Familii Taranesti In Romanele Lui Marin Preda

FAMILII ȚĂRĂNEȘTI ÎN ROMANELE LUI MARIN PREDA

CUPRINS

Argument

Capitolul I

Rceceptarea acuală a romanelor lui Marin Preda. De la canonul estetic la revizuirile est-etice

Capitolul II

Direcții ale romanului românesc postbelic

Capitolul III

Familii țărănești în romanele lui Marin Preda

Concluzii

Bibliografie

Argument

Capitolul I

Receptarea actuală a romanelor lui Marin Preda. De la canonul estetic la revizuirile est-etice.

„Introducerea și finalul unei scrieri reprezintă mai mult decît primele și ultimele fraze din text; acestea sînt părți de povestire, care din punctul de vedere al ansamblului epic cuprins între limitele lor, asigură funcții foarte precise. Introducerea servește, în primul rînd, ca expozițiune, ea prezintă anticipativ lumea care va fi dezvăluită în paginile cărții și invită cititorul la o călătorie plină de neprevăzut sau, dimpotrivă, monotonă, în universul încă necunoscut numit pe copertă”

Autorul Moromeților, Marin Preda, a publicat prima lucrare în literatură înainte de eliberarea țării noastre. Nuvelele volumului Întâlnirea din pământuri sunt publicate în anul 1948, dar scrise între anii 1939 și 1943. După cum știm Marin Preda este unul dintre reprezentanții noii literaturi, dar și al realismului socialist. „Ca intenție, pînă în momentul de față, creația lui Marin Preda se desfășoară în sensul alcătuirii unei ample epopei a țărănimii muntene din cîmpia Dunării. Legătura dintre diferitele momente ale prozei sale nu este balzaciană, prin personaje care să circule și să se dezvolte de la o etapă la alta, de la un episod la altul. Dar, aluziv prozatorul a ținut să stabilească apartenența eroilor săi la un teritoriu geografic și social comun.” Majoritatea scrierilor la Marin Preda se axează pe observația realității rurale. Prozatorul român are, de obicei, mai mult decât se știe, o impresionabilitate la fabulos și mister. Nota înspăimântătoare provine din sugestia unui adevăr etic ascuns, Calul, sau din studierea amănunțită a formelor pe care le ia presimțirea morții, Înainte de moarte. Conform spuselor lui Eugen Simion reiese că „phihologiile rurale pe care le examinează Marin Preda nu aparțin atît unor complicați, cum s-a spus în nenumărate rînduri, cît unor indivizi tipici, surprinși în gesturile lor banale, însă dintr-o perspectivă analitică inedită. De la Rebreanu, psihologia țăranului a început să fie privită ca o alcătuire de forțe divergente.” Imaginea esențială a acestei existențe etice, valorificate estetic în toată întinderea ei, o găsim în Moromeții, lucrarea de bază a lui Marin Preda. „De astfel în Marin Preda avem un creator extrem de sensibil la datele istoriei, ale socialului și politicului, dotat cu o excepțională putere de pătrundere în mecanismul intim al proceselor social-economice. Finețea și minuțiozitatea disecției factorului economic, pe care se bazează familia țărănească din Moromeții, este unică în literatura noastră.” Nuvelistica prozatorului pare a se rupe dintr-o bază estetică superioară. Acesta are o puternică intuiție și o ușoară putere de observație, a schimbării sufletului țărănesc. Consecința literară imediată este aceea care duce la imobilizarea unei organizării morale, deprinsă prin elementele ei de micul romantism sămănătorist. Modelul prozei obiective cel mai de seamă îl prezenta Rebreanu, cel care pune face să înceteze excesele epicii semănătoriste. Marin Preda reusește însă să îl depășească în încercarea de a uimi pshihologia abisală.

”Marin Preda are originea cea mai nobilă pe care o poate avea un român: este țăran, adică născut la țară, adică din țărână, adică din pământ.”

Marin Preda, s-a născut în comuna Siliștea-Gumești, județul Teleorman, în data de 5 august 1922 și a murit la 16 mai 1980, printr-o coincidență tragică, la scurt timp după apariția și succesul pe care îl înregistrează la Mogoșoaia. La arhivele stării civile din Alexandria se află copia actului de naștere, nr. de înregistrare 86, ce consemnează nașterea lui Marin Preda la data 5 august 1922, orele 5 înainte de amiază.

Moartea lui Marin Preda continuă să stârnească numeroase semne de întrebare, aceasta fiind percepută ca un mister, deoarece nu se cunosc atat de bine circumstanțele în care s-a produs. În anul 1989, la cererea presei devenite libere (după regimul comunist) s-au reluat cercetările chiar și redeschiderea procesului, „a dosarului Marin Preda”. „Nimeni nu s-a întrebat dacă a existat un proces penal, dacă a existat s-au există un dosar Marin Preda.” Acest dosar există în arhivele fostei Securități, „portă pe copertă numărul 1595 și conține 125 de file numerotate și datate între 16 mai și 14 octombrie 1980.” În următoarele rânduri voi atașa o notă (aceasta nu este semnată de procuror, nici de profesorul Terbancea, fiind o notă a Marianei Sipoș) cu privire la moartea scriitorului:

Această moarte a scriitorului rămâne o enigmă, deoarece majoritatea persoanelor, care au avut un contact mai restrâns cu acesta, au păreri diferite, fratele acetuia Alexandru Preda spune într-un interviu luat de către Mariana Sipoș „că multe lucruri nu sînt în regulă, dar nu ai de unde să le apuci”.

După moartea scriitorului, mulți scriitori au fost interesați de opera acestuia, s-au publicat diferite cărți pro și contra comentate de către marii critici, din perspectiva fiecăruia. Unul dintre comentatorii interesați de opera scriitorului este scriitorul Eugen Simion, cel care ne oferă informații despre roman în majoritatea cărților, la începutul acestora, în prefață. În studiul său numit „Scriitori români de azi”, vol. II, acesta îl include și pe Preda. Conform spuselor lui Eugen Simion „lectura atentă a nuvelelor lui Marin Preda (Întâlnirea din pământuri, 1948) descoperă, în afara lucrurilor cunoscute, comentate pe lag de critici, un autor inedit, fantastic, anxios, poet al terifiantului în Colina, Calul, La câmp, Înainte de moarte, Amiază de vară, mai toate scrieri de început, paradoxale, construite pe observația realității rurale. Odată prozatorul fixat în formula lui realistă, i s-au contestat, cu o violență neînțeleasă, posibilitățile într-o epică vizionară, din prejudecata că realismul exclude imaginativul, fabulosul, sondarea în straturile tulburi ale conștiinței.” Albert Béguin găsea în Marin Preda un Balzac care inspiră romantism, un om sumbru, dar și un scriitor visător. În comparție cu Preda, Liviu Rebreanu (Adam și Eva) este un scriitor fabulos și metafizic asemănat cu Mihai Eminescu, preocupat de arhetip și aspirând către marile compuneri cu caracter de narațiune. „La Marin Preda nota terifiantă derivă din sugestia unei realități morale ascunse (Calul) sau din observerea minuțioasă a formelor pe care le ia presimțirea morții (Înainte de moarte). În Colina fantasticul e ca la Gib Mihăilescu (Vedenia), o proiecție a spaimei.”

În nuvelele Calul și Înainte de moarte descoperim că orice acțiune a faptelor care tinde spre fantastic dispare. Întâlnim aici un realist neliniștit și obsedat de gândul morții, mitul morții. În text rezultă că defapt nu se petrece altceva decât o acțiune, anume, un țăran își omoară calul din gospodărie, deoarece acesta pare a fi o povară pentru sătean. Țăranul se trezește dis de dimineață, decis să termine, dinaintea altor activități, un lucru la care reflectase în ziua precedentă, scoate animalul din grajd, îi dă apă, îi grăiește blând, cutreieră prin sat cu el, iar după îl omoară fără să se grăbească. „Nu e nimic simbolic aici, nici o intenție de a da o aură tragicului. Replica finală a unui observator: ‹‹Ia uite băăă […] unu, belește un cal! Cu-țu, naaa!… Na, bobica, naaa!…›› cade ca o ghilotină peste peisajul dezolant al unei morți intrate în ordinea faptelor banale. Obsesia, fiorul real al morții aparțin însă prozatorului, comentator rece al acestui spectacol lipsit de măreție.”

Povestirea La câmp „a fost fixată în direcția unei estetici periculoase”, anume, în această povestire exista, la fel ca în romanul Moromeții, o oaie rea precum Bisisica. Stroe și Bâlea, doi ciobani, ia prin surprindere o fată care dormea pe câmp și o violează. Aceasta este o actiune aspră, asupra căreia prozatorul își fixează o poziție mai mult estetică decât morală. Narațiunea pare a fi una care aparține realității, formând o imagine a iubirii specifică mediului țărănesc.

„Viziunea esențială a acestei realități morale, valorificată estetic în toată întinderea ei, o aflăm în Moromeții, scrierea fundamentală a lui Marin Preda. Nuvelele par niște secvențe pregătitoare, cu o valoare literară însă autonomă.” Întâlnirea din pământuri este deasemenea o lucrare deosebită, realizată într-un stil epic neștiut de către scrierile anterioare, cu toate că estetica autorului tinde către realismul ardelenesc. Autorul pune accent pe inocență în povestirea La câmp, unde Dugu o vede goală pe Drina de care se îndrăgostește pătrunzător, dar pentru a o cucerii trebuie însă să se înfunte cu Ahim Achim, un vlăjgan care crede că are prioritate asupra fetei. Nuvelistica prozatorului pare că se desprinde dintr-un principiu estetic superior. Încă de la început autorul Marin Preda încearcă să ne introducă în lumea țărăneacă, o lume simplă, căruia acesta îi dă o notă cu caracteristică cinematografului ironic specifică naturii moromețiene.

Marin Preda nu a avut un debut remarcabil, pe cât ne așteptam, însă s-a făcut remarcat abia când a publicat primul volum al romanului Moromeții, romanul care l-a introdus în era marilor prozatori contemporani, acest roman a avut un debut prielnic aspura literaturii române. Atunci când apare urmatorul volum al romanului Moromeții critica nu mai pare atât de interesată fiind privit cu dezinteres. Cele două cărți ale prozatorului se completează una pe alta, aceste formând un întreg, în primul roman autorul își concentrează acțiunea asupra lui Ilie Moromete. „Cartea este scrisă într-un stil pe alocuri ironic, personajele au timp să se gândească și să se exprime, gesturile lor sunt libere, existența, în orice caz nu îi terorizează. De pe stănoaga podiștei sale, Ilie Moromete privește cu un ochi netulburat oamenii care trec pe drum, în adunarea din curtea lui Iocan el citește și judecă necruțător evenimentele. Spațiul este întins, viața nu-i tulburată de întâmplări care să schimbe și să precipite un ritm vechi, calm, de existență.”

Firul epic din volumul al doilea se schimbă autorul dă o altă amploare subiectului, personajele sale aici par a fi năpădite de probleme, satul intră într-un proces de destrămare. În volumul al doilea intervine accelerarea timpului, satul întâmpină diferite probleme, evenimentele care sunt prezentate în text trec la reforma agrară, urmând apoi să se relateze întâmplări provocate de procesul colectivizării. Populația țărănescă trece printr-o criză acută, umanitatea duce o luptă sinceră pentru a-și impune puterea. Din punct de vedere stilistic, cel de-al doilea volum este diferit de volumul întâi prin faptul că se dezvoltă componenta eseistică, specifică prozei lui Marin Preda din romanul Risipitorii (1962), adică înainte cu cinci ani înainte de apariția romanului Moromeții, volumul al doilea.

„Modificări se observă și în statutul eroilor: statuturile monumentale dispar de pe scena satului și în locul lor apare o adevărată faună, spirite primare, agresive, ca Bilă, Gae, Vasile al Moașii sau intriganți de vocație cum este Isosică, ‹‹un logo de țară›› (Eugen Simion), care manevrează o acțiune de compromitere pentru eliminarea adversarilor politici. Acești ‹‹necunoscuți›› produc, prin acțiunea lor, o adevărată des-centrare a vieții satului provocând oamenilor traume cu consecințe grave, chiar tragice.” Populația sătească ia parte la scena luptelor politice care reușește să acapareze satul și să îl implice fără intenție. Ordinea de altă dată este acum atacată de realitatea neclară și controlată de oameni sumbri. Viitorul populației țărănești este alungat într-un loc haotic în care vechea putere își pierde autoritatea. Ilie și prietenii săi nu mai fac parte din nucleul sătesc, cu toate nție. Ordinea de altă dată este acum atacată de realitatea neclară și controlată de oameni sumbri. Viitorul populației țărănești este alungat într-un loc haotic în care vechea putere își pierde autoritatea. Ilie și prietenii săi nu mai fac parte din nucleul sătesc, cu toate că aceștia încearcă să ducă viața de dinainte, se pare că sunt sortiți să fie marginalizați și izolați. Prozatorul Marin Preda aduce argumente asupra faptului că este un observator excelent care nu aparține numai perioadei politice, „ci și al fenomenelor general valabile care caracterizează orice tranziție, al repercusiunilor pe care le au atât la nivelul grupului uman, cât și la cel al individului.” Moromeții este romanul care a fost recepționat ca o admirabilă capodoperă nouă a vieții țărănești. Sătenii care fac parte din roman în care sunt eroi ai prozei moderne aceștia având capacitatea de a evolua către o structură sufletească expresivă și complexă. Ilie Moromete este modelul perfect, un aspect al omului creator, prin care autorul exemplifică aptitudinea libertății sătești. Eroul este îndrumat de către certitudinea că nimic și nimeni nu îl poate restânge, fapt care nu îl face să piardă contactul cu realitatea. Stabilitatea cu sine însăși a personajului principal până în ultima clipă a vieții, perseverența cu care reușește să îți apere propriile principii, chiar dacă întâmplările îl doboară, chiar și cele din sânul familiei, dar și cele din universul sătesc, îi acordă un titlu măreț în opera respectivă.

Ilie Moromete este cel care reprezintă un univers arhaic, care a viețuit într-un echilibru considerabil, supus unei experiențe străvechi. Chiar dacă faptele sale sunt supuse eșecului, eroul reușește să domine greutățile din jur, realitatea sa primind un titlu mitic.

Marin Preda pare a fi unul din prozatorii pentru care arta scrierii este destul de conștientă și controlată, acesta nu înlătură participarea la acțiunea inspirației:

„În cele douăzeci și patru de ore, mi se întâmplă să scriu pe perioade lungi care alternează, fie noaptea, fie în cursul dimineții. Sau după-amiaza, pe seară. Marele singuratic, de pildă, l-am scris în după-amiezile lui ’71, ambițios să-l termin înainte de a împlini cincizeci de ani, să apară adică în ’72.” Scriitorul realist a dus o luptă cu timpul de câte ori a vrut să publice un roman, scrisul incluzând și sfera inspirației, dar și a creației plină de mister:

„ Există, atunci când scriem o carte, momente când vin spre noi tot felul de lucruri care se potrivesc cu ceea ce dorim să facem, vin aproape fără să le căutăm. E un moment misterios și e cel mai fericit pentru scriitor: toate elementele de care are nevoie pentru compoziția sa le găsește fără să le caute, ca și când s-ar fi înțeles între ele anume forțe și evenimente să-l ajute”

După spusele lui Preda, acesta afirmă că un scriitor adevărat nu se lasă dominat de inspirație, scriitorul alegând doar cele mai importante momente și fapte, iar pentru el timpul și spațiul nu sunt atât de importante atunci când vor să așeze pe hârtie cele mai de preț cuvinte. Fiind recunoscut de către critici drept un remarcabil scriitor al vieții țărănești Marin Preda nu s-a mai bucurat de același succes când a început să abodeze subiecte care nu făceau parte din spațiul rural. Însă opera sa a rămas intactă și prețuită de către literatura românească în ciuda tuturor criticilor lipsite de intelectualism. Marin Preda nu este un alt Ion Creangă. Preda este acel scriitor care dă viață cărții, introducând personaje precum Ilie Moromete, cel care așază într-o anumită ordine ideile și ansamblul de gesturi, dând cărții un spirit real. „Pentru Marin Preda soluția narativă e mult mai la îndemână și este văzută în relația de adecvare elastică a modalităților, oricare ar fi ele, la o stare, o idee, un conflict. În acest fel, simplu dar deloc simplist, își pune el marile probleme ale artei românești, între care cea a autenticității este prioritară. Și tot în acest fel se deschide unghiul lecturilor sale către literatura română și a lumii. Fără prejudecăți, dar nu în abesnța unor exigențe pe care intuiția lui sigură le impune, căci, spune prozatorul, ‹‹a fi modern în literatura română a fi cât mai aproape de o viziune autentică asupra faptelor de existență.››”

Opera lui Preda pășește, întotdeauna, dincolo de granița simplei familiarizări, cultura lui literară fiind plină de creație iar lectura fiind una greoaie. Lecturile sale se formează din atitudini critice și de cunoaștere a actului creator. În relația sa cu opera literară, severitatea cedează în fața bunului-simț nuanțat, „iar intuiția artistică structurală își asumă reperele teoretice sigure ale evaluării. Amândoua sunt susținute de o conștiință literară care pune în sinteză ansamblul estetic și sensul moral, căci arta e deplină și misterioasă când cumulează puterea imaginativă a sufletului uman și aspirația omului spre perfecțiunea morală.”

Ideile autorului sunt autentice, sistematizate, deoarece includ o mare simplitate care consolidează cultura literară a lui Preda. Există anumiți termeni pe care Marin Preda îi include în literatură aceștia sunt iubirea, aceasta este percepută ca o formă morală a sincerității, iar admirația este percepută ca efect estetic a iubirii.

„Am iubit literatura rusă pentru sinceritatea ei zguduitoare și am admirat pe cea franceză pentru distanța ei potrivită față de lucruri (nici prea aproape față de viață și moarte ca să cadă în extaz față de una sau alta, nici prea departe de ele ca să bată câmpii metafizicii și falselor înălțimi, în timp ce jos bestia umană să ucidă și să dea foc pământului.)”

Capitolul II

Direcții ale romanului românesc postbelic

Romanul a parcurs trei orînduiri și cinci veacuri. Conform spuselor lui Dumitru Micu „principalele forțe sociale, cele care duc viața înainte, fiind muncitorimea de la orașe și țărănimea muncitoare e normal ca, împreună cu întreaga literatură, romanul să se orienteze spre acestea. În cosecință el va fi ori urban, ori rural, ori va îmbrățișa amîndouă aceste sectoare ale realității.”

Garabet Ibrăileanu este unul dintre cei care au scos la iveală problematica romanului, ajungând la concluzia că există două tipuri de roman: romanul de creații, care prezintă personajele în special prin comportamentul lor și romanul de analiză care este interesat de viața interioară de psihic. În studiul său intitulat Creație și analiză, afirmă că „acești termeni nu se pot opune radical unul altuia. În sfârșit, cetitorul este rugat să ia cuvântul creație în înțelesul acesta îngust: înfățișarea personagiilor și comportarea lor, cu alte cuvinte, totalitatea reprezentărilor concrete pe care le puteam avea de la ele. Creația și analiza se găsesc împreunate, în diverse proporții, la orice prozator de talent”.

Romanul începe să se concretizeze și să prindă formă și culoare, părând a fi „un organism dotat cu o viață proprie și care începe a se face simțit în evoluția sa, cum ar crește, în condiții care favorizează apariția vieții, o plantă – nouă și ciudată – sau o ființă vie, ale cărei zvârcoliri sunt manifestări vitale imediat perceptibile”, care lucrează și vibrează, la orice atingere pur creatoare ce dorește să o cunoască și să o transforme, purtând-o spre căile luminate ale străjerilor cerebrali. Imaginea propusă de Stendhal , «romanul este oglinda purtată de-a lungul unei șosele. Câteodată ea reflectă cerul albastru, altădată noroiul…».

Putem spune că literatura posbelică, reprezintă un adevăr mult mai complex decât celelalte literaturi. O primă îmrejurare care determină prezentarea clară a acestei perioade este intervalul de timp în care se petrece, desigur, o perioadă mai extinsă față de celelalte, excluzând epoca veche în care întâmplările propriu-zise de literatură sunt puține și relatate pe scurt. De la începutul celui de-al Doilea Război Mondial, până astăzi, literatura postbelică cuprinde șase decenii. În această perioadă se introduc noi principii capabile de a asigura o bună organizare a literaturii. Până în anul 1989, procesul literar românesc a decurs sub regimul communist, atunci când Marin Preda a avut probleme cu justiția.

Proza, mai exact romanul, din acel timp, abordează teme care includ șantierul, uzina, satul și colectivizarea, subiectul romanelor se bazează pe personajele și acțiunea ușor de înterpretat care vizează ideea intesă de viață.

Se spune că dacă talentul este foarte puternic și dai dovadă de creație, poți reuși să ajungi printre cei mai buni și stimați prozatori literari, așa a fost și în cazul lui Marin Preda, el a reușit să ofere publicului o operă triumfătoare, aceasta fiind romanul Moromeții, o creație de deosebită, cu un personaj memorabil:

„În literatura română de azi, Moromeții reprezintă o carte fundamentală de referință, operă ‹‹clasică›› prin excelență. De la Ion al lui Liviu Rebreanu nu s-a mai scris încă un roman atît de puternic despre lumea rurală. Valoarea de excepție a Moromeților constă în densitatea epică, în adîncimea psihologică și în problematica inedită ce transformă romanul într-o monografie artistică a satului romînesc ante și postbelic, surprins la răspântia dintre două orînduiri sociale.”

După apariția romanului care a avut un succes excepțional, acesta vrea să impresioneze cu apariția unu roman existențialist, numit Risipitorii, însă nu este atât de reușit. Acesta a dorit să abordeze o altfel de temă față de aceea care îl adusese pe culmile cele mai înalte. Puțin timp mai târziu acesta își face apariția, publică cel de-al doilea volum Moromeții, în care subiectul se axează pe ”problematica obsedantului deceniu”. Renunță la viața de la țară și îl include pe Nicolae Moromete, în viața politică, acesta devenind activist de partid.

În 1968, apare o altă operă de-a sa, Intrusul, prozatorul dă o direcție și semnificație, a cărei realitate nu poate fi pusă la îndoială, tema acestui roman este cea a șantierului. Protagonistul acestui roman este Călin Surupăceanu, un tânăr cu o atracție înnăscută pentru construcție, care îi este umbrită de un tragic accident, în urma căruia acesta rămâne paralizat.

Un alt roman reușit al autorului este Marele singuratic, publicat în anul 1972, acesta este o continuare a celui de-al doilea volum Moromeții. Acesta este o idee, care se desfășoară prin mijloace artistice puternice, dar și prin includerea existenței și a răspunderii active a destinului, indiferent de cauza faptelor.

Trei ani mai târziu, 1975, publică romanul Delirul, care reface „cu tehnicile realismului clasic una dintre cele mai agitate perioade ale istoriei românești moderne”. În acest roman romancierul aduce în discuție mișcarea legionară, viața politică a epocii care era suficient de neclară, și imaginea generalului Antonescu, pe care îl include în dificilul joc al acțiunilor, și se străduiește să îl analizeze prin ele.

Romanul Viața ca o pradă, publicat în 1977, este considerat un roman indirect. Acesta este considerat un jurnal, o destăinuire autobiografică, care include istoria interesantă a cursului de formare a vieții literare a scriitorului.

„E curios, poate, dar Marin Preda (1922-1980), a scris, la debut, și poezii, fără să fi perseverat. Debutul ca prozator e detaliat de el înșuși, în detașata sa Viață ca o pradă, precizat a se fi întîmplat în ziarul Timpul (1942), la rubrica ‹‹Popasuri››, rubrică îngrijită de Miron Radu Paraschivescu; versurile juvenite sînt metodic ignorate. Dar Geo Dumitrescu mai păstrează acasă un caiet de versuri intitulat Sîrmă ghimpată, respins, în 1941, de cenzura militară , și a rămas în manuscris. Poemul cu care Marin Preda colabora la acest caiet se intitula, nu fără semnificație, poate, Întoarcerea fiului rătăcitor. Romancierul nu-și mai ‹‹aduce aminte›› (în interviuri și nici în Viața ca o pradă) de această poezie și publicarea ei azi ar fi o chestiune, în primul rând, de pudoare.”

Cel din urrmă roman al autorului Marin Preda este Cel mai iubit dintre pământeni, publicat în anul 1980, care a avut un mare succes. Cu ajutorul acestei ultime creații autorul ridică problematica „obsedantului deceniu”, referindu-se la „condiția umană aflată în puterea circumstanțelor”. Acesta este un roman realizat în închisoare de un tânăr iscusit, Victor Petrini acuzat de crimă.

” Aproape toți comentatorii au observat că Victor Petrini este un alter-ego a lui Marin Preda. Dacă Marin Preda, imediat după apariția romanului, ar fi declarat ‹‹Victor Petrini c’est moi››, nimeni nu ar fi considerat dezvăluirea senzațională ( ca în cazul lui Faublet), întrucât corespondența dintre scriitor și personaj este evidentă.”

La începutul anului 1940, participă la mișcările politice din acel moment, pe care mai târziu le va fixa în romanul Delirul (1975), acesta fiind romanul unei epoci tragice dar și al generației sale. Mai târziu, în anul 1841, pentru prima dată îi apare numele la poșta redacției a revistei Albatros, această publicație studențească fiind condusă de Geo Dumitrescu, cel care îl sprijină pe parcurs. În anul 1842 este angajat corector la ziarul Timpul, fiind susținut de Geo Dumitrescu, iar tot în același an debutează cu schița numită Pârlitul. Lucrează un timp la institutul de statistică, iar după este recrutat la Turnu Măgurele, unde se remarcă că nu poate urma Școala de Subofițeri deoarece nu își finalizase studiile. Un an mai târziu, 1843, cu sprijinul lui Ion Vinea este angajat la Evenimentul zilei, ca secretar de redacție. În 1848 apare Întâlnirea din pământuri, fiind un punct de reper în istoria literaturii române. Această carte este primită propice de către Ov. S. Crohmălniceanu, dar și de tânărul prozator Petru Dumitriu. Tot în același an începe să scrie un roman care are aceiași temă ca și în romanul Moromeții, lumea țărăneacă, dar pe urmă îl abandonează. Trece printr-un moment dificil, de criză, este bolnav, nu poate scrie, „și când poate nu îi place să scrie”. Încearcă un alt roman numit Matei Dimir (1950), dar îl abandonează și pe acesta. În 1952 acesta scrie nuvela Desfășurarea, care este privită de critici cu admirație. Mai târziu, în anul 1955, apare romanul Moromeții, care are un succes mare și care va fi remarcată ca fiind cea mai bună capodoperă a scriitorului. După succesul care la avut cu romanul Moromeții acesta încercă să fugă din universul țărănesc și vrea să devină un scriitor profesionist, avându-l ca model pe Balzac, cel care poate ataca orice subiect, nu numai ceea ce a trăit personal. În anul 1962 apare romanul Risipitorii unde autorul adoptă o altă tehnică epică, acest roman nu este primit, întocmai bine, de către criticii literari. Autorul se reîntoarce asupra cărții, o rescrie, această reîntoarcere asupra romanului experimental îl ajută pe Preda să se vindece, de nervroză, impunând o nouă perspectivă asupra relației dintre istorie și individ, scriitorul luând apărarea omului nu istoriei, „care se dovedește a nu fi o zeiță nepătată”.

Marin Preda era fiul lui Tudor Calărașu, al cincilea copil al acestuia, și cel de-al patrulea al Joiței Preda. Tatăl și mama scriitorului nu erau casătoriți, deoarece fiecare a vrut să își pastreze lotul de pământ primit în timpul războiului, Joița fiind văduvă de război. Acesta avea o familie numeroasă care locuia într-o singură casă cu două odăi, iar sătenii le plângeau de milă. Din această familie făceau parte, cei trei copii din prima căsnicie: Ilie, Gheorghe și Ion, deveniți ulterior în romanul Moromeții: Paraschiv, Achim și Nilă, iar mama avea două fete numite Maria și Mița, devenite Ilinca și Tita în roman. Din a doua căsătorie se nasc Marin și Alexandru, care vor lua numele de familie al mamei. Marin Preda era un copil firav, încă din naștere, dar cu toate acestea era un copil perseverent căruia îi plăcea să citească. Primii ani de școală i-a parcurs mai greu, deoarece acesta își petrecea mai tot timpul cu oile. Chiar dacă acesta se ducea cu oile nu ezita să citească Biblia și Descartes, acesta fiind pasionat încă de pe atunci de literatură. În 1930 acesta este dat la școală, este un elev bun dar nu eminent, tatăl intenționează ca Marin să fie retras de la școală, după ce acesta învață să scrie și să citească, pentru al trimite la muncă. Acesta finalizează clasa a IV a cu media opt, fiind clasificat al treilea din clasă. Provenind dintr-o familie săracă acesta nu are posibilitatea de a merge la Școala Normală și continuă să urmeze clasele V-VII la școala din sat, fiind primul elev care termină, cu nota cea mai mare, dintre cei doisprezece elevi. După terminarea ciclului gimnazial acesta susține examenul final la o școală dintr-un sat vecin numit Ciolănești. În anul 1937 Marin merge împreună cu tatăl său, pentru a susține examenul la Școala Normală, la Câmpulung Muscel. Este respins din cauza miopiei, încearcă la Școala de Arte și Meserii de la Miroși, dar este respins și aici. Acesta ajunge la Abrud și apoi la Cristur-Odorhei, fiind îndrumat de către Constantin Păun. Aici acesta are un profesor de română foarte bun, Iustin Solanțiu, care îi prevede autorului un destin strălucit, autorul fiind însă neîncrezător. În anul 1940, Școala Normală din Cristur-Odorhei este desființată, iar scriitorul ajunge la Școala Normală din București. Marin, care era mai vârsnic cu trei ani decât colegii săi, nu s-a integrat în grupul colegial bucureștean care era îi oferea mai multă libertate dar care era egal cu chinurile unei detenții permanente. Regimul de la internat l-a dezamăgit pe sriitor, deoarece internatul urma niște reguli stricte. Elevul a avut ocazia să studieze cu profesori buni, unii dintre fiind specialiști în materie de padagogie. În cartea sa autobiografică „Viața ca o pradă” dar și în romanul „Moromeții” acesta se inspiră din viața sa reală.

Marin Preda reușește să tipărescă primul volum al romanului Moromeții în anul 1955, roman care va înfrunta toate tiparele vremii, el adoptând o altă viziune asupra vieții țărănești. Romancierul adoptă o altă structură față de ceilați autori. Există o diferență între romanul Moromeții și romanul Ion, a lui Liviu Rebreanu, acestea fiind puse intenționat în opoziție. La Rebreanu există un erou care este obsedat de pământ, pe care Preda îl respinge, deoarece consideră că este inuman. Niculae Moromete, fiul lui Ilie Moromete, este opusul lui Ion al Glanetașului, refuză pământul și preferă în schimb școala. Mihai Ungureanu afirmă același lucru: „Universul moromețian cunoaște o pasiune nouă pentru ceva mult mai puțin sau aproape deloc concret, pentru ceva abstract, nepipăibil, o realitate depărtată.(…) Niculae refuză o proprietate care si-ar fi putut ulterior manifesta furia ei posesivă și a cărei victimă este chiar tatăl său. El aspiră eliberarea de sub tirania pământului.” Niculae își manifestă o furie enigmatică față de tatăl său și de accea îi va subjuga pământul, făcând acest lucru într-un mod indirect dar „legal”, cu ajutorul „unei religii noi”. Acesta urmărește să iasă de sub prestigiul parental, această observație aparținându-i criticului Valeriu Cristea, fiind dezvoltată de Andrei Grigor în lucrarea sa Marin Preda-Incomodul: „el vede în noua religie o circumstanță favorabilă surpării autorității paterne și a codului tradițional care îi impusese o situație dependentă, inferioară față de aceasta.” Tot în aceiași lucrare a lui Andrei Grigor acesta semnala: „În fața autorității paterne, acesta nu se deosebește prea mult de ceilalți frați ai săi . (…) Asemenea lor Niculae atentează la baza economică a familiei rurale, tinzând să răpească acesteia, prin socializare, mijloacele productive și de existență esențiale. Tatăl ar avea motive să considere vina lui chiar mai mare, căci, dacă în locul cailor și al oilor cu care au fugit cei trei frați ar fi putut cumpăra altele, raptul mijlocit de Niculae este definitiv.”

1.1 Risipitorii

După publicarea primului volum a romanului Moromeții Marin Preda își face apariția, în anul 1962, cu un nou roman numit Risipitorii acesta introducând o altă lume și anume cea de la oraș. În acest roman Preda încercă să aducă noul în literatura sa, încercând sa se autodepășească și să își gasească un nou stil personal. Acesta îl găsește, deoarece următoarele sale publicații fac parte tot din mediul urban: Intrusul, Marele singuratic, Delirul, Cel mai iubit dintre pământeni.

Acest roman urmărește faptul cum se desfășoară viața familiei Sterian. Cel care întemeiază o familie este Petre Sterian, care lucrează cazangiu la Atelierele Grivița, acesta o ia de soție pe fiica mijlocie a unui negustor, Rodica Petrașincu. În timpul celui de-al doilea an de căsnicie, soția acestuia se îmbolnăvește, și pare că boala ar fi una neștiută, deoarece comportamentul acesteia este foarte ciudat.

Risipitorii după cum am mai spus este un roman în care acțiunea se desfășoară în mediul urban, dar mai sunt strecurate și momente din mediul rural:

‹‹„În acest roman, declara Marin Preda într-un interviu, sînt și cîteva scene cu țărani. Ele sînt, ca să zic așa, antirurale, adică sînt văzute cu totul din afara universului țărănesc, văzute prin prisma unui citadin. N-a mai rămas nimic din viziunea țărănească asupra lumii, din justificările specific țărănești, din exemplificarea fenomenelor din punctul de vedere al unui țăran. De data aceasta nu copilăria este cea care mi-a dictat prin acumulare de impresii acest roman, ci tinerețea care s-a petrecut în mediul citadin. Unele din impresiile adunate, care și-au făcut loc în roman, au vechime de aproape douăzeci de ani”›› Oamenii din mediul rural ocupă acum un loc periferic în opera lui Marin Preda. Autorul aduce noi medii: personajele primesc acum un alt rol, acela de muncitori, funționari, activiști, studenți, medici, iar mediul în care romancierul și-a plasat personajele este cel a unui spitalși a unei uzine. De asemenea nu lipsește din acest roman nici periferia capitalei bucureștene, cu omenirea interlopă specifică orașului. În această umanitate orășenească, decorul țărănesc este asemănat unui ostrov.

„Risipitorii (1962) reprezintă pentru Marin Preda trecerea de la stilul epic indirect la stilul direct, acela care dă posibilitatea autorului să-și exprime ideile fără a mai recurge la limbajul personajelor.” Romancierul intervine în dialogul cărții, devenind personaj și anume personajul care le judecă pe celelalte și care dă faptelor o imagine unitară, armonioasă. Personajele îl inspiră pe Marin Preda, acesta fiind regizorul care construiește destinele acestora. „El e autorul teoriei prudenței afectuoase, menită să protejeze sufletul omului de șocuri inutile.”

Marin Preda a întâmpinat o mare dificultate sciind această carte, acesta trecând de la universul țărănesc la cel urban, fiind un lucru dificil pentru autor, doarece el a trăit într-un mediu țărănesc, iar acum încercă să înțeleagă mediul citadin. „Fără să aducă psihologia, cum s-a spus, urbanul aduce cu sine o psihologie diferențiată și o conștiință a existenței de care un prozator realist trebuie să țină seama.” Romanul Risipitorii este așadar romanul de care Marin Preda nu a fost prea mulțumit, acesta la rescris, dar niciuna dintre variante nu s-a asemănat în totalitate, conform spuselor lui Mihai Ungureanu reiese că „modificările sînt atît de însemnate, încât ne duc la concluzia că ne aflăm în fața a două cărți deosebite.”

”Risipitorii constituie, deci, în multe privințe, o carte de experiment și faptul că Marin Preda a dat trei versiuni arată că la dificultățile demersului s-a adăugat și o nemulțumire de ordin estetic față de soluțiile inițiale.”

1.2 Intrusul

„Romanul Intrusul (1968) înregistrează, în schimb, un mare ecou. Prozatorul pleacă de la un accident de muncă semnalat de Ion Băieșu ( un tânăr muncitor de la Săvinești care, făcând o faptă de eroism, este mutilat și părăsit de toți, inclusiv de femeia pe care o scosese din condiția ei lamentabilă de existență).”

Intrusul este romanul care apare în anul 1968, acesta este inspirat dintr-un caz real, fiind vorba de un accident petrecut în Săvinești, în care un muncitor intră într-o cisternă cu aer toxic pentru a-și salva prietenii, dar în urma căruia rămâne invalid. Acesta este un roman neomodernist realizând legătura cu literatura interbelică, subiectivism, scriere la persoana I, analiză psihologică, trecutul apărând ca o reamintire. Tema romanului este încercarea de regăsire de sine și drama singuratății individului sau raportul dintre idivid și istorie, tema unică a prozarorului asupra căreia autorul își structurează romanele. Romanul este structurat pe două planuri, primul fiind prezentarea destinului personajului principal Călin Surupăceanu și al doilea plan ne prezintă viața stabilită de regimul comunist. Călin Surupăceanu este un tânăr vopsitor într-un cartier mărginaj bucureștean, acesta ajungând vopitor la îndemnul inginerului Dan, îi place să admire orașul de la înălțime și să cânte, nu îi este teamă de pericole fiind indiferent. Acesta în timp ce vopsește turla Bisericii Armenești, aude glasul unei femei, doamna Sorana o fostă actriță pensionată din cauza refuzului de a juca în piesele comuniste, o femeie inteligentă și cu multă experiență. Acest fapt îi schimbă în întregime viața, prin intermediul Soranei îl cunoaște pe inginerul Dan, pasionat de contrucție, care îi recomandă să intre într-o altă lume. „Prin ea îl cunoaște pe inginerul Dan, om cu vocația și pasiunea construcției, care îi propune lui Călin să participe la ridicarea ‹‹noii lumi››.” Acținea se desfășoară la începutul anilor cincizeci, atunci când comuniștii stabilesc un regim de teroare și neîncredere, derulând un plan de refacere a țării. Toată această lume se clădește, dar cu o ură imensă, pe care tânărul nu o înțelege și nu ia în seamă tot pericolul care se desfășura în momentul acela. Săvârșirea actului de salvare este un act curajos, dar care a dus la complicarea lucrurilor și care a capatătat consecințe dureroase și traumatizante. El încercă să ducă în continuare o viață normală, dar nu mai reușește.

„Istoria acestui destin e mult mai complexă și cu ecouri mai adînci în conștiință decât se observă la prima vedere. Este limpede că romanul are un secret, e mai mult decît o dezbatere etică. E citirea unui individ, care fără să știe, devine eroul unei tragedii inexplicabile.” Romanului Intrusul îi aparține ideea despre destinul uman și ideea existenței superioare, această carte fiind una care depăsește culmile unei cărți bune de proză, adică e o destăinuire pe care prozatorul azvârle lumii de azi.

„Intrusul are, deci, o idee superioară despre existență și despre destinul uman și prin acesta depășește marginile unei bune cărți de proză. E mai mult decît atît: e o confesiune, o meditație încordată, o privire cercetătoare pe care un prozator ce crede în valorile morale eterne o aruncă lumii de azi.”

Intrusul este o versiune nouă a legendei Meșterul Manole, deoarece este construit un nou oraș iar sufletul muncitorilor rămâne îngropat în temeliile lui. Fiecare operă de construcție necesită un act de sacrificiu, adică un act ca cel a meșterului în care își sacrifică soția pentru a putea ridica mănăstirea Curtea de Argeș. Călin Surupăceanu trăiește intens viața pe șantier, gândindu-se la următoarele construcții, clădirile impunătoare.

Putem spune că Intrusul este un nume nepotrivit pentru acest roman conform spuselor lui Mihai Ungureanu: „Intrus”, adică stăin, Surupăceanu nu e decît în faza de contruire a noului oraș, nu și în etapa de șantier, cînd prezența lui armonizează perfect cadrului de prefacere, entuziasm și aspirații. Respectînd dreptul pimului ocupant, intrusul n-ar fi Surupăcenu, ci ceilalți, care pătrund într-un teritoriu cucerit de el și inginerul Dan.”

Punerea în paralel a celor două opere Intrusul și Meșterul Manole rezultă că în ambele opere există motivul jerfei creatorului. În baladă se vorbește despre ridicarea unui oraș, acesta fiind un motiv în plus pentru a nu contrazice balada populară românească. Orașul ținând locul cetății din opera Meșterul Manole. Această frumoasă baladă a fost rescrisă de numeroși autori: Octavian Goga, Lucian Blaga, Victor Eftimiu, N. Davidescu, Ion Luca, Adrian Maniu, Horia Ionescu, Dan Tărchilă. În romanul Bietul Ioanide se vorbește tot despre un sacrificiu care implică ridicarea unei biserici, din cauza căreia arhitectul își pierde ambii copii. Putem spune că meșterul din romanul lui Preda ar putea fi inginerul Dan, deoarece acesta primește și el o pedeapsă pe care o execută, după întorcându-se la meseria lui. Călin, după spusele lui Mihai Ungureanu nu se compară cu inginerul: „Cazul lui Călin Surupăcenu este însă mai puțin raportabil la balada despre jerfa zidirii. El bate primul țăruș, formulă simbolică pe șantierul noului oraș, dar nu este el constructorul, chiar dacă prin extensie îl putem asimila cu inginerul Dan.” Aceste două personaje fac parte din trasee diferite. Inginerul este pasionat de munca lui, încât și atunci când este înlăturat din acest domeniu, tot se va întoarce la ea. Dan spre deosebire de Călin este o persoană responsabilă, lucidă, știe întodeauna ceea ce vrea și cunoaște adevărata alegere și valoare a opțiunii. Călin este, însă, o persoană tânără, neformat, dezorientat, confuz și fară păreri. „El se lasă implicat, fără să delibereze, în relații și acțiuni succesive, care nu se înscriu riguros în datele unui scop. Tînărul nu este încă format și nu dă semnele unei voințe formative proprii. Trăiește la voia întîmplării, lăsîndu-se cucerit de situații amăgitoare, de oameni cu voință mai puternică decît a sa.” Personajul nu poate fi comparat cu Meșterul Manole, acesta nu este capabil de o asemenea jerfă ca meșterul, el este doar o persoană care oferă ajutor atunci când cineva are nevoie. Acesta acționează în diferte situații, fiind un tip bine intenționat, având niște impulsuri de moment care îl determină ia niște decizii care îl fac să pice în propria capcană existențială. Când era adolescent tânărul a locuit într-o mahala mizeră, iar din întâmplare acesta a devenit vopsitor de acoperișuri, după a fost ascultătorul doamnei Sorana, de la care acesta nu sustrage nici o învățătură, apoi a devenit șantierist, la mare distanță de Moldova, la îndemnul inginerului Dan. La București acesta avea o iubită, Nuți, pe care acesta o părăsește fară nici un fel de regret, devenind pe șantier mântuitorul unei fete umilite și înjosite, vacant, dar și salvatorul unuia dintre lucrătorii neglijenți. În urma acestui act de salvare, are un accident, din urma căruia rămâne cu o arsură gravă. Aceste experiențe incredibile îmbinate cu tragicul, îl face să revină, din nou, la doamna Sorana, unde ia o decizie adevărată. Aceasta este viața unui tânăr nechibzuit, pasiv, descumpănit, care nu poate fi asemănată cu cea a meșterului Manole. Romanul cuprinde o serie de întâmplări, de nenorociri, de încurcături, care întemeiază rezultatul lipsei de distanță și de dezbatere. „ Fără îndoială, Călin Surupăcenu este un om bun, dar fără lumina unei conștiințe de sine limpezi și fără să-și știe rostul pe lume. El ia finalmente cunoștință de sine. E un intrus în existență, expus șocurilor, împrejurărilor absurde, în fond, un personaj camusian.”

Albert Camus este unul dintre marii scriitori care a avut o influiență mare asupra lui Marin Preda. Criticii susțin că romanul Străinul este un roman al suferinței și care aparține ciclului absurdului, deoarece personajul principal al romanului, Meursault, este supus multor exepriențe, nu este o ființă mincinoasă, considerând că lucrurile trebuie acceptate așa cum le prevede realitatea. Intrusul ar putea fi numit tot un roman al suferinței, deoarece Călin Surupăceanu este supus și el mai multor evenimente neplăcute. În urma unui interviu luat de Florin Mugur autorului Marin Preda, acesta mărturisește că Albert Camus era un om simplu care nu se credea cel mai mare scriitor:

„Un lucru interesant s-a petrecut cu Camus, în cariera lui neobișnuită, și acest lucru se poate exprima prin reacția pe care a avut-o scriitorul francez cînd a aflat că i s-a decernat premiul Nobel. A spus că ar fi vrut să i se decerne lui Malraux, mon maître de toujours. De unde putem deduce că acest remarcabil scriitor era foarte modest în gîndirea lui, de parcă ar fi simțit că nu el este cel mai mare scriitor francez și că nu lui ar fi trebuit să i se decerne premiul.”

Îl putem considera pe Călin un tânăr care pare să fie în roman un intrus în propriul său oraș, dar și în propria sa viață, de aici rezultănd o trăsătură comună specifică prozei lui Marin Preda. Romancierul adoptă pentru toate personajele sale varianta omului care trăiește într-un mediu necunoscut, indiferent la problemele care îl pot pîndi, sceptic, chiar și sfidător, care într-un final plătește pentru întreaga încredere în sine și în lucrurile care rezultă a avea urmări grave.

Ilie Moromete pare a fi și el un intrus în lumea rurală dinantea cealui de-al doilea război mondial. Prima stare caracteristică pentru Călin și pentru structura lui morală închide într-un embrion viața lui viitoare. Tânărul aflat pe turla unei biserici, situat sus la înălțime, acesta cântă precum o privighetoare fiind indiferent la prăpastia de alături. Cum am mai spus acesta are o imensă încredere, dar și o imensă bună dispoziție. Încă de la început starea lui de spirit este însoțită de trista prezicere a doamnei Sorana: „N-o să treacă mult și tânărul nostru Călin o să înceapă prin a nu mai râde. Viața i se pare tânărului, colorată de o bună dispoziție, care nu îl părăsește nici atunci când apar primele semne ale problemelor. Eroul moromețian, pare că nu înțelege oamenii din jurul său. Acesta este ajutat de alte persoane ca să își descopere adevărata legătură sufletească pe care o are cu Maria. ”Doamna Polihroniade simbolizează noul spirit al orașului și, în urma discuțiilor cu ea, Călin capătă claritatea propriei poziții sufletești sau i se induce una. Căsătoria lui cu Maria ar trebui să însemne o convertire la viața noului oraș, în care Maria s-a integrat repede, însă eroul se căsătorește – atenție!- pentru a păstra în ochii iubitei lui o anumită lumină, o anumită ficțiune sufletească.” Cauza, însă, nu este ajustarea și domesticirea, ci păstrarea unei stări de spirit personale. Subiectul poate să fie a cantității de instinct și de inteligență care ocrotește sau distruge un individ. Eroul salvează de la moarte un muncitor nechibzuit, iar în schimb se capătă cu o arsură care îl mutilează și îl face incapabil de muncă. După incidentul cu muncitorul, Călin Surupăceanu își pierde calificarea profesională, urmând apoi deprecierea socială și morală. Este părăsit de către soție, orașul nu îl mai acceptă. Acest lucru face ca romanul să primească caracter de studiu psihologic și moral.

„În acest punct, fluxul de semnificații al romanului pare a suferi un deranjament. Privit dinspre final, romanul se arată a fi al durității nepăsătoare a orașului, care-l refuză pe propriul părinte. Orașul ar fi deci vinovat de excomunicarea eroului. Privit dinspre natura particulară a eroului, un moromețian – fatal, un inocent, un credul, un gafeur existențial, vina aparține structurii lui, și nu Orașului.” Chiar dacă mediul era diferit, personajul principal tot ar fi avut parte de tragica experiență. Privind din altă perspectivă putem spune că Orașul nu a fost vinovat de eșecul eroului, însă, eroul este pentru Preda o victimă a unor cauze suprapuse. Romancierul a oscilat „între cele două unghiuri de abordare a eroului, indecizie compozițională care a dăunat cărții. În Intrusul se ratează o capodoperă, pentru un roman indecis.”

În toate romanele lui Marin Preda întâlnim personaje, episoade și situații care au un subtil sens literar. Proza lui Marin Preda utilizează narațiunea cu un singur personaj, în care numai eroul este finisat cu atenție, personajele secundare fiind trecute cu vederea, iar altele semnifică niște umbre sau marionete. „Cărțile lui Marin Preda sînt de fapt narațiuni cu un singur erou, care absoarbe toată seva analitică, densă a prozei sale, fundalul uman al narațiunilor fiind realizat pe o scară de valori extrem de inegală și pe alocuri schițat extrem de vag.” Întodeauna romancierul pictează cu multă precizie acele fizionomii a personajelor, în număr destul de mare, care pun stăpânire pe un loc mai apropiat de prim-planul narațiunii, sau dețin o anumită reprezentare ideologică.

În Intrusul, romancierul îl prezintă pe Călin Surupăceanu în împrejurări care ilustrează subtil aspirația sufletească. În roman sunt două femei care au roluri decisive în viața eroului, cele două care veghează cei doi poli ai impresionantei lui experințe: pe de o parte doamna Sorana, pe de altă parte doamna Polihroniade.

„În nici un roman a lui Marin Preda existența și expresia moromețiană nu se confruntă atît de expresiv, ca în Marele singuratic, cu existența celuilalt univers a lui Marin Preda, pe care-l dau la iveală Risipitorii și imposibila întoarcere.”

1.3 Marele singuratic

Marele singuratic este scris în anul 1972, acesta se întoarce la romanescul tradițional, dar cu o nouă experință în ceea ce privește tehnica epică, dar și cu dorința de a trata din punctul său de vedere o problemă dezbătută de toată literatura modernă, aceasta fiind raportul dintre personalitatea individului și determinismul istoriei, tema romanului fiind încercarea de a ieși din istorie.

Niculae Moromete este acum personajul principal, cel asupra căruia se exercită acțiunea, care încearcă să își apere independența spiritului. Față de romanul Moromeții acesta este considerat romanul unei ratări, deoarece eroul principal nu are de învins nici un moment sau o psihologie. Acest roman tinde să facă dintr-un caz un destin, ceea ce indică plasarea în istorie dar și o atitudine conștientă în fața circumstanțelor.

Marele singuratic, în primul rând, este un roman ideologic, adică un roman al ideii de istorie, a soluțiilor de viață și a relațiilor dintre individ și istorie. În al doilea rând acesta este și un roman de familie, deoarece Preda continuă relatarea evenimentelor din romanul Moromeții, dar și un roman de dragoste, acesta reieșind din episodul cu Simina. Simina fiind o pictoriță de care eroul principal se îndrăgostește, dar care permite autorului să descrie pitorescul, mediul urban bucureștean. Niculae Moromete este cel care unește firul dintre cele două romane, acesta este prezent în primul volum al romanului Moromeții, dar și în cel de-al doilea unde este prezentat mai pe larg. Din cel de-al doilea volum cunoaștem istoria eșecului său politic, dar și retragerea acetuia la o fermă din jurul capitalei, continuându-și studiile în domeniul horticulturii. Marin Preda din dorința de a reda o continuitate a vieții personajelor din romanul Moromeții, acesta vrea să ducă până la capăt istoria familiei dar și biografia personajelor, pe care acesta vrea să o lase neincheiată. Unele scene fiind reluate, completate și puse în noi relații.

Marin Preda realizează că orice istorie are un început și că retragerea din ea reprezintă o presiune a faptelor, de aceea efortul eroului său este să scape acestei determinări. La îndemnul prietenului său, notarul, Niculae se izolase la acea fermă horticolă, căutând o formă de trai acceptabilă. Preferă să trăiască singur, nu își caută prietenii noi, dar nici nu încearcă să le refacă pe cele vechi. Când vechii prieteni îl caută acesta refuză să îi primească, deoarece fac parte din istorie iar marele însingurat nu vrea să intre în acest cerc istoric. Totuși trecutul încă îl chinuie. Însă din această stare reușeste să îl scoată pictorița, Simina, stabilită la castel. Simina încearcă să îl convingă pe Niculae să reintre în istoria activă, considerând că singurătatea nu trebuie să fie un inpediment și că aceasta nu reușeste decât să îți otrăvească sufletul. Acest lucru reușeste să îl tulbure, pictorița obligându-l să rejudece faptele prin care a trecut din alt unghi. Însă tocmai când acesta este pe cale de a redeveni activist, Simina moare iar eroul principal cunoaște o altă decepție. Reîntoarcerea în istorie devenind din nou dificilă. Despre Simina putem spune că și ea a suferit din dragoste, deoarece a fost căsătorită cu un pictor talentat și brutal. Dragostea pentru Niculae Moromete o stimulează și o ajută să aibă un moment de glorie, dar acest moment într-un final o epuizează și aceasta moare. „Marin Preda exprimă, prin acest personaj simpatic, nu numai un tip de feminitate, dar și condiția mai generală a cretorului care poate îndura, în chiar mediul lui, umilințe de necrezut.” Romanul se încheie cu această dezamăgire a destinului împotriva unui om inteligent, care tocmai găsise calea de a ieși din singurătatea în care destinul îl cufundase.

Niculae este un personaj intelectual care are un simț al realității mai dezvoltat, pe care viața îl așează în randul eroilor care observă ideile îmbinate în ceva ca se poate utiliza. El caută întotdeauna o finalitate a lucrurilor. Gândește ca un sociolog cu un simț al cumpătării crescut, care vine în întâmpinarea problemelor formulate de tatăl său.

Înfățișarea tatălui său apare și în romanul Marele singuratic, dar aici romanul este îndreptat spre un singur punct și anume problemele filului. Atunci când autorul vorbește despre Moromete celelalte personaje sunt ușor izolate. În acest roman Preda prezintă, încă odată, toamna târzie a acestui bătrân care iubește să trăiască în mediul rural, pe cealaltă parte atorul prezintă tinerețea și iubirile bătrânului Moromete. Ilie este personajul în jurul căruia se organizează întreaga proză a lui Marin Preda, fiind pentru acesta un model, toate firele narative oricât de deviate ar fi ajung întodeauna tot la el.

Conform spuselor lui Eugen Simion reiese că romancierul a avut o temă impusă de personajele sale: „Marin Preda mărturisește în niște însemnări cu caracter autobiografic că și-a scris cărțile fără să întrezărească în ele tema povestitorului, adică tema lui. A terminat Moromeții și a văzut că personajele au fost mai puternice decît el: și-au impus tema lor. A început al doilea volum și situația nu s-a schimbat: alte teme veneau de la sine, acopereau spațiul romanului, fără ca prozatorii să poată împiedica acest proces de substituire. Lui nu îi mai rămâne decît să refleteze la tema lui și, în așteptarea revelației, să scrie în continuare romane unde să fie totdeauna vorba de alții.”

Sesizăm însă că prozatorul realist sălășluiește conștient o dramă, dar această dramă nu îl împiedică să scrie carțile, dar îl ajută să se identifice, are impresia că scriind despre alții reușește să se exprime, pe sine.

„Romanul Marele singuratic rămîne captivant și prețios prin omenescul pe care-l cuprinde și prin optica scriitorului asupra vieții literare și artistice. Romanul poate fi analizat critic și evaluat exigent mai ales în ierahia internă a romanelor lui Marin Preda și mai puțin într-o reprezentare globală a romanului românesc, unde toată proza lui Marin Preda strălucește prin autenticitate și vibrația vieții.”

1.4 Delirul

Delirul este romanul pe care Marin Preda l-a lăsat neterminat, dar care la apariția acestuia a avut un succes foarte remarcat, toata lumea îl asalta punându-i următoarea întrebare: „Când va scrie volumul II?”, însă autorul răspundea că deja lucează la altceva, următoarele sale lucrări fiind Viața ca o pradă și Cel mai iubit dintre pământeni. Acest roman include scene terifiante din timpul celui de-al doilea război mondial unde autorul prezintă evenimentele într-un mod real, adică cele a omului de rând, dar și cele ale lui Hitler, Stalin și a generalului Antonescu. Acțiunea după cum ne-am obișnuit se desfășoară în cunoscutul sat Siliștea-Gumești. Personajul principal al acestui roman este Ștefan a lu’ Parizianu, care pleacă din sat pentru a-și încerca norocul în capitală, la scurt timp acesta reușește să se angajeze la un celebru ziar al vremii, spre surprinderea rudelor. O serie de probleme se răsfrâng în viața personajului, intrarea României în război, conducerea legionară dar și căderea acesteia. Însă aceste evenimente nu reușesc să îi umbrească sentimentele de iubire pe care acesta le capătă pe parcurs. Aceste întâmplări istorice care se includ în viața sa se împletesc cu iubirea, el trăindu-le pe viu, acest lucru însă făcându-l să uite de fata pe care o iubește dar și de sine.

Din cauza faptului că autoul nu a mai finalizat acest roman și a lăsat ca totul să rămână o enigmă, nu putem întelege cum s-a sfârșit povestea de dragoste dintre cei doi, romanul întrerupându-se într-un moment important.

După cum știm introducerea romanului se face cu ajutorul personajelor anterioare, aici îi întalnim înca din primele pagini pe Moromete, Țugurlan, Guica, Dumitru lui Nae, Victor Bălosu și a lui Parizianu. Autorul a vrut să scoată în evidență legătura personajelor cu istoria. După ce reușește să scoată în evidență tulburarea socială și politică din sat, autorul se deplasează spre centrul țării și anume în capitală, unde este dus de personajul principal care încearcă să își găsească un loc de muncă, pe care acesta îl primește la un ziar.

Romanul Delirul nu este atât de meticulos ca și romanul Răscoala a lui Liviu Rebreanu, care aparține unei creații epice în care se umărește un moment dramatic și important al vieții românești, însă romanul lui Preda se desfășoară cu o introducere mai rapidă în temă, având o desfășurare a evenimentelor trepidantă. Marin Preda a încercat să explice în mai toate cărțile sale momentele legate de criză, acestea părându-i-se greu de explicat. Autorul are în vedere și celelate împrejurări asemănătoare din celelalte țări ale Europei, privind atent către starea țării românești, evenimentele de acasă dar și către independența fenomenului politic.

După cum spune și Mihai Ungureanu rezultă că romanul lui Preda este unul dintre cu cele mai grele momente din istoria modernă: „În momentul în care începe Delirul lui Marin Preda, harta politică a Europei își schimbase rapid înfățișarea, datorită politicii și mașinii de război a Germaniei hitleriste. Curentele politice de dreapta, apărute înaintea acestui moment crucial în viața politică europeană, erau simțitor întărite de cuceririle militar-politice ale unei Germanii bine înarmate și lipsită de scrupule.” Societatea românească există în romanele lui Marin Preda și întâmpină unul dintre cele mai grele momente din istoria modernă. Autourul reușește să depășeacă în aceată carte planul de perspectivă al romanelor moromețiene, țintind către un roman cu o oglindă lucidă, obiectivă și justițiară. Romanul românesc și proza româneacă au tratat cu timiditate aceste perspective nemărginite și uneori cu reușite demne de atenție.

Acest roman s-a sincronizat perfect cu literaturile apusene, înflorind permanent. Delirul lui Preda este primul roman vast, care a tratat din propriul unghi personal importanța evenimentelor care delimitează ultimul război mondial.

1.5 Cel mai iubit dintre pământeni

Cel mai iubit dintre pământeni este ultimul roman scris de Marin Preda, în anul 1980. Acesta este un roman realist și are ca temă critica comunității socialiste sau a dictaturii proletariatului. „Ideea romanului este că o societate construită pe abuz, minciună asasinat politic, ateistă, care promovează bestiile la conducerea societății, nu poate exprima mult timp și se autodevorează. Cel mai iubit dintre pământeni este un roman-eseu, o meditație pe tema destinului”

Romanul Cel mai iubit dintre pământeni este mărturisirea lui Victor Petrini care, băgat în închisoare pentru o cauză dezvăluită abia spre final, riscă o pedeapsă pe viață și își trăiește din nou cele mai valoroase evenimente a celor treizeci și cinci de ani, adică câți are în momentul detenției. „Victor Petrini trece prin viață ca printr-un labirint, cu multe situații neprevăzute, cu tipuri umane variate ca vicleana, versatila și imorala Matilda, sfioasa Căprioara, Bacaloglu și Calistrat, activiști de partid ca Mircea, funcționarea de la Oraca, anchetatorii securității, calina Suzy Culala și violentul inginer Pencea, oportunistul său prieten, Ion Micu. Cu acesta din urmă poartă ample dezbateri în legătură cu legimitatea regimului de dictatură comunistă. Este dimensiunea expresionistă a romanului, care devine astfel un roman de problematică.”

Victor este fiul unui fost muncitor la fabrica de avioane și al unei femei aplecată spre o religie bigotă și spre o învățătură exagerată, personajul principal se constriește într-un mod neobișnuit, în antiteză cu natura părinților, acesta e atras de escapadele cunoașterii în zonele spirituale cât mai extinse, manifestând un ateism rebel.

„În dezacord cu ambii părinți, Victor Petrini își asumă o adolescență dură și rebelă și, elev de liceu, trăiește o primă experiență amoroasă cu Nineta, o tânără care trăiește în regim de urgență, cu o ciudată teamă de perisabilitate trupească, și care i se dăruiște cu simplitate și naturalețe. Personajul confundă fascinația și orgoliul sexualității împlinite cu dragostea și pretinde o excusivilitate pe care nu o poate avea.”

Așa zisa iubire dintre cei doi pretendenți se sfârsește, deoarece în urma unei plimbări Victor refuză să urmeze un traseu sugerat de iubită.

Tânăra iubită își urmează în continuare viața plină de aventuri, aceasta se mărită cu un maior bătrân, din București, după îl părăsește pentru un negustor bogat, din Iași, care era mai în vârstă decât ea, are cu acesta doi copii, dar „ atrasă de intensitatea finală a bărbaților, eșuează într-o dublă legătură cu un inginer căsătorit și un intelectual fin, amator de travestiuri erotice.”

Victor Petrini își urmează pasiunea și se înscrie la cursurile facultății de filozofie, unde acolo întâlnește o altă iubire, o studentă pe nume Căprioara, care era de o frumusețe captivantă. Însă povestea are un final tragic, aceasta are o aventură cu un student de la Facultatea de Medicină, în urma acestei aventuri acesta rămâne însărcinată, face avort, dar acest avort este nereușit, după care dispare. Victor află după un timp că fata a murit din cauza medicului care o pusese să facă o operație care a avut consecințe grave.

În timpul războiului acesta nu este deloc afectat, deoarece se afla încă în timpul facultății, era încă student „și rezumă ideile despre conflagrație în reflecții oarecum livrești.”

După ce își termină studiile acesta urmează stagiul preuniversitar într-o școală normală, acolo predă logica și devine prieten cu Petrică Nicolau, profesor de română și autorul unui volum de versuri. „Poetul, aflat mai tot timpul într-o stare de ‹‹acută indignare››, e bun observator a evnimentelor vremii, le analizează pătimaș, își trăiește ideile cu intensitate și surprinde gândirea relativistă a interlocutorului cu vizionarismul său tragic, privitor, de pildă, la condiția intelectualului în regimul comunist pe cale de a se instaura. Între tiradele politice ale lui Petrică, Victor Petrini întrezărește o dramă conjugală, care, la început, îi provoacă o înduioșare amuzată și îndemnuri la soluții casnice contondente.”

Eroul se îndrăgostește de Matilda, simțindu-se atras orgolios de ea, acesta își înșeală prietenul fără prea multe mustrări de conștiință, se dedică cu totul rupturii dintre ceii doi parteneri și participă la divorțul dintre cei doi.

Victor Petrini are impresia că insuccesul privitor la căsătoria lui Petrică Nicolau, se datorează slăbiciunii, dar și incapacității acestuia de a cunoaște și înțelege feminitatea Matildei.

Există și un interval de timp, în care eroul are impresia că orice dorință i se poate îndeplini. Acesta este angajat ca asistent la facultate unde este apreciat, are ambiția de a întemeia un sistem filozofic original.

„Încrezător în puterea sa de a cunoaște, a domina și a-și supune realitatea, se angajează la rându-i într-o căsnicie în care comportamentul arhitectei, suflet cu puternice ecouri slave (dostoievskiene), îl face să înțeleagă destul de repede și mult mai bine frustările profesorului-poet și să trăiască neputința de a cunoaște limitele dintre sublim și abjecție.”

Începutul trăirii sale cu Matilda se petrece simultan cu evenimente politice și sociale grave, care transmite o perioadă dramatică în viața eroului principal. Personajul principal are un an decând lucrează la catedra de filozofia culturii, pe data de 7 noiembrie, sărbătoarea revoluției comuniste din Rusia, acesta se mută în casa arhitectei.

Întreaga perioadă este întâpinată de vremuri dificile, deoarece inflația a redus salariile la universitate, hainele se pot cumpăra doar pe puncte, bibliotecile încep a fi închise, iar cărțile care nu sunt considerate bune eliminate. În interiorul universității au loc diferite evenimente neplăcute: marele poet este înlăturat curând din amfiteatre, catedra care fusese înființată pentru acesta este desființată.

„Prins în vârtejul propiilor avataruri sentimentale, al ambițiilor profesionale și al pasiunii de a se autodefini ideatic și abstract, Petrini ingoră deocamdată gravitatea întâmplărilor cărora nu le dă decât valoarea unor știri anecdotice și amuzante. De pildă, avertismentul Matildei că ‹‹nu e bine›› să lipsească de la manifestația de 7 noiembrie i se pare neclar: ‹‹Nu era bine în ce sens? Ce mi se putea face?››.”

Victor se pare că nu este interesat de politică și crede că nu îl va afecta. Nici atunci când este arestat unul dintre colegii săi, Cubleș, la evenimentul respectiv, nu îi atrage prea mult atenția asupra faptelor care inspiră o anumită teroare. Acesta continuă să își susțină seminariile în continuare, discutând liber cu studenții.

Cuplul format din Matilda și Victor întâmpină anumite probleme, nu mai au parte de momente fericite ca la început, însă, lui Petrini nu îi convine înstrăinarea care s-a instalat între cei doi, dar nici nu îi place ca Matilda să fie prea apropiată de el. Între relația dintre cei doi se instalează o anumită nepăsare, Victor începe acum să vadă lucrurile în alt mod, este atent la pericolele politice instaurate în cercul terori. Este concediat marele filozof și poet, un fost jurnalist îl ia în râs pe un celebru romanist, mai marele universității devine un caloferist, iar cadrelelor didactice le sunt adresate reproșuri, că nu știu limba rusească, fiind obligați să învețe. Petrini consideră evenimentele niște lucrurii trecătoare, cărora le caută un răspuns, apelând la Ion Micu, acesta fiind asistent la Facultatea de Litere, dar fără a-și fnaliza studiile la facultate. Ion Micu nu are luată lucrarea de licență, dar are totuși o gândire onestă și lucidă, din care spiritul critic nu a dispărut.-

Eroul cunoaște un judecător, Ștefan Pop, care nu mai lucra în cadrul avocaturii deoarece a demisionat pentru a nu da verdicte nepotrivite sub presiunea persoanelor politice. Fostul judecător este un om de încredere, îi dvine prieten lui Victor, pe care îl apără în procesul care îi este intentat, deoarece îl ucide pe fostul soț al lui Suzy. Victor îl poreclește pe Ștefan Pop, acesta îi zice Ciceo. Fericita căsătorie a lui Ciceo îl face pe Petrini să analizeze despărțirea iminentă de Matilda, însă, această despărțire este amânată de venirea pe lume a micuței Silvia.

„Curând, Victor Petrini va deveni el însuși victimă a terorii politice. Un fost coleg stabilit în străinătate îi trimite o scrisoare încheiată cu o glumă total nevinovată: ‹‹Aștept ordonanțele dumneavoastră››. Scrisoarea este, desigur, cenzurată, termenul, de fapt o parolă amuzatntă de studenție, e suspect, iar personajul intră în mecanismul terorizant al anchetelor, sub motiv că ar avea legături ‹‹Sumanele negre››, organizație legionară.”

Acesta nu este găsit vinovat, dar plătește pentru gândirea considerată un delict, primind trei ani de închisoare. Își execută pedeapsa la Baia-Sprie, în minele de plumb unde trăiește o experiență terifiantă. Abia acum vede și întâmpină, cu adevărat, teroarea politică. În închisoare protagonistul romanului este torturat de către un gardian,este supus unor torturi dificile: este ținut în carceră, în intuneric și frig. Victor decide să îl ucidă pe gardian, pentru a-și salva viața, îl aruncă pe acesta într-un puț din interiorul minei.

Atunci când este eliberat din închisoare eroul este întâmpinat de evenimente sociale și morale neplăcute. Este respins din cadrul universității, nu îl acceptă nimeni, fiind privit cu teamă.

Se angajează, într-un final, la serviciul de deratizare publică, ia parte la lupta cu șobolani, o luptă care se aseamănă cu înfruntarea animalică dintre oameni.

În mariajul conjugal situția dintre Victror Petrini și Matilda nu pare să evolueze spre bine. Soția a acceptat cu bine excuderea acestuia din viața socială a soțului, pedepsit pe nedrept. Aceasta s-a dovedit a fi o persoană devotată, a ascuns manuscrisele soțului ei pentru ca acesta să nu primească o pedeapsă mult mai mare, însă a fost nevoită să renunțe la fidelitatea matrimonială pentru a avea parte de sprijinul unui om politic, numit Mircea.

Mariajul conjugal dintre cei doi i-a sfârșit, Matilda punând punct relației și luându-și fetița, care se pare că era pentru Victor singurul motiv pentru care trăia.

În urma acestui incident, Petrini își face ordine în propria viață, înțelegând că omul este o entitate nesemnificativă. Un alt eveniment îi umbrește viața, anume, moartea mamei sale.

După un timp lumea pare a se liniști, Victor Petrini pare că avansează, se angajează la un birou din Oraca, este contabil, ține evidența achizițiilor de animale. Urmează o relație cu Suzy, amândoi dorindu-și să aibă parte de iubire. Suzy își deschide sufletul în fața lui Petrini îi povestește amănunte din viața ei, dar omite un lucru, îl ascunde, nu îi spune acestuia că ea încă este căsătorită, deși aceștia nu mai locuiesc împreună de mulți ani.

„Fatalitatea intervine din nou în destinul eroului. În timpul unei scurte vacanțe la munte, fostul soț îl atacă pe Victor Petrini în cabina telefericului și apărându-și viața, acesta îl ucide aruncându-l în prăpastie. Protagonistul va fi, desigur, din nou arestat și judecat. Cum fusese descoperită și crima săvârșită în timpul primei detenții, circumstanțele sunt agravante, iar personajul riscă să fie condamnat la moarte. În așteptarea verdictului el scrie această lungă și densă confesiune din care se constituie substanța romanului. ”

1.6 Viața ca o pradă

Romanul Viața ca o pradă, apărut in anul 1972, ne ilustrează viața personajului principal Marin, adică copilăria și adolescența acestuia, dar în special momentele petrecute la școală. Acest roman este un jurnal autobiografic, în primele capitole acesta vizează despărțirea de familie, mai exact de tatăl autoritar. Aici se include mitul paternității, cel care se găsește cel mai frecvent în cărțile lui Marin Preda, dar aici este privit din alt unghi. Tatăl aici apare în conținutul romanului îmbrăcat în haina moromețianismului, adoptă aceiași tactică ca și Ilie Moromete, adică abordează subiectul dicuției mai pe ocolite, evitând să treacă direct la subiect. Personajul principal face primele clase în satul natal, după terminarea acestora, acesta iese premiant și vrea să urmeze cursurile la Câmpu-Lung, dar este respins din cauza unei probleme la ochi. Este îndrumat de un fals librar să se înscrie la un liceu, mai exact școala de arte și meserii de la Miroși, aici însă nu reușește să obțină o medie prea mare. Urmează liceul în Blaj, acolo unde îl înscrisese falsul librar, timp de doi ani, iar după este transferat la București, din cauza războiului. Aici tatăl nu este de acord să îi plătească acestuia taxele necesare pentru școală. Băiatul, însă, merge la școală dar numai un an de zile, căci, după aceasta se dărâmă, din cauza cutremurului. Tânărul se hotărăște să stea la fratele său în București, dar nu se mai duce la școală, pentru că nu are cu ce să își plătească taxele, acesta vrea în schimb să se angazeze și să dea cursurile în particular. Marin își găsește o slujbă, dar aici nu stă prea mult, la calea ferată. Când acesta se întoarce află că fratele său, Nilă, mai mare decât el, a plecat în armată și i-a lăsat camera sa. Acesta, însă, nu are bani și se angajează la un ziar, iar după la o tipografie, din banii câștigați acesta reușeste să își închirieze o cameră mai bună. Ajutat de prieteni, acesta reușește să își publice primul volum de nuvele, după care obține o vacanță la Sinaia, de câteva luni, unde vrea să scrie un roman, dar nu are inspirație. După ce ajunge redactor la Viața Româneacă acesta, revine la Sinaia, unde reușește să scrie primul volum din romanul Moromeții.

„Viața ca o pradă este romanu scriiturii unui roman, Moromeții, și mărturisirea unei conștiințe care a ajuns în deplinătatea maturității și își povestește aventura formării. În această aventură, faptele de viață sunt, desigur, esențiale. Din succesiune lor, ordonată sub exigențele unui înțeles, se alcătuiește lumea-roman a Moromeților. Dar împreună cu ele și aproape în totală reciprocitate determinativă, se desfășoară aventura formării conștiinței unui scriitor: prin acumulări, evaluări atente și, mai ales, delimitări ale faptelor literare.”

Capitolul III

Familii țărănești în romanele lui Marin Preda

„Moromeții”

Romanul Moromeții este alcătuit din două volume, primul volum a apărut în anul 1955, iar cel de-al doilea, trecând mai bine de un deceniu, în anul 1967.

”Primul volum din Moromeții (1955) este incontestabil capodopera lui Marin Preda. În mod curios, limitele epocii se fac mai bine simțite în cel de al doilea (1967). Se întîmplă cu M. Preda ceea ce se întîmplă și cu E. Barbu: după ce reușesc să publice la mijlocul anilor '50, în plin realism-socialist, romanele lor nu numai cele mai bune, dar cele mai lipsite de amprentă ideologică, revin, cînd practic nu le mai cerea nimeni, în deceniul următor, cu romane în care clișeele abundă.

În 1967 Marin Preda publica, în definitiv, întâiul roman în care momentul colectivizării și consecințele lui nu mai erau evocate în termenii ideologiei de partid. Asperitățile procesului și chiar unele dinn tragediile umane cărora le dăduse naștere începeau să fie scoase la iveală. Critica socială din romanele vremii va fii tot mai ascuțită. Preda era abia la debutul reconsiderării istorice.”

Autorul Marin Preda, era atras de opera lui Liviu Rebreanu, dar consideră că personajele țărănești din romanele lui Rebreanu, nu sunt decrise întocmai ca niște țărani. Preda nu a costruit romanul său ca o reprică a romanului Ion, el doar a creat un singur personaj în antiteză cu cel din romanul lui Rebreanu, acel personaj este Polina, fata lui Tudor Bălosu. Polina este creată în antiteză cu Ana, fata lui Vasile Baciu. Fata lui Bălosu este opusă Anei, aceasta fuge de acasă atunci când vede că tatăl său nu îl acceptă pe viitorul ei soț, este o fire impulsivă față de Ana, care se lasă „călcată în picioare” de tatăl ei dar și de către Ion, care nu o iubește, dar se căsătorește cu ea pentru a-i moștenii pământul.

„Marin Preda aduce în proza româneacă o nouă realitate umană. Personajul central al cărții lui nu mai este demonizat de ideea de a avea pămînt, ceea ce produce o mutație de o viziune cu consecințe incalculabile în modificarea perspectivei asupra lumii țărănești. Dacă la Rebreanu romanul urmărea felul cum o gospodărie decăzută se reface prin politica impulsivă și tenace a lui Ion, în Moromeții romancierul studiază o gospodărie ce va intra în cele din urmă în declin.”

Materialul epic al primului volum este alcătuit din prezentarea familiei Moromete, a neînțelegerilor din interiorul acesteia și a evoluției romanului până la fuga baieților mai mari la București. Conflictul este evident, adică intrafamiliar, rezultând din confruntarea Moromeților, familie formată din șase copii proveniți din casniciile anterioare, dar și din relația conjugală dintre Ilie și Catrina.

În roman mai există și un conflict stins, între țăranii cu stări materiale diferite, acestea întâlnindu-se mai rar și fară urmări grave: Țugurlan-Cocoșilă, Moromete-Tudor Bălosu, Birică-Tudor Bălosu. În subtext se stabilește un alt conflict important, acela fiind între întemeierile tradiționale ale satului românesc și modul economic capitalist. În plan secund se desfășoară evenimente care conduc la dezorganizarea familiei lui Boțoghină, a lui Țugurlan, sau la construirea cuplului casnic Birică-Polina.

După încheierea primului volum Marin Preda nu era întocmai mulțuimit, cartea dândui un sentiment de nemulțumire, i se parea a fi prea autobiografică și considera că nu mertită să fie scrisă, sau cu atât mai mult publicată:

„Manuscrisul Moromeților a zăcut într-un sertar patru-cinci ani. Autorul trecea printr-o criză a pudorii autobiograficului, nu avea detașarea de autor față de eroii săi, sau, în cazul de față, de eroul său. După trecerea timpului, detașat oarecum de lumea cărții, a reluat textul rescriindu-l, adică făcând legături între scene, dând acțiunii un relief pregnant, implicând cărții un orizont.”

În al doilea volum accentul cade pe evenimentele care afectează înreaga societate sătească: anii cotelor impuse aberant, etapă premergătoare colectivizării agriculturii, când societatea țărănească este destinată dispariției. Se preconizează soarta unora dintre Moromeți: Nicolae a devenit activist de partid și răspândește în Siliștea-Gumești „noua religie”, una dintre fete se mărită, Catrina părăsește caracterul conjugal plin de conflicte, iar Ilie Moromete spre sfârșitul romanului moare.

Romanul Moromeții adoptă ca temă satul și țăranul în perioada dintre cele două războaie mondiale. Autorul încearcă să afle un raspuns la problema, dacă mica societate țărănească poate rezista la presiunea relațiilor de producție capitaliste.

Subiectul romanului dezbate problema mitului micii societăți țărănești, elaborat de ideologia poporanistă și semănătoristă.

Marin Preda, fiind un scriitor realist, acesta preferă un caz real, personajele sale existând și în realitate, dar în operele sale acestea poartă alt nume, un exemplu concret fiind Ilie Moromete, personajul principal din romanul Moromeții, care în realitate a fost tatăl scriitorului. Ilie Moromete este eroul preferat al autorului, făcând din acesta o figură faimoasă a lumii țărănești.

Potrivit spuselor lui Florin Mugur rezultă că „există, pe de altă parte, un bătrîn țăran din cîmpia Dunării, născut în 1885 și mort în 1963, numit, în romanele lui Marin Preda, Ilie Moromete. Se știe că a avut cinci băieți și o fată, pe care ar fi vrut să-i păstreze lîngă sine, în gospodărie, deși vremurile se dovedeau potrivnice.”

„Caracterizarea Moromeților ca primul roman psihologic în mediul rural (Ov. S. Crohmălniceanu, în vol. Cronici literare, p. 367) poate apare ca hazardată în cadrul unei literaturi construită în marea ei majoritate pe tematica țărănească. Dar colegul Crohmălniceanu are dreptate, dacă adăugăm că ne aflăm în fața unui artist la care psihologicul nu este simplă introspecție a unui suflet țărănesc abstract sau mitic, ci absorbție extreme de fină a socialului, politicului, economicului. Reacțiile psihice atît de complexe ale lui Ilie Moromete sînt în esență rezultatul multiplelor interferențe de ordin social-economic ale unei epoci istorice.”

Familia Moromete

„Celebrul incipit al romanului („În cîmpia Dunării, cu cîțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfîrșită răbdare”), raportat la tot așa de celebrul final („Trei ani mai tîrziu, izbucnea cel de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare”), a sugerat comentatorilor faptul că tema principală este declinul gospodăriei țărănești în condițiile introducerii relațiilor capitaliste în agricultură după reforma din 1921”

Moromeții intră în scenă cu celebrul peisaj din câmpia Dunării, un peisaj care ne introduce direct în simplitatea naturii, o altă scenă care ne atrage intens atenția este aceea dintre Moromete și Tudor Bălosu:

„În câmpia Dunării, cu câțiva ani înaintea celui de-al doilea război mondial, se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare; viața se scurgea aici fără conflicte mari.

Era începutul verii.[…]Moromete sta pe stănoaga podiștei și se uita peste drum. Stătea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe fața lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva… Oamenii însă aveau treabă prin curți, nu era acum timpul de ieșit la drum. Din mâna lui fumul țigării se ridica drept în sus, fără grabă și fără scop.

Ce mai faci Moromete? Ai terminat, mă, de sapă?

Iată că se ivise totuși cineva. Moromete ridică fruntea și văzu pe vecinul său din spatele casei apropiindu-se de podișcă. Se uită numai o dată la el, apoi începu să se uite în altă parte; se vedea că nu o astfel de apariție aștepta. … Pe mata și pe tine, chirule! șopti atunci Moromete, pentru el însuși, ca și când până atunci ar mai fi înjurat pe cineva în gând și acum îl îngloba și pe vecin, fiincă tot apăruse; după care răspunsese foate binevoitor:

Da, am terminat… Tu mai ai, mă, Bălosule?”

Tot la începutul romanului aflăm și câteva dintre personajelele care vor intra în formarea familiei Moromete și care vor participa la desfășurarea evenimentelor, sunt prezentați cei trei fii a lui Ilie, și cele două fete a Catrinei, aceștia sunt caracterizați pe scurt în roman, caracterizarea având o forță intensă asupra acestora. Caracterizările sunt făcute pe scurt, reușesc să cuprindă în ansambu clasificarea vârstelor, structura familiei, felul în care se comportă personajele. După prezentarea propriu-zisă, apare în roman și Catrina, soția lui Ilie Moromete, ea este cea care face treburile familiei, cea finalizează toate activitățile din această familie, pe lângă Catrina Moromete se înfățișează și fiul cel mic, Niculae, rezultat din căsnicia celor doi tovarăși, el are rolul de a duce oile la păscut, lucru care nu îl mulțumește deloc pe acesta, el dorind să meargă la școala din sat.

„Moromeții începe brusc, fără timidități de compoziție. Scena cinei sărace la masa joasă a familiei este analogică. Dincolo de documentul de viață țărăneacă, interesează tensionatul circuit sufletesc subteran. Tatăl stă pe locul cel mai înalt, băieții cei mari arată de parcă ar fi gata de plecare, colipul cel mic n-are scaun și, mai presus de toate, ni se dă sentimentul că locul este prea strîmt pentru toți.”

Familia Mormomete este familia stabilită în satul Siliștea-Gumești, o familie care întâmpină diferite probleme legate de situația financiară. Este familia asupra căreia se va desfășura întreaga acțiune. Familia este construită din Ilie Moromete și Catrina, cea de-a doua nevastă a acetuia, aceștia au împreună șase copii, dintre care trei sunt fii lui Moromete și anume: Achim, Nilă, Paraschiv, iar celelate două Ilinca și Tita sunt ficele Catrinei, din prima căsnicie. Din mariajul celor doi a rezultat și mezinul familei Niculae Moromete și cele două fete Ilinca și Tita. Niculae era cel care își dorea foarte mult să meargă la școală, dar pe care Ilie Moromete nu îl lasa:

„Pe fața femeii trecu o umbră de durere auzind plînsul de afară al copilului.

– De ce nu îl lași în pace Ilie? șopti ea privindu-și soțul fără teamă. N-ajunge că îl trimeți ca vai de capul lui și rabdă de sete toată ziua, cu oile? Îl mai faci și puturos. Voi vă duceți și munciți ca oamenii, vă mai odihniți, aveți apă, mîncați, și el, săracu, rabdă de sete toată ziua și aleargă după zăpăcita aia de Bisisica… Moromete se sculă de la masă tăcut șă ieși afară. După cîtva timp se auziră cîteva cuvinte înăbușite și pe urmă tatăl se întoarse ținîndu-l pe băiat de mînă.

– Stai și mănîncă, nu te prosti, zise Moromete așezîndu-l la masă. Dă-i fă niște brînză, hai, se duce el cu oile, de!

– Nu mănînc brînză, scrîșni Niculae, ștergîndu-și ochii pătați de lacrimi.

– Mănîncă-mă pe mine atunci, răspunse omul.”

Familia Moromete este prezentată sumar la începutul romanului, indicând construirea ansamblului familial, ierarhia vârstelor, gesturi individuale. Personajele sunt prezentate în notații scurte dar cu o forță intensă caracterizantă, acestea luând parte la desfășurarea evenimentelor epice. Evenimentele aparținand în mare parte familiei Moromete, în jurul căreia se va desfășura întreaga observație a romancierului :

„Familia Moromete se întorsese mai repede de la câmp. Cât ajunseseră acasă, Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se dăduse jos din căruță, lăsase pe alții să deshame și să dea jos uneltele, iar el întinsese pe prispă o haină veche și se culcase peste ia gemând. La fel făcuse si al doilea fiu Nilă; intrase în casă și după ce se aruncase într-un pat, începuse și el să geamă, dar mai tare ca fratele său, ca și când ar fi fost bolnav. Al treilea băiat, Achim, se furișase în grajdul cailor, se trântise în iesle să nu-l mai găsească nimeni, iar cele două fete, Tita și Ilinca, plecaseră repede la gărlă să se scalde.”

Observația scriitorului este focalizată asupra personajului principal Ilie Moromete, pe care romancierul îl introduce în narațiune printr-o expresie menită sa îl detașeze de restul familiei: „Rămas singur în mijlocul bătăturii, Moromete, tatăl, trăsese căruța sub umbra mare a celor doi salcâmi de lângă poarta grădinii și apoi ieșise și el la drum cu țigara în gură.” Ilie Moromete, personajul principal al romanului, este un țăran care alcătuiește întrega societate țărănească. Ilie este eroul care trebuie privit, „ nu atât ca o individualitate, oricât de puternic ar fi el conturat în acest plan, cât ca o întruchipare a spiritualității, a unui mod de viață și a unei mentalități proprii unui cod de existență.”

Personajul se distinge de celelate personaje, gesturile sale denotă natura complexă și funcția reprezentativă cu care îl rânduiește romancierul: calm, își asumă fiecare moment cu seninătate, este inteligent, are un caracter umoristic, îi place să privească oamenii îndelung, să îi analizeze. Marin Preda și-a îndrăgit mult personajul, deoarece face parte din viața lui, acesta ajungând, cu timpul, să îl considere un model. Marin Preda, într-un interviu, spune că personajele sunt fictive, dar acțiunea romanului este reală, insiprată din realitatea vieții câmpești.

Între Ilie Moromete și Tudor Bălosu a existat evidenta problemă a salcâmului. Ilie avea un salcâm mare în curte, pe care Bălosu dorea să îl cumpere și pentru care promitea bani frumoși. În roman iese, încă de la început, în evidență secvența în care eroul trece printr-o criză finaciară, iar vecinul său profită de ocazie pentru a-i cere să vândă salcâmul.

„- Am terminat și eu. Mai avem un petic dincoace în Pământuri, mi l-au săpat a lui Țugurlan… Ce faci, Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmu-ăla?

Moromete se uită țintă la vecinul său înțelegând pentru ce ieșise el la drum și nu răspunse la întrebare. Da, am discutat odată să-ți vând… poate n-o să ți-l vând… de ce trebuie să ne grăbim așa! părea el să spună.[…]

Păi de zici că nu vrei să mi-l dai, Moromete? Că vroiam să ți-l plătesc…

Drept răspuns Moromete începu să se uite pe cer.

Să ții minte că la noapte o să plouă. Dacă dă ploaia asta, o să fac o grămadă de grâu, Tudore! zise el.”

Diferența dintre Moromete și Bălosu, vecinul său, este că Tudor are o situație financiară destul de bună, oferă o sumă de bani avantajosă, pentru cumpărarea salcâmului. Acestă sumă l-ar ajuta pe eroul nostru să își plătească fonciirea. Doar că acesta lasă loc de interpretare, atunci când îi dă

Autorul, Marin Preda, include în textul său o singură parte a vieții satului, aceasta fiind duminica. Acest element îl întâlnim și la Rebreanu, unde viața satului este prezentată tot într-o zi de duminică. La Preda întâlnim în text fapte banale dar cărora autorul le dă o altă amploare, facând din monotonie un lucru captivant. Romancierul și eroul său au un lucru în comun, au un spirit de observație larg, ambii văd lucruri pe care ceilalți nu le observă, analizând diferite gesturi și lucruri :

„- Auzi ce zice Victor ăsta al lui Bălosu, zise Moromete fără nici o trecere, și glasul lui, pe lîngă a lui Dumitru lui Nae, parcă nici nu era, nu se auzea de loc. Fusei adineauri pe la ei și băui o țuică. Cică asta vine după facultăți !

Hehe ! rîse Dumitru lui Nae. Hehe, Moromete ! Adică cum ?

Nici eu nu știu ! zise Moromete înghesuindu-și capul cu umerii, de uimire. ‹‹Cum e Victore ?››, îl întreb. ‹‹După facultăți, nea Ilie››, zice.

Hehe, Moromete ! rîse omul din nou. Hehe! Te duci la fierărie ? Hai că merg și eu.

Porniră amîndoi pe marginea drumului.”

Pentru Ilie Moromete secerișul este un eveniment important al vieții câmpești, nu o dârvală, căutându-și liniștea într-un mediu natural, natura constituind un cadru istoric. Moromete aseamană mediul rural cu zona tradițională în care acesta adăpostește de un secol spiritul uman în forma sa etică exemplară. Ilie Moromete, reflectă asupra dramei care duce la dispariția lumii antice, așa cum notează și Andrei Grigor: „Deși prins în vârtejul și fatalitatea istoriei , tot ce poate face este să ofere până la capăt un exemplu moral: ‹‹ Până în ultima clipă omul e dator să țină la rostul lui, chit că rostul ăsta cine știe ce-o să se aleagă de el.››”

Un alt personaj care ia parte la desfășurarea romanului este și Catrina, șoția lui Ilie Moromete, ea este o persoană credincioasă, ducându-se în fiecare duminică la biserica din sat, are întotdeauna grijă ca familia să fie hrănită:

„- Trece-ți la masă, ori vreți să vă chem cu lăutari? strigă Catrina Moromete din pragul tindei. Ilie unde s-au dus fetele alea ? Numai tu le-ai dat nas ; unde-or fi ele acuma ? Sculați în sus ! Paraschive, Nilă, voi n-auziți ? Niculae, tu ce mai aștepți ? ai băgat nasul între picioare… ”

Intervine în text un persoanaj din lumea necuvântătoarelor, câinele Duțulache, cel care fură brânza de pe masă și care face să crească agitația Catrinei:

„Femeia se opri deodată din vorbit și chipul i se schimonosi de spaimă. Pe alături de ea țâșni Duțulache, câinele, ieșind din tindă cu o bucată mare de ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă :

Când ai intrat, lovi-te-ar turbarea ? Lasă jos ! Lasă jos ! Lasă jos, n-auzi?

Dă-i apă, zise Moromete liniștit.

Paraschiv începu să râdă, sculându-se după dulamă.

Lasă jos, lasă jos, mâncate-ar câinii, lasă jooos ! striga zadarnic femeia. Câinele pierise în grădină. Acum să mâncați câinele, spuse mai departe Catrina, uitându-se crunt la fiul vitreg care râdea. ”

În această scenă, dinaintea mesei, este prezent și tatăl, Ilie, observăm din replicile sale, că acesta are un caracter dificil, acțiunile scoțându-i în evidență caracterul. Chiar dacă îi adresează femeii cuvinte neplăcute, acesta nu ridică tonul la ea, el doar tratează totul cu calm, liniștit:

„- De ce să mâncăm câinele, fă, proasto ? întreabă Moromete, liniștit și încet. Apoi tot liniștit spuse mai departe și la fel de încet, ca și cțnd ar fi vorbit cu el însuși : De ce să mâncăm, fă, zăltrato, sărito de la locul tău ? E bun câinele de mâncat, fă ? E bun să te mănânce el pe tine ! și chiar o să te mănânce. Azi ți-a luat brânză, mâine o să îți ia…”

Tonul lui Ilie Moromete, calm și încet, îl folosește și atunci când îi ceartă pe copii, pe fete atunci când vin de la scăldat, pe Paraschiv : „Paraschiv stătea pe prispă și rânjea. Femeia amuți, nu mai zicea nimic. Pe drum văzură cele două fete apropiindu-se de casă. Moromete se ridică de pe prispă și în tăcerea care se lăsase, glasul lui picură liniștit și încet, de astă dată spunând însă alceva :

Tu Paraschive, ce stai acilea și belești fasolele la mine ? Ce, nu ți-am văzut dinții ăia de mult ? Rânjești ca un colțat la maică-ta, parcă tu ai fi mai breaz. De ce nu treci la masă ? Și pe voi v-a găsit scăldatul ? Dacă vă iau de păr și mătur bătătura cu voi, vă scutesc de-o treabă mâine dimineață. O lăsați pe mă-ta singură și vă duceți. Unde sunt ăilalți ?”

Aceste evenimente enunțate în roman indică viața normală a oamenilor de la țară, mediul, gesturile și relațiile caracteristice. Mama, cea care se ocupă de treburile casnice singură, este agitată și dorește să îi cheme la masă pe copii, care se pare că nu erau cu toți acasă. Se observă încă de la început că mama are asupra copiilor o lipsă de autoritate, de care tatăl este vinovat.

Glasul lui Moromete este precizat pe parculsul întregului roman, iar atunci când glasul capătă un aspect dur și autoritar, acesta își manifestă autoritatea paternă și stârnește manifestări operative.

Catrina este percepută și ca o eroină a romanului deoarece acesta îi crește de mici pe trei copii a lui Moromete.

După scena cu faimosul câine Duțulache, acesta introduce în scenă o altă secvență, și anume, episodul desfășurării cinei, acest episod al cinei este prezent în mai toate comentariile critice făcute pe baza romanului. Adică episodul în care aceștia apar la unica masă, fiind caracterizată ca o ierarhie familială. În scena cinei remarcăm elementele ritualice, locul și timpul sunt enunțiate. Timpul este enunțat în roman „cât ieșeau din iarnă și până aprope de Sfântul Niculae.” Locul în care se desfășoară cina este în casa familiei, „Moromeții mâncau în tindă la o masă joasă și rotundă, așezați în jurul ei pe niște scaunele cât palma.” În intervalul de timp în care se desfășoară cina, observăm numeroase elemente care scot în evidență semnificația și rolul familiei în traiul țărănesc. Felul cum sunt așezați ne indică ansamblul familial, „fără să se știe când, copiii se așează cu vremea unul lângă altul, după fire și neam. Cei trei frați vitregi, Paraschiv, Nilă și Achim, stăteau pe partea dinafară a tindei, ca și când ar fi fost gata în orice clipă să se scoale de la masă și să plece afară. De cealaltă parte a mesei, lângă vatră, jumătate întoarsă spre străchinile și oalele cu mâncare de pe foc, stătea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitregă a celor trei frați, iar lângă ea îi avea pe ai iei, pe Niculae, pe Ilinca și pe Tita, copii făcuți cu Moromete.”

Ilie Moromete ocupă cea mai bună poziție, pe pragul tindei, el inspirând o autoritate ridicată asupra tuturor. El este cel care coordonează întreaga familie, supraveghează, verifică, calmează lipsa de cumpătare, dă ordine, pedepsește pe cei care greșesc. Masa pentru Ilie este un element primordial și dorește ca acesta să păstreze pentru familia sa un element sfânt. Tot Moromete este cel care este răspunzător și de întreținerea familiei, el fiind capul familiei, cel care se încearcă să rezolve problemele. El este cel care are o atitudine impunătoare, serioasă.

„Moromete stătea parcă deasupra tuturor. Locul lui era pragul celei de-a doua odăi, de pe care el stăpânea cu privirea pe fiecare. Toți ceilalți stăteau umăr lângă umăr, înghesuiți, masa fiind prea mică.”

Ceilalți membrii ai familiei nu sunt decât subalternii lui Ilie, deciziile aparținându-i doar lui. Este vizibil faptul că starea de imaturitate a copiilor săi, îl menține într-un punct activ pe tatăl care adoptă un caracter puternic, el adoptând diferite moduri caracteristice faptelor: vorbește ironic, aspru, calm, blând, vorba sa uneori oferă citirorului, chiar și personajelor, mai multe înțelesuri, neînțelegând exact ceea ce vrea să spună, să exprime.

Băieții lui Moromete manifestă un element îndoielnic pentru familie, acest lucru fiind exprimat și din așezarea acestora la masă. Fetele, Ilinca și Tita, fac parte din grupul care asigură un echilibru familar, din acest grup binevoitor face parte și mezinul familiei, Niculaie Moromete. Conflictele care se iscă deseori între copii, par deseori nevinovate, ele fiind defapt niște conflicte din trecut care se mențin și în prezent. Cei trei fii a lui Moromete au impresia că ei sunt folosiți, si de aceea doresc să își creeze singuri propriul rost independent. Fetele însă se gandesc la măritiș, sunt interesate de zestre, mama deasemenea este și ea interesată de zestrea ficelor, dar sunt nesigure, deoarece casa în care locuiesc, nu le aparține. Niculaie are și el o dorință aceea de a merge la școală, dar asta ar însemna multe cheltuieli, ar însemna să pună familia într-o situație instabilă. Mezinul familiei este însă bucuros și devine atent, atunci când află că tatăl său îi va da drumul fiului, Achim, să plece cu oile la București. Ilinca și Tita, nu sunt de acord cu această plecare, mama însă este de acord, considerând că doar așa pot și ei să scape de datorii, iar băieții își pot face si ei un rost. Ilie este cel care ia in calcul toate aceste dispute, propuneri, le analizează și încearcă să ia o decizeie finală, care să îi mulțumească pe toți, și care să îi aducă profit.

Un alt membru care face parte din familia Moromete este sora lui Ilie Moromete, cea care îi intrigă pe copii acestuia, să fugă cu oile, caii, că doar sunt ale lor, cică. Desigur aceștia sunt ușor de influiențat, aceasta reușind să îi întoarcă împotriva tatălui.

Achim, Nilă și Paraschiv sunt influiențați de sora mai mare a lui Ilie, Maria Moromete, o femeie ursuză care dușmănea pe toată lumea, dar mai ales pe fratele ei și pe soția acestiua, Catrina Moromete.

„Maria Moromete îl învinuia pe fratele ei că nu s-a putut mărita și-și face un rost. Spunea că n-a ajutat-o, că i-a furat pământul din spatele casei, că la împărțitul celor trei pogoane moștenite, Moromete a ales pământul cel mai bun pe care se putea pune vie și că a gonit-o din casa părintească ca un hoț. De fapt, ea ar fi vrut ca fratele ei să nu se mai fi însurat a doua oară, s-o fi ținut-o pe ea în casă, sa-i crească e pe cei trei, Paraschiv, Nilă și Achim, și să fi trăit așa liniștit până la bătrânețe. Încât după ce fratele se însură a doua oară și îi cumpără și-i făcu acest bordei, Maria Moromete se înfurie și începu să ceară dreptul ei de moștenire asupra casei părintești și mai ales asupra locului din spatele casei.”

Prin sat se împrăștie zvonul, cei care au datorii, că o le confiște bunurile, această situație de criză îl determină pe Moromete, să accepte propunerea lui Tudor Bălosul, aceea de ai vinde salcâmul.

„- Băi Nilă-m!

Nilă sări speriat de șoapta tainică și cu ochii holbați gângăvi:

Ce e, bă? Apoi, recunoscându-l pe tatăl său, mugi chinuit că l-a smuls din odihna adâncă în care zăcea. Ce s-a întâmplat, mă? Ce-ai cu mine?

Hai încoace!

Unde? Ce s-a întâmplat?

Nu s-a întâmplat nimic, n-auzi surdule! Scoală-te încet și hai încoace! Porunci Moromete cu același glas. […]

Nilă își dădu pălăria pe ceafă și întrebă încă o dată:

Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? Cum o să-l tăiem? Cum să-l tăiem? De ce?!…

Într-adins, răspunse Moromete. Într-adins, Nilă, îl tăiem, înțelegi? Așa ca să se mire proștii! Pune mâna, nu te mai uita, că se face ziuă. […]

Nilă apucă și el securea în mâini și trecu pe cealaltă parte a tulpinei.

Și cui îl dai? Mai întreabă el.

Ăstuia, răspunse Moromete arătând spre grădina lui Bălosu.”

În roman tăierea salcâmului apare ca o decădere a familiei Moromete, a întregii lumi țărănești. Acest salcâm capătă valoare simbolică, salcâmul în mitologie însemnă centrul lumii, axis-mundi.

În text salcâmul era considerat elementul care reunea iarna copii, le oferea bucurie, inocență, era un protector al inocenței. Salcâmul era elementul în jurul căruia se învârteau numeroase amintiri ale copilăriei, simbolizând verticaliatea personajului.

După îndelungi dezbarateri acesta ajunge la concluzia că doar tăierea salcâmului bătrân ar fii singura lui soluție. Doar așa ar putea să achite toate datoriile, și anume fonciirea, banca, și cum Tudor îi promisese o sumă de bani, îndeajuns pentru a-și plătii datoriile, acesta se hotărăște să îl taie. Ilie Moromete îl ia pe Nilă, pentru al ajuta să taie salcâmul, deoarece acesta este cel care gândește mai încet și reacționează lent. Consideră că acest lucru îl poate face vinovat și de aceea îl ia ca și complice pe Nilă. Până și el cu mintea sa greoaie și reacții lente, își dă seama că tatăl greșește. Îngrijorarea care îl macină pe fiul său se manifestă printr-o cascadă de întrebări adresate tatălui.

Momentului tragic reprezentat de tăierea salcâmului, este mărit și de bocetele care se auzeau de la cimitirul din apropiere, o mulțime de glasuri însoțite de tristețe și emoții puternice printre care întâlnim și glasul unei mame, care își plânge copilul.

Este impresionant faptul că autorul utilizează verbe care marchează însușirile omului: se clătină, se împotrivi, n-ar fi vrut, porni, îmbrățișă. Tot în această scenă apar și membrii familiei care rămân surprinși și consideră că tăierea acestui salcâm este un semn rău, percepută ca un păcat.

După tăiere acesta se duce să îi dea lui Tudor Bălosu, ca în schimb să primească banii stabiliți.

Portretul eroului este alcătuit din totalitatea informațiilor adunate pe parcurs. O parte din prezentarea lui Ilie Moromete reiese din spusele Guicăi:

„În sat i se spunea Guica și avea nume rău ; se temeau de ea pentru că cunoștea păcatele tuturor și avea limba ascuțită. Toată ziua lucra la ciorapi, așezată pe un scăunel în fața bordeiului și oprea trecătorii de pe drum pe care îi întreba fel de fel de nimicuri unii ocoleau drumul dădeau prin altă parte.”

Romanul Moromeții este perceput ca un roman al țăranului român, exprimând o imagine superioară a universului nostru tradițional, adică o lume liniștită, înțeleaptă și care reacționează diferit în fața dramelor.

Emil Manu consideră că romanul Moromeții ar fi putut să fie realizat de alt autor, dar într-o formă diferită: „ Un alt autor ar fi făcut din această poziție donquijotească a personajului, un roman comic, dar Marin Preda preface în dramă, orice urmă de umor posibil.”

Romancierul ne prezintă încă de la începutul romanului personajul principal ca un „filozof sceptic, convins că binele face parte din trecut.” Ilie este considerat „un mic proprietar rural, descris ca reprezentant al unei lumi crepusculare”. Eroul principal, modelul țăranului român este un personaj deschis, căruia îi placea să dea glas gandurilor, „un contemplativ care înțelege aproape în mod armonic, cu o lentoare tradițională, natura și istoria”:

„Moromete avea uneori obiceiul – demn de bătrânețe sau poate nevoia de a se convinge că și cele mai întortochiate ganduri pot căpăta glas – de a se retrage pe undeva prin grădină sau prin spatele casei și de a vorbi singur. […] Cineva îl întrebase odată în glumă de ce vorbește singur și Moromete îi răspunse serios că asta e din pricină că n-are cu cine discuta, cu sensul că nimeni nu merită să îi asculte gândurile. ”

Moromete are un simț al umorului ridicat, încearcă să le răspundă partenerilor într-un mod ironic, i-a în serios ceea ce zice lumea, pe când Don Quijote este prea puțin interesat de ceea ce spune lumea despre el. Pe Ilie Moromete îl interesează ceea ce spune „vocea” satului, confruntă adevărul asupra existenței sale, fiind un personaj transpus acesta devine un erou literar în universul moromețian. Autorul spune că sentimentele care sunt relatate în text sunt reale, dar împrejurările în care se desfășoară romanul sunt fictive:

„Undeva, Marin Preda îl aproprie ca structură sentimentală de eroul lui Cervantes; ca și Don Quijote, Ilie Moromete trăiește la modul propriu în spațiul metafizic al unei iluzii. Marea lui iluzie e familia de tip tradițional.”

Întâlnim în roman un alt episod, și anume ziua de duminică. În această zi se făcea intrucție pentru premilitară, tot în ziua de duminică se obișnuia ca Moromete și ceilalți să se întâlneacă în poiana fierăriei și să comenteze ziarul. Moromete avea deseori onoarea să citească articolele publicate pe care după le comenta împreună cu ceilalți. Poiana putem spune că este unul dintre locurile care se bucură de un privilegiu remarcabil al satului. Aici bărbații își petrec puținele ore libere a săptămânii. Aici majoritatea vin cu mici probleme, un exemplu fiind Moromete care vine sub pretexul de a ascuții niște seceri. Observăm că poiana este locul unde se discută problemele din sat, și se află informațiile cele mai noi, de exemplu, se află de boala lui Boțoghină, și zilele în care acești discută despre politică. Întâlnirea de duminică este văzută ca o sărbătoare, oamenii se aranjează, chiar dacă sunt săraci aceștia au grijă de aspectul lor.

Se pare că protagonistul întâlnirilor este Moromete, el fiind cel care este așteptat în poiană de către partenerii săi, cu nerăbdare. Aceștia îi citează opiniile formulate în alte împrejurări, modul cum gândește, se exprimă, devine un reper pentru tovarășii săi, vorbele spuse de el sunt așteptate cu sufletul la gură. Deși este un adversar de temut, Cocoșilă acceaptă cinstit faptul că îi este superior, prin simpul fapt că Ilie își face apariția cu ziarul Dimineața, Moromete având o altfel de gândire, care îi surprindea pe aceștia. Ilie Moromete fiind un bun protagonist se lasă așteptat, iar când își face apariția în scenă acesta ia ziarul și citește din el un articol în care este redactat un discurs al Majestății sale Regele. Comentariile făcute de acesta sunt pline de savoare, de inteligență, ironie și artă nesinceră care îl caracterizează.

„Moromete ieșise din curte și plecase spre fierăria lui Iocan să dea zimți celor două seceri stricate. Se grăbise să plece din pricina Guichii, cu care n-avea chef să dea ochi. Dar chiar fără toate acestea nu putea să nu se ducă duminica dimineața la fierărie. […]

Adunările cele mai zgomotoase aveau loc pe poiana fierăriei mai ales duminica dimineața, dar dacă de la ele lipseau Moromete și Cocoșilă, nu erau prea reușite; Moromete era abonat la Mișcarea, Iocan la Curentul, iar Cocoșilă primea Dimineața și dacă veneau fără ziare asta însemna pentru ceilalți că Moromete și Cocoșilă erau supărați și nu aveau chef să discute politică.

Ce e, mă, ce v-ați adunat aicea?! Se miră apoi când ajunse în poiana fierăriei. Bună

dimineața!

I se răspunse din câteva părți și cineva văzându-i secerile, îi spuse să se grăbească fiincă îi rămâne grâul la câmp.”

Glasul lui Moromete primește funcția unui comentariu sau a unei interpretări nerostite: „Începu apoi să citească deodată, cu un glas schimbat și necunoscut, parcă ar fi ținut el un discurs celorlalți. Avea într-adevăr în glas niște grosimi și subțirimi ciudate cu opriri care scormoneau înțelesuri nemărturisite sau încheieri definitive care trebuiau să zdrobească de convingere pe cei care ascultau.”

Acest episod din poiana lui Iocan are în compoziția sa momente care confirmă personalitatea puternică a lui Ilie, ”plăcerea sa irespresibilă de a contempla lumea în toate înfățișările ei (aici, demagogia politică) și de a-i sancționa defectele în comentarii de o clipitoare inteligență.”

În mod caracteristic pentru evenimentele petrecute în poiană, protagonistul pare absent la finalul momentului său, deoarece momentul politic este întrerupt de vestea că Jupuitu a venit să îi confiște bunurile, fiindcă nu plătise fonciirea.

„ Când intră pe poarta curții Moromete nu se uită să vadă ce s-a întâmplat, pentru ce îl chemase fata de la fierărie. Știuse încă de aseară. Pe prispa casei stăteau doi oameni și îl așteptau.

Unul dintre ei era îmbrăcat orășenește, cu niște haine negre, parcă ar fi fost în doliu. Era slab la față, ai fi zis că mânca numai miercurea și vinerea, cum spuneau femeile; în cap purta o pălărie albă de paie cu un cordon negru; fața suptă făcea ca ochii lui să pară ieșiți din cap, dându-i un aer de furie stăpânită. Deși nu era prea tânăr, era ras de tot, fără mustață.”

În episodul în care îl regăsim pe Jupuitu, cel care nu pare a fi decât o victimă în roman, cel care inceacă să se adapteze și să accepte caracterul dificil al țăranilor. Acesta vine în casa protagonistului nostru și încearcă să îi confiște bunurile, zestrea fetelor, caii. Atunci când încercă să confiște zestrea celor doua fete a lui Moromete acestea se opun, iar cand vrea să ia cai din grajd este împiedicat de unul din fii lui Ilie.