.familia, Teren de Manifestare a Violentei Domestice

Tema: Familia, teren de manifestare a violenței domestice.

"…respectarea drepturilor omului trebuie să facă parte din educația globală și din demnitatea omului, iar toate aspectele violenței fizice sau mintale împotriva persoanei umane constituie o violare a drepturilor sale."

(Parlamentul European, Rezoluție, 11 iunie 1986)

Introducere

Considerată structură de bază a oricărei societăți, familia nu reprezintă doar un grup format din câțiva membri, de regulă soț, soție și copii, ci mult mai mult de atât, înseamnă o relație de sprijin reciproc, ajutor dezinteresat, dragoste și securitate emoțională. Deși există familii care întruchipează idealul, membrii cărora nu sunt doar părinți și copii, ci și prieteni, în altele, din ce în ce mai multe, caracteristica principală o reprezintă relațiile tensionate. De altfel, în fiecare familie există probleme mai mari sau mai mici, discuții în contradictoriu sau chiar situații limită, important fiind ca acestea să fie depășite cât mai repede. Din păcate, mulți par să uite că familia este locul în care există siguranță și în care copiii capătă primele noțiuni despre viață.

Oamenii nu pot trăi singuri, chiar dacă sunt înconjurați de prieteni. Acesta este motivul pentru care a apărut familia, cu toate regulile ei, care au transformat-o într-o instituție al cărei rol este de a-i apăra pe membri și de a-i ajuta pe copii să crească. Din păcate, schimbările ce au caracterizat sfârșitul de mileniu au afectat și structurile sociale, începând cu familia. Aceasta este supusă schimbării și se observă din ce în ce mai des apariția unor manifestări negative: alcoolism, adulter, abuz sexual, inclusiv asupra copiilor, delincvența juvenilă, promiscuitate, săracie, abandonul copiilor și al bătrânilor, violența fizică și verbală între soți.

Pentru cei mai mulți dintre noi, „acasă” înseamnă locul în care ne simțim ocrotiți și linistiți. Din păcate, există familii în care relațiile afective au de suferit, se acumulează tensiuni care, nu de puține ori, degenerează în diferite forme de violena. Intoleranța, rigiditatea relațiilor ierarhice din societate, statutul inferior al victimei cât și lipsa unor mecanisme de protecție socială și a unui cadru legislativ adecvat, sunt factorii specifici care explică comportamentul violent în familie.

Originea violenței în familie și ceea ce o înrădăcinează puternic este mentalitatea tradiționalistă care vizează și statuează diferența între rolurile masculine și feminine trimițând la societățile patriarhale. Tradițiile, respectate altadată cu strictețe, au ajuns să fie încălcate și nici măcar normele religioase nu mai pot face față tendinței de desfacere a căsătoriilor sau violenței. Această mentalitate are la bază “principiul celui mai puternic” și “legea pumnului”.

Lucrarea de față este structurată în trei capitole, astfel, în primele două capitole sunt prezentate generalități privind familia și violența domestică, urmând ca în capitolul trei să fie dezbătută problema violenței asupra femei în propriu său cămin.

CAPITOLUL I . Considerații generale privind familia .

1. Familia – scurt istoric

„Și, Doamne, frumos era pe atunci, căci și părinții și frații și surorile îmi erau sănătoși și casa ne era îndestulată…”, oftează nostalgic Ion Creangă în ale sale “Amintiri din copilărie”.

Familia devenise, în cursul timpului, centrul lumii, al istoriei, reperul constant în care se vor căuta mereu întelegerea și liniștea sufletească. O istorie care se clădea în jurul familiei, al membrilor ei, o istorie plină de pasiune, de ură și dezastre, dar și de foarte multe evenimente pline de farmec. Familile solide au înfruntat timpul, ridicându-se din istorie. Încă de la începuturile sale, mai pretutindeni, familia a presupus exercitarea unei puteri, aceasta revenindu-i, printr-o deducție logică, celui mai puternic fizic (bărbatul) care va veghea asupra tuturor membrilor reuniți sub autoritatea sa. Elementul central este bărbatul, cu predilecție în ipostaza sa de soț și tată iar elementul secundar femeia, ca soție și mamă, iar undeva, la contingența dintre cele două planuri, copilul. Aceste tipare sunt destul de bine împământenite prin obiceiuri străvechi.

Legiuirea lui Caragea, moment important în evoluția juridică a spațiului nostru la sfârșitul perioadei feudale (1818), stipula extrem de clar menirea principală a căsatoriei: „Nunta este tocmeala unirii bărbatului cu femeia spre facere de copii”. Inegalitatea la nivelul membrilor principali ai familiei se regăsește la capitolul drepturi. Chiar dacă Legiuirea Caragea, mai sus- numită, pomenește de o cvasiegalitate succesorală, în multe privințe starea de inferioritate a femeii, în ceea ce privește moștenirea, este evidentă. Infidelitatea se raporta constant doar la soție, care, conform Codului lui Callimachi – culegerea de legi, inspirată în mare parte din codul civil austriac și apărută în Moldova la 1817 – era pedepsită în asemenea caz cu închiderea la mănastire și pierderea zestrei. Soțului, în schimb, după cum avea să observe cu ironia-i cunoscută Ionel Teodoreanu, îi revenea „răscumpărarea metehnei” de a călca strâmb cu daruri care mai de care mai alese. Asadar sotia trebuia sa uite si sa ierte cele intamplate.

Cazul divorțului, al dezacordului final, era și mai revelator. La 1817 era foarte clar: soțul dispunea de dreptul de a desface căsătoria pentru infidelitatea soției sau chiar și numai dacă „aceasta mănâncă și bea sau se scălda împreună cu alți străini fără voia bărbatului ei.” În schimb, soția putea apela la divorț doar în cazul în care, conform Codului lui Callimachi, „bărbatul, căzând în dragostea altei femei, nu se va părăsi de aceasta”, iar Legiuirea lui Caragea era și mai explicită, bărbatul fiind vinovat și divorțul legal numai atunci când acesta își aducea „posadnica“ în casă sau când „o ține cu cheltuială”.

Actele normative mergeau și mai departe. „Pater familias” își putea exercita și dreptul de corecție asupra soției. În Cartea Românească de Învățătură, din timpul lui Vasile Lupu (1634-1653), se precizează că „bărbatul poate să-și bată muierea cu masură pentru vina ei, măcar de ar avea și zapis să nu o bată”. Problema durității, a limitei până la care putea merge violența în sânul familiei era însă foarte permisivă. Exagerată era considerată doar bătaia cu toiagul sau „când se va sfărâma lemnul”. Legea aducea chiar lămuriri mai explicite: „De-și va bate în neștire muiarea cu pumnul sau cu palma, aceaia nu se cheama că iaste cu vrajmășie asupra ei”. Probele în caz de abuz de folosire a dreptului de corecție erau foarte greu de instrumentat. Pentru că nici „văetele muierii și țipetele ce se aud în casă“, „nice ochii ei de vor fi vineți sau obrazul de va fi umflat”, „acelea nu vor putea arata vrajmașia bărbatului”.

Codul civil din 1864 a păstrat, în mare parte, tradiția. Bărbatul primea, cum era și normal, în cadrul familiei „direcția bănească”, având dreptul să controleze conduita, relațiile soției și chiar corespondența acesteia. Soția era obligată să ceară constant autorizația „stăpânului” pentru orice acte civile ce voia să le încheie. Iar, în cazul extrem al părăsirii domiciliului conjugal de către femeie, sau când aceasta nu voia să-și urmeze soțul, capul familiei putea să o readucă acasă.

Deabia în Constituția din 1923, prin articolul 6, se va stipula efectiv egalitatea între sexe, drepturile femeii în societate, dar și în familie situându-se acum pe alte pozitii. Pentru ca, după cum aprecia un studiu de la sfârsitul sec. XIX, aparținând lui St. Brodiu, „boala de a face din familie mai mult un adapost pentru satisfacerea egoismului se lățește tot mai mult și va crește mereu, cât va dura starea de semicultură a femeii. Numai prin lumina femeii se va lumina familia și se va înălța societatea”. Aproape o linie definitorie pentru întregul interval temporal marcat de secolele trecute se înregistrează participarea târzie a bărbatului la miracolul casatoriei. Amintirile lui Timotei Cipariu stau în acest sens mărturie: „Mama nu s-a măritat de bunăvoie după tata, pentru că era fecior bătrân și ea avea pre altul în sat, anume Grigore a lui Giorgiu C-tin, cu care se țânea și după care vrea să meargă, ci mumă-sa și unchii o nevoira a se duce după tata, pentru că era cu avere” (1855). Situația se repetă și în cazul părinților lui C-tin Stere: tatăl acestuia, Gheorghe, o va lua pe Pulcheria de soție pe când el avea 40 de ani, iar aleasa abia 19 ani. Diferența de vârsta creează obstacole de comunicare și chiar inexistența sentimentelor. Dar nu întotdeauna…

Din sec. XIX, însă – în funcție de poziția ei socială – și soția va cere divorțul (foarte rar în familia tradițională sătească). Cum se și întâmplă în cazul „sentențios” creionat de pana lui C-tin Argetoianu al frumoasei fiice a lui C-tin Bălăceanu, Maria, căsătorită „de nevoie cu C-tin Glogoveanu, „care era urât și anost dar bogat. Nu s-a putut obișnui nici cu urâțenia lui Glogoveanu, nici cu calicia lui, nici cu monotonia vieții de provincie. Puțin după nașterea fiului ei Alexandru, a divorțat, s-a înapoiat la București și s-a pus pe petreceri”. Capitolul relațiilor interfamiliale prezintă și alte situații, mult mai complexe și pline de inedit. Dialogul dintre soți/părinți și copii funcționează de cele mai multe ori. Cum se și vede dintr-o scrisoare din 1867, purtând semnătura elevului de 15 ani I.L. Caragiale, care se încheie drăgaătos la adresa întregii familii: „Vă sărut , de o mie de ori cu focul sărutăți”.

În urmă cu patru secole, umanistul A. Verancsics (1504-1573) nota că, „în ciuda faptului că la români o singură căsătorie era considerată legiuită și pe aceea ei puteau s-o desfacă, dacă nu le plăcea, chiar și dacă s-au născut copii dintr-însa, fară a savârși prin aceasta vreo fărădelege, dând carte de despărțire și plătindu-i soției”. Rupturile apar mai ales în cazurile în care – după cum observă într-o „misivă” trimisă tatalui, din Berlin, de tânarul Eminescu – „părintele vrea ca fiecare să trăiască și să-și măsoare pașii după cum dorește domnia sa”. Visurile tatălui, în general, trebuie îndeplinite de copii. Fie că provin din mediul rural, fie că fac parte din elita orașelor, copiii trebuie să urmeze profesiuni bănoase, „să-și caute înțelepciunea sau bunăstarea în noile familii sau în străinătaturi”. Cea mai „apăsatoare” zestre a familiei românești în secolele trecute pare să fi fost înclinația spre educația de tip violent. Pe atunci nu era la modă pedagogia, indulgența, de la tratamentul ce i se putea aplica soției, legal, în anumite cazuri, nu se putea exclude tocmai „odrasla”. Proverbul “bătaia e ruptă din rai” era parcă la ordinea zilei. Amintirea bârladeană a lui N. Tonitza vorbește de la sine: „Când întârziam, bunica, de astă dată înlocuitorul tatei, autoritatea în casă, mă întâmpina totdeauna cu o vorbă aspră, iar mama mă lovea peste ochi îndârjit și fară judecare… astfel, în ziua aceea, spre seară, surprinzându-mă desenând pe fața de masă, mă izbi cu pumnul peste cap și mă răsturnă pe dușumea, zdrobindu-mi coastele și picioarele”. De cele mai multe ori se apela la „joardă” Ilie Vladoianu își „mângâia“ astfel „odraslele” ce întârziau la masă, dar se mai utiliza, uneori, și biciul… Și, totuși, copilaria rămâne, vorba lui Slavici, „o poveste lungă și frumoasă”

Familia încercă să surmonteze, unita, toate vicisitudinile, încercă să învingă chiar și moartea, prin pseudo-vânzare de prunci bolnavi (pentru a-i scăpa de blestemul bolii), sau schimbare de nume pentru alungarea „Necuratului” (obicei din Oltenia, rememorat de Brâncuși, dar regăsibil și în alte părți ale țării). Familia se înmulțeste, prinde rădăcini la nivelul întregii societăți – „orișiunde mă duceam, dădeam peste o mătușă, colo peste o verișoară, iar în altă parte peste o fină” – comentează, la sfârșitul secolului trecut, I. Slavici.

Familia se impuncomentează, la sfârșitul secolului trecut, I. Slavici.

Familia se impune în societate și prin practica înfierii, mai ales în mediul rural, de către persoanele sau rudele mai înstărite, a nașitului sau chiar a datului de pomană, în cazul familiilor foarte sarace. Familia învinge mereu, iar tradiția ei se încăpățânează să dăinuiască. (texte – copiate de Internet și transcrise din acesta)

2. Familia în zilele noastre

Evoluția familiei de-a lungul timpului s-a suprapus evoluției societății, ea răspunzând prin funcțiile de protecție sau sociale, necesitățiilor și împrejurărilor timpului. Astfel în societatea românescă, pe măsură ce au apărut primele creșe sau grădinițe la dispoziția comunității, aceste instituții au preluat unele din funcțiile de protecție ale familiei. Societatea în care trăim fiind într-o permanentă transformare are nevoie ca membri săi să dispună de adaptabilitate și flexibilitate. Scopul unei famili în zilele noastre este de a asigura membrilor săi satisfacerea nevoilor prin acțiunea conjugală a tuturor membrilor pe perioada întregi vieți și acest lucru asigură supraviețuirea familiei, însă pe de altă parte evenimentele negative, efectele stresante, pot duce la distrugerea familiei, chiar în primi ani de căsnicie.

Relațiile benefice pe care se întemeiază familia sunt bazate în primul rând pe deagoste, armonie și loialitate, iar familia clădită pe aceste relații este o familie funcțională, iar dacă într-o familie apar relații de ură conflicte, interziceri, atunci este vorba de o familie disfunctională. În familia în care apar probleme ca: separarea între soți, abuzurii asupra copiilir, violența între soți (violența fizică, violența psihică, violența sexuală) apar mai frecevent diferite boli cu consecinte dezastroase. Familia zilelor noastre este o „familie activă” pentru că: a) Membri familiei sunt angajați în activități diferite. b) Bărbați sunt profund implicați în funcționarea familiei (participă la creșterea și educarea copiilor) spre deosebire de familia tradițională în care acest lucru este făcut de femeie (soție). c) Familia profită mult mai mult de servicile medicale, sociale și educaționale.

În literatura de specialitate familia este clasificată după nivelul de competență astfel: famili funcționale (famili optime); famili disfuncționale; famili puternic disfuncționale.Familia funcțională se prezintă sub urmatoarele aspecte: părinții sunt implicați în relații în care „puterea” este împărțită; părinții nu sunt în competiție „cine face mai mult, cine face mai puțin”; membrii familiei preiau responsabilitatea, pentru gândurile, planurile și acțiunile lor, întrajutorandu-se reciproc; relația părinte-copil și prieteni sunt „calde”; atmosfera în familie este caldă, afectoasă, plină de optimism fără a sugera un conflict nerezolvabil; tatal „optim” are suces în profesie este „mentor” al tinerilor, lucrează mult dar îi ramane timp pentru familie; mama „optimă” are succes în profesie, consideră o satisfacție majoră în familie și căsnicie, dar are preocupari și în afara familiei; copiii care cresc și trăiesc într-o astfel de familie au o dezvoltare corespunzatoare vârstei, sunt activi, prietenoși, deschiși, atletici, copiii mici sunt mai expresivi își exprimă deschiși sentimentele.

3. Rolul familiei.

„Famila reprezintă nucleul social în care se naște copilul și de la care peimește primele elemente de educație. Se poate spune că ea este prima școală a copilului, care exercită influiențe și asupra dezvoltării ultrioare a lui. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează și modelează persoana umană. Așadar rolul cel mai imortant al familiei este creșterea și educarea copiilor. Copilul trăiește cea mai mare parte a timpului sau în familie, unde învață limba, obiceiurile și coportamentele civilizate. De aceea , se spune că „cei sapte ani deacasă” au un rol hotarator asupra formarii coportamentului uman. Prin comprtamentul membrilor familiei, în primul rand al părinților, prin modul cum vorbesc, cum gesticulează, cum se coportă cu alți oameni, cum se achită de îandatoririle sociale, constituie permanent modelele pe care copiii caută să le imite.” (Oprescu. N,1999, p 200)

„Rolul mamei este „definitoriu” în creșterea și educarea copilului, însă sunt cazuri când : Mama nu este capabilă să stabileascaăo comunicație chiar dacă dorește acest lucru cu ardoare, pentu că nu este perfect echilibrată cu ea însăși. Este cazul mamelor instabile, anxioase, care creează în jurul lor, din diferite motive, un climat nesănătos și încordat, în care copilul nu găsește siguranța de care are nevoie. Mama prea neliniștită, tematoare, înodeauna procupată să evite un accident posibil, îl face pe copil nemulțumit, agitat și chiar pretențios. Mama ale carei dispoziți oscilează permanent între tandrețe și agresare sau furie, poate să provoace la copil o instabilitate psihomotorie, nesiguranță și nehotărâre. Mama nu vrea de fapt să stabilească o comunicație, chiar dacă este capabilă să o facă, pentru că în mod conștient sau mai adesea inconștient, ea respinge sau își refuză copilul. Asemenea cazuri sunt întâlnite destul de frecvent și pot apărea atunci când copilul n-a fost dorit, când venirea lui pe lume i-a pricinuit mamei dificultăți materiale sau morale. La fel de periculoase, camuflate și inconștiente, sunt atitudinile refulate de respingere. Mama se trădează, de pildă, printr-o mare neîncredere când se ocupă de copli sau printr-un exces de grijă și de scrupule, nelăsându-l niciodată în pace.”( Vincent, p.116 )

Rolul tatalui. „Imaginea tatalui și a rolului său nu derivă în închipuirea copilului numai din raporturile ce se stabilesc între ei în viața cotidiană, ci și din ceea ce așteaptă de la tată însăși familia și întreaga societate. Începand cu vârsta cea mai fragedă, copilul vede în tată „legea” el este cel care decide ce e rău și ce e bine și totodata este văzut ca fiind „judecătorul” așteptat și temut, al evenimentelor zilei. Imaginea tatălui nu reprezintă pentru copil o ființă pe care să o admire și în care să aibă încerdere, ci mai degrabă este văzut ca fiind o forță agresivă. În păturile sociale cu posibilități materiale mai mici, autoritatea tatălui intrevine mai direct și mai bruteal, exprimându-se adesea prin violență verbală sau fizică. Autoritatea de care copilul / adolescentul are nevoie nu are numic în comun cu disciplinarea impusă în mod brutal, defapt rolul tatalui este de a fi un model, un suport moral și spiritual, indiferent de starea socială.” (Vincent, p.125 )

Relația părinte-copil. „Relațiile dintre frați și surori nu depind însa numai de ordinea nașterii ci de atitudinea părinților. E în afară de orice îndoială că educația unui copil, judecând după toată experiența pedagogică de veacuri, precum și după rezultatele obținute de nesfârșitul șir al cercetărilor experimentale și statistice de laborator, educarea nu se poate obține prin pedeapsă sau prin recompensă, ci prin o justă combinare a lor. Această combinare variază de la individ la individ, după împrejurari, după situația socială și economică a fammiliei și bunătatea sufletească a părinților. Sa luăm cazul când balanța e în favoarea, metodelor corective de pedeapsă. E cazul părinților răi la inimă de la natură sau înrăiți de pe urma împrejurărilor prea vitrege în care au trăit. La fel e cazul părinților mult prea moraliști, preocupați într-o măsură excesivă de desăvârșire morală a odraslelorlor. În toate aceste cazuri copiii sunt pedepsiți și adeseori în modul cel mai brutal . Uneori această pedeapsă le e aplicată chiar din senin pentru simplul fapt că părinții au un necaz care nu privește cu nimic copiii; în alte cazuri pedeapsa e aplicată deoarece părinților li se pare că progresul copiilor merge prea încet, iar alteori fiindcă soții sunt certați. Rezultatele în toate aceste cazuri pot lua două căi: supunerea copiilor sau revolta lor. În cazul supunerii, copilul dezvoltă o personalitate foarte supusă care nu are nici o părere și nici o inițiativă ajungând personalități învinse, cu voințe frânte, cu mentalitate de sclav, incapabili de a da ordine, în societate sunt considerați copii cuminți și buni dați drept model. Situația lor devine neplăcută atunci când ei părăsesc famila și intră într-o luptă aprigă a vieții. De data aceasta ei se dovedesc a fi niște învinși, pentru că sunt lipsiți de inițiativă și curaj, nu știu să meargă pe propiile picioare și ajung să fie repede dezarmați. În celalalt caz de revoltă – copilul va ajunge să dezvolte o personalitate de revoltat în care dorul răzbunării clocotește continuu și care așteaptă prima ocazie de manifestare a rebeliunii sale, iar cu timpul va ajunge un revoluționar pornit contra oricarei ordine și disciplină, căutand să răstoarne totul.” ( Vincent )

CAPITOLUL II. Violența domestică.

1. Ce este violența ?

„Filozofii care au dezvoltat o reflecție sistematică asupra raportului dintre individ și societate au abordat, într-un fel sau altul, problema violenței și a aparenței acesteia la natura umană. Aristotel, a considerat că omul este „o ființă socială”, întrucât posedă din natură două trăsături definitorii: limbajul articulat și sentimentele morale Hobbes, a susținut că natura omului este violentă și animalică.

Prin natura sa omul este mai degrabă o fiară decât o ființă rațională, afectele și instinctele îl domină și îl determină să vadă în semenii săi simple mijloace pentru atingerea scopurilor imediate sau de lungă durată, menite să-i asigure conservarea, bunăstarea sau vanitatea. Natura umană nu este deloc sociabilă, ori de câte ori doi indivizi doresc același lucru, ei devin dușmani, pentru că sunt în mod natural egali, atât în privința facultăților trupului, cât și a facultăților spiritului.

Violența domestică este un tip de abuz emoțional, fizic și sexual produs de un membru al familiei, de obicei de partener. Definițiile violenței domestice sunt utile în primul rând cercetătorilor și profesioniștilor, pentru a putea identifica și clasifica fenomenul și pentru a orienta o abordare terapeutică în cadrul serviciilor de specialitate. Definițiile surprind obiectivitatea unui fenomen, manifestarea lui, indiferent de cultură. La nivelul mentalității funcționează mai degrabă „mituri” decât definiții. „Miturile” pot avea o parte de adevăr dar cel mai adesea identifică în mod eronat, o relație pozitivă cu o relație cauzală. Exemple de „miturii” :

violența domestică este un fenomen izolat;

violența domestică apare numai la anumite categorii sociale;

victima îl provoacă pe atacator, în consecință merită să fie abuzat(ă);

orice cuplu are probleme și conflicte;

abuzatorul este o persoană bolnavă psihic iritat și agresiv tot timpul;

alcoolul și problemele maritale sunt cauza violenței domestice;

bărbatul violent nu se poate controla;

o femeie oricând poate să își părăsească soțul, numai să dorească acest lucru;

victimele exagerează abuzul.

Din punct de vedere clinic o definiție larg acceptată a violenței domestice este aceea formulată de Stark și Flitcraft „Violența domestică este o amenințare sau provocare, petrecută în prezent sau în trecut, a unei răniri fizice în cadrul relației dintre partenerii sociali, indiferent de statutul lor legal sau de domiciliu. Atacul fizic sau sexual poate fi însoțit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparțin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potențiale surse de sprijin; amenințări făcute la adresa altor persoane semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor, furturi, controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, deplasărilor, telefonului și a altor surse de îngrijire și protecție.

Violența domestică se aseamănă cu un război, cu un agresor unic și victime multiple. Toate caracteristicile războiului se pot manifesta în violența domestică. Trăirile victimelor vor fi aceleași. Spre deosebire de alte tipuri de violență în cazul violenței domestice apar modificări de structură a personalității tuturor celor implicați.” (Ferreol și Neculau, 2003, p.149)

„Se numește „violență domestică” orice act vătămător, fizic sau emoțional care are loc între membrii unei familii. Abuzul în interiorul unei familii poate lua multe forme: abuzul verbal, refuzul accesului la resurse financiare, izolarea de prieteni și familie, amenințări și atacuri care în unele cazuri pot duce la moartea unuia dintre parteneri. Funcția principală a familiei, a părintelui este protejarea familiei, aceasta însă este de cele mai multe ori neglijată în familile unde predomină violența domestică. Având în vedere că familia, reprezintă „celula de bază a societăți” măsurile de protecție în cazul violenței trebuiesc conștientizate mai ales la nivelul comunității, astfel încât să se minimalizeze violența față de cei mai slabi membri ai familiei și anume femeile, bătrâni și copii.

Familia care constituie un teren de manifestare a violenței domestice devine mai puțin transparentă și deschisă mediului social: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalți și în același timp un sentiment de rușine și culpă care le face să se izoleze. Soțul violent nu dorește ca soția lui să întrețină relații sociale în cadrul cărora să-și poată mărturisi suferința și eventual să poată primi un sprijin. Pe de altă parte, bărbații violenți au ca și caracteristici de personalitate lipsa abilităților și a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenți, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de muncă rămâne o rutină de relaționare superficială cu ceilalți, un rol jucat în limitele orelor de serviciu.

În spațiul privat al căminului nu există locuri sigure în care victimele să se poate proteja, refugiindu-se în momentele dificile. Agresorul are un control total asupra lor ceea ce va amplifica aspectul de terorizare și de neputință a victimelor.” (texte-copiate de pe Internet și transcrise din acestea )

2. Cauzele violenței domestice.

Experții care cercetează această problemă sunt de acord că violența este un fenomen larg răspândit, mult mai răspândit decât arată sondajele, pentru simplu fapt că unele fapte nu sunt raportate poliției sau spitalelor. Deși s-au căutat factori specifici care să explice comportamentul violent în familie nu s-au găsit alții decât cei de natură socială: atunci când soții sunt foarte tineri, când veniturile familiei sunt foarte scăzute, alcoolul și somajul, dificultățile sexuale și lipsa satisfacției la locul de muncă. Unele persoane au probleme de personalitate, ele neavând sentimentul de vinovăție și căință după o întamplare violentă. De multe ori izbugnesc conflicte pe tema rolului femeii în familie și în societate. Există state (Kenia,Turcia,state islamice) care se bazează pe un sistem patriarhal, iar aici dependența femeii este mare și este destul de des victimă a violenței domestice în cadrul familiei , fără posibilitatea de a se apară în mod legal.

„Nevoia unei explicații paradigmatice asupra fenomenului de violență domestică a apărut de îndată ce s-a constatat că, din punct de vedere spațial și temporal, nu există limite ale manifestări și că violența domestică este un rău prezent în oricare societate.Ca urmare a nevoii de explicații generalizatoare, la nivelul comunităților, în reprezentările sociale asupra fenomenului, au început să funcționeze „miturile explicative. Astfel:

„alcoolul și drogurile conduc la incidentele de violență”

„tatăl lui era un om violent, își bătea soția și el a învățat acasă acest mod de comportare cu soția”

„din cauza necazurilor pe care le au, a greutăților vieții o bate”

„ea s-a învățat să fie fără apărare în fața lui”

„din cauza sărăciei”

„ea îl cicălește întruna până îl scoate din minți și-l face să o bată”

„ei îi place altminteni s-ar desparți”

„violența există numai în cuplurile lipsite de educație”

„bătaia este fără urmări, este un fenomen de moment datorită pierderii controlului”

„este o parte a dragostei dintre cei doi”

„biserica îl va schimba și nu-și va mai bate partenera”

„chiar daca își bate partenera este un tată bun pentru copii și deci trebuie să rămână împreună ca să crească copiii”

„dacă vor sta împreună destul de mult timp, lucrurile se vor schimba în bine și el va înceta să o mai bată”

Toate aceste afirmații conțin o parte de adevăr chiar dacă relația cauză-efect nu este cea „proclamată”, iar realitatea arată mai degrabă o acompaniere reciprocă în cadrul evenimentelor de violență domestică.” ( texte- copiate de pe Internet și transcrise din acestea)

„Sunt situații în care familia nu are o viață nesigură, marcată de stresul cotidian al supraviețuirii. Și totuși există femei care sunt victimele unor astfel de incidente fără să se poată obișnui cu situația, trăind de fiecare dată evenimentul ca pe un coșmar ireal. Unica explicație și cauză reală a violenței domestice este funcționarea dominației bărbatului asupra femeii, în societățile patriarhale. În virtutea tradiției care trece de la o generație la alta, se învață rolurile sexuale de dominator-bărbatul și supus-femeia. Aceste roluri se conturează la vârste foarte fragede, chiar între doi ani și jumătate și trei ani și jumătate și se confirmă de-a lungul întregii vieți, în toate instanțele sociale. Cea mai des invocată cauză este situația economică a familiei sau statutul social precar, care aduce frustrări și nemulțumiri permanente. Printre motive se mai înscriu și dificultățile sexuale, dar și abuzul de alcool, droguri sau diverse medicamente.” ( Cateline, Marclli,1999 )

2.1. Starea socială.

„Situația economică a familiei și statutul social precar, care aduce frustrări și nemulțumuri permanente este cea mai des invocată cauză a volenței domestice. Schimbarea în plan economoc atrage dupa sine, schimbări profunde de ordin social, „sacrificile materiale” și securitatea socială a oricărui individ, pot anticipa penru urmatorii ani, menținerea sau agravarea unor serii de tulburări de adaptare caracterizate în comortamente agresive.

Sociologii, consideră că modernitatea și coditia urbană au generat noi forme de violență și au provocat schimbari la nivelul valorilor și aspirațiilor indivizilor. Conflictele datorate sărăciei, dar și a lipsei de educație și de informație generează contexte de viață privată, în care violența este un comportament tolerat, chiar acceptat, el fiind învătat de copii și reprodus ca modalitate esențială și frecventă de comportament interpersonal.

Problemele cotidiene și stresul conduc la creșterea agresivității precum și situațiile frustrante, invocă adeseori drept acuză violența domestică. Viitorul cuplurilor este afectat negativ și în cazul celor care locuiesc cu părinții, pirn lipsa de intimitate și prin depeneța socială a acestora. În condițile în care tineri căsătoriți trebuie să lupte cu greutățile vieții, atunci când sunt șomeri, au dispute cu părnții, respectiv socrii, nu este de mirare că multe famili ajung la violență și divorț. De multe ori, familile se creează la insistențele părințilr, atunci când apare o sacină nedorită. În multe din aceste cazuri, cei care se căsătoresc sunt prea tineri și nu au forța morală și materială pentru a forma și a întreține o familie. Săracia afectează în principal, familile cu mulți copii, pensionarii, care au venituri „mizerabile” și populațiile de romi. Astfel crește riscul de marginalizare a acestor persoane și scad șansele de viață pe termen lung. În codițiile în care femeia, copilul, și bătanul(a) simt că familia este un mediu mai periculos decât stada, apelează la o modalitate extremă cea de „copilul străzi” respesctiv „boschetar”.

Pe fondul perimari valorilor tradiționale, agresivitatea socială a crescut. La această creștere se adaugă sș faptul că nu există o protecție socială eficientă. În acest sens o altă cauză importantă care poate fi pusă în discuție este lipsa unor modele pozitive. Agresivitaea care a invadat și a „contaminat” toate canalele informaționale, furnizează pseudomodelele, ce sunt rapid preluate și adaptate la nivelul familial.

Mentalitatea tradțională a contribuit și ea la accentuarea dependentei familiei de bărbat sș a obligat-o să asculte de legile societății patriarhale, în care predomină valorile masculine. Factorii culturali și economici contribuie și ea la „perpetuarea” agresiunilor asupra femei și copilului. Femeile, ca grup, au o putere mai mică în societate, motiv pentru deseori ajung să fie victimizate. Obiceiurile, tradițiile și legile care restrictionează rolul femei, vor limita oportunitățile economice și vor contribui la dependența femei față de bărbat. Unii tineri, sunt educați în mod greșit că o femeie, are singura responsabilitate de a se îngriji de familie fără să aibă posibilitatea de a încheia prin divorț o relație care nu funcționează. Femeia, va privi divorțul ca pe un eșec al vieții, considerându-se singura vinovată, iar bărbatul care are o astfel de educație va refuza, să respecte femeia necăsatorită sau divorțată.

Violența domestică afectează profund comportamentele. Cele mai intalnite manifestari psihopatologice sunt : izolarea socială, neputința de a comunica, neîncredere accentuată, atac de panică, depresie, tentativă de suicid, abuz de alcool, droguri și alte substanțe.

Copii, crescuți într-un mediu familial vilent vor fi nesiguri în stabilirea relațiilor intreumane și vor imita la maturitate comportamentul agresiv din familia de bază. Prin urmare violența domestică se manifestă în toate medile socio-culturale.” (Ferreol și Neculau, 2003)

2.2. Alcoolul și drogurile.

„Unul dintre factorii care declanșează comiterea faptelor cu violență îl constituie alcoolul. Pe lângă efectul excitant pe care îl are asupra sistemului nervos, alcoolul, produce o stare de inhibare a anumitor zone ale scoarței cerebrale, manifestată prin pierderea controlului, a voinței și în general a puterii de discernământ cu privire la acțiunile individului. Din punct de vedere medical alcoolul, afectează creierul intervenind în activitatea centrilor care coordonează echilibrui, percepția, vorbirea și gândirea. Produce dificultăți în vorbire și erori în procesul de gândire. Mai sunt afectați centrii coordonării, apărând astfel simptomele clasice: mersul împleticit, căzăturile, ajungându-se până la imposibilitatea de a mai ține un chibrit aprins în mână.

Studii recente arată faptul ca multe femeii, cu parteneri alcoolici au fost abuzate. Copii au și ei de suferit pentru ca de multe ori cad victime ale proprilor părinți a căror pe prim plan este „sticla”.

În mod paradoxal, deși încetinește funcțiile organismului, alcoolul duce la dispariția inhibițiilor. Emoțiile, sentimentele,atitudinile sunt exprimate mult mai ușor, deoarece aceea parte a creierului care ne ajută să ne controlăm comportamentul este „scoasă din funcție sau se relaxează” astfel încât sentimentele, emoțiile și atitudinile, devin exagerate. Acestea la un loc pot fi „scânteia” care declanșează „scandalul” cu consecințe mai mult sau mai puțin grave. Persoanele care cosumă alcool în cantități mari au șanse să sufere de depresie, anxietate și paranoia. Șansele apariției demenței sunt, de asemenea mult crescute. Orice persoană care cosumă în mod exagerat alcool, ori va adormi ori va inta în comă alcoolică.

Pe lângă faptul că drogurile degradează corpul pot duce și la modificări psihice. În momentul în care doza de drog, (heroină, cocaină, canabis, etc.) nu este administrată, persoana deja dependentă manifestă o stare de violență greu de stăpânit și astfel copii, femeile și bătrânii, pot fi ținte ușoare ale agresiuni. Odată ce un membru al familiei consumă droguri, siguranța și stabilitatela familiei este periclitată. Atmosfera sănătoasă din familie, dragostea, afecțiunea, comunicarea între părinți și copii, constituie astfel principalul aliat în lupta împotriva, drogurilor. Copii care sunt neglijati pot ajunge la dependență de droguri asemeni părinților lor.

După izbucnirea războiului din fosta Iugoslavie, România a intrat în atenția traficanților de droguri, care au decis schimbarea traseului de traficare a stupefiantelor, așa-zisa „rută balcanică”, urmând ca aceste activități ilicite să fie desfășurate prin tranzitarea țării noastre. Un studiu realizat de Ministerului de Interne, Ministerului Sănătății și Centrului de Studii și Cercetări pentru Probleme de Tineret, arată faptul că în România, media de vârstă a consumatorilor de droguri a scăzut în ultimii doi ani, de la 25-30 de ani la 15 ani. Lipsa comunicări între parteneri, între părinte – copil, este unul din motivele consumului de stupefiante care din nefericire o dată incepută nu mai poate fi controlată deâcat în centre specializate. Un rol în preântâmpinarea consumului de droguri îl au părinții, care să-și educe copilul astfel încat să facă față realităților dure ale vieții.” ( texte – copiate de pe Intrenet și transcrise din acestea )

3. Formele și efectele violenței domestice.

„Violența este o realitate multidimensională, care poate fi abordată din perspective diferite(istorică, sociologică, biologică, anropologică și psihologică). Din perspectivă psohologică și socială, violența domestică se manifestă, cu diferențe culturale, în toate societățile. Agresivitatea este utilizată ca mijlic de reglare a relațiilor de putere în diferite spații private. Natura umană are, fără îndoială, potențialul de agresivitate în structura sa. Viața modernă a rafinat însă manifestările ei și a adus în domeniul acesta forme noi legate de realitățiile prezentului: violența fizică, violența psihică, violența sexualaă violența prin Internet, traficul de ființe umane.” ( Ferreol și Neculau, 2003, p. 48 )

Violența fizică este „nucleul” dur al violenței, în care sunt incluse faptele cele mai grave: omorurile voluntare sau tentativele de omor, violurile, loviturile și rănirile voluntare grave.

„Tradiția și realitatea „prezentă” ne spun că femeile, copii și bătâni sunt „victime preferate” datorită capacități lor reduse de a se apara; ei nu fac față forței fizice masculine. Femeia este asociată cu înșelaciunea, iar literatura și discursul religios au fixat adesea o imagine negativă a femeii, care justifică suspiciunea și frica bărbatului față de femeie. Cei mici și slabi au fost întodeauna victime potențiale. A existat și încă există o pedagogie cu intenți educaționale acceptate atat în familie, cât și în instituții. Bătutul cu palma, cu rigla, și trasul de păr, și mai ales de urechi, au fost instrumente pedagogice larg răspândite, practici admise și au făcut cariera ca stil educațional și expresie a autorității adultului.

Colette, aducandu-și aminte de copilărie, spunea că ea a însemnat palme, statul pe coji de nuci, a rămas un stereotip al vechi școli și al mici copilării. Sophie, sora mai mică a împăratului Austriei, a fost internată într-o mănăstire și tratată de faimosul medic Krafft Ebing, pentru obsesie sexuală, așa fiind diagnosicată, la acea vreme, iubirea ei prelungă pentru un fotograf. Tratamentul era dur, obsesia trebuia exorcitată. Ceea ce era obsesie atunci ne apare acum doar o iubire nerealizată, care a luat forma unei frustrări explicit manifestate și a unei incapacități de a se acorda unei căsători impuse pe fondul unor speranțe deșarte.

Rolurile de victimă și de agresor pot fi transgresate și în închisorile de femei unele care și-au ucis soții dupa ani întregi de suferință. În 1999, s-a constatat în urma unei cercetări că 41% dinte femei și 60% dintre bărbați au fost abuzați fizic în copilarie și 25% dintre femei și 26% dintre bărbați au fost martori în copilarie la abuzuri fizice și violența în relațiile părinților lor. Pălmuirea, bruscarea sș impingerea au fost declarate de catre 48% dintre femei, iar lovirea cu pumnul sau cu obiecte, bătaia severă, sunt raportate familiei.

Vedem dese ori la televizor femei bătute de parteneri de viață, din cauza că nu au cumparat băuturi alcoolice, că mâncarea gătită este prea rece sau nu le place, că de ce nu este acasă când el vine de la serviciu, etc. Gluma ironica „pe femeie să o bati ori cum, pentru ca ea știe de ce” nu a apărut din senin pentru că se pare că „iubirea” dintre bărbat și femeie coexista cu violența.” ( Ferreol și Neculau, 2003, p 50-51 )

Rușinea sau teama de alte bătăi le îndeamnă pe multe femei să suporte, în continuare, pumni grei ai soțului și să-și fardeze apoi în fiecare dimineață ochii învinetiți. Traumatizată de ideea alungării în stradă, cu copiii după ea, îngrozită de perspectivele sumbre ale unei vieți fără un sprijin financiar, fără a avea credința că poate să-și decidă soarta, femeia ajunge să se resemneze și să se complacă în starea conflictuală de care se simte vinovată.

Violența psihică poate fi teroarea și stresul în care trăiesc ceilalți membri ai familie, dar și cea mai puțin observabilă și mai puțin mărturisită. Printre cele mai grave forme de violență domestică, care au repercusiuni nefaste asupra dezvoltării psihice ale victimei, se numără abuzul psihologic, cum ar fi izolarea forțată, umilirea, șantajul, lipsirea de ajutor financiar și amenințarea cu bătaia sau rănirea. În același timp, violența verbală este la fel de greu de suportat, o vorbă grea doare, de multe ori, mai mult decât o palmă.

„În condițiile contextului actual al conceptelor ce au apărut și care cotribuie la înțelegerea fenomenului violenței, dincolo de cea fizică, ce mai cunoscută și investigată, se poate spune că este violența psihologică – manifestare a „violenței perverse” în cotidian. Ea se exprimă prin distrugerea morală a victimei; există în familie adesea, dar este fie negată, fie banalizată, fie redusă la o simpla relație de domonare.

Maria France Hirigoyen, considera că „violența psihologică poate ucide sau umili fară să-ți murdarețti mâinile pentu ca una din marile bucuri ale vieți este cea de a ne umili semenii.” Violența psihologică este un tip de violență ce este agravată de societatea conteporană, dar ea existat și în trecut, fiind un tabu. Violența fizică care are o istorie mai largă în câmpul conștinței și cunoașteri umane și ca atare, are un prestigiu social mai mare. Legea cu greu poate, astăzi, introduce în domeniul ei referințele care nu au vizibilitate.

Urmele, în cazul violenței fizice, se văd cu spitalizare adesea, analize, experize, tratamente. Oamenii însă acordă o mare imortanță violenței fizice, pentru că modelul medical încă rezistă, deși paradigma modernă a violenței impune modelul psihosocial, mai larg, ce include variabilele extrem de importante cum sunt educația, religia, cultur. Violența domestică psihologică, care se manifestă în spațiul privat, al cooabiturii cotidiene, li s-au acordat mai puțină importanta „ea” fiind medicalizată tradițional.” ( Ferreol și Neculau, 2003, p. 49 )

Violența sexuală „Interpretările psihananliste, dominația masculină nu mai este pusă sub semnul întrebari ci dinpotrivă, dominația masculină a constituit o preocupare imortantă a unor sociologi de mare anvergura.”(Bartky.S, 1990) „Sexismul și societatea patriarhala nu mai sunt concepute drept cauze principale ale violentei, ci mai degraba sunt drept contexte in care barbatii pot alege violenta pentru a rezolva confilctele.” ( Hoff, 1990 )

„Violența sexuală a fost și este folosită pentru a întări supunerea femeilor și statutul lor de inferioritate, pentru că legea, dependența financiară, și forța fizică nu sunt suficiente pentru intimidare.” ( Rowland, 1992, p.463 ) „Feministele consideră că brutalitatea masculină și actul sexual este o expresie a puteri bărbatului asupra femei manifestată prin furie.” ( Doworkin, 1978 ) Abuzul sexual asupra copilului este frecvent în interiorul familiei. Copiii abuzați sexual rămân cu traume și urme care mai târziu, la maturitate, le poate influența viața. Moartea copilului din această cauză este de neiertat.

Aceste forme ( violența fizică, violența psihică, violența sexuală ) se pot combina într-un ansamblu infernal și cu anumite consecințe și de profunzime asupra victimelor. Femeia care își pierde încrederea și bucuria vieții, copii care cresc învățând violența ca pe o monedă de schimb în relațile cu ceilalți, sunt dramaticile dovezi ale modificărilor profunde care apar în cazurile de violență domestică, în oricare formă ar fi ea, nu trebuie acceptată. După principiul adânc înrădăcinat cultural care spune că „rufele murdare se spală în familie”, persoanele agresate își acceptă rolul de victimă și speră în mod nejustificat că nu va mai exista o situație similară. Motivele pentru care femeia agresata își acceptă situația sunt variate; de multe ori, argumentul invocat este, existența copiilor și imposibilitatea de a le asigura un trai decent. Dependența emoțională sș obișnuița să trăiască pentru și prin partenerul ei, victima va lua greu decizia unei despățiri.

Sărăcia familialei, lipsa unui suport moral îi vor alimenta sentimentul de nesiguranță și de neîncredere în proprile forțe, preferând astfel sitația de coșmar în care trăiește. Fără excepție, violența familială se manifestă în toate mediile socio-culturale, însa cei cu un statut social ridicat sunt mai puțin dispuși să o recunoască; motivele sunt multiple, rușinea, lipsa de suport social, cariera. „În ceea ce îl privește pe agresor, există câteva trăsături care sunt definitorii pentru personalitatea agresivă. Acestea trebuiesc recunoscute în vederea tratamentelor de reabilitare. Caracteristicile mai importante sunt : istorie personală cu abuz în copilărie, nemulțumiri la locul de muncă, consum de alcool sau droguri, atracție pentru arme, neîncredere în sine, inabilitatea de a-și identifica sentimentele, instabilitate, maturitate emoțională, temperament violent, ironic, critic, schimbă parteneri, învinovățește pe alții pentru eșecurile proprii, supărat pe lume, în conversații încearcă să domine, gelos, posesiv, nu consideră că partenera-partenerul este egalul lui, abilități scăzute în viața intimă, crede că puterea și controlul, pot fi obținute prin violență, încredere în sine din ce în ce mai scăzută, tradiționalist și rigid privind rolul bărbatului și al femeii, își vede partenera ca pe o mamă, folosește sexul ca pe un act agresiv, atitudine negativă față de femeie.” ( Darlene, 2000 )

„Efectele violenței domestice sunt atât pe termen scurt dar și pe termen lung. Rănile produse prin lovire, tăiere, zgâriere etc, pot duce în unele cazuri la moartea victimei. În alte cazuri se pot produce depresii, dereglarea ritmurilor firești ale organismului, folosirea alcoolului în mod exagerat sau a unor medicamente, toate acestea ducând la tentative de sinucidere. Copii care sunt martori ai cazurilor de violență în familie vor suferi și ei de depresii și boli ale sistemului nervos și este foarte posibil să devină și ei violenți.

Există situații în care victimele suportă violențele partenerului fără să ia nici un fel de măsură. Ele refuză să anunțe poliția, să ia legatura cu asistenții sociali sau să apeleze la instituții speciale de îngrijire.

Efectele imediate sunt : Stare de șoc, Negare, Izolare, Confuzie, Aplatizare afectivă, Teamă.

Efecte pe termen lung sunt : Oboseală cronică Iritabilitate, Tulburări de somn (coșmaruri) și alimentare, Dificultăți în luarea deciziilor sau planificărilor de viitor, Aplatizare afectivă, pasivitate extremă, neajutorate, Incapacitatea de a identifica alternative ale situației sale.

Putem avea și efctele cumulative ale traumei: Sentiment al pericolului exagerat, Persistența memoriei traumatice și a flashback-urilor, Gânduri suicide, Tentative de suicid, Dependență de alcool sau de droguri, Depresie, Stimă de sine extrem de scăzută, Stresul posttraumatic.

Efectele sunt mult mai grave dacă femeia este victimă atât a violenței fizice cât și a celei sexuale! În acest caz femeia prezintă simptome de oboseală cronică, migrene, dureri cronice, tulburări de somn sau alte simptome somatice vag definite, în acest caz simptomele nu au o cauză organică. Femeia poate, ca urmare a violenței sexuale să fie însărcinată, să fie nevoită să avorteze ori să aibă un avort provocat sau spontan. Explicațiile ei privitoare la semnele de violență fizică și/sau sexuală nu par realiste, apar multe neconcordanțe în explicațiile ei și ale soțului. Soțul încearcă să controleze soția și situațiile, abuzatorul de cele mai multe ori acompaniază soția la spital sau la cabinetul medical.” (texte – copiate de pe Intrenet și transcrise din acestea)

„Când însă este vorba de o traumă produsă, abordările terapeutice trebuie să ia în considerare frica, anxietatea permanentă a victimei și trebuie să se adreseze acelor zone ale creierului care mediază reacțiile crescătoare de: alarmă, frică, teroare. Intervenția va trebui să țină seama de următoarele aspecte :

intervențiile cognitive și verbale nu au efect asupra zonelor creierului care generează reacțiile de alarmă – frică – teroare

modalitatea principală de a acționa asupra structurilor profunde ale creierului este aceea de a asigura un mediu previzibil, empatic, în care victima să se simtă în siguranță, confort, dragoste și compasiune

să se încerce dezvoltarea unui atașament real; dacă este copil, șansele sunt mai mari; dacă este o victima adultă – ea are nevoie să i se ofere „mama bună” de care nu a avut parte în copilărie; așadar intervenția este de durată și specialistul poate lucra și cu voluntari cărora să le ofere permanenta supervizare

cu cât victima este mai puțin anxioasă, cu atât succesul terapeutic este mai sigur

persoanele traumatizate au o reacție de „încremenire” când sunt speriate. Această reacție este adesea considerată drept „sfidare”, negativism.

când o victimă are o criză de efect, adesea ea se află într-o stare de teroare iar agresivitatea ei semnifică răspunsul de „luptă”. Victima are nevoie de ajutor pentru a se calma; trebuie ținută în brațe (dacă e copil), liniștită.

victimele traumatizate sunt mai vulnerabile și anxioase când nu pot controla situația în care se află. ( Speckhard, 1999, p.73 )

4. Aspecte psihosociale.

„În unele tratate de specialitate este afirmt faptul că, relațiile dinte cuplu pentu a funcționa au nevoie de „violență”. Explcația: violența este, poate, cel mai familiar mod de comunicare pe care l-a învățat cel puțin unul dintre parteneri. Odată intrat în vârtejul scandalurilor, al amenințărilor, al certurilor, poate chiar al bătăilor este greu de iesit pentru că se uită că dincolo de acest vârtej, mai e și altceva – liniștea. Atunci când vorbim despre victimă și abuzator, ne lovim de mitul complicității celui care „se supune” și celui care acceptă abuzul. Acea imagine fragilă care transformă unele femei în adevarate victime, unii afirma faptul că „acestea cer să fie abuzate”.

Regulile morale pe care individul le achizitionează în familie în primul rând și care fac parte din procesul numit „nașterea psihică” sunt actul de identitate al individului în lume; familia privită ca spațiu al satisfacerii nevoilor existențiale ale tuturor membriilor, prezintă nevoia unei morale bazate pe cunoașterea și dragoste care să reglementeze relațiile dintre membrii familiei. În cazul în care această „morală” nu există cei mai slabi membrii ai familiei vor fi la bunul plac al celor puternici. Respectul față de celălat partener, acceptarea acestuia ca egal în drepturi, realizarea nevoilor cotidiene împreună, duc la o relație de echilibru, la soluționarea problemelor comune în interiorul familiei și la eliminarea pericolului existenței actelor de violență.

În cazul cuplurilor în care raportul de forțe dintre parteneri este la egalitate agresivitate este de același nivel riscul violenței domestice este mai scăzut, violența ia o forma agresivă, de atac reciproc, de armisițiu fără un final clar, în schimb în cazul în care într-un cuplu unul dintre parteneri domină din punct de vedere al agresivități riscul violenți domestice asupra celuilat partener sau al familiei este mai crescut. Partenerul mai puternic va găsi explicații pentru disconfortul apărut în conduita inadecvată a celui mai slab și se va simți îndreptățit să pedepsească greșelile partenerului mai slab de exemplu: bărbatul poate înjura iar femeia aruncă o cană cu apă în el … dacă de data aceasta cel care își impune forța este bărbatul, viitorul conflict ar putea aduce victoria femei

În general după actul de violență apar regretele, remușcările partenerului violent, compasiunea partenerului agresat, surpriza că a fost cu putință un asemenea act și în final teama de a fi părăsit. Partenerul agresat, speriat, într-o stare permanentă de alertă, șocat de evenimentul violent este dornic de a se proteja fapt ce conduce de cele mai multe ori la impulsul de a pleca și de a părăsi situația și pe agresor. După acutul violent apar tentativele agresorului de a convinge vicitma să îl ierte prin autoculpabilizare și daruri. După o rezistență inițială proporțională cu gradul de luciditate al victimei, ea va ceda și se va umple de speranțe. Cuvintele și darurile o vor convinge că ceea ce sa petrecut este un incident izolat și astfel își va găsi o parte din vină în declanșarea conflictului.

Studiile sociologice privind mediul în care se manifestă acest fenomen relevă o stare de fapt deloc încurajatoare: mediul familial este cel mai violent dintre mediile sociale. Pe fondul schimbărilor rapide și spectaculoase care caracterizează societatea în ultimii ani, familia devine mediul de exprimare a agresivității refulate, de descărcare a stresului acumulat în afara mediului familial. De cele mai multe ori, conflictul „se reazolvă” printr-o formă de agresiune verbală sau fizică, mult mai la îndemană decât orice încercare de comunicare de bun simț.” ( Radulescu, 2001 )

„Familia care constituie un teren de manifestare a violenței domestice devine mai puțin transparentă și deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o rușine în ochii celorlalți și în același timp un sentiment de rușine și culpă care le face să se izoleze.În cele mai multe cazuri bărbatul este în poziția dominantă iar femeia este supusă și îmbracă „haina de victimă” situație întalnită în forma patriarhatului.Putem defini, din punct de vedere sociologic, patriarhatul ca un sistem de autoritate în familie, în cadrul căruia loialitatea datorată „șefului” se bazează pe puterea lui de a dispune de bunuri, inclusiv de femeie și copii și pe mentalitatea că aceste relații personale de dependență sunt la fel de naturale, de legitime, ca însăși viața. Așadar pe lângă loialitate personală, patriarhatul mai depinde și de respectarea tradiției.

Tradiția, reprezentată istoric prin instituții, alături de câteva limitări legale, impune singurele constrângeri sistemului de dominare masculină. De multe ori soțul violent nu dorește ca soția lui să întrețină relații sociale în cadrul cărora să-și poată mărturisi suferința și eventual să poată primi un sprijin.Pe de altă parte, bărbații violenți au ca și caracteristici de personalitate lipsa abilităților și a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenți, a comunica, în mediul intim al căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celalalt.Tot în acest fel funcția principală a familiei, creșterea copiilor, este distorsionată cu largi și dramatice consecințe în viitor. Perturbarea acestei funcții se petrece în general, ca o stare de boală cronică ce se acutizează în momentele evenimentelor de violență. Cercetările arată că trauma copiilor care cresc într-o atmosferă de violență, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este consecință mai intensă și cu mai profunde și mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe ale abuzurilor și neglijării din partea părinților.” ( Stark, Flitcraft, 1996, p. 36 ).     

4.1. Femeia și violența domestică.

„Prin violența asupra femeilor se întelege orice act de violență bazată pe diferența de sex care are drept rezultat sau poate conduce la vătamarea sau suferința fizică, sexuală sau psihologică a femeilor, inclusiv amenințarea cu astfel de acte, cu constrângerea sau lipsirea arbitrară de libertate, chiar dacă acestea apar în viața publică sau privată.

Prin urmare, violența împotriva femeilor cuprinde, dar nu se limitează la, următoarele:

Violența fizică, sexuală și psihologică care apare în familie, încluzând bătaia, abuzul sexual al fetelor, violența pe motive de zestre, violul marital, mutilarea genitală a femeii, violența în afara căsătoriei și violența corelată cu exploatarea.

Violența fizică, sexuală și psihologică care apare în comunitate, incluzand violul, abuzul sexual, hărțuirea sexuală și intimidarea la locul de muncă, în instituțiile educative, traficul de fete și femei, prostituția forțată.

Violența fizică, sexuală și psihologică săvârșită sau ordonată de către stat, oriunde s-ar întâmpla aceasta.

Violența împotriva femeii include și violarea drepturilor femeilor ca drepturi ale omului în situații de conflict armat, în special crimele de război, violul, sclavia sexuală și constrângerea de a rămâne însărcinată și de a naște copii, precum și sterilizarea forțată, avortul forțat, constrângerea de a folosi pilule contraceptive, uciderea pruncilor de sex femeiesc și selecția sexuală prenatală. (Conform Declaratiei de la Beijing, din cadrul cele de A Patra Conferințe Mondiale a Femeilor, septembrie 1995).

Efectele violenței domestice asupra femeilor sunt de natură fizică (sănătate), psihică (depresie, stimă de sine scazută, gânduri suicidare) și socială (retragerea socială, neîncrederea în sine).

Femeia face parte din categoria persoanelor ce prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, date fiind caracteristicile sale bio-constiuționale și psiho-comportamentale. Prin tradiție, femeia desemnează o serie de trăsături de personalitate specifice femeii, precum: sensibilitate, finețe, activitate ordonată, sentimente deosebite, preocupari pentru frumos, emotivitate, aptitudini educaționale.

Tot prin tradiție, imaginea femeii în raport cu cea a bărbatului a fost în general devalorizată, bărbații, mai ales cei căsătoriți, având drepturi depline, inclusiv de aplicare a sancțiunilor bazate pe agresiunea fizică. Femeia a trebuit să suporte de-a lungul timpului multe variante de umilire, desconsiderare și chiar maltratare și toate acestea ca urmare a unor norme socio-culturale acceptate și promovate de grupuriie și macrogrupurile de apartenență. Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultută la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme mai ușor agresive până la forme violente, fizice și psihic traumatizante.

Uneori femeia a trebuit să accepte, conform „comenzii sociale”, pedepsirea fizică (bătaia) din partea soțului sau tatălui ca pe ceva firesc și normal, alteori a trebuit să suporte consecințele „regulilor” sociale privind conduita bărbatului pentu deflorarea femeii. Astfel, unele dinte aceste „reguli” prescriu că femeia trebuia să fie bătută chiar la începutul căsătoriei, ca să știe de „frica bărbatului” toată viața; altele permiteau bărbatului să-și etaleze capacitățile virile în funcție de numărul de zile de convalescență a femeii după deflorare.De-a lungul timpului transformările și modificările socio-culturale au acționt profund asupra schimbarii rolului femei în societate.

Cucerirea unor drepturi egale cu bărbatul, accesul la școlarizare exercitarea de profesiuni și asumarea unor roluri ce aparțineau bărbaților au redus distanțele dintre femeie și bărbat, în sensul că femeia a câștigat și câștigă: forță, inițiativă, independență, îndrăzneală, aptitudini de conducere, spirit de organizare etc.” ( Mitrofan, Zdenghea, Butoi, 1992, p.78 )

„Motivele pentru care femeia este victimă în propria sa familie sunt variate, de exemplu:

Gelozia

Conflicte intaconjugale

Infidelitatea

Suspiciuni privind fidelitatea conjugală

Soț alcooilc sau bolnav psihic

Nu de rare ori apare și situația violului în familie. Putem vorbi despre viol atunci când o persoană, prin aplicarea forței fizice sau a unei presiuni psihice, paralizează capacitatea de apărare demenței sexuale ale unei fințe,sau\ și prin acesta face posibilă agresarea sexuală a victimei.” ( Mitrofan, Zdenghea, Butoi, 1992, p.81 )

Se constată că femeile prinse într-o relație violentă încearcă să ia o măsură de protecție abia în momentul în care simt că pericolul se răsfrânge asupra copilului. Câtă vreme femeia crede că suferința o atinge doar pe ea și că pentru copil este de preferat să aibă amândoi părinții, femeia rămâne în relație pierzându-și încetul cu încetul sentimentul, de a dărui dragoste și de a crea bucurie în jur. Când mama plânge, „microcosmosul” copilului se zguduie. Cu toate acestea, mânată de „rațiuni practice” mama rămâne încleștată într-o relație distructivă pentru ea și pentru copil.

Femeile abuzate nu sunt nici debile, nici imature, nici bolnave incurabil, cu o singura condiție: ca speranța să le fie permisă – speranța unei eventuale schimbări a relațiilor pe care le întrețin cu cei care le abuzează.

Dincolo de comportamentul de „victimă” se ascunde de cele mai multe ori o femeie puternică, responsabilă, care reușește să muncească, să crească copiii, să întrețină o afacere din umbra soțului, care se pricepe la multe. Însa îi este greu să accepte că are aceste capacități, că este valoroasă și că merită mai mult.

„Violența domestică în familie are rădăcini adânci în România și în nici un caz nu se poate spune că acest fenomen este un produs al vremurilor actuale. Pentru multe familii din țara noastră faptul că bărbatul o plesnește pe femeie, măcar o dată pe săptămână, este privit ca un lucru normal. Mulți români ar putea povesti, din acest punct de vedere, ce au auzit de la părinții sau bunicii lor, despre bătăile pe care le încasau femeile de la bărbații lor. În țara noasțră a aparut o adevarată cultură a bătăii în familie. Nu doar în mediul rural, cum ar putea crede unii, se consideră că bărbatul are dreptul a-și bate nevasta, iar soția este obligată să tacă și să-și plece capul în fața soțului ei.

Chiar în ziua de azi, unii părinții – mai ales mamele – inoculează fetelor lor, înca de mici, ideea că atunci când vor fi măritate, la casa lor, vor trebui să-și asculte cu sfințenie bărbatul și să suporte toanele acestuia, fără să se gândească vreodată la divorț, considerându-se că menirea femeii pe lumea aceasta este să-și plece capul, să fie ascultatoare și să-și iubească bărbatul, oricum s-ar comporta acesta. Este ciudat că la noi divorțul continuă să fie privit în anumite comunități drept un lucru mult mai grav, chiar rușinos, decât faptul că bărbatul își bate nevasta. Nu în puține situații, femeia care are „o reacție” de independență față de soțul violent, recurgând la divorț, este privită dezaprobator de comunitate. Până la urmă, se poate spune că unele românce sunt de doua ori victime – atât din cauza bătăilor încasate de la soți, dar și din cauza mentalităților arhaice din țara noastră, care mai degrabă le condamnă pe femeile independente, decât pe bărbații bețivi și violenți.

Multe femei n-au independența financiară, ca să divorțeze. Acest lucru a fost constatat și în cadrul Policlinicii Titan din Capitală. Unele dintre femeile care în ultimii ani au apelat la serviciile Centrului de protecție a victimelor violenței în familie, organizat în cadrul Policlinicii Titan din Capitală se hotaraseră să-și părăsească soții violenți după mai bine de 20 de ani de căsnicie, de-și încasaseră câte un pumn în fiecare zi, fără a mai pune la socoteală scandalurile. Acestor femei le-a trebuit prea mult timp pentru a-și înfrange mentalitățile, până să se hotărască să plece de acasă. În alte situații, femeia este dependentă material de soțul ei. Pentru că a fost casnică toată viața, crescandu-și copiii, femeia nu are un venit propriu și poate că nici nu mai are unde să se ducă, în cazul în care vrea să-și părasească soțul. În această situație, multe femei renunță la ideea divorțului, suportând până la capătul vieții bătăile soțului, în lipsa unei alternative.

Având în vedere faptul că foarte puține femei au dorit să discute cu un cadru medical în urma unui abuz intrafamilial și doar o femeie din cinci, în cazul celor care au suferit leziuni în urma abuzului a solicitat servicii de îngrijire, sistemul de sănătate își propune să adopte măsuri active de depistare a femeilor abuzate și de prevenire a abuzurilor ulterioare.

Printre acestea se numară constituirea unei Comisii Naționale de Prevenire și Monitorizare a Violenței Domestice, înființarea de Centre de Prevenire, Monitorizare și Combatere a Violenței Domestice la nivelul fiecarui județ și înființarea în fiecare județ a unui Adăpost pentru victimele violenței domestice.” ( texte-copiate de pe Internet și transcrise din acestea )

4.2. Copilul și violența domestică.

„Copilul face parte, din categoria persoanelor cu o vulnerabilitate victimală crescută. Datorită particularităților psiho-comportamentale , sunt lipsiți apoape complet de posibilități fizice și psihice de apărare, au capacitate redusă de anticipare a unor acte comportamentale proprii sau ale altora, în special a adulților. De asemenea ei au capacitatea redusă de înțelegere a efectelor, a consecințelor unor acțiuni proprii sau ale altor prsoane, au o capacitate redusă empatică și nu pot discerne între intențile bune și rele ale altor persoane. Nivelul înalt de sugestibilitate și al credulității, sinceritatea și puritatea sentimentelor, gândurilor și intenților lor sunt particularități care îi caracterizează.” ( Mitrofan , Zdenghea , Butoi, 1992 , p. 84 )

„Copilul victimă a părintelui sau a adultului care îl are în grijă, fie prin acte brutale voluntare comise contra copilului fie prin omisiunea intenționată a îngrijirilor, fapte care conduc la răniri fizice sau comportamentale, mai greu de evidențiat pentru că nu lasă urme fizice: brutalități controlate, comportamente sadice, manifestări disprețuitoare față de copil, abandon afectiv; exigențe educaționale disproporționate față de capacitățile copilului ca și abuzul sexual.

Toate acestea afectează dezvoltarea psiho-afectivă a copilului putând duce până la distrugerea corporală a copilului.” ( Divet, Heleine, Morellec, 1999 )

„Fenomenul de maltratare a copilului din punct de vedere psihologic, cuprinde cateva elemente definitorii :

raport inegal de forțe între victimă și agresor

victima, copilul, se află în îngrijirea agresorului

agresorul are un acces permanent la victimă

imoralitatea /iresponsabilitatea agresorului

efectele sunt asupra dezvoltării copilului: încetinirea, stoparea sau regresia în dezvoltarea copilului

maltratarea poate fi produsă prin omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare) sau prin comiterea unor acte agresive împotriva copilului (abuz)

abuzul se face cu intenție distructivă

neglijarea are loc de obicei pe un fundal al indiferenței și ignoranței parentale vis-à-vis de nevoile copilului.

În ultima perioadă mulți copii sunt subiectul direct al abuzului din partea familiei sau a altor persoane, iar alții sunt expusi în propriile lor cămine la violența dintre părinți, ceea ce le prejudiciază dezvoltarea emoțională și cognitivă.A abuza înseamnă a folosi forța pentru a încerca să domini un copil, să-l obligi să facă lucruri periculoase, pe care nu dorește să le facă, să-l expui unor situații periculoase sau percepute de el ca periculoase.

Orice acțiune care produce vămari corporale sau tulburari psiho-emoționale reperezintă un abuz. Abuzul reprezintă varianta activă a maltratări copilului-prin comitere de acte(lovirea) iar neglijarea reprezintă varianta pasivă a maltratări copilului – prin omiterea de acte de ingrijire a copilului. Se pot identifica trei forme diferite de abuz și neglijare a copilului. Amândouă pot fi fizic, psihic și sexual.” (texte-copate de pe Internet și transcrise din acestea)

„Într-o familie „bântuită” de violență, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de bază (nevoia de siguranță, de viață ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcțiile parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenței soțului este mai puțin capabilă să asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale.” ( Rădulescu, 2001 )

Abuzul fizic. „Violența manifestată în cadrul familiei, îmotriva copiilor a atras de mult atenția specialiștilor care la rândul lor au încercat să evidențieze structurile de personalitate specifice celor ce maltratează copiii, mecanismele și dispozitivele motivaționale care susțin asemenea forme de conduită, consecințele imediate și de perspectivă asupra sănătăți fizice și psihice a copiilor supuși unui asemenea tratament.” ( Toch, 1989, p. 63 )

„În viața de zi cu zi și pe multe meridiane ale globului, bătaia este frecvent folosită, luând uneori forme deosebit de grave, producând copiilor leziuni corporale și chiar decesul.Categoria copiilor abuzați fizic îi include pe cei care au fost răniti în mod deliberat precum și pe cei răniți datorită insuficienței supravegheri. Semnele uzuale ale abuzului fizic sunt contuziileși arsurile. Contuziile pot apărea de la lovituri, tăieri, ciupituri. Exemple: contuzii pe spatele sau fundul coplului lăsate de palme sau obiecte; urme de degete pe obraji, pe picoare, pe brațe precum și ochi vineți ca urmare a loviturilor primite. Pe lângă aceste răni, care arată folosirea mâinilor sau a unor obiecte, pot exista acele contuzii care nu arată foarte diferit de cele pe care copiii și le fac adesea la joacă. Localizarea rănilor, vârsta copilului și explicația felului în care acestea au apărut, pot indica totuși abuzul. Arsurile provin adesea de la țigări, fierul de călcat, încălzitoare electrice, fier de calcat, plite, apa fiarta, lampa de petrol. Asemenea semne vizibile ale traumei sunt șocante și trebuie să atragă atenția opiniei publice și a specialiștilor.

Nu întotdeauna este observată suferința, anxietatea, neajutorarea și disperarea copilului, experiențele sale avute cu un adult, care nu mai are control asupra propriilor acte și care este capabil să provoace vătămări fizice. Astfel, copilul este lăsat să se adapteze și să facă singur față acestor experiențe abuzive care vin din partea celor care se consideră că ar trebui să-l protejeze. Aceste experiențe se cumulează vătămărilor emoționale, care, pe termen lung, pot avea efecte mult mai serioase. Situația poate fi chiar și mai complicată datorită faptului că vătămările cele mai grave nu au în mod necesar nici un semn exterior cum ar fi de exemplu loviturile la cap făcute unui copil mic, mai ales bebelușilor.“ ( Hobbs, 1989, p.357-361 )

„Scuturări puternice provocate copiilor de vârstă mică pot duce la un efect de biciuire a capului, vătămare care ar putea apărea în alte circumstanțe cum ar fi accidentul de mașină (ciocnire frontală). Acest efect poate conduce la sângerări ale meningelui, membrana protectoare a creierului, sau în interiorul ochiului. Căderile sau loviturile la cap pot conduce la serioase vătămări ale creierului chiar dacă acestea nu sunt observate imediat. Este vorba de copilul care a fost trântit de nenumărate ori cu capul de masă pentru că „nu se mai oprește din plâns”. Aceste lovituri pot avea serioase consecințe cum ar fi epilepsia, paralizia și întârzierea în dezvoltare. Sechelele pot, de multe ori, să nu fie evidente decât târziu. Alte vătămări provenite frecvent din abuzul fizic deliberat sunt mâinile și picioarele rupte. Razele X pot arăta de asemenea semne ale unor fracturi anterioare.Este posibil ca abuzul să se fi perpetuat dintr-o perioadă cu mult anterioară apariției șansei ca o persoană sau situație să permită depistarea acestuia. Dacă un copil are anumite probleme de sănătate, cum ar fi o fragilitate a oaselor (osteogeneză imperfectă), manevrarea mai dură a copilului poate avea serioase consecințe care cu ușurință pot fi considerate ca abuz fizic, cu toate că aceste consecințe nu ar fi fost atât de severe în cazul unui copil sănătos. Există diferite situații care pot fi asociate cu aceste tipuri de abuz.

În conflictele maritale agresiunea care se dorește direcționată spre unul din soți poate fi adesea canalizată spre copil. În situațiile în care copilul respins devine turbulent, el ajunge „să-i înnebunească” pe părinți. Copilul pare să funcționeze în familie ca un fel de „țap ispășitor”. Părinții și adesea frații și surorile, își descarcă frustrările și agresivitatea pe copil. Toate acestea sunt probabil mult mai pronunțate în cazul șomajului extins sau al altor dificultăți.

0 situație mult mai complicată pare să apară atunci când copilul reprezintă o proiecție negativă pentru părinți. Unii dintre acești copii sunt respinși în mod extrem încă de la început, totul petrecându-se cu repetate abuzuri fizice.

Spaima trece, vânătăile dispar, iar oasele se sudează,cu toate acestea copilul trăiește mai departe în incertitudinea și anxietatea unui nou abuz. Neîncrederea, atmosfera emoțională din casă și atitudinile părinților sunt încă prezente, iar toate acestea îl duc pe copilul abuzat fizic într-o stare confuză.” ( Rohner, Rohner, 1980, p.189-198 )

„Copilul învață să se perceapă ca un „copil rău” care nu merită dragoste și îngrijire. Se așteaptă să fie respins. Pentru a nu risca o nouă respingere, va încerca să se apere, folosindu-și toate eforturile pentru a evita stârnirea furiei celor mari. Copilul trăiește zilnic în această situație la nivele diferite de conștientizare. De la o zi la alta copilul se obișnuiește cu faptul că adultul îl abuzează și îl neglijează. În această situație foarte dificilă copilul dezvoltă anumite strategii de supraviețuire.”( Killen, 1998 , p. 81 )

„S-au prelucrat diferitele categorisiri ale abuzului fizic. Unele fac diferența între rănirile dovedite sau admise a fi deliberate și suspiciunea legată de asemenea răniri. Altele fac diferența dintre abuzul activ și cel pasiv. Dacă părinții recunosc sau nu faptul că au cauzat vătămării copilului depinde foarte mult de relația lor cu specialistul care analizează acest caz.

Este foarte greu de evaluat dacă vătămarea produsă este urmarea unui act deliberat sau este urmarea pasivității și a neprotejării copilului. S-a propus ca modalitate de limitare a conceplului de abuz asupra copilului să se considere doar vătămările produse în mod deliberat. Acest lucru este însă extrem de dificil de evaluat. Gradul de intenție este adesea neclar chiar părinților. Alte categorisiri fac diferențe între pedepsele fizice disciplinare și abuzul fizic. Unii accentuează asupra faptului că scopurile sunt diferite. Disciplinarea dorește să-I educe pe copil, indiferent de faptul că suntem sau nu de acord cu forma folosită. De cealaltă parte, abuzul asupra copilului arată răbufnirile tensiunilor interioare ale părinților. Este important să fim conștienți că mărimea sau gravitatea vătămării nu e în mod necesar o măsură a gradului de patologie a familiei.

Consecința abuzului fizic depinde și de anumite elemente, cum ar fi cazul în care copilul trântit cade pe cimentul unei încăperi de baie în comparație cu cel în care cade pe carpetă, pe canapea. Există tendința de a ne concentra atenția asupra vătămării în sine și mai puțin asupra situației în care aceasta a avut loc, ceea ce ne depărtează de o evaluare clară a situației familiale.

Abuzul emoțional. „Abuzul emotional asupra copilului este la fel de dăunator ca și abuzul fizic; copiii au o sensibilitate deosebită, iar conflictele părinților pot avea efecte neașteptate asupra psihicului lor fragil.

Abuzul emoțional, este cel mai greu de definit dintre toate formele de maltratare și poate să apară în situații foarte diferite de viață. Pe scurt, poate fi definit ca o atitudine sau acțiune cronică a părinților sau altor persoane îngrijitoare care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a copilului. Umilirea, hărțuirea, adresarea unor cuvinte abuzive și izolarea copilului sunt doar cateva forme de abuz.

În literatura de specialitate abuzul emotional apare ordonat sub forma :

Rejectarea și ignorarea se referă la respingerea activă sau mai puțin

activă a dovezilor de afecțiune și a chemărilor copilului.  

Terorizarea copilului constă în adresarea unor amenințări care au

scopul de a liniști copilul dar care au consecințe mult mai profunde și grave decât își pot imagina părinții care spun copilului: „dacă mai plângi, aici te las!”, sau „te dau la lup” sau „o să te spun lui tata și o să vezi tu” sau frecventa amenințare: „daca mai faci nu te mai iubesc!”

Exploatarea copilului constă în utilizarea copilului pentru satisfacerea

nevoilor adultului. În cultura românească se petrece adesea exploatarea copilului mai mare, mai ales dacă este fetiță, pentru a-i îngriji și crește pe cei mai mici. La țară mai ales se practică exploatarea copilului pentru treburile gospodărești, mai ales îngrijirea animalelor din gospodărie. Aceasta conduce adesea la sacrificarea obligațiilor școlare ale copilului și astfel apare o creștere a fenomenelor de eșec școlar, abandon și analfabetism.

Izolarea copilului, prin încuierea lui în casă sau pe dinafară cu orele,

prin interzicerea de a se juca cu alți copii, au ca și efect sentimentul de neputință și lipsa de încredere în sine și în ceilalți copii.

Coruperea este o formă de abuz emoțional în care imoralitatea

adultului câștigă avans asupra moralității copilului prin oferte care-l tentează pe copil.

Aceste forme de abuz sunt de obicei prezente într-o combinație care le face mai eficiente în influențarea negativă a dezvoltării copilului. (texte-copiate de pe Internet si tanscrise din acestea)

„Un tip de abuz este acela legat de copiii care sunt percepuți în mod negativ de părinții lor, uneori chiar de la naștere, copiii simt că ceva nu este în regulă cu ei, că sunt „proști”, sau „nebuni”, de multe ori sunt trecuți cu vederea și se văd ca o problemelor părinților lor. Această formă de abuz poate merge mână în mână cu abuzul fizic. Abuzul emoțional include terorizarea copilului prin amenințări cu pedeapsa, cu părăsirea sau cu alungarea. Un alt grup de copii care sunt expuși abuzului emoțional sunt cei ai căror părinți sunt violenți unii cu alții. Pentru mulți dintre acești copii a experimenta violența înseamnă a trăi în același casă cu părinții și de asemenea de a suporta consecințele climatului.” ( Ferreol și Neculau , 2003 )

În cazul în care abuzul durează de mult timp familiile sunt fie izolate, fie au o rețea socială dezorganizată. Fiind un mod de viață extrem de costisitor spargerile, hoțiile și prostituția sunt singurele căi de a satisface aceste nevoi. Din acest motiv copilul este într-o permanentă stare de alertă și stres din cauza comprtamentului ciudat pe care părinți îl manifestă.

„Klosinski, menționează patru aspecte legate de separare și divorț care pot fi identificate ca abuz emoționa: – atunci când copilul dezvoltă o anxietate cronică de separare și sentimentul de vină datorită faptului că „a ținut partea” unuia dintre părinți. – folosit în mod conștient sau inconștient spre a ajuta la „funcționarea” unuia dintre părinți, de exemplu trimiterea de mesaje.

În asemenea situații copilul va dezvolta adesea tulburări psiho – somatice și de comportament: – cazul răpirii copilului sau a separării ilegale a acestuia față de părinți. – cazul în care părinții se bat în prezența copilului.”( Kaasinski, 1993, p.557-563 )

„Eșecul non-organic de dezvoltare – este întâlnit la copiii care primesc o îngrijire fizică adecvată dar care sunt neglijați din punct de vedere emoțional. Suferința lor în plan afectiv duce la o slabă dezvoltare și o slabă creștere în greutate.

Eșecul de dezvoltare datorat mediului – nu poate primi un diagnostic organic. Etiologia sa este centrată pe omiterea sau tulburarea unor aspecte din cadrul relației părinte-copil. Problemele existente în cadrul diadei pot varia de la simpla lipsă de cunoștințe sau deprinderi până la complicate patternuri de atașament care se pot traduce în patternuri de hrănire greșite față de satisfacerea nevoii de hrană. Această stare poate fi întâlnită într-o mare varietate de condiții caracterizate prin lipsă de competență sau nesiguranță în îndeplinirea rolului de părinte.” ( texte-copiate de pe Intrenet și teanscrise din acestea )

Abuzul sexual. „Abuzul sexual este un fenomen care a început să fie recunoscut și studiat doar în ultimii ani. Definiția lui ar putea fi aceea formulată de Schechter și Roberge – „implicarea unor copii sau adolescenți imaturi, dependenți din punct de vedere al dezvoltării, în activități sexuale pe care ei nu le înțeleg pe deplin și (de aceea) sunt incapabili să-și dea un consimțământ adevărat, acte care violează tabu-urile sociale ale rolurilor familiei”. (MacFarlen, 1986)

Vorbim despre abuz sexual, atunci când un adult se folosește de încrederea, inocența, depedența sau imposibilitatea de apărare a unui copil sau adolescent, pentru a-și satisface dorințele sexuale. Formele de abuz sexual asupra copiilor pornesc de la incidente minore ca expunerea la bancuri, clisee verbale obscene, obligarea copilului să privească persoane dezbracate. Comportamentul inadecvat, exercitat de adulți asupra copilului are efecte negative asupra personalității copilului,deoarece produce daune sau reduce în mod substanțial potențialul de dezvoltare psihică și de creativitate. „Abuzul sexual săvârșit de către cei ce îngrijesc copilul cuprinde un larg spectru de activități, de la urmărirea împreună cu copilul a filmelor obscene până la practicarea unor jocuri cu tentă sexuală, adultul folosește copilul pentru satisfacerea propriilor sale nevoi sexuale.” ( Finkelhor, 1986, p.21 ).

Este infiorator faptul că, copiii sunt abuzați începând cu vârste foarte mici. Copilul neavând capacitatea de a înțelege ceea ce se întâmplă, sesizează că ceva nu este în regulă doar în momentul în care i se spune că „jocul” este secret și astfel nu trebuie să spună la absolut nimeni ceea ce se va petrce.

Depistarea abuzului sexual este variat. Copiii pot fi adesea foarte „direcți” în exprimarea lor legată de amintirile lor, legată de anumite probleme intime. De asemenea, unii copii, mai mici, pot să-și destăinuiască experiențele sexuale, în timp ce se joacă, schițându-le gestual și/sau verbal. De multe ori adulții nu cred ceea ce spune copilul și astfel „data viitoare” nu o să mai încerce să mărturisească abuzul. Copiii mai mărișori se întâmplă să povestească altor copii de aceeași vârstă care, la rândul lor, ar putea să povestească unor adulți însă de obicei copilul păstrează secretul acelor întâmplări și le neagă dacă este întrebat direct. Caracterul secret care domnește în legătura abuzivă, precum și vulnerabilitatea copilului îl obligă pe acesta la tăcere și permite repetarea abuzului timp de mulți ani. Abuzul nu se întâmplă decât atunci când copilul se află singur cu abuzatorul iar acea întâmplare nu poate fi împărtășită cu nimeni altcineva.

„Copiii care au fost expuși abuzului sexual vor prezenta un comportament sexualizat timpuriu și din acest motiv se feresc adesea să aibă contacte cu alți copii de vârsta lor. De asemenea abilitatea lor de a se concentra slăbește, rezultatele școlare devin din ce în ce mai proaste, pot suferi dereglări serioase ale somnului, fobii și coșmaruri, crize isterice cu țipete, tremurături sau leșin precum și tulburări ale poftei de mâncare.

În perioada adolescenței frecvența apariției gândurilor, amenințărilor și încercărilor suicidale va crește pentru că, este văzută ca fiind singura cale de ieșire dintr-o dilemă irezolvabilă: „Să spun sau să nu spun ceea ce mi s-a întîmplat în copilărie.” ( MacFarlen, 1986, p. 32 )

„La înrebarea care sunt caracteristicile psiho-comportamentale ale celor care recurg la molestarea sexuală a copiilor, Alex Thio, încearcă să contureze un profil, comparativ cu cei care comit violuri.

El consideră că acesteștia sunt :

sunt mult mai în vârstă decât violatorii, având în medie vârsta de peste 35 de ani, pe când violatorii sunt sub 20 de ani

sunt mult mai inhibați sexual sau mai puțin agresivi sexual; ei încep prin a se masturba și se angajează în a realiza contacte sexuale mai târziu în viață

sunt în general blânzi,amabili și pasivi în timp ce violatorii sunt mult mai duri și mai agresivi

spre deosebire de violatori sunt mult mai incapabili în a întreține relații cu persoane de sex opus,fiind mult mai anxioși și mai puțin abili în comunicarea cu aceasta

cei mai mulți comit infracțiuni asupra aceluiași copil pe o perioadă mai lungă de tip, pe când violatorii atacă diferite victime

cei mai mulți își recunosc vinovăția spre deosbire de violatori care resping orice acuzație

homosexualii (cei care molestează barbați) recunosc mult mai ușor fapta decât heterosexualii (cei care molestează fete).” ( Mitrofan, Zdenghea, Butoi, 1992 , p. 89 )

Neglijarea fizică. Neglijența fizică este evidentă. Copilul urât mirositor, cu haine nepotrivite și murdare, prost hrănit și cu o igienă proastă, lipsit de îngrijiri medicale atunci când se îmbolnăvește, neprotejat de accidente, începând de la

cele casnice până la cele rutiere, este copilul neglijat fizic.

Neglijarea emoțională. „Neglijența emoțională este lipsa de afecțiune față ce copil. Deși nu sunt se manifesta prin semne fizice, lipsa dragostei va împiedica dezvoltarea normală a copilului pentru ca dragostea este marele motiv pentru care copilul crește și se dezvoltă intr-o familie. În atmosfera de violență, copilul devine neglijat, rămânand într-o singurătate umplută doar de țipetele celor din jur. Această situație este probabil și explicația numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii.”( Killen,1998, p.47 )

„Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente ușor de recunoscut. Ei prezintă probleme fizice, probleme emoționale și mentale: anxietate mărită, simțământ de culpabilitate, probleme psihologice, agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalți, probleme cu somnul, fuga de acasă, relații pentru a scăpa de acasă, mutilare, consum de droguri și alcool, comportament defensiv (minciuna), probleme.

Investigații sumare în cazurile de copii neglijați scot la iveală violența din căminele lor, violență care nu mai lăsă copilului locul de care acesta are nevoie pentru a se dezvolta normal. În atmosfera unui cămin plin de violență nici mama și nici tatăl nu mai pot să se preocupe de copil. Ei își pierd în ochii copilului demnitatea si respectul. Copilul va învăța o singură regulă: să se ferească cu orice preț de agresiunea parinților.

Personalitatea copilului, care crește într-o familie violentă este rezultatul neîmplinirii funcțiilor parentale se afla în modul în care se structurează personalitatea copilului. Imaginea de sine, încrederea în ceilalți și în propriile forțe, devine nesigură, fragilă, tulburată de cele mai mici disfuncții care apar, incapabilă să facă față unor situații dificile care ar cere rezolvarea unor probleme prin propriile forțe și prin implicarea celorlalți.”( Ferreol și Neculau, 2003, p. 150 )

Copilul prezintă un tablou ușor de recunoscut. Este însă greu, adesea imposibil să determini copilul să exprime sentimentele pe care le trăiește și care ar putea fi formulate astfel :

„Eu sunt singurul vinovat pentru problemele din familia mea.”

„Nimeni nu mai are problemele pe care le avem noi.”

„Nu poate fi adevărat, simt că înnebunesc!”

„Sunt fără importanță ,sunt un nimic.”

„Nu am nici un rost pe lumea asta.”

„Nu pot să fac nimic ca să nu mai fie scandal în casă.”

„Chiar dacă am părinți mă simt de parcă a-și fi singur pe lume.”

Neglijarea sexual. Neglijența sexuală pune copilul în situație de risc, de a fi abuzat sexual; daca copil nu este protejat și educat de către cei care-l îngrijesc, el poate fi expus activităților sexuale ale adulților, unor materiale pornografice si într-un mediu, neperceput de copil.

Ca urmare a violenței copiii supuși mediului violent din familie vor avea cel mai mult de suferit ,vor fi nesiguri în stabilirea relațiilor interumane și astfel, singurătatea lor din copilarie se va prelungi la maturitate.

Un lucru mai puțin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid și că pe primul loc în rândul cauzelor se află climatul familial deteriorat și slaba comunicare în cadrul familiei. „Viata mea este distrusa, pentru ce sa mai traiesc.”

4.3. Bătrânii și violența domestică.

Maltratarea bătrânilor este a treia formă de violență maifestată în familie (primele fiind maltratarea soției și a copilului). Persoanele în vârstă prezintă deasemenea un grad înalt de vulnerabilite victimală.

Astăzi maltratarea persoanelor în vârstă se referă la o multitudine de acte victimizante intenționate cum ar fi: agresiunea fizică, agresiunea psihică, exploatarea fianciară prin minciună și furt ilegal; neglijarea lor prin : ignorarea prezenței lor, privarea de hrană și medicamente.

Spre deosbire de perioadele de vârstă anterioare bătânețea prezintă o serie de caracteristici specifice :

diminuarea capacități de efort fizic, a rezistentenței la suprasolicitare și la acțiunea factorilor perturbatori din mediul extern;

predominarea proceselor involuntare, reducerea treptată a potențialului energetic și a capacități vitale, adaptative;

accentuarea fenomenelor de sclerozare, scăderea labilității funcționale a organelor de simț și a sistemului nervos, a mobilității și rapidității mișcărilor

Din punct de vedere psihologic, bătânețea prezintă dezorganizări mai puțin ample decât cele în plan boi-fiziologic ale sistemului neuroendocrin : stabilitate emoțională, rezistență la stres, flexibilitatea gândiri, stabilitatea atenției, concentrarea, vivacitatea, spontaneitatea imaginației.

La toate acestea se adaugă sentimentul de insecuritate, accentuarea tendinței de reactualizare și retrăire a trecutului existențial și tot o dată de interpretarea prezentului prin prisma lui, creșterea gradului de dependență interpersonală, slăbirea dinamismului instinctiv.

Procesul de victimizare a batrânilor poare avea loc în cadrul mediului familial de apartenență. Cei care îi victimizează sunt propri copii, rude sau persoane ce le poartă de grijă. Aceștia profită de capacitatea redusă de apărare și de caracteristicile, psihocomportamentale (credulitate,uitare, neglijență, confuzie).

O serie de cercetări care s-au ocupat de studiul acestui fenomen au scos în evidență următoarele aspecte :

victimizatorul persoanelor în vârstă este cel mai frecvent o rudă, în special frate, soț sau copil; mai rar, poate fi noră sau ginere, nepot, prieten sau vecin.

victimă tipică este femeia de peste 60 de ani, bolnăvicioasă și suferindă.

în cele mai multe cazuri, victima și victimizatorul locuiesc în aceași casă dar izolați social în raport cu prietenii, veciniiși rudele care ar putea să intrevină în a pune capăt procesului de victimizare.

victimizatorii tind să devină suprasolicitați în raport cu citimele care devin depresive, izolate și dependente.

frecvent personalul cu răspunderi privind îngrijirea celor în vârstă sunt suspecți de a-și neglija aproape comlet obligațiile ce le revin.

când părinți care se află în aceeași casă sunt maltratați fizic, cel mai frecvent sunt fiii; dacă ficele sunt abuzive, victimizarea ia în mod uzual forma neglijări emoționale. ( Mitrofan, Zdenghea, Butoi,1992, p. 90-92 )

5. Date statistice de pe teritoriul țări noastre.

„În anul 2001 (luna mai) s-a dat publicității un studiu care ne plasează pe primul loc în Europa, în ceea ce privește violența domestică în cadrul famiei.

Tranziția prin care încă mai trece societatea românească, cu efectele sale imediate și vizibile legate în principal de situarea a mai mult de jumătate din populație sub pragul de subzistență și scăderea drastică a numărului populației ocupate a dus la schimbări majore în structura criminalității în general, și la creșterea, în special a acelor tipuri de infracțiuni comise cu mare violentă. Stress-ul cotidian, grefat pe tipul de personalitate și accentuat de consumul frecvent al băuturilor alcoolice a făcut ca sfera agresivității să se mute cel mai adesea în familie.

„La 05.03.2003, la sediul Ministerului de Interne din București, a avut loc conferința de presă unde doamna subcomisar Liliana Simion, ofițer din cadrul Direcției Poliției Judiciare, ce a prezentat un documentar cu tema “Dinamica Violenței Intrafamiliale în anul 2002”.

Din studiul situației infracțiunilor săvârșite în perioada 2002-2003 rezultă ca majoritatea faptelor comise între membrii familiei le constituie cele de Astfel din totalul de 26.890 asemenea infracțiuni, în 2115 autorii și victimele au fost soți sau rude apropiate, reprezentând 7,86%. Situația pe genuri de fapte, sa prezentat după cum urmează:

Pe plan național mai multe asemenea infracțiuni au fost comise pe raza Capitalei – 268 și a următoarelor județe:

Hunedoara – 380 de infracțiuni

Bistrița-Năsăud – 336 de infracțiuni

Bacău – 300 de infracțiuni

Brăila – 192 de infracțiuni

Dolj – 87 de infracțiuni

Bihor – 75 de infracțiuni

Mehedinți – 68 de infracțiuni

Mureș – 51 de infracțiuni

Mai puține infracțiuni de violență intrafamilială s-au comis pe raza județelo r:

Brașov, Timiș 2 infracțiuni.

Ilfov 3 infracțiuni, Teleorman 7 infracțiuni.

Arad, Alba, Harghita și Sălaj 9 infracțiuni.

Argeș 13 infracțiuni.

La cele 2115 infracțiuni intrafamiliale au fost victime 2182 persoane, respectiv :

minori – 852 ( 39,04 % ) din care:

cu vârsta între 0-14 ani – 570

cu vârsta între 14-17 ani – 282

majori – 1330 ( 60,95 %) din care:

femei – 943

bărbați– 387

Cele 2182 persoane au fost victimele următoarelor infracțiuni:

Minori, victime al violenței domestice în caderul familiei.

București – 186 de infracțiuni, 

Brăila – 182 de infracțiuni,

Bacău – 56 de infracțiuni,

Bihor – 51 de infracțiuni,

Mehedinți – 56 de infracțiuni,

Mureș – 37 de infracțiuni,

Cluj – 31 de infracțiuni

iar majori ale infractiuni intrafamiliale :

București – 96 de infracțiuni (77 femei, 19 bărbați)

Bistrița Năsăud – 332 de infracțiuni (330 femei, 2 bărbați)

Bacău – 295 de infracțiuni (259 femei, 36 bărbați)

Dolj – 76 de infracțiuni (54 femei, 22 bărbați)

.

Dintre cei 2105 autori care au săvârșit infracțiunile intrafamiliale menționate, au fost : cu antecedente penale = 386 ; (18,33 %) sub influența alcoolului = 761 (36,15 %); bolnavi psihic = 33 (1,56 %); toxicomani = 7 (0,33 %); alte cazuri = 918 (43,61 %).

Important de menționat este faptul că dintre infracțiunile intrafamiliale, 770 au fost comise spontan, datorită unor discuții conflictuale privind situația financiară și materială precară, lipsa unui loc de muncă, moșteniri ( 30 cazuri-1,41 %) sau împărțirea unor terenuri agricole (49 cazuri – 2,31), nemulțumirea ca un membru al familiei nu s-a conformat la anumite solicitări sau a încălcat o anumita cerință (894 cazuri – 42,26 %). În 372 de asemenea cazuri, ce reprezintă 17,58 %, mobilul este constituit de gelozie (196) și răzbunare (176), dar ale căror consecințe – în majoritatea cazurilor – au fost foarte grave.

Totodată, este important de evidențiat ca la escaladarea acestui fenomen contribuie condițiile socio-economice ale perioadei de tranziție, printre care enumerăm: criza economica, creșterea galopanta a prețurilor, devalorizarea monedei naționale, șomajul, scăderea nivelului de trai, neasigurarea unei protecții sociale adecvate, neîndeplinirea corespunzătoare a atribuțiunilor de către instituțiile guvernamentale și neguvernamentale abilitate în domeniu.” (statisticii preluate de la Poliția Română )

6. Aspecte juridice

În absența unei pregătiri inițiale și a posibilităților de specializare în domeniul prevenirii și a intervenției în violența domestică, atitudinea specialiștilor oscilează între amuzament și compasiune, ceea ce generează o conduită profesională superficială, adresată în special simptomului și mai puțin cauzei. Pe de altă parte, nu există nici reglementări care să oblige specialistul la o intervenție adresată violenței domestice. Este relevantă în acest sens situația polițiștilor care din 1998 au primit noi reglementări prin care sunt chemați să intervină în situații de violență în familie. În ceea ce îi privește pe juriști, ei recunosc că singura lege aplicabilă în situații de violență domestică, este din Codul Penal și se referă la vătămările corporale de orice fel.

În cadrul serviciilor medicale, un rol în acest sens îl are serviciul de medicină legală. Femeile ajung aici mânate de dorința de a obține un certificat medical prin care să se protejeze într-un fel față de agresor.

A forma specialiștii necesari, capabili să intervină preventiv, înseamnă a acoperi anumite costuri de formare. Pentru a face aceste investiții, este necesar ca la nivelul comunității, violența domestică să apară ca un rău care trebuie tratat și nu ascuns sau ignorat, căci: „Faptele care nu se vad și sunt ignorate continua să existe.”

Până la a exista servicii, legi, conștientizarea pericolului, specialiști pregătiți, violența în familie continuă să fie privită atât de către specialiști cât și de către comunitate ca un subiect de rușine, compasiune și amuzament, ba chiar iritare.

În societatea contemporană interesul față de viața privată, violența în famile a cresut iar reglementările statului democrat asigură protecție și sprijin fiecărui membru al comunității indiferent unde s-ar afla, chiar și în spatele ușilor închise ale căminului familiei. În orice stat democratic, drepturile omului sunt legi pentru a căror respectare există un aparat bine articulat și deținând depline puteri puse în slujba protejarii cetățenilor.

Din punct de vedere legislativ, în România, incriminarea relelor tratamente aplicate copilului se poate face conform Codului Penal, care sancționează agresiunile produse asupra unei persoane de către o alta, Codului familiei, care prevede decăderea din drepturile parentale a acelor părinți, care aplică rele tratamente copilului. De asemenea în Codul Penal român nu există nici o prevedere legală cu privire la violența în familie sau violența asupra femeii.

Sub presiunea împăcării, care îl eliberează pe agresor de răspunderea penală și datorită procedurii plângerii prealabile, femeile victime ale violenței domestice sunt într-o poziție foarte dificilă și adesea renunță la acțiunea legală, mai ales că percepția comună e că femeia fie a provocat violența în familie „în care caz o și merita!”, fie este o „soție rea” în care caz trebuie să fie disciplinată. Astfel, violența domestică este percepută ca o rutină care le oprește pe femei să mai vorbească despre violența din familiile lor, dacă tot e ceva atât de comun.

Cercetările au arătat că femeile cer divorțul din motivul violenței soțului doar după un număr impresionant de episoade violente, care le aduc într-un punct atât de critic, încât nu mai pot îndura, sau când viața copiilor este pusă în pericol. Pentru a depune plângerea sau pentru a începe acțiunea în instanță, victima trebuie să obțină un certificat medico-legal, care e considerat principala dovadă a comportamentului violent. Dar există și cazuri în care certificatul medico-legal nu dovedește gravitatea abuzului.

În general, violența domestică este considerată „o problemă de familie”, așadar poliția are mari ezitări înainte de a interveni. Când polițiștii intervin într-un astfel de caz, de obicei sfătuiesc cuplul respectiv și mai ales pe agresor să se liniștească, eventual dându-i agresorului o amendă. Poliția nu arestează de regulă agresorul în astfel de cazuri. Acesta nu este îndepartat din domiciliul conjugal, cea care pleacă de obicei nemaisuportând situația este, de regulă, femeia. Agresorul nu poate fi îndeprtat din domiciliu decât dacă femeia cere, printr-o ordonanță prezidențială acest lucru (ceea ce presupune acțiunea în instanță, dosare pline de certificate medico-legale, plângeri la poliție, termene, amânări).

În România există totuși deja o lege care pedepsește violența în familie și care permite autorităților să intervină împotriva agresorilor, chiar și în lipsa plângerii din partea victimelor. Este vorba despre Legea nr. 197/2000. Potrivit acestei legi, pedepsele au fost majorate în cazul celor vinovați de agresiuni familiale, mai mult decât atât, noul act normativ stipulează că soțul agresiv va trebui să părăsească locuința conjugală și în nici un caz nu se mai permite ca victima să plece deacasă.

Deși numărul cazurilor de violență în familie tinde să devină o problemă națională. Victimele violenței în familie nu-și cunosc drepturile și de cele mai multe ori tocmai acești oameni își părăsesc locuința conjugală, în timp ce agresorul pune stăpânire pe casă și pe restul bunurilor.

La ora actuală, nu se cunosc exact motivele violenței în familie, deși se pare că nu este vorba despre un fenomen nou, ci mai degrabă de faptul că abia acum societatea românească ia în discuție, în mod serios, acest aspect deosebit de grav, după ce mult timp ne-am prefăcut a nu vedea aceste lucruri.

( texte – copiate de pe Intrenet și transcrise din acestea )

Capitolul lll.

Astăzi, se consideră că o persoană cade mult mai ușor victima unui agresor din mediul familial decât unuia din afara lui.

Violența domestică în cadrul familie, prin amploarea și formele grave în care se manifestă, pune în pericol însăși existența familiei, ca grup social.

Astfel un număr foarte mare de femei, au fost și sunt, victime ale violenței fizice și psihice în propriile familii și în societate.

1. Tema și obiectivele

Tema studiului este „Femeia, victimă a violenței în familie.”, iar obiectivul este de a demonstra dacă comportamentul inadecvat al bărbatului și condițiile de trai sunt cauzele irevocabile care determină violența asupra femei în propruil ei cămin.

2. Mediul cercetat.

De multe ori când mergem pe stradă și vedem o casă care ne atrage atenția, cu siguranță ne întrebăm „Oare cine locuiește acolo ?”…și totuși în spatele unor ușii frumos ornate și decorate, se pot ascunde adevărate traume ale violenței domestice. Pentru că indiferent de starea socială „ VIOLENȚA NU ARE PREFERINȚE.”

Subiecții care au acceptat să discute cu mine sunt din Municipiul Sfântu Gheorghe, locuiesc în diferite zone( Cartierul Simeria, Cartierul Lenin, Cartierul Ciucului ), în apartamente de bloc.

Pentru ca, „ investigarea ”  să decurgă în mod normal, comunicarea cu victima în propriul său cămin, trebuie să fie de la prieten la prieten, iar atitudinea ori cărui cercetător trebuie să fie de-o așa manieră încât subiectul să nu se simtă complexat sau stânjenit în dezvăluirea vieții private

3. Ipoteza de lucru.

Ipoteza de lucru după cum știm este un element indispensabil al cercetării, deoarece conținutul ei exprimă adevărurile adică, enunțul unei realtăți cauzale într-o formă care permite verificarea empirică. Astfel ipotezele sunt formulate sub următoarele enunțuri :

„Dacă comportamentul bărbatului este inadecvat, atunci șansele femei de a fi agresată este ridictă.”

„Cu cât condițiile de trai ale familiei sunt scăzute, cu atât mai mare este riscul ca femeia ca femeia să fie victimă a violenței domestice.”

4. Metode și instrumente folosite la cercetare.

4.1. Studiul de caz.

„Studiul de caz, este o metodă ideografică deoarece studiază în detaliu anumiți indivizi particulari sau cazuri particulare, cum ar fi o familie sau cum ar fi un individ, care intră foarte mult în viziunea evidențiată de G. Allport (1961), conform căreia, scopul psihologiei este mai degrabă studierea indivizilor (deoarece psihicul este o realitare subiectivă individuală în intriorul conștiinței individului), decât a grupurilor (și de aceea, studiul de caz, tocmai această unicitate a indivizilor, o poate surprinde cel mai bine).

Această metodă determină o analiză calitativă a datelor, deoarece se bazează mai mult pe descrierile verbale realizate de subiecți, decât pa analiza matematică a datelor (analiza cantitativă).

S.Freud, este poate cel mai cunoscut cercetătorcare a apelat la metoda studiului de caz pin care el realiza compilarea istoriilor detailate ale cazurilor tratate (chiar teoria lui cu privire la natura personalității, se bazează pe aceste istorii de caz de exemplu cazul „Micul Hans”).

Un alt mare psiholog al secolului trecut, Jean Piaget, a pornit în rima fază a elaborării teoriilor sale de la studii de caz detailate, bazate pe observații amănunțite asupra comportamentului copiilor aflații la diferute etape ale dezvoltării, chiar asupra propriilor săi copii.” (Răulea.C)

4.2. Interviul /convorbirea nondirectivă.

„Convorbirea nondirectivă este o formă a interviului clinic, propusă la jumătatea secolului XIX-lea de cărte psihologul american Carl Rogers.

Interviul nondirectiv presupune o relație de tip față în față, între psiholog și subiect, caracterizat prin: – număr redus de întrebări; – formulare spontană a lor; – durată teoretic nelimitată; – răspunsuri comlexe și particulare; – centrare pe persoana individuală.

În cercetarea socioumană, susține psihologul S.Chelcea (1998), interviul /convorbirea nondirectivă este utilizat de multe ori cu scop explorator în vederea găsiri acelor informații care să orienteze demersul de cercetare. ”(Răulea.C)

Am ales această metodă în vederea….

Cum sa procedat….

Este foarte important cum vorbești cu oamenii, cum te manifești în preajma lor și mai ales în propriul lor cămin.

Deoarece în special femeile sunt atente, la gestică, la mimică, la comportament, și foarte ușor te pot refuza politicos.

La acest tip de cercetare, empatia este foarte importantă pentru că trebuie să te transpui în stariile psihice ale subiectului, pentru a-i înțelege mai bine gândurile, sentimentele, emoțiile…

Nu toată lumea are această abilitate, de aceea mulții cercetătorii preferă alte metode ( de cercetare).

5. Modul de realizare a interviului cu o victimă a violenței domestice.

Contrar convingerilor generale, femeile doresc să fie întrebate direct și fără să fie judecate, despre violența în familia lor.

Într-o căsnicie sunt uneori multe dificultăți și probleme care cauzează durere și suferință iar femeia nu rareori suferă din cauza violenței din familia sa.

În mod normal interviul cu o victimă a violenței domestice se începe cu o mică descriere a noțiuni de violențeă domestică după care vor urma întrebarile de genul :

În familia ta există astfel de probleme?

Ai putea să-mi spui dacă este cineva care te-a rănit sau te-a făcut să te simți neplăcut?

Crearea unei atmosfere de încredere pentru victimă favorizează pozitiv realizarea interviului.

Femeia trebuie lasată să își spună povestea ei fără să fie declarată vinovată pentru că nimeni nu merită să fie agresată fizic sau verbal indiferent de circumstanțe.

Trebuie „cultivat” sentimentul că nu este singură și că poate să-și exprime orice emoție sau gând, indiferent de natura acestora și că este firesc să ceară ajutor indiferent dacă este vorba de părinți, prieteni sau psiholog.

Să nu fie judecată de situația în care ea se află, pentru că este atentă lalimbajul verbal și nonverbal și astfel ea poate stabili încrederea sau neîncrederea în consilier, psiholog,etc.

În asemenea situați este necesar sa i se explice că are anumite drepturi. Multe femei nu își cunosc drepturile legale și în consecință nu fac nimic de teama de a nu pierde copiii sau alte bunuri materiale.

Deasemenea trebuie stabilit un plan de intervenție împreună cu victima în vederea soluționari problemei astfel încât pe parcursul interviului va trebui să raspundă la întrebari ge genul :

Soțul tău consumă alcool ?

În prezent există iminența unui pericol ?

Copii sunt implicați în abuz ?

Te-a amenințat vre-o dată cu moartea ?

Ai prieteni sau vecini pe care îi poate suna în situații limită ?

5.1. Intreviul cu victima.

S.E. este o femeie de 32 de ani din Sfântu Gheorghe, mamă a unui copil S.H. în vârstă de 9 ani. Disciția cu S.E. nu a fost ușoară pentru că amintirile eșecului marital îi răscolesc și astăzi sufletul. Interviul a fost înregistrat cu reportofonul și astfel am putut face transcrierea pe hârtie.

Eu : Ști ce este violența domestică ?

S.E : Da…știu.

Eu : Ai putea s-o definești în câteva cuvinte ?

S.E : Din câte știu eu…este agresiunea față de o persoană.

Eu : În familia ta există asfel de probleme ?

S.E : Acuma nu, pentu că locuiesc numai cu fetița.

Eu : De ce ?

S.E : Pentru că acum doi ani am divorțat.

Eu : Cum l-ai cunoscut pe fostul tău soț ?

S.E : Aveam 23 de ani…și pe vremea aceea mergeam din când în când la discotecă…și acolo l-am cunoscut…

Ne-am plăcut din prima clipă și după un an și jumătate ne-am și căsătorit…asta se întâmpla în 1996.

Eu : Cum vă înțelegeați la începutul căcătoriei ?

S.E : Ne înțelegeam bine…aveam mici probleme ca orice tineri căsătiriți…dar le rezolvam…

Eu : Și atunci de ce nu mai sunteți împreună ?

S.E : Of…e o poveste lungă…și pentru mine tristă…la câteva luni după ce s-a născut fetița am început să observ că nu mai era bărbatul pe care l-am cunosut.

O luase rău cu băutura …venea târziu acasă…nu mai aducea salariul întreg…

Eu : Înainte să vă căsătoriți consuma alcool ?

S.E : A…nu…maximum două trei berii…când era cu mine.

Eu : Este oare posibil ca în acel un an și jumătate cât timp ați fost prieteni…să nu fi fost de-ajuns în al cunoaște …cum este el în realitate ?

S.E : Chiar înainte să mă căsătoresc cu el o vecină de-al lui mă antenționa-se să mă gândesc bine la ceea ce fac…pentru că nu este băiatul potrivit.

Eu atunci nu am înțeles ce vroia să spună…îi cunoșteam deja de un an și…și credeam că este așa cum se comportă cu mine…era respectuos, vorbea frumos…nu aveam treabă cu el…

Eu : Vrei să spui că animite „lucruri” ți-au fost ascunse ?

S.E : Da…cu siguranță…

Părinții lui au știut că are probleme cu băutura…dar au crezut că s-a schimbat din cauza mea…

Dar ști cum e proverbul… „Lupul își schimba blana dar năravul ba.”…

Ști…când s-a văzut cu sacii în căruță, a început să-și arate adevărata mască.

Eu : Dacă știai…de la început că are probleme cu alcoolul…te m-ai căsătoreai cu el ?

S.E : Nu…sigur nu…dar m-a păcălit.

Eu : Dar te iubea pe tine și pe fetiță…nu ?

S.E : Foarte mult …așa susține el…

Dar ce iubire poate fi aceea când vi noaptea la unșpe, beat și pus pe scandal, înjurăturii, drăcuielii…

Eu : Numai când era beat se comporta așa ?

S.E : Da.

Eu : Când era treaz se comporta normal ?

S.E : Da…era cel mai bun soț…îi părea rău de ceea ce făcea…îmi cerea iertare.

Eu : Și pentru că îl iubeai… de fiecare dată îi iertai…

S.E : Da…avea o putere de convingere extraordinară.

Eu : Cât timp a durat căsnicia ?

S.E : 7 ani.

Eu : Și de ce ai hotărît să pui capăt căsniciei ?

S.E : Pentru că de la înjurături…a ajuns să mă bată…era prea mult pentru mine…și am spus „Gata până aici.”

Eu : Pe fetiță a bătut-o ?

S.E : Nu…pe ea…nu.

Dar… vedea când încasam pumnii de la tatăl ei…și începea să plâgă. Îți spun…nu mai era de trăit cu el…la beție era agresiv și violent…distrugea lucrurile din casă…

În toți aceși sapte ani an trăit cu speranța că se va schimba și că va redeveni bărbatul de care m-am îndrăgostit…

Eu : Dar nu a fost așa…

S.E : Nu…nu am crezut că o să am o asemenea soartă…

La începutul căsătoriei a fost frumos… dar după aceea încetul cu încetul sitația s-a achimbat în rău…

M-am măritat cu el pentru că îl iubeam foarte mult și pentru că vedeam în el bărbatul cu cate voi trăi pentru tot restul vieții…

Eu : Dar te-ai înșelat…

S.E : Da…m-am ars rău de tot.

Eu : Mai ți legătura cu el ?

S.E : Nu…și în prezent mă agresează verbal…când este beat mai vine noaptea și bate în la ușă să deschid că este casa lui…a încercat să intre cu forța …dar am sunat la poliție și l-au luat.

Eu : Îți este greu singură ?

S.E : Îmi este greu…numai din punct de vedere financiar…el nu plătește pensia alimentară a fetiței…eu am salariul mic…dar din puținul pe care îl avem ne descurcăm…

Hana este un copil înțelegător…înpreună ne sfătuim la problemele care se ivesc.

Eu : Înțelege situația în care sunteți ?

S.E : Da…chiar dacă are numai 9 ani, să ști că mă înțelege…știu că alătiri de mine a suferit și ea…

Dar acum suntem numai noi două și ne este bine .

Eu : În aceea perioadă neagră te-a ajutat cineva ?

S.E : Da… foarte mult părinții și câțiva prietenii…care și acum îmi sunt aproape.

Eu : După un eșec marital… ești dispusă să îți refaci viața alături de un alt bărbat ?

S.E : Sunt tânără am 32 ani, este posibil…dar încă nu mă gândesc la așa ceva…pe primul plan este fetița.

Eu : Am înțeles…îți mulțumesc pentru că ai acceptat să discuți cu mine.

S.E : Ști chiar simțeam să vorbesc cu cineva despre experiențe pe care am avut-o …deasta am și acceptat propunerea ta.

V.M. este o femeie de 36 de ani din Sfântu Gheorghe, căsatorită cu V.D. de 38 de ani. Cuplul nu are copii, însă situația din familie nu este tocmai roză și de aceea acceptarea M… nu a fost tocmai ușoară pentru că interviul a avut loc fără știrea soțului și fără ca el să fie prezent în casă.

Eu : Ai auzit de „violența domestică” ?

V.M : Da, am auzit.

Eu : Ai putea să-mi spui cum înțelegi acest „fenomen” ?

V.M : Cred că eu înțeleg cel mai bine acest lucru…pentru că eu trăiesc alături de un băbat care a ajuns să nu mă mai respecte.

Eu : De la ce au pornit manifestările violente ale soțului ?

V.M : El…este o fire mai mândră… întodeauna el le știe pe toate…în fața altora se laudă iar acest lucru mă deranjează…și dacă îi spun ceva…ce nu-mi convine imediat sare cu gura…că așa și pe dincolea.

Eu : Dacă ști-ai că are acest comportament, de ce te-ai căsătorit cu el ?

V.M : Pentru că l-am iubit…și mai țin și acum la el…și dacă o fi să mă despart de el nu am unde să mă duc.

Eu : De ce ?

V.M : Pentru că ai mei au murit…iar acum câțiva ani eu și cu frații mei am vândurât casa…iar locuința asta este cumpărată de soț…așa că sunt nevoită să stau cu el ca să nu rămân pe drumuri.

Eu : Te jignește tot timpul ?

V.M : Nu tot timpul…dar sunt perioade că nu se poate discuta cu el…și atunci eu încep cu unele…el se înfurie și începe scandalul…

Eu : Ai spus că nu te mai respectă. Ce vrei să spui cu asta ?

V.M : Când ne certăm mă jignește cu niște vorbe…pe care nu ți le pot spune…

Mi-e și rușine de vecinii pentru că îl aud cum urlă și vorbește mizerabil…

Eu : Cât de mult te afectează vorbele lui ?

V.M : Foarte mult…încep și plâng.

Lui nici nu-i pasă, se îmbracă și pleacă din casă…iar când se întoarce îmi spune că îi pare rău…că mai are probleme și la serviciu și cum mă mai iau și eu de el…se infurie…și iese ce iese…

Să ști că multă lume m-a întrebat… că de ce stau cu el ?…dar uneori recunosc că și eu sunt devină pentru că ar trebui să tac și să nu-l mai bat la cap.

Dar cum să tac…când sunt atâtea de făcut în casă iar el stă și se uită la televizor.

Singură nu le pot face toate…și casă și serviciu.

La reparat robinete,clanțe…ce se mai stică prin casă nu mă pricep…iar când îi rog să pună mâna pe ceva, el nu vrea sau „lasă că fac mâine” …mă înfuriu și de aici pornește cearta.

Eu : Te-a bătut vre-o dată ?

V.M : Nu…nu este genul de bărbet care să sară la băteâaie.

Problema este că în ultima perioadă a îceput să devină morăcănos iar dacă îl pun la ceva imdiat sare cu gura …că ce… „Asta este treabă de femeie, eu nu fac numic.”…

Eu : Situația voastră nu este tocmao roză…

V.M : Nu…de loc…

Înainte mai făcea….mai gătea, mergea la cumpăraturii…dar acum… nimic !

Vine acasă de la serviciu mănâncă și se uită la televizor !

Face numai ce vrea el…

Eu : Are probleme cu alcoolul ?

V.M : Culmea e că nu…

Nu îi place băutura, bea câte o bere și aceea numai când vine cinva la noi.

Problema cu el este alta…este arogant, indiferent…nu-l interesează cât costă întreținerea sau curentul…nu…

Eu : Ai cumva vre-o bănuială de ce se comportă în ultima periodă așa ?

V.M : Eu bănuiesc că este vorba de o altă femeie…dar nu sunt sigură…

De vre-o două luni vine acasă mai târziu ….și dacă îl întreb unde a fost atâta timp se supără și începe scandalul…că de ce îi cer eu socoteală !

Nu mai reușesc în nici un fel să vorbesc cu el…simt că mă respinge…

Eu : Ai vorbit cu cineva despre problemele voastre ?

V.M : Da…cu sora mea.

Eu : Și ce părere are ?

V.M : Să rămân cu el că o să-i treacă nebunia.

Eu : Și tu ce părere ai ?

V.M : Suntem imediat de 10 ani împreună și sinceră îți spun că sunt terminată psihic !

Nici la fabrică nu mă mai pot concentra…

Sunt croitoreasă și oricând din neatenție îmi pot coase degetele.

Când vin acasă…mereu mă întreb ore în ce stare va fi…e bine dispus sau nu ?

Stresul ăsta mă distruge…

Când sunt schimbul doi îmi este cel mai bine pentru că plec la două și vin la unșpe…el pâmă atuncea doarme.

Eu : Ați reușit vre-o data să stați de vorbă omenește ?

V.M : Da…dar el spune că asta nu sunt probleme…și că totul este în regulă.

Într-o zi i-am spus… că dacă nu își va schimba comportamentul…am să-l părăsesc.

Eu : Și el ce a spus ?

V.M : A început să râdă….

A spus…că eu nu sunt în stare de așa ceva…pentru că știe că nu am unde să mă duc.

Dar o să vină și ziua, când o să mă hotărăsc ce am să fac mai departe.

Acum nu am banii…asta e !

Eu : Ști că sunt instituții care te pot ajuta pe tine și pe soțul tău ?

V.M : Da…știu că sunt…

Dacă sitația nu se va schimba …nu am să mai stau lângă el …

O să văd eu ce o să fac.

Eu : Sper că totuși veți reuși să rezolvații problemele pe care le aveți.

V.M : Da și eu sper că o să fie bine…

Eu : Având în vedere de situația în care ești…îți mulțumeasc că ai aceptat să vobești cu mine.

V.M : Pentru puțin.

6. Cazurii de violență, în cadrul familiei.

S.E, este o femeie în vârstă de 32 de ani, de profesie cuafeză , mamă a unui copil, a divorțat acum doi ani din cauza neînțelegeri cu soțul în vârstă de 39 de ani, de profesie tâmpar.

Aceste neîțelegeri și lipsa de comunicare au survenit din pricina dependenței soțului de alcool, care era deja „stabilită” dinaintea căsătoriei și a promisiunilor deșarte. « Promit că nu mai beau. » « Am să mă schimb. »

Numai că naivitatea, credulitatea, iubirea și speranța în schimbare, au determinat-o să ia decizia de a-și unii viața cu acest bărbat.

O dată cu căsătoria promosiunile soțului au fost ignorate sau chiar uitate ajungându-se la neîntelegerii care se manifestau prin certuri… injurii… bătăi… distrugerii de bunurii materiale… scandalurii peste scandalurii.

Chiar dacă în prezent sunt divorțați viața lor este unită din „cauza” copilului, „rodul iubirii lor”.

În momentul în care și-a dat seama că nu este singura care suferă, după 7 ani de suferință a pus capăt căsniciei pentru a-și proteja în primul rând copilul, cât și pe ea.

Deși condițiile materiale erau asigurate, apartament mobilat și utilat cu toate cele necesare, a avut curajul și tăria de a pune capăt căsniciei în favoarea linișii, a armoniei, a înțelegerii cu cei din jur, luând de la capăt viața cu toate greutățile ei.

V.M, în vârstă de 36 de ani, de profesie croitoreasă, cu o sitație materială bună, trăiește alături de soț în vârstă de 38 de ani, (gestionar la un magazin alimentar) care nu o mai respectă nici ca soție, dar nici ca prietenă.

Din fericire acest cuplu nu are copii, pentru că lipsa de respect este greu de suportat de un adul… dar mite de un copil.

Această lipsă de respect se datorează unei atitudini și a unui comportament de superioritate ( mândrie, fală,) care duce la înjosrea femai.  „Tu să taci !”,  „Tu îmi spui ce să fac ?”, „Să nu îmi ceri socoteală !”, „Eu știu mai bine, așa că să taci din gură !”,  „Eu nu fac nimic asta e treabă de femeie !” , „Eu am întodeauna dreptate. ”

Deși este conștientă că situația din familie nu este tocmai roză datorită certurilor și a cotrazicerilior, (care sunt la ordinea zilei) cei10 ani de căsnicie „nu-i poate arunca pe fereastră” numai din acest motiv.

Dependența materială, este un alt motiv pentru care V.M, preferă să suporte comportamentul soțului…teama de a nu rămâne pe drumuri, de a nu avea un acoperiș deasupra capului, este lucrul care o înspăimântă cel mai tare și astfel se consolează cu ideea… „că o să fie bine”… chiar dacă traiul zilnic a ajuns un „calvar”.

C.E, în vârstă de 45 de ani, casnică, mamă a trei copii, cu situație materială modestă, este victimă a violenței soțului (în vârstă de 52 de ani, de profesie electrician) timp de mulții anii.

Motivul pentru care soțul o agresează atât fizic (bătăi) cât și verbal (injurii) sunt din cauza stărilor de nervozitate acumulate „pe parcursul zilei” și a dependenței de alcool.

La începutul căsătoriei viața de familie era absolut normală, situația s-a schimbat în urmă cu mulții ani când soțul a schimbat locul de muncă… greutățile financiare…a neajunsurile zilnice, anturajul.

„După serviciu, aproape întodeauna merge la cârciumă cu câțiva colegi…toții sunt niște bețivi. ” Am încercat din răsputeri să-l îndepărtez de prietenii lui dar nu am reușit. ”, „Știu că are apucături greșite dar ce să fac e tatăl copiilor mei.” „Cum am rezistat până acum, o să rezist și de acum încolo.”

Rușinea de divorț… „Oare ce spune lumea ?” este motivul pentru care C.E, continuă să trăiască alături de soț, „ înghițind ” comportamentul și atitudinea acestuia, de fie care dată când nu este în toane bune.

D.S, în vârstă de 25 de ani, fără ocupație, mamă a doi copii de 3 respectiv 1 an, locuiește împreună cu socrii ( pensionari), într-un apartament cu trei camere.

Relația cu partenerul de viață, în vârstă de 29 de ani, de profesie bucătar, este tensionată, din cauza „neajunsurilor”, (lipsa unei locuințe propi, bani)

Deși sunt căsătoriți de 6 ani, nici o dată D.S, nu și-a pus „poblema” că soțul, va ridica vre-o dată mâna asupra ei, chiar dacă vor avea greutăți financiare sau materiale.

S-a ajuns la acestă sitație și din cauza neînțelegerilor cu socrii, care nu mai sunt de acord, ca ei și copii lor să mai locuiască în casă pe motivul … „Noi le mâcăm pensia.”

În condiția în care cele două famili, trăiesc sub același acoperiș, întodeauna există un vinovat penru toate problemele care se ivesc, în acest caz D.S, este văzută ca fiind „oița neagră”, chiar dacă are grijă de copii și de de treburile zilnice.

„Comunicarea cu soțul în ultima perioadă este tensionată, pentru că, a început să ascultă mai mult de părerea socrilor… ei au alte idei, alte concepți, iar în unele cazuri nu sunt de-a cord cu ei ” din acest motiv palmele au început să apară una câte una. „Se infurie forte repede și nu se mai poate controla.”

În ciuda acestor lucruri D.S, își iubește soțul iar la divorț nici nu se pune gândește, orice ar face, oricum ar fi, ea îi este alături pentru că „este tatăl copiilor mei și îl iubesc așa cum este.”

G.L, este o tânără în vârstă de 27 de ani, de profesie contabilă, cu situație materială bună .

Este victimă a violenței soțului (în vârstă de 30 de ani, de profesie inginer silvic) din cauza geloziei pe care acesta o manifestă în anumite momente.

Fiind o femeie foarte frumoasă, elegantă, este imposibil să nu fie observată de trecători sau să fie „abordată” de colegii de serviciu, de cunoștințe, din motive stric profesionale sau amicale.

Motiv pentru care soțul are impresia, că ar avea relații extra conjugale cu fiecare dintre aceștie, presupunere total eronată.

În momentele de gelozie comunicarea dintre ei este foarte tensionază, manifestată prin violență verbală, cu toate că după incident părerile de rău sunt imense.

Deși este agresată verbal G.L, afirmă că „Se poartă așa pentru că mă iubește foarte mult și îi este frică să nu mă piardă. ” , „Uneori îmi vine să îmi iau hainele și să plec, dar îmi dau seama că nu o pot face.”, „Este soțul meu și îl accept așa cum este, la bine și la rău.”

7. Prelucrarea datelor

7.1. Analiza primară.

„Analiza primară a datelor recoltate, presupune recoltarea răspunsurilor primite direct la obiectivele anchetei pentru a vedea dacă acestea sunt infirmate sau confirmate.” ( Zlate, 2000, p. 402 )

La S.E :

Soțul era alcooloc și violent , dinaintea căsătoriei.

Până la căsătorie relația de prietenie (care a durat un an și jumătate),din punctul meu de vedere nu a fost sinceră pentru că „soțul” a ascuns multe „lucruri” pentru a obține un „bun” și astfel treptat…treptat cu obijnuința… manifestările vilente (injuri, bătăi) și viciul (alcoolul) au ajuns de necontrolat.

La V.M :

Pornirile violente ale soțului au fost și sunt numai verbale (insulte, înjurături, dracuieli), din cauza manifestări unei atitudini de superioritate și a unei mentalități trdiționale… „menirea femei este să suporte bărbatul așa cum este și să nu se gândească niciodată la divorț”.

La C.E :

Pornirile violente ale partenerului de viață sau datorat dependenței de alcool și a mentalității pe care a dobândit-o până în prezent datorită „prietenilor de pahar”. De ce spun acest lucru? Pentru că atitudinea și comportamentul soțului „s-a modificat” odată cu schimbarea locului de muncă..

La D.S :

Situația este tipică cazurilor în care tineri căsătoriți conviețuiesc cu părinți ( socri) iar neînțelegerile pornesc din pricina neajunsurile și situației financiare.

A da crezare proprilor părinți și nu soției „pentru că ei știu ce e mai bine” este motivul pentru care D.S este victimă a violenței soțului, pentru că de multe ori neadevărul socrului/soacrei, este mai presus decât adevărul norei…

O dată ce soțul, este dependent de părinții săi și dându-le mereu crezare, automat soția este cel mai ușor de învinuit pentru „necazurile” care se ivesc lăsând la o parte faptul că „ei” defapt sau căsătorit din iubire pentru a întemeia propria familie, și nici decum a trăi cu părinții precum în adolescență.

La G.L :

Manifestările violente ale soțului, au pornit de la o gelozie „De ce te uiți la acel bărbat. ” „ De ce ai vorbit cu X. ” Din pricina acestor „lucrurii” care pentru mulții par nesemnificatife G.L este o victimă chiar dacă uneori ea neagă acest lucru.

Trăirile violenței domestice sunt traumatizante indiferent dacă victima recunoaște sau nu.

S.E este una din puținele femei care a avut curajul să pună capăt căsniciei, în timp ce V.M, C.E, D.S și G.L, sunt și în prezent victime ale vilenței domestice.

Viața acestor femei este o adevărată dramă. Motivul pentru care femeia preferă să trăiască alături de partenerul de viață este neîncrederea în forțele propri sau motivul salvator al rușinii „Se poartă așa pentru că mă iubește.”

Însă de fiecare dată relaitatea este cu totul alta, lipsa de respect, bătaia sau insulta, sunt taumele pe care femeia le simte și le resimte.

7.2. Analiza secundară.

„Analiza secundară, se concentrează asupra rezultatelor neașteptate apărute în cursul anchetei, acestea fiind raportate la cele reușite din analiza primară.”(Zlate, 2000, p. 402)

În urma analizei primare rezultatul neașteptat este cu referire la gândirea și la mentalitatea femei din acest secol pentru că, nu am crezut că, în zilele noastre sunt femei care să continuă căsnicia numai din cauza unor prejudecății sau concepții chiar dacă sunt batute și umilite de către soți.

Este un lucru care mă revoltă, pentu că „astăzi” sunt atâtea modalități de a fi ajutat… și totiși refuzi ajutorul în scimbul rușini și a neîcrederi preferând să își plângă de milă „încolo și-n coace”.

7.2.1. Tipologii de femei care acceptă violența în familie.

Viața este darul cel mai de preț pe care omul la primit o dată cu nașterea sa. Cum și în ce fel și-o valorifică depinde într-o oare care măsură de mediul social, de tadiție și de educație.

Femeia preferă să trăiască alături de un soț violent din motive foart bine „implememtate” în minte și în suflet. Astfel întâlnin :

a)Femeia dependentă de soț din punct de vedere financiar și material.

Inexistența unui venit propriu datorat: incapacității de a lucra din cauza suferinței unei boli sau a unui handicap; șomajul; a lipsei unei calificări profesionale; în unele cazurii a lipsei dorintei de a munci (comoditatea) precum și a insuficienței propriului câstig financiar pentru traiul zilnic, aceste lucrurii determonă pe multe femei să accepte atitudinea violentă a soțului, de teama pierderi copilului sau a alungării în stradă, de teama lipsei unui adăpost sau cel puțin a unui acoperiș deasupra capului.

b)Femeia cu o mentalitate tadițională.

Fiecare societate o dată cu tradiția sa modelează familia, iar familia la rândul ei formează și educă tânăra generație. Astfel mama își educă fica, pe baza unor trebuințe: să fie harnică; să fie gospodină și să fie ascultătoare, în timp ce fiul învață de la tată responsabilitățiile pe care le are „capul familiei” precum și dereptul de a-și pedesi nevasta dacă nu-i va da ascultare ( deoarece menirea femei este de a pleca capul înaintea bărbatului, să aibă gijă de casă și de copii).

Pentru foarte mulți dintre noi credința în Dumnezeu, are un efect benefic asupra virții noastre, dar când aceasta esre înțeleasă greșit,viața însă-și ia o îtirsătiră radicală.

Gura lumii sau rușinea de divorț,le determină pe mute femei să-și accepte soarta dând la o parte șansa de a avea un trau mai bun și liniștit.

c)Demeia dependentă de soț din punct de vedere emoțional.

Este cazul femei care își iubește soțul mai presus de ori ce, lăsâd la o parte comporamentul violent pe care îl are față de ea „ Mă bate pentru că mă iubește”. În unele cazuri deși situația financiară iar permite un trai mai bun motivul invocat este” Îl iubesc și nu pot trăi fără el.”

7.3. Interpretarea rezultatelor.

Nu este de mirare că fiecare caz este unicat, pentru că trăirile sunt diferite în funcție de individ iar efectele violenței sunt mai mult sau mai puțin traumatizante.

Esențial este că în urma analizei am constatat că femeia este cea care hotărește începerea căsniciei cu bărbatul „iubit” ,pentru că indiferent dacă este agresiv sau nu ea acepta acest lucru conștient sau a-și putea spune „inconștient”.

Faptul că s-a ajuns la violență nu a mai trebuit decâ un pas. Nu pot spune cu certitudine că este vina femei penru că nu sunt în postura de judecător.

Dar dacă „ea” aceptă de la bun început un partener cu „tendițe spre agresivitate și violență” trebuie luat în considerare traiul pe care îl va avea.

Nici o femeie din lume indiferent de cultură, mentalitate, nu merită să fie bătută sau batjocorită. Indiferent de condiția materială ea trebuie respectată.

Din păcate în cele mai multe cazuri aceste lucruri nu sunt respectate. Chiar dacă la începutul mariajului este liniște și armonie, din punctul meu de vedere obișnuința cu partenera de viață îl face pe soț să „treacă” la vechile / sau la noi obiceiuri și vicii…mândrie exagerată, agresivitate, violență, indiferență, alcoolul,…

Cu siguranță fiecare dintre noi la suparare „mai ridică tonul”, dar țipetele, înjurăturile sunt de neacceptat și de netolerat.

Femeia, care acceptă și tolerază această situație timp de 7, 10,…ani, tăiește cu speranța schimbării comportamentului a celui care i-a jurat credință și respect pentru tot restul vieții.

Când aceste jurăminte nu mai sunt respectate familia suferă o „transformare” majoră…de la insulte se ajung la palme…de la palme la batăi.

Bărbatul care și-a bătut soția, o va face și a doua oară pentru că astfel își va impune superioritatra…și ori de câte ori nu-i va conveni un anumit lucru v-a recurge la violență, pentru că scuza lui va fi :

„ A cerut-o cu lumânarea ! ”

„ M-a provocat ! ”

„ Ea a vrut-o ! ”

„Trebuie să o mai bat, din când în când că ea știe de ce !”

S.E ,este una din „cazurile fericite” a pus capăt căsătoriei pentru că nu a mai găsit nici o modalitate de remediu a situației familiale, iar astăzi trăiețâște liniștită alături de fetița ei, departe de țipete, plânsete și bătăi.

În schimb V.M, C.E, D.S și G.L, fac parte din catrgoria acelor femei care speră încă în schimbarea atitudini, și a comportamentului soțului, chiar și după 6…10 ani.

Curajul este „elementul” care le lipsește, neîncrederea în forțele propri, că poate să o ieie de la capăt sunt câteva motive pentru care femeia „plecă capul” suporând și îndurând violența ca pe o normalitate.

Dependența materială, este un alt motiv pentru care femeia preferă să suporte atitudinea soțului…teama de a nu rămâne pe drumuri, de a nu avea un acoperiș deasupra capului, este lucrul care o înspăimântă cel mai tare și astfel se consolează cu ideea :

„ Lasă că o să fie bine.”

„ Lasă că știu eu ce fac. ”

„ O să se schimbe el.”

„ Eu sunt de vină pentru că îl toc la cap.”

„ O să-i treacă nebunia. ”

8. Concluzia.

Anexa 1. Vindecarea prin terapie.

Comunicarea cu victima maltratării, indiferent că este vorba despre copil sau femeie nu se poate face decât bazată pe empatia consilierului, a terapeutului. Numai comunicarea sinceră poate să vindece. Capacitatea empatică intră în profilul specialistului ca o trăsătură de bază. Capacitatea empatică te face să înțelegi lucrurile fără a mai avea nevoie de cuvinte.

Victimele, copii și femeii, sunt adesea incapabile să transpună în cuvinte ceea ce s-a petrecut. Dacă este vorba despre o femeie matură, incapacitatea de a povesti vine din faptul că lucrurile pe care ea le trăiește sunt iraționale, de neacceptat. Când este vorba de un copil, s-ar putea ca limbajul său să nu fie suficient de dezvoltat pentru a-i permite expunerea evenimentului traumatizant.

Din punct de vedere fiziologic, trauma afectează structurile profunde ale creierului și deci o dată în plus, ca eveniment fiziologic, nu există o legătură directă între structurile limbajului și cele atinse în sindromul de stress posttraumatic.

Așadar un bun consilier sau un bun terapeut este acela care prin capacitatea empatică cunoaște și înțelege în propria lui ființă ceea ce s-a petrecut fără a avea nevoie prea mult de puntea cuvintelor între el și pacient.

Capacitatea empatică, este condiționată de propria experiență a consilierului sau a terapeutului, încă din copilărie, cu ceilalți, cei care l-au iubit și îngrijit. Dacă nu a avut parte de empatie, de rezonanță afectivă din partea celorlalți, ca adult nu va fi capabil de empatie. Ceea ce nu ai primit, nu cunoști și nu ai cum să dai.

Calitatea intervenției este condiționată de cunoștințele celui care intervine și de afectivitatea lui. Cunoștințele și empatia generează o atitudine față de client, victimă sau agresor, și față de situație. Aceasta va condiționa eficiența intervenției. Trebuie evitată psihiatrizarea situațiilor de violență domestică sau maltratare a copilului.

Despre femeia care este bătută se spune de regulă că este „nebună” și deci merită să fie astfel pedepsită de partener. Foarte rar, în cazurile în care femeia este sever maltratată sau chiar ucisă de către partener, se spune și despre acesta că este nebun. În ceea ce privește abuzul copilului, sunt frecvente afirmațiile de tipul: „ Eu l-am făcut, eu îl omor ” „ Copilul este bine să fie cotonogit, că nu îi srică. ”

La urma urmei, indiferent de afirmații, totul pornește de la educația fiecărui individ în parte, precum și autoeducația acestuia.

Anexa 2. Statistici și protecția față de violență în alte culturii.

Conștientizarea fenomenului de violență domestică s-a petrecut relativ recent în lume. Începuturile se situează nu mai devreme de anii 1970, în tradiționala și conservatoarea societate britanică. Acest semnal de alarmă și-a avut imediat răsunetul meritat în lumea vestică prin mișcarea femeilor bătute din SUA.

Comisia Drepturilor Civile a avut o inițiativă federală lansată sub titlul: „Femeia bătută: o problemă a politicii publice” (Stark&Flitcraft,1998). Această campanie a atras imediat fonduri, crearea de servicii de urgență de tipul refugiilor, schimbări de legislație pentru protecția victimelor și a lansat conceptul de “violență domestică” care a făcut o strălucită carieră politică intrând în tematica egalității între sexe. În fiecare an, peste 1,5 milioane de femei în SUA necesită tratament medical datorită injuriilor suferite în urma episoadelor de violență domestică (American Medical Association Council of Scientific Affaires, 1992, Stark&Flitcraft, 1996).

O dată ce această frecvență ridicată, înregistrată statistic așa cum este ea în majoritatea țărilor lumii sau apreciată empiric, în virtutea informațiilor pe care le dețin, așa cum se petrece la noi, este scoasă de sub incidența falsului “normal statistic” și latura malignă a fenomenului este supusă atenției, iar această frecvență devine motivul principal de îngrijorare.În unele state protejarea sferei private a inclus limitarea dreptului presei de a pătrunde în sfera violenței spațiului privat al familiei (de exemplu: femeile și copii maltratați nu pot fi subiecte ale presei decât în cazul în care sunt luate măsurii de protejare a identității persoanelor respective).

În situații de violență domestică există, cu diferențe de la o țară la alta, o toleranță față de asemenea acte. Această toleranță se leagă de sentimente de onoare rănită, gelozie, furie ale bărbatului, provocate de comportamentul nepotrivit al partenerei. Adesea este vorba mai degrabă de ceea ce bărbatul își imaginează despre comportamentul femeii și nu despre acte reale comise de aceasta. Aceste scuze sunt valabile însă doar pentru comportamentul bărbatului, sunt deci discriminatorii și tolerează de la actele impulsive la actele de răzbunare planificate, deliberate. Cel mai adesea violențele împotriva partenerei sunt bine gândite, organizate, de către bărbat pentru că ele se bazează pe o atitudine constantă de dominare a bărbatului asupra femeii. 

Pare aspectul cel mai discutabil în încriminarea violenței domestice ca și formă de tortură. Căci violent domestica este o formă de manifestare privată și această trăsătură privată a fost și este cauza neintervenționismului celor din afară și a perpetuării practicilor în timp. Agresorul, care încălca drepturile omului asigurate de către oricare stat, în aceste situații scăpă controlul statului și adesea se bazează pe atitudinea mai mult sau mai puțin oficială de toleranta.

Statul are datoria atât în situații publice cât și în cele private să asigure drepturile fiecărui cetățean, să-și protejeze cetățenii contra violării  drepturilor fundamentale. Dacă această protecție nu se realizează, statul poate fi acuzat că, consimte la actele de violență, care în acest caz țin de domeniul privat.

Cercetare lui Kohlberg făcută în diferite culturi arată ca doar 10% dintre indivizii adulții manifestă un tip de gândire morală matură bazată pe principii clare, valabile în orice împrejurări, indiferent de gradul de control din afara.

În legislația unor state din SUA este aprobată obligația statului de a interveni pentru realizarea protecției fiecărui cetățean oriunde s-ar afla el, inclusiv în spatele usilor închise ale familie, statul își exercită dreptul de a regla și a repara acele relații dintre membrii familiei care nu funcționează pe baza bunelor morale.

În statul Kentucky (SUA), victimei i se explică faptul că statul este acuzatorul agresorului și că procurorul va lua decizia: “Victima poate să aleagă între a continua relația cu agresorul sau nu. În mod indirect, prin tolerarea practicilor și în mod implicit la procedurile de anchetare și urmărire penala nu mai pot funcționa normal. 

În Elveția, un studiu realizat în 1997 indică, în ultimele 12 luni un procent de 6% femei bătute, în vreme ce protecția femeilor care au fost victime ale violenței în cuplu luând în considerare întreaga lor în viața este de 21% (o femei din 5).

În Finlanda în 1998 studiul indica un procent de 9% femei bătute în ultimele 12 luni și 22% de-a lungul întregii vieți. În Canada 8% femei bătute în ultimele 12 luni și 29 % de-a lungul întregi vieții. În Franța se considera că 10% dintre femei sunt victime curente ale partenerilor violenți.

În unele țări există toleranța față de pedepsele pe care soțul le aplica soției pentru comportamentele ei “nepotrivite”. Dar aceste “sancțiuni legitime” nu sunt permise decât bărbatului; ele sunt deci rezultatul unor discriminări la care este supusă femeia.

În societătile în care predomina patriarhatul care tolereaza (sau chiar impune) dominația masculină care îngăduie ca femeia și copilul să fie într-o dependență totală condiționată de bărbat, fapt care duce de la început la un dezechilibru de forțe dintre (cei doi) membrii ai familiei, iar egalitatea în drepturi a cetățenilor societății va deveni o afirmație doar parțial înțeleasă și de importanță mai mică în spațiul privat. Astfel de societăți favorizează violența domestică și legislația de promovare a egalității drepturilor omului devine o responsabilitate statală dificilă, neânțeleasă pe deplin (de exemplu în Irak, Afganistan).

În Republica Moldova aproape 27 % din femei sunt maltratate sau abuzate sexual. Statisticile arată că 9 % din ele se adresează la medic și doar 2 % la un psiholog. În același timp, în lume fiecare a doua femeie moare din cauza leziunilor corporale grave.

De cele mai multe ori la baza abuzurilor sunt săracia și alcoolismul. Cel mai grav este că moldovencele percep violența ca pe ceva obișnuit. Puține dintre ele au curajul să se adreseze la Poliție, la Medic sau la un Psiholog. Majoritatea preferă să rabde și să ascundă de ochii lumii faptul că sunt înjosite sau bătute. Este si cazul acestei femei din Chisinau care a fost inselata si maltratata de concubinul ei timp de 10 ani.

Victima „ plângând “ spune: „Cauza nu vă pot spune de ce mă bătea. Îmi căuta orice motiv. Ultima data m-a bătut anul acesta, de ziua mea. Noaptea la ora 3 s-a ridicat și a început să mă bată. Acum mă amenință și mă umilește. Și prietenii lui mă amenință. Îmi spun că mă vor închide dacă o să-i fac probleme”.

De multe ori însa nu se trece doar cu bătaia. Numarul omorurilor în familie practic s-a dublat în ultimii ani. Victor Bors, Șef secție dir. Ordine Publică MAI: „principala cauză a omorurilor în familie este abuzul de alcool. Din 92 de omoruri și leziuni corporale grave înregistrate în familie, în anul curent, peste 60 au fost comise în stare de ebrietate. ”

Valentina Bodrug-Lungu, Psiholog afirma că: „fenomenul violenței este limitat de unii specialiști numai la saracia noastră. Avem cazuri de violentă nu doar în familiile sărace, dar și în cele bogate. Acest fenomen ține mai mult de cultura relatiilor si de educatia femeii si barbatului.” În Republica Moldova nu există o lege care ar combate violența în familie și hartuirea sexuală. De asemenea nu există nici măcar un azil pentru femeile maltratate.

Anexa 3. – Legea nr. 217/2003

Bibliografie

Banciu.D, Rădulescu.S.M, Voicu.M, 1987, Adolescenții și familia, Editura Științifică și Pedagogică, București.

Bartky.S, 1990, Feminity and domination. Studies in the phenomenology of operession, Routhge, New York & London.

Cloparede.E, 1975, Psihologia copilului și psihologia experimentală, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Dimitriu.C, 1973, Constelația familială și deformările ei, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Doworkin.A, 1987, The Free Press, Macruillan, New York.

Desurmont.M, 2001, De la violence conjugale a la violence parentale,Ed Eres,Ramon Ville Sain-Agne.

Darlene.T,2000, Domestic violence, Center for women and families-Domestic Violence Program.

Fleancu.G, Stoian.I,1964, Copii, familie, educație științifică, Editura Știintifică, București.

Filipescu.I.P,1993, Tratat de dreptul familiei, Editura ALL, București.

Ferreol.G și Neculau.A, 2003, Violența -Tratate psihosociale, Editura Polirom, Iași.

Gluvacov.A, 1975, Afirmarea femeii în viața societății, Editura Politică, București.

Huston.W, 1983, Sex tiping, P.H.Mussen, vol lV, New York.

Hobbs.C.J,1989, When are burns not accdidentall, Archives of Disease in Childhood.

Killen.K,1998, Copilul maltratat, Editura Eurotit, Timișoara.

Kitziger.J,1992, Sexual violence and compulsory heterosexuality in Feminism ana psychology, vol 2, nr 3.

Mitrofan.I,Mitrofan.N, 1991, Familia de la A ….la Z. Mic diționar al vieți de familie, Editura Știintifică, București.

Mitrofan.N, Zdrenghea.V, Butoi.T, 1992, Psihologie judiciară, Casa de editură „Șansa“ S.R.L, București

MacFarlen.K,1986, Sexual abuse of young children, Rinerhart & Winston, K-London.

Neculau.A și coordonatorii, 1987, Comportament și civilizație, Editura Științifică și Enciclopedică, București.

Neculau.A și coordonatorii, 1998, Noi și ceilalți. Editura Polirom, Iași.

Nestor.G,1977, Bunici-Parinți-Copii, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Neveanu.P.P,1978, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, Bucureși.

Oprescu.N, 1999, Pedagogie, Editura Fundației România de Mâine, București.

Popescu.F, 1976, Părinți vitregi…părinți buni, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Pavelescu.V, 1971, Un profil psihologic al feminități, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Rohner.R.P,Rohner.E.C,1980, Antecedents and consecoences of parental rejection: A teory of emotional abuse, Child & Neglect.

Răulea.C, Suport de curs la disciplina „Metode de cercetere îi psihologie și pedagogie”.

Rowlend.R.1992, Radical feminist heterosexualitiy:The personal and the political in Feminism and psychology, vol 2,nr 3.

Rădulescu.S.M, 2001, Sociologia violenăei(intra) familiale, București.

Stănciulescu Elisabeta, 2002, Sociologia educației familiale, vol l și ll Editura Polirom, Iași.

Steru.H.H, 1972, Educarea părinților în lume, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Stark.E, Flitcraft.A, 1996, Wamen at risk, Sage Publication.

Toch.H, 1989, Psychology of Crime and Criminal Justice-Prospect, Heights, Waveland Press Inc,Illinois.

http://www.ispt.ro/medfam/mf/mf4/fam_san.html

http://www itcnet.ro/history/archive

http://www.121.ro/nu-violenta

http://www.politiaromana.ro

http://www.comp-help.com