Familiile Militarilor DIN Moesia Inferior

Abrevieri

(A)ARMSI – Analele Academiei Române, Memoriile Secțiunii Istorice, Academia Română, Memoriile Secțiunii Istorie, București, 1881-.

AISC – Anuarul Institutului de studii clasice, Cluj-Napoca.

Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza” – Analele Științifice ale Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1990-.

Argesis – Analele Muzeului Județean Argeș, Muzeul Județean Argeș, Pitești, 1999-.

CIL – Corpus Inscriptionum Latinarum, 17 vol., Berlin, 1862.

Dacia – Dacia – Revue d'archéologie et d'histoire ancienne, București, 1924-.

DID – Din istoria Dobrogei, (I-III), Editura Academiei, București, 1965, 1968, 1971.

IDR – Russu, Ioan (ed), Inscripțiile Daciei Romane, 3 vol., București, 1984.

IGLR – Inscripțiile grecești și latine din secolele IV – XIII descoperite în România, București, 1976.

ILBR – Gerov, Boris, Inscriptiones latinae in Bulgaria repetae, Sofia. 1989.

ILS – Dessau, Hermann, Inscriptiones Latinae Selectae², I – III, Berlin, 1954-1955.

IMS – Inscriptions de la Mésie Supérieure, Belgrad 1976-.

ISM I – Pippidi, Dumitru, Inscripțiile din Scythia Minor, I, Histria și împrejurimile,

București, 1983.

ISM II – Stoian, Ion, Inscripțiile din Scythia Minor, II, Tomis și teritoriul său,

București 1987.

ISM III – Avram, Alexandru, Inscripțiile din Scythia Minor, III, Callatis și teritoriul său, București, 1999.

ISM V – Doruțiu-Boilă, E., Inscripțiile din Scythia Minor, V, Capidava – Troesmis

– Noviodunum, București, 1980.

MCA – Materiale și cercetări arheologice, Editura Academiei Române, București, 1957-.

Peuce –

Pontica – Pontica: Anuarul Muzeului de Istorie Națională și Arheologie

Constanța, 1968-.

SCIV(A) – Studii și cercetări de istorie veche și arheologie, Editura Academiei Române, București, 1950-.

StCl – Studii clasice, Editura Academiei Române, București, 1959-.

T. D. – Thraco-Dacica, Institutul Român de Tracologie, București, 1980-.

Introducere

Cercetările asupra armatei din punct de vedere social și politic, dar și a instituțiilor militare romane, au beneficiat și continuă să beneficieze de rezultate obținute de câteva ramuri specializate ale istoriei antichității, cum ar fi epigrafia, arheologia, papirologia, prosopografia, a căror dezvoltare spectaculoasă a schimbat deopotrivă perspectiva și metodele de investigare a lumii vechi în genere.

Epigrafia ne-a pus la dispoziție cantități importante de materiale privitoare la alcătuirea unităților militare și la vicisitudinile lor de-a lungul unui mileniu de lupte, când de cucerire, când de apărare a integrității statului roman.

Arheologia, și în principal arheologia provinciilor periferice, a scos la suprafață numerose vestigii ale lucrărilor de întărire a granițelor lumii romane. Papirologia, la rândul ei, ne-a sporit cunoștințele ce au în vedere trupele de ocupație ale văii Nilului într-o măsură abia imaginabilă la începutul veacului nostru. Prosopografia, ne oferă informațiile cu privire la carierele a numeroși ofițeri de toate gradele, începând cu guvernatorii de provincii și cu comandanții de legiuni, punându-ne la dispoziție tabele sistematice despre cadrele armatei romane de-a lungul evoluției lor.

În timpul Principatului armata romană a fost prezentă pe teritoriul Dobrogei, aproape permanent, cu un efectiv de 7 000 – 8 000 de soldați înrolați în trupe auxiliare. Din anul 107 până în anul 167 trebuie luați în calcul și cei circa 6 000 de ostași din Legio a V-a Macedonica de la Troesmis, ca și parte din efectivele unității de la Durostorum (Legio a XI-a Claudia) , care acționa în zona de sud a Dobrogei, deci ajungem, pentru cei 60 de ani de maximă înflorire a stăpânirii romane în aceste ținuturi, la un total de peste 15 000 de militari care staționau pe teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră, iar până la sfâșitul secolului rămân circa 10 000.

Cele mai multe dintre unitățile auxiliare au fost cantonate de-a lungul Dunării, unde era plasată și Legio a V-a Macedonica care avea în subordine unitățile auxiliare aflate în teritoriul ce se întindea de la Sacidava spre nord (cele dinspre nord fiind dependente de Legio a XI-a Claudia). Toate aceste forțe militare au fost concentrate pentru apărarea graniței celei mai amenințate a provinciei – limesul danubian.

Aceasta nu înseamnă că litoralul a fost omis din sistemul defensiv roman, preocupările pentru întărirea sa fiind evidente în tot cursul Principatului, mai puțin în perioada lui Hadrian și a lui Antoninus Pius, când liniștea din această parte a imperiului nu reclama măsuri speciale de apărare a țărmului pontic. În restul timpului însă, în cel mai important oraș de pe litoral, Tomis, a fost stabilită cel puțin o formațiune auxiliară. În caz de nevoie, aici se deplasau detașamente din legiunile moesice. Se pare că în prima parte a secolului al II-lea Legio a V-a Macedonica avea întregul litoral dobrogean în sfera sa de acțiune, având atestați militari activi și beneficiari ai acestei unități la Troesmis, iar la Histria și la Callatis au fost găsite cărămizi ștampilate ale legiunii.

După anul 167 Histria a rămas în raza de activitate a vexilației de la Troesmis detașată din Legio I Italica, din care sunt trimiși beneficiari în acest oraș, în timp ce Tomis și Callatis au intrat în raza de acțiune a Legio a XI-a Claudia, după cum arată și documentația epigrafică tomitană (militari activi ai legiunii) și materialul tegular callatian.

Un rol important în organizarea limesului pontic l-a avut Classis Flavia Moesica, ale cărei vase maritime păzeau atât coastele nordice ale Mării Negre, cât și cele vestice, cel puțin până la Histria către sud.

În timpul dinastiei Severilor, rolul armatei în administrarea treburilor provinciei crește, dovadă fiind intervențiile, documentate epigrafic, pe teritoriul Histriei și al Capidavei, pentru păstrarea ordinii și tot ce avea legătură cu respectarea hotarelor.

Sfârșitul Principatului surprinde teritoriul dobrogean în plină activitate de refacere, de întărire a capacității defensive, pentru ca reformele administrative și militare ale perioadei imediat următoare, Dominatul, să aducă din nou echilibrul economic și politic.

Puterea armatei romane, instrument al unui destin istoric excepțional, s-a bazat mulă vreme pe identitatea perfectă dintre structura politică și structura militară a orașului-stat.

Mărirea armatei romane și a compoziției acesteia la dimensiunile universului civilizat, extinderea cetățeniei romane la cea mai mare parte a apărătorilor acesteia, deschizând calea pentru edictul și mai radical al lui Caracalla (212 p. Chr.), nu putea decât să satisfacă discursul filosofic idealist, predominant la acea dată.

Teoria lui Theodor Mommsen, conform căreia înrolarea obligatorie a constituit sistemul principal de recrutare sub Imperiu, a fost abandonată treptat. Voluntariatul era prevalent cu mult înainte ca, în secolul al II-lea p. Chr., sistemul de recrutare locală să se generalizeze și fără să fie nevoie de îmbunătățirile aduse de Severi condițiilor serviciului militar.

Modul în care Augustus a instituit permanența legiunilor și reînnoirea lor parțială în fiecare an, mai curând decât să înroleze dintr-o dată noi legiuni complete, conform străvechii practici a dilectus – ului, al cărei scop era reconstituirea unităților risipite sau distruse. Din această perspectivă, este cert că armata permanentă a fost concepută încă de la început ca un sistem ce evita recrutarea forțată și, mai ales, în împrejurările aparte de la sfârșitul războaielor civile, ca un sistem ce nu le impunea dilectus – ul cetățenilor, chiar și cu riscul de a prelungi excesiv durata serviciului în cazul celor ce rămâneau în armată.

Augustus și succesorii săi imediați nu-și propuseseră nicidecum să creeze (și nici măcar să încurajeze) o clasă militară care să-și poată garanta reproducerea socială, un soi de armată ereditară.

Apoi, interdicțiile de a contracta o căsătorie legitimă pe timpul serviciului militar și de a achiziționa bunuri imobile în provincia respectivă ar fi trebuit să-l împiedice pe soldat să-și construiască o familie, încurajându-l să se întoarcă în regiunea natală după lăsarea la vatră.

Până la domnia lui Septimus Severus, soldatului care era celibatar în momentul înrolării nu i se permitea să contracteze o căsătorie recunoscută de dreptul roman. Invers, situația de concubinaj în care mulți soldați trăiau era legalizată în momentul eliberării din serviciu, iar partenera sa peregrină, ca de altfel și copiii născuți din această uniune, primeau chiar cetățenia romană. Prin urmare, chiar menținând un principiu teoretic foarte rigid, ce nu îngăduia nici o apropiere a serviciului militar de viața de familie, autoritatea militară mai trecea cu vederea când venea vorba de vieța particulară a soldatului.

Soldatul roman profesionist își petrecea mare parte a vieții adulte – 25 de ani în cea mai mare parte a perioadei principatului – în armată. Armata era lumea soldatului, separată de masa populației civile, unde el făcea parte dintr-o ierarhie rigidă și definită clar, viața lui fiind guvernată de legile și regulamentele militare.

Soldații romani aveau origini diverse. În afară de distincția principală între legionarii cetățeni și auxiliarii necetățeni, recruții proveneau din aproape toate provinciile Imperiului și chiar din afara granițelor acestuia. Unii soldați erau încorporați forțat, dar probabil cei mai mulți se înrolau voluntar. Odată înrolați, toți erau supuși aceleiași discipline, primeau aceleași rații de mâncare și erau plătiți confom aceluiași sistem. Din momentul în care ajungea în fața unui ofițer de recrutare și până când era demobilizat, ceea ce făcea fiecare soldat era consemnat de funcționari în registrele armatei. Doar o mică parte din aceste documente s-au păstrat, dar acestea oferă destul de multe informații despre rutina zilnică din armată.

Alte surse prezintă aspecte din viața privată a soldaților, de exemplu despre zeii sau zeițele pe care îi venerau și despre familiile ce le întemeiau, cu toate că le era interzis oficial să se căsătorească.

Orice căsătorie încheiată înainte de înrolare era declarată ilegală în momentul înrolării. Chiar și așa, mulți soldați aveau relații de lungă durată și își întemeiau familii în timpul serviciului militar. Acesta era singurul motiv pentru care soldaților li se permitea să-și facă testamentul, deoarece aceasta a fost o perioadă îndelungată singura modalitate prin care puteau să-și lase averea copiilor sau soției. Totuși, în ochii legii copii lor rămâneau nelegitimi și nu aveau dreptul la cetățenie.

Statul considera că armatele acționau mai eficient dacă nu erau împovărate de familiile soldaților și nu dorea să-și asume nici un fel de răspundere față de aceste familii. Această interdicție s-a păstrat peste două secole, până când a fost anulată de către împăratul Septimus Severus, dar natura exactă a acestei reforme nu este certă. Totuși, soldații rămâneau în armată timp de 25 de ani, adică cea mai mare parte a vieții lor active, și nu era realist să li se ceară să aștepte până la demobilizare pentru a forma o relație de durată cu o femeie.

De fapt, în ciuda interdicției oficiale, există multe dovezi care arată că soldații își luau neveste și își întemeiau familii, ambele părți considerând această uniune o căsnicie adevărată. Această practică a fost probabil răspândită întotdeauna, dar a devenit și mai răspândită pe măsură ce unitățile armatei s-au stabilit în garnizoane mai durabile la sfârșitul secolului I și începutul secolului II p. Chr..

Multe femei erau indigene din provincii și nu puține erau foste sclave, eliberate și apoi luate de soții de către soldații care fuseseră stăpânii lor.

În secolul II p. Chr. tot mai mulți soldați declarau deja că fuseseră născuți in castris, ceea ce denotă că erau progenituri ale unor asemenea cupluri.

Familiile ar fi putut să nu fie singurii civili care locuiau în bazele militare. Unii soldați țineau sclavi ca servitori personali, iar armata avea mult mai mulți sclavi, numiți purtători de coifuri, care purtau o uniformă simplă și îndeplineau sarcini precum supravegherea bagajelor și a animalelor de povară în timpul campaniilor.

Interdicția privind căsătoria nu se aplica ofițerilor superiori din ordinul ecvestru și din ordinul senatorial, nici centurionilor din legiuni și probabil nici centurionilor auxiliari sau decurionilor.

Ofițerilor din ordinul senatorial și din ordinul ecvestru li se interzicea clar să se căsătorească cu femei din provinciile unde erau trimiși, dar această interdicție nu se aplica și centurionilor, dintre care mulți se căsătoreau cu localnice.

În funcție de mărimea garnizoanei, comunitatea soțiilor ofițerilor putea fi numeroasă sau restrânsă. Într-un fort auxiliar, numai soția comandantului era din ordinul ecvestru și mai erau probabil acolo o jumătate de duzină de soții de centurioni, care aveau un statut social inferior.

Lucrarea de față este structurată în trei mari capitole. Titlul lucrării sugerează o abordare complexă a temei, fără a avea însă pretenția rezolvării definitive a tuturor aspectelor ce pot fi curprinse în cadrul ei.

Tema propusă se bazează pe necesitatea stabilirii unui tipar al întemeierii de familii în rândul militarilor pentru provincia Moesia Inferior. Deși există mai multe cercetări în care au fost atinse aspecte ale întemerii familiilor militarilor în Imperiul Roman, acestea tratează în linii generale, rar făcând trimitere la anumite provincii marginale ale Imperiului.

După cum voi arătă în cele ce urmează armata Moesiei Inferior a reprezentat, subiectul unor ample studii de-a lungul timpului, pornind din ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și până în actualitate. Astfel, analizele efectuate au avut ca punct de pornire, crearea și evoluția celor trei legiuni ce au reprezentat forța armată a acestei provincii (a V-a Macedonica, a XI-a Claudia, I Italica), periplul lor în Imperiu de-a lungul secolelor, impactul avut asupra vieții sociale, economice sau religioase.

Lucrarea de față se încadrează în noua perspectivă a studiului familiilor soldaților și, chiar mai mult decât atât, își propune ca prin intermediul analizei întreprinse să ajungă la cunoașterea modalității de întemeiere a acestor familii în provinciile Imperiului Roman. Având în vedere că în timpul domniei lui Augustus militarilor le era interzisă căsătoria, acest fapt le îngreuna dorința de întemeiere a unei familii, și abia în momentul ajungerii la conducere a lui Septimus Severus militarilor li s-a acordat dreptul de a se căsători.

În această ordine de idei ar trebui subliniate obiectivele lucrării de licență, și anume:

Un prim aspect pe care am dorit să-l dezvolt în primul capitol al acestei lucrări a fost stuctura armatei romane din Moesia Inferior în perioada Principatului, pornind de la sursele literare antice. În acest sens am analizat opera Istoria Romană a lui Dio Cassius, în care am găsit descris momentul prezenței armatei romane pe teritoriul Dobrogei, Geographia lui Strabon, care precizează delimitările teritoriale ale provinciei Moesia.

II. Scurt istoric al armatei romane din Moesia Inferior

Prezența armatei romane pe teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră s-a făcut simțită, încă din ultimul secol a. Chr., moment în care M. Terentius Varro Lucullus conduce expediția împotriva aliaților lui Mithradates din aceste ținuturi, urmată de o primă fază de supunere, sub formă de alianță, a cetăților pontice față de puterea romană. Supunerea nu a durat decât zece ani, perioadă după care orașele grecești, ajutate de localnicii din teritoriile învecinate, se răscoală împotriva abuzurilor proconsulului Macedoniei, C. Antonius Hybrida, și își recapătă vechea independență.

În perioada regatului lui Burebista, cu expansiunea sa și peste ținuturile Dobrogei, incluzând orașele pontice, armata romană nu a pătruns în aceste locuri. Abia sub urmașii regelui get, dintre care cel puțin doi, Dapyx și Zyraxes, stăpâneau teritorii din Dobrogea, armatele romane, sub conducerea lui M. Licinius Crassus, revin în anii 29-28 a. Chr. pe acest teritoriu, înfrâng opoziția celor doi conducători geți nesupuși și ajung până la gurile Dunării. Cu acest prilej – chiar dacă ținuturile dintre Dunăre și Marea Neagră nu au rămas în stăpânire romană efectivă, ci doar prin intermediul regatului clientelar trac – orașele pontice devin parte integrantă a Imperiului, situație în care le găsim până la anexarea Dobrogei, petrecută în secolul următor.

Așadar, când se pun bazele stăpânirii romane până la Dunăre, în vremea lui Augustus, și când este constituită provincia Moesia, nu poate fi vorba de vreo persistență a armatei romane în Dobrogea, ci numai de acțiuni izolate ale unităților militare, cerute de momentele de primejdie provocate de transdanubieni.

Organizarea Moesiei ca provincie a avut loc la începutul domniei lui Tiberius (probabil în anul 15 p. Chr.). Granițele provinciei porneau, în vest de pe cursul inferior al râului Drava, unde se învecina cu Pannonia și Dalmația, în sud ele se aflau pe râul Axios (Vardar) și pe crestele Balcanilor, iar în Răsărit provincial se întindea acum doar până la Dimum (Belene, în Bulgaria), între Oescus și Novae, dincolo de care se întindea autoritatea regilor traci.

În iarna anului 85/86, când peste regatul dacilor intracarpatici domnea Duras, aceștia au rupt pacea cu romanii și au început să devasteze regiunile de la sud de fluviu, stăpânite de multă vreme de aceștia. Cauza acestei izbucniri violente ar fi fost teama dacilor ca nu cumva împăratul, în zgârcenia sa, să curme subsidiile cu care dacii probabil se obișnuiseră. Legiunile romane au fost înfrânte, orașele devastate și însuși guvernatorul provinciei, Caius Oppius Sabinus, a fost ucis de invadatori.

La Roma evenimentele au produs mare îngrijorare, determinând deplasarea împăratului Domițian, pe frontul moesic. După ce invadatorii daci au fost respinși la nord de fluviu, împăratul procedează la o reorganizare administrativă și militară a zonei prin divizarea Moesiei, al cărei limes era prea lung și din această cauză, greu de apărat, eficient printr-o singură comandă.

Sunt create astfel două provincii Moesia, denumite Superior și respectiv Inferior, în raport cu poziția lor față de Dunăre. Granița dintre cele două Moesii a fost din acel moment pe râul Ciabrus (Tibrița), iar mai târziu s-a făcut o modificare, ea fiind stabilită pe vărsare râului Almus (Lom).

Moesia Superior era o provincie de rang consular în care staționau două legiuni: VII Claudia, la Viminacium și IV Flavia, adusă acum în Dalmația, în vederea războiului cu dacii, căreia, mai târziu, după retragerea sa din Dacia, prin 114 p. Chr., i se va fixa castrul de la Singidunum. Granița sa vestică începea de lângă confluența Savei cu Dunărea, iar la vest și sud se păstrau vechile delimitări. Ea cuprindea Dardania și ținuturile locuite de moesi și tribali.

Moesia Inferior cuprindea întreg spațiul de la est de Ciabrus, până la litoralul pontic, cu orașele Histria, Tomis, Callatis, Dionysopolis și Odessos, la care se va adăuga mai târziu și Mesembria. Spre sud granița dintre această provincie și Thracia se situa aproximativ la jumătatea distanței dintre Dunăre și Munții Haemus; o modificare de la sfârșitul sec. II va trece în componența sa și orașele Nicopolis Ad Istrum și Marcianopolis, orașe cu construcție greacă, întemeiate de Traian, la acea vreme în Thracia.

Provincia Moesia a fost tot de rang consular, datorită celor trei legiuni ce staționau aici. În timpul lui Traian are loc o amplă reorganizare a limes-ului moesic și o stimulare a vieții romane din cele două provincii (Dacia și Moesia). Centrul de greutate al apărării a fost transferat pe granița dobrogeană, unde sunt amplasate două legiuni: a XI-a Claudia, adusă din Germania Superior prin, 101, în vederea războaielor cu dacii, care va fi așezată la Durostorum (Silistra) și a V-a Macedonica, mutată în 107 de la Oescus la Troesmis (Iglița); legiunea I Italica rămânea la Novae (Șiștov). De asemenea a fost sporit considerabil numărul trupelor auxiliare. În anul 99 p. Chr., staționau în Moesia Inferior 6 alae, și 14 cohortes, concentrate în special pe sectorul dobrogean. După 102 p. Chr. unele dintre ele, împreună cu detașamente din legiuni, vor fi mutate în zonele de la nord de Dunăre, anexate la provincie.

Pe o placă de marmură fragmentară descoperită la Tomis, Constanța, în 1959 se observau două coloane: pe prima coloană, în stânga, erau săpate numele mai multor praefecti equitum alarum; în consecință, coloana a doua conținea, probabil, numele mai multor praefecti cohortium.

Placa pe care sunt redate numele ofițerilor, provine de la un monument sau clădire ridicată probabil după un eveniment important petrecut în Moesia Inferioară, fapt ce a determinat scrierea pe placă a numelor comandanților trupelor auxiliare. O inscripție asemănătoare s-a aflat mai de mult la Tomis. Ar putea însă proveni și de la un monument funerar (în sensul cenotafului de la Adamclisi), ridicat în secolul I –II, dacă ținem seama de aspectul grafic și de gentilicii.

Armata era formată din legiones, trupe auxiliare – alae, cohortes, numeri și formațiuni de gardă și escortă- singulares, dar mai exista și flota militară pe Dunăre- classis Flavia Moesica.

II.1. Legiones

Legiones erau unitățile de bază ale armatei romane, în jurul cărora se grupau trupele auxiliare.

Ele erau recrutate numai dintre cetățeni, pe bază voluntară, iar serviciul era în mod normal de 25 de ani. Efectivul unei legiuni a variat în decursul timpului. În perioada împăratului Augustus se estima la 5.600 de oameni, apoi a crescut până spre 6.400 de oameni.

Prin reformele lui Dioclețian și Constantin cel Mare, legiunile au fost reduse la 1000 de oameni. O legiune era formată din 10 cohorte de infanterie și un detașament de 120 de călăreți, ce alcătuiau garda comandantului. Prima cohortă era formată din 1000 de luptători și purta numele de milliaria. Ea era împărțită în cinci centuriae de mărimi inegale (I 400, II 200, III, IV 150, V 100), fiecare comandată de un centurion. Celelalte nouă aveau efective de 500 (480) de militari, se numeau quingenariae și erau divizate în șase centurii de câte 80 de luptători. Numărul total al centuriilor dintr-o legiune erau de 59. Comandantul legiunii, legatus legionis, era numit de împărat dintre membrii ordinului senatorial. În cariera onorurilor, cursus honorum, comanda unei legiuni reprezenta o treaptă necesară în cariera militară sau civilă.

Rang de ofițeri aveau și centurionii. Ei puteau proveni dintre tinerii cavaleri, care renunțau astfel la demnitatea ecvestră ( ex equite Romano), dintre evocati (reținuți în armată după terminarea stagiului) sau dintre militarii legiunii (ex caliga). Erau de diferite grade și puteau avansa după reguli bine precizate, până la gradul cel mai înalt, primipilus, care comanda prima centurie din prima cohortă, după care, împăratul îi putea avansa în rândul cavalerilor.

Din rândul primipililor se numeau și praefecti castrorum, comandanții castrului, cu atribuții de organizare și întreținere a construcțiilor. În fiecare legiune exista și un corp de subofițeri, numiți în general principales. Ei îndeplineau misiuni diverse la comandamentul legiunii, officium legati legionis, pe lângă tribunii militari sau comandantul castrului.

De la soldații de rând, miles gregarii, și până la centurioni, toți militarii erau voluntari, angajați prin contract și sub prestație de jurământ, iar pentru serviciul lor primeau o soldă anuală, stipendium, diferențiată după grad și funcție, diferite daruri ocazionale în bani, donativa, iar la ieșirea din serviciu, honesta missio, ei primeau importante sume de bani, missio summaria, sau, uneori, loturi de pământ, echivalente ca valoare, missio agraria.

În zona dobrogeană a Moesiei Inferior, staționau, în secolul II p. Chr., legio I Italica, la Novae și legio a V-a Macedonica, la Troesmis, iar mai sus pe Dunăre, la Durostorum, legio a XI-a Claudia. Detașamente din aceste legiuni au staționat, între 102-118 p. Chr. și la nord de Dunăre, în teritoriile anexate Moesiei Inferior, unde au construit mai multe castre, după cum dovedesc cărămizile ștampilate cu sigla lor, descoperite la Buridava, Voinești (la nord de Câmpulung- Muscel), Drajna de Sus.

Legio I Italica

Din sursele istorice reiese că legiunea I Italica a fost creația împăratului Nero. Astfel Suetonius, în De Vita Caesarum – Vita Neronis, afirma: parabat et ad Caspias portas expeditionem conscripta ex Italicis senum pedum tironibus nova legione, quam Magni Alexandri phalangem appellabat. Această creație este menționată și de către Dio Cassius.

Deși castrul unității se afla la Novae, unde fusese cantonată încă din anul 69 p. Chr., activitatea ei a fost foarte intensă pe teritoriul Dobrogei, mai ales după ce Legio V Macedonica a fost mutată în Dacia, când Legio I Italica i-a preluat, în cea mai mare parte, sarcinile. Majoritatea materialului epigrafic și tegular care atestă Legio I Italica în Dobrogea, provine din fostul teritoriu supravegheat de Legio V Macedonica. Astfel, cărămizi cu ștampila indicând Legio I Italica s-au descoperit la Troesmis, Barboși, Dinogentia, Noviodunum, Orlovka, dar și la Callatis, unde s-a găsit materialul tegular provenit și de la celelalte două legiuni moesice.

În anul 69 p. Chr legiunea se afla la Lugdunum alături de legatul acesteia, Manlius Valens.

Pentru o perioadă de timp, legiunea va face parte din armata de pe Rhin alături de ala Tauriana, trupele lui Valerius Asiaticus și de trupele lui Iunius Baesus, guvernatorul Galliei Lugdunensis.

Potrivit lui Tacitus, I Italica va participa la bătălia de la Bedriacum și, va face parte din legiunile ce îl vor însoți pe Vitellius la Roma. Urmând cursul istoriei, legiunea va face parte și din corpul expediționar trimis de Vitellius în nord sub comanda lui A. Caecina Alienus. La Cremona, însă, Vitellius este înfrânt de către Vespasian. Este foarte probabil ca acesta să fie momentul în care legiunea I Italica ajunge în castrul de la Novae, castru ce fusese ocupat până nu demult de legiunea VIII Augusta retrimisă în Gallia la Mirebeau.

Începând cu reorganizarea din timpul lui Domitian, legiunea va intra sub autoritatea guvernatorului Moesiei Inferior. Se prea poate ca legiunea sau vexilații ale acesteia să fi participat la războiul dacic din timpul împăratului menționat. Va lua parte de asemenea și la războaiele dacice ale lui Traian, 101-106 p. Chr.. Tot în această perioadă, vexilații ale legiunii vor fi folosite la construirea podului de la Drobeta.

Din momentul în care legiunea va fi cantonată în castrul de la Novae (69/70 p. Chr.) va rămâne aici până cel puțin în secolul al IV – lea p. Chr. Activitatea legiunii se va extinde și în timpul insurecției iudaice din 132-135 p. Chr., activitate atestată de o inscripție descoperită la Bettir în Iudeea. Datorită perioadei de relativă liniște din timpul lui Antoninus Pius, detașamente ale legiunilor din Moesia Inferior vor fi trimise în nordul Africii împotriva maurilor (lupta de la Cirta).

O inscripție menționând doi primipilari ai legiunii I Italica din provincia Hellespont, Flavius Aphrodisios și Flavius Artemisios, reprezintă o atestare târzie a legiunii în zona Moesiei Inferior. Funcția deținută de aceștia doi nu desemnează cel mai înalt grad deținut de un centurion, ci faptul că erau funcționari civili având îndatoriri administrative. Astfel, ei aprovizonau cu bunuri din provincia lor de origine trupele aflate într-o provincie frontalieră, în respectiv, legiunea I Italica aflată în castrul de la Novae.

Această inscripție a fost datată în perioada campaniei lui Valens împotriva goților, 367-368 p. Chr. Datată în 432 p. Chr., o altă inscripție descoperită la Novae prezintă alți doi primipilari ai legiunii din provincia Hellespont, Flafonius și Diodorus. Cunoscându-se inscripția din 367 p. Chr., care menționează doi primipilari din aceeași provincie ce erau însărcinați cu aprovizionarea trupelor din Novae, putem presupune că atât Falfonius cât și Diodorus aveau aceeași funcție administrativă.

Legio a V-a Macedonica

Legiunea V Macedonica este atestată istoric pentru prima dată în opera lui Strabon, unde apare legată de anii 15-14 a. Chr. și de așezarea de coloniști la Berytus.

În anii 33-34 p.Chr. este atestată epigrafic pentru prima oară alături de IIII Scythica, lucrând la construcția drumului strategic din dreapta Dunării.

După spusele lui Jerom Farnum, legiunea ar fi fost staționată la Kostolac (Viminacium) din 9 până în 62 p. Chr..

În timpul domniei lui Nero, legiunea este trimisă în Armenia, unde va lua parte la expediția catastrofală condusă de L. Caesennius Paetus, trecând apoi sub comanda lui Corbulo. Legiunea a V-a Macedonica rămâne în Orient, unde în 66 p. Chr. apare sub comanda lui Vespasian, în castrul de la Ptolemais, alături de alte două legiuni, X Frentensis și XV Appolinaris, aduse de Titus din Alexandria. Ea participă la mai multe acțiuni în timpul războiului iudaic (66-70 p. Chr.) printre care stăvilirea revoltelor din Samaria și Galilea.

În 68 p. Chr ocupă garnizoana de la Emmaus, unde va rămâne până în 70 p. Chr..

După războiul iudaic, legiunile V Macedonica și XV Appolinaris îl urmează pe

Titus spre Zeugma și apoi spre Alexandria, unde vor rămâne până în jur de 71 p. Chr..

Vespasian este cel ce aduce o redistribuire a legiunilor, iar în acest context V Macedonica

se va întoarce în castrul de la Oescus. Ea va face parte din unitățile militare ce se opun dacilor în 87 p. Chr., participând cațiva ani mai târziu și la cele două războaie dacice ale lui Traian.

Florian Matei-Popescu consideră că este posibil ca legiunea în discuție să fi fost mutată la Troesmis încă din 102 p. Chr., când atacurile dacilor au scos la iveală o nouă problemă, și anume, nevoia de a bloca accesul barbarilor către Moesia Inferior și chiar înspre

Macedonia și Grecia.

A fost una dintre cele mai apropiate de istoria ținuturilor de la Dunărea de Jos. Se presupune că a fost adusă pe teritoriul Moesiei încă din vremea lui Augustus; în mod cert este atestată sub Tiberius, atât de izvoare literare, cât și epigrafice.

După încheierea războaielor dacice, cel mai târziu în 107 p. Chr., Legio V Macedonica este instalată la Troesmis, unde va rămâne până în anul 167, când Marcus Aurelius o transferă în Dacia, la Potaissa. În anul 271, după retragerea lui Aurelian din Dacia, legiunea revine în vechiul ei cantonament de la Oescus.

Timp de 60 de ani, cât a fost cantonată la Troesmis în Dobrogea, Legio V Macedonica a fost formațiunea militară care a contribuit cel mai mult la organizarea, dezvoltarea socială și propășirea acestor ținuturi și a constituit unul dintre factorii principali care au dus la romanizarea populației locale. Cât timp s-a aflat pe teritoriul dobrogean, raza de acțiune a legiunii se întindea pe o fâșie de-a lungul Dunării, începând de la Capidava, până cel puțin la Noviodunum, cuprinzând și fortificațiile din stânga fluviului, de la Barboși și Orlovka.

Teritoriul aflat sub controlul acestei unități militare în perioada staționării în Moesia Inferior a fost amplu disputat în istoriografie de-a lungul timpului. Se presupune că cel mai nordic punct al teritoriului controlat ar fi fost în nordul Mării Negre la Olbia, iar cel mai sudic Sacidava. După mutarea legiunii la Potaissa sectorul controlat de V Macedonica va intra sub autoritatea legiunii I Italica.

Cele mai multe documente epigrafice privitoare la Legio V Macedonica provin din Troesmis. Inscripții ale militarilor activi ai legiunii s-au mai descoperit pe limes la Sacidava și în ținuturile învecinate taberei de la Troesmis.

Legio a XI-a Claudia

Legio a XI-a Claudia este prima dată menționată în anul 58 a.Chr., când este recrutată de către generalul roman Iulius Caesar, pentru a lua parte la luptele sale împotriva galilor. Tot Caesar menționează că unitatea a participat în campania sa împotriva tribului Nervii din nordul Galiei, în vara anului 57 a.Chr. și se pare că legiunea a fost implicată și în celebrul asediu al capitalei lui Vercingetorix, Alesia, din anul 52 a.Chr.

Potrivit autorilor antici, legiunea va primi atributul de Claudia pia fidelis de la împăratul Claudius drept mulțumire pentru faptul că legiunea i-a rămas credincioasă în timpul răzvrătirii guvernatorului Dalmatiei, Furius Camillus Scribonianus.

A fost adusă de Traian la Durostorum în același timp cu Legio V Macedonica la Troesmis. Prima atestare epigrafică de la Durostorum datează din timpul guvernatorului Q. Pompeius Falco (anii 115-117).

Prezența legiunii este atestată și în nordul Dunării alături de materialul tegular al celorlalte două legiuni moesice. Astfel, aceasta apare activă la Pietroasele, Târgșor, Drajna de Sus (alături de celelalte două legiuni) și Voinești.

După cum arată materialul tegular și epigrafic, partea de sud a Dobrogei era supravegheată și controlată de această legiune. Un număr mare de cărămizi și țigle purtând ștampila legiunii a fost descoperit în aval de Durostorum, la Ostrov, până unde este posibil să fi atins canabele legiunii.

O cărămidă descoperită la Capidava a putut sugera părerea că și acest centru se afla în raza de activitate deținută de Legio XI Claudia, dar există mult mai multe dovezi că până acolo se întindea teritoriul supravegheat de Legio V Macedonica. Este de asemenea posibil ca un detașament din Legio XI Claudia să se fi aflat permanent în garnizoană la Tropaeum Traiani, unde nu era cantonată nici o unitate auxiliară, ci numai vexilații ale legiunilor. Din această localitate sau din împrejurimi provin câteva documente epigrafice care atestă prezența acolo a legiunii.

Observând numărul mic de militari ai legiunii XI Claudia comparativ cu numărul legionarilor din I Italica, Florian Matei-Popescu readuce în discuție controlul teritoriului după plecarea legiunii a V-a Macedonica la Potaissa. Astfel, el susține că zona de la nord de Capidava va intra sub controlul legiunii I Italica, legiunea claudiană limitându-se la zona de sud a Dobrogei.

În primul rând trebuie menționat faptul că termenul de teritoriu militar este o noțiune modernă ce nu avea aplicabilitate pentru perioada romană. In ceea ce privește termenul de teritoriu legionar, acesta apare o singură dată într-o inscripție descoperită în Pannonia Inferior la Aquincum, datată în perioada domniei lui Severus Alexander, (referindu-se la teritoriul legiunii II Adiutrix). Termenul a fost apoi impus de un articol al lui Adolf Schulten, ce definea teritoriul legiunii ca o suprafață vastă din domeniul militar ce avea un centru urban, canabele.

II.2. Trupele auxiliare

Se recrutau dintre provinciali, de regulă dintre peregrini și se constituiau ca unități distincte de legiuni derivate de la cel al popoarelor sau populațiilor din care erau recrutate (Gallorum, Brittonum, Thracum, Dacorum), de la provinciile în care staționau, pentru perioade mai lungi, de la numele unui commandant sau împărat, de la arma specifică de luptă, la care se mai adăugau epitete onorifice ca: pia fidelis, armillata, torquata, supranume imperial: Antoniniana, Severina și indicații privind numărul și natura efectivelor: milliarriae, equitata (pentru cohortele cu călăreți în compunere).

Alae-le erau trupe auxiliare de cavalerie, cu efective de 480 de călăreți, quingenariae, grupați în 16 turmae, sau cu efective de 1008 militari, milliariae, grupați în 24 de turmae. Comandantul unei alae purta numele de praefectus, iar comanda reprezenta cea de-a treia treaptă din cariera ecvestră.

Cohortes, erau trupe auxiliare de infanterie cu efective de 500 de oameni, quingenariae, sau de 1000, milliariae, comandate de ofițeri de rang ecvestru. În cazul în care aveau în compunere și detașamente de cavalerie, se numeau equitatae, iar efectivul călăreților era de 120, la cele quingenariae, și de 240, la cele milliariae. Comandantul unei cohorte quingenariae era un praefectus și această comandă reprezenta prima treaptă din cariera militară a unui cavaler, militiae equestres, tres militae, care cuprindea trei trepte. O cohortă milliaria era condusă de un tribunes, aceasta fiind o a doua treaptă a carierei ecvestre.

Numerii au fost la început formațiuni neregulate, miliții etnice, recrutate de Traian dintre populațiile neromanizate, pentru a fi folosite în războaiele dacice. Așa au fost Symmachiarii Astures, Maurii gentiles, arcași sirieni și palmyreni.

Formațiunile de gardă și escortă, singulars, erau trupe de infanterie, pedites singulars, sau de cavalerie, equites singulares, formând garda guvernatorului. La încheierea serviciului militar în trupele auxiliare, după 25 și chiar mai mulți ani, pe lângă rasplata în bani, militarii primeau și cetățenia romană, cu toate drepturile ce decurgeau de aici, situație stipulată printr-un act oficial, diploma militară, tabulae honestae missionis.

Pe teritoriul provinciei Moesia Inferior au staționat, de-a lungul istoriei acestei provincii, 10 alae, 32 cohorte și între 2 și 4 numeri. Astfel, aproximativ de la începutul domniei lui Vespasian până la sfârșitul domniei lui Traian, pe teritoriul provinciei au staționat, după cum urmează, trupele: alae – Vespasiana Dardanorum, I Flavia Gaetulorum, I Pannoniorum, I Claudia Gallorum, (I) Gallorum Flaviana, Gallorum Atectorigiana, (I) Hispanorum, II Hispanorum, II Hispanorum et Aravacorum, I Astrum și cohortele – I Raetorum, I Bracaraugustanorum, I Lusitanorum Cyrenaica, I Augusta Nerviana Pacensis milliaria Brittonum, II Brittonum Augusta Nerviana Pacensis milliaria, I Flavia Commagenorum, I Sugambrorum tironum, I Sugambrorum veteran, II Chalcidenorum, II Lucensium, II Bracaraugustanorum, II Flavia Bessorum, II Gallorum, III Gallorum, IV Gallorum, VII Gallorum, (I) Ubiorum, I Tyriorum, I Lepidiana Equitata Civium Romanorum, II Flavia Brittonum, I Hispanorum veteran, II Mattiacorum.

Sunt atestate, deci, 9 alae și 22 de cohorte, adică un efectiv complet de aproximativ 4500 de călăreți și 12000 de soldați care au activat în cohort, pedestrași și călăreți. Avem de-a face cu o forță militară de aproximativ 16500 de soldați. Odată cu participarea unor trupe din această provincie la operațiunile din cele două expediții dacice ale împăratului Traian, când o parte din aceste unități au rămas în teritoriul nou cucerit, fiind apoi menționate în diplomele provinciei Dacia Inferior: I Asturum, I Claudia Gallorum Capitoniana, (I) Hispanorum, II Flavia Bessorum, I Bracaraugustanorum, I Flavia Commagenorum, I Augusta Nerviana Pacensis milliaria Brittonum, II Gallorum, I Hispanorum veteran, I Tyriorum și (I) Ubiorum. Astfel, din numărul total al trupelor auxiliare din provincia Moesia Inferior, nu număr de trei alae și nouă cohorte au fost transferate în Dacia Inferior și nu se vor mai întoarce niciodată în provincia de unde au fost dislocate.

În linii generale, structura trupelor auxiliare ale Moesiei Inferior a rămas neschimbată, cu unele excepții, până în secolul al III-lea. Putem afirma că în cursul secolului al II-lea a staționat un efectiv fix de cinci alae, adică aproximativ 2500 de călăreți și în jur de zece cohorte, dintre care două sunt miliariae, adică aproximativ 6000 de soldați, pedestrași și călăreți.

ALAE

Ala I Asturum

Este recrutată dintre locuitorii din jurul orașului Asturica Augusta din Hispania. Este atestată în Moesia, probabil, încă din timpul împăratului Vespasian, după cum pare a indica o inscripție funerară descoperită la Tomis. O altă inscripție funerară, găsită la Chalons-sur-Saone, menționează un călăreț al acestei unități: Albanus Excingi f. Natione Ubius. După reforma administrativă din timpul împăratului Domitian, ala I Asturum, a rămas în partea estică a provinciei, în noua unitate administrativă, Moesia Inferior.

A participat la războaiele dacice și a rămas cantonată în noul teritoriu, urmând ca, după reformele adminstrative din vremea lui Hadrian, să fie dislocată în noua provincie Dacia Inferior, avându-și garnizoana la Hoghiz.

Din perioada staționării în provincia Moesia Inferior, se cunosc doi comandanți ai acestei trupe. T. Iulius Agricola, în diploma militară din anul 99, și P. Prifernius Paetus Memmius Apolliniaris, decorat în primul război dacic al împăratului Traian.

Într-o inscripție de la Novae, în Bulgaria, s-a păstrat numele fostului decurion Tiberius Bassus Decimus, retras pesemne în orașul în care s-a găsit inscripția. La Tomis s-a retras T. Claudius Arrenti f. Saturnius, probabil în a doua parte a secolului I. Acesta nu este însă, un indiciu în privința unei posibile staționări a acestei trupe în orașul pontic.

Ala I Vespasiana Dardanorum

Apare pentru prima dată în Moesia Inferior în diploma de la Cataloi din anul 92. Întrucât diploma a fost acordată pentru 25 de ani de serviciu militar și chiar mai mulți, din această ală au fost lăsate la vatră elemente recrutate cel mai târziu în anul 67. Avem aici două posibilități: fie că dintre soldații lăsați la vatră cu această ocazie, unii mai activaseră în alte trupe, înainte de constituire; fie mai degrabă, trupa este mai timpurie, primind supranumele de Vespasiana, pentru că în războiul civil din anii 68-69, a trecut imediat de partea împăratului proclamat la Răsărit. O dată cu încheierea războiului civil, supranumele a fost transformat în nume.

A participat la războaiele dacice, dar a revenit pe teritoriul Moesiei Inferior, avându-și garnizoana la Arrubium (Măcin). A staționat aici cel puțin până la sfârșitul secolului al III-lea, fiind atestată prin inscripții. Ultima atestare sigură în Moesia Inferior datează din anul 241.

Dintre soldații care și-au efectuat stagiul militar în această trupă de cavalerie, trebuie amintit în primul rând, M. Antistius Caecina, eques alae I Dardanorum Antoninianae în inscripția de la Cerna. La Troesmis, apare M. Ulpius Marcianus, veteranus și probabil, fost summus curator al alei I Dardanorum.

Ala I Flavia Gaetulorum

A fost recrutată din populația getulilor, care trăia în zona de sud a Mauretaniei și a Numidiei. La fel ca în cazul discutat deja al alei I Vespasiana Dardanorum, această lăsare la vatră împinge recrutarea trupei de față cel mai târziu în anii 67-68. Probabil ala I Flavia Gaetulorum a fost recrutată înainte de începutul domniei lui Vespasian, însă ulterior trupei menționate ca veterana, primind gentiliciul imperial odată cu accederea lui Vespasian la tron, datorită atitudinii sale din timpul razboiului civil.

După cucerirea Daciei, în anul 114, unitatea se afla în Pannonia Inferioară, unde este posibil să fi rămas până în vremea lui Antoninus Pius. Nu se cunoaște locul unde a fost cantonată unitatea cât timp a făcut parte din armata Moesiei Inferioare, dar este foarte probabil ca ea să-și fi avut sediul pe teritoriul Dobrogei, iar pentru sfârșitul secolului al II- lea p. Ch. și pentru secolul al III-lea, chiar la Tomis.

Într-o inscripție descoperită, nu cu mult timp în urmă, la Histria, apare veteranul T. Aelius Mucatralis care primise cetățenia cel mai probabil de la Hadrian. Cândva, în secolul al II-lea, un veteran al acestei ale s-a retras în metropola Pontului Stâng, la Tomis. Din păcate numele său a căzut în spărtura pietrei, păstrându-se, ipotetic, doar numele fiului său, Posidonius, indicând o posibilă origine orientală a acestui veteran.

Ala I Gallorum Atectorigiana

A fost una dintre cele mai vechi trupe din Imperiul Roman, fiind ridicată pe vremea lui Augustus, dacă nu cumva chiar în timpul războaielor civile și a fost numită probabil după Atectorix, regele picților. Prima atestare sigură în provincia Moesia Inferior datează din anul 92, prin diploma de la Cataloi, sub forma de ala Gallorum Atectorigiana.

Din perioada staționării acestei trupe pe teritoriul Moesiei Inferior cunoaștem numele lui T. Flavius Marcianus praefectus equitum alae Atectiringianae. De asemenea, numele lui C. Valerius Maximus, decurion al acestei ale, care apare într-o inscripție de la Roma în secolul al II-lea, mai exact în prima parte a acestuia. La Tomis, în anul 224, apare Flavius Severianus, decurion și candidat al legatului L. Annius Italicus Honoratus.

Ala I Claudia Capitoniana

Nu se știe unde și-a desfășurat activitatea în primul secol al erei noastre. Supranumele Claudia indică o epocă timpurie de formare a unității.

După divizarea provinciei, în vremea lui Domitian, această unitate apare în Moesia Inferior, în diploma militară de la Cataloi din anul 92. A participat la războaiele dacice, rămânând apoi în teritoriul controlat de Moesia Inferioară la nordul Dunării, așa cum apare în diploma din anul 105 și 118-119. Castrul l-a avut, cât timp a făcut parte din armata Moesiei Inferioare, pe teritoriul Dobrogei ori în R. P. Bulgaria. Nu avem informații despre activitatea vreunui comandant sau soldat al acestei trupe, cu excepția lui P. Curtius P. f. Palatina tribu Aburianus, care apare cel mai devreme sub Hadrian, într-o inscripție de la Roma, dar acel în moment ala se afla deja în Dacia.

Ala Gallorum Flaviana

Este atestată în Moesia Inferioară prin două diplome de la Traian, din anii 99 și 105. Supranumele Flaviana poate să indice existența ei aici încă din timpul lui Vespasian.

După mijlocul secolului al II-lea, în anii 159-160, unitatea făcea parte din armata Moesiei Superioare. Nu se cunoaște locul unde a staționat cât timp s-a aflat în Moesia Inferioară.

Comandantul trupei, care apare în inscripția de la Caesareea (Cherchel) a activat în provincia aceasta sau chiar în Moesia Inferior, dar în nici un caz în Africa. În afară de acest personaj nu mai avem alte informații despre comandanți sau militari din această trupă în perioada staționării în Moesia Inferior.

Ala I Gallorum et Pannoniorum

Este cunoscută prin două diplome militare, una din timpul lui Hadrian, cealaltă de la Antoninus Pius. Într-o inscripție din Italia, în vremea lui Antoninus Pius, apare numele complet al acestei trupe: ala I Gallorum et Pannoniorum catafracta.

Nu se cunoaște lagărul unde a staționat unitatea cât timp a făcut parte din armata Moesiei și nici vreo informație despre vreun călăreț al ei nu ne stă la îndemână.

Ala I Hispanorum

Înainte de a fi dislocată pe teritoriul Moesiei, această unitate a staționat se pare în Germania și apoi la Aquincum, în Pannonia. Prima dată în Moesia Inferior apare în anul 92 și apoi în 97.

Din această perioadă ar putea data și o inscripție de la Utus, unde și-a avut probabil castrul. A participat la războaiele dacice și a rămas pe teritoriul nou cucerit, unde apare apoi în diplomele provinciei Dacia Inferior din anii 129, 130, 140 și 156, avându-și garnizoana la Slăveni.

Se cunosc numele a doi soldați, care au servit în această provincie, în cadrul alei I Hispanorum: Sulpicius Massa, veteranus natione Tunger din inscripția de la Utus și un ex statore cu un nume greu de reconstituit, dintr-un fragment de inscripție, găsit în apropierea Montanei.

Ala II Hispanorum et Aravacorum

Este semnalată pentru prima dată în armata Moesiei Inferioare prin diploma de la Oltina, din anul 99. Anterior, făcuse parte din armata Pannoniei, unde este menționată de trei diplome militare, din anii 80, 84 și 85.

În documentele epigrafice din Moesia Inferioară sunt menționați destul de mulți militari din Ala II Hispanorum et Ar (a) vacorum. Astfel, dintr-o inscripție de la Arrubium (Măcin) aflăm că decurionul C. Iulius Pr (imus), împreună cu fratele său, beneficiarius consularis, ridică o stelă funerară tatălui decedat. La Histria, o inscripție din prima jumătate a veacului al III-lea îl amintește pe Titinius Severinus, care era sesquiplicarius.

Întrucât nu există nici un document care să indice deplasarea unității în altă provincie, se poate considera că Ala II Hispanorum et Ar (a) vacorum a făcut parte, de pe vremea lui Traian și până la ultima atestare, din armata permanentă a Moesiei Inferioare, fiind stabilită pe pământul Dobrogei, la Carsium.

Ala I Pannoniorum

Pe teritoriul Moesiei este atestată prin inscripția funerară a lui T. Flavius Vespasian. Este cantonată, cel mai probabil, în partea estică a provinciei, întrucât va apare în anul 92 printre trupele provinciei Moesia Inferior. De asemenea, apare și în diploma din anul 99 de la Oltina și, probabil, în fragmentul de diplomă de la Adamclisi, datat ante 114.

Este posibil ca în această perioadă să-și fi avut garnizoana la Troesmis, înainte de sosirea aici a legiunii V Macedonica. A participat la războaiele dacice și după acest moment dispare din istorie. Cel mai probabil, apare mai târziu cu numele de ala I Gallorum et Pannoniorum.

Dintre soldații acestei trupe, care au activat în perioada staționării în Moesia Inferior, singurul despre care putem avea o oarecare siguranță în a afirma că a servit în această zonă, este T. Flavius Capito, retras la Tomis.

COHORTES

Cohors II Flavia Bessorum

S-a afirmat că a fost recrutată cu sora sa, cohorta I Flavia Bessorum, de către Vespasian. Astfel, această cohortă a fost recrutată cel mai târziu, în anul 67, dacă nu cumva recrutarea este și mai timpurie. A participat, după toate posibilitățile, la cele două războaie dacice. După reorganizările teritoriale din timpul împăratului Hadrian, unitatea este atestată în provincia Dacia Inferior.

După perioada în care a staționat în provincia Moesia Inferior, singurul soldat cunoscut este cel din inscripția de la Oescus.

Cohors I Bracaraugustanorum equitata

Este atestată în provincia Moesia Inferior, încă din anul 92, apoi în anul 99 și în anul 105. Există posibilitatea ca aceeași unitate să apară și pe fragmentul de diplomă de la Adamclisi, datat în general ante 114 p. Chr., dar acolo poate apărea la fel de bine și cohors I Bracarorum c. R., care va face parte din armata Moesiei Inferior în secolul II p. Chr.. Împreună cu alte unități militare din provincia sa, a participat la războaiele dacice și va rămâne pe teritoriul nou cucerit, unde va fi atestată și după reorganizările din vremea împăratului Hadrian, în provincia Dacia Inferior. Din perioada staționării pe teritoriul provinciei Moesia Inferior nu se cunosc militari ai acestei unități.

Cohors I Bracarorum Civium Romanorum

Nu se cunoaște locul staționării înainte de dislocarea ei, probabil încă sub Traian, în armata Moesiei Inferioare. După toate indicațiile, această cohortă se pare că a rămas în provincia Moesia Inferior, poate până la reformele din epoca tetrarhiei.

Cohors II Bracaraugustanorum Equitata

Prima atestare a acestei trupe în această zonă era considerată o diplomă militară pentru provincia Thracia din anul 114 p. Chr., în care, alături de cohors IV Gallorum, apare și cohors II Bracaraugustanorum.

O dată cu descoperirea diplomei militare de la Cataloi, este sigur că în anul 92 această cohortă se afla în provincia Moesia Inferior.

Chiar dacă Cohors II Bracaraugustanorum Equitata a făcut parte la un moment dat din armata Moesiei Inferioare, nu avem nici o indicație privin locul ei de staționare.

Cohors II Flavia Brittonum Equitata

Este atestată în provincia Moesia Inferior în anul 99, prin diploma de la Plovdiv. S-a presupus pe baza unei inscripții de la Durostorum, că aici și-ar fi avut garnizoana împreună cu alte trupe, înainte de aducerea legiunii XI Claudia.

Cohors II Chalcidenorum Sagittaria

Este atestată în provincia Moesia Inferior pe data de 15 iunie 92, prin diploma militară de la Cataloi. Unitatea apare menționată și în diploma din anul 99 de la Plovdiv.

Din timpul staționării în provincia Moesia Inferior, nu avem informații despre posibilul loc al garnizoanei sale. Un posibil indiciu ar rezida, însă, în descoperirea de țigle ștampilate cu textul COH II C la Gura Canliei și la Izvoarele (Sucidava), și care au fost interpretate ca aparținând acestei trupe.

Cohors I Cilicum Milliaria Equitata Sagittaria

Prima atestare sigură a acestei cohorte pe teritoriul Moesiei Inferioare, datează din anul 78, prin intermediul diplomei miltare de la Montana, acordată unui fost pedestraș al ei.

Această cohortă este destul de bine cunoscută, datorită documentației epigrafice de care dispunem. Un fragment de cărămidă, care poartă ștampila cohortei, a fost descoperit la Sacidava. Se presupune că aceleiași unități i-ar aparține și cărămizile cu ștampila CIC, descoperite la Dinogentia (Bisericuța-Garvăn). Cât timp unitatea a staționat în Moesia Inferioară, detașamente din Cohors I Cilicum au fost prezente și în nordul Mării Negre, după cum o dovedește inscripția funerară descoperită la Chersonesos.

Cohors I Cisipadensium

Această cohortă se afla în Moesia încă dintr-o epocă foarte timpurie, după cum ne permite să înțelegem o inscripție din peninsula Istria, care păstrează cariera fostului soldat L. Campanius L. F. Pol. Verecundus al legiunii IV Scytica, avansat signifer și apoi centurion al unei cohors Cisipadensium. După divizarea provinciei, această cohortă rămâne pe teritoriul Moesiei Superioare, fiind atestată prin diplomele militare din anii 93 și 100.

Cohors III Collecta Civium Romanorum

În legătură cu această cohortă, deținem informații din anii 253 și 258. Astfel, în două inscripții de la Montana se păstrează numele a doi tribuni ai unei cohorte, redate sub forma COH III COLL. Din păcate nu mai deținem și alte inforrmații despre această trupă și nu putem stabili care este legătura dintre aceasta și numerus civium Romanorum atestat în aceeași perioadă la Montana.

Cohors I Flavia Commagenorum

A făcut parte din armata Moesiei Inferioare în timpul lui Traian, după cum o dovedește diploma din anul 105.

Cohors II Gallorum

Este atestată în armata Moesiei Inferioare prin trei diplome de la Traian. Nu se știe unde se afla unitatea înainte de Traian. Unitatea a participat la războaiele dacice și se găsea în 140 în Dacia Inferioară, pentru ca mai târziu, în perioada 159-160, să facă parte din armata Moesiei Superioare.

Cohors III Gallorum

După împărțirea Moesiei, trupa apare în Moesia Inferior în anii 92, 99, 105, 114. A participat la războaiele dacice și a rămas, cel mai probabil, pe teritoriul nou cucerit. După reorganizările teritoriale din vremea lui Hadrian, cohorta va fi atestată pe teritoriul provinciei Dacia Inferior.

Cohors IV Gallorum

Prima atestare a acestei trupe pe teritoriul provinciei Moesia Inferior datează din perioada 62-71 și provine din lagărul de la Oescus.

După războaiele dacice nu mai apare în provinciile dunărene și către mijlocul secolului al II-lea este semnalată în Syria. Nu se știe unde a fost cantonată cât timp a făcut parte din armata Moesiei Inferior.

Cohors VII Gallorum Equitata

A făcut parte din armata Moesiei în timpul lui Vespasian și din cea a Moesiei Inferior în timpul lui Traian. Către mijlocul secolului al II-lea se afla în Syria.

Cohors I Germanorum Civium Romanorum

Este, desigur, aceeași cohortă pe care o întâlnim în diplomele din Germania Superior încă de la sfârșitul secolului I p. Chr. și până în vremea lui Hadrian. A fost adusă pe teritoriul provinciei Moesia Inferior, în timpul domniei lui Antoninus Pius.

Cohors I Hispanorum Equitata Veterana

Această trupă a staționat în cursul secolului I p. Chr. în Dalmatia, de unde este dislocată, probabil împreună cu legiunea IV Flavia Felix, în anul 86 p. Chr. pe teritoriul Moesiei.

Cohors I Lepidiana Equitata Civium Romanorum

Venită din Pannonia, apare – în două diplome de la Traian – ca făcând parte din armata Moesiei Inferioare. Nu avem nici un indiciu privin cantonamentul unității pentru perioada cât s-a aflat în părțile noastre.

Cohors II Lucensium Equitata

Este atestată în provincia Moesia încă din vremea domniei împăratului Vespasian, prin diploma militară găsită la Montana. Este apoi prezentă în noua diplomă militară, găsită la Cataloi și care datează din ultima parte a domniei lui Domitian. După anul 127 este mutată de pe teritoriul provinciei Moesia Inferior, pe teritoriul provinciei Thracia.

Cohors I Lusitanorum Cyrenaica

Este atestată în armata Moesiei Inferior de două diplome de la Traian și una de la Hadrian. Până la Vespasian s-a aflat în Africa.

Se pare că unitatea a avut garnizoana pe teritoriul Dobrogei, unde au fost descoperite până acum trei inscripții funerare ale unor veterani din Cohors I Lusitanorum. Pe documentele epigrafice nu apare și determinativul Cyrenaica, dar celelalte cohorte de lusitani, cu același număr de ordine, se aflau în alte provincii (Pannonia, Moesia Superior).

Cohors II Mattiacorum Milliaria Equitata

apare în diploma ale Moesiei Inferioare din vremea lui Traian și Hadrian. Locul ei de staționare în secolul al II-lea se afla la Barboși, în stânga Dunării, unde o avem atestată prin cărămizile ștampilate. Tegulae ale unității au fost descoperite și la Dinogetia, pe malul dobrogean al fluviului, așa că nu este exclus ca această cohosrtă să fi controlat, ca armată de uscat, ambele puncte ale unui vad important, pe unde trecea drumul spre Poiana și pasul Oituz.

Cohors I Flavia Numidarum

Nu este semnalată în Moesia Inferior, decât prin diploma de la Brestovene, din vremea lui Antoninus Pius. În timpul domniei lui Marcus Aurelius, această cohortă se afla în Lycia și Panphylia. Nu se știe cât a staționat în Moesia Inferior și unde și-a avut garnizoana.

Cohors I Raetorum Equitata

Întrucât, se cunosc cel puțin două cohorte care poartă acest nume, ce au staționat ulterior, una în Raetia și alta în Cappadocia, este foarte greu de făcut o diferențiere. Surpriza a fost oferită însă de noua diplomă de la Cataloi, care datează din anul 92 și care printre trupele Moesiei Inferioare cuprinde și o cohors I Raetorum. Este vorba, fără nici o umbră de îndoială, de cohorta prezentă deja în anul în anul 75 pe teritoriul Moesiei. Nu cunoaștem numele nici unui soldat, din perioada staționării acestei cohorte pe teritoriul provinciei Moesia Inferior.

Cohors I Claudia Sugambrorum (Sugambrum) Veterana Equitata

Cohortele de sugambrii au fost recrutate încă din vremea lui Augustus, dintre cei colonizați, pe malul stâng al Rinului. Această cohortă este dislocată încă din vremea lui Tiberius în provincia Moesia, unde apare pentru prima dată în anul 26 p. Chr., cu prilejul înăbușirii răscoalei tracilor de către C. Poppaeus Sabinus. Apare sub numele de I Sugambrorum în anul 92 p. Chr., printre trupele care staționau în Moesia Inferior. Cu aceeași titulatură, apare și în diploma de la Oltina, din 14 august 99 p. Chr..

Cohors I Claudia Sugambrorum (Sugambrum) Tironum

Este atestată pentru prima dată pe teritoriul Moesiei prin diploma militară de la Montana, din 7 februarie 78 p. Chr., fiind diferită de omonima, care este veterana. Apare în diploma militară de la Giurgiu din 134 p. Chr., sub forma CL SVGAMB, fiind vorba de această cohortă și nu de omonima sa I Claudia Sugambrorum veterana.

Nu avem nici o informație despre posibilul loc de staționare al acestei cohorte, pe teritoriul Moesiei Inferioare.

Cohors I Tyriorum Sagittariorum

Apare pentru prima dată în diplomele provinciei Moesia Inferior în anul 97 p. Chr., apoi și în diploma de la Plovdiv din anul 99 p. Chr. După cucerirea Daciei nu se mai întoarce în Moesia Inferior, întâlnind-o în anu 140 în arma Daciei Inferior. Nu se știe unde și-a avut tabăra cât timp a staționat în Moesia Inferior.

Cohors I Thracum Syriaca Equitata

Făcea parte, în timpul lui Vespasian, din armata Moesiei, apoi a rămas în Moesia Superior, unde este atestaă de o diplomă de la Traian, din anul 100 p. Chr.. Cât timp s-a aflat pe teritoriul Moesiei Inferior, se pare că a fost cantonată la Transmarisca, de unde se păstrează o inscripție votivă pusă de unitate.

Cohors I Ubiorum

Această cohortă făcea parte în preajma primului război dacic, din armata Moesiei Inferior, fiind atestată epigrafic și prin diploma de la Oltina, din anul 99 p. Chr.. După cucerirea Daciei nu rămâne în noua provincie. Mult mai târziu va reveni în Dacia Porolissensis, fiind menționată de două diplome militare din timpul lui Antoninus Pius.

Pe perioada staționării în provincia Moesia Inferior, și-a avut garnizoana la Capidava, unde s-a găsit o cărămidă cu ștampila acesteia.

NUMERI

Numerus c(ivium) R(omanorum)

Ca fiecare trupă de acest tip, acest numerus avea în frunte un praepositus care, în cazul de față, au fost selecționați dintre centurionii de legiune. Cunoaștem numele lui T. Flavius Iulius, centurion al legiunii I Italica, cantonată la Novae și praepositus numeri civium Romanorum și numele lui Maximianus Volsinis, centurion al legiunii II Augusta, din Brittania și praepostius al acestui numerus.

Numerus scutariorum

O formațiune cu acest nume pe teritoriul provinciei Moesia Inferior este atestată printr-o inscripție foarte târzie de la Aboba, punct situat pe strada ce lega în antichitate orașele Marcianopolis și Sexaginta Prista. Este vorba de o inscripție funerară pusă pentru un anume Italicus Varsudicintis (?) qui militavit in numero Scutariorum.

Nu avem alte informații despre această trupă și nici nu putem fi siguri că ar fi staționat vreodată pe teritoriul Moesiei Inferior.

Numerus singularium

Presupunerea existenței unei asemenea unități se bazează pe încercarea de întregire a unei inscripții tomitane, unde este amintit un duplicarius, pe nume Herculanus, dar lectura este incertă.

Numerus Surorum sagittariorum

Această unitate este cunoscută dintr-o singură inscripție, găsită la Piua Pietrei, la gura râului Ialomița, față în față cu forțificația de la Carsium. Întrucât nu avem alte informații despre ea pe teritoriul Moesiei Inferioare, mult mai conculdent ar fi să considerăm că este vorba de fapt de trupa care staționa în Dacia Inferior, la Romula.

Classis Flavia Moesica

S-a constituit ca urmare a reorganizării flotei fluviale în timpul lui Vespasian, cu prilejul măsurilor luate de Rubrius Gallus pentru întărirea defensivei teritoriului dintre Dunăre și Mare.

Classis Flavia Moesica este atestată la Dunărea de Jos nu numai prin diplome militare, ci și printr-un bogat material tegular și epigrafic. Astfel două diplome, una din anul 92, descoperită la Brețcu, și alta din anul 121 au fost eliberate special pentru ostașii din această flotă, al cărei comandant, praefectus, era, în anul 92, Sex. Octauius Fronto.

Raza de acțiune a flotei dunărene nu se limita numai la fluviu și la locurile imediat învecinate. Astfel, alături de cetatea de la Noviodunum s-a dezvoltat o așezare civilă întinsă, organizată asemănător canabelor legionare, care trebuie să fi fost și centrul administrativ al teritoriului noviodunens, de unde se aproviziona flota.

Cunoașterea organizării armatei romane din Moesia Inferior este destul de dificilă, deoarece, nu toate datele privitoare la unitățile care au staționat pe teritoriul acestei provincii sunt certe; o asemenea încercare trebuie să țină seama de informațiile pe care le avem la dispoziție în legătură cu fortificațiile existente în secolele I-III p. Chr. și de schimbările sau deplasările de trupe petrecute în diferite etape.

III. Militarii din Moesia Inferior și familiile lor

Termenul latin de familia a fost preluat de cele mai importante culturi europene, deși romanii nu-l foloseau cu înțelesul pe care îl avem astăzi.

Romanii desemnau legăturile familiale prin denumirea de domus, iar cele mai mari drepturi le avea cel mai în vârstă bărbat din familie. Familia romană este modelul familiei europene moderne, mai ales că în cazul Romei, există și un drept al familiei.

În același timp familia romană este una patriarhală, în care transmiterea moștenirii (proprietatea, numele, statusul) se făcea pe linia tatălui. Copiii dintr-o căsătorie legitimă (iustae nuptiae) se aflau sub patria potestas. Acest drept este specific cetățenilor romani, căci nu există alt popor care să aibă asupra fiilor lor o astfel de potestas cum au romanii. Acest lucru a fost reîntărit, prin edictul dat de Hadrian, în legătură cu cei care solicitau de la el cetățenia romană pentru ei și pentru copiii lor.

Cetățenii romani au sub potestas copiii lor, în cazul în care s-au căsătorit cu femei cetățene romane sau chiar peregrine, cu care au conubium. În urma unui conubium descendenții urmează condiția tatălui, dar aceștia devin cetățeni romani, și își fac și trecerea sub potestas a tatălui lor. S-a luat de aici obiceiul ca, prin constituțiuni imperiale, să se acorde și unora dintre veterani dreptul de a contracta căsătorii legitime cu acele latine sau peregrine cu care s-au unit imediat după eliberare, iar cei care urmează a se naște din astfel de căsătorii să devină atât cetățeni romani, cât și, totodată, să cadă sub puterea ascendeților.

Pe când sub potestas stau deopotrivă și bărbați și femei, în schimb sub manus intrau doar femeile (manus, o variantă a puterii lui pater familias, exercitată numai asupra femeii și a bunurilor ei). Altădată, femeile veneau sub manus în trei feluri, și anume prin: usus, confarreatio, coemptio.

Prin usus, venea in manum acea femeie care, odată începută conviețuirea (nupta), stăruia în coabitare un an fără întrerupere, ca și cum ar fi fost uzucapată prin posesiunea de un an, ea intrând în familia soțului și obținea situația fiicei. La confarreatio, femeile vin in manum printr-un fel de jertfă care se aduce lui Iuppiter Farreus (ocrotitor al căsătoriei). La celebrarea acesteia este adusă o turtă din făină de grâu (farreus), de unde îi vine și numele de confarreatio. Prin coemptio ele vin în manus, prin schimb, procedura mancipațiunii, adică printr-o vânzare oarecum simbolică, în fața a cinci martori, cetățeni romani puberi și a unuia care ține o balanță, femeia cumpărând cu o mică monedă pe acela în a cărui manus intră, și acela – mulier (emit eum) nummuli aere et is – cumpără femeia.

Până de curând istoricii care studiau armata romană priveau întregul spectru militar ca fiind un domeniu pur masculin, o zonă de conflict la marginea lumii civilizate. Autorii multor lucrări în acest domeniu au scris despre caracterul familiilor, cât și al femeilor in cadrul bazelor sau zonelor militare.

Existența unei interdicții privind căsătoria militarilor romani a fost dezbătută de către specialiști în drept roman întrucât această interdicție nu apare nicăieri în forma sa originală și dovezile privind existența ei sunt variate. Autorii greci și latini, precum Dio Cassius, Herodian, Titus Livius, au scris în perioada corespunzătoare acestei interdicții și după dispariția ei, menționând că soldaților nu le era permisă căsătoria.

Cassius Dio, în Istoria Romană, afirmă că împăratul Claudius, în anul 44 p. Chr. le-a acordat soldaților drepturile oamenilor căsătoriți, de vreme ce aceștia nu puteau să aibă neveste, după lege.

Aceste drepturi ale oamenilor căsătoriți făceau referire la privilegiile oferite bărbaților căsătoriți cu trei copii, după legislația augustană ce încuraja înmulțirea cetățenilor romani.

Această interdicție ce avea în vedere căsătoria soldaților a fost abolită de către Septimus Severus în 197 p. Chr..

Juvenal a fost foarte critic în legatură cu acele femei care cu o față neclintită și cu sânii tari au avut o participare activă in lucruri militărești, iar istoricul Herodian considera nevestele ca fiind total străine oricarei discipline militare și care nu au niciun fel de pregătire eficientă pentru un război .

Astfel de puncte de vedere sunt utilizate în susținerea percepției printre istoricii moderni, cum că frontierele Imperiului nu reprezentau un loc propice familiilor militarilor.

În secolul IV p. Chr., nevestele și copiii ajunseseră să fie considerați reprezentanți ai vieții tipice soldaților. Nu se știe dacă ofițeri precum centurionii erau de asemenea obiectul interdicției cât aceasta a fost în vigoare. Comandanții de rang ecvestru și senatorial erau scutiți de la ea, dar opriți de la a se căsători cu femei din provinciile în care își îndeplineau obligațiile. Totuși, în practică, aceasta necesita din partea copiilor nelegitimi dovada descendenței din soldații ce nu puteau fi din punct de vedere formal tații lor.

În mod expres din motive umanitare, Hadrian a dat, în forma unei scrisori către prefectul Alexandriei, proclamația prin care copiii soldaților care muriseră fără testament să fie tratați ca echivalenți ai rudelor cognate, ceea ce înseamnă că erau apți să moștenească în cazul în care nu existau copii legitimi sau rude agnate, care aveau precedență.

Strictă respectare a formelor de întocmirii testamentelor a primit unele îngăduințe, prin constituțiuni imperiale, în ceea ce privește militarii, din cauza prea marii lor neîndemânări. Astfel, aceștia fac testamente în regulă chiar și fără a fi întrunit numărul legal de martori, fără a se fi folosit de procedeul vânzării averii și fără a-și fi declarat public testamentul.

În plus, li s-a mai dat acestora îngăduința să instituie moștenitori și pe peregrini sau latini, ba chiar să le lase acestora legate, căci altfel, pentru rațiuni de drept civil, peregrinilor le-ar fi fost imposibil să primească succesiuni și legaate, iar latinilor, prin efectul legii Iunia.

La fel și celibatarii (caelibas), cărora, potrivit legii Iulia le este interzis să primească o succesiune și legate, și tot așa și cei căsătoriți care nu au copii (orbi), și pe care legea Papia îi oprește să primească mai mult de jumătate dintr-o succesiune sau din legate, pot primi întreaga succesiune din testamentul ostașilor.

În ciuda părerilor unor autori antici, dar și a unor istorici moderni, există o multitudine de dovezi care sa întărească ideea potrivit căreia forturile de pe frontierele Imperiului erau utilizate și în scop habitațional, implicând comunități care includeau neveste, familii și chiar concubine. Chiar Dio Cassius vorbește despre însoțitorii armatei lui Varus un mare număr de femei și copii și un important contingent de servitori, cand acesta și-a condus legiunile spre dezastruoasa înfrângere din anul 9 a. Chr..

În armata perioadei Principatului, termenul de serviciu în legiuni s-a extins de la 16 la 20 și mai târziu până la 25 de ani, în timp ce gărzile metropolitane erau în serviciu activ timp de 16 sau chiar 20 de ani. Soldații au dedicat mare parte din viața lor vieții militare: probabil jumatate dintre ei nu au trăit destul încît să-și primească solda, și jumătate dintre cei care au facut-o vor fi murit 20 de ani mai târziu. O medie statistică a soldaților care s-au înrolat pentru 25 de ani la vârsta de 20 de ani ar fi putut să-și petreacă pâna la 3 sferturi din viața rămasă în serviciu. În aceste condiții, formarea unei familii era dificil de efectuat în același timp cu serviciul militar. În timp ce soldații din perioadă republicană au servit deseori în adolescența târzie și la 20 și ceva de ani, urmând a se căsători în conformitate cu normele conveționale, această succesiune a devenit mai puțin practicată de soldații epocii imperiale, întrucât durata serviciului militar a crescut atât în mod oficial, cât și de facto.

Mai mult, dezvoltarea periferică a multor trupe imperiale care au plasat mulți recruți în medii străine a putut să împiedice apoi căsătoria până când modurile mai localizate de recrutare au devenit mai practicate din secolul al II-lea p. Chr. și mai târziu.

Din perioada timpurie a Principatului, și mai mult, din perioada domniei lui Augustus, soldații romani erau incapabili din punct de vedere legal să aibă căsătorii recunoscute.

Totuși, soldaților nu le era interzisă coabitarea fizică cu femeile sau creșterea copiilor: statul le-a interzis lor și familiilor conjugale numai drepturile legale care erau acumulate convențional din uniunile matrimoniale.

Mai mult, nu se cunosc pedepse pentru soldații care și-au stabilit asemenea relații. Astfel, non-recunoașterea mariajului poate fi o exprimare mai precisă decât tradiționalul termen interzicere. Aspectele juridice legale implicate sunt elucidate de un numar de documente din Egiptul roman. Cel mai important text listează 7 cazuri care au fost încercate între 114 și 142 p. Chr. și arată că acei copii nascuți în timpul serviciului militar al taților erau considerate nelegitime, indiferent dacă tații lor erau cetățeni romani sau daca au servit în unități legionare sau auxiliare. În consecință, asemenea copii nu aveau pretenții la moștenirea tatălui dacă nu erau numiți moștenitori după voia tatălui.

De asemenea, soțiile nu aveau drepturi legale obișnuite și nu puteau da în judecată pentru restituirea zestrei care a fost predată în cadrul (cvasi-) căsătoriilor, chiar dacă aceasta fusese ascunsă ca depozit pentru a eluda interdicția oficială a sindicatelor militare (și aparent chiar și evacuarea soldaților). În același timp, cadourile între soldați și așa-zisele lor soții, pe care legea romană le-a interzis pentru soțiile obișnuite, erau permise în acest context, și nu puteau fi nici înapoiate.

Recunoscând practica vieții reale, intervenții sporadice au ajutat la ameliorarea acestei situații. În 44 p. Chr., Claudius le-a garantat soldaților privilegii conveționale legale pe care Augustus le-a rezervat pentru cetățenii căsătoriți. Mai important, și în special pentru motive umane, Hadrian a decretat ca acei copii ai soldaților care au murit fără testament să fie tratați ca echivalenți ai rudelor, ceea ce a însemnat că ei puteau să moștenească, doar în cazul în care nu existau copii legitimi sau rude de sânge care sa aibă prioritate.

Referințele despre moșteniri arată că uniunile militare puteau de fapt să fie stabilite în aproape același fel ca și căsătoriile formale dacă părțile își doreau asta, și astfel să ilustreze un decalaj mare între raportul legal și practica socială.

Acest lucru este cu atât mai remarcabil având în vedere că soțiile aveau reale neajunsuri juridice; dacă soții lor mureau făra a lăsa un testament, acestea își pierdeau zestrea și drept consecință aveau dificultăți reale în a se susține sau în a se recăsători. În acest context, testamentul trebuia să fi dobândit o importanță deosebită, și există tentația de a specula că soldații căsătoriți ar fi trebuit să acorde o atenție deosebită acestei garanții. Din păcate, nu exista nici un mijloc de determinare a frecvenței relative a realizării de testamente în rândul soldaților.

Logica statului de dezaprobare a căsătoriei militarilor nu este discutată în sursele existente și rămâne un subiect de dezbatere. Noțiuni moderne ce susțin că această politică a fost concepută pentru a crea un grup de fii neligitimi care au crescut într-un mediu militar și au avut un stimulent puternic de a se alătura armatei în scopul de a obține statutul de cetățean sunt neverosimile: nu există nici o dovadă ca astfel de persoane ar obține statut de cetățean o dată cu înrolarea în armată, iar modelul de înlocuire internă a recrutărilor romane este de asemenea puțin probabilă, din motive demografice.

În discuția cea mai elaborată de până acum, Sara Elise Phang susține că interdicția de căsătorie a fost menită să sublinieze calitațile masculine ale armatei profesioniste, să restabilească ordinea după turbulențele războaielor civile precedente și să disocieze simbolic soldatul de civil.

În timp ce această măsură a cauzat în mod evident numai dezavantaje pentru soțiile soldaților sau copii acestora, nu este clar în ce măsură a fost cosiderată benefică soldaților. Pe de o parte, lipsa de recunoaștere formală a uniunilor lor a protejat soldații activi de revendicările legale ale civililor, dar pe de altă parte, legalizarea din timpul Severilor a căsătoriei regulate (alături de o mărire a soldei) ar fi trebuit să facă serviciul militar mai atractiv, care (dacă este adevărat) implică faptul că soldații ar putea într-un fel să fi perceput interdicția ca pe un handicap.

Cine erau soțiile (legale sau de facto) ale soldaților romani și veterani? În ceea ce privește structura de vârstă, ele s-au conformat convenției standard care prevedea căsătoria femeilor cu bărbați semnificativ mai mari: soțiile soldaților înregistrate în epitafuri sunt cele mai multe de 20 și 30 de ani. Problema statutului și originii lor aduce multe dificultăți și a fost mult discutată în studiile recente, mai ales în legătură cu problema mai largă a cât de bine armata imperială era integrată în societatea provincială, aluzii literare sporadice la casatoriile mixte între soldați și femeile locale (cât mai departe Syria și Germania) sunt vagi și nu elucidează statutul civil al acestor soții.

În înregistrarea epigrafică, aproximativ 90% din soțiile soldaților și veteranilor înregistrate poartă nume romane (duo nomina – un nomen latin și un cognomen latin sau grec), lăsând puțin loc pentru nume unice indigene sau nume romane cu un nume de familie indigen, care indica de obicei acordarea recentă a dreptului de vot. Luată la valoarea nominală, aceasta ar părea să sugereze că soldații au format uniuni numeroase cu femei care erau romane ( în sensul restrâns de cetățeni care erau de origine italiană sau descendenți din alți soldați cetățeni sau veterani cărora li s-a dat dreptul de vot sau femei care erau latine Iuniene, adică peregrine sau liberte care beneficiau de drepturi civile). Având în vedere faptul că trupele erau desfășurate în zone în care cetățenia romană a rămas pentru mult timp relativ rară, în afara cercurilor militare și civile de elită, fiecare dintre aceste variante sugerând un decalaj puternic al societății militare de cea a comunităților din jur și, prin urmare, a limitat numai interacțiunea între soldat și civil.

Acest model presupune o formă deosebit de extremă în zona de frontiera a Africii de Nord, unde 185 din 186 de surse epigrafice au atestat că cetățenii soldați sau veterani sunt legați de soții romane/romanizate, alături de 507 (din 514) cetățeni, soți civili care au avut soții romane/romanizate. Astfel, nu mai puțin de 99% din toți bărbații însurați care apar pe pietrele funerare par să fi fost fără neveste, acest procent menținându-se în cazul reprezentărilor epigrafice, unde în doar 1% din situații găsim soldați alături de nevestele lor. Asta înseamnă că nu știm absolut nimic despre obiceiurile de căsătorie ale non-cetățenilor soldați, cărora li s-a dat dreptul de a se căsători cu femei non-cetățene dupa ce li s-a acordat drept de vot. (Cele mai multe din soțiile de facto înregistrate în diplomele veteranilor auxiliari poartă de fapt nume non-romane).

În al doilea rând, în ceea ce privește legionarii și alți soldați cetățeni, slăbește credibilitatea de a accepta că numai 1% din personalul militar de lungă durată ar avea legături cu femei localnice non-romane/romanizate, sau că asemenea cupluri au evitat consecvent convențiile epigrafice.

Uzurparea statutului de cetățean poate fi o explicație plauzibilă în cazul în care femei de origine locală care și-au întemeiat relații stabile cu soldați romani și-au asumat nume în stil roman pentru a se integra. În timp ce nu putem nici să începem să ghicim scara acestei manevre, este cu siguranță interesant că legea din Egiptul roman se adresează cazului soțiilor non-cetățene ale veteranilor care s-au transformat in stil roman. Aceasta este o problemă în care natura dovezilor împiedică până și cele mai crude estimări ale practicilor actuale. Tot ce putem pretinde cu o anumită încredere este că, în acest mediu, non-asimilarea nu a fost o opțiune pentru soțiile cetățenilor soldați, o observație care cotinuă să susțină ideea precum că armata cetățeană și-a menținut distanța de localnicii non-cetățeni (și/sau vice versa).

Un studiu recent al armatei romane din Syria a găsit numai un singur caz clar de căsătorie cu o femeie localnică, spre deosebire de un un numar de uniuni în cadrul sferei militare. Totuși, dovada e de departe prea slabă pentru a susține o analiză cantitativă. Papyri din Egiptul roman raportează legături printre romani și între romani (incluzând veterani cărora li s-a oferit recent drept de vot). În același timp, alte surse indică faptul că soldații erau relativ bine integrați în societatea egipteană, deși distincțiile juridice între cetățeni și non-cetățeni au fi putut să fi menținut unele bariere.

Aparentele limitări ale pieței de căsătorii în cazul militarilor romani pot fi destul de dificil de pus în balanță alături de ideea conform căreia soldații erau renumerați într-o manieră rezonabilă și ar fi fost așadar, elemente marietale de succes.

Tradiția imperială contrazice relatarea conform căreia în 171 a. Chr., soldații romani aflați la datorie în Spania au fost părinții unui numar de 4000 de copii cu femei localnice. Mai general, accesul la femeile nubile (gata de casatorie) a fost, în mod tradițional, o recompensă de serviciu militar și succes în cuceriri timpurii.

În principiu, concentrații mari de soldați romani în regiuni de frontieră puțin populate ar putea să-și fi pus amprenta în piața căsătoriei locale; în garnizoanele romane ale Britanniei de vreo 40 000 de bărbați au locuit în jur de 2000-3000 de femei cu vârste cuprinse între 15 și 35 de ani, iar căsătoria obișnuită cu femeile indigene poate să fi creat tensiuni cu populația bărbaților localnici. În acest sens, este de remarcat că Roma era una din puținele state timpurii care au poruncit monogamia ca fiind strictă între cetățeni. Constrângerea sexuală și exploatarea par să fi fost canalizate în sfera sclaviei care a asigurat un echivalent funcțional, cu alte forme ale resursei poligamiei, urmarită în mai multe sisteme stratificate. Această ipoteză primește o anumită măsură de sprijin de la rate ridicate de comemorări ale soldaților de către (sigur sau posibil) propriile lor femei eliberate în unele segmente ale armatei romane. Focariae, menajerele, erau considerate partenere sexuale obișnuite pentru soldații romani.

Prin faimosul testament al veteranului C. Longinus Castor de la sfârșitul secolului al III-lea p. Chr., nu numai că s-a acționat eliberarea a două din sclavele sale și numite ca moștenitoarele sale, dar au fost numiți și patru moștenitori substitutivi de sex masculin, care se crede că erau copii lui cu aceste femei.

În plus, față de relațiile stabile, trebuie să alocăm spațiu și pentru contribuția adusă de prostituate (de diferite feluri) și a relațiilor homosexuale cu sclavii și subordonații militari, elemente care au atras o importantă atenție în literatura romană.

Un deficit al comemorărilor din partea soțiilor/soților nu denotă o armată romană inactivă sexual, cu atât mai mult cu cât consecințele din punct de vedere reproductiv ale relațiilor ocazionale răman mereu necunoscute.

III.1. Probleme istoriografice și Decretul lui Augustus de interzicere a căsătoriei pentru soldații de rând.

Este binecunoscut faptul că încă din timpurile de început ale Imperiului, guvernatorii, comandanții și ofițerii superiori erau acompaniați de familii în campaniile lor. Agrippina și-a însoțit soțul, Germanicus, în timp ce acesta era comandant în Germania Inferior. Fiul lor, viitorul împarat Gaius (Caligula), s-a nascut chiar într-o tabară militară. Totuși, implicarea în treburile militare ale soțiilor lor, atât a Agrippinei cât și a Plancinei, soția lui Calpurnilcus Piso (guvernator al Syriei in 17 p. Chr.), le-a adus acestora plângeri serioase (21 p. Chr.), ceea ce avea sa ducă în acest sens, chiar la o dezbatere in Senat. Membrii acestuia au dezbatut și au considerat că ar exista o reducere semnificativă a corupției dacă astfel de neveste și familii rămâneau la Roma în timp ce barbații lor își făceau datoria militară la frontierele Imperiului.

Astfel de evenimente au determinat fără îndoială comentariile satirice ale lui Juvenal și viziunile moderne conform cărora femeile și familiile erau parte a comunităților militare romane doar în cazuri extrem de rare.

În plus, a existat și o restricție asupra căsătoriei soldaților de rând aflați în serviciu în perioada de început a Imperiului.

Aceasta a fost atribuită lui Augustus, pentru a explica de ce Claudius trebuia sa acorde privilegii de bărbați căsătoriți către bărbații care au fost în serviciul armatei, din moment ce aceștia nu puteau avea, din punct de vedere legal, neveste. Tacitus spunea că veteranii care se stabileau in jurul Tarentum-ului (59/60 p. Chr.) nu obișnuiau să se mai căsătorească sau să-și stabilească familii. În 197 p. Chr. Septimus Severus a ridicat aceasta restricție, permițându-le soldaților sa poarte inelul de aur și să trăiască în căsătorie cu nevestele lor.

Unii istorici din secolele XIX – XX erau cu siguranță familiarizați cu faptul că familiile soldaților erau parte integrată a comunităților militare din perioada de început a Imperiului. Mispoulet argumenta că ar fi fost aproape imposibil pentru Augustus să facă celibatul obligatoriu pentru aproximativ 200.000 – 300.000 de bărbați pe durata stagiului lor de 25 de ani de armată. Cu toate acestea în ultimul secol, unii istorici precum Watson au presupus că această lege presupunea ca soldații să rămână într-adevar cu totul celibatari.

În esență legea nu a avut ca rezultat absența totală a nevestelor de soldați – soție în sensul de facto – sau a familiilor din cadrul taberelor militare. Se înțelege că majoritatea, dacă nu întregul personalul non-militar, incluzând aici orice soții sau familii, erau domiciliate în așezări aflate în exteriorul forturilor.

În ceea ce privește numele soțiilor militarilor, respectiv veteranilor, acestea se dovedesc, de cele mai multe ori, a avea bune nume romane, totuși unele păstrează în nume urma unei ascendențe ne – italice. De exemplu Aurelia Calliroe, Bonosa, Oppia Agathena, Aelia Aide.

Unii soldați își luau drept soții propriile liberte, acest lucru fiind deloc neobișnuit. Faptul că o fostă sclavă a devenit libertă și apoi soție a unui militar este sugerat chiar de numele lor, derivat din cel al patronului, dar și pe textul inscripțiilor, ca de pildă una din Moesia Superior (Hesperis lib(erta) / itemque con(iunx)).

De asemenea se constată o diferență de vârstă semnificativă. În literatura de specialitate se precizează că vârsta la care bărbații din mediul militar se căsătoresc este mai ridicată decât în mediul civil, acest lucru fiind legat cel mai probabil și de avansarea în carieră, dobândirea de privilegii și drepturi financiare ridicate.

În ceea ce privește vârsta căsătoriei pentru soțiile celor din mediul militar este destul de greu de stabilit, deoarece dovezile epigrafice nu precizează decât vârsta la moarte a soției. Iar indirect, prin vârsta copiilor, foarte rar se poate ajunge la precizarea momentului căsătoriei, întrucât monumentele nu stabilesc decât vârsta pentru unii dintre membri.

III.2. Dovezi ale întemeierii familiilor în armata romană

Putem găsi evidențe și la autorii antici conform cărora soldații de toate gradele aveau neveste și familii care îi însoțeau în campanii.

Herodian spune despre împăratul Septimus Severus că el a fost cel dintâi care le-a mărit rațiile de hrană, îngăduindu-le, de asemenea, să poarte inele de aur și să-și ia femeie cu care să și locuiască.

Dovezile epigrafice – inscripții, în special epitafuri pe pietrele funerare, papyri, diplome militare, dar și tablete inscripționate din lemn găsite în interiorul siturilor militare – oferă o sumedenie de informații în acest sens.

În plus, există și alte dovezi arheologice – aranjamentul rămășițelor structurale, scheletice și a altor artefacte din acest context. Astfel diferite tipuri de dovezi tind să ofere informații pentru gradele militare diferite.

Autorii antici oferă informații asupra nevestelor și familiilor gradelor superioare și, uneori, potențiale mărturii pentru familiile gradelor inferioare. Inscripțiile, în special cele de pe pietrele funerare, ne informează asupra familiilor ofițerilor superiori, precum și rămașițele sculpturale aferente, dar regăsim uneori și pietre funerare închinate sau realizate de familiile centurionilor sau a soldaților de rând.

Documentele de o importanță aparte pentru familiile soldaților sunt diplomele militare, acestea fiind copii ale constituțiilor imperiale care ofereau privilegii soldaților ce reușiseră să-și încheie serviciul militar. Acestea le oferea soldaților cetățenie romană și conubium și cetățenie pentru viitorii lor copii. Astfel de vestigii materiale pot deasemenea să ofere dovezi pentru existența familiilor de militari de toate gradele și sunt importante pentru a înțelege cum au fost aceste familii adaptate și care au fost rolurile jucate de ele in interiorul comunității militare.

Familiile comandanților și ofițerilor superiori.

Legislația lui Augustus, prin care se promova mariajul în rândurile elitei doar cu membri de același statut, avea să includă și ofițerii superiori și ecveștrii.

Retorica negativă îndreptată impotriva Agrippinei și a Plancinei, care cu greu poate indica faptul că nevestele și familiile ofițerilor nu erau parte a vieții la frontiera imperiului, de fapt documentează chiar o realitate cu totul opusă. Potrivit lui Suetonius, Augustus le-a permis soțiilor legaților să-și viziteze bărbații la forturi pe timp de iarnă când armata nu se războia în general cu nimeni. Totuși, mențiunea lui Dio potrivit căreia oameni de toate vârstele obișnuiau să urmeze rândurile armate în marș ale lui Varus sugerează că familiile și tot angrenajul domestic al ofițerilor superiori îi urmăreau pe aceștia chiar și în timpul campaniilor active.

Centurionii și principales

Dovezile care să ateste existența familiilor ofițerilor inferiori precum centurionii sau principales sunt mult mai reduse. Phang adnotă că nu exista nicio dovadă textuală directă care să indice exact care dintre ordinele ofițerilor au fost afectate mai mult de interdicția pusă de Augustus asupra căsătoriei. Ea completa că centurionii, deși fiind cu un nivel mai sus decat soldații de rând în termeni de abilități și chiar din naștere, ar fi intrat și ei sub umbrela interdicției, fiindu-le permisă căsătoria doar după îndeplinirea aceleiași perioade de serviciu ca și cea a soldaților de rând. Totodată aceasta menționează că multe epitafuri erau închinate către familiile de centurioni și principales.

Acest tip de ofițer inferior s-a căsătorit înainte de sfârșitul secolului II p. Chr., indiferent dacă căsătoriile de acest gen erau sau nu legale, iar familiile lor erau într-adevar membrii ai comunităților militare. Precum Phang sublinia, acești ofițeri erau mai bogați decât soldații de rând și astfel aveau mijloacele necesare nu numai pentru a reuși să întrețină o familie ci și pentru a putea ridica pietre funerare care să le comemoreze existența.

Phang sugera că aceste căsătorii ar fi fost tolerate de către comandanți, deoarece centurionii erau mult mai puțini decât soldații de rând și pentru că aceștia ar fi putut întreține o familie datorită lefelor lor mult mai ridicate. Astfel de căsătorii, spre deosebire de cele legale, nu ar fi reprezentat o povara pentru bugetul public.

Potrivit spuselor lui Von Petrikovits centurionii trăiau în locuințe proprii situate la capătul cazarmelor. El a observat faptul că acestea aveau de cele mai multe ori o formă rectangulară, cu o intrare pe partea mai lată a casei și din când în când aveau și mici curți. Aceste case ale centurionilor aveau uneori și sisteme de încălzire hypocaustum sub podea, bucătării și băi proprii, pereți pictați și podele din mozaic și erau mult mai mari decât locuințele soldaților de rând.

Allason-Jones susține că, deși nu este foarte clar unde locuiau familiile centurionilor, aceste locuințe din cadrul cazarmelor aveau totuși o mărime considerabilă și puteau foarte bine să găzduiască și o familie. Forma și decorațiunea unei astfel de locuințe indică un standard de viață care i-ar fi făcut pe membrii familiei unui astfel de ofițer să se simtă ca acasă și spune așadar că astfel de familii erau cel mai probabil găzduite în interiorul fortului.

Immunes și soldații de rând

Atenția restrânsă acordată de autorii antici pentru familiile soldaților și a immunes-ilor (soldați cu o specialitate meșteșugărească, scutiți de anumite corvezi) care nu făceau parte din elită a contribuit, în mare parte, la opiniile istoricilor moderni conform cărora astfel de familii nu au existat. Totuși, la o citire mult mai critică a textelor antice, acestea indică faptul că aceste familii erau întradevar membrii activi ai comunităților militare de la sfârșitul Republicii.

Titus Livius scrie că atunci când un mesager a fost trimis în Spania în 171 a. Chr., el a raportat existența aproximativ a 4000 de copiii ai soldaților romani cu femei hispanice, între care o căsatorie legală nu avea cum să existe. Acest lucru implică faptul că aceștia nu erau nici ofițeri superiori și, probabil, nici centurioni, ci soldați de rând care au făcut copiii cu femei hispanice. Astfel există posibilitatea că acesta să nu fie un caz singular, iar femeile și copiii care au mers în urma legiunilor lui Varus puteau foarte bine să includă și familii ale soldaților de rând.

În esență, în timp ce administrația romană nu permitea din punct de vedere legal căsătoria soldaților în perioada de început a Imperiului, aceste uniuni existau totuși și erau sancționate doar într-o mică măsură de autorități. Nevestele și copiii erau legați din punct de vedere financiar și emoțional de soțul/tatăl militar și erau moștenitori ai posesiunilor sale.

Despre femeile care se căsătoreau cu soldați de rând se credea că erau de cele mai multe ori peregrine, dar dovezile din epitafuri indică faptul că doar aproximativ 10% nu erau de origine romană sau greacă. Totuși acest procentaj putea foarte bine sa fie unul diferit în secolul al II-lea p. Chr., când cetățenia romană și utilizarea a duo nomina erau mult mai răspândite. Un număr tot mai mare de neveste de soldați par a fi fost femei eliberate din sclavie. Uneori ele sunt identificate atât ca liberta cât și ca coniux a unui soldat individual, dar multe din ele ar fi putut fi femeile eliberate de alți militari.

Căsniciile târzii ale unor soldați

Dacă soldații trebuiau să aștepte până la eliberarea din serviciul militar – aproximativ 25 de ani pentru legionari și trupele auxiliare – pentru a se putea căsători și pentru a putea întemeia familii, la momentul respectiv ar fi avut o vârstă destul de înaintată, de peste 40-45 de ani, uneori chiar și mai mult. Pare o chestiune nerezonabilă pentru a pretinde de la ei să astepte o perioadă atât de lungă, lucru care ar explica, într-o oarecare măsură, de ce soldații iși întemeiau familii încă din timpul serviciul militar.

Chiar și așa, mulți soldați iși întemeiau probabil familii mai târziu decât elita bărbătească romană, care de obicei se căsătorea puțin peste vârsta de 20 de ani.

Phang sugerează că mariajele militarilor probabil aveau loc în jurul vârstei de 30 de ani, o caracteristică a barbaților din afara elitei. După cercetarea epitafurilor din nordul Africii și din provinciile Danubiene ea a ajuns la concluzia că până la vârsta de 37 de ani de cele mai multe ori soldații erau comemorați în epitafuri mai degrabă de părinții lor decât de neveste ori copii, dar că după această vârstă procentele se inversează. Acest lucru sugerează că deși soldații realizau uniuni din timpul serviciului militar, acest lucru se întâmpla de cele mai multe ori mai târziu. Este posibil ca mai mulți factori sa fi influențat aceste mariaje târzii, cei mai importanți fiind cei de natură economică. În primul secol soldații de rând erau mult mai prost plătiți decât în secolul II. În secolul I prețul de cumpărare a unei femei sclave reprezenta solda pe 2 ani a unui soldat legionar și de 8 ani în cazul unui militar din flota Imperiului. Deși aceste mariaje neoficiale au existat în toată perioada imperială, ele par a apărea cu o frecvență mai redusă în secolul I decât în secolele II-III.

Avansările în grad, precum cea de centurion, principales sau immunes, ar fi însemnat totodată salarii mai mari și ar fi reprezentat un cadru mai facil de a susține o familie. Soldații legionari trebuiau să aștepte între 10 și 15 ani pentru a putea fi promovați la gradul de centurioni. Soldații din cavaleria auxiliară trebuiau să îndeplinească un stagiu militar de aproximativ 12-20 de ani pentru o astfel de promovare.

Astfel, toate ordinele militare puteau întemeia familii în timpul serviciului militar cu femei din toate păturile sociale și cu niveluri de dependență pe măsură. Are loc o recunoaștere a faptului că familiile soldaților erau parte integrată a comunităților militare romane, înainte chiar de ridicarea interdicțiilor impuse asupra căsătoriei.

Cazarmele soldaților

Potrivit spuselor lui Von Petrikovits, cazarmele în care locuiau soldații de rând erau dispuse sistematic, de obicei în serii de câte 10-14 grupuri de camere. Fiecare grup avea o cameră frontală (aprox. 3m/3m) și una în spate (aprox. 3m/1.5m), formând astfel un dormitor sau contubernium, în care între 6 și 8 bărbați ar fi locuit și ar fi realizat obligațiile domestice împreună, inclusiv pregătirea meselor.

Von Petrikovits susține că este de la sine înțeles faptul că sclavii acestor soldați de rând, dar și immunes și principales nu aveau loc în aceste garnizoane și că în mod cert niciunei femei nu i-ar fi fost permis să locuiască aici.

III.3. Femeile și familiile din interiorul forturilor

Dovezile documentare indică cu certitudine existența familiilor de militari, de toate gradele, în perioada de început a Imperiului. Dovezile care atestă existența familiilor soldaților de rând cresc pe cuprinsul secolului II. Mărturiile arheologice indică faptul că aceste familii puteau fi găzduite în interiorul bazelor militare și chiar tolerate de autorități.

Familiile ofițerilor superiori din cadrul fortărețelor legionare de pe frontierele Imperiului par a fi trăit într-un confort considerabil, uneori chiar luxos, cu nimic mai prejos față de cel din orașele importante ale Romei. În ciuda acestor conforturi din locuințe, totuși femeile par a fi suferit din pricina plictiselii și din cauza lipsei unor contacte sociale și familiale care le-au lăsat în urmă o dată cu însoțirea soților/taților/fiilor/fraților către aceste destinații. Cu toate acestea, greutățile erau numai de scurtă durată deoarece stagiul de campanie al unui comandant militar, de obicei, nu dura mai mult de 3 ani.

În cazul femeilor și familiilor situate mai jos pe scara socială, această viață avea să fie mult mai dificilă. Familiile centurionilor ar fi trăit într-un confort rezonabil, dar e posibil ca ele să fi ajuns să trăiască până la 10 ani în aceste clădiri de cazarmă, până ca soții lor să fie ori promovați, ori să-și încheie campania.

Familiile soldaților de rând, acelea care au ales să-și urmeze bărbații, ori femeile locale care au intrat în legături cu unii soldați, ar fi fost obligate să trăiască din solda destul de mică a soților și să locuiască în spații foarte restrânse în cadrul cazarmei.

Totuși, se pare că soldații care erau căsătoriți nu ajungeau să locuiască cu alți șapte camarazi, și aveau astfel mai mult loc pentru familiile lor. Aceste familii nu pot fi privite ca fiind doar niște poveri pentru buzunarele soților sau taților acestora, ci se prea poate ca ele să fi fost membre active ale acestor comunități, chiar din interiorul bazelor militare.

În ceea ce privește relațiile de familie înregistrate în epitafuri apar uneori foarte simple, alteori complicate, dar textul scris redă numai o parte din ansamblu. Epitafurile înregistrau o parte, dar nu toate legăturile familiale, iar dimensiunea și complexitatea reală a relațiilor familiale de care se bucurase în viață cel comemorat nu poate fi reconstruită cu prea multă certitudine.

Deși majoritatea soldaților din primul și al doilea secol p. Chr. sunt comemorați de către camarazi, nu se poate pretinde că nu aveau nicăieri rude de sânge, doar că cel mai probabil este să nu fi trăit în apropierea bazei unde era staționat soldatul. Multe tipuri de legături familiale pot fi recunoscute pe pietrele funerare, dar cele mai simple pomeniri sunt cele făcute de un membru al familiei către altul. Iată și un exemplu în acest sens:

D(is) M(anibus)

Ael(ius) Corneli

Us vet(eranus) vix(it)

Ann(is) LXXX

Aelia Primiti

va coniugi b(ene)m(erenti) p(osuit).

Posibilii comemoratori nu erau doar soți, părinți, bunici și copii. Unchii maternali (avunculus), în lipsa părinților sau soțului, își putea asuma rolul de cap al familiei, devenind responsabil pentru înmormântare. Unchiul maternal apare în societatea romană ca o figură paternă, posibil tutore, dar în general fără responsabilități financiare.

Societatea romană mai înregistrează și alți posibili dedicanți, sau beneficiari ai inscripțiilor, însă dintre aceștia, foarte puțini se regăsesc în societatea provincială din Moesia Inferior. Cei mai des întâlniți sunt nepoții, dar la fel de bine și o femeie poate deveni singurul supraviețuitor, atribuindu-i-se comemorarea unui frate sau a unei surori.

III.4. Analiza inscripțiilor din Moesia Inferior

Doi dintre centurionii legiunii a V-a Macedonica sunt originari din Oescus: C. Iulius Saturninus (cognomen teophoric, a fost folosit și de nobilitatea republicană) celui de al doilea nu i s-a păstrat însă numele. Legătura dintre cele două orașe este demonstrată prin intermediul inscripțiilor și, implicit, prin existența legionarilor orginari din Oescus staționați la Troesmis.

Saturninus a fost probabil recrutat în momentul în care legiunea staționa acolo. El avea gradul de optio, optiones făcând parte din categoria principales, acest grad fiind precedat de cel de tessararius (transmițător al ordinelor comandantului) și urmat de cel de signifer.

Soția lui Titus Flavius Valens din Amastris menționat deja, este o anume Marcia Basilissa. Aceasta mai apare într-o inscripție de la Troesmis ca fiind soția unui anume Titus Valerius Marcianus, din tribul Pollia, născut în castre (se pare că toți soldații originari din castre erau înscriși în tribul Pollia). Marcianus era veteran al legiunii și fost beneficiarius consularis. În perioada imperială, beneficiarii făceau parte din principales și se ocupau de problemele administrative. În mod obișnuit, un individ era ridicat la rangul de beneficiarius după ce servise ca immunis. Se pare că după honesta missio din anul 170 p. Chr. Marcianus se întoarce în canabele de la Troesmis. Pe baza acestei inscripții s-a considerat că la această dată Troesmis-ul nu fusese încă ridicat la rangul de municipium, deoarece după transferul legiunii canabele încă existau.

Soția acestuia, Marcia Bassilisa (nume grecesc) avea titlul onorific de mater dendrophororum, fiind preoteasa unui colegiu de închinători ai Cybelei. Lucrețiu Mihailescu Bîrliba crede imposibilă explicația ca cele două personaje cu același nume de Marcia Basilissa să fie una și aceeași persoană, explicând coincidențele prin faptul că era vorba despre două surori. Astfel, este mai probabil ca acest Titus Flavius Valens să fi plecat din Amastris însoțit de soție, fratele său, Flavius Alexander, și soția acestuia, precum și de sora ultimei menționate, o a doua Marcia Basilissa, care ajunsă la Troesmis se căsătorește cu Titus Valerius Marcianus (născut în castre).

Un al soldat al legiunii a V-a Macedonica atestat la Tomis este Iulius Vitales. Monumentul funerar este ridicat de fratele și moștenitorul său, Caius Iulius Festus (ambele cognomina sunt latine și specifice onomasticii provinciei).

Inscripția funerară a lui Caius Veturius Verus oferă informații prețioase despre întinderea teritoriului aflat sub paza legiunii pentru perioada staționării în Moesia Inferior. Acest soldat al legiunii V Macedonica a trăit 19 ani, 8 luni și 24 de zile, piatra de mormânt fiind pusă de tatăl său. Murind atât de tânăr, a luptat probabil un an, sau doi. Fiind înmormântat la Sacidava chiar de tatăl său, este foarte probabil ca locul de origine al soldatului să fi fost chiar acest castru. Inscripția îi datează pentru prima oară pe Veturii (un gentiliciu vechi italic) la Sacidava. Gentiliciul se mai întâlnește pe limesul dobrogean, la Capidava de exemplu.

Într-o inscripție descoperită la Tomis, Constanța, ce conține câteva elemente onomastice și istorice care merită să fie subliniate, găsim pe de o parte atestată o înrudire între două familii de foști ofițeri, Ulpii și Coccei. Copii au gentiliciul tatălui – Ulpius, cel mai mare poartă cognomenul după mamă și bunic, Hortensius; cel mic, după tată, Balimber.

Ulpii și Coccei, cât și cognomenul Hortensius, nu comportă o discuție specială, fiind în sec. II p. Chr. nume foarte frecvent în regiunea de la Dunărea de Jos. Al doilea cognomen, Balimber, este însă cu totul nou pentru Moesia Inferior. Mai mult, lipsa analogiilor în alte regiuni ale Imperiului Roman ne îndeamnă șă credem că este unicum, deși o oarecare asemănare cu Balinor sau cu alte nume având rădăcina Bali lasă impresia a fi ceva punicsemitic.

Pe de altă parte, Cocceia Hortensia, mama celor doi copii decedați prematur, a menționat expres pe piatră funcțiile militare ale tatălui și soțului. Aceasta, desigur și pentru a sublinia rangul ales al familiei sale: primul, fost centurion în legiunea XI Claudia, secundul, fost princeps în legiunea I Italica. Prezența lor la Tomis, sau în ținutul său rural, trebuie pusă în legătură cu numeroșii veterani colonizați în părțile acestea, începând mai ales de la Traian și Hadrian. Prima legiune, a XI-a Claudia, a staționat la Durostorum timp îndelungat; din legiunea I-a Italica, cu sediul la Novae, au fost trimise în Dobrogea mai multe detașamente care au activat în special la Troesmis, după transferarea legiunii a V-a Macedonica în Dacia.

Credem însă că nu se poate vorbi despre înrudirea celor două familii decât după venirea mai multor detașamente din legiunea I-a Italica în părțile Dobrogei. Familiile veteranilor s-au stabilit la Tomis sau în împrejurimi către sfârșitul secolului II sau începutul secolului III. Atât conținutul onomastic așa de clar (Ulpii și Coccei) cât și grafia textului, sunt elemente sigure de datare, care nu fac decât să întărească știrile de până acum privind mișcările de trupe în provincia de la Dunărea de Jos.

Pe o stelă funerară de calcar de secol II, descoperită în cetatea de la Capidava la sfârșitul secolului trecut, se găsește o familie ce poartă același nomen gentile, Iulius, ceea ce arată că ce doi soți au primit în același timp cetățenia, eventual în urma eliberării din armată.

Într-o altă inscripție de secol II –III, descoperită la Capidava, se observă un anume Antonius Florianus, optio, în legiunea I Italica, care pune o piatră de mormânt fratelui său Antonius Florus, beneficiarius consularis, ce a luptat 23 de ani.

O altă inscripție de pe teritoriul provinciei Moesia Inferior, este una dintre multele inscripții dedicate soțiilor de către soții lor. Aici cel care dedică inscripția este soțul ei Titus Flavius Marcianus. Era cavaler la cea de-a treia miliție, deoarece deținea funcția de praefectus equitum alae Atectorigianae.

Soția lui se stinge din viață la doar 23 de ani și 3 trei luni. Cornelia Alexandra era uxor piisima, a acestui cavaler și din acest apelativ observăm că era foarte iubită de către soțul ei. Din inscripție reiese și faptul că acest cuplu nu avea copii.

Este una dintre multele inscripții din Moesia, fapt ce denotă o viață intensă în această provincie romană, puternic militarizată.

IV. Mobilitatea socială în familiile de militari din Moesia Inferior

Numărul descendenților de gen masculin din căsătoriile încheiate de către militari predomină ușor, dar de cele mai multe ori aceștia nu mai urmează o carieră militară.

De cele mai multe ori, inscripțiile militarilor precizează statutul de cazarmă al acestora, chiar și rangul pe care aceștia îl dețin. Nu există certitudinea că precizarea statutului de militar nu a fost omisă, dar este mai probabil ca o astfel de mențiune să fi fost dorită de către cei în cauză, la fel ca și în cazul funcțiilor civile.

În provincie, aparteneța la armata romană ar fi constituit un avantaj și un factor de putere și influență, astfel că ar fi de așteptat ca ea să fie etalată.

Sunt foarte puține cazuri în care fii de militari urmează o carieră militară, și mai ales în aceeași unitate în care a servit și tatăl.

Neapărat trebuie luat în calcul faptul că unii dintre fii acestora nu împliniseră încă vârsta necesară recrutării (sau sunt prezenți în inscripții ca fiind decedați), ceea ce oferă o oarecare explicație pentru numărul scăzut de militari înregistrați.

În cele din urmă se poate deduce că atractivitatea serviciului militar nu era ridicată, fie pentru că tații priveau serviciul militar ca pe un sacrificiu de care preferau să-și scutească copii (în mod special pentru că doreau ca aceștia să le ducă mai departe familia, în loc să fie supuși riscului de a muri prematur), fie că urmașii (deveniți cetățeni) aveau alte oportunități pe care preferau să le pună în valoare. Acest raport poate constitui și un argument indirect în favoarea ideii că situația materială a militarilor, respectiv a veteranilor, era una bună și foarte bună, siguranța din punct de vedere financiar ținându-i departe de cadrul vieții militare.

În plus, în ceea ce privește politica imperială, aceste informații concordă cu baza destul de disparată a recrutărilor, sugerând că așezarea militarilor în aceste zone nu era menită să alimenteze trupele prin creearea unei baze demografice sigure.

Acest fapt este confirmat și în Egipt, această realitate contribuind la tăgăduirea ipotezei că armata ar fi fost o comunitate relativ închisă, ridicată majoritar din fii celor lăsați la vatră așezați în apropierea castrelor.

Direct sau indirect, trebuie precizat aici că elita romană își procura mare parte din venituri din investiții funciare și mare parte a prestigiului din tradiție, prin urmare punea un accent considerabil pe continuitatea familială.

Elita imperiului roman nu era entuziasmată de activitățile antreprenoriale care prevedeau un grad ridicat de riscuri în domeniul manufacturii și comerțului, inițiativa fiind deci subapreciată ca valoare personală.

În altă ordine de idei, stategiile de succesiune – transmiterea bogăției familiei către generațiile următoare – erau parte integrantă a legilor familiei romane într-o măsură mult mai semnificativă decât pentru legile familiei moderne.

Discrepanța între bonus și malus paterfamilias implica o judecată privind administrarea proprietății: în timp ce malus paterfamilias își gestiona cu neglijență proprietatea, bonus paterfamilias se ocupa intens de patrimoniul său și a ajuns să reprezinte în gândirea juridică un standard legal al bunei administrări. Din acest punct de vedere, este foarte probabil ca fii de militari, respectiv veterani, având posibilitatea de a accede în elitele locale, să se fi situat în tiparul acestei conduite conservatoare și orientate spre administrarea de patrimoniu funciar.

Pe teritoriul Histriei s-a descoperit o inscripție funerară a unui fost decurion de escadron împreună cu soția sa, inscripție pusă după moartea celor doi de către fiul lor, aghiotant consular în legiunea a XI-a Claudia. Din această inscripție reiese fapul că fiul și-a urmat tatăl în cariera militară.

O diplomă militară, singura găsită pe teritoriul histrian, diplomă din perioada lui Severus Alexander (222 – 235), este a unui oștean din a V-a cohortă de pretorieni, cu epitetul onorific Alexandriana, format după numele împăratului pe tron, Severus Alexander. Numele oșteanului este Aelius Aurelius și în inscripție apare și numele tatălui său Aelius Atticus. Din inscripție deducem că fiul acestuia anterior amintit, s-a îndreptat spre aceeași cariera ca și a tatălui său.

Această diplomă are și o semnificație aparte, deoarece acestui oștean i s-a acordat dreptul de a contracta căsătorii legale cu femei peregrine (neromane și deci necetățene). Acest drept se acorda celor eliberați de sub drapel în favoarea eventualilor copii, care astfel se nășteau cetățeni cu drepturi depline.

Se precizează în textul inscripției că această concesiune excepțională se acorda doar o singură dată, la contractarea primei căsătorii, dar și cu toate acestea importanța ei era destul de restrânsă în ceea ce privea procesul de răspândire în Imperiu a dreptului la cetățenie înainte de Edictul lui Caracalla (212). Prin acest edict Caracalla a încheiat practic extinderea acordării cetățeniei romane la nivelul tuturor bărbaților liberi din interiorul granițelor Imperiului.

Este posibil ca această explicație să nu conțină întregul adevăr și probabil că îi vom da dreptate lui Caracalla atribuindu-și aceleași motive diplomatice care au motivat politica de acordare a cetățeniei a tuturor împăraților romani începând cu Claudius. În orice caz, este puțin probabil ca măsura luată de Caracalla să fi sporit simțitor numărul cetățenilor romani, deoarece procesul de acordare a cetățeniei fusese deja extins de predecesorii săi, chiar dacă mai mult la nivelul provinciilor apusene decât răsăritene.

O altă inscripție, de secol II p. Chr., descoperită la Troesmis, este a unui fiu de veteran, născut în canabae și care nu a mai urmat cariera militară a tatălui său. Numele acestuia este Antistius Zoticus și este amintit ca dedicant al monumentului funerar al tatălui său, Caius Antistius Valens. Pe același monument este amintită și mama lui Zoticus, Atilia Fortunata. Soșia lui Zoticus, poartă același gentiliciu, Antistia Antonina; cum femeile nu preluau după căsătorie gentiliciul soțului, presupunem că Antonina i-a fost libertă.

V. Concluzii