solvens cât și de creditorii acestuia pe calea acțiunii oblice. Dacă plata a fost făcută unei alte persoane decât adevăratulu creditor, pentru debitor ea apare ca fiind nedatorată, astfel că va putea cere restituierea a ce s-a plătit. El va avea o acțiune izvorâtă din îmbogățirea fără justă cauză împotriva accipiens-ului. Fiind o acțiune patrimonială, este supusă regulilor și termenelor de prescripție de drept comun. Termenul va curge de la data când solvens a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască faptul plății și persoana obligată la restituire.
Când obiectul plății l-a constituit un bun determinat, acțiunea va avea caracterul petitoriu al acțiunii în revendicare, Sunt și situații în care obligația de restituire a plății nedatorate nu funcționează:
-când accipiens-ul este creditor al unei alte persoane și primind plata de la adevăratul debitor și-a distrus titlul constatator al creanței sale. Solvens-ul are drept la recurs împotriva adevăratului debitor. Jurisprudența a extins această regulă și la situația în care, primind plata, accipiens-ul a renunțat la întreruperea prescripției față de adevăratul debitor, încetând a mai avea posibilitatea valorificării acelei creanțe prin apelul la forța de constrângere a statului. Soluția este echitabilă pentru că, accipiens-ul care primește plata de la solvens, își poate distruge titlul constatator al creanței, fiind în situația de a nu-și putea valorifica creanța datorită culpei solvens-ului care a plătit din propria eroare. Prejudiciul suferit de accipiens trebuie reparat de cineva, astfel că cea mai bună reparație nu poate fi alta decât refuzul plății nedatorate;
-când plata a fost efectuată în temeiul unui contract anulabil pentru incapacitatea uneia dintre părți, solvens-ul nu va putea obține restituirea plății efectuate, având în vedere că incapabilul este ținut să restituie doar contravaloarea îmbogățirii sale, pe temeiul acestui izvor de obligații civile. Acțiunea în restituire va fi condiționată însă de profitul procurat incapabilului de bună-credință;
-în cazul obligațiilor naturale executate voluntar de către debitor, plata nu este supusă repetițiunii. Este cazul plății unei datorii efectuate după ce s-a scurs termenul de prescripție. Deși nesancționată juridic, o asemenea plată se consideră totuși datorată, în condițiile în care dreptul subiectiv al creditorului supraviețuiește. Termenul de prescripție afectează doar dreptul material la acțiune, nu și dreptul subiectiv al creditorului;
-când plata s-a făcut în temeiul unui contract lovit de nulitate absolută pentru cauză imorală, solvens-ul nu va putea cere restituirea plății. Este aplicabilă regula potrivit căreia nemo auditor propriam turpitudinis allegans, ceea ce înseamnă că nimeni nu poate invoca propria imoralitate pentru a conserva un drept. Dacă s-ar admite restituirea plății făcute în temeiul unui contract cu cauză imorală, ar însemna să se valideze o asemenea convenție.
3. Natura juridică a plății nedatorate. Între plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză există o serie de similitudini. În ambele situații este vorba de o îmbogățire nejustificată. Sunt autori care consideră că asemenea similitudini operează când accipiens-ul este de bună-credință, fiind obligat să restituie contravaloarea propriei îmbogățiri. În cazul accipiens-ului de rea-credință, plata nedatorată se apropie de răspunderea delictuală. Cu toate acestea, nu se poate vorbi de vinovăția accipiens-ului. De aceea, majoritatea autorilor consideră că plata nedatorată are o configurație juridică proprie și că nu trebuie asimilată niciunui alt izvor de obligații. Noul Cod civil include plata nedatorată printre izvoarele de obligații, ceea ce tranșează asemenea discuții privind calificarea juridică a plății nedatorate.
4. Excepții de la principiul restituirii platii nedatorate. De la regula restituirii plății nedatorate sunt și o serie de excepții.
a) In primul rând, este cazul obligațiiior naturale, sau obligației civile imperfecte, cum sunt denumite uneori (art. 1092 Cod civil). Este cazul debitorului care, după expirarea termenului de prescriptie, executa obligatia de buna-voie (art. 20 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 prevede: "Debitorul care a executat obligatia dupa ce dreptul la actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara inapoierea prestatiei, chiar daca la data executarii nu stia ca termenul prescriptiei s-a implinit").
b) Plata unei obligatii imorale sau ilicite.
c) Cand plata nedatorata s-a facut unui incapabil, acesta nu va restitui decat in masura imbogatirii sale (art. 1098 si 1164 Cod civil), iar actiunea se va intemeia pe imbogatirea fara just temei.
d) Daca plata s-a făcut de o altă persoana decât debitorul, iar accipiens-ul a distrus cu bună-credință actul constatator al creanței el nu va mai restitui plata solvens-ului aparent. El va fi protejat de buna sa credință. Cel care a facut plata va avea o actiune directa impotriva debitorului real.
5. Plata primită cu bună-credință de creditor. Art. 1342 NCC reglementează plata primită de creditorul de bună-credință. Se prevede la primul alineat că “Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plății, cel care a primit-o cu bună-credință a lăsat să se împlinească termenul de prescripție ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său de creanță sau a renunțat la garanțiile creanței. La alin. (2) se dispune că „În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul subrogației legale în drepturile creditorului plătit”.
Textul are în vedere situația în care plata se face de o altă persoană decât debitorul. În sensul acestei prevederi, creditorul este de bună-credință când s-a încrezut în intenția acestui fals debitor de a-i face o plată valabilă, motiv pentru care nu acționează în termenul de prescripție pe adevăratul său debitor sau se lipsește de titul său de creanță, crezând că nu-i mai este util. Este vorba doar de situația în care titlul de creanță era constatat de un înscris sub semnătură privată. Altfel, dacă titlul său era autentic, îl poate dovedi cu copie de la notarul care a instrumentat actul sau de un alt organ care l-a emis. Nu are importanță circumstanțele în care creditorul s-a lipsit de titlul său de creanță. Aceeași soluție se impune și când creditorul a renunțat la garanțiile creanței.
Cum ar fi inechitabil ca falsul debitor care a făcut plata să fie păgubit prin efectuarea unei plăți la care nu este obligat, legea îi conferă acestuia dreptul de a se regresa împotriva adevăratului debitor. Este concretizarea a ceea ce art.1474 alin. (3) NCC potrivit căruia plata făcută de un terț stinge obligația dacă este făcută pe seama debitorului în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
6. Restituirea plății anticipate. Textul normativ de la art. 1343 NCC prevede că “Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât atunci când plata s-a făcut prin dol sau violență. De asemenea, este supusă restituirii și plata făcută înainte de îndeplinirea condiției suspensive ».
Potrivit acestei norme, plata anticipată, cea afectată de termen, nu va fi supusă restituirii decât dacă este făcută prin dol sau violență, adică atunci când este animată de intenția de a se îndrepta o asemenea plată poate fi supusă restituirii, cel ce a făcut-o putând exercita acțiunea specifică plății nedatorate condictio indebiti. Urmare aceleași acțiuni, cel care a făcut o plată nedatorată înainte de îndeplinirea condiției suspensive, adică înainte de îndeplinirea evenimentului viitor și nesigur de care depinde eficacitatea obligației, așa cum prevede art. 1400 C. civ., poate cere restituirea ei. Cât privește restituirea, art. 1344 NCC prevede că sunt aplicabile normele de la art. 1635 – 1649 NCC.
Și de această dată textul normativ de la art. 1343 C. civ. este criticabil pentru că nu este vorba de restituirea unei plăți efectuate pentru stingerea unei obligații, ci de restituirea unei plăți nedatorate, așa cum prevede art. 1344 C. civ.
Capitolul III
ÎMBOGĂȚIREA FĂRĂ JUSTĂ CAUZĂ
Secțiunea 1
Noțiunea îmbogățirii fără justă cauză
1. Definiție și reglementare. Potrivit art. 1345 NCC, « Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri ».
Fiind nereglementată de codurile civile clasice, îmbogățirea fără justă cauză este o creație pretoriană care s-a născut din nevoia unui temei juridic pentru situația în care, prin acelaș fapt, o persoană se îmbogățește în detrimentul alteia care sărăcește, fără ca restituirea sporului de valoare celui sărăcit să poată fi dispusă prin invocarea izvoarelor de obligații consacrate deja. Fiind tot mai confruntată cu situații în care bunul simț juridic impunea restituirea a ceea ce a procurat altuia un avantaj nejustificat, pentru a nu risca un eventual delict de denegare de dreptate, jurisprudența a apelat la soluții de împrumut, considerând că o astfel de situație juridică ar reprezenta o gestiune de afaceri anormală, în care gerantul a lucrat fără a avea intenția de a îmbogăți pe gerat. Curând însă, această asimilare a fost contestată, afirmându-se că nu poate fi concepută gestiunea de afaceri fără intenția de a gera (animus gerendi). Drept urmare, între refuzul unei soluții juridice, riscând săvârșirea delictului de denegare de dreptate și aplicarea forțată, prin analogie, a altor izvoare de obligații improprii, jurisprudența a ales să se întemeieze pe un principiu de echitate potrivit căruia nimeni nu se poate îmbogăți pe nedrept în detrimentul altuia. Este îndemnul unuia dintre preceptele morale cele mai convingătoare dintotdeauna de a nu leza pe altul (alterum non laedere)și face parte dintr-un triptic atribuit jurisconsultului roman Ulpian potrivit căruia “Praecepta iuris sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere et suum cuinque tribuere ». Se consideră că punctul de plecare al unei asemenea orientări a jurisprudenței îl constituie cazul Boudier soluționat de Curtea de casație franceză la 15 iunie 1892, când, în motivarea soluției, se afirmă că persoana care, printr-un sacrificiu sau un alt fapt personal, procură unei alte persoane un avantaj nejustificat de nicio altă cauză legală, are deschisă împotriva celui îmbogățit acțiunea de in rem verso. Pe lângă fundamentul său esențialmente moral, doctrina a adăugat și nevoia de a se asigura un echilibru între patrimonii, cel care impune ca tot ce a ieșit dintr-un patrimoniu sporind patrimoniul altuia, să fie restituit.
Secțiunea 2
Condițiile îmbogățirii fără justă cauză
1. Enumerare. După modelul de la art. 1493 CCQ, art. 1345 NCC definește îmbogățirea fără justă cauză din perspectiva celui obligat la restituire și nu a celui îndreptățit la restituire, precum în cazul plății nedatorate. Pentru a ne afla în fața unei îmbogățiri fără justă cauză sunt necesare câteva condiții: îmbogățirea unui patrimoniu, sărăcirea corespunzătoare a altui patrimoniu, raportul de cauzalitate între îmbogățire și însărăcire și absența oricărei cauze.
Îmbogățirea unui patrimoniu. Este vorba de orice avantaj care poate fi apreciat în bani și care poate consta în dobândirea unui bun, în sporul de valoare al activului patrimonial sau în diminuarea pasivului patrimonial concretizat în evitarea unor cheltuieli sau a datoriilor ce ar fi urmat a fi plătite. Legea cere ca îmbogățirea să fie neimputabilă celui căruia îi profită. Așa cum vom vedea, îmbogățirea fără justă cauză este un izvor subsidiar de obligații, astfel că, ori de câte ori sporirea unui patrimoniu are loc ca urmare a unei fapte imputabile a titularului său, ea va fi supusă unei sancțiuni speciale, în raport de natura faptei prin care a avut loc îmbogățirea.
Sărăcirea unui alt patrimoniu. Prin simetrie, se cere ca patrimoniul celui care va fi obligat la indemnizare să fi suferit o diminuare a elementelor active, care poate consta într-o pierdere efectivă sau chiar în lipsirea de un avantaj care ar fi urmat să fie procurat.
Având a soluționa acțiuni fondate pe îmbogățirea fără justă cauză, jurisprudența franceză a fost confruntată cu situații în care sărăcirea invocată de reclamant era datorată propriei culpe. Soluțiile au fost de multe ori contradictorii. Astfel, într-o primă etapă s-a afirmat că simpla imprudență sau neglijență a reclamantului sărăcit nu-i răpește acestuia dreptul de a uza de acțiunea de in rem verso, pentru ca, în alte cauze, să fie respinsă acțiunea în cazul culpei reclamantului. Decelând particularitățile fiecărui caz în parte, jurisprudența franceză a statuat că trebuie distinse situațiile în care sărăcitul, cu intenție sau dintr-o culpă gravă (culpa lata dolo aequiparatur), și-a diminuat patrimoniul, caz în care trebuie să i se refuze acțiunea și cele în care o asemenea însărăcire este datorată simplei sale imprudențe sau neglijențe, când, din considerente ce țin de echitate, acțiunea urmează a fi admisă.
Corelația dintre sărăcire și îmbogățire. Condiția ca îmbogățirea să fie pe măsura pierderii patrimoniale presupune ca ambele modificări să fi fost cauzate de acelaș fapt. Nu este vorba de un raport de cauzalitate între îmbogățire și sărăcire ci de o anumită conexitate care poate fi atât directă, când între cele două patrimonii nu există niciun alt patrimoniu interpus sau indirectă, când valoarea care a ieșit din patrimoniul celui sărăcit traversează patrimoniul unui terț.
Conform noii reglementări, întinderea restituirii va fi apreciată în raport de pierderea patrimonială suferită de reclamant și de limita propriei îmbogățiri a pârâtului. Drept urmare, restituirea nu poate excede nici pierderii suferite de primul și nici îmbogățirii realizată de al doilea. Altfel, dacă beneficiarul îmbogățirii va fi obligat să restituie mai mult decât sporul de valoare care i-a fost furnizat va fi victima unei injustiții, în timp ce titularul acțiunii va fi cel care va profita de pe urma acestei injustiții.
Absența cauzei. Dacă primele trei condiții țin de componenta materială sau economică a acestui izvor de obligații, lipsa cauzei privește componenta sa juridică. Multă vreme lipsa cauzei în această materie a fost privită drept absența oricărei contraprestații. Or, analizată exclusiv din perspectiva componentei sale materiale, însăși denumirea de îmbogățire fără justă cauză riscă să fie definită printr-un pleonasm, motiv pentru care lipsa cauzei a fost înțeleasă ca fiind lipsa oricărui titlu legal, convențional sau judiciar care ar putea justifica îmbogățirea.
Examinând noile texte, avem de făcut următoarele observații :
-plecând de la etimologia acțiunii de in rem verso, atât doctrina de drept civil românească cât și noul Cod Civil au în vedere „obligația de restituire”, ca sancțiune a îmbogățirii fără justă cauză. În realitate, rareori se întâmplă ca obligația celui îmbogățit să privească o valoare determinată care se transferă din patrimoniul acestuia în patrimoniul reclamantului. Este adevărat că reclamantul acestei acțiuni nu poate pretinde mai mult decât valoarea propriei diminuări și că nici pârâtul n-ar putea fi obligat la o valoare mai mare decât sporul de valoare, numai că ceea ce are loc de fiecare dată este „indemnizarea” reclamantului, termen utilizat de CCQ, CCI, Anteproiectul Catala și care exprimă mai bine mecanismul acestei acțiuni;
-condiția prevăzută de text ca îmbogățirea să se fi realizat „în mod neimputabil” este de prisos, de vreme ce acțiunea este subsidiară, astfel că, ori de câte ori, printr-o conduită culpabilă, cineva își sporește patrimoniul, va fi supus sancțiunilor speciale de drept civil, diferite în raport de fiecare caz în parte. Dimpotrivă, așa cum am văzut, doctrina de drept civil este preocupată de culpa celui care sărăcește și nu de cea a titularului acțiunii.
Secțiunea 3
Îmbogățirea justificată
1. Noțiune. Sintagma ”îmbogățire justificată” este inspirată de Codul civil din Quebec. De observat este că reglementarea luată drept model se referă la justificarea îmbogățirii sau a însărăcirii și nu la îmbogățirea justificată.
Potrivit normei de la art. 1346 NCC, cazurile prevăzute la lit. a-c constituie îmbogățire justificată sunt situațiile în care îmbogățirea provine :
a) din executarea unei obligații valabile;
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit;
c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori, după caz, cu intenția de a gratifica.
Executarea unei obligații valabile. Un prim caz îl constituie acela în care îmbogățirea are loc prin executarea unei obligații valabile. Este vorba de situația în care sporul de valoare este realizat ca urmare a executării unei obligații valabile de către o altă persoană care are calitatea de debitor în raport cu cel care s-a îmbogățit. Obligația este valabilă când, de exemplu, rezultă dintr-un contract care a fost valabil încheiat și care n-a fost anulat sau când rezultă din oricare alt izvor de obligații prevăzut de lege.
Neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit. Al doilea caz vizând îmbogățirea care rezultă din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit, privește situațiile în care o persoană, deși păgubită, nu-și exercită dreptul la acțiune în condițiile legii împotriva autorului prejudiciului. Principiul disponibilității în procesul civil face ca orice persoană care este victima unui prejudiciu să poată decide, în mod suveran, dacă va acționa sau nu pe autorul faptei prin care i s-a creat un prejudiciu. Cum dreptul la acțiune în sens procesual se cere exercitat înăuntrul termenelor de prescripție, autorul prejudiciului nu va mai putea fi obligat să repare prejudiciul, ceea ce face ca el să beneficieze de contravaloarea acestuia.
Actul încheiat cu intenția de a gratifica (animus donandi), care, în mod evident, n-ar putea fi invocat în susținerea unei îmbogățiri fără justă cauză de către beneficiar. Textul are în vedere situația în care păgubitul săvârșește orice act, în interes exclusiv personal, pe riscul său, ori, după caz, cu intenția de a gratifica. Deși se părea că îmbogățirea fără justă cauză are o configurație obiectivă, jurisprudența modernă are în vedere și aspectul psihologic al acesteia. Astfel, cel care săvârșește un act, cunoscând riscurile la care se supune, nu va putea invoca îmbogățirea fără justă cauză. Jurisprudența franceză a refuzat acțiunea bunicii îndreptată împotriva tatălui unui copil prin care a solicitat obligarea lui la contravaloarea întreținerii prestate minorului, deși, printr-o hotărâre judecătorească anterioară, fusese obligată să-l restituie. Așa cum am arătat însă, tendința jurisprudenței este de a nuanța soluțiile, refuzând acțiunea celui păgubit doar în ipoteza intenției sau culpei grave, nu și când acesta a acționat din culpa propriu-zisă, ceea ce ne îndreptățește să propunem ca această distincție să fie operată în cadrul textului pe care îl analizăm.
Cât privește actul săvârșit de cel păgubit pe riscul său, o situație posibilă este aceea în care o persoană realizează lucrări de extindere a rețelei electrice prin amplasarea de stâlpi și cabluri până la propria casă, după care invocă, în raporturile cu vecinii subsecvenți, îmbogățirea fără justă cauză constând în avantajul creat prin scurtarea rețelei la care ar urma să se racordeze în viitor aceștia din urmă.
Observațiile care pot fi formulate la acest text sunt următoarele :
-mai întâi, rostul declarat al acestei norme este acela de a explica noțiunea de îmbogățire fără justă prin antonimul ei, îmbogățirea justificată, procedeu cel puțin discutabil. În opinia noastră, cu mult mai potrivit ar fi fost ca cele trei cazuri menționate la lit. a-c să fie circumscrise aceleași noțiuni de definit și nu unei noțiuni noi, neuzuală. În ideea de a fixa cât mai bine înțelesul noțiunii de definit, după definiția avansată acesteia la art. 1336, Anteproiectul Catala enumeră la art. 1337 aceleași situații printre cazurile care nu constituie îmbogățire fără justă cauză;
-enunțul de la lit. a este eliptic pentru că nu precizează despre obligația cui este vorba. Înscriindu-se printre cazurile de îmbogățire justificată, la o primă citire s-ar putea înțelege că este vorba de executarea unei obligații de către îmbogățit, când, de fapt, este vizată executarea unei obligații de către cel care invocă pierderea, deci de către păgubit.
2. Condițiile și întinderea restituirii. Potrivit art. 1347 alin. (1) NCC « Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței », iar potrivit enunțului de la alin. (2), “Cel care s-a îmbogățit este obligat la restituire, în condițiile prevăzute la art. 1639 și următoarele ». Enunțul primului alineat este cât se poate de firesc, în condițiile în care una dintre condițiile de admisibilitate a oricărei acțiuni în justiție este interesul legitim (pas d’intérêt, pas d’action).
Dispoziția de la alin. 2 trimite la regulile instituite în materia restituirii prestațiilor. Potrivit art. 1639 NCC restituirea prestațiilor se face în natură, prin restituirea bunului primit. căreia restituirea se realizează în condițiile prevăzute de art. 1639 și urm. NCC.
Și de această dată, avem de făcut următoarele observații:
-prima dispoziție de la alin. (1) nu face decât să reia un alt imperativ care privește exercitarea oricărui drept la acțiune întemeiat pe un interes legitim și actual. Este motivul pentru care o asemenea prevedere o regăsim doar în CCQ, nu și în propunerile franceze de reformare a dreptului obligațiilor ;
-mai importantă decât condiția privind existența îmbogățirii fără justă cauză la momentul sesizării instanței este cea privitoare la momentul la care se evaluează îmbogățirea și sărăcirea corelativă, prevedere pe care o cuprinde inclusiv CCQ în alin. 2 al art. 1495, redat mai jos la nota 1 de subsol și pe care o regăsim în art. 1339 din Anteproiectul Catala. Potrivit acestor reglementări, momentul evaluării îmbogățirii și sărăcirii este cel al declanșării acțiunii în justiție, spre deosebire de regimul răspunderii civile delictuale unde evaluarea se face la data judecății. Potrivit art. 1640 alin. 2 la care face trimitere art.1347 alin 2 NCC valoarea prestațiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie. Or, principiul consacrat în materia îmbogățirii fără justă cauză este că evaluarea se face la momentul introducerii acțiunii, excepție făcând situația în care cel îmbogățit a fost de rea-credință, caz în care evaluarea se face la momentul în care acesta a beneficiat de îmbogățire.
3. Efectele îmbogățirii fără justă cauză. Prin îmbogățirea unui patrimoniu în dauna altuia, ia ființă un raport obligațional, debitorul obligației de restituire fiind cel al cărui patrimoniu s-a mărit, iar creditor al aceleiași obligații fiind cel al cărui patrimoniu a fost diminuat. Restituirea se va face în natură și doar prin echivalent dacă acesta nu va fi posibil. Dubla limită care afectează obligația de restituire rezidă în următoarele:
-debitorul obligației va restitui numai în măsura îmbogățirii patrimoniului său. Cand bunul care a contribuit la creșterea patrimoniului a pierit fortuit, va înceta obligația de restituire. Dacă bunul respectiv a fost înstrăinat, debitorul va restitui valoarea lui de la data promovării acțiunii;
– următoarea limită are în vedere faptul că, nu se poate cere mai mult decât diminuarea patrimoniului. In acest sens, jurisprudența a subliniat faptul că, aplicarea corectă a principiului îmbogățirii fără justă cauză impune ca obligația de restituire a pârâtului să nu depășească îmbogățirea lui efectivă, iar indisolubil legat de aceasta, sa nu depășească valoarea cu care a fost micșorat patrimoniul reclamantului.
Secțiunea 4
Caracterul subsidiar al îmbogățirii fără justă cauză
1. Justificare. Având caracter subsidiar, actio de in rem verso poate fi exercitată numai în absența oricărui alt mijloc juridic de recuperare a pierderii suferite. În cazul în care reclamantul are la îndemână o altă acțiune, precum cea bazată pe contract sau pe delict, sau pe orice alt izvor de obligații civile, el nu poate promova acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză. Totodată, actio de in rem verso este inadmisibilă și atunci când, prin promovarea ei, reclamantul urmărește, în realitate, obținerea unei pretenții ce putea fi obținută de el pe calea unei acțiuni prescrise sau care a fost paralizată printr-o altă excepție ce putea fi invocată de pârât, îmbogățirea fără justă cauză produce, ca efect principal, nașterea obligației de restituire în sarcina îmbogățitului. Ori de câte ori este posibil, restituirea trebuie să se facă în natură, iar dacă o asemenea soluție nu este posibilă, restituirea se face prin echivalent bănesc.
Obligația de restituire are o dublă limitare, și anume:
– îmbogățitul are obligația să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogățirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare; acestuia nu-i incumbă îndatorirea de a restitui fructele și nici de a plăti dobânzile legale;
– însărăcitul este îndreptățit numai la restituirea valorii însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obținute de îmbogățit sunt mai mari.
Atunci când îmbogățirea fără justă cauză se datorează relei-credințe a îmbogățitului, se angajează răspunderea civilă delictuală a acestuia din urmă. Instanța de judecată urmează să determine întinderea obligației de restituire raportându-se la ziua introducerii acțiunii în justiție de către însărăcit. Dacă îmbogățirea pârâtului a încetat până la acea dată, din motive independente de voința sa, raportul obligațional se stinge. Dreptul de a promova actio de in rem verso se prescrie în termenul general de prescripție de trei ani. Termenul de prescripție pentru executarea acestui drept începe să curgă din ziua în care însărăcitul a cunoscut sau trebuia să cunoască îmbogățirea altuia în paguba sa, cât și pe cel obligat la restituire.
BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, TRATAT ELEMENTAR DE DREPT CIVIL. OBLIGAȚIILE CONFORM NOULUI COD CIVIL, Ed. Universul Juridic, 2012
Paul Vasilescu, DREPT CIVIL, OBLIGAȚII ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD CIVIL, Ed. Hamangiu, 2012
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, DREPT CIVIL, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, ED. Hamangiu, 2008
Sache Neculaescu, IZVOARELE OBLIGAȚIILOR ÎN CODUL CIVIL. ANALIZĂ CRITICĂ ȘI COMPARATIVĂ A NOILOR TEXTE NORMATIVE, Ed. C.H.Beck, 2013.
Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori), NOUL COD CIVIL. COMENTARIU PE ARTICOLE, Ed C.H.Beck, 2012
Ioan Adam, DREPT CIVIL. OBLIGAȚIILE. FAPTUL JURIDIC (ÎN REGLEMENTAREA NCC), Ed. C.H.BECK, 2013
Colectiv, NOUL COD CIVIL. COMENTARII, DOCTRINĂ ȘI JURISPRUDENȚĂ, ED. Hamangiu, 2012
François Terré, Philippe Simler, Yves Lequette, DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS, Ed. Dalloz, 2009
Jacques Flour, Jean-Luc Aubert, Éric Savaux, DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS. LE FAIT JURIDIQUE, Ed. Dalloz, 2010
BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII
Liviu Pop, Ionuț-Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, TRATAT ELEMENTAR DE DREPT CIVIL. OBLIGAȚIILE CONFORM NOULUI COD CIVIL, Ed. Universul Juridic, 2012
Paul Vasilescu, DREPT CIVIL, OBLIGAȚII ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD CIVIL, Ed. Hamangiu, 2012
Constantin Stătescu, Corneliu Bîrsan, DREPT CIVIL, TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR, ED. Hamangiu, 2008
Sache Neculaescu, IZVOARELE OBLIGAȚIILOR ÎN CODUL CIVIL. ANALIZĂ CRITICĂ ȘI COMPARATIVĂ A NOILOR TEXTE NORMATIVE, Ed. C.H.Beck, 2013.
Flavius A. Baias, Eugen Chelaru, Rodica Constantinovici, Ioan Macovei (coordonatori), NOUL COD CIVIL. COMENTARIU PE ARTICOLE, Ed C.H.Beck, 2012
Ioan Adam, DREPT CIVIL. OBLIGAȚIILE. FAPTUL JURIDIC (ÎN REGLEMENTAREA NCC), Ed. C.H.BECK, 2013
Colectiv, NOUL COD CIVIL. COMENTARII, DOCTRINĂ ȘI JURISPRUDENȚĂ, ED. Hamangiu, 2012
François Terré, Philippe Simler, Yves Lequette, DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS, Ed. Dalloz, 2009
Jacques Flour, Jean-Luc Aubert, Éric Savaux, DROIT CIVIL. LES OBLIGATIONS. LE FAIT JURIDIQUE, Ed. Dalloz, 2010
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fapte Juridice Licite, In Reglementarea Actualului Cod Civil (ID: 127873)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.