Familia ,,templu”al Lui Dumnezeu

UNIVERSITATEA ,,BABEȘ-BOLYAI”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

Lucrare de licență

Coordonator științific,

Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană

[anonimizat] Alexandru

Cluj-Napoca

2016

UNIVERSITATEA ,,BABEȘ-BOLYAI”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

Lucrare de licență

Familia-,,Templu”al lui Dumnezeu

-O perspectivă a Noului Testament-

Coordonator științific,

Pr. Prof. Univ. Dr. Stelian Tofană

[anonimizat] Alexandru

Cluj-Napoca

2016

Cuprins

Introducere

În lucrarea de față ne propunem să dezvăluim o imagine de ansamblu care să cuprindă viața familiei în două intervale temporale diferite care aparțin a două perioade istorice particulare atât în gândire cât și în modul de viață a omului. Aceste două perioade distincte aparțin Vechiului respectiv Noului Testament.

Fiind pe o întindere istorică de dimensiuni ale timpului relativ mari, am făcut o incursiune prezentând o fărâmă din viața, mentalitatea și activitatea primei familii create de Dumnezeu unde ,,Noi” divin, s-a resfrâns asupra familiei devenind ,,noi” uman ,,Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Fc. 1, 26 ).

Dacă în textele Vechiului Testament, Dumnezeu vorbește doar cu Adam fără să i se arate, în Textul Noului Testament, Dumnezeu se dezbracă de toată slava Lui și se coboară între oameni făcându-se ipostas și umplând firea omenescă de Sfântul Duh. Acest text al Noului Testament ni se deschide la Cana unde Mântuitorul binecuvintează nunta și pe miri, întărind legătura dintre cei doi ca unire conjugală și în același timp între cei doi cu Dumnezeu, aducând harul Duhului Sfânt peste familia formată. În ceea ce privește contribuția personală, în cadrul lucrării de față, aceasta este de aprofundare a subiectului prin prisma scrierilor atât ale Sfintei scripturi cât și scrierile Sfinților Părinți care ne sunt îndrumătoare în tâlcuirea acestor texte. Paginile scripturistice în care sunt cuprinse învățăturile mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli, rămân fără îndoială sursele de bază în abordarea și actualizarea oricărei teme.

Mai cu seamă tema familiei care este de actualitate și care face obiectul de cercetare și dispute în foarte multe domenii. Deși am folosit textele Sfinților Părinți, am următit să le abordăm în duhul Sfintei Scripturi, rămânând cu ochii ațintiți la textele de bază.

În mod cert suntem conștienți de problemele care sunt în legătură sau apar în cadrul acestui subiect atât de controversat. Am dezbătut acest subiect și l-am construit în așa fel îcât să fie accesibil atât clericilor cât și mirenilor, dorind să contribuim activ în preocupările Sfintei Noastre Biserici și desigur a ierarhilor care o conduc și care doresc și se străduiesc să contribuie în mod constructiv la însănătoșirea morală a societății în care trăim. Celula de bază fiind familia, cea care susține din toate punctele de vedere societatea în care trăiește și se luptă să păstreze normalul în anormalul creat. Dincolo de textul reperat și analizat, am dorit să scoatem la iveală importanța deosebită pe care această structură o are, atât în contextul acelei perioade cât și în contextul familiei moderne arătând aspecte și similitudini din cele două perioade distincte.

Cuprinsul lucrării, este împărțit în patru capitole mari, fiecare capitol având la rândul lui căte trei subcapitole distincte. Primul capitol dezbătut în cadrul lucrării se numește ,,Întâia familie în lume”, în care am vorbit despre prima familie pe care a creat-o Dumneze fiind alcătuită din protopărinții noștrii Adam și Eva.

Am folosit trimiteri și analize ale textelor vechi testamentare din punct de vedere Hermeneutic. În cadrul aceluiași capitol am vorbit despre Portretul mamei vechi-testamentar întrupat în Fecioara Maria, Maica Domnului, iar mai apoi ne-am ocupat de ceea ce înseamnă menirea familiei vechi-testamentare și cununia fiind ridicată la rang de taină.

Capitolul doi intitulat ,,Familia și societatea. O perspectivă a Noului Testament”, ne-am ocupat de tema unirii lui Hristos – Mirele cu Biserica – Mireasa, fiind imagine conlucrătoare cu taina unirii dintre soț și soție într-un singur trup tainic. Ne-am ocupat mai apoi de familie în viziunea Sfântului Apostol Pavel, care privește familia și căsătoria ca fiind darul lui Dumnezeu, fiind desăvârșit prin nașterea de copii. În ultima parte am vorbit despre imaginea familiei ca Templu în care se sălășluiește Duhul lui Dumnezeu, curățind și ocrotind instituția familiei.

Capitolul trei a fost adresat în mod deosebit normelor de supraviețuire a familiei pe care le regăsin scrise în textele noului Testament și a Vechiului Testament, prin care creștinii care își întemeiază o familie reușesc să pună bazele sănătoase și solide pentru a putea dăinui cât mai mult în harul lui Dumnezeu. În prima fază am vorbit despre importanța educației care se face copiilor încă de la cele mai fragede vârste descoperind faptul că educația începe încă din păntecele mamei.

Apoi ne-am ocupat de păcatul desfrânării și de păcatul adulterului, acestea două fiind păcatele care sunt considerate împotriva familiei și au titlul de a fi cele mai grave, prin ruperea legăturii dintre soți rup și legătura acestora cu celelalte mădulare ale Trupului lui Hristos, deoarece nu atacă și otrăvesc unul dintre cei doi soți, ci înnegrește sufletul ambilor soți deoarece aceștia sunt un trup legați prin Harul lui Dumnezeu în cadrul Sfintei Cununii.

În Concluzie, am adus înainte, ideile de bază care urmăresc această lucrare ca un fir roșu și care ne-au determinat să abordăm această temă atât de vastă și inepuizabilă ca subiect. Ideile finale la care am ajuns și pe care le-am prezentat în concluzie, sunt conforme cu normele și învățăturile pe care Mântuitorul Hristos și Sfinții Apostoli le-au propovăduit popoarelor și pe care le avem scrise în cărțile Noului Testament. Prezentarea pe care o facem este a omului deplin, bărbat și femeie, precum a fost creată de Dumnezeu în primele veacuri, iar referitor la familie o prezentăm pe cea monogamă plăcută lui Dumnezeu, aducând referire și la practica poligamiei în lumina celor două perioade sfinte.

I. Întâia familie în lume

Bazele familiei puse de Dumnezeu

Pentru a putea purcede la tratarea temei pe care am propus-o în acest prim capitol, mă voi îndrepta către referatul biblic al Creației, unde începe istoricul omenirii, care ne prezintă iconomia lui Dumnezeu în ceea ce privește crearea omului. Părintele V. Gavrilă în cartea ,,Cununia – Viață întru împărăție”, aduce în discuție creația omului din capitolul întâi din cartea Facerii a Vechiului Testament spunând: ,,Referatul biblic al Creației ne spune că Dumnezeu l-a creat pe om în urma sfatului Dumnezeiesc, după chipul Său, cu menirea (vocația) de a deveni asemenea lui Dumnezeu după har” ,, Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Fc.1,26).

Acest verset ne prezintă gândul dumnezeiesc de a face pe om iar mai apoi confirmarea că Dumnezeu este Întreit. Prin acest ,,Noastră” pe care îl folosește Dumnezeu, îl tâlcuiește Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Bartolomeu că,, nu este un plural al maiestății , ci un plural gramatical autentic; Sfinții Părinți văd în el prima revelație scripturistică asupra persoanelor Sfintei Treimi.”

Pin faptul că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Lui, i-a dat totodată ,, rațiunea ca organ de cunoaștere a lor.”, pentru a fi stăpân peste tot ceea ce a creat Dumnezeu, fiind imposibil de separat persoana umană de natura întreagă.

Acest chip după care Dumnezeu l-a creat pe om și care este întru el, reprezintă capacitatea omului de a ajunge la scopul pentru care a fost creat, adică îndumnezeirea firii omenești. Arhimandritul Sofronie spune că: ,,de înțelegerea înâlțată sau înjosită a omului atârnă credința sau necredința lui, deoarece cred în Hristos cei care cred în propria îndumnezeire”. Deocamdată omul este singur, de genul masculin, neavând un nume, Sfânta Scriptură nu ni-l prezintă pe om ca fiind Adam, mai apoi însă ne este desăvârșit planul lui Dumnezeu cu privire la crearea omului, în prima fază fiind creat bărbatul iar mai apoi ne este cunoscut nouă ca fiind creată și femeia. Încă nu putem vorbi despre o familie, formată dintre un bărbat și o femeie. Deocamdată omul este în legătură cu natura care i-a fost pusă spre stăpânire ,, …ca să stăpânească peste peștii mării și peste păsările cerului, și peste dobitoace și peste tot pământul și peste toate vietățile ce se târăsc pe pământ” (Fc.1,26).

Abia în versetul 27, se vorbește despre cei doi oameni creați de Dumnezeu după chipul și asemănarea Lui, ca fiind bărbat și femeie, însă nu ne este dezvăluit numele acestora, primind prima poruncă prin care li se pune spre supunerea toată creația ,, Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l!” (Fc.1,27) .

Insistența prin care ni se prezintă modul în care Dumnezeu îl creează pe om denotă că această legătură dintre creator și creație, este una vie și lucrătoare, legătură care nu este doar de ordin fizic dar este și de ordin duhovnicesc, fiind sursa de viețuire dar și un dialog tainic a sufletului cu Dumnezeu. Sfântul Macarie Egipteanul spune foarte frumos că: ,, Între Dumnezeu și om există cea mai mare înrudire” iar dacă trupul este materia generală sufletul are o înrudire specială cu Dumnezeu, el fiind cel care păstrează legătura cu Dumnezeu în chip tainic.

Despre crearea femeii și a bărbatului au scris și Sfinții Apostoli și Evangheliști Matei și Marcu ,, N-ați citit că Acela Care i-a făcut de la început, bărbat și femeie i-a făcut?” (Mt.19,4); ,, Dar de la începutul făpturii, bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu” (Mc.10,6). Succesiunea creației întâi a bărbatului iar mai apoi a femeii, este o împlinire a iubirii atât între ei și Dumnezeu, cât și între ei personal, scopul fiind unul practic fiind invocat motivul singurătății părintele Dumitru Stăniloae afirmă: ,,în Facere, Dumnezeu motivează, după aducerea la existență a lui Adam, aducerea la existență a Evei”. Această motivare de care vorbește părintele Stăniloae are temeiul în următorul verset: ,,Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui”( Fc. 2,18). Cuvintele „pe potriva lui” pe care le citim în acest verset în varianta ÎPS. Bartolomeu, sunt tălcuite ,, ca și cum el ar sta față-n față cu propria sa imagine”.

În Dogmatica sa părintele Dumitru Stăniloae, vorbește despre existanța Evei în Adam ,, Scoaterea Evei din Adam, înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam și înainte de aducerea distinctă la existență”. Întâlnirea dintre bărbatul, care a fost creat din țărână, și femeia care a fost creată din coasta lui, adică parte din el, este una deosebită deoarece, Adam văzând-o pe Eva are o bucurie după cum și el la rândul lui recunoaște ,, Și a zis Adam: De data aceasta iată os din oasele mele și carne din carnea mea!; ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din bărbatul ei” (Fc. 2,23).

Cuvintele ,,…se va alipi de femeia sa și cei doi v-or fi un trup” (Fc. 2, 24), îl duc pe om în starea primordială deoarece legătura pe care o are bărbatul cu femeia, este direct proporțională cu locul de unde Dumnezeu a luat parte din bărbat și a făcut-o pe ea ,,Femeia n-a fost luată din capul lui Adam pentru a-l domina, nici din picioare pentru a fi călcată în picioare, ci de sub brațul lui, pentru a fi protejată, și de lângă inima lui, pentru a fi iubită”.

În concordanță cu textul de la William MacDonald cu privire la modul în care Eva a fost creată, Sfântul Ambrozie ne tâlcuiește dumnezeiasca zămislire a femeii: ,, Deci mai întâi a fost făcut bărbatul și apoi din el femeia, iar Eva nu a fost făcută din țărână ci din coasta lui Adam, arătându-se prin aceasta că în bărbat și în femeie există o singură fire trupească, un singur izvor al neamului omenesc”. Crearea Evei este esențialul consubstanțialității conjugale. Această legătură tainică dintre bărbat și femeie, zămislește dorința de unitate familială, distincția dintre bărbat și femeie este pur și simplu de natură funcțională și implică o anumită responsabilitate, nejustificând,, nici superioritatea unuia asupra altuia, nici separarea, nici contradicția lor.” în cadrul acestei uniri cei doi urmează pas cu pas scopul îndumnezeirii.

Dacă ne aplecăm asupra scrierilor Vechi Testamentare, putem observa la o citire mai atentă că acestea nu prezintă atât o tratare organică, cât mai ales mărturii succesive care au fost ,, înregistrate în scrieri timp de un mileniu, despre diferite aspecte ale căsătoriei și familiei îndeosebi la poporul iudaic”. Această stare în care au trăit Adam și Eva ca familie primordială, este numită starea paradisiacă, aceasta din urmă oferindule cea mai frumoasă perioadă în care respectul și înțelegerea erau temelia în păstrarea armoniei și a echilibrului sufletesc fiind acoperiți de Harul Duhului Sfânt care le păstra fecioria astfel că ,, Adam și femeia lui erau amândoi goi și nu se rușinau” (Fc. 2,25).

Această intercomuniune dintre Adam și Eva care are la bazele ei principii morale și etice puse de Dumnezeu în vederea perpetuării firii omenești, aduce în atenția noastră integritatea umană care este trăită împreună și în completare reciprocă. Părintele Dumitru Stăniloae spune despre această comuniune cu alte cuvinte că: ,,această unitate umană diferențiată și complementară este o unitate conjugală”.

După chipul Său, Dumnezeu a creat omul bisexual, atât ca femeie cât și ca bărbat, acest lucru este foarte grăitor în susținerea necesitâții comuniunii dintre oameni, această comuniune fiind regăsită în structura Sfintei Treimi care este: ,, unitatea de ființă a celor trei persoane dumnezeiești”, în legătură cu această comuniune care există între oameni părintele Vasile Mihoc ne spune: ,, Cele două sexe sunt complementare nu numai pe plan fizic, ci și prin comuniunea de viață, care face din iubirea conjugală un reflex al iubirii intratrinitare.”

De asemenea părintele Dumitru Stăniloae, vorbește despre omul singur, acesta nefiind chip al lui Dumnezeu, din moment ce divinitatea este în comuniune cu celelalte persoane. Omul singur nu are cum să fie în comuniune cu Dumnezeu dacă nu este în comuniune cu cei care îl înconjoară dar și cu natura creată de Dumnezeu, spre a-i servi omului deoarece ,, Bărbatul se întregește așa de mult prin femeie, deoarece ea este cealaltă jumătate a speciei și numai împreună cu ea bărbatul formează omul și numai în unire cu ea se realizează ca bărbat.” Prin singurătate omul nu este întreg, o parte marcantă îi lipsește și atunci intervin alte nevoi care să completeze acel gol pe care îl simte deoarece ,, Nu numai ca să îl ajute pe Adam crease Dumnezeu pe Eva, ci și pentru ca să îl ferească de singurătate, căci numai pentru că se completează reciproc formează ei omul deplin.”

Această stare conjugală rezultă din viața pe care o reprezintă Eva fiind destinată omului ca mai apoi să fie o normă ontologică. Despre comuniunea omului vorbește părintele Ilie Moldovan, referindu-se la ființa omului ,,nu poate trăi singur, de aceea el avea nevoie de un partener, care să fie pe măsura lui și să i se potrivească.”, ființă care a fost creată în om pentru ca acesta să fie în comuniune atât cu semenii lui cât și cu Dumnezeu, ori omul nu putea fi rupt de lumea înconjurătoare și să stea izolat,, Și a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur” (Fc. 2,18).

Atât textele Sfintei Scripturi cât și scrierile Sfinților Părinți aduc argumente grăitoare în ceea ce privește starea omului în mediul familial și în căsătorie. În orice zonă geografică dar și în orice parte a lumii ne-am uita, putem observa cu ușurință că scopul familiei este foarte bine definit și are un loc determinant în societate, având bazele de natură sacră cu o tradiție divină, fiind întemeiată prin actul căsătoriei care ,, are două caractere esențiale: unitatea și indisolubilitatea”. Aducând în discuție importanța familiei, descoperim că aceasta este una crucială, deoarece corespunde unor necesități care aparțin de firea omenească, iar din punct de vedere moral și social, ea putând oferi numeroase prilejuri de desăvârșire pe toate planurile. Un alt scop al familiei poate fi considerat ca fiind ,,creșterea personală prin experiența conjugalității și parentalității”

În primul rând putem constata că singurătatea nu este benefică din moment ce însuși Dumnezeu a zămislit o pereche pentru ca omul să nu fie singur. În al doilea rând dacă analizăm legătura care este între Adam și Eva, observâm că cei doi adică bărbatul și femeia, au fost făcuți pentru a se întregi și a forma un întreg ,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup”(Fc.2,24), amândoi având aceeași origine și alcătuind aceeași ființă lucrătoare și mântuitoare. Această dragoste care este între un bărbat și o femeie, nu î-și are izvorul doar în unitatea sufletească, duhovnicească ci și în cea trupească, având ca scop înmulțirea neamului pe pământ plinind porunca Dumnezeiască.

Comuniunea care este între om și Dumnezeu, este în structura ontologică a omului și își are rădăcina în chipul Dumnezeiesc după care omul este făcut și tinde spre comuniunea cu cel ce l-a creat ,, cea a Persoanele divine, Care sunt izvor al oricărei comuniuni, și cu persoanele umane, iar asemănarea constă în activitatea acestei structuri”. Acestă comuniune se răsfrânge și asupra familiei formând un triunghi care-l are punct central pe Dumnezeu. În starea paradisiacă a familiei prezentată în referatul biblic, aceasta avea un caracter spiritual, nota ei distinctivă fiind fecioria. Căderea în păcat a lui Adam și a Evei, nu aduce altceva decât o ruptură tragică între om și Dumezeu, ori această ruptură se răsfrânge și în familie dar și în natura pe care omul a primit-o să-i fie stăpân.

Prima repercursiune după căderea în păcat, reiese din cuvintele lui Dumnezeu care adresându-i-se Evei îi spune consecințele neascultării: ,,Îți voi spori, înmulțindu-le durerile și geamătul; în dureri vei naște copii; atrasă vei fi de bărbatul tău, și el te va stăpâni” (Fc. 3,16), iar lui Adam îi spune:,, Blestemat va fi pământul din pricina ta. În dureri te vei hrăni din el în toate zilele vieții tale!” (Fc.3,17). Munca pe care omul trebuie să o depună pentru a mânca și pentru a trăi nu constituie neapărat un blestem în sine ci ,,Blestemul îl constituie suferința, truda, frustrarea, transpirația și oboseala ce sunt asociate cu munca”. Paul Evdokimov vorbește despre pururea trăire a peceții lui Dumnezeu în ființa omului care nu poate fi pângărită de nici un păcat ,,Nici un rău nu va putea vreodată să distrugă taina de la început a omului, căci nimic nu poate nimici în el pecetea de neșters a lui Dumnezeu.”

După această cădere care pentru natura omului a fost una zdrobitoare, relația familială și conjugală dintre protopărinții noștri Adam și Eva trebuie să o privim și să o înțelegem prin prisma bunătății lui Dumnezeu ca fiind un pogorământ și o mângâiere pentru firea umană care a fost pervertită și slăbită, aceasta suferind ruptura cea mai mare față de natură și față de creator. Caracterul sacru al familiei este pus în evidență și de faptul că ,,familia umană are ca prototip însăși familia divină a Sfintei Treimi ale cărei caracteristici sunt: iubirea desăvârșită, comuniunea, unitatea și egalitatea persoanelor acesteia”. Despre caracteristicile pe care le putem desprinde din rândurile care descriu crearea omului sunt subliniate în scrierile Sfinților părinți, unul dintre ei fiind Sfântul Grigorie de Nyssa ,, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său, adică persoană cu voință liberă, cu capacitate de iubire și de gândire, dându-i și stăpânire asupra pământului.”

Sfântul Ioan Damaschin vorbește într-un mod deosebit despre starea treimică ,, Cei trei sori care se compenetrează sunt o singură lumină” care se află și în familie izvorâtă de la Sfânta Treime, aceasta fiind izvorul darurilor. Făcând o comparație între starea noastră de unitate și aici ne putem referi atât la familie cât și la unitatea interumană și unitatea pe care o regăsim în Sfânta Treime, starea noastră în familie detectează anumite fisuri și imperfecțiuni fiind mult mai redusă, familia fiind supusă la anumite neajunsuri, cele două firi ale soților care deși fiind complementare, au anumite particularități din care se nasc diverse contrapăreri și care revelă natura imperfectă pe care încercăm să o readucem la starea primordială.

Sfântul Grigorie de Nazianz surprinde foarte frumos această unitate redusă prin cuvintele ,,Noi suntem nu numai compuși, ci și contrari nouă înșine și unii altora, nerămânând nici o zi în mod curat aceeași, cu atât mai puțin toată viața. Dar și curgem și cădem cu sufletul și cu trupurile.” În continuarea acestei fraze, tot Sfântul Grigorie de Nazianz vorbește despre neîntrerupta continuitate care sălășluiește în Sfânta Treime,, Pe când Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt nu se rup din continuitatea reciprocă.”

În comunitățile evreiești căsătoria era considerată de mare cinste, fiiind abordată o concepție îanltă în legătură cu familia și căsătoria care erau reflectate în Vechiul Testament, dar totuși existau și persoane ,,care alegeau celibatul din motive religioase, în special esenienii. Și nazireii practicau abstinența, dar numai pentru o perioadă de timp”. Pentru a se putea răspândi neamul omenesc Dumnezeu permite poligamia, în acest sens putem vedea că ,,familia patriarhului Avraam, cunoaște o formă de concubinaj trecător, iar familia lui Iacob reprezintă tipul căsătoriei cu mai multe femei, poligamia devenind un lucru normal în viața poporului Evreu.”

Analizând perioada în care a trăit Moise, observăm că poligamia era foarte răspândită printre evrei, nemaiputând fi înlăturată deși,, Legea divină luptă împotriva ei prin prescripțiile sale”. De la începuturi Dumnezeu dorea familia care era și este constituită dintre un bărbat și o femeie în scupul împlinirii poruncii de procreere, să fie alcătuită pe principiul și după legile monogamiei. Deși bărbatul israelit avea oricâte femei dorea, totuși s-a creat un curent puternic în rândul bărbaților iudei, care socotea că numai monogamia reprezintă idealul căsătoriei și de asemenea ,,căsătoria monogamă ca fiind singura ce corespunde voii lui Dumnezeu”.

Părintele Dumitru Abrudan vorbește despre încercarea oamenilor în decursul istoriei vechitestamentare, să păstreze principiul monogamiei în detrimentul poligamiei „Istoria biblică vechitestamentară a confirmat adevărul că omul s-a străduit să respecte monogamia, dar de multe ori a încălcat-o”. În ciuda normalității a poligamiei, pentru poporul israelitean, căsătoria monogamă a fost instituția ideală pe care Dumnezeu a rânduit-o, căsătoriile se făceau când erau foarte tineri.

Diaconul Gheorghe Papuc vorbește despre trei feluri de căsătorie în Vechiul Testament ,,între liberi – connubium, era o căsătorie deplină și se încheia cu binecuvântare între fii lui Israel; între sclavi – contubernium – un fel de concubinaj, cauzat probabil de starea socială precară; de levirat – specifică Vechiului Testament” Făcând o scurtă analiză a termenului levirat, descoperim faptul că acesta derivă din latinescul levir care înseamnă cumnat și care se traduce prin ebraicul yabam.

Căsătoria de levirat sau Ibum-ul este menționată pentru prima dată în Tora în episodul care descrie relația dintre Iuda și Tamar în cartea Facerea, atestând astfel vechimea acestei legături ,, Dacă vor locui frații în același locaș, iar unul din ei va muri fără ca din el să rămână urmaș, atunci femeia celui mort să nu se mărite cu bărbat din afară; fratele bărbatului ei va intra la ea și o va lua de femeie și va locui împreună cu ea” (Dt. 25,5).

Această căsătorie era acceptată pentru a se evita stingerea neamului celui mort. În cazul în care, soția văduvă alegea să părăsească acea familie, atunci avea dreptul de a lua zestrea cu ea însă nu avea nici un drept asupra moștenirii soțului ,,mai ales asupra pământurilor care trebuiau să rămână în familie.” Această continuitate a neamului era făcută și prin practica de a-i pune numele celui născut după cel care a decedat ,,Și va fi că pruncul ce se va naște va purta numele celui mort, și astfel numele acestuia nu se va stinge în Israel” (Dt. 25,6). Actualmente, căsătoria de levirat (halitza) este abrogată de către legile parlamentului israelitean, însă în practică situația este sub auspiciile tribunalelor rabinice.

În ritualul căsătorie, se întâlnea ideea creației, care era comună umanității, și care își avea obârșia în Vechiul Testament. Ideea căsătoriei primește un cu totul alt statut în urma Revelației Dumnezeiești și a promisiunii divine de a mântui neamul omenesc prin poporul ales. ,,Gândirea iudaică a Vechiului Testament plasa semnificația esențială și scopul căsătoriei în procreare. Semnul cel mai evident și necesar în același timp, în binecuvântarea lui Dumnezeu, era continuarea neamului”.

Atât în Vechiul Testament cât și în zilele noastre, textul scris de părintele Dumitru Abrudan ,, La originea vieții se află familia ca și nucleu al societății, iar la temelia familiei stă căsătoria” este valabil în orice perioadă am trăi și mai ales „ asocierea a două ființe libere pentru a conviețui și pentru a fi părtaș la toate” este primul act dar și cel mai important în întemeierea unei familii, care să transmită copiilor valorile dobândite atăt în scris cât și prin viu grai de peste veacuri. Dacă privim căsătoria prin prisma jertfelniciei, ni se dezvăluie egalitatea revelatoare dintre bărbat și femeie care au puterea de a se deda unuia față de celălalt pentru a putea menține vie flacăra iubirii, care a fost aprinsă de Dumnezeu în sufletul lor dar și împlinită în cadrul căsătoriei prin puterea Duhului Sfânt care a binecuvântat unirea întru iubire a celor doi, care au venit înaintea lui Dumnezeu recunoscând dragostea care îi unesc.

Problemele de natură socială, trăite de oamenii din timpul Vechiului Testament, au fost multe și aveau gradul lor specific de complexitate, însă înaintând în vremurile care au devenit din ce în ce mai moderne, cadrul complexității abordat de tema familiei s-a schimbat devenind mai mare și mai greu de rezolvat. Bunul simț și valorile morale și etice pe care Dumnezeu le-a sădit în om când la creat, au determinat coordonarea și rezolvarea inconveniențelor apărute pe aceste planuri, totodată legile fiind necesare deoarece ele sunt ,,un normator al raporturilor dintre credincios și Dumnezeu, dintre om și om, dintre om și societate”

2. Portretul vechi-testamentar al mamei întrupat în Fecioara Maria, Maica Domnului

Dacă privim în scrieriele vechi testamentare, personajele principale care sunt descrise în majoritatea paginilor sunt bărbați de diferite categorii sociale mai mult sau mai puțin vrednici de misiunea primită de la Dumnezeu. Primul bărbat care este prezentat în paginile Sfintei Scripturi este Adam, pe acesta Dumnezeu l-a făcut după chipul și asemănarea Lui ,,Să facem om după chipul și asemănarea Noastră”(Fc. 2, 26). Între bărbații vrednici pe care Dumnezei i-a iubit se numără Moise ,,Iar Dumnezeu i-a grăit lui Moise: Eu voi fi cu tine, și acesta-ți va fi semnul că Eu sunt Cel ce te trimite: în acela că-l vei scoate pe poporul Meu din țara Egiptului și că vă veți închina lui Dumnezeu în muntele acesta” (Iș. 3,12); alți bărbați plăcuți înaintea lui Dumnezeu au fost: Daniel, Avraam, Aron, Isaac și Elcana.

În Vechiul Testament sunt prezente și câteva femei care întocmai cu bărbații vrednici de pomenire au fost plăcute înainte-a lui Dumnezeu prin viața lor și prin faptele lor. Câteva dintre aceste femei sunt Rebeca, Ruth, Miriam ,,Ea nu a jucat numai un rol național, ci a fost și o mare profetesă. Este considerată ca și mama regelui lui Iuda, din care s-a născut David.”; Debora care este singura femeie judecător din Biblie, a avut acest statut datorită faptului că era profeteasă în primă fază.

În scrierile Vechiului Testament în cartea Proverbele lui Solomon, avem descrisă femeia harnică și vrednică ,, Cine va afla o femeie harnică? Fiindcă una ca aceasta este mai prețioasă decât nestematele”(Pr.31,10). Adin Stensaltz vorbește despre impactul pe care l-au avut femeile prezentate în Sfânta Scriptură asupra civilizației și asupra societății în care trăiau fie că vorbim despre Vechiul Testament, fie că vorbim despre Noul Testament fiecare oferind un exemplu sau o pildă în contextul vieții lor, autorul afirmând ,,Viața lor se prelungește în literatură și în filozofie, traversând toate generațiile”.

Prima femeie și prima noastră mamă se numea Eva care se tâlcuiește viață ,,Eva, transcrierea ebraicului Hawwa = Viață.” însă este totuși pomenită foarte puțin în paginile Sfintei Scripturi. Acest lucru se datorează probabil faptului că prin ea a venit păcatul în lume însă trebuie să luăm în calcul aspectul potrivit căruia ,,ea a fost amăgită” de șarpe, acest lucru denotă încă din primele pagini ale Sfintei Scripturi dar și ale omenirii ,,influența puternică a femeii asupra bărbatului și slăbiciunea acestuia”.

Ana care este ilustrată în cartea a IV-a a Macabeilor mama celor șapte frați Macabei, reprezintă ,,Chipul femeii jertfelnice, credincioase, care preferă moartea în locul lepădării de rânduielile părintești”. Această jertfă pe care o face Ana, din iubire față de Dumnezeu, aduce înaintea noastră statornicia și forța interioară dar și bărbăția cu care a înfruntat greutățile vieții, devenind astfel martiră iar mama, mama a fost de-a dreptul minunată, cu mult deasupra tuturor; sprijinită pe nădejdile ei în Domnul, a îndurat cu mare curaj să-și vadă pe cei șapte fii murind în durata unei singure zile.” (2Mac. 7,20).

Această tărie pe care Ana o arată are, la temelie, credința în Dumnezeu care o întărește să înfrunte orice greutate nesimțind durerile de teamă ca nu cumva copiii ei să renunțe la cununa mântuirii. Aceeași credință stăruitoare o găsim la Matei, unde femeia Cananeancă nu acceptă refuzul Mântuitorului, având în minte imaginea fiicei bolnave a cărui vindecare era doar Mântuitorul Iisus Hristos. La stăruințele în rugăciune ale femeii, Mântuitorul îi recunoaște credința puternică pe care aceasta o avea în inimă și exclamă pentru a auzi și cei din jur cât de mare este înaintea lui Dumnezeu stăruința în rugăciune și credința de nestrămutat ,,O, femeie mare este credința ta; fie ție precum voiești! Și s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. (Mt. 15,28).

Deși martiriul în perioada evreiască nu era atât de apreciat, viața pământească în care să plinești legea lui Dumnezeu, fiind mai importantă decât moartea pentru lege, din acest motiv rabinii se legau de cuvintele lui Dumnezeu care spuneau „Păziți toate poruncile mele și toate hotărârile să le țineți, căci omul care le plinește va trăi prin ele: Eu sunt domnul Dumnezeul vostru” (Lv. 18,5), în Noul Testament avem o prescripție care vorbește despre păzirea vieții și plinirea poruncilor, în scrierea Sfântului Apostol și Evanghelit Matei, Mântuitorul îl îndeamnă pe tânărul care a venit la el să păzească poruncile pentru a fi viu ,,Iar dacă vrei să intri în Viață, păzește poruncile”(Mt. 19,17).

La îndemnurile Mântuitorului cu privire la păzirea și trăirea vieții spre mântuire Jonathan Klawans afirmă următoarele,, Cel Sfânt, Binecuvântat fie numele Lui, ne învață ca să apărăm viața”. Despre virtuțile mamei care își vede fiecare copil murind în chinuri cumplite vorbește Sfântul Grigorie de Nazianz, descriind iubirea, credința și puterea de care a dat dovadă ,,Mama lor era curajoasă și nobilă, iubea atât pe copiii ei cât și pe Dumnezeu. Cu totul unică a fost suferința ei de mamă. Ea nu a fost cuprinsă de milă datorită suferinței copiilor ei, ci se îngrijora că ei nu ar putea suferi. Mai mare decât dorul după cei ce au sfârșit viața i-a fost dorința ca cei ce au rămas să le poată urma celorlalți”

O altă femeie demnă de a fi pomenită este Rahela care rămâne o figură a poporului evreu, fiind evocată în cartea profetului Ieremia ,,Rahela nu vrea să-și înceteze plânsul pentru copiii ei, fiindcă nu mai sunt”(Ir. 31,15). Deși Rahela rămâne un timp îndelungat castă, Iacob o iubește mai mult pe ea decât pe Lea care îi aduce pe lume doi fii. Rahela reușește într-un târziu să rămână însărcinată și să nască un fiu pe care îl numește Iosif, fiind preferatul lui Iacob. Ea simbolizează și ,,fiica Ierusalimului… fiica Sionului”.

Cu toate că percepția societății asupra femeii era una categorică, prin faptele lor, cele mai cunoscute femei ale Noului Testament s-au făcut remarcate pentru curajul, iubirea și jertfa pe care le-au avut când pericolul și starea socială nu le erau prielnice, deoarece în legea evreiască femeia era supusă bărbatului, această datorie socială era obligatorie neavând voie să se abată. Femeile mironosițe au mers cu Mântuitorul Iisus Hristos de la patimi și până la Înviere ,,Și erau acolo multe femei, acele femei au fost; Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, Salomeea (Mc. 16,1) privind de departe, care-l urmaseră din Galileea pe Iisus, slujindu-I” (Mt. 27,55), neavând ce să facă mai mult decât să își arate dezaprobarea față de nedreptatea care era făcută față de Iisus Hristos prin lacrimi plângând și jelind, și să compătimească parcurgând alături de Hristos calea spre răstignire. Părintele Adrian Chiriță spune foarte frumos despre aceste femei că ,,Vrednice de toată lauda sunt aceste femei mironosițe pline de toate virtuțile”.

Una dintre mironosite era Maria din Magdala sau Maria Magdalena, despre care știm că a fost ,,galileancă prin naștere. Iisus o vindecă, alungând din trupul ei chinuit cei șapte demoni. Drept recunoștință, Maria se alipi pentru totdeauna de persoana Domnului. Ea Îl urma pretutindeni unde Se ducea, având o dorință fierbinte de-a asculta învățăturile pe care El le propovăduia. L-a însoțit până și pe drumul Golgotei, în timpul patimilor.”

Maria Magdalena apare în scrierea Sfântului Apostol Luca împreună cu alte femei și cu apostolii care îl urmau pe Hristos. Primele informații pe care le avem despre ea sunt acelea că a fost vindecată și mântuită de toate păcatele ei ,,și unele femei care fuseseră vindecate de duhuri rele și de boli: Maria numită Magdalena din care ieșiseră șapte demoni”(Lc. 8,2).

Această uceniță a lui Hristos este prezentată ca fiind una dintre femeile care după ce au fost vindecate, s-au rupt de viața păcătoasă și de trecutul ei și alege să îl urmeze pe Hristos până la jertfa supremă ea fiind una dintre femeile care au privit crucea lui Iisus alături de Maica Domnului și de celelalte femei. Maria Magdalena este exemplul de plinire a chemării pe care ea a trăit-o mereu și pe care Hristos o adresează neamurilor, prin ucenicii și mulțimea de oameni care îl înconjurau ,,Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”(Mc. 8,34), viața ei publică și cunoscută fiind trăită prin răstignirea, moartea și învierea lui Iisus Hristos.

Ea a fost cea căreia i s-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos Înviat întâia dată ,,Și după ce a înviat dimineața, în ziua cea dintâi a săptămânii, El i S-a arătat întâi Mariei Magdalena din care scosese șapte demoni.”(Mc.16,9). Această înfățișare a Mântuitorului înaintea femeilor nu este un lucru întâmplător, deoarece prin înviere Hristos a ridicat din moartea socială și statutul femeii care era văzută și în poporul evreu precum și apoi în cultura romană și cea greacă ca fiind sclave ale bărbatului, acesta putând face orice dorea cu ele, spre exemplu în lumea greacă femeia trăia în izolare față de soțul ei petrecându-și timpul alături de sclave, în camere separate, având și ea un rol de servitoare înaintea lui.

În cultul roman femeia era considerată ca o fiică a bărbatului, el fiind numit și considerat părintele familiei având drept de repudiere asupra soției, dreptul de viață și moarte asupra membrilor casei. Sorin Cosma explică și el unul din motivele pentru care Hristos apare înviat înaintea femeilor “Faptul că Domnul Se arată după Înviere unor femei, ele fiind primii martori ai Învierii, ca apoi să devină primele propovăduitoare a veștii celei bune că Domnul Iisus a înviat, că mormântul e gol, arată importanța deosebită pe care Fiul lui Dumnezeu Cel înviat o acordă femeii”.

Sfânta Fecioară Maria, cuprinzând harurile duhovnicești și virtuțile dumnezeiești pe care le-a primit de la Dumnezeu a fost și este un vas desăvârșit care a fost singura vredcnică să primească a-L naște pe Hristos. La plinirea vremii, Dumnezeu a găsit un om vrednic să contribuie activ la planul de mântuire a lumii, plan care a stagnat datorită nevredniciei oamenilor, psalmistul David spunând,, toți s-au abătut împreună netrebnici s-au făcut: nu este cel ce face bine, nu este până la unul” (Ps. 13,3; 52,4). Când a venit vremea potrivită, a primit Hristos a se naște din Fecioara Maria, care ,, avea toată neîntrecuta frumusețe și slava cea ,, dinlăuntru,, (Ps. 44,13)”

Având în vedere că s-a născut în perioada Vechiului Testament, Fecioara Maria a reușit să unească cele două timpuri și aici ne referim la timpul dinaintea întrupării lui Iisus Hristos și la cel de după Iisus Hristos. Toată această viață pământească fiind trăită în feciorie, după rânduielile lui Dumnezeu, în scrierile Sfinților părinți, Maica Domnului este liantul pe care îl avem în legătura dintre noi și Dumnezeu. Privind în paginile Vechiului Testament observăm că acestea nu cuprind un cult al Maicii Domnului cum îl avem noi în zilele noastre, totuși regăsim profeții și anumite expresii tipice care au menirea de a o preinchipui pe Fecioara Maria. În cartea lui Magistrand Parvu, acesta vorbește despre cinstirea pe care i-o aducem Maicii Domnului,, suntem datori să ținem seama că cinstea pe care i-o aducem noi Sfintei Fecioare este prefigurată în Vechiul Testament”

În concordanță cu tema profețiilor și a descoperirii Maicii Domnului în Vechiul Testament părintele Gheorghe Jerpălău scrie ,,Pentru creștini, Vechiul Testament este o comoară de mare preț, deoarece din acesta se vede cum a pregătit Dumnezeu omenirea pentru primirea unui Mântuitor pe care să-L urmeze și să-L iubească. Vechiul Testament este izvor al adevărului divin prin care credincioșii vor reuși să înțeleagă taina întrupării Fiului lui Dumnezeu ”.

În Noul Testament Sfântul Apostol Pavel scrie despre întruparea din Fecioara Maria a Fiului lui Dumnezeu care a fost trimis de Dumnezeu nu imediat ce omul a decăzut din Harul lui Dumnezeu, ci lăsând să treacă un anumit timp Hristos a venit pe lume la plinirea vremii când ,,Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Ga. 4,4-5). Și pentru ca în această întrupare Mântuitorul Iisus Hristos să fie Dumnezeu adevărat și om adevărat ,,Logosul cel preexistent avea să se facă trup din trupul cel prea curat al Pururi Fecioarei Maria”

Fecioara Maria a fost aleasă pentru a-L naște pe Fiul lui Dumnezeu pentru puterea de a birui păcatele personale care vin din ispitirea satanei. În urma păcatului originar, firea omului a fost pervertită și deviată, de pe axa transcendentă, care asigura legătura neintermediată între creatură și creator. Alegerea poporului spre a fi educat, și pregătit pentru viața harică a bisericii care va fi mai târziu, timp de secole și milenii în cadrul istoric cuprins în Vechiul Testament s-a acumulat o sfințenie fiind moștenită din generație în generație, care a dus la ,,apariția Fecioarei Maria în această sfințenie care a ajuns la culme”. În cadrul Sfintei Scripturi avem două modalități de prezentare a Maicii Domnului: una dintre ele este prefigurativă sau tipică, care se regăsește în Vechiul Testament, iar cealaltă cale este de natură directă sau deplin revelată, care se găsește în Noul Testament.

Calea prefigurativă a fost folosită de Dumnezeu pentru a pregăti întreaga omenire până în momentul chemării lui Avraam, după chemarea lui Avraam Dumnezeu a pregătit în mod direct doar poporul evreu ca fiind popor ales, iar pe o cale indirectă Dumnezeu pregătește celelalte popoare. Părintele Prepliceanu vorbește despre această pregătire ca fiind în scopul ,,Pentru păstrarea curată a acestei făgăduințe și a credinței într-un singur Dumnezeu, Providența Divină a ales pe Avraam și familia sa, din care s-a dezvoltat poporul evreu ca purtător al dumnezeieștilor făgăduințe și ale nădejdilor mesianice”.

Pe cuprinsul Vechiului Testament, regăsim referiri cu privire la Maica Domnului, acestea fiind de ordin general și particular, încă de la cartea Facerii pagini în care Sfântul Ioan Damaschin vede ca existând o prefigurare a nașterii Maicii Domnului ,,Ea a fost predestinată prin sfatul preștiutor și mai înainte de veci a lui Dumnezeu, a fost preînchipuită și mai înainte și propovăduită prin Duhul Sfânt, prin diferite simboluri și prin cuvintele profeților”.

Pentru a putea vorbi despre Maica Domnulu cum că ,,Este muntele fără falie pe care l-a vazut Daniel și muntele cu pădure deasă văzut la Avraam.”, scopul Vechiului Testament a fost acela de a pregăti o umanitate sfântă, care să fie capabilă și demnă să primească harul Duului Sfânt care este adus de către Maica Domnului pe pământ în Noul Testament prin cuvintele ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”(Lc.1,38).

Fecioara Maria nu a fost doar un instrument pentru întruparea Mântuitorului, ci a fost condițiunea directă și pozitivă a întrupării deoarece Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu ar fi putut forța natura omenească să Îl primească ,,trebuia ca această natură să spună de la sine, prin gura ființei omenești celei prea curate” iar prin acceptarea prin smerenie a Maicii Domnului Hristos a venit pentru mântuirea și restabilirea legăturii pierdute prin păcat. „Tot ce s-a prezis de către Prooroci despre Biserică se referă la Preacurata Fecioara ( sau sub chipul Bisericii s-a prezis despre Sfânta Fecioara). Biserica este Fecioara, pentru că bisericitatea este fecioria, iar fecioria este extensiunea darului Maicii Domnului”.

Din paginile scrise de Proorocul Isaia, putem observa faptul că el este cel care se numește și evanghelistul Vechiului Testament, deoarece prin cuvintele sale, acesta formează centrul cel mare al timpului pentru toate prezicerile despre Sfanta Fecioară. El este cel care o descrie pe cea care va avea să îl poarte pe Mântuitorul Hristos spunând că va fi o Fecioară, curată și sfântă, care va afla dar înaintea lui Dumnezeu: „Iată Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel”(Isaia 7,14). „Toată dezvoltarea Vechiului Testament, cu alegerile sale succesive; alegerea lui Noe, a lui Avraam și a familiei sale, alegerea poporului lui Israel, alegerea seminției lui Iuda, alegerea casei lui David și toată istoria sfântă a Vechiului Testament se înfățișează ca o lungă și continuă pregătire a vasului celui ales care avea să cuprindă pe cel fără de început”.

Protoevanghelia este un nume dat de către Tertulian, celui mai vechi temei scripturistic, în care ni se prezintă tabloul care o are ca și personaj pe Cea prin care v-om primi mântuirea ,,Dușmănie voi pune între tine și femeie, între seminția ta și seminția ei; Acela îți va ținti ție capul, iar tu îi vei ținti Lui călcâiul”(Fc. 3,15). Această protoevanghelie, vorbește și despre persoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cel care va răscumpăra natura omenească, pătată de murdăria păcatului și a înșelăciunii.

Acest verset totodată ne arată și cum v-or avea loc evenimentele care v-or duce la mântuire. Plinitorul desăvârșit al profețiilor care au fost făcute în Vechiul Testament este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, de acest lucru El însuși ne încreințează prin cuvintele ,,Să nu socotiți că am venit să stric legea sau profețiile; n-am venit să stric ci să plinesc”(Mt.5,17). Esența teologică care poate fi extrasă din acest versetul în care se vorbește despre șarpe și biruința asupra răului, este prezentată de către profesorul Neaga care afirmă ,,Omenirea primește ordinul dumnezeiesc de a combate r ăul, sub toate formele lui, ea primește totodată asigurarea de a ieși învingătoare din această luptă, cu toate că rezistența vrăjmașului va fi mare”.

Cea mai mare posibilitate în descoperirea chipului Mântuitorului Iisus Hristos în paginile Vechiului Testament este dată de către Duhul Sfânt. John Brek vorbește despre Vechiul Testament și despre Hristos care plinește Vechiul Testament în Noul Testament ,,Vechiul Testament vorbește de Duhul și lucrarea Sa, dar nu vorbește explicit de Fiul. Totuși, cuvintele și evenimentele profetice înspirate de Duhul arată spre Fiul, pregătind poporul pentru inaugurarea epocii mesianice în persoana istorice a lui Iisus Hristos. Putem afirma, atunci că Duhul Însuși corelează cuvintele și evenimentele în așa fel, încât ele se împlinesc în Hristos”.

Umanitatea care este demnă de a-l primi pe Sfântul Duh dar și vestea cea bună prin care suntem înștiințați că Maica Domnului are să poarte în pântece pe Hristos, este formată în Vechiul Testament acestă perioadă având scopul de a ridica, a forma și a pregăti acel neam ales. Cultul pe care noi cei de astăzi îl închinăm Maicii domnului nu este lipsit de temeiuri Vechi Testamentare unde ,,Imaginea unei fecioare care avea să nască un izbăvitor al omenirii apare destul de clar în profețiile proorocilor Vechiului Testament”.

Una din proorociile făcute despre Maica Domnului ca Pururea Fecioară, în Vechiul Testament, despre noul templu al lui Dumnezeu, simbolizând-o pe Maica Domnului printr-o poartă care este tainică fiind a Dumnezeului lui Israel ,,Și mi-a zis Domnul; Poarta aceasta va fi închisă, nu se va deschide și nici un om nu va intra pe ea, căci Domnul Dumnezeul lui Israel a intrat pe ea. De aceea va fi închisă” (Iz. 44,2).

Maica Domnului este numită Chivotul legii și de asemenea locaș însuflețit al lui Dumnezeu. Din acest motiv Fecioara Maria poate fi numită și cer sau „mai încăpătoare decât cerurile” deoarece Maica Domnului cuprinde în trupul Ei pe Dumnezeu Cel necircumscris care Se circumscrie în ea. Îl primește pe cel care este nemărginit și Se mărginește în ea. Iarăși și iarăși este vorba de faptul că în ea se împlinește taina: finitul capabil să cuprindă infinitul (finitum capax infiniti): „Cel necuprins e cuprins în pântece”. După învățătura lui Nicolae Cabasila, în Maica Domnului a fost atins țelul creției: „Așa cum pomul țintește spre rod, tot așa creația țintește spre Maica Domnului”.

Când a fost la plinirea vremii Fecioara Maria a recunoscut în chip ființiial drept singură lege fundamentală a vieții voia Făcătorului: „Facă-se voia Ta”. Prin Fecioara Maria firea umană se supune din nou legii spirituale divine. Acela care este credincios poate deveni iarăși un colaborator a lui Dumnezeu dar totodată și rege al naturii. Maica Domnului a făcut posibilă relația dintre ea și Dumnezeu și prin ea Dumnezeu să aibe locul în lume, oamenii redevenind fii ai lui Dumnezeu ,, axându-se pe linia eternității de-a dreapta lui Dumnezeu”.

În Cartea Vechiului Testament este conținută prevestirea dar și pregătirea în vederea realizării mântuirii care se împlinește prin Hristos în Noul Testament. Maica Domnului fiind un simbol și o personificare a Bisericii, o vedem ca fiind în rugăciune pururea cu mâinile către Dumnezeu, pentru ca noi să fim izbăviți de mânia justificată îndreptată spre noi.

Fecioara Maria este purtătoare și Născătoare de Dumnezeu, fiind de asemeanea Chivotul Legii, însă mai presus de acesta, deoarece prin întradevăr se realizează prezența lui Dumnezeu care este în mijlocul poporului lui Israel. Sfântul Apostol Luca justifică cu autoritatea lui toate apropierile care s-au făcut de simbolistica biblică dintre Maica Domnului și Chivot, Cortul Sfânt și Templu, aceste apropieri care se găsesc permanent în Sfânta Tradiție, în Liturghie, la Sfinții Părinți dar mai ales în întreaga tematică a sărbătorii Intrării în Biserică a maicii Domnului. Încă din acest punct putem observa ,,importanța și locul privilegiat pe care îl ocupă Maria, nu doar în Vechiul Testament, ci chiar în planul de mântuire a lui Dumnezeu”..

Paginile Noului Testament cuprind o istorie, în care ne sunt înfățișați acei oameni care au fost plini de Duhul Sfânt și în care a lucrat Harul Dumnezeiesc ,,pentru pilduirea omenirii, pentru învățătura și mântuirea noastră”. Urmărind întreaga istorie religioasă, nu putem afla o personalitate care să fi primit daruri de la Dumnezeu, precum a primit Fecioara Maria, ea învrednicindu-se de darui dumnezeiești fiind consemnate în istoria evanghelică și în credința noastră bazată pe cele două izvoare Sfânta Tradiție și Sfânta Scriptură.

Amănunte din copilăria pe care a avut-o Mântuitorul Iisus Hristos le putem găsi la Sfântul Apostol Luca, acest lucru fiind posibil datorită Fecioarei Maria, care fiind în permanență cu Hristos, a putut povesti aceste evenimente din vremea prunciei fiului ei: ,, Maria este aceea care povestește, și acest lucru se poate înțelege din forma smerită și simplă în care decurge istoria biblică, mai ales în cele dintâi două capitole ale Evangheliei Sf. Luca”.

Pornind de la minunea nașterii lui Hristos din Fecioara Maria, putem deduce faptul că acest eveniment nu restrânge legătura strict pe această relatare ci merge mai departe continuând să existe și să se afirme ca fiind o taină lucrătoare în relația care se stabilește între cele două naturi lucrătoare cea divină și umană, ambele în mod intim fiind unite în Iisus Hristos. Această credință potrivit căreia Fiul lui Dumnezeu prin întrupare i-a firea omenească, fiind fără de păcat și implicând naștere feciorelnică, reprezintă cu adevărat credința Bisericii din primele veacuri, în care a luat formă Biblia creștină.

Despre această naștere supranaturală dar și despre calitatea de Născătoarea de Dumnezeu Nestorie episcop de Constantinopol, care nu putea înțelege că era vorba despre nașterea persoanei lui Dumnezeu și nu a dumnezeirii, a pus bazele unei erezii, care a fost combătută la Sinodul al III-lea ecumenic în Efes 431, punând problema existenței a două persoane care corespund cu cele două firi a lui Hristos ,,Nestorie se concentrează asupra modalității prin care să fie asigurată unitatea lui Hristos păstrându-se cele două naturi distincte, însă fără să se confunde cu unica physis.”.

Cel mai sigur punct al acestei erezii a fost respingerea atributului de Născătoare de Dumnezeu dat și mărturisit în Biserică, învățătură care susținea că Fecioara Maria a născut pe Hristos omul, deoarece o creatură nu era capabilă să îl nască și să fie mama lui Dumnezeu, pruncul trebuind să fie de o ființă cu mama lui.

Nestorie susținea că este posibil să folosești expresia Năcătoare de Dumnezeu-Theotokon însă să fie însoțită de expresiile Născătoare de om- Anthropotokon sau Născătoare de Hristos-Hristotokon. Cu privire la această erezie, Sfântul Chiril al Alexandriei, îl dă anatemei pe acela care nu recunoaște că Fecioara Maria este Născătoare de Dumnezeu zicând ,,Dacă cineva nu mărturisește că Emanoil este Dumnezeu și prin urmare că Fecioara este Născătoare de Dumnezeu, pentru că a născut trupește pe Cuvântul lui Dumnezeu, făcut om, anatema să fie”.

Starea primordială a omului a fost cea de feciorie, Adam fiind plăsmuit din pământ feciorelnic, iar Eva a fost zămislită din coasta lui Adam, nepătată de lucru necurat, această stare feciorelnică dintru începuturi a fost zămislită în firea oamenilor, fiind cununa neveștejită care a fost așezată de Creator pe frunțile primilor oameni. Fecioria reprezintă viața Sfintei Treimi, a slujitorilor lui Dumnezeu îngeri și sfinți concluzionând prin a spune că fecioria este vasul sfințeniei.

Mai mulți Sfinți Părinți au apărat dreapta credință combătând fiecare erezie și pe făuritorul ei, încercând să păstreze nepătată moștenirea apostolică. Unii dintre cei mai mairi apărători ai Maicii Domnului au fost Sfântul Chiril cel Mare numit și piatra unghiulară a dăgmei theotokiei ,,Maria este mama lui Dumnezeu” și Sfântul Ioan Damaschinul care spune ,,Sfânta Fecioară n-a născut un simplu om ci Dumnezeu adevărat; și nu un Dumnezeu simplu ci un Dumnezeu întrupat”.

De asemenea și Sfântul Simeon Noul Teolog vorbește despre firea omenească și dumnezeiască a lui Hristos Întrupat afirmând faptul că ,,Hristos e îndoit în fire, divin și uman, dar Persoana Sa e unică, e ipostaza divină a Logosului.” Părintele Florovsky afirmă despre Logosul întrupat următoarele ,,umanitatea Domnului Iisus Hristos e completă, posedând propria ei voință (thelema) și lucrare (energia), asigurând astfel un loc pentru însușirea omenească de către noi a sfințirii realizate și oferite nouă de Logosul Întrupat”.

Sfântul Clement Alexandrinul vorbește despre Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca și despre o poartă prin care a intrat viața dumnezeiască în viața omenească nedeschizând poarta precum a intrat prin ușile încuiate la ucenici pentru a le aduce pacea ,,În toate ne ajută Dumnezeu și în toate ne este de folos și ca om și ca Dumnezeu; ca Dumnezeu ne iartă păcatele, iar ca om ne învață să nu mai păcătuim; Dumnezeu ajunge concetățean cu oamenii, iar prin învățătura Sa cerească îl îndumnezeiește pe om”.

În orice familie dar în mod special pentru orice femeie, modelul pe care Fecioara Maria îl oferă ca mamă și femeie, reprezintă principalul punct de dplecare în costituirea unei vieți. Vladimir Losky, vorbește despre importanța pe care o are mijlocirea Maicii Domnului înaintea Fiului Ei ca și lucrare directă intervenind pentru noi prin rugăciune, acest lucru nefiind o asistență pasivă, nici un har nu e primit în Biserică fără asistența Maicii lui Dumnezeu. Ea reprezintă destinele Bisericii și ale universului care se desfășoară în timp.Spre deosebire de celelalte femei menționate în Vechiul Testament numai Maica Domnului a fost obiectul unor profeții.

Toate acele profeții care au fost făcute în Vechiul Testament, au fost împlinite cu desăvârșire atât de către Fecioara Maria cât și de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin ascultare și smerenie, două virtuți pe care atât Hristos cât și Mama Lui le dau exemplu prin purtare și prin vorbă. Hristos a spus ucenicilor că ,,După cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți.” (Mt.20.28), îndemnându-i pe ucenici să practice și ei la rândul lor viața smerită dar trâită în Duhul lui Dumnezeu.

Fecioara Maria, este plină de daruri încă de la naștere și de asemenea ,,Maria rămâne plină de dar tot timpul vieții sale” aducând în lume mântuirea prin smerenie și ascultare acceptând chemarea: ,,Și a zis Maria: Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău! Și îngerul a plecat de la ea.”(Lc.1,38). Toată viața Fecioarei Maria a fost o pildă și un exemplu, care a fost urmat de fiecare popor dar mai ales de creștinii care au ținut să transmită mai departe din generație în generație, ceea ce au văzut și auzit, luând-o ca mijlocitoare încă de la începuturile Bisericii.

Mergân pe firul Noului Testament, ceea ce citim despre zămislirea Fecioarei Maria, reprezintă o părghie de stăruință în rugăciune și răbdare, lucruri de care au dat dovadă Sfinții Ioachim și Ana toată viața lor. Aceste prime exemple pot reprezenta pentru familia care se formează în zilele noatre un temei pentru longevitatea și calitatea vieții de uniune familială în care cei doi soți doresc să rămână. Sfântul Ioan Maximovici, scrie despre starea socială iudaică din acea vreme și despre supărarea Sfinților Părinți pricinuită de societate din cauza lipsei unui copil ,,Odată defăimați de iudei pentru că erau sterpi, s-au rugat amândoi lui Dumnezeu cu suflet smerit. Ioachim într-un munte, unde a fugit după ce arhiereul nu a vrut să primească jertfa la templu, iar Ana în grădina lor plângându-și neputința sterpiciunii și atunci le-a fost trimis un înger înștiințându-i că în curând vor da naștere unei fiice”.

Îngerul i-a încredințat că Dumnezeu le-a auzit rugăciunea și le-a văzut lacrimile ,,Dumnezeu a auzit rugăciunea ta și vei naște pe vestitoarea bucuriei și vei pune numele ei Maria, căci prin ea se va face mântuirea întregii lumi”.

După ce a fost nascută Maica Domnului a fost încredințată la templu la vârsta de trei ani ,, A fost rânduită în ceata fecioarelor care slujea acolo dar petrecea atât de mult timp rugându-se în Sfânta Sfintelor, încât se poate spune că viețuia acolo”. Această ședere la templu a făcut creșterea Fecioarei Maria pentru a fi locașul Preasfintei Treimi, pregătindu-se prin rugăciune și asceză în cel mai sfânt dintre locașurile Sfântului Templu, aproape de harul Dumnezeiesc, fiind pătrunsă de sfințenie încă de la naștere.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește despre trăsăturile și frumusețea Maicii Domnului spunând că este împodobită cu multe culori ,,adică o frumusețe alcătuită din fapte bune și cuvinte dumnezeiești cu totul după voia lui Dumnezeu, Mântuitorul ei, așa curcubeul care se vede în nori este unul prin ipostas și prin nume, dar se vede în multe culori și grațios, tot așa Preacurata Fecioară a fost împodobită încă din pruncie cu găteală de nerostit a podoabelor în culori felurite și pe măsură ce creștea cu vărsta, pe atât creștea și găteala podoabei ei. De aceea frumusețea ei a plăcut Împăratului și s-a sălășluit în ea.”

Mulți prooroci, sfinți, cuvioși sau oameni care au fost bineplăcuți în fața lui Dumnezeu au primit diferite daruri care lucrau prin ei spre slava lui Dumnezeu, dar nici unul dintre aceștia nu au fost binecuvântați să fie plin de dar după cum a fost Fecioara Maria. Mărirea Maicii Domnului de care vorbește Arhanghelul Gavriil ,,Bucurăte ceea ce ești plină de dar, Domnul este cu tine”(Lc.1,28) și pe care îl acceptă Fecioara Maria ,,Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!”(Lc. 1,38) nu este în înțeles material spre mândrie, ci este o mărire duhovnicească, remarcându-se înțelepciunea, curățenia desăvârșită a vieții sale, și iubirea pe care o are în inima sa pentru fiecare om.

Această mărire este deci asupra virtuților pe care Fecioara Maria le are de la Dumnezeu.Urmând întreaga viață a Fecioarei Maria din Vechiul Testament și până în Noul Testament, putem extrage foarte multe practici pentru folosul nostru de zi cu zi în ceea ce privește căminul familial pe care îl avem. Blândețea reprezintă una dintre virtuțile care fac armonia familiei să fie bucurie sufletului și exemplu în creșterea copiilor, aici rolul mamei fiind unul crucial, precum a fost și rolul Maicii Domnului în lume. Părintele Gheorghe Popa vorbește despre întemeierea unei familii creștine, în care mama reprezintă principalul factor în creșterea copiilor și bunul mers al familiei, care ,,trebuie văzută ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ”

Mama este cea care poartă în pântece timp de nouă luni pruncul iar mai apoi în dureri naște pruncul pe lume. Această calitate de izvor al vieții, o ridică pe femeie mai presus de orice având în vedere că Modelul tuturor mamelor creștine este Împărăteasa lumii Maica Domnului care la rândul ei La născut, La purtat în brațe, La alăptat la sân, La dus la templu și La închinat Domnului. Calitatea de soție pe care o are femeia, este implicată în calitatea de mamă deoarece mama responsabilă își iubește atât copii cât și soțul iar prin ei îl iubește pe Dumnezeu arată că ,,principiul religios în uman se exprimă prin femeie”, această responsabilitate pe care femeia o are în perpetuarea sănătoasă a lumii nu poate fi făcută în afara iubirii deoarece ,,iubirea constituie puterea de iradiere a adevărului, iar adevărul lipsit de iubire nu poate găsi calea către inima credinciosului”

Mama a vut un rol determinant în ceea ce implică creșterea și educația morală și creștină a copiilor încă din vremea apostolică, acest lucru îl aflăm din paginile Noului Testament unde citim despre educația pe care a avut-o Timotei care a fost ucenicul Sfântului Apostol Pavel de la mama și bunica lui ,,Plin sunt și de amintirea neprefăcutei credințe care este-n tine, aceea care mai întâi s-a sălășluit în bunica ta Loida și-n maica ta Eunichi și despre care sunt încredințat că este și-n tine.”(II Tim. 1,5).

Maica Domnului fiind considerată Maică a Vieții reprezintă modelul desăvârșit pe care îl au toate mamele de pretutindeni până la sfârșitul veacurilor. Părintele Vasile Mihoc vorbește despre asemănarea dintre femei ca mame creștine cu Maica Domnului în toate privințele, pentru calitatea a tot ceea ce fac ele în toate zilele, astfel părintele spune că ,,Femeile creștine nu sunt și nu trebuie să fie fiicele Evei; chemarea lor este de a se sili să devină fiice ale Maicii Domnului, atât prin împărtășirea de darurile Fiului ei, Iisus Hristos, cât și prin imitarea virtuților ei.”.

De asemenea mai are datoria ca mamă creștină de a împărtăși copiilor încă de la naștere, lumina vieții celei nemuritoare, prin nașterea din nou a dumnezeiescului botez și prin atenta supraveghere și îngrijire a creșterii lor duhovnicești ,,prin primirea harului Sfintelor Taine ale Bisericii și prin continua sporire a vieții lor de credință și fapte bune”.

În învățătura lor despre Maica Domnului, Sfinții Părinți au la bază temeiurile biblice, acest lucru îl putem extrage dintr-o mărturie grăitoare pe care Sfântul Ignatie Teoforul o face zicând ,, Hristos este Dumnezeu, este în Tatăl înainte de veci; este cuvânt veșnic a lui Dumnezeu și chip al Tatălui: este și Fiu a lui Dumnezeu și Fiu al Omului, zămislit din Maria, după rânduiala lui Dumnezeu din sămânța lui David și din Duhul Sfânt. S-a născut cu adevărat din Fecioara, a fost botezat de Ioan, iar pe timpul lui Pilat din Pont și a lui Irod a fost pironit cu adevărat pentru noi cu trupul.”

Prin natura umană creată există o diferență între religiozitatea unei femei comparată cu religiozitatea unui bărbat. Precum citim în Noul Testament, că mironosițele au fost mai curajoase decât apostolii, și în zilele noastre putem spune că atât în casă cât și în societate femeia ține candela iubirii și a unității aprinsă, acest lucru se întâmplă datorită firii moștenite pe filieră feminină de la Fecioara Maria care a reușit să înmoaie inima fiului ei când mijlocea și se ruga înaintea Lui.

Toată viața pe care a dus-o Maica Domnului pe pământ a fost un munte de jertfă și smerenie, născând ,,Nașterea trupească a Lui care s-a făcut din Sfânta Fecioară pentru mântuirea tuturor nu a însemnat nicidecum începutul ființei Lui… Emanuel este Dumnezeu cu adevărat și pentru aceasta și Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu”

3. Menirea familiei vechi-testamentare

Procesul prin care putem cunoaște atât universul cât și propria noastă omenitate este divizat pe două planuri care au în centrul lor revelația dumnezeiască. Prima cale a cunoașterii este formată plecând de la realitatea înconjurătoare și informațiile pe care ni le descoperă această cunoștere reprezentând partea rațională care nu se lasă să fie atinsă de descoperirea lui Dumnezeu. Cea de-a doua cunoaștere izvorăște de la revelația dumnezeiască și privește atât începutul cât și sfârșitul universului.

Omenirea a aflat în Hristos două lucruri și anume ce este omul și cine este Omul. Înțelegerea proprie a omului se poate face numai prin raportarea la Omul Hristos. Dumnezeu creându-l pe om ,,după chipul și asemănarea Lui”(Fc. 1,26) printr-un act creator deosebit totodată îl așază în rai pentru a stăpâni tot pământul, Hristos Fiul lui Dumnezeu prin chenoză se întrupează făcându-se Om spre a îndumnezei firea căzută, înseamnă că în antropologie învățătura fumndamentală stă în theantropie ,,Hristos este Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit. Prin Întrupare, moarte și Înviere, Fiul lui Dumnezeu izbăvește omenirea din moarte, unind-o în persoana Lui cu Dumnezeu și ne arată cum a fost gândit omul de Dumnezeu și așadar, cine este el: purtător de Dumnezeu – Theofor”

În om Chipul lui Dumnezeu reprezintă tocmai capacitatea pe care omul o are pentru a ajunge la îndumnezeire și de ,,înțelegerea înălțată sau înjosită a omului atârnă credința sau necredința lui, căci cred în Hristos cei care cred în propria îndumnezeire”

Sfântul Atanasie cel Mare dă o definiție chipului lui Dumnezeu care a fost întipărit în om spunănd că ,,Dumnezeu le-a dăruit oamenilor ceva mai mult; adică nu i-a creat pur și simplu ca pe niște animale neraționale (necuvântătoare), ci i-a făcut după chipul Său, împărtășindu-le ceva și din puterea Cuvântului (Logosului) Său…. . Ființa lor s-a corupt însă când s-au făcut răi. Atunci au căzut înafara vieții din rai, în moarte și stricăciune”. De asemenea părintele Dumitru Stăniloae ne spune despre umanitatea în Hristos care este integrată în ipostasul dumnezeiesc, deoarece Mântuitorul nostru Iisus este Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu făcut om: ,,Umanul și-a căpătat o vrednicie de iubire infinită, fiind umanul Fiului lui Dumnezeu, și umanul devenit propriu al Fiului lui Dumnezeu a căpătat capacitatea iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu”

Fiind ca o împlinire a chemării iubirii și a unirii dintre cei doi cu Dumnezeu și în Dumnezeu, sunt creați primii oameni, Adam și Eva. ,, În geneză, Dumnezeu motivează, după aducerea la existență a lui Adam, aducerea la existență a Evei, cu temeiul că nu este bine să fie omul singur.” ,, Și a zis Dumnezeu:<<nu e bine să fie o,ul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el.>>(Fc. 2,18).

Potrivit părintelui Vasile Gavrilă, singura concepție ce reușește să păstreze ,,din valoarea ei dată prin creație este căsătoria în Vechiul Testament; aceasta însă este încă departe de concepția Creatorului: Taină în Împărăția Sa.” Dumnezeu binecuvântându-i pe primii oameni fiind prima pereche, i-a făcut colaboratori ai Săi în misiunea pe care le-a încredințat-o de a se înmulți ,,Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul”(Fc.1,28).

Între persoanele care doresc să întemeieze o familie prin căsătorie trebuiesă stăpânească legea iubirii,, Pentru a fi o unire desăvârșită, căsătoria comport o iubire desăvârșită. De aceea trebuie să fie indisolubilă. Astfel căsătoria avea de la început atributele unitățiiși indisolubilității. Bărbatul avea, în mod deplin, în unirea desăvârșită cu o femeie, tot ce-l complete essential; și femeia la fel.”.

Mântuitorul Iisus Hristos, această unire tainică între un bărbat și o femeie, o prezintă ca fiind o lucrare a lui Dumnezeu, căsătoria având un caracter sacru încă de la creație. Această iubire care există între soți dar și importanța pe care o are căsătoria primește o conotație deosebită după cum este prezentată în Noul Testament și în Vechiul Testament. În Noul testament putem observa faptul că această unire prin căsătorie este prezentată ca o figură care este profetică între unirea lui Hristos cu Biserica Sa. În Vechiul Testament unirea este folosită ca fiind o metaforă care este pentru relația dintre Iahve și poporul său.

Pentru evreii biblici, familia era celula de bază a societății în care trăiau, fiind ceea ce noi am putea-o numi o entitate juridică. În perioada Vechiului Testament, legislația ce avea în vedere familia, a fost dezvoltată pe temeiul principiului care susținea că familia este celula de bază a unei societăți. Preocuparea pe care o aveau pentru a menține permanent puritatea și autoritatea familiei, se regăsesc în perceptele acestei legislații, asupra căreia rămânând fideli ,,ei recunosc familiei un loc determinant în societate.”. Membrii familiei aveau o legătură deosebită, având anumite valori și principii, ei simțindu-se ,,a fi același os și aceeași carne; iar a avea același sânge însemna a avea același suflet.”

Pe lângă rolul social pe care îl avea familia la vechii evrei, descoperim și un rol religios care avea de asemenea o conotație deosebit de importantă în celula familială care s-a păstrat până în zilele noastre. Pentru a vedea ce importanță majoră dar și ce impact aveau sărbătorile asupra familiei și asupra celor tineri, în cartea ieșirii avem porunca pe care Dumnezeu o dă bărbatului să transmită mai departe tradiția și firul evenimentelor istorice care s-au întâmplat cu poporul din care face parte.

,,În ziua aceea să-i povestești fiului tău zicând: Aceasta-i de dragul a ceea ce a făcut pentru mine, când am ieșit din Egipt. Să fie aceasta ca un semn pe mâna ta și ca o aducere aminte în fața ochilor tăi, pentru ca legea Domnului să fie în gura ta; căci cu mână tare te-a scos Domnul Dumnezeu din Egipt.”(Is. 13, 8-9). Sărbătorile se celebrau cu precădere în familie acestea reunindu-i pe toți membrii familiei,, iar capul familiei fiind un fel de oficiant.”

Căsătoria fiind de mare cinste în rândul poporului evreu, aceasta avea rădăcinile în prima poruncă pe care Dumnezeu o dă lui Adam și Eva,, Creșteți și vă înmulțiți” (Fc. 1,28). Un proverb rabinic spune,, un celibatar nu este cu adevărat om”. Această alegere de a fi celibatar era considerat o anomalie sau o rușine în rândul societății. Totuși pe vremea Mântuitorului, existau persoane care din motive religioase alegeau această cale, fiind vorba de unele comunități cum ar fi eseniei, o comunitate cvasimonastică ce era stabilită în paertea apuseană a Mării Moarte. Altă comunitate care practicau abstinența erau nazireii.

La polul opus de celibat era practicată poligamia. Această formă de familie era acceptată pentru a asigura continuitatea neamului și a familiei. În cazul în care prima soție era stearpă, atunci bărbatul își mai lua o soție sau o cocubină însă prima soție nu era repudiată,, Dumnezeu nu te cheamă ca pe o femeie părăsită și slabă de inimă, nici ca pe o femeie ce incă din tinerețe e pradă urii, zice Domnul tău.”(Is. 54. 6).În ciuda acestui drept a bărbatului de a avea mai multe femei, exista un curent puternic în iudaism care considera că doar monogamia reprezintă întradevăr căsătoria ideală șică doar această formă este căsătoria conformă cu voia șidupă legea lui Dumnezeu. Prima formă de poligamie despre care ne vorbește Sfânta Scriptură a fost în casa lui Lameh,, Lameh și-a luat două femei: numele uneia era Ada și numele celeilalte era Sela”(Fc. 4,19).

Noțiunea de familie are în limba ebraică biblică folosit termenul ,, baith”, prin acest cuvânt intra în discuție atât casa ce îi adăpostețte pe membrii acelei familii, dar și atât pe membrii familiei cât și pe descendenții ei. Israeliții rămânând fideli Legii, locul cel mai înalt în societate a fost atribuit familiei de aici revenind și solidaritatea familiei care era respectată în rândurile vechilor evrei. În cartea lui Daniel Rops, citim despre siguranța aproapelui. Starea unui membru al familiei fie că era fericită sau mai puțin fericită avea impact asupra celorlalți membrii care făceau parte din acea fmilie. Astfel că,, trebuia socotit asemenea lui Cain”, după învățătura rabinilor, acela care nu se simțea,,păzitorul fratelui său”(Fc. 4,9).

Strânsa legătură pe care o regăsim între familie și femeie în Vechiul Testament la evrei, reprezintă o necesitate în continuitatea neamului acelei familii și a perpetuării, o vorbă rabinică spune că,, Cine nu are femeie nu are bucurie, nici binecuvântare, nici cele bune, nici Tora, nici șanț de apărare, nici pace nici viață”.

În căsătorie, menirea femeii la evrei era aceea de a deveni mamă și de a avea cât mai mulți copii, acest lucru pentru o femeie israeliteană era cea mai mare avere și fericire,, Și au binecuvântat-o pe Rebeca, sora lor, și au zis: Să devii tu, sora noastră, mii de miriade, iar urmașii tăi să stăpânească cetățile vrășmașilor lor”(Fc. 24,60). Sterilitatea sau neputința de a avea copii era considerată în acea perioadă o pedeapsă din partea lui Dumnezeu,,Atunci a zis Sarai către Avram: Iată mie mi-a încuiat Domnul putința de a naște.”(Fc. 16,2). Prin această înfertilitate femeia nu putea îndeplini scopul căsătoriei,, care este nașterea de fii spre înmulțirea neamului”.

În căsătorie vocația femeii reprezenta și reprezintă nașterea de copii, iar prin acest rol de mamă vin și responsabilitățile creșterii, a educației și a formării atât religioase cât și morale. La evrei, în cazul în care nu puteau să aibe copii acea familie, puteau să aibe grijă de copii străini, în cazul zilelor noatre această practică se numește adopție fiind folosită de către familiile care nu au copii sau care mai își doresc copii și nu mai pot avea.

Știind că femeia era subordonată bărbatului, cu toate acestea în mediul familial, în cazul în care femeia devenea mamă rolul acesteia creștea foarte mult mai ales dacă aducea pe lume un băiat,, Lia a zămislit și i-a născut lui Iacob un fiu, căruia i-a pus numele Ruben, zicând: Privit-a Domnul la umilirea mea; mă va iubi de-acum bărbatul meu”(Fc. 29, 32). Acestă cinste de a avea un fiu era pentru că băiatul ducea mai departe numele familiei și moștenirea, din această pricină femeia era mai iubită de bărbatul ei.

Dacă ne referim la perspectiva căsătoriei în timpul poporului evreu, având,, Revelația Dumnezeiască și promisiunea divină de a mântu neamul omenesc prin poprul ales” aceasta dobândește la poporul evreu un statut nou, iar în comparație cu alte popoare concepția despre familie se desparte și se distanțează de ideologiile celorlalte neamuri. În Privința căsătoriei gândirea iudaică care se regăsea în Vechiul Testament semăna foarte mult cu gândirea păgână, această asemănare era din perspectiva semnificației esențiale a scopului căsătoriei care era acela de procreere.

Datorită promisiunii făcute de către Dumnezeu lui Avraam, în viziunea iudeilor,, o familie fără copii, era considerată o familie uitată de Dumnezeu”, dar ,,în binecuvântarea lui Dumnezeu era continuarea neamului; ascultarea și credința lui Avraam duc la făgăduința unei descendențe generoase”. Unul dintre lucrurile care schimbă totuși radical ceea ce presupune concepția iudaică despre familie dar și despre căsătorie este reprezentat de ,,alianța încheiată de Dumnezeu cu poporul ales: căsătoria este înțeleasă ca o imagine ce revelează alianța între Dumnezeu și poporul său.”

Conținutul cărții lui Tobie, ne descrie în cadrul religios al Vechiului Testament, piscul vieții conjugale și familiale, întru totul pus sub protecția Proniei divine și a voinței mântuitoare a lui Dumnezeu. Familia iudaică a fost realmente un progres față de tot ceea ce exista până atunci, deși nu a fost un progres deplin, totuși a prezentat schimbări temeinice pentru ceea ce va fi familia în formula modernă.

Privind în Vechiul Testament am descoperit faptul că legătura dintre un bărbat și o femeie făcut prin căsătorie rămâne doar o realitate pur terestră dobândind perspectiva mântuirii deoarece, legământul pe care Dumnezeu îl face cu omenirea pentru împlinirea făgăduinței izbăvirii, este încheiat prin Avraam. Marele progres pe care familia iudaică l-a adus față de tot ce exista până atunci ne ajută să înaintăm mai departe la o concepție de această dată creștină despre familie. Fiind egalați în fața lui Dumnezeu cei slabi și cei puternici, aplicând noțiunea creștină de persoană și de asemenea de fiu al lui Dumnezeu, creștinismul afirma o paritate ideală de drepturi pentru bărbat și pentru femei, deoarece dacă privin căsătoria ca fiind o jertfă,, darurile și calitățile unuia se comunică celuilalt pe altarul credinței”.

În Noul Testament, subiectul căsătoriei primește o altă conotație, evoluând devenind Taină,, Taina nunții pentru a se desăvârși în Împărăția lui Dumnezeu” la cina Nunții Mielului (το δειπνον του γαμου του αρνιου): ,, Fericiți cei chemați la nunta Mielului”(Ap. 19,9)

Prin Taina Nunții se cuprinde și se revelează Taina iubirii pe care Dumnezeu o împărtășește omului prin creație, descoperire, Răscumpărare și viață veșnică întru Împărăția lui Dumnezeu. Căsătoria nu mai are un sens și un scop în procreere și nici măcar în sine, putem discuta despre sensul și scopul final al căsătoriei ca fiind desăvârșirea omului. Aceștia fiind uniți prin Taina Nunții ca bărbat și femeie sunt uniți în chip tainic cu Dumnezeu, având de aici sensul îndumnezeirii, sensul istoriei pentru creștini fiind,,suișul în libertate și adevăr după chipul lui Hristos”.

Această legătură tainică a căsătoriei dintre cei care se iubesc întradevăr, a fost afectată profund datorită păcatuluiprotopărinților noști dar și datorită păcatelor urmașilor lor. Discrepanța majoră care apare între ceea ce a fost instituția căsătoriei în intenția lui Dumnezeu comparând cu ceea ce a devenit în realitate, este una majoră și de fond.

Sâmburele original al căsătoriei cum a fost în primele veacuri a rămas totuși,, ceea ce constituia datul divin creatural al unirii dintre bărbat și femeie în căsătorie”. Acest fir care făcea legătura în căsătorie, a reușit să reziste deși a fost subțiat, legătura fiind sfâșiată după ruperea omului de Harul lui Dumnezeu, această rupere având la bază egoismul eliberat dar mai presus de atât fiind dezvoltat prin păcat, însă deși starea primordială a fost pierdută precum și harul legat de aceasta, totuți esența ei nu a fost desființată precum ,,nici natura umană nu a fost distrusă”

Făcând referire la Sfintele Evanghelii, acestea ne oferă două repere fundamentare care vizează căsătoria. În primul rând Mântuitorulnostru Iisus Hristos confirmă instituirea căsătoriei, care au fost deja prezentate în expunerea din Facere,,Pentru aceasta va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup; așa încât nu mai sunt doi ci un singut trup. Deci, ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”.(Mt. 19,5-6), prin acest verset precum și prin altele, Dumnezeu ,,face un ultim retuș asupra concepțiilor vetero-testamentare cu privire la căsătorie.”.

În cel de-al doilea reper avem o considerație specific eshatologică prin care deducem că dobândirea Împărăției lui Dumnezeu trece înaintea căsătoriei, din aceată pricină starea de feciorie transcende viața conjugală înălțându-se spre a reprezenta starea reprezentativ creștină în Împărăția lui Dumnezeu, această stare de feciorie o regăsim în cuvintele Sfântului Apostol și Evanghelist Matei, care reușește să prindă acest tablou în care ucenicii au o discuție cu Hristos cu privire la starea bărbatului față de femeie în cadrul vieții conjugale,, Că sunt fameni care s-au născut așa din pântecele maicii lor; sunt fameni pe care oamenii i-au făcut fameni; și sunt fameni care s-au făcut ei înșiși fameni de dragul Împărăției Cerurilor. Cine poate înțelege să înțeleagă”(Mt. 19,12).

Căsătoria pe lângă unirea dintre cei doi soți, în harul lui Dumnezeu mai are și latura de a aduce în lume prunci pentru a duce mai departe neamul omenesc și pentru ca și creația să se înnoiască prin oameni noi, astfel această continuitate să se facă spre mântuirea fiecărui om. Această latură de procreere făcându-se prin împreunarea trupească dintre bărbat și femeie nu este păcat dacă este făcut în cadrul legământului conjugal. Această unire conjugală este după rânduiala lui Dumnezeu dacă îndeplinește câteva condiții.

Monogamia reprezintă la fiecare popor unul dintre stâlpii de bază ai familiei. Dumnezeu recunoaște că este gelos, însă această gelozie se înțelege prin a fi râvnă sau ardoare,, Să nu te închini lor, nici să le slujești; că Eu, Domnul, Dumnezeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos”(Is. 20,5), în cazul de față ,,Dumnezeu Își revendică în exclusivitate fidelitatea și iubirea celor cu care a încheiat legământul”.

Sfântul Apostol Pavel le vorbește corintenilor despre căsătoria unei logodnice cu un bărbat, el prezentându-i pe cei din popor lui Hristos, ca un prieten al Mirelui cel ceresc, care nu admite să fie împărțit cu nimeni,, Sunt gelos pe voi cu gelozia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit unui singur Bărbat: ca pe o fecioară neprihănită să vă înfățișez lui Hristos”(II Co. 11,2). Acest angajament total și fără compromisuri a lui Dumnezeu față de poporul său determină același tip de angajament pe care îl au cele două persoane una față de cealaltă, ca reflectare a unicității și fidelității angajamentului lui Hristos față de Biserică.

Relația heterosexuală își are rădăcina în Vechiul Testament când ,,după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și femeia i-a făcut”(Fc. 1,27). Scopul celor doi dar și una dintre poruncile pe care Dumnezeu le-a dat-o a fost aceea de a procrea, acest lucru reprezintă continuarea Creației, implicând unirea a două vieți într-o îmbrățișare plină de dragoste care va aduce rodul trupurilor lor care sunt copii frumoși și sănătoși.

Binecuvântarea căsătoriei vine de la Dumnezeu acest lucru îl avem ilustrat în binecuvântarea lui Dumnezeu care a dat-o lui Adam și Evei spre a ,,crește și a se înmulți”(Fc. 1,28), crearea vieții putând fi de la Dumnezeu care este singurul capabil să facă așa ceva prin binecuvântarea Lui. Această unire conjugală primind binecuvântarea lui Dumnezeu, este locul în care Dumnezeu îi cheamă pe cei doi pentru a fi un trup,,născând copii, împlinindu-se în dragoste și lucrând la mântuirea lor”

Biserica lui Hristos, este locul în care se dezvoltă o nouă morală care este aplicată în viața de familie creștină de către soți. Această concepție a căsătoriei și a familiei deopotrivă are la bază învățătura lui Hristos, care mai apoi a fost dezvoltată de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți în predicile pe care le rosteau și practica răspândirii cuvântului lui Dumnezeu, în vremea Bisericii primare. Mărturisirea externă a noii învățături care a fost propovăduită de Hristos în primul rând iar mai apoi de Sfinții Apostoli, caracterizează credința creștinilor care se aflau în perioada Bisericii primare. Totodată această credință a primilor creștini a fost caracterizată și de pătrunderea cu puterea dătătoare de viață a Duhului Sfânt în toată ființa lor, ceea ce făcea din ei sfinți fără de prihană.

Prin întemeierea Bisericii de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos, se formează o comunitate puternică și deosebită de oameni, care în ciuda stricăciunii morale și sociale a lumii înconjurătoare, va prezenta adevărata lumină a virtuților primite de la Hristos, El fiind ,,Lumina lumii” (In.8,12), ori răspândind această lumină a lui Hristos și primind-o cei ce o văd și simt se vor bucura de nevederea întunericului, deoarece Hristos spune ,, cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții”(In. 8,12). Prin jertfa vieții și a împlinirii poruncilor lui Dumnezeu,, creștinii demonstrând și justificând pe deplin înalta lor destinație, prin chiar viața lor” se fac exemplu comunității din care fac parte.

Prin taina căsătoriei se formează familia cu caracter creștin care a asigurat încădin cele mai vechi timpuri și asigură și în zilele noastre,, frumusețea morală, armonia spirituală și desfășurarea vieții normale a credincioșilor în cadrul Bisericii lui Iisus Hristos… ordinea, bunăstarea și progresul continuu al statutului și al individului.”

Creștinismul a reușit să înnoiască viața familială din toate punctele de vedere, aducând căsătoriei libertatea, privind dintr-o perspectivă cu totul nouă, oferind puncte de sprijin noi pe baza învățăturilor care le primeau de la Apostoli,,oferind femeii o nouă situație, făcând-o iarăși din roaba bărbatului, ajutorul lui”. În prezent acel statut care a fost predominant de drept și care conținea punctele de constrângere prin pedepse la împlinirea obligației încheierii căsătoriei, a făcut ca unele din statele Uniunii Europene și a Americii, să pună sub stindartul drepturilor și libertăților omului, lezarea tocmai a principiilor moralei creștine,, legiferându-se ceea ce este împotriva firii, sabotându-se astfel chiar rolul și rostul familiei în societate.”

Despre căsătorie și familie se afirmă faptul că acestea sunt două instituții, însă nu este vorba despre înstituții cu sistem de norme impersonale, ci ele sunto realitate pline de harul dumnezeiesc, ce corespunde prefacerii harismatice care este a făpturii zidite și a iubirii pe care oaduce Hristos atunci când îi conferă statutul de taină.

Aceasta, este o instituție sacră fiind instituită de Dumnezeu printr-o lege morală pozitivă,, Și l-a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; bărbat și femeie i-a făcut. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l!; și stăpâniți peste peștii mării, peste peste păsările cerului, peste dobitoacele și peste tot pământul, peste toate vietățile ce se târăsc pe pământ!”(Fc. 1, 27-28).

Din punct de vedere formal este o instituție umană, firea cea omenească eate există nu în individ ci în bărbat și femeie,, Perechea care este formată din indivizi de sexe diferite, care se completează unul pe altul, atât din punct de vedere trupesc cât și din punct de vedere spiritual, formează modelul desăvârșit al omului.”. În altă ordine de idei, putem afirma faptul că atât căsătoria cât și familia reprezinta partea sacră care este de la origine în cadrul societății tuturor timpurilor, având la temelie iubirea care cere uniune afectivă și intelectuală, după unitatea de cuget și simțiri, sentimente și atitudini, dar mai ales după o unitate ființială.

Această viață este una de natură atât spirituală cât și exterioară. Nu voința care sălășluiește în acel om a fost declanșatorul, esenței căsătoriei și de asemenea ,, instituția căsătoriei nu este o afacere oarecare, ci un bun spiritual original.” Iubirea dintre un bărbat și o femeie reprezintă natura religios morală care contituie specificul înstituțional al căsătoriei întocmai cum ne este prezentată la origini.

Doar intervenția pe care Dumnezeu a avut-o în viața oamenilor a reușit să păstreze continuitatea și folosul căsătoriei, pentru că odată cu făgăduințele făcute de către Dumnezeu poporului ales, cu privire la mântuire, Dumnezeu trebuie să aleagă un neam și o familie în care Mesia cel promis încă din Rai primilor oameni să vină pe lume prin nașterea mai presus de fire prin care Dumnezeu îi pregătește omenirea pentru primirea cu folos a Mântuitorului Iisus Hristos.

Cu prilejul primei minuni pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos a făcut-o la nunta din Cana Galileii, căsătoria a fost ridicată la rang de Taină a Bisericii Sale, în urma acestei binecuvântări familia a devenit familie creștină, în interiorul ei,,cei doi, soțul și soția, caută să recapete sfințenia dintru începuturi”. Prin participarea Mântuitorului Hristos la Nunta din Cana unde a binecuvântat și a întărit prin cuvântul Lui dar și prin prezența Sa omenească și dumnezeiască familia în forma monogamă, ne face să înțelegem faptul că,, tot ceea ce este puternic, statornic și sigur în sfințenie și în toată virtutea (…) își are ajutorul Lui deosebit în Duhul.”

Sprijinindu-se pe semnificația mântuirii, ca imagine a alianței harice care exista deja, dar și prin prezența Sa în Cana, Mântuitorul Iisus Hristos proclamă sensul Împărăției lui Dumnezeu, integrându-l cinei nupțiale din ceruri. În contextul în care Hristos aduce căsătoria la o treapta de taină Fericitul Augustin spune,, Hristos a întărit la Cana ceea ce a instituit în rai”. Ridicarea la rang de Sfântă Taină a Căsătoriei aduce în discuție starea curată și sfântă care se afla în rai deoarece,,nici păcatul de la început, nici potopul n-au stricat sfințenia căsătoriei”.

Cea dintâi Taină dintre celelalte Taine care este amintită în paginile Noului Testament, este Nunta. Această legătură a căsătoriei care se oficiază între un bărbat și o femeie, legătură care este de bună voie, este înălțată din ordinea naturii la nivelul harului dumnezeiesc deoarece,, Săvârșind acolo cea dintâi uniune, prin puterea Sa mai presus de fire și dând perechii ce se căsătorea să bea din vinul iubirii entuziaste turnate de El prin Harul Său, El vrea să arate că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului de la întărirea și înălțarea căsătoriei.”

Dacă vorbim despre asemănarea cu Iisus Hristos care este descoperită și exprimată ca fiind realitate sacramentală, în Taina Botezului ca și în Taina Nunții, reprezintă expresia harului divin, al cărui înțeles și scop este de a vindeca și de a transcende toată ruptura dintre vechiul și noul om, dintre formă și conținut, precum și de a reface legătura pe care omul a pierdut-o cu Dumnezeu însă nu de tot ci doar a fost parțială pierderea nefiind totală cum nici harul lui Dumnezeu nu a fost pierdut de tot în momentul în care Adam și Eva au căzut în păcat ci Dumnezeu a rămas cu ei, aceștia primind doar pedeapsa care se cuvenea pentru neascultare față de cuvântul lui Dumnezeu.

În cadrul Bisericii, încă dintru începuturi căsătoria a fost considerată ca fiind creștină, sau căsătoria a fost primită, trăită și slujită în Hristos,, Femeia este legată de lege câtă vreme îi trăiește bărbatul; dar dacă bărbatul ei va muri, liberă este să se mărite cu cine vrea numai întru Domnul.”(I Cor. 7, 39), deoarece acea căsătorie se oficia între două persoane botezate în numele Sfintei Treimi. În altă ordine de idei, nu ritualul încununării reprezintă sfințenia ci identitatea baptismală a cuplului.

Vorbind despre primele secole ale omenirii creștine, modalitatea de căsătorie a acestora era cu totul deosebit față de felul în care ne-creștinii se căsătoreau, mai ales privind obiceiurile referitoare șa mire sau la mireasă, la petrecerile ce însoțeau căsătoria, pregătirea camerei nupțiale, potrivite societății vremii”, de cele mai multe ori erau respectate legile de natură civilă care erau impuse de către puterea statală care era la conducere în acea perioadă.

Caracterul de taină al căsătoriei ne descoperă faptul că familia creștină reprezintă imaginea anumitor realități de origine divină întocmai cum ne-au fost descoperite întâia dată în paginile Noului Testament, Sfintele Evanghelii descoperindu-l pe Dumnezeu ca Tată prin Fiul Iisus Hristos, Emil Fiedler vorbește despre acest lucru spunând:,, Când ai cunoscut odată ce înseamnă să fii copil al lui Dumnezeu, nu mai poți avea altă țintă de viață decât să-i faci bucurie Părintelui ceresc,… Nu există decât un mijloc de mântuire și o singură sfințenie pentru toți, fie ei preoți sau mireni: să iubești pe Dumnezeu cum își iubește copilul pe tatăl lui. Ceea ce lipsește multor creștini cu tot botezul lor… este cea mai însemnată cunoaștere creștină. Cunoașterea Tatălui celui din ceruri.”

Sfinții Părinți, pe de altă parte numesc familia în scrierile lor ca fiind imaginea Sfintei Treimi, aceasta fiind comuniunea tri-personală în sânul Dumnezeirii care se răsfrânge în comuniunea interpersonală care este în mijlocul familiei, fiind un exemplu grăitor înaintea societății. În cadrul familiei având un nucleu de creare și mai apoi de creștere a copilului ,,procrearea, întreținerea, îngrijirea, creșterea și pregătirea copilului pentru o viață socială constituie preocuparea centrală a familiei.”.

Familia nu se întemeiază doar pe o necesitate internă precum și pe nevoile concrete de a trăi în comunitate, mai importantă decât toate este comuniunea și comunicarea pe care o are familia cu Dumnezeu care iubește pe tot omul. În Biserică prioritară este familia deoarece din punct de vedere teologic dar și eclesial, rolul pe care familia îl are familia în lume nu poate fi tăgăduit sub nici o formă, acest lucru pentru că familia este icoana Bisericii și a iubirii lui Hristos Iisus. Dumnezeu creându-i pe bărbat și pe femeie, îi face în singur trul în iubirea și în trăire, aceste două trăsături fiind complemenatre în natura omenească, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre această trăire:,,Vorbind de doi, Dumnezeu vorbește de unul singur”

La nunta din Cana Galileii, atât cinstirea cât și prezența Mântuitorului Hristos în realitatea ei terestră, marchează inaugurarea nunții mesianice. Hristos proclamă profetic sensul Împărăției lui Dumnezeu, asimilându-l cinei nupțiale din ceruri bazându-se pe ceea ce semnifică mântuirea, care există deja în căsătorie fiind o imagine a alianței harice. Nemărginita dragoste pe care o are Hristos pentru oameni se dezvăluie prin faptul că a murit și s-a jertfit pentru ca Biserica să se nască. Termenii de comparație pe care Dumnezeu îi folosește pentru a putea ilustra Împărăția Cerurilor sunt cina și nunta, acestea adunând începutul și sfârșitul într-un final se vor uni eshatologic.

Această Taină supremă care formează familia creștină prin legământul căsătoriei și care îi fericește pe soți spre ogustare a împărăției lui Dumnezeu:,,Unde o înființează Hristos? La o cină! Și în ce constă ea? În mâncare (pâine) și băutură (vin)! Și care-i menirea ei, ce urmărește printr-ânsa Cel ce a întemeiat-o? A se da pe Sine a fi mâncat și băut, în vederea dobândirii dreptului la intrare la Nunta Împărătească, la Cina Cerească.”. Minunea săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii prin prezența Lui în mijlocul evenimentului.

Nu pot avea pur și simplu o semnificație strict pentru acea nuntă sau mai cu seamă pentru nunta în sine pe care Hristos o transcende, ci ,, au semnificație și sens pentru întreaga Biserică, punând început minunilor Sale și mai ales punând început minunii transfigurării lumii: apa este transformată în vin, ucenicii cred în El văzând minunea, nunta se transformă în Biserică.”

Dintru început deși se pare că Mântuitorul Iisus Hristos a venit întâmplător, defapt prezența lui Hristos la nuntă este pentru a o sfinți, refăcând unitatea lui Adam care a fost alterată prin primirea păcatului și pentru a pregătu neamul omenesc în vederea nașterii din nou, din apă și din Duh,, Adevăr, adevăr îți spun, de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu vaputea să intre în Împărăția lui Dumnezeu.”(In. 3,5).

Părintele Vasile Gavrilă vorbește despre venirea lui Hristos la nuntă și despre planurile pe care le are în vederea transfigurării omului și tot ce ține de el într-un plan superior din care să fie apt pentru primirea darurilor Duhului Sfânt:,, Prin venirea Sa la nuntă și prin sfințirea acesteia, Fiul lui Dumnezeu, Care reînnoia în El toată firea omenească și o cheamă lao treaptă superioară a existenței sale, de desăvârșire, transformă căsătoria, familia, într-o biserică în care fiii se vor naște de acum nu numai trupește ci și sufletește, ca fii ai Împărăției Sale.”

Căsătoria ca taină presupune faptul că omul este cetățean al Împărăției lui Dumnezeu, acest lucru ne face să credem că nu mai suntem anumite ființe care au simple funcțiuni tipice trupești ci viața omului deja antrenează valori care să îl ținăîn legătură cu Dumnezeu. Prin simpla unire cu Dumnezeu și prin ajungerea la cunoașterea lui Dumnezeu,, omul poate să actualizeze darul său divin, chipul lui Dumnezeu, care poate fi definit și prin capacitatea de cunoaștere.”

Prin prezența lui Hristos la Nunta din Cana Galileii, căsătoria devine Nuntă, care este Taina pe care Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni o subliniază spunând ,,Taina aceasta mare este”(Ef. 5,32). În cartea lui, Helge Stadelman tâlcuiește cuvintele la acest verset spunând: ,,cuvântul aceasta sereferă la a-fi-un-singur-trup și descrie această realitate drept o taină mare”. Această Taină de care vorbește Sfântul Apostol Pavel numind-o mare considerând-o ca fiind importantă nu este o simplă căsătorie, ci reprezintă unirea care este simbolizată prin căsătorie între Hristos și Biserică, această unire la rândul ei ridică îsăși căsătoria la starea de Taină deoarece face din ea o biserică care este Mireasa lui Hristos și implicit Trupul lui Hristos, tocmai de aceea mirele și mireasa nu pot fi un singur trup decât în trupul lui Hristos. ,,Clearly Paul means to say that the comparison of marriage to the union ofChrist and the church is the mystery” .

Oprindu-ne în zilele în care trăim și uitându-ne la familiile care se formează, putem observa un handicap major în ceea ce privește stabilitatea nucleului din aceste familii. Lipsa totală de substanță lucrătoare Harică duce de foarte multe ori familia în direcția autodistrugerii dacă reușim să înțelegem faptul că,,Taina Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unurii duhovnicești dintre Hristos și Biserică.” victime terțe nemaifiind rodul unei iubiri care sunt copii, pierdându-se sâmburele care a pus bazele gândului de unire pe care cei doi l-au avut întru început, nu v-om mai avea atâtea eșecuri în sfera familială.

Aceste urmări vin de cele mai multe ori din ostilitatea și înstrăinarea oamenilor față de credința în Dumnezeu, ori tocmai omul trebuie să tindă spre Hristos ,, pentru că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, poate deveni dumnezeu prin libera alegere și prin har” procesarea informațiilor și raționalizarea tuturor evenimentelor făcând omul să nu mai dea importanță bazei pe care este clădită familia atât materială cât și duhovnicească ci să se încreadă în forțele proprii păstrându-l pe Dumnezeu pentru vremurile vitrege în care nevoia de miraculos îl face să apeleze la serviciile bisericii.

Căminul reprezintă prima școală de viață creștină, unde se învață atât răbdarea cât și bucuria mncii, iubirea frățească, iertarea generoasă dar mai ales se dezvoltă cultul divin prin rugăciune, această educație fiind una dintre cele mai importante misiuni pe care le are familia creștină. Prin mărturia vieții lor, părinții creștini sunt primii vestitori ai Evangheliei Mântuitorului Iisus Hristos față de copii lor,,Opera de încreștinare începută prin Botez, trebuie continuată de părinți prin conștientizarea fiilor cu privire la demnitatea creștină și prin pregătirea la primirea Sfintelor Taine”, în vederea păstrării Harului lui Dumnezeu.

II. Familia și societatea. O perspectivă a Noului Testament

Unirea lui Hristos cu Biserica

Prin excelență familia reprezeintă celula de bază a societății prin care se păstrează toate valorile morale și sociologice, dar mai presus de asta, familia creștină vine în completaea celei clasice adăugând valențele primordiale, ca instituție voită și rânduită de Dumnezeu. Omul fiind creat după chipul lui Dumnezeu, având menirea să ajungă la desăvârșire, căsătoria și familia a fost creată după modelul iubirii Sfintei Treimi. Ca exemplu pentru familie de împlinire și desăvârșire avem legământul dintre Dumnezeu și poporul ales în Vechiul Testament și nunta dintre Hristos și Biserică ce devine icoană a nunții în Noul Testament.

Familia are calitatea de mijloc de formare și educare a neamului omenesc, fiind cea care dă naștere unei vieți noi, este acea în care atmosfera creată contribuie foarte mult la calitatea individului care se formează în cadrul ei, rugăciunea reprezentând un factor foarte important care îi conduce pe cei doi la desăvărșire, la sfințenia asemenea lui Dumnezeu. Având în vedere că în familie și în Biserică se plăsmuiește viața și se formează oameni, dacă însă acest mediu este unul toxic și este îndemnat spre rău distrugând starea familiei,,ne putem aștepta la cele mai grave prejudicii ce pot fi aduse existenței sociale” de aceea ,,cine nu are ca mamă Biserica, nu are ca tată pe Dumnezeu”

În Răsărit, ideea Sfântului Apostol Pavel potrivit căreia Biserica este Mireasa lui Hristos, a fost cunoscută și simțită foarte intens, având în vedere textul de la Efeseni,, Femeile să se supună bărbaților precum Domnului; pentru că bărbatul îi este cap femeii, așa cum și Hristos îi este cap Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Dar așa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel și femeile să le fie-ntru toate bărbaților lor” (Ef. 5, 22-24), observăm faptul că teologia și slujba căsătoriei primesc și se inspiră din aceste îndemnuri care au ideea principală unutatea de viață dintre Hristos și Biserică.

Familia fiind o instituție vie și lucrătoare se află în Biserica lui Hristos ca parte a mădularului care își aduce aportul la buna funcționare a întregului organism, dacă omul este mădular al Trupului lui Hristos, atunci familia reprezintă o parte întegrantă mai mare a acelui mădular, care își are viața atâta timp cât este în legătură directă cu Hristos, ruperea acestei legături este cunoscută și ca,, dezrădăcinare din ordinea spirituală a existenței, care îi vine din interior, dar și exterior”

Iubirea lui Dumnezeu față de om, este izvorul și puterea care întreține și desăvârșește iubirea care se află între oameni. Tot din iubire Dumnezeu a creat omul, iar prin iubire și din iubire a fost posibilă restaurarea și mântuirea omului precum și împărtășirea din viața dumnezeiască în sânul Tatălui Ceresc, această iubirea a lui Dumnezeu fiind nemărginită și adesea neînțeleasă de către om.

Dragostea pe care o are Dumnezeu pentru oameni, depășește puterea noastră de a înțelege, aceasta revărsându-se asupra noastră în ciuda faptului că omul are o existență limitată,, focul iubirii dumnezeiești arde orice stricăciune și o face strălucitoare prin puterea harului Duhului Sfânt, pe care este chemat să-l primească.” Iubirea lui Dumnezeu ne copleșește, astfel încât doar cei ce au mintea prin rugăciune în Hristos poate să înțeleagă măsura iubirii Dumnezeiești, fiind oameni suntem limitați în a gândi și a simți dincolo de starea noastră. Prin căsătorie ,, a deveni un singur trup, înseamnă și unirea fizică”, Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre legăturile căsătoriei ca fiind împlinirea ființei omului,, Cel ce nu este legat prin legăturile căsătoriei, nu posedă îl el însuși totalitatea ființei sale, ci numai pe jumătate: bărbatul și femeia nu sunt două ci o singură ființă”.

Această unire fizică nu reprezintă o unire amăgitoare care să fie închisă într-o uniformitate trecătoare, ci reprezintă o unire preschimbată în care jertfa unuia față de celălalt, se împletește cu dăruirea de sine reciprocă având ca model iubirea Tatălui față de Fiul în Duhul Sfânt nedespărțiți, model prin care expresia, a nu separa ceea ce Dumnezeu a unit, înseamnă a rămâne fideli umanității originare, care nu poate exista decât în comuniune. Familia creștină aduce în cadrul Bisericii vața ei naturală închinată lui Hristos, ca aceasta să fie transfigurată prin darul Duhului Sfânt, într-o viață plină de Har.

Părintele Rafail Noica ilustrează foarte frumos iubirea omului în raport cu iubirea lui Dumnezeu față de om. Omul are diferite moduri în care își exprimă iubirea, finalul uneori putând ajunge la deranjarea celor din jur sau chear îngrădirea libertății sub impresia falsă că noi vrem binele, astfel:,,Noi când iubim pe cineva, vrem ceva de la el. Ori vreau să mă iubească și el, să-mi întoarcă dragostea, și este un adevăr și în asta; ori, mai ales dacă am oarecare autoritate asupra lui, dacă-mi este copil, vreau să ia calea dreaptă, și pot să impun omului, fratelui meu, copilului meu, părintelui sau orișicui; până a-i distruge libertatea, viața, îi vreau binele. Asta este dragostea pe care Dumnezeu nu o are pentru om. Dumnezeu ese Iubire, dar Dumnezeu este Smerenie: și aceste două virtuți până la urmă sunt o singură virtute”.

În viața creștină, scopul final este dobândirea Sfântului Duh, această concepție reprezintă grija omului față de harul izbăvitor care în ,,familia creștină este o existență unică de rugăciune și taină, de virtute și dar.”. Această existență transfigurată prin rugăciune, nu poate fi înțeleasă sub o altă formă, decât în Hristos și în Biserică, fiind cu neputință să ne gândim independent de Dumnezeu prin carea aceasta a fost rânduită și prin care subsistă. De asemenea nu îi putem aprecia valoarea după scopurile ei secunde și nu îi putem înțelege sensul desăvârșit neluând în considerare implicarea harului lui Dumnezeu.

Mântuitorul Iisus Hristos, care a reînnoit totul în Sine, și care ,,nu cu viața a biruit moartea, ci cu moartea a biruit moartea”, preschimbă căsătoria dintre un bărbat și o femeie, întru moartea și Încierea Sa, această preschimbare reprezintă drumul pe care familia trebuie să îl facă, în vederea ridicării la nivelul desăvârșirii, nivel la care Dumnezeu îi cheamă pe oameni.

Pentru a concepe o separație ontologicăîntre lealitatea empirică a vieții de familie și taina cea de necuprins în mintea omenească a prezenței divine, prezență care îi asigură veridicitatea și perpetuitatea, fiind stabilită o deosebire în mod real între actul natural alrelației strict biologice și Familia creștină,,înseamnă a face o spărtură care dezbină însăși ideea iubirii creatoare.”

Prin Învierea Mântuitorului Hristos, Taina Căsătoriei în Noul Testament, primește un nou scop spre care să tindă omul în familie. Membrii familiei creștine sunt chemați încă din această viață să trăiască o viață nouă, devenind fiu și cetățean al Împărăției lui Dumnezeu, aceasta putând-o împlini în Taina Căsătoriei. În urma acestei chemări,, căsătoria încetează de a mai fi simpla satisfacere a unor temporare privind natura omului sau un mijloc de a-și asigura supraviețuirea iluzorie de-a lungul descendenței sale”

Căsătoria devine o unitate unică pentru iubirea dintre două ființe ce pot transcende propria umanitate și astfel să fie uniți nu doar unul cu celălalt ci și în Hristos și în Biserică. Bazându-ne pe acest lucru, putem afirma că Taina Căsătoriei sau nunta, nu mai reprezintă o simplă unire conjugală sau pur și simplu o unire terestră, ci se realizează o legătură veșnică, care va subzista înlăuntrul trupurilor noastre care vor fi slăvite prin Hristos care va fi totul în toate.

În scrierile Sfinților Părinți, Biserica lui Dumnezeu este considerată,, tipul și icoana întregului univers”, este ,,…cerul pământesc, întru care locuiește și umblă Dumnezeul cel Ceresc, închipuind răstignirea și înmormântarea și învierea lui Hristos”, de asemenea familia este percepută ca fiind o imagine a Sfintei Treimi, deși este o imagine imperfectă a desăvârșirii și a comuniunii intratrinitare, familia rămâne totuși ,,….o imagine prin care strălucește în lume prototipul ei transcendent. Trinității: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh îi corespunde trinitatea: tată, fiul și mama”

În Hristos și în Biserică Nunta devine Taină a Bisericii, căsătoria se sfințește și devine ea însăși o mică biserică în care familia își duce viața în ascultare de Hristos și familia trăiește în ascultare de Biserică, adică Trupul tainic a lui Hristos, acest lucru având menirea de a sfinți lumea. Rugăciunea Bisericii se unește într-un cor cu rugăciunea martirilor și a mărturisitorilor întru slava cerească, tocmai prin cei uniți în căsătorie, prin monahi și monahii, care au în comun trăirea în Hristos prin dimensiunea rugăciunii și a vieții de familie sau de obște în care se află.

Bărbatul și femeia deși sunt două persoane distincte, sunt unite într-un singur trup, într-o singură ființă în Biserica lui Hristos, în acest sens Vladimir Lossky afirmă ,, Natura umană nu poate fi cuprinsă întro monadă. Ea reclamă nu singurătatea, ci comuniunea; după cum principiul personal în Dumnezeu cere ca natura unică să se exprime în diversitatea persoanelor, la fel și în om, creat după chipul lui Dumnezeu”.

Afirmația lui Ioan că ,, Dumnezeu este iubire” (I In. 4,16), nu este o expresie care să aducă în fața noastră doar o atitudine simplă a lui Dumnezeu față de om, această expresie se referă la ceea ce este Dumnezeu în sine ca plenitudine a comuniunii personal-trinitare, și în egală măsură la destinul omului creat după Chipul și asemănarea lui Dumnezeu ca să devină o icoană a dumnezeirii și a iubirii.

În lumina Noului Testament, Biesrica este acea comunitate care este organizată și se ghidează după principiul credinței comune care are izvorul în Iisus Hristos și al vieții comune de familie care este corespunzătoare principiilor bisericești. În cuvântările sale pe care le-a rostit pe parcursul activității Sale pe pământ, Mântuitorul Iisus Hristos vorbește despre Biserică, care este,, puterea dumnezeiescului har menită să opereze unirea într-un tot organic, într-o familie a tuturor ce-l primesc cu credință și cu dragoste.” Din aceasta rezultă că familia ceștină este încorporată organic în marea familie a comunității care se cheamă Biserica.

În viziunea Sfântului Apostol Pavel, semnificația cuvântului taină, are o semnificație aparte deoarece reprezintă decizia sfatului dumnezeiesc, care este o decizie tăinuită manifestată în timp asupra omului. Taina este revelația lui Dumnezeu care este Atotputernic, având un loc în istoria mântuirii, sub acest cuvând și familia ia naștere deoarece împreunarea dintre bărbat și femeie este o taină în taina unirii lui Hristos cu Biserica , familia fiind rânduită de Dumnezeu, cu un obiectiv specific și el fiind în consemnat istoria mântuirii omenești, acest obiectiv fiind spre stabilitatea naturii umane.

Acest cuvânt despre care Sfântul Apostol Pavel vorbește naște ideea unei revelații care prin faptul în sine, orientează sufletul către un sens mai profund al realității tainei. Cuvintele Sfântului Apostol Pavel trebuiesc puse în legăturăcu cu cartea facerii din Vechiul Testament,,De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup”(Fc. 2,24).

Această afirmație pe care Dumnezeu o face în Vechiul Testament, o regăsim și în Noul Testament în scrierile Sfinților Apostoli și Evangheliști Matei și Marcu, texte pe care Mântuitorul Hristos le rostește în diferite împrejurări. Iubirea pe care trebuie să o aibe bărbatul pentru femeie, trebuie să fie desăvârșită în Hristos, deoarece doar așa va reuși să înalțe inima spre iubirea din partea femeii primind aceeași iubire din partea ei. Această iubire reciprocă izvorăște din puterea bărbatului de a-și iubi femeia precum se iubește pe el: ,,Dar și-n ceea ce vă privește, fiecare din voi să-și iubescă femeia ca pe sine însuși, iar femeia să-i dea bărbatului cintire.” (Ef. 5, 33). La acest verset William Hendriksen, oferă explicații grăitoare, făcând analiza câtorva cuvinte cheie ,,his own wife, not someone else; each one, there is no room for exceptions; as himself, no less; constantly (implied in the present, durative imperative), not off and on.” Se știe că în Vechiul Testament căsătoria a fost înțeleasă ca fiind un simbol al unei comuniuni de viață mai profunde între doi parteneri Iahve și Israel, însă Sfântul Pavel spune în mod explicit,, Iar eu zic în Hristos și Biserică”(Ef. 5, 32), de aici rezultă faptul că marea taină care a fost cunoscută într-o manieră ascunsă în cartea Facerii 2, 24 în care se precizează modul în care se va forma familia prin ierarhizarea priorităților și a membrilor familiei, bărbatul își va părăsii domiciliul matern și va merge în noua casă pe care o întemeiază; este prezentată concret unitatea de viață într-un singur trup, între Hristos și Biserică: ,,Soțul trebuie să-și iubescă soția așa cum se iubește pe sine. Și această dragoste este asemenea dragostei lui Hristos; căci și Hristos Și-a iubit trupul, biserica.”

Cuvântul familie în teologia ortodoxă are în general două sensuri. În sens propriu acest cuvânt înseamnă iubirea conjugală dintre doi soți, prin Sfânta Taină a Nunții, în vedeea ajungerii la scopul pentru care s-au unit și pe care Dumnezeu la rânduit, acela de a naște copii. În sens spiritual, duhovnicesc acest termen al familiei reprezintă unirea dintre creștinii Botezati în numele Sfintei Treimi care formează Biserica unică, pe care a întemeiat-o Mântuitorul Iisus Hristos, prin jertfa de pe Sfânta Cruce, acest sens duhovnicesc al familiei mai poate reprezenta,,obștea credincioșilor dintr-o parohie, dar și obștea călugărilor din fiecare mănăstire”.

Crucea și Învierea lui Hristos, conferă Tainei Căsătoriei un sens nou, duhovnicesc, de a aduce fii în lume, Părintele Arsenie Boca spune în acest sens faptul că nunta este,,chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea, numai când cei doi soți sunt uniți cu sufletul în Dumnezeu, dăinuiește și unirea cea trupescă și aduce roade după Dumnezeu: copii curați si trăgători spre El.”. Sfântul Ioan Hrisostom spune că prin transformarea rudeniei de sânge în rudenie duhovnicească; ajunge familia să devină o biserică.

Trăinicia căsătoriei impune garanția fedelității împotriva îndemnurilor necurăției, asigură stabilitate la bătrânețe, de asemenea întărește ajutorul mutual între cei doi soți. De asemenea familia având la bază principii morale sănătoase conforme cu îndemnurile și sfaturile pe care Mântuitorul Iisus Hristos le-a lăsat ,,asigură de asemenea, o bună creștere și educare copiilor”. Acest lucru constituie și un izvor de viață onest, de care depinde integritatea moravurilor și prosperitatea socială care împărtășește aceleași principii de viață.

Legătura formată în familie este astfel restaurată pentru a fi din nou în plenitudinea și puritatea sa primordială și ridicată de Hristos la,, demnitatea sacramentală și lucrare a harului” . Harul dat de Dumnezeu și care se împărtășește prin această Taină Sfântă, este imperios necesar în vederea transformării dragostei fiirești care se regăsește între cei doi soți, într-o dragoste spirituală desăvârșită, pentru a menține o armonie permanentă și ajutorare reciprocă spre a putea suporta împreună, cu curaj și răbdare dar și pentru a birui toate greutățile inerente ale vieții de familie, de asemenea pentru a se împărtăți de toate lucrurile acesteia”.

În căsătorie legătura care se formează în urma Tainei pe care cei doi soți au primit-o, este un lucru stabilit pentru totdeauna, acesta nu are voie să fie pus sub îndoială deoarece Dumnezeu este cel care prin Harul Duhului sfânt umple inima omului și îl face să simtă bucuria gustării din nectarul pe care Dumnezeu îl pune la începutul fiecărei familii întemeiate sub binecuvântarea Lui.

2. Familia în viziunea Sfântului Apostol Pavel

Atât prin păcatul pe care l-au săvârșit Adam și Eva dar și prin păcatele pe care le săvârșim și noi la rândul nostru, legătura care se crează în cadrul căsătoriei a fost puternic afectată, nepotrivirile dintre starea în care se afla instituția căsătoriei în planul lui Dumnezeu pentru oameni și ceea ce a devenit ea ulterior, sunt considerabile. Totuși legătura naturală care se formează între un bărbat și o femeie, deși este afectată atât de sever în multe forme pe parcursul timpului, prin egoism alimentat de păcat pierzând o parte din harul pe care l-a avut în starea primordială, căsătoria ,,n-a fost desființată în esență” deoarece ,, nici natura umană n-a fost distrusă”

Prin venirea Sa la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul Iisus Hristos reface și întărește din nou legătura care se înfiripă între bărbat și femeie prin căsătorie, și o înalță din ordinea naturii în ordinea harului, învăluind-o în ambianța harică ce iradia din Persoana Sa. Prin această minune, Mântuitorul Iisus Hristos dorește să arate că începe înălțarea vieții omenești în ordinea harului prin întărirea și înălțarea căsătoriei la cea mai înaltă treaptă aceasta fiind nivelul de Taină.

Una dintre cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos este împotriva poligamiei, vorbind despre revenirea la ordinea inițială a familiei care a fost întemeiată prin căsătorie, poligamia fiind o cădere de la rânduiala monogamiei,,N-ați citit – zice El – că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie”(Mt. 19,4). Familia prin tot ce are ea mai reprezentativ, precum unitatea care este de nedestrămat, a celor doi prin Taina Nunții, ne prezintă diferite moduri de abordare a familiei acestea ținând cont de epoci, civilizație, mod de viață, în care se desfășura activitatea oamenilor din acele vremuri.

Cu privire la destrămarea familiei prin divorț, îndiferent de defectele soțului sau soției acestea, nu sunt un motiv suficient de plauzibil în vederea desfacerii legăturii pe care Dumnezeu a făcut-o. Singurul motiv pentru care o căsătorie se poate destrăma este adulterul, deoarece sfâșie legătura sufletească dintre soț și soție, iar divorțul nu face altceva,, decât să oficieze o situație deja creată”. Acestpăcat este condamnat de Mântuitorul Hristos, deoarece încalcă în mod conștient și voit, demnitatea de om pe care cei doi au primit-o prin creație.

Deși cei doi soți au ales să rupă legătura familiei, plecând unul de la celălalt din varii motive,,legătura căsătoriei nu s-a desființat între cel ce și-a lăsat soția sa prin faptul că a părăsit-o”. Această certitudine cu privire la legătura harică pe care cei doi o au și după ce s-au despărțit, o reperăm din discuțiile pe care Mântuitorul Iisus Hristos le are cu oamenii atât din acea vreme cât și cu noi.

Deși se despart ori bărbatul își părăsește săția, ori soția pleacă de la bărbat, în ambele cazuri recăsătoria cu altă persoană este considerată adulter ,, Oricine va lăsa pe femeia sa bărbatul ei și se va mărita cu altul, săvârșește adulter”(Mc. 10, 11-12), prin aceste cuvinte Mântuitorul Iisus afirmă ,,nu numai indisolubilitatea căsătoriei, ci și egalitatea deplină a celor doi soți”

Pentru soțul care este considerat nevinovat, nu este o poruncă desfacerea căsătoriei pentru infidelitatea conjugală dacă se pricinuiește din partea femeii. Pestul pe care Mântuitorul Iisus Hristos la făcut în acordaea iertării pentru femeia prinsă că a făcut adulter este echivalent cu ,, o recomandare ca, într-o astfel de situație, să nu se treacă cu ușurință la divorț, ci să se caute îndreptarea celui căzut prin hotărârea lui de a nu mai repeta păcatul.”

Despre familie și despre căsătorie în scrierile Sfinților Apostoli, aflăm că în cadrul mediului conjugal, adică în familie, cei doi soți sunt egali,,Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească nici femeiască; pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus”(Gal. 3,28), această normalizare între cei doi soți contracarează practica păgână în care bărbatul era cel care aducea sacrificii, ers despotul femeii, avea dreptul de a decide în familie soarta copiilor și a soției.

Aceste derogări de la situația normală cerută într-o familie care se practica în acea perioadă a fost înlocuită prin unirea liber consimțită și cu drepturi egale a celor doi soți.Participând și femeia la ceeași credință precum și la aceeași viață a harului, prin Taina Cunuiei ,,era chemată la aceeași mântuire ca și bărbatul.” De abia în Noul Testament, am putut constata într-adevăr, că femeia primește demnitatea de om, legea cea nouă adusă de Mântuitorul Iisus Hristos, precizează faptul că bărbatul să aibe o singură femeie, această lege bazânduse pe originalitatea familiei monogame, în care conform învățăturilor noi, femeia trebuie iubită, apreciată și stimată ca pe el însuși ,,Așa sunt datori bărbații să-și iubească femeile, ca pe propriile lor trupuri. Cel ce-și iubește femeia pe sine se iubește”(Ef. 5, 28).

Conform spuselor Sfântului Apostol Pavel, întâietate față de soție nu are nici măcar legăturile de sânge adică nici mama, nici tata dar nici frații ,,Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup”(Ef. 5, 31). Conform aceleași porunci, și femeia trebuie să dea cinste bărbatului, acest lucru însă să nu fie făcut din obligație sau din frică, însă prin natura înțelegerii dintre ei, trebuie să existe respectul între cei doi care duce la armonia edenică în Dumnezeu ,,Dar și-n ceea ce vă privește, fiecare din voi să-și iubească femeia ca pe sine însuși, iar femeia să-i dea bărbatului cinstire”(Ef. 5, 31).

Pentru a evita, înțelegerea greșită conform căreia bărbatul este deasupra femeii ,, o supremație despotică”, Sfântul Apostol Pavel face referire la raportul dintre Hristos și Biserică ,,Dar așa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel și femeile să le fie-ntru toate bărbaților lor.”(Ef. 5, 24). Ascultarea la care este chemată femeia prin comparație cu Biserica lui Hristos, este întemeiată pe iubire și înțelegere, recunoscându-i bărbatului rolul de susținător al casei și familiei ,,precum și capacitatea acestuia de a se jertfi primul penrtu binele familiei” .

Femeia era chemată la aceași mântuire ca și bărbatul, ea nu trebuie să perceapă acea supunere față de bărbatca fiind un act de inegalitate între ei ci ,,o întâietate a iubirii jertfelnice, după chipul iubirii lui Hristos” prin Taina Cununiei participând în același mod ca și bărbatul la aceeași credință și aceeași viață a harului pe care Dumnezeu îl revarsă în timpul primirii Sfintei Taine. După cum putem vedea, femeia capătă statutul de om abia în Noul Testament, iar după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, nici tata și nici mama nu au întâietate față de soție în familie.

Bărbatul creștin, are îndatorirea de a-și iubi soția întocmai cum își iubește propriul trup deoarece prin Taina Căsătoriei ,,amândoi devin un trup” (Ef. 5, 31). În epistola către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel vorbește despre iubirea pe care i-o poartă bărbatul femeii și pe care trebuie să o demostreze față de ea, dar și iubirea femeii față de bărbatul ei trebuie să se vadă, astfel că ,, Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului”(I Cor. 7,3), prin această purtare de grijă și arătare a iubirii reciprocă ,,fiecare din cele două persoane va avea un drept și o responsabilitate față de celălalt”.

În viziunea Sfântului Apostol Pavel căsătoria este o instituție de origine divină, deoarece ,, precum femeia este din bărbat, așa și bărbatul prin femeie și toate sunt de la Dumnezeu”(I Cor. 11-12), aceasta înseamnă că atât bărbatul cât și femeia ,,au aceeași identitate unică, comună, care vine de sus; chipul lui Dumnezeu”.

Sfântul Apostol Petru scrie căteva îndemnări către femei cu privire la modul în care trebuie să fie ca exemplu pentru celelalte femei creștine ,, …omul cel mai tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a duhului blând și liniștit, care sunt de mare preț înaintea lui Dumnezeu” (I Ptr. 3,4). Un alt îndemn îl avem de la Sfântul Apostol Petru pentru femeia creștină pe care o îndeamnă ca podoaba ei să nu fie cea din afarară referindu-se la ,, împletirea părului, podoabele de aur și îmbrăcarea hainelor scumpe” (I Ptr. 3,3), ci podoabele mai de preț ale ei să fie virtuțile și faptele întru Slava lui Dumnezeu.

În altă ordine de idei, regăsim în Noul Testament o altă cerere care vizează femeia creștină și comportamentul ei ,,să aibe o viață cuviinciosă, să nu fie nici clevetitoare, nici dedată la băuturi, ci cumpătată, cu viața curată, să-și vadă de treburile casei, să fie bună, ca prin faptele ei, nu cumva să fie bârfit cuvântul lui Dumnezeu” (Tit 3, 3-5).

Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, exprimă cel mai frumos caracterul de taină al căsătoriei,, Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică” (Ef. 5,32) unde ,, vorbește despre relația dintre bărbat și femeie în căsătorie încă de la creație ca tip sau figură a legăturii mistice dintre Hristos și Biserică”. Această mare taină care este în legătura dintre Hristos și Biserică de care vorbește Sfântul Apostol Pavel, este model pentru legătura din taina căsătoriei dintre bărbat și femeie.

Sfântul Apostol Pavel ,,compară căsătoria creștină cu relașia Hristos-Biserică. Între aceste două relații există, desigur, un raport de asemănare, ca de la imagine la modelul său, ca de la semn la realitatea semnificată”. Soții creșnini sunt mădulare ale trupului lui Hristos în Biserică, nefiind doar într-un raport de asemănare cu relația Hristos-Biserică, ci ei în chip real sunt încorporați acestei realități tainice.

Pentru a ilustra harul unirii în căsătorie, Sfântul Apostol Pavel, folosește asemănarearelației soț-soție cu cea dintre Hristos și Biserica Sa: ,,Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească curățind-o cu baia apei prin cuvânt… Astfel dar, bărbații sunt datori să-și iubească femeile, ca pe înseși trupurile lor… precum și Hristos Biserica, pentru că suntem mădulare ale trupului Lui…” (Ef. 5, 25-26. 28,30). În acest context reiese foarte clar faptul că Apostolul Pavel,, nu se referă aici la taina Bisericii, ci la taina căsătoriei creștine”.

Soții creștini în scrierile Sfântului Apostol Pavel sunt considerați mădulare care aparțin trupului tainic a lui Hristos, aceștia participând la taina unității și a iubirii roditoare care se găsește între Hristos-Mirele și Biserica-Mireasa, căsătoria astfel considerată nu este doar un semn sau o simplă practică de unire teoretică faără nici un fundament, ci reprezintă un mijloc de sfințire fiind o Sfântă Taină.

Din această cauză, deși căsătoria rămâne asemănătoare oricărei alte căsătorii, care se oficiază în cadrul altor familii, ea este împlinirea acestei taine mari,, Taina (sacramentul) nu este ceva ce s-ar afla deasupra sau alături de căsătorie, ci este căsătoria ca atare, care este taină pentru cei ce trăiesc încadrați, în realitatea Trupului mistic. Taina desăvârșește instituția de la creație”.

Un teolog catolic scrie despre această participare a căsătoriei în care femeia și bărbatul devin un trup ,, în măsura în care evenimentul evocat în Fac 2, 24, anume taina nunții dintre Hristos și Biserică, se împlinește de fiecare dată în căsătoria pământească a bărbatului cu femeia, aceasta (căsătoria) participă la taina aceea și, în acest sens, este ea însăși o taină.”

Într-una dintre chemările pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam și Evei, se regăsește unul dintre scopurile pentru care aceștia au fost creați ,, Creșteți și înmulțiți-vă și umpleți pământul și supuneți-l!” (Fc. 1, 28), înmulțirea de care vorbește Dumnezeu fiind înțeleasă prin naștere de copii. Legătura trupească dintre un bărbat și o femeie nu are justificare dacă este privită doar din perspectiva remediului împotriva concupiscenței, având un rol foarte important în procesul de procreere.

Părintele Dumitru Stăniloae, vorbește despre legătura trupească ca având două faze ,,actele de unire trupească se îmbibă prin asumarea acestei responsabilități de un element spiritual și mai accentuat. În felul acesta, în faza întâi a căsătoriei un mare rol în transfigurarea legăturii trupești, care deține un loc mai mare în unirea dintre soți, îl are asumarea răspunderii nașterii de prunci, ca în partea a doua această legătură să fie în mare măsură depășită în ființa ei de unirea spirituală, în care soții au progresat.”

Prin împreuna lucrare a omului cu Dumnezeu, se nasc prunci binecuvântați, omul participând la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu. Acceptarea copiilor în familie ca dar a lui Dumnezeu, semnifică conștientizarea și acceptarea faptului că suntem chip a lui Dumnezeu, însă ,,respingând această responsabilitate a procreării, omul respinge asemănarea sa cu Dumnezeu, respinge pe Creatorul său și prin aceasta alterează propria sa umanitate.”

Faptul că o familie nu poate avea copii nu reprezintă neapărat faptulcă aceștia nu se pot mântui. În Vechiul Testament nașterea de prunci era socotită o mare binecuvântare, mai cu seamă nașterea moștenitorilor familiei, băieții fiind cei care duceau mai departe numele familiei. În Noul Testament darul copiilor era un semn că Dumnezeu iubea acea familie și de asemenea dacă copii erau crescuți în smerenia și iubirea lui Dumnezeu, care îi păstrează în lumina bucuriei și a harului Duhului Sfânt, aceștia erau un mijloc de dobândire al mântuirii, iar în epistola către Timotei Sfântul Apostol Pavel face referire la mântuire prin nașterea de copii ,,Ea se va mântui prin naștere de copii, dacă cu simplitate rămâne-n credință, în iubire și-n sfințenie”(I Tm. 2, 15).

Nașterea de copii reprezintă o responsabilitate deosebită pentru părinții lor. Creșterea și educarea lor nu poate fi făcută la voia întâmplării, în paginile Sfintei Scripturi avem exemple de la Sfinții Apostoli cum trebuie îngrijiți și educați copii. Creșterea lor trebuie să fie făcută ,,întru înțelepciunea și învățătura Domnului” (Ef. 6, 4). Ei prin baia botezului au sufletul curat, fiind îndepărtată murdăria păcatului,tocmai din această cauză Mântuitorul Hristos dă exemplu puritatea și curățenia acestor copii când vine vorba de moștenirea Împărăției lui Dumnezeu: ,,Adevăr vă spun: De nu vă veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor.” (Mt. 18, 3).

Această curăție a copiilor, de care vorbește Mântuitorul Hristos, trebuie să fie păstrată printr-o educație aleasă, în acest proces ,,părinții care sunt primii îndrumători ai copiilor, trebuie să dea dovadă de mult tact” și de multă pedagogie. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel se adresează părinților cu câteva sfaturi în ceea ce privește creșterea și educarea unui copil în lumina Duhului Sfânt spre Slava lui Dumnezeu ,,Voi părinților nu întărâtați la mânie pe copii voștri” (Ef. 6, 4) ,,Conform voii lui Dumnezeu, cum trebuie să se raporteze părinții la autoritatea care le revine datorită obligației copiilor lor de a asculta? Studiul biblic trebuie să accentueze aici foarte clar că perechea datoriei copiilor de a asculta de nu este samavolnicia părinților. Părinți înșiși se află sub autoritatea lui Dumnezeu și copilul este creația lui Dumnezeu încredințată lor pentru un timp și cu încredere!” În alt loc tot Sfântul Apostol Pavel le spune ,,părinților, nu ațâțați la mânie pe copii voștri, ca să nu se deznădăjduiască” (Col. 3, 21).

Despre creșterea pe care o primesc copii dar și despre îndatoririle părinților vorbește părintele Arsenie Boca, scriind despre educația la distanță față de Dumnezeu pe care copii o primesc de la părinți: ,,măcar părinții s-ar cuveni să fie credincioși. Căci după Iisus, părinții au cu mult mai mari îndatoriri față de copii, decât au copii față de părinți”. Cu toate că și copii și părinți au îndatoriri unii față de alții, împreuna lucrare în familie a tuturor membrilor ei, reprezintă o preînchipuire a împreună lucrării Sfintei Treimi în cadrul rânduielilor lumii ,,pentru ca o familie să fie bine plăcută lui Dumnezeu atât părinții cât și copiii, trebuie să întrețină o atmosferă de pace și de bună înțelegere, mulțumind lui Dumnezeu în psalmi, în laude și în cântări duhovnicești ( Col. 3, 16)”.

Sfinții Apostoli, deoarece au fost aleși de către Mântuitorul Iisus Hristos să aducă lumina neamurilor, au învățat de la Hristos faptul că în încolțirea noii învățături familia are un loc deosebit de important în societate. Sfântul Apostol Pavel este cel care în epistolele scrise de el, nu numai că încearcă dar și reușește să cuprindă și să ducă mai departe ceea ce i-a învățat Mântuitorul Iisus Hristos cu privire la familia creștină.

Punând în scris anumite caracteristici care personalizează familia, rădăcinile familiei, scopul urmărit de soții care se unesc prin taina căsătoriei, raporturile ce ar trebui să existe atât între soți cât și între părinți și copii, Sfântul Apostol Pavel clarifică anumite nelămuriri cu privire la aceste probleme dat fiind faptul că acea perioadă era una în care se întemeiau primele familii creștine, bazele și unitatea acestora fiind puse de Hristos ,,și așa cum unitatea și puterea Bisericii o constituie Hristos, tot Hristos, constituie unitatea și puterea familiei creștine”, erau hrănite și încălzite de către de iubirea Lui.

Spre deosebire de Mântuitorul Iisus Hristos care a ajuns la sufletele oamenilor mai mult ,,prin parabole, prin pilde”, Sfântul Apostol Pavel și ceilalți apostoli, preferă să facă cunoscut cuvântul lui Dumnezeu prin învățătura directă, încercând totuși să se folosească de principiile pedagogice pe care Mântuitorul Iisus Hristos le folosea în vorbirea în parabole către oameni.

Deși Epistola către Efeseni la o primă vedere ne prezintă cuvintele Sfântului Apostol Pavel prin care întărește învățătura despre Biserică, în ea se regăsește părerea pe care o are Apostolul Neamurilor cu privire la bazele familiei creștine. Îmbrăcând cu duh nou textul din Vechiul Testament din cartea Facerii 2, 24, ,,Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Ef. 5, 31), Sfântul Apostol Pavel aduce în lumină faptul că unirea prin căsătorie a bărbatului cu femeia, este rânduită, binecuvântată și bine plăcută înaintea lui Dumnezeu, punându-se de accord cu cele spuse de Mântuitorul Hristos,, Dar de la începutul făpturii, bărbat și femeie i-a făcut Dumnezeu (…) și cei doi vor fi un trup: așa că nu mai sunt doi, ci un singur trup” (Mc. 10, 6-8).

Sfântul Apostol Pavel ține să reamintească, preluând învățătura Mântuitorului Hristos, că femeia și bărbatul se simt atrași unul față de altul din momentul creației, această atracție fiind secundată de faptul că se completează reciproc, toate aceste elemente și nu numai acestea pun bazele familiei monogame, mergând mai departe cu studiul familiei, Sfântul Apostol Pavel subliniză faptul că bărbatul și femeia sunt un singur trup creat de Dumnezeu ,, Totuși întru Domnul nici femeia fără bărbat și nici bărbatul fără femeie, fiindcă așa cum femeia este din bărbat, tot astfel și bărbatul este prin femeie; și toate sunt de la Dumnezeu” (I Cor. 11, 11-12), din acete rânduri tragem o concluzie simplă și anume că Dumnezeu ,, primează oricărei predanii și interpretări omenești”.

Între unitatea desăvârșită ce trebuie să caracterizeze familia și unitatea Persoanelor Sfintei Treimi ,,se dezvăluie astfel o legătură indisolubilă. Prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” adică bărbatul și femeia în chip dumnezeiesc spre mântuire și înălțare întru împlinirea scopului pentru care au fost creați. În concepția Sfântului Apostol Pavel, unitatea care se găsește în cadrul Sfintei Treimi, trebuie să fie luată și aplicată în cadrul familiei, fiind model de urmat de cei doi soți în vederea unității pe care trebuie să o prețuiască cei doi ca poruncă de la Dumnezeu ,, Iar celor ce sunt căsătorițile poruncesc nu eu ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat!… tot așa bărbatul să nu-și lase femeia” (I Cor. 7, 10-11).

Crezând ,, că totul îi este îngăduit aceluia care posedă libertatea în Hristos”, unii creștini de pe vremea Sfântului Apostol Pavel concepeau în mod eronat acea libertate, astfel că în Epistola către Romani, Sfântul Apostol Pavel, admonestează pe soțul sau soția care îl părăsește fără motiv pe cel cu care a fost legat de Dumnezeu, neștiind că fapta pe care a făcut-o are consecințe în familia creștină, distrugând unitatea acesteia și ducând la căderea partenerului în adulter: ,, Prin urmare, ea se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat în timp ce bărbatul ei trăiește; dar dacă i-a murit bărbatul, este liberă față de lege, așa încât ea să nu fie adulteră dacă ia un alt bărbat” ( Rm. 7, 3).

Fericitul Augustin spune ,, că pentru a-l smulge pe om din puterea diavolului, trebuia s-l înfrângă nu prin putere, ci prin dreptate, ca oamenii, imitând pe Hristos să-l învingă pe diavol prin dreptate și nu prin putere”, această înfrângere fiind făcută cu ajutorul lui Dumnezeu în sfințenia familiei. Sfântul Apostol Pavel fiind trăitor în Hristos, prin Epistolele sale dorește să întărească unitatea căsătoriei, aducându-le la cunoștință soților că Taina Căsătoriei este Sfântă prin participarea lui Hristos la nunta din Cana Galileii ca Dumnezeu adevărat și om adevărat, a binecuvântat căsătoria ridicând-o la rang de Sfântă Taină, obligându-i pe soți să își asume importanța care survine în urma primirii acestei taine, în cadrul căreia Dumnezeu leagă viețile celor doi soți care au venit înaintea Lui.

Sfântul Apostol Pavel, face o comparație între legătura care se crează în cadrul Sfintei Taine a Cununiei între soți și trăirea mistică existentă între Hristos și Biserica Sa ,,Dar așa cum Biserica I se supune lui Hristos, tot astfel și femeile să le fie-ntru toate bărbaților lor” (Ef. 5, 24), în aceată comparație esxistă două realități ,,desigur un raport de asemănare, ca de la imagine la modelul săuu, ca de la semn la realitatea semnificată”. Din aceasta rezultă faptul că cei care primesc Taina Căsătoriei se unesc cu Hristos, în Biserică.

Odată ce omul a fost chemat de Hristos în vederea morții și a nașterii într-un om nou, acela nu mai este obligat să consimtă unirea Sfântă deoarece dacă ,, Dumnezeu a chemat pe toți la mântuire, nașterea spirituală depinde de cel ce se naște”, chiar dacă Hristos ,, s-a dat pentru ea ca s-o sfințească curățind-o prin baia apei prin cuvânt” (Ef. 5, 25-26). Doar așa ia naștere Biserica cea mică, care este alcătuită dintr-o familie creștină, astfel numind-o Sfântul Ioan Gură de Aur , făcând o completare la cuvintele Sfântului Apostol Pavel ,, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, ci în Domnul”.

Din moment ce Trupul Mântuitorului Iisus Hristos este format din Biserica mare, credinciosul are posibilitatea de a intra în comuniune cu Hristos prin intermediul Sfintelor Taine, care nu slăbesc legătura sufletească cu Dumnezeu, și păstrează curat sufletul pentru a-l putea primi pe Hristos în chip tainic spre Mântuire. Familia care este considerată Biserica mică, este înglobată în cea mare, împărtășindu-se din prezența lui Hristos.

În același timp fiind în permanentă legătură ce celelalte Biserici care sunt cuprinse în cadrul celei mari, toți împărtășindu-se din același Izvor dătător de Viață veșnică. Mântuitorul Iisus Hristos este considerat coordonatul duhovenicesc în menținerea unității dintre cei doi soți dar și dintre restul mădularelor întru iubire și comuniune ,,pentru că noi suntem mădulare ale Trupului Său, din carnea Lui și din oasele Lui” (Ef. 5, 30).

În Biserica Răsăriteană, există anumite rânduieli foarte precise care nu pot fi modificate, în unele cazuri excepționale se pot face anumite derogări numite pogorământ însă acestea fiind făcute doare de către chiriarhul locului. Astfel că prin una din canoane, Biserica ,, respinge căsătoria a patra (…), iar căsătoria a doua și a treia, le îngăduiește mai mult din pogorământ”. Principiul indisolubilității care se aplică asupra căsătoriei și asupra caracterului ei monogamic, care au fost formulate de Mântuitorul Hristos, mai târziu au fost reafirmate de către Sfinții Apostoli, spre exemplu Sfântul Apostol Pavel spune ,, TE-ai legat cu femeie? Nu căuta dezlegare. Te-ai dezlegat de femeie? Nu căuta femeie.” (I Cor. 7, 27).

Familia reprezintă rodul căsătoriei, aceasta având ca temei nu doar recerința imperioasă de a trăi într-o comunitate, dar în structura ei tainică, familia păstrează liantul care sfințește întreaga lucrare și care reprezintă una dintre bazele de întemeiere ale ei, aceasta fiind legătura harică ce pleacă de la Dumnezeu spre om pe care îl iubește. Atât căsătoria cât și familia trebuiesc considerate, mereu în legătură cu viața comună a Bisericii ,,familia fiind icoana Bisericii (eclesia domestică) și icoana iubirii lui Hristos față de umanitate.”

Sfinții Părinți au adus în lumina scrierilor teologice, o întreagă disciplină în ceea ce privește căsătoria legând-o de Taina Sfintei Euharistii, aceasta a fost ,,încadrată în Dumnezeiasca Liturghie sau chiar definită ca liturghie a căsătoriei. Nunta devine cu adevărat taină dobândind dimensiunea euharistică în perspectiva eshatologică; numai uniți în Trupul lui Hristos- Biserica, mirele și mireasa pot deveni un singur trup.”

Sfântul Apostol Petru îi îndeamnă pe creștini să ducă o viață în societate spre slava lui Dumnezeu ,,Purtați-vă cu cinste între neamuri, ca, privind ei mai de aproape faptele voastre cele bune, să preamărească pe Dumnezeu” (I Pt. 2, 12). Acest verset ne prezintă calitatea vieții la care trebuia să ajungă atât oamenii contemporani cu apostolii dar și noi, conduita morală a soților, bunele raporturi între părinți și copii, dar și stabilitatea și unitatea, influențau pozitivatât comunitatea creștină cât și pe cei din afara bisericii. În rândul creștinilor, orice influență negativă era condamnată nu atât de cei din Biserică, cât de cei necreștini care urmăreau să îi prindă, dându-i ulterior exemplu rușinos și aducând în ochii lor o pată mare pe cămașa lui Hristos.

Conform scrierilor pe care le avem, până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos ,,desfrâul se practica în incinta templelor păgâne”. O dată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos, aducând legea Noului Testament, acesta a fost ca un remediu pentru păcatul desfrâului care era înrădăcinat în rândul poporului, impunându-se obligativitatea căsătoriei monogamice. Sfântul Apostol Pavel le scrie Corintenilor un îndemn prin care să se înceteze practicarea acestui păcat ,, Din cauza desfrânării fiecare să-și aibă femeia sa și fiecare femeie să-și aibă bărbatul său” (I Cor. 7,2).

Îndemnul Sfântului Apostol Pavel, care se desprinde din verset, îi cheamă pe cei care îl urmează pe Mântuitorul Iisus Hristos la iubire, jertfelnicie și curăție sufletească.Trupul nostru este Templul în care Duhul Sfânt sălășluiește, prin păcate acest templu nu mai este potrivit spre a servi casă bieînmiresmată deoarece cel ce face păcat și aici Sfântul Apostol Pavel se referă la desfrâu, nu ia în considerare faptul că nu răspunde chemării lui Dumnezeu care l-a trimis pe Hristos să se jertfească pentru mântuirea noastră și necinstește răscumpărarea cu sânge nevinovat prin care Hristos ne-a scos din păcat, noi având datoria să îl Slăvim pe Dumnezeu ,,în trupul vostru și în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (I Cor. 6,20).

Unitatea soților este cel mai important punct de sprijin și de stabilitate în familie, de aici pornește stabilitatea socială, pe care tocmai cei ce fac parte din societate au interesul să o păstreze intactă pentru ca nu cumva să cadă și atunci toate principiile și valorile clădite în preajma familiei să dispară ,,Perechea indisolubilă, aceasta-i piatra neclintită, acesta-i rubinul pe care îl pune ceasornicarul în complicația mobilă a roților. Cu cât acest punct de sprijin va fi mai dur, cu atât mișcările ce le permite vor fi mai ușoare, simple și eficace”. Prin această unitate în familie, se fac legături de rudenie trainice, care sunt întreținute prin însăși coeziunea sa, creând astfel o legătură care ține în comuniune toată familia în lumina lui Hristos.

În Cântarea Cântărilor ,,în al cărei mistic simbolism mireasa e Biserica iar mirele e Hristos, sau mireasa e inima înflăcărată de mirele divin”, aflăm arhetipul relației dintre Hristos și Biserică și al unirii mistice cu Hristos. Despre relația dintre Hristos și biserică, aflăm scris și în Cartea Apocalipsei ,, Să ne bucurăm și să ne veselim și să-I dăm slavă, căci nunta mielului a venit și mireasa lui s-a pregătit”(Ap. 19, 7).Din cuprinsul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel ,, Iubiți-vă după cum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfințească, curățind-o cu baia apei prin cuvânt” (Ef. 5, 25-26), rezultă faptul că Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă la asceză, trăire duhovnicească, amintindu-ne că cei doi soți au primit binecuvântarea de la Dumnezeu prin căsătorie.

Elementele de bază pe care le putem extrage din învățătura și viața Mântuitorului Hristos, le descoperim în scrierile Sfinților Apostoli, dezvoltate și potrivite cerințelor din diferitele comunități.

3. Familia templu a lui Dumnezeu

În concepția creștină, căsătoria reprezintă taina prin care bărbatul și femeia în lumina lui Dumnezeu, devin templu în care primesc binecuvântarea harică spre sălășluirea lui Dumnezeu în mijlocul lor, pentru a împlini porunca edenică de a se înălța prin naștere de copii la chipul lui Dumezeu pentru mântuire. De binecuvântarea lui Dumnezeu se bucură toți credincioșii, deoarece prin opera răscumpărării, întreaga făptură este împlinită, acest lucru nefiind doar pregătire ,,ci îsăși luarea în stăpânire de pe acum a realității învierii lui Hristos.”.

Doi dintre Sfinții părinți scriu despre această primire a harului lui Dumnezeu care sălășluiește în mijlocul familiei. Sfântul Grigore de Nazianz vorbește despre minunea petrecută la nunta din Cana Galileii, urmărind duă valori ale Căsătoriei, acestea fiind curăția și sfințenia: ,,Hristos – Mielul cel curat face minuni la nuntă și prin prezența Lui procură cinste căsătoriei”.

Din învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur deducem faptul că nunțile trebuiesc săvârșite prin binecuvântarea și rugăciunea preotului, acest lucru fiind necesar deoarece harul dumneizeiesc este revărsat asupra celor căsătoriți și pe care cei doi soți sunt chemați sa îl păstreze totdeauna sfânt. Unitatea tainică dintre cei doi soți, stă în puterea acestui har, care îi sfințește și îi împărtășește din sensul unirii Bisericii cu Hristos ,,Cum au procedat mirii din Cana Galileii, zice el, așa să procedeze și acum cei care se căsătoreasc: să aibă în mijlocul lor pe Hristos”.

Familia creștină, reprezintă înainte de toate, rodul harului lui Hristos, primit cu ocazia oficierii nunții de către preoții Bisericii.Unirea dintre mire și mireasă care este de bună voie și care se face cu prilejul nunții ,,este prin excelență o unire prin har”. Căsătoria este percepută de unele persoane ca fiind punctul de intersecție între două lumi parale, prin care se exprimă unitatea de viață. Dumnezeu a voit ca cea mai strânsă uniune, să domneacă între bărbat și femeie prin căsătorie.

Legătura care se stabilește între cei doi soți este mai puternică decât oricare legătură, fiind mai intimă decât legătura care există între părinți și copii lor, deoarece soțul la căsătorie ,,va părăsi pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa, și vor fi amândoi un trup” (Ef. 5, 31) deasemenea ,,în starea primordială indisolubilitatea fiind absolută”, această indisolubilitate ne pune înainte faptul că omul nu poate desface ceea ce Dumnezeu a unit.

După căderea lui Adam și Eva în păcat, s-a schimbat perceția cu privire la desfacerea unirii dintre soți înaintea lui Dumnezeu. În timpul poporului evreu această practică ajunge să fie legiferată, în conformitate cu Legea lui Moise, bărbatul avea dreptul să dea carte de despărțire femeii alungând-o din casa lui: ,,Deși va lua cineva femeie și va locui împreună cu dânsa și de se va întâmpla ca ea să nu afle bunăvoință-n ochii lui pentru că el a aflat într-ânsa ceva ce nu-i place, să-i scrie carte de despărțire, să i-o de-a în mână și s-o scoată din casa lui.” (Dt. 24, 1).

În Noul Testament, pe tema despărțirii dintre soți, Mântuitorul Iisus Hristos face comparație între stadiul familiei din grădina Edenului și familiile din timpul evreilor, de asemenea aducând căteva lămuriri în ceea ce privește păcatul care survine acestei despărțiri. La Matei regăsim această discuție între Hristos și farisei care au venit să îl ispitească: ,,Ei i-au zis: Atunci de ce Moise a rânduit să-i dea carte de despărțire și s-o lase? El le-a zis: Din pricina învârtoșării inimii voastre v-a dat voie Moise să vă lăsați femeile, dar la început n-a fost așa. Iar Eu vă spun că în afară de vina desfrânării, oricine-și va lăsa femeia și va lua alta, săvârșește adulter; și cel ce a luat-o pe cea lăsată, adulter săvârșește”(Mt. 19, 7-9). Despre despărțire vorbește Sfântul Grigore de Nyssa spunând: ,,Dumnezeu a adăugat chipului împărțirea în bărbat și femeie, împărțire ce nu are legătură cu arhetipul Dumnezeiesc.”

Harul revărsat la cununie, este simțit în legătura care se crează la rostirea cuvintelor se cunună robul lui Dumnezeu, cu roaba lui Dumnezeu, când preotul constată ,,nu înfăptuirea unui fenomen impersonal, ci lucrarea directă a lui Hristos asupra primitorului Tainei, sau întâlnirea personală a primitorului Tainei cu Hristos”.

Credința simbolizează darul harului dumnezeiesc, pe care noi îl primim, fără a ni se altera vreuna dintre facultățile sufletești, adică credința o primim în libertate. Aceasta pentru a crește și a fi lucrătoare, are nevoie de împreuna lucrare dintre noi și Dumnezeu, păstrând legătura refăcută prin jertfa lui Hristos. Participarea împreună a lui Dumnezeu și a omului la această lucrare este numită o participare sinergetică, noi fiind – după cum spune Sfântul Apostol Pavel – ,,împreună lucrători cu Dumnezeu” (I Cor. 3, 9). Aceeași idee de împreună lucrare dintre om și Dumnezeu, o regăsim și în Apocalipsa lui Ioan: ,,Iată, Eu stau la ușă și bat; de-Mi va auzi cineva glasul și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Ap. 3, 20).

Una din lucrările Duhului Sfânt este transfigurarea creției prin Biserică în Hristos, aceasta arătând faptul că lumea nu este destinată secularizării, familia fiind prima instituție a creașiei, este păstrată sub legea harului lui Hristos. De aceea putem spune că familia este și ea rod al harului, împărtășit prin Taina Cununiei. Nu doar pe un individ sau pe o persoană o putem cunoaște după roadele sale ,,după roadele lor îi veți cunoaște” (Mt. 7, 20), ci și pe membrii familiei creștine dacă sunt un rod al faptelor bune și al harului, dacă au clădit casa pe nisip ,, Dar cel ce aude aceste cuvinte ale Mele și nu le plinește, i se va asemăna bărbatului nechibzuit care și-a clădit casa pe nisip”(Mt.7, 26), auzind cuvintele Mântuitorului Hristos și nu le-au plinit sau auzindu-le, le-au intrat la inimă făcând rod de fapte bune.

Mântuitorul Iisus Hristos face referire la importanța ascultării poruncilor pe care le-am primit de la El ,,Cine are poruncile Mele și le păzește, acela Mă iubește” (In. 14, 21) și importanța plinirii lor deoarece neîmplinirea lor are aceeași valoare ca și căderea din har. Aceste porunci care le-am primit de la Hristos, nu sunt date pentru a fi ținute de noi, ci dimpotrivă, le-am dobândit pentru a ne ține ele pe noi. În acest sens Marcu Ascetul spune: ,,Domnul e ascuns în poruncile Sale și cei cel caută pe El îl găsesc pe măsura plinirii lor.”

Normele și principiile pe care le extragem din scrierile Sfinților Apostoli, ne croiesc un drum în asumarea vieții de familie, căsătoria o putem asocia cu un fel de constrângere a conștiinței spre ,,responsabilitatea creștinului la o fidelitate deplină cu ecou până dincolo de veac”. Conștiința curată a respectului și a prețuirii legăturii cu soțul sau soția și de asemenea cu Dumnezeu, asigurând la bătrânețe ceea ce va fi ajutorul reciproc pe baza relației avute în toți anii până la acel moment este rodul unei legături solide în cadrul familiei.

Calitatea familiei de a fi inseparabilă, este susținută în viața matrimonială de porunci morale, care implică viziunea soților care vor să se realizeze în Hristos cel care stăpânește peste suflete și în Duhul Sfânt ,,care face din ea viață creștină îndumnezeită”. Fără aceste porunci morale și fără a le transpune în rânduieli creștinești, îndreptătoare pentru conștiința și viața crestinilor, aceste percepte evanghelice, ar dezvălui o culme pentru admirație pur poetică, dar nu și o înălțime duhovnicească a vieții pământești.

Sfinții Părinți ai Bisericii doreau să-i atenționeze, pe care au fost Botezați și Pecetluiți în numele Sfintei Treimi, că trebuie să poarte de grijă la comportamentul pe care îl au, ca nu cumva să îl întristeze pe Duhul Sfânt cu pornirile și faptele lor, deoarece Dumnezeu ,, …se va îndepărta în întregime de sufletul celor care au pângărit harul Său”. Primind harul lui Dumnezeu prin taina nunții, mirii nu trebuie să îl întineze prin fapte nelegiuite, având grijă să nu cadă în înșelăciunea poftelor trupești ale desfrâului, scăpând astfel ,,mintea afemeiată în plăcerile nerușinate”.

Asumarea păstrării harului venit de la Dumnezeu la întemeierea familiei, reprezintă un îndreptar al vieții care se face cunoscut în cadrul societății, în care de multe ori influența pe care o are această asupra familiei, nu este tocmai ziditoare spre a dobândi calități morale și civice cu care tînărul pleacă în viață. Aceste calități prin viață și educație se imprimă în familie fiind toate valorile, morale și sociale, materiale și spirituale, fără de care o societate nu poate supraviețui demn.

Aceste norme, folosesc la integrarea și bunăstarea societății, la relațiile interumane, și pe acestea se pun bazele înălțării sufletului și a semenilor săi, concluzionând ajungem la faptul că în familie se clădește personalitatea creștină. Din aceste motive ,,Familia a ocupat neîncetat un loc central în învățătura noastră creștină despre viață, fiind înțeleasă drept cea mai însemnată alcătuire socială de care depind dezvoltarea, stabilitatea și mai ales existența întregii omeniri.”

Ne putem da seama de rolul împortant al familiei în cadrul societății, dar și responsabilitatea pe care o are societatea la rândul ei asuora moralității familiei. În acel moment ,,când familia nu mai reprezintă temelia societății, consecințele vor fi despersonalizarea și pierderea oricărei individualități”. Când anumite vicii sau ateismul își fac loc în familie, nu mai poate fi vorbe de sentimentul în care ai frică de Dumnezeu spre plinirea poruncilor, iar tânărul care se formează va uita de aspectele pozitive și va învăța că omul își este sieși măsură, atunci acesta va pierde reperele morale fundamentale.

Vedem că din păcate societatea contemporană se confruntă din ce în ce mai des cu tineri care ieșind din căminul familial, se duc în diferite părți și ajungând în medii agresive neconforme cu educația lor. Aceste medii le dau prilejul de a face anumite lucruri sub masca anonimatului, uneori punând la o parte bagajul de cunoștințe acumulat în cadrul familiei de unde provine. Aceste derapaje sociale în care cad nu doar tinerii, se pot ameliora prin rugăciune atât cea particulară cât și cea comună toți membrii familiei fiind împreună în comuniune cu Dumnezeu, aceasta fiind ,,unul dintre cele mai puternice mijloace de întărire a unității familiale, de purificare a sufletelor, de modelare a lor după chipul sfinților, de intensificare a iubirii dintre soți și dintre părinți și copii.”

Pentru a păstra harul lui Dumnezeu în cadrul familiei, Sfântul Ioan Gură de Aur, îi îndemna pe soți să păstreze același duh pe care îl simt în Biserică și acasă, făcân un program de rugăciune și meditație: ,,Întorși acasă (de la Biserică), pregătim două mese, una pentru hrană, și alta pentru lectură Sfântă. Soțul repetă ceea ce a fost zis, soția receptează învățătura. În acest chip – scria Sfântul Părinte – tu faci din casa ta o biserică.”

Sfântul Apostol Pavel îi îndemna pe soții creștini să se înfrâneze ,,cu bună învoială și la un anumit timp, ca să se îndeletnicească și cu rugăciunea” (I Cor. 7, 5). Făcând referire la acest îndemn, Origen ținea să precizeze despre rugăciune următoarele aspecte: ,,…nu-i pe drum bun dacă lucrarea tainelor negrăite ale căsniciei nu sunt respectate cum se cuvine și fără patimă; căci buna înțelegere dintre soți înlătură dezordinea patimilor, potolește poftele și împiedică bucuria păgubitoare a satanei.”

Potrivit învățăturii desprinse din paginile Noului Testament, rugăciunea trebuie făcută cu smerenie, răbdare, inimă înfrântă acestea toate le avem amintite de Sfinții Apostoli. Sfântul Evanghelist Marcu spre exemplu vorbește de rugăciunea făcută cu duhul iertării ,,Iar când stați de vă rugați, iertați orice aveți împotriva cuiva, pentru ca și Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greșalele voastre.” (Mc. 11, 25). Prin rugăciune familia creștină se află într-o permanentă convorbire cu Dumnezeu, hrănind sufletul îsetat după apa cea vie pe care o primește prin rugăciune.

Familia reprezintă templul și rod al harului lui Dumnezeu, în care rugăciunea rămâne supotul de bază care culminează în expresia exterioară a ei, vizibilă prin gesturi și vorbe. Fiind purtătoare de har primit în cadrul Tainei Cununiei, familia are legătura neîntreruptă cu Hristos prin care se întărește spre a se păstra curată și fără de patimă, aducând slavă lui Dumnezeu după îndemnul Mântuitorului ,,Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, așa încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Mt. 5, 16) se face luminătoare spre mântuirea oamenilor.

III. Norme familiale în Noul Testament

Educarea copiilor

Naștearea de prunci, nu este un scop excusiv al căsătoriei ,,ci este rodul unirii soților și expresie a participării lor la lucrarea creatoare a lui Dumnezeu”, dobândirea urmașilor fiind o urmare firească în decursul familiei. Nașterea de copii constituie un element al chipului lui Dumnezeu în om, fiind deopotrivă împotriva morții și slujitoare a morții, căreia omul i s-a supus prin cădere. Sfântul Clement Alexandrinul vorbește despre acest curs firesc al familiei, care în etapele ei ajunge și la dobândirea de copii: ,,nașterea de prunci este o biruință a neamului omenesc asupra morții și prevestește, totodată și supunerea față de ea a omului ca persoană.”

În cadrul misiunii pe care Mântuitorul Iisus Hristos a întreprins-o pe pământ ,,ne-a arătat că prețuiește copiii, socotindu-i daruri ale proniei divine, care nu trebuiesc disprețuiți.”. În scrierile Sfântului Evanghelist Matei și Marcu găsim pasaje în care Mântuitorul Iisus Hristos vărbește despre curăția și nevinovăția lor: ,,Adevărat vă spun: De nu vă veți reveni și nu veți fi precum copiii, nu veți intra în împărăția cerurilor. Dar cel ce se va smeri pe sine ca acest copil, acela este mai mare întru împărăția cerurilor.” (Mt. 18, 3-4); ,,Și aduceau la El copii, ca să Se atingă de ei; dar ucenicii îi certau pe cei ce-i aduceau. Iar Iisus văzând S-a supărat și le-a zis: Lăsați copii să vină la Mine și nu-i opriți, că a unora ca aceștia este împărăția lui Dumnezeu” (Mc. 10, 13-14).

Referinduse la nașterea naturală Sfântul Grigore de Nyssa, vorbește despre faptul că prin perpetuarea omului, păcatul strămoșesc se continuă între neamuri, acest lucru însemnând că ,,de la naștere stricăciunea își are începutul”. În altă ordine de idei, nașterea proncilor, reprezintă o harinsmă care nu este obligatorie pentru mântuire totuți ea fiind un mijloc prin care se poate câștiga mântuirea. Nașterea copiilor îi ajută pe tinerii căsătoriți să înainteze în unirea sufletească și în viața de familie, datorită bucuriei care o pricinuiește venirea pe lume a unui om dăruit de Dumnezeu ca binecuvântare.

În ceea ce privește Legea Noului Testament, copilul este imaginea sfințeniei fiind totodată făptura lui Dumnezeu, acest lucru înpiedică dreptul cuiva de a-i lua viața unui copil, din moment ce a primit-o de la Dumnezeu. În societatea păgână copilul era reperat ca fiind un obiect asupra căruia părinții și în special tata aveau putere de decizie absolută ori în noua lege pe care Mântuitorul Iisus Hristos o propovăduiește, copilul este considerat făptură aleasă de Dumnezeu, care trebuie iubit, îngrijit și educat în învățăturile cele bune și folositoare.

Având în vedere influența majoră pe care o are comportamentul și exemplul pe care copilul îl vede la părinți, Sfântuul Apostol Pavel, în scrierile lui, pune în evidență câteva principii cu privire la modul în care părinții se raportează la copii. Clericii sunt îndemnați să învețe mamele ,,să-și iubească copii” (Tit. 2, 4) .

Părinților le crerea ,, nu-i întărâtați pe copii voștri spre mânie; dimpotrivă creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului” (Ef. 6, 4). Pavel, Apostolul Neamurilor, ținea să precizeze că numai părintele care-și crește bine copii să fie chemat la conducerea Bisericii lui Hristos. ,,Să-și chivernisească bine casa lui, având copii ascultători, cu toată bună cuviința; căci dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu” (I Tim. 3, 4-5).

Acei părinți care nu se îngrijesc de creșterea și educarea copiilor, sunt socotiți mai rău decât cei care ucid copii deoarece ,,primii omoară sufletul nepieritor, iar ultimii doar trupul muritor”. În aceeași idee Sfântul Ioan Gură de Aur mai adaugă: ,, Și nu doar taților, ci și mamelor li s-a rânduit să-și educe copii”. Educația primită în familie este extrem de importantă în vederea formării tânărului pentru a deveni om de bază a societății, părinții trebuind să meargă pas cu pas împreună cu copii lor, pentru a-i lăsa la un moment dat când sunt pregătiți să continue singuri și să pună în aplicare ce au învățat.

Prin educația pe care o primesc de la părinți, copii dobândesc respectul și dragostea care se cuvine pentru cei care le-au dat viață. Despre îdatoririle copilului față de părinți găsim scris la Sfântul Evanghelist Matei, unde Mântuitorul Iisus Hristos, întărește porunca a cincea din decalog: ,, Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani bunipe pământ” (Is. 20, 10), clarificând pentru veacuri ce datorie au copii față de părinții lor ,,Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, iar cel ca va grăi de rău pe tatăl său și pe mama sa să fie pedepsit cu moartea” (Mt. 15, 4).

Cuviosul părinte Paisie Aghioritul vorbește foarte frumos despre măsura respectului pe care copilul trebuie să îl simtă și să îl dezvolte față de cei mai mari: ,,În familie copii trebuie să aibe respect atât față de părinți, cât și față de cei mai mari. Să simtă respectul, supunerea și recunoștința față de cel mai mare, ca pe o necesitate. Iar cei mai mari să aibe dragoste de cei mai mici, să-i ajute și să-i ocrotească.”

Sfântul Apostol Pavel le cere părinților să îi deprindă pe copii cu cinstirea și respectul față de cei care sunt mai mari în casă, răsplătind eforturile părinților prin ascultare și iubire: ,,Copii să se învețe să cinstească mai întâi pe cei din casa lor și să răsplătească ostenelile părinților, fiindcă lucrul acesta este primit și plăcut înaintea lui Dumnezeu” (I Tim. 5, 4). Adresându-se fiilor duhovnicești, Sfântul Apostol Petru, le cere și acestora să fie ascultători față de preoți, și să se îmbrace ,,întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți le dă har” (I Pt. 5, 5).

Pentru a putea fi smerit precum copilul pe care Mântuitorul Iisus Hristos îl dă exemplu,, Și El chemând la Sine un copil, l-a pus în mijlocul lor și le-a zis: Adevăr vă spun: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum copiii, nu veți întra în împărăția cerurilor” (Mt. 18, 3), trebuie să avem puterea de a ne raporta în munca pe care o facem la Dumnezeu. În acest ses Sfântul Ioan Gură de Aur spune: ,,să nu socotiți că cele ce vi se par vouă folositoare, sunt de fapt așa, căci pentru a putea deosebi aceasta, avem trebuință de ajutorul dumnezeiesc. Până într-atât este omul de slab, îcât nu poate face de la sine nimic”.

Copilul, neavând încă desăvârșite cele trei facultăți ale sufletului, acestea fiind reprezentate de sentiment, rațiune și voință, are o tendință de a se raporta la exemplele pe care le reperează la membrii din cadrul familiei. Din acest motiv ,,copilul are nevoie de afecțiune și apropiere, înțelegere și devotament din partea celor dragi lui”. De altfel, familia este locul primordial și cel mai important unde copilul învață obligația împlinirii ,,…exigențelor moralei Sfintei Evanghelii…”.

Mântuitorul Iisus Hristos oferă exemplu, fiind paradigmă de smerenie și ascultare, față de părinți pentru toți copii veacurilor. După ce au fost la Templul din Ierusalim când Hristos avea 12 ani, Familia Sfântă s-a întors înapoi la Nazaret. Acest eveniment surprins de Sfântul Apostol Luca, suprinde una dintre virtuțile Mântuitorului adică ascultarea și supunerea față de părinți, fiind însă copil: ,, Și a coborât cu ei și a venit în Nazaret și le era supus” (Lc. 2, 51).

Părinții au datoria morală și socială, de a le forma copiilor conștiința, caracterul â, voința totodată să le construiască personalitatea dotată cu sens critic pentru a fi capabili să aleagă binele ,,să fie responsabili și deschiși cu generozitate slujirii celorlalți, angajați în realitatea planului lui Dumnezeu în viața lor.” Între datoria pe care o au părinții cuprinsă în procesul de educare respectiv creșterea copilui și împlinirea aceteia, intervin un număr de factori care pot perturba bunul mers al procesului.

Unul dintre acești factori este reprezentat de starea morală pervertită de diferite răutăți ăn care se află societatea noastră. Aceste influențe, contaminează moralul copilului determinând pierderea unor deprinderi sănătoase învățate în familie. Sfântul Ioan Gură de Aur pune stricăciunea tinerilor și a orașelor în cârca dascălilor: ,,De aceea sunt orașele noastre stricate, că sunt dascăli răi pentru tineret”.

Acest lucru ne obligă să luăm în calcul reconsiderarea puterii educației creștine de a rezista și învinge în general la toate agresiunile morale, care vin din societate și din partea unor instituții cu fucționalitate total imorală ,,dacă oamenii de stat și educatorii și-ar da seama ce forțe teribile zac în copii, în bine și în rău, i-ar da pedagogiei creștine prioritate în fața tuturor celorlalte probleme. Ca să existe mâine cetățeni, statul trebuie să investească azi în copii. Principiul înnoirii lumii prin copii este principiul oricărei pedagogii; dar mai presus de toate al educației creștine.Dacă răul din stat este răul din societate și dacă răul din societate este răul din om, educația creștină urmărește nimicirea răului din om”

Păstrând aceeași notă în care ne referim la problematica conștientizării în rândul anumitor persoane importanța educației copilului, regăsim în scrierile Sfântului Filaret al Moscovei, îndemnul pentru educația lumească și educația duhovnicească care o împlinește pe prima, de asemenea importanța educației din școli spre anumite îndeletniciri care îi ajută în viața cotidiană pe cei tineri ,,Cultivați în copii, viitori cetățeni, ostași, scriitori, oameni de litere, funcționari, artiști, industriași. Faceți bine, dar nu nesocotiți ceea ce este și mai bine: nu neglijați să formați în ei fii ai bisericii, să pregătiți viitori cetățeni ai cerului”

Din răcirea sufletească survine căldura lumească, care pune înaintea omului fel și fel de amăgiri care fură normalitatea vieții și dedă mintea unei realități înșelătoare care reprezintă una dintre marile crize cu care se confuntă omul și anume lipsa modelelor vii care pot să formeze conștiințe sănătoase. Din acest handicat atât copii cât și tinerii au tendința să imite gesturi și atitudini care li se par lor potrivite însă ,,modelele pe care le imită tinerii de astăzi sunt exemple de rătăcire și de deviere de la viața cuviincioasă”

Educația nu se rezumă doar la cuvânt, educația reprezintă puterea exemplului personal din care aproapele învață, tu devenindu-i model de viață acest lucru fiind posibil prin dezvoltarea raporturilor simple, imediate și iubitoare ce trăiesc într-o familie plină de iubire și credință. Este determinant pentru vârsta copilăriei și adolescenței și prin aceasta a întregii vieți a adultului de mai târziu ,,rolul părinților și al căminului familial”.

Sfântul Ioan Gură de Aur este cea mai de seamă personalitate creștină, care face din educația copiilor o preocupare majoră a vieții sale, scriind pe această temă mai multe tratate și cărți. În lucrarea omilii și cuvântări despre educația copiilor, Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbește despre folosul pe care îl au calitățile sălășluite într-un copil care nu le dezvoltă spre a face bine ,, Prin modul de educație li se dezrădăcinează orice conștiință a unei autorități, se distruge orice barieră între bine și rău. Ce folos că sunt superinteligenți dacă inteligența o folosesc la satisfaterea poftelor și comodităților și a egoismului propriu. Aceasta e altă față a iadului, căci și dracii sunt ființe super-inteligente, dar egoiste. Și pentru aceea se vor chinui veșnic. Grozăvia este că folosim darurile Făcătorului împotriva Lui.”

Încă de la o vârstă fragedă, trebuie să se pună bazele în educația și formarea copilului întru Hristos, această cale este singura viabilă și adevărată, pe care nici o furtună a vârstei sau a societății nu o poate clătina. Această bază și educație reprezintă lucrarea pedagogică desăvârșită și înțeleptă pe care o aplică părinții asupra sufletelor copiilor. Este bine să învețe atât copii cât și adolescenții faptul că noi doar administrăm anumite lucruri care ne înconjoară.

Acest lucru nu ne dă dreptul să credem că noi suntem stăpânii acelor lucruri. Dacă conștiința poate concepe faptul că toate sunt în Dumnezeu și că Dumnezeu este întru toate, atunci și copilul are cunoștință de viața trăită prin Dumnezeu în Dumnzeu spre Dumnezeu.

Dumnezeu, a hărăzit lucrurile în așa fel încăt iubirea care există între cei doi soți, să îi determine să plece din casa în care au crescut părăsindu-și chiar și părinții, pentru a-și întemeia la rândullor o familie. Dacă nu ar exista această dragoste între cei doi soți atunci nici familia nu ar putea fi întemeiată. Cuviosul Paisie Aghioritul, scrie despre misiunea părinților pe care o au în așezarea copiilor, aceștia aducânduși respectul și recunoștința față de sacrificiile pe care le-au făcut părinții pentru a-i oferi o educație bună, el spune că: ,,Misiunea părinților se termină odatăcu aranjarea fiilor lor. Dar și după aceasta copiii lor le datorează mult respect și numai acea dragoste care li se cuvine părinților”

În viziunea Sfântului Ioan Gură de Aur, nu perpetuarea speciei în sine este importantă, ci aspectul duhovnicesc în care este încadrată și nașterea de prunci. El afirmă despre soție acestea: ,,nu pentru bogăție trebuie căutată o soție, ci pentru a primi o parteneră (koinonon) de viață, pentru a împlini porunca nașterii de prunci (paidopoiias)”. Sfântul Părinte, împletește tema umanității cu cea a zămislirii pruncilor, vorbește despre continuitatea harului lui Dumnezeu și a identității familiale ,,Cum se face că nu răsărim toți din acest pământ? De ce nu am fost creați maturi dintr-o dată precum Adam? Pentru ca atât nașterea și creșterea de prunci, cât și faptul de a ne fi născut dintr-o altă ființă să ne lege întreolaltă.”

El străduindu-se în a ne explica adâncimea și importanța înțelegerii că pruncii sunt dar a lui Dumnezeu nu un merit pe care îl avem a scris în omilia despre copii următoarele: ,, Dumnezeu v-a dat copii pentru ca să aveți sprijin la bătrânețe și pentru ca ei să învețe virtutea de la voi. El a rânduit ca seminția umană să fie adunată laolaltă, pentru a împlini două scopuri importante: pe de o parte acela potrivit căruia părinții trebuie să fie dascăli copiilor, pe de altă parte, pentru a înrădăcina (în ei) o dragoste temeinică”

Amprenta educației pe care oprimește în copilăriei în cadrul familiei, reprezintă un punct crucial în mod incomparabil mai important decăt educația pe care o poate primi în timpul adolescnței sau în continuare pentru întreaga lui viață. Deși educația în timpul adolescenței și mai apoi este foarte impotantă, totuși partea copilăriei cuprinde timpul încrederii, al docilității, al formării primelor deprinderi, timpul liber și fericit ,,timpul în care se imprimă amintiri de neșters, timpul în care seasimilează tradițiile familiei ce devin viață în persoana care se formează”.

Faptul că fiecare copil este unic și că își aduce contribuția în familie într-um mod unic în care nimeni nu o poate aduce, trebuie să îl știm si să îl reperăm în propriile noastre vieți. Iubirea din cadrul familiei pe măsură ce este arătatăcopilului, acesta își dezvoltă o sensibilitate pentru dragoste și simte că aparține unei familii, astfel îi crește încrederea în propriile puteri și în oameni, de asemenea ,,iubirea necondiționată dă copilului o mare siguranță și-l ajută să devină o persoană serioasă și matură.”

O altă responsabilitate pe care o au părinții, este aceea de a sădi în inima și mintea copilului, încă din fragedă copilărie, credința în Dumnezeu și cel mai productiv teren pentru sădirea credinței în Dumnezeu este sufletul copilului. Încă de pe vremea apostolică și post-apostolică li s-a cerut părinților să îi învețe pe copii ,,frica de Dumnezeu”.

Acest lucru însămnâd, copii să fie deprinși cu evlavia, rugăciunea, și iubirea de Dumnezeu. Din acest motiv, îndemnul către părinți este acela de a le da copiilor lor ,,…creșterea cea întru Hristos; să-i învețe ce putere are smerenia înaintea lui Dumnezeu și ce poate dragostea curată în fața lui Dumnezeu”

După cum am menționat în rândurile de mai sus, cea mai bună practică pedagogică este reprezentată de puterea exemplului. Copii percep foarte ușor mimica și gesturile celor din jur astfel că, nu este de ajuns doar să-i spui, ci trebuie să faci și tu, ca văzându-te pe tine, să poată face și el întocmai. Să îngenunchezi împreună cu el în fața icoanei la rugăciune, să-l iei de mână și să mergi la biserică, să te ferești a vorbi cuvinte jignitoare la adresa altor persoane, dând un exemplu pozitiv și bun de urmat.

Deși la vârste fragede, copii nu reușesc să înțeleagă rugăciunea, totuși cei mici ajung să îl simtă pe Dumnezeu, sufletul fiind cel care se hrănește din aceste experiențe. Faptul că, pruncul este dus la Biserică și este obișnuit cu atmosfera duhovnicească, ba mai mult este împărtășit la fiecare slujbă, reprezintă picătura care formează marea educației în care se dezvoltă și crește având-ul pe Dumnezeu drept țărm și reper pentru ancorare. Aceste repere pe care copilul le caută în lumea înconjurătoare pălesc dacă nu îl au pe Dumnezeu pentru a-i fi îndrumător, din acest motiv ,,lipsa de preocupare a părinților pentru formarea personalității copilului costituie o impietate față de Dumnezeu și societate”.

În urcușul duhovnicesc, copilul deprinde virtutea ,,singurul bun care nu se pierde este virtutea; rămâne atât celui în viață, cât și celui căruia i s-a sfârșit viața”. Primii ani din viața copilului sunt ani de creonare a personalității și a identității care îl vor însoți pe copil pe tot parcursul vieții. Mama este cea care prin excelență pregătește copilul pentru societate în cei șapte ani pe care mulți dintre Sfinții Părinți îi consideră ani critici și cu o importanță deosebită pentru copil.

Sfântul Ioan Gură de Aur aduce în atenția noastră câteva puncte esențiale despre valoarea genetică a educației și formarea copilului în cei șapte ani. În această perioadă se pun sub stăpânire pornirile păcatelor și sunt domolite răutățile: ,,Cei șapte ani de acasă și moștenirea genetică sunt începutul, de altfel absolut esențial. Dar asta nu înseamnă că omul este scutit de responsabilitate după aceea. El permanent crește în virtute plecând de la datul pe care îl are din prima copilărie. Dacă acest dat este deficitar, lupta cu sine poate lua proporții incredibile, însă harul nu-l lasă pe om (Sf. Măria Egipteanca), numai să fie smerenie, sinceritate și râvnă. Cele duhovnicești trebuie să pornească de la făptuirea celor trupești.”

Părinții trebuie să își țină copii în înfrânare deoarece ,,…cel care a fost înfrânat mai înainte de căsătorie cu atât mai mult este înfrânat după căsătorie. Cel care este deprins cu desfrânarea înainte de a se căsători va face lucrul acesta și după căsătorie….; pentru aceasta se pun pe cap cununile, simbol al biruinței, deoarece fiind neînvinși se apropie astfel de patul căsătoriei, fiindcă nu au fost învinși de plăcere”.

Educația presupune asimilarea unei culturi îndelung elaborate, iar primii creștini respingeau cultura păgână, pe care o considerau primejdioasă, din acest motiv creștinii au pus bazele unei culturi care să fie hrănitoare pentru copii și pentru cei care vor gusta din bucuriile pe care le oferă. ,,Prin principiile sale, creștinismul a sădit sâmburele unei culturi proprii, deosebită de cea păgână”. În această cultură se regăsesc principii și sugestii care formează un adevărat îndreptar moral-educativ suficient și eficient pentru copii și adulți.

Sfânta Scriptură reprezintă în general ,,Hrană duvovnicească care face să crească puterea lucrătoare din noi.” Povața este un alt mijloc de educație foarte eficient. Pentru a-l putea folosi însă părinții trebuie să cunoască ei înșiși adevărurile creștine, pe care mai apoi să le dăruiască copiilor mai departe ,,Pentru copii lor, părinții sunt un fel de providență, chemată să-i supravegheze, să-i ocrotească, să-i ajute să se înalțe spre lumină”.

Pe lângă învățătură și educație, trupul și sufletul copilului trebuie îngrijite în aceeași măsură, fără a nelimita doar la haine și mâncare, iar alături de învățătura creștină cele mai importante metodologii pe care părinții le pot folosi în educație sunt iubirea și exemplul personal. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ,,Dacă-ți iubești copilul, arat-o prin educația pe care i-o dai”. Înmomentul în care un copil nu mai este privit ca un ar din partea lui Dumnezeu și mai mult este perceput ca fiind o povară, familia ajunge într-un punct în care apar problemele atât duhovnicești cât și cele de ordin social.

Cu privire la momentul în care începe educația, putem afirma faptul că încă din pântece copilul sau fătul primește emoțiile și trăirile pe care le are mama. Această perioadă intrauterină este baza formării copilului din toate punctele de vedere deoarece copilul este copil din momentul concepției ,,Educația lui începe din acel moment. Câtă vreme stă în pântecele mamei i se transmit toate emoțiile și frământările mai intense ale acesteia”

Sfântul Ioan Gură de Aur, în scrierile pe care le are despre copii, îi fericește pe părinții care au reușit să insufle copiilor lor iubirea lui Dumnezeu, făcând din ei bază a societății și oameni plăcuți înaintea lui Dumnezeu. Despre aportul pe care îl au părinții asupra copiilor, Sfântul Părinte spune: ,,…noi facem din copii noștri adevărate portrete ale Lui Dumnezeu când îi formăm în practicarea binelui, a blândeții, a iertării, a exercitării generozității, a disprețului lucrurilor temporale.”

Adulterul păcat și motiv de despărțire a familiei

Păcatul, în viziunea Fericitului Augustin ,, o părăsire a operei lui Dumezeu, o preferință pentru lucrările sale proprii. Și aceste lucrări sunt rele, pentru că sunt după om, nu după Dumnezeu”. Așadar păcatul reprezintă îndepărtarea de Adevăr și de învățăturile lui Dumnezeu, neascultarea este izvorul păcatului sau ,,iubire de sine, până la dispreț față de Dumnezeu.

Ocupându-ne puțin de ceea ce înseamnă păcatul în familie dar și în general, ne vom opri atenția în Vechiul Testament la păcatul care i-a smuls pe Adam și pe Eva din grădina Raiului. Și în cazul ce îl privește pe Adam, sursa păcatului a fost neascultarea față de voia lui Dumnezeu. Același Sfânt Părinte ne vorbește și de această dată despre liberul arbitru pe care omul îl are și care îl poate ajuta pe om să înțeleagă și să accepte să facă binele în locul răului ,,numai liberul arbitru al voinței este cauza răului pe care îl facem”

Ființa omului nu a fost afectată de păcatul strămoșesc, deși acesta a fost de natură existențialistă. Totuși prin acest păcat au apărut patimile, care l-au orientat pe om spre moarte și din această pricină noi oamenii ,,cunoaștem mormântul, trista lui smerenie, putreziciunea și risipirea elementelor din care am fost alcătuiți, dar avem în noi sămânța nemuririi! Moartea nu mai poată să ne înghită de istov”. Prin Taina Botezului care i se administrează copilului, s-a realizat atât omorârea omului celui vechi cât și renașterea lui prin Harul Duhelui Sfânt. Mai apoi se administrează taina Euharistiei, prin care omul primește arvuna nemuririi ,,Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In. 6, 54).

Unitatea și armonia unei familii poate fi afectată în mod cu totul negativ, prin apariția unor patimi care macină sufletul și mintea unui om. Astfel că, beția, desfrânarea, mânia, trândăvia, desfrânarea, avortul, violența, duc la ruperea efectivă a legăturii atât în familie cât și în societate, Aceste patimi ca oricare alte patimi, pot fi vindecate și îndreptate. Sfinâii Părinți ai Bisericii Ortodoxe au dispus de-alungul timpului canoane și remedii care să refacă starea inițială a familiei sau a omului afectat.

Rugăciunea, postul și spovedania, sunt trei dintre cele mai accesibile surse de vindecare de care dispune omul, în orice moment al vieții în care se află. Sfântul Nil Ascetul, recomandă o cercetare a conștiinței și a gîndului, ca mai apoi negina păcatului să fie scoasă la lumină ,,Trebuie scoase la arătare gândurile adânci ale viețuirii pătimașe și țintuite ca pe un stâlp în văzul tuturor”.

Evagrie Ponticul, ne oferă sfat folositor cu privire la cercetarea gândului rău, pe care urmează să îl scoți din gând și inimă și mai apoi să ocolești primejdia de la care pornesc aceste gânduri ,,După ce te-ai liniștit, adu-ți aminte în tine însuți de cele ce s-au întâmplat, de unde au început, pe unde ai umblat și în ce loc ai fost cuprins de duhul curviei, sau al mâniei, sau al întristării, sau cum s-au petrecut acestea. Învață-le aceste și ține-le minte ca să le poți da pe față când se vor mai apropia de tine.”

Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Evrei, îi îndeamnă pe aceștia să își păstreze patul familial curat și neprihănit deoarece Dumnezeu are să îi pedepsească pe cei care sunt robiți de patimile desfrânării și a adulterului ,,Cinstită-ntru totul să fie căsnicia, și patul ei fie ne-ntinat, căci Dumnezeu îi va judeca pe desfrânați și pe adulteri.” (Ev. 13, 4). În asentiment cu Sfântul Apostol Pavel în ceea ce privește legătura căsătoriei este și Sfântul Simeon al Tesalonicului care spune că trebuie ,,să știm că cei ce se însoțesc prin nuntăs-au legat de la Dumnezeu și sunt curați cu chemarea celui Curat. Deci trebuie să păzească unul față de altul nunta nespurcată și să viețuiască în pace și evlavie.”

În toate scrierile de specialitate este recunoscut unanum faptul că ,,legăturile libere, care o neagă, sacrilegiului, care o pângărește, divorțului care o rupe, sterilității voluntare, care o mutilează, vieții din afara căminului, care o împrăștie, și nepotrivirii sufletelor, care o dezbină, relei întrețineri a menajurilor care o ruinează, relei educații a copiilor care o descompune.” Toate aceste probleme care apar într-o familie, se datorează distanțării tot mai mare din partea soților atât în relația dintre ei, cât și în relația cu Dumnezeu, finalul de multe ori fiind inevitabil în cazurile în care nu se încearcă o reconciliere din partea amândurora.

Aceste repercursiuni, se răsfrâng în cel mai rău caz asupra copiilor. În urma acestei despărțiri, toate valorile morale și sociale învățate până atunci, sunt alterate complet, deoarece copilul nu înțelege cum se poate ca cei doi oameni care au avut grijă de el și i-au pus înainte exemplul lor personal, dintr-o dată se văd neoiți să se despartă.

El fiind târât prin case diferite întâlnind în cele din urmă alte persoane care se prezintă jumătatea paternă sau maternă lipsă din partea de familie în care locuiește temporar. De fapt copilul implicat în divorț începe o drumeție. Dimpreună cu celelalte pricini de rupere a familiei, și divorțul este un păcat condamnat de către Mântuitorul Hristos ,, Deci ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă” (Mt. 19,6).

Cu toate că sunt nenumărate păcate și ispite care pot rupe legătura nunții, principalele păcate împotriva familiei sunt adulterul și desfrâul ( Mt. 5, 32; 19, 9; Mc. 10, 11-12; Lc. 16, 18), care distrug însăși unitatea ei indisolubilă, prejudiciind totodată caracterul ei monogamic. Sfântul Vasile cel Mare vorbește despre păcatul desfrânării afirmând că ,,desfrânarea nu e nuntă și nici chear început de nuntă. De aceea, dacă-i cu putință să-i convingem să se despartă unii ca aceștia care s-au unit prin desfrâu, ar fi lucrul cel mai bun.”

După învățătura Sfântului Ioan Gură de Aur, păcatul adulterului se săvârșește atât prin alungarea femeii din casă cât și prin ,, uarea unei femei lăsate de bărbat, atâta vreme căt bărbatul ei trăiește…,…femeia pe care ai luat-o, înapoi nu o mai poți da părinților ei; trebuie vrând-nevrând s-o ții în casa ta, toată viața ta; iar de-o alungi că este rea, ești după legile lui Dumnezeu, vinovat de adulter.”

În textele Noului Testament, legătura conjugală a soților, făcută prin binecuvântarea primită de la preoții Bisericii în numlele lui Dumnezeu, trebuie să fie păzită de neghina păcatului rămânând cinstită întru toate, spre plinirea chemării de la Dumnezeu de a se mântuii soții unul pe celălalt și de a face copii pentru perpetuarea neamului omenesc cescându-i în duhul Sfințeniei. În textul de la Matei 19, 4-6, aflăm faptul că ,,temeiul scripturistic al căsătoriei atât ca act natural și creațional, cât și ca instituție divină; căci pe cei ce se căsătoresc, Dumnzeu îi unește.”

Căsătoria religioasă are caracter indisolubil, din acest motiv orice formă de desfrâu este pedepsită de Dumnezeu. În altă ordine de idei, în cazul în care soțul rămâne văduv, esl este liber să se căsătorească cu altă femeie, deoarece legătura conjugală este reprezentativă până la moarte. Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Romani vorbește despre acestă problemă spunând ,,Căci femeia măritată este legată prin lege de bărbatul său, atâta timp cât el trăiește; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legarea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul, este liberă față de lege, ca să nu fie adulteră luând un alt bărbat.” ( Rom. 7, 2-3).

Sfântul Părinte Ignatie Teoforul, aduce un îndemn soților creștini ,,să iubesască pe Domnul și să se mulțumească, trupește și duhovnicește cu soțiile lor.”. Continuând Sfântul Părinte se adresează tinerilor, îndemnându-i să încheie unirea lor conjugală ,,…cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul, și nu după poftă.” Această poftă la care face părintele referire este aceea care ațâță pornirile pătimașe ale păcatului desfrâului.

Într-una din scrierile sale, Sfântul Ioan Gură de Aur, își cere iertare deoarece nu poate să vorbească despre adulter considerându-l un păcat dezgustător și urâcios ,,Nimeni să nu mă învinovățească, fiindcă eu nu caut a mă împodobi cu frumusețea cuvintelor, ci să fac frumoși și respectați pe cei ce mă ascultă (…) De altfel și doctorul care vrea să taie rana cea putredă, nu se gândește cum să-și păstreze mâinile curate, ci cum să-l scape pe bolnav de acea rană.”

Adulterul este un păcat prin care se încalcă voia și legea lui Dumnezeu, întodeauna este considerat preadesfrânare, spre deosebire de păcatul desfrânării care este făcut de un om care nu a fost legat până atunci prin taina căsătoriei. În acest păcat este vorba atât despre nedreptatea și lăcomia celui care îl săvârșește cât și nedreptățirea femeii, dar mai este și necazul bărbatului căruia i sa luat femeia și în această situație femeia fiind comună mai multor bărbați se denaturează legea firii dată de Dumnezeu în momentul câd a făcut bărbat și femeie, unindu-i într-un singur trup.

Sfântul Ioan Gură de Aur dă câteva lămuriri în ceea ce privește gravitatea păcatului și cei care participă la săvârșirea lui: ,,Preadesfrânare ( preacurvie), se numește nu numai aceea că ai avut relații cu cu o femeie măritată după alt bărbat, ci ți aceea când tu, bărbat care-ți ai pe femeia ta, și esti legat cu ea, păcătuiești cu alta. Nu numai atunci se numește preadesfrânare, când cineva năzuiește la o femeie măritată cu bărbat, ci și atunci când acea femeie este nemăritată, dacă acela este căsătorit și legat de femeia sa legiuită.” Păcatul adulterului este cel care rupe legătura dintre familie și Dumnezeu, fiind condamnat atât de Mântuitorul Hristos cât și de Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți.

Desfrâul, păcat împotriva familiei

După cum ne învață Sfântul Apostol Pavel ,,Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbstul; semenea nici bărbatul nu este stăpâ pe trupul său ci femeia (I Cor. 7, 4). Adulterul este considerat și furt deoarece prin acest păcat se fură trupul partenerului de viață subminănduni-se căsătoria. De asemenea Sfântul Apostol Pavel atenționează credincioșii din corint la faptul că satana îi ispitește si le încinge trupurile cu porniri spre desfrânare, din acestă cauză la cuvintele să nu vă ispitească satata, Sfântul Apostol adaugă cuvintele ,,din pricina neînfrânării voastre” (I Cor. 7, 5).

Pe cale de trădare și nerespectare a jurământului făcut unul pentru celălalt înaintea lui Dumnezeu ,,păcatul adulterului răpește și desfrânează un trup ce este proprietatea altuia, aduce dezolare și ruină în societatea în care cei doi soți trăiesc, otrăvește izvoarele vieții, disprețuind legile privitoare la propagarea neamului omenesc, corupe bucuriile și satisfacțiile paternității, ruinează natura.”

În încercarea de a da o definiție scurtă dar cuprinzătoare pentru a înțelege ceea ce implică această patimă putem spune că ,,adulterul este trădarea fidelității conjugale, căderea din harul căsătoriei”, cu alte cuvinte putem afirma faptul că adulterul este o legătură care nu este permisă și este condamnată, dintre un bărbat căsătorit și o femeie alta decât femeia lui legitimă, sau o legătură dintre o femeie care este căsătorită și un alt bărbat decât soțul ei.

O vreme îndelungată adulterul a fost singura pricină pe baza căreia era acceptat divorțul. Despre această patimă găsim referințe din perioada Vechiului Testament până în zilele Mântuitorului Nostru Iisus Hristos. În Vechiul Testament găsim referințe în cartea Ieșirii, unde având în vedere gravitatea păcatului și vătămarea familiei, Dumnezeu reglementează acest păcat în cadrul Decalogului în porunca a VII-a ,,Să nu te desfrânezi” ( Is. 20, 14). În cartea Leviticului găsim alte scrieri cu privire la acest păcat: ,,Și cu femeia aproapelui tău să nu te culci trupește , ca să nu te spurci cu ea” ( Lev. 18, 20).

Autorul John Breck, vorbește despre adulter afirmând ptintre altele că ,, pofta care aduce cu sine adulterul, rupe legătura creată între soți prin taina căsătoriei. Legătura conjugală poate fi durabilă numai dacă e construită pe încredere și fidelitate.” Una dintre marile antiteze pe care le regăsim în predica de pe munte adresate de Mântuitorul Iisus Hristos, arată că păcatul trupesc implică în aceeași măsură mintea și inima, ca și trupul: ,,Ați auzit că s-a spus celor de demult: Să nu te desfrânezi; Eu însă vă spun că oricine se uită la o femeie spre a o pofti s-a și desfrânat cu ea în inima lui.” ( Mt. 5, 27-28). Alt pasaj în care Mântuitorul condamnă adulterul este următorul: ,,Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșească adulter, și cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter” ( Mt. 5, 32).

În mod cert unul dintre îndemnurile Mântuitorului Hristos, este acela de a ne feri de idolatrie, deoarece prin însăși natura sa, această poftă este obsesivă. Această poftă se conceantrează ăntr-un mod distructiv, asupra unei persoane și asupra sufletului ei, pe care o reduce în acest fel la nivelul de a fi neînsuflețită din punct de vedere rațional și sufletesc ea fiind adusă la stadiul unui ,, idol”, care reprezintă produsul imaginar al fanteziei. Păcatele trupești ca de altfel și celelalte patimi, robesc atât mintea cât și inima astfel paersoana în cauză este chinuită dorind să scape.

Sfântul Vasile cel Mare, în scrierile sale, aseamănă păcatul desfrânării cu ciuma, datorită influențelor cu care se propagă și contaminează. ,,Nu vezi oare pe desfrânații care stau în piață care își povestesc faptele rușinoase și isprăvile întunericului… ca pe niște fapte mari? Aceștia sunt ciumații… care se străduiesc să ducă la toți păcatul propriu și se ambiționează să facă pe mulți asemenea lor”

De asemenea erau condamnate aspru acele spectacole de teatru care prin jocul scenic sau text incitau la destrăbălare și desfrânare: ,,Aceste spectacole desfrânate sunt o adevărată școală publică de desfrâu. Acele femei nerușinate, uitând de frica lui Dumnezeu și disprețuind bunul simț…, își fâlfâie părul în vânt, își ridică rochiile și-și arată picioarele; cu ochi ademenitori și cu râs desfrânat ațâță spre ele poftele desfrânate ale celor tineri.”

Așadar, contatăm faptul că și pe vremea Sfinților părinți în societate și în locurile publice, desfrânarea care este precursoarea adulterului era la mare cinste, bărbații și femeile atât din acea vreme cât și în timpurile noastre se îmbată de dulceața păcatului care se înfășoară în jurul inimii și a minții, întunecând-o și omorând sufletul. Odată gustat din plăcerea acestui păcat este foarte anevoios să scapi de el . În fața provocărilor care ne pândesc la tot pasul Sfântul vasile cel Mare, ne oferă ca remediu și model al castității chipul lui Iosif, care ,,în fața dragostei nebune a desfrânatei lui stăpâne, a preferat curăția castității în locul plăcerii rușinoase, deoarece castitatea lui a strălucit în acele mari încercări”

După o veche mentalitate sau tradiție și chiar prevedere legală de factură păgână din timpul Imperiului Roman, care este datată undeva spre sfârșitul secolului IV, dacă o femeie își necinstea bărbatul era pedepsită nefiind luată în seamă situația în care s-a produs greșeala sau cu cine ar fi greșit. În cazul bărbaților aceștia nu erau pedepsiți, însă totuși exista o situație în care se aplica o pedeapsă și în cazul bărbatului, dacă acesta era prins păcătuind cu o femeie căsătorită. Faptul că bărbatul nu era atât de aspru judecat în momentul în care se știa că el are legături cu alte femei, se datora mentalității culturii romane, potrivit căreia, femeia era inferioară bărbatului în drepturi.

Sfântul Ioan Gură de Aur le explică oamenilor faptul că, Dumnezeu nu judecă după legea romană ci după legea Lui, din această pricină și infidelitatea bărbatului este considerată adulter, starea socială a femeii cu care săvârșește păcatul nefiind relevantă în vreun fel ,,Știu că mulți socotesc adulter numai când au înșelat o femeie cu bărbat; eu zic că: fie cu o desfrânată de rând, fie cu o servitoare, fie cu orice femeie măritată are relație, când are femeia lui, este adulter”

Și în Sfintele canoane ale Bisericii, se găsesc norme de a reglementa această problemă a adulterului, fiind prescrise adesea excomunicări, aceste pedepse au rol atât moralizator ca mijloc de conștientizare a penitentului asupra gravității faptei sale, cât și ca pedeapsă efectivă. În canonul 20 care sa dat la sinodul de la Ancira (314), se prescrie o pedeapsa de șapte ani pentru soțul sau soția care au săvârțit adulter: ,, Dacă soția cuiva a comis adulter, sau dacă cineva comite adulter, se cuvine ca acela la șapte ani să dobândească cele desăvârșite potrivit treptelor de pocăință care duc acolo”

Rugăciunea este una dintre piedicile care ajută la înlăturarea păcatului sau dacă nu măcar la stagnarea din evoluție a acestuia. Un alt mod de a împiedica evoluția păcatului, este postul. Aceată formă de ajutor pentru suflet, topește ,,poftele trupești și tine aprinsă flacăra castității…”. Din această cauză, în scrierile Canonului 19 de la Sinodul ținut la Gangra, Sfinții Părinți ai Bisericii i-au anatemizat pe cei care: ,,…ar disprețui și ar dezlega posturile cele transmise îndeobște și care păzesc de Biserică…”

Nu încape îndoială în faptul că, păcatul capital care este îndreptat împotriva familiei, este reprezentat de adulter, care este încălcarea fidelității conjugale de către unul dintre soți, prin desfrânare. Mântuitorul Iisus Hristos, a fost foarte aspru în pedepsirea acestui păcat, întărind poruncile din legea veche și adăugând măsuri mai drastice pentru același păcat: ,,S-a zis iarăși: Cine va lăsa pe femeia sa să-i dea carte de despărțire. Eu însă vă spun vouă: că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, o face să săvârșască adulter, și cine va lua pe cea lăsată săvârșește adulter.” (Mt. 5, 31-32).

La îndemnul lui Dumnezeu celui ce ședea pe tron, Sfântul Apostol Ioan, scrie în cartea apocalipsei, ceea ce i-a dictat Dumnezeu să scrie despre cei păcătoși și despre pedeapsa pe care o vor avea fiecare după nelegiuirea pe care o face sau a făcut-o: ,,Cât despre cei fricoși, și necredincioși și spurcați și ucigași si desfrânați și vrăjitori și-nchinători la idoli și toți cei mincinoși, partea lor este-n iezerul care arde cu foc și cu pucioasă, care este moartea cea de-a doua.” (Ap. 21, 8).

La învățătura Mântuitorului Iisus Hristos, Sfinții Părinți ai Bisericii Ortodoxe, au ținut să-i învețe pe oameni să se ferească de păcatele ucigătoare de suflet, mai ales de adulter și desfrânare care nu doar că ucid sufletul dar întinează templul Duhului Sfânt, astfel ei îindeamnă să nu fie desfrânați: ,,Să nu fii desfrânat, să nu săvârșești adulter…”.

Condamnând cu înflăcărare păcatul desfrâului, Sfinții Părinți i-au îndemnat pe creștini ca să nu-l privească pe celălalt, decât cu ochi de frate și soră, adică să se păstreze o relație de cordialitate între ei, alungând gândul care le învelește privirea spre a vedea păcatul în orice împrejurare: ,,…Fratele (creștinul – n.n) când vede o soră (creștină – n.n) să nu gândească de ea că este femeie, nici sora când vede un frate să nu gândească de el că este un bărbat.”

După cuvintele Sfântului Apostol Pavel, bărbatul trebuie să își iubească și să își cinstească femeia deoarece sunt un trp iar femeia la rândul ei, să își cinstească și să își iubească bărbatul deoarece o ocrotește și o iubește fiind un trup: ,,Bărbatl să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului” (I Cor. 7, 3). Sfântul Ioan Gură de Aur, vede în această iubire reciprocă sinceră și totală, a soților creștini paradigma ,,căsătoriei după Hristos, alianța spirituală, nașterea duhovnicească, și nu a sângelui și a suferinței.” Ca și în cazul altor păcate, adulterul nu afectează doar acele persoane care sunt implicate în mod direct, cin în această patimă sunt implicate și afectate și persoanele din comunitatea eclezială. În trupul tainic al cărui cap este Hristos, fiecare suntem mădulat care participăm la buna funcționare a întrebului organism, fiind unuți într-un singur trup. Fiecare persoană are obligația să participe activ la pacea și bunul mers al societății în care trăiește, desigur că preotul știindu-și comunitatea în care păstorește încearcă și dorește să vindece rănile pe care familia le are, însă ,,toți cei care cunosc situația – parttenerul, prietenii, preotul – pot și trebuiie să participe la acest proces prin rugăciune continuă a fiecăruia pentru cei doi.”

În cadrul unei familii care a fost binecuvântată de Biserică, pacea și armonia trebuie să fie cuvântul de bază în conviețuirea unuia cu celălalt, pentru a fi exemplu pentru cei din jur. Sfântul Ioan Gură de Aur vorbește despre omogenizarea relației și a vieții de familie care devine o singură trăire și o singură simțire ,,…nu ideea de coabitare este aceea care domină, ci aceea de atașament, având drept scop stabilirea unei uniri și iubiri cât mai puternice… De aceea în cele din urmă, cele două ființe nu formează decât una. Prin gândire, prin suflet? Este lucru firesc, și fiecare ar putea s-o adeverească; ei devin un trup.”

Actele liturgice acre se săvârșesc în cadrul cununiei, aduc la lumină atât semnificații teologice multiple care se regăsesc în Sfânta Taină, cât și încărcătura simbolică a unirii conjugale care se face între soți. Spre exemplu, verighetele care sunt aduse la biserică și se sfințesc sunt așezate pe degetele mirilor și reprezintă ,,simbolul dragostei și credincioșiei infinite care trebuie să stea la baza familiei pe care o încep cei doi tineri. Fiind formă de cerc, simbolul infinitului și al perfecțiunii, inelele sugerează dragostea nesfârșită pe care cei doi soți și-o datorează.”

Vorbind despre trup ca fiind locul de sălășluire a Duhului Sfânt și combatândui pe Gnostici care considerau că trupul este o închisoare a sufletului și o cauză a tuturor relelor, Sfântul Chiril al Ierusalimului, arată că această cauză trebuie căutată mai degrabă în suflet și în inimă ,,Nu-mi spune că trupul este cauza păcatului. Dacă trupul ar fi pricina păcatului atunci dece nu păcătuiește omul câd e mort?…Dacă trupul va fi dat de către suflet desfrânării, ajunge necurat; dar dacă va locui împreună cu un suflet sfânt, ajunge templu al Duhului Sfânt (…) Ai grijă așadar de trup, pentru că este templu al Duhului Sfânt. Să nu murdărești trupul tău în desfrânări, să nu pângărești în desfrânări această îmbrăcăminte prea frumoasă!”

Păcatele care sunt împotriva familiei, uneori nu sunt alimentate doar de comportamentul sau atitudinea soților, ci și de cei cu care vin în contact zilnic. De aceea șoții au obligația morală de a-și alege cu atenție prietenii de familie și cu discernământul inerent al maturității, care să evite urmări dezastruoase prind propria lor căsnicie și familie. Desigur că nu întotdeauna reușim să ținem sub control toate aspectele legate de viața noastră, însă o minimă precauție în ceea ce privește modul în care trăim, alimentația pe care o avem, activitățile sportive pe care le întreprindem, sunt de natură să ne ușureze viața.

Prin taina căsătoriei omul poate să fugă de adulter și de desfrâu, această fugă depinde de dorința lui dacă vrea sau nu să trăiască sub ocrotirea lui Dumnezeu și să împlinească poruncile spre a fi ca și sluga bună și credincioasă. Tocmai de aceea Sfântul Apostol Pavel a îngăduit o a doua căsătorie, pentru a se putea împiedica orice tentativă de a da curs ispitelor ,,Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăiețte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea.” ( I Cor. 7, 39). Unul sin marii Sfinți Părinți ai Bisericii Ortodoxe, vorbește despre puterea căsătoriei de a împiedica păcatul și patima, el spune că: ,,….nu căsătoria este un păcat ci desfrânarea”, cu alte cuvinte piedică împotriva desfrâului este căsătoria făcută după cuvântul lui Dumnezeu, în Biserica unde Sălășluiește Harul Duhului Sfânt.

Spre mângăiere pentru căderea din starea nemurii, Dumnezeu le dă protopărinților noștrii darul de a naște prunci. Sfântul Ioan Gură de Aur admite faptul că acest har este un balsam sufletesc pentru fiecare familie care este dornică să își desăvârșească existența prin nașterea de fii: ,, Nașterea de moștenitori a fost pentru ei, cea mai mare mângâiere pentru pierderea nemuririi. De aceea și iubitorul de oameni, Dumnezeu, îndată, chiar de la început, le-a ușurat greutatea pedepsei, dăruindu-le celor dintâi oameni urmași. S-ar putea spune că prin asta Dumnezeu a schițat o imagine a învierii, rânduind ca în locul celor morți să se ridice alții.

Păcatul este mijlocul prin care omul rupe legătura cu Dumnezeu. Din această pricină gravitatea păcatelor împotriva familiei este dată în primul rând de ruperea care este între familie și Duhul Sfânt care sfințește legătura soților la Taina Cununiei. Pentru a nu rupe această comuniune pe care o avem cu Dumnezeu, membrii familiei trebuie ,, să trăiască nu numai după cele ale trupului, ci și după cele ale Duhului”. Doar prin această trăire și prin viața în care Mântuitorul este prezent în chip Euharistic, soții pot ajunge la comuniune cu Dumnezeu, fiind parte a trupului lui Hristos.

Concluzii

Familia fiind ridicată la rang de Taină prin participarea Mântuitorului Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii, ea reprezintă nucleul și structura de bază care stă dezvoltarea societății atât din punct de vedere moral cât și din punct de vedere duhovnicesc.

Modelul familiei din toate timpurile a fost făurit de Dumnezeu făcând prima familie, pe care o regăsim în Sfânta Scriptură în paginile Vechiului Testament, prin crearea primilor oameni care au primit porunca de a se înmulți și a fi conlucrători cu Dumnezeu la creație ,, Și a zis Adam: De data aceasta iată os din oasele mele și carne din carnea mea!; ea se va numi femeie, pentru că a fost luată din bărbatul ei. De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și cei doi vor fi un trup.” ( Fc. 2, 23-24).

Funcția și motivația care stau la bazele acestei instituții care este celula de bază a societății a fost asigurarea perpetuării speciei umane prin nașterea și creșterea de copii, la bazele familiei stând căsătoria liber consimțită dintre cei doi soți. Un aport deosebit de mare a fost adus de către Noul Testament în cadrul căruia Mântuitorul Iisus Hristos a schimbat și a desăvârșit legea de piatră cu legea iubirii.

Scopul pe care îl are familia este acela de într-ajutorare reciprocă a soților pe toată durata vieții lor și nașterea și ducarea copiilor care sunt considerați ca fiind bazele societății în ideea în care o societate funcționează pe principiile pe care le-a dăruit copiilor. Pentru a putea scoate în lumină statutul familiei creștine, am trecut în revistă diferitele rapoarte care existau în antichitate între soț și soție.

Modul în care era structurată o familie în antichitate, dar și modul în care erau crescuți copii nu ajunseseră în structura iubirii prin care Hristos a schimbat concepția de familie, soție, copil și jertfă pentru aproapele. Nici familia din Vechiul care este tributară în costituirea ei prin prevederile acelor legi, nu poate constitui un model pentru familia creștină. Spre exemplu procedura de divorț sau poligamia, rămân expresii elocvente a familiei din Vechiul Testament, având să se schimbe și să înceteze în cadrul legii Noului Testament.

Pănă în zilele noastre familia se bucură de o indiscutabilă sacralitate, în cadrl căreia există o ierarhie consfințită ca atare, bărbatului revenindu-i responsabilitatea față de femeie și soarta copiilor. Prin ridicarea valorii iubirii de către creștini între soți, a ridicat și valoarea pe care o are copilul în cadrul familiei. Din punct de vedere creștin copilul nu mai este un bun al părinților, ci este o ființă a lui dumnezeu pe care cei doi soți trebuie să îl ocrotească și să îl educe spre a deveni un cetățean demn în societate.

Analizând păcatele care sunt împotriva familiei, am reușit să constat faptul că legătura căsătoriei este prea puțin înțeleasă raportându-ne la zilele în care trăim și că aceste douo patimi adulterul și desfrâul, sunt practicate cu nonșalanță de majoritatea persoanelor, unele din neștiință altele probabil că din nepăsare, dar sunt făcute spre pierzare și mânia lui Dumnezeu.

În concluzie afirmăm faptul că în abordarea subiectului pe tot parcursul lucrării am lăsat textele scripturistice și cele patristice să îmbrace fiecare temă și fiecare frază pentru a nu pune cumva sub obroc lumina care izvorăște din cele două izvoare. Comentariile pe care le-am făcut asupra temei și a textului s-au înscris în granițele preceptelor Noului Testament și în cadrul gândirii patristice.

Cu toate că am lăsat cele două izvoare să fie model de interpretare, nu am fost îngrădiți în cercetare, ba dimpotrivă aceste texte ne-au lărgit orizonturile de căutare și înțelegere, punându-ne la dispoziție noi piste de reflecție și analiză hermeneutică asupra unei teme de actualitate inepuizabilă.

A vorbi despre familie în lumina Noului Testament, reprezintă punerea în lumină a celei mai curate și mai complexe instituții care este baza morală, juridică, socială și religioasă a societății.

Bibliografie

I. Ediții ale Sfintei Scripturi

Biblia sau Sfânta Scriptură, versiune diortosită după Septuaginta, redactată, adnotată și tipărită de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscop al Vadului, Feleacului și Clujului, Mitropolit al Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca 2009.

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române, București, 1991.

Noul Testament cu Psalmi. Tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Iustin, Editura I.B.M., București, 1991.

II. Dicționare

Bria Ioan, Dicționar de teologie Ortodoxă, Ed. EIBMBOR, București 1994.

Baillz, A., Dictionaire grec-français, neuvième édition revue, Paris, 1997.

Enciclopedia iudaismului, trad. Viviane Prager, C. Litman, Țincu Goldstein, coordonator Viviene Prager, editura Hasefer, București, 2000.

Timuș Gherasim, Dicționar aghiografic, București, Tipografia cărților bisericești, 1898, cules, aranjat, stilizat, pus pe limbajul nou și completat de diac. Gheorghe Băbuț, editat de Mănăstirea Portărița, Satu Mare, 1998.

Mircea Ioan, Dicționar al Noului Testament, Editura I.B.M., București, 1995.

Wetyer Heinrich Joseph, Dictionaire encyclopedique de la Thelogie Catholique, Paris, 1865.

Wetzer – Welte, Dictionnaire encyclopedique de la Thelogie Catholique, t. 14, Paris, 1852

III. Comentarii biblice

Abrudan Dumitru, Cornițescu Emilian, Arheologia Biblică, Editura I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002.

Barnes, A., Notes on the New Testament, Ephesians, Philippians, and Colossians, reprint Grand Rapids, 1949

Cullmann, O., Christologie du Nouveau Testament, Neuchatel, 1968.

Olshausen, H., Biblical Comentary on Saint Paul’s Epistles to the Galatians, Ephesenians, Colossians, and Thessalonians, Charleston, 2010.

Stadelmann Helge, Comentariu biblic. Epistola către efeseni, Editura Lumina lumii, București, 2001, Vol. 14.

William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului. Vechiul Testament, Traducere din limba engleza, tehnoredactarea computerizată și grafica de Doru Motz, Ed. Lampadarul de aur, Oradea 2002.

IV. Opere Patristice

Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Întruparea Cuvântului, trad. rom. De Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în PSB, vol. 15, București 1987

Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre Împărăția Cerurilor, Cap. III, trad. Rom. Dumitru Stăniloae, în PSB, vol. 15, București 1987.

Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, trad. de David Popescu, Ed. EIBMBOR, București 1994, p. 298

Sfântul Ciprian al Cartaginei, Despre unittea Bisericii ecumenice, c. 5, apud Apologeți de limba latină, trad. N. Chițescu ș.a., P.S.B., 7, București 1982.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Explicația celor 12 capitole ( Anatematisme), Migne P.G. 76, col. 317

Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre închinarea și slujirea în Duh și Adevăr, XIV, traducere de Dumitru Stăniloae, P.S.B., 38, Editura I.B.M., București, 1991.

Sfântul Chiril al Alexandriei, Anatematismele, traducere de Olimp N. Căciulă, București 1937, p. 92.

Sfântul Clement Alexandrinul, Scrieri, Partea I, în colecția „PSB”,-4-, EIBMBOR, București 1982

Sfântul Gherman al Constantinopolului, Istoria bisericească și teoria mistică, în P.G., 98, 384.

Sfântul Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic, V, PG XLV, 21; traducere în limba română în volumul Scrieri, partea a doua. Scrieri xegetice, dogmatico-polemice și morale, traducere și note de Teodor Bodogae, col. PSB. 30, Ed. EIBMBOR, București 1998.

Sfântul ioan Gură de Aur, „Omilia despre căsătorie”, în Altarul Banatului, nr. 1-3, Timișoara, 2002.

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. de Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucuresti, 2001.

Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția Ortodoxă, Ed. ICOS, Bucuresti, 2000.

Sfântul Ignatie Teoforul, în vol. ,,Scrierile Sfinților Părinți Apostolici”, EIBMBOR, București 1979.

Sfântul Macarie Egipteanul, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova 1987.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului, trad. de diac. Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Sf. Vasile cel Mare, Comentariu la psalmi, trad. Română de Pr. Olimp Căciulă, Ed. EIBMBOR, București 1986.

Sf. Maxim Mărturisitorul, Mystagogia, în P.G., 91, 668.

Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, XVI, 141, traducere de Constantin Cornițescu, „PSB”., 12, Editura I.B.M., București, 1988.

V. Studii și articole

Argatu Gavrilă, „Familia creștină, în Teologia Pontica” – Revista centrului de cercetări teologice, interculturale și ecumenice ,, Sfântul Ioan Casian” anul IV, nr. 1-2, 2011.

Alexandru Moisiu, „Ce cunoaștem din Sf. Scriptură despre viața Maicii Domnului”, în revista Mitropolia Banatului, nr. 1-3, 1972

Belu D., „Împărăția Lui Dumnezeu și Biserică”, în revista Studii Teologice, X, nr. 9-10, 1956.

Bogdaproste George ,,Cinstirea aproapelui după Decalog”, în Studii Teologice, seria a II-a, anul XXI, nr. 9-10, 1969, p. 705.

Bonnard Pierre, „L’Evangile selon Saint Matthieu, Delachaux et Niestle”, Neuchatel, 1963, ; apud Popa Gheorghe, „Familia creștină: o perspectivă teologică și spirituală”, în revista Teologie și Viață, Mitropolia Moldovei și Bucovinei, serie nouă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994.

Cârstoiu Justinian, „Împărăția cerurilor, scopul final al omului”, în revista Studii Teologice, XLIX, nr. 3-4, 1997.

Chialda Mircea, „Îndatoriri moral-sociale după Decalog”, în revista Stidii Teologice anul VIII (1956), nr. 9-10, p. 706.

Cornițescu Constantin, „Studii comparative între Marele cuvânt catehetic al Sfântului Grigorie de Nyssa și manualul către Laurențiu al Fericitului Augustin”, în revista Ortodoxia, an XVI, nr. 1, 1964.

Constantin C. Pavel, „Probleme morale cu privire la căsătorie și familie”, în revista Biserica Ortodoxă Română, nr. 1-2, 1967

Cândea Spiridon, „Familia și viața modernă”, în revista Mitropolia Ardealului, XII, nr. 10-12, 1967.

Chifăr Nicolae, „Taina Nunții după învățătura Sfinților Părinți”, în Familia creșrină azi, în revista Studii Teologice, IV nr.5-7, Mai-Iulie, 1994.

Galeriu Constantin, „Preoția taină și slujire în viața Bisericii”, în revista Ortodoxia, XXXIV, nr. 4, 1982.

Gheorghe Jerpălău, „Valoarea interpretării tipologice a Vechiului Testament”, în revista Studii Teologice, nr.5-6 (1981), 423- 435, aici p. 427.

Iorgu Ivan, „Căsătoria – Sfântă Taină a Bisericii și instituție juridică a statului”, în revista Biserica ortodoxă Română, nr. 9-10 /1983.

Ignace de Lattaguite, „Voila, Je fais toutes chose nouvelles”, în revista Irenikon, XLI, nr. 3, 1968.

Mihai Vizitiu, „Familia în Învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli”, în Teologie și Viață, Mitropolia Moldovei și a Bucovinei, serie nouă, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994, p.25

Magistrand Pârvu C., ,,Temeiurile ortodoxe ale cultului Maicii Domnului”, în revista Studii Teologice, nr. 3-4, 1954.

Manolache Anca, „Sfânta Taină a Cununiei”, în revista Glasul Bisericii, XL, (1981), nr. 1-2.

Meyendorff Jean, Mariage et Eucharistie, în Messager Orthodoxe, nr. 49, 1955, apud Ilie Moldovan, „Taina Nunții”, în revista Ortodoxia., XXXI, nr. 3-4, 1979.

Macariopolski Nicolae, „Familia creștină ca biserică familială”, traducere Ioan Cristea, în revista Mitropolia Banatului, nr. 4-6, 1967.

Moldovan Ilie, „Învierea ca sens și finalitate a lumii”, în revista The Altar Almanach, , Londra, 1971-1972

Nicolae I. Nicolaescu, P.C. Pr. Grigorie Marcu și P.C. Pr. Sofron Vlad, Studiul Noului Testament, Ediția a doua, Ed. I.B.M., 1977.

Papuc Gheorghe, „Despre familie în Vechiul Testament”, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 11-12, 1960

Popescu Dumitru, „Ecleziologia romano-catolică după documentele celui de-al doilea Conciliu de la Vatican și ecourile ei în teologia contemporană”, teză de doctorat, în revista Ortodoxia , nr. 3, 1972.

Papuc Gheorghe, „Viața creștină după epistolele Sfântului Apostol Pavel”, în revista Studii Teologice, an VII, nr. 5-6, 1955.

Răduleanu Boris, „Fecioara Maria-Născătoare de Dumnezeu”, în revista Glasul Bisericii , nr. 9-12, 1976.

Răduca Vasile, „Căsătoria – Taină a dăruirii și a desăvârșirii persoanei”, în revista Studii Teologice, anul XLIV , nr, 3-4, 1992.

Rezuș Petru, „Mariologia ortodoxă”, în revista Ortodoxia, nr. 4, 1950.

Rops Daniel, „`La vie quotidienne en Palestine au temps de Jesus”, Ed. Hachette, Paris 1961, p. III, apud Petre Semen, „Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testanment”, în Teologie și Viață, în revista Mitropolia Moldovei și a Bucovinei, anul IV (LXX), nr. 5-7, mai-iulie, 1994.

Stamatoiu Dionisie, „Despre parabolele Mântuitorului”, în revista Mitropolia Olteniei, XLIX, nr 1-3, 1997

Stamatoiu Dionisie, „Istoricul interpretării Sfintei Scripturi”, în revista Mitropolia Olteniei, XLVII, nr. 1, 1995.

Schlier H., Der Brief an die Epheser, Düsseldorf, ed. a II-a, 1958., apud Vasile Mihoc, „Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci scop principal al căsătoriei”, în revista Mitropolia Ardealului, XXX , nr. 9-10, 1985.

Sfântul Grigorie de Nazianz, „Cuvântarea 15. În cinstea Macabeilor”, Traducere din limba greacă împreună cu un comentariu teologic de Vasile Cristescu, în revista Studii Teologice, nr. 2/2005, p. 86.

Stăniloae Dumitru, „Maica Domnului ca mijlocitoare”, în revista Ortodoxia, nr. 1, 1952.

Vladimir Preliceanu, „Plinirea vremii”, în revista Glasul Bisericii , nr. 2, 1957.

Vincent M. Taylor, „The Gospel According to St. Mark”, London 1953., apud Mihoc Vasile, „Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci scop principal al căsătoriei”, în revista Mitropolia Ardealului., XXX , nr. 9-10, 1985.

Tomko J., Quelques aspects de la théologie du mariage à partir de la vision paulinienne, în vol. ,, Laics aujourd’ hui”, Bulletin du ,, Consilium de Laics”, no. 17-18 1974., apud. Vasile Mihoc, „Căsătoria și familia în lumina Sfintei Scripturi. Nașterea de prunci scop principal al căsătoriei”, în revista Mitropolia ardealului, XXX , nr. 9-10, 1985.

Dură Leon, „Familia în lumina Noului Testament”, (Teză de doctorat), în revista Studii Teologice, seria a II-a, an LX, nr. 1-2, 2003.

V. Lucrări de teologie

Abrudan Dumitru, Cornițescu Emilian, Arheologia Biblică, Ed. I.B.M.B.O.R., Sibiu, 2002.

Adin Stensaltz, Hommes et femmes de la Bible, Edition Albin Michel, Paris, 1990.

Andrutsos Hristu, Sistem de morală, Traducere din greacă de Ioan Lancranjan si Ermis Mudopoulus, Ed. Tiparul Tipografiei Arhidiecezanei, Sibiu, 1947.

Andrutsos Hristu, Dogmatica Bisericii Ortodoxe Răsăritene, trad. Stăniloae Dumitru, Sibiu, 1930.

Andrutsos Hristu, Simbolica, Ed. Centru Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955.

Bălan Ioanichie, Călăuza ortodoxă în familie și societate, vol. 2, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Bacău 1993.

Breck John, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, EIBMBOR, București 1991

Boca Arsenie, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de Taină, Ed. Agaton, Făgăraș 2002.

Boca Arsenie, Tinerii, familia și copii născuți în lanțuri, Ed. Credința strămoșască, Iași 2009.

Bria Ioan, Credința pe care o mărturisim, EIBMBOR, București 1987.

Bulgacov Serghie, Rugul care nu se mistuie-Despre cultul Maicii Domnului în ortodoxie, Ed. Anastasia, Bucuresti, 2001

Candea Isidor, Femeia la evreii vechi, Sibiu, 1907.

Chiriță Adrian, Femeile mironoșițe, primele vestitoare ale Învierii, în ,,Cuvântul care zidește”, an V, nr. 17, 2015.

Claudio Moreschini, Enrico Norelli, Istoria literaturii creștine vechi grecești și latine II/2 De la Conciliul de la Niceea la începuturile Evului Mediu, Traducere de Hanibal Stănciulescu, Ed. Polirom, Iași, 2013,

Constantin Mihoc, Taina căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV, Ed. Teofania, Sibiu, 2002.

Cosma Sorin, Virtutea și razele ei de lumină, Ed. Banatica, Reșița, 1999.

Daniel Rops, La vie quotidienne en Palestine au temps de Jesus, Ed. Hachette, Paris, 1961.

Evdokimov Paul, Taina iubirii – Sfințenia unirii conjugale în lumina tradiției ortodoxe, Traducere de Gabriela Moldoveanu, Ed. Cristiana, București 1999.

Evdochimov Paul, Femeia și mântuirea lumii, prefața Oliver Clement, Trad. Gabriela Moldoveanu, verificarea și îmbunătățirea traducerii Vasile Răducă, Ed. Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București 2004.

Evdokimov Paul, La nouveaute de l’ Espirit, Etudes de spiritualite, Abbaye de Bellefontaine, 1977

Felmy Karl Cristian, Dogmatica experienței eclesiale. Înnoirea teologiei ortodoxe contemporane, Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Fiedler Emil, Omul nou, trad. Nicolae Colan, Cluj Napoca 1941.

Gavrilă Vasile, Cununia – viața întru împărăție, Prefață de Liviu (Laurențiu) Streza Episcop al Caransebeșului, Ed. Fundația ,, Tradiția Românească”, București 2004

Galeriu Constantin, Tâlcuiri la Mari Praznice de peste an, 22 de modele omiletice, Ed. Anastasia, București 2001.

George Florovsky, The bizantine fathers of the 6 and 8 Centuries, Belmont, Mass., 1987.

Isidor Chinez, (Universitatea Pontificală din Lateran – Roma Institutul teologic romano-catolic ,, Sfântul Iosif”), Etica-matrimonială, Curs pentru studenți, Ed. Sapienția, Iași, 2009.

Ilie Moldovan, În Hristos și în Biserică – Adevărul și frumusețea căsătoriei, Teologia Iuburii II, Alba Iulia 1996.

Ilie Cleopa, Despre credința ortodoxă, Editura I.B.M., București, 1981.

Irineu Mihălcescu , Istoria religiilor lumii, Ed. Cugetare, București, 1946.

Jean Mayendorff, Le Mariage dans la perspective orthodoxe, YMCA-PRESS, Paris, 1986

Klawans Jonathan, Josephus and the Theologies of Ancient Judaism, New York, Oxford University Press, 2012.

Lossky Vladimir, Introducere în Teologia ortodoxă, trad. de Lidia și Remus Rus, București, 1993.

Lupuhin A. P., Călăuză în Istoria biblică, vol. 6, Noul Testament (1947), Ed. ,,Secția culturală” a Sfintei Arhiepiscopii a Bucureștilor, București, 1947.

Mitrofan Iolanda, Mitrofan Nicolae, Familia de la A la Z, ed. Studențească, București 1991.

Mihoc Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină, Ed. Teofana, Sibiu 2002.

Mihoc Vasile, Șapte tâlcuiri biblice despre Maica Domnului, Ed. Teofania, Sibiu, 2001.

Mihoc Constantin, Taina căsătoriei și familia creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii din secolul IV, Ed. Teofania, Sibiu 2002.

Militaru Corneliu – Mihail, Învățătura despre Maica Domnului Pana la Sinodul de la Efes: perspectivă hristologică, Editura EMIA, Deva, 2006.

Michael Klöcker, Monica und Udo Tworuschka, wörterbuch Ethik der Weltreligionen. Die wichtigsten Unterschiede und Gemeinsamkeiten, Gütersloher Verlagshaus, Gütersloh 1995.

Mack John, Ghid pentru dobândirea armoniei în familiile ortodoxe, Trad. de Doina Rogoti, Ed. Sophia, București 2007.

Mladin Nicolae, Mitropolit al Ardealului, Studii de Teologie morală, Ed. Arhiepiscopiei, Sibiu 1969, p. 357

Moldovan Ilie, În Hristos și în Biserică-Adevărul și frumusețea căsătoriei. Teologia Iuburii II, Alba Iulia 1996, p. 80.

Mladin Nicolae, Studii de Teologie Morală, Editura Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969,

Negan N., Profeții Mesianice în Cartea Facerii- contribuție la lămurirea textelor, Tiparul Tipografiei Arhidiecezane, Sibiu, 1930.

Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi,Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramurețului și Sătmarului, Baia Mare, 1992.

Noica Rafail, Cultura Duhului, Ed. Renașterea, Alba Iulia 2002.

Nichifor Crainic, Sfințenia – Împlinirea umanului, Editura Mitropoliei și Bucovinei, Iași, 1993.

Popa Gheorghe, Familia creștină: o perspectivă teologică spirituală, în vol. Familia creștină, Ed. Trinitas, Iași 1994.

Rolland de Vaux, Les institutiones de l’Ancien Testament, Ed. Du Cerf, Paris 1989.

Searle Mark, Stevenson W.Kenneth, Documents of the Marriage Liturgy, The Liturgical Press, Collegeville, Minnesota 1922.Sfântul Ioan Damaschin, De fide orthodoxa, 18, P.G. 94, col. 829.

Serghei Bulgakow, Cerul pe pământ, în ,,Raze de lumină”, V, 1933, nr. 2, Ilie Moldovan, Avdevărul și frumusețea căsătoriei – Teologia Iubirii, vol. 2.

Sertillanges Gilbert Antonin, Les Sources et la croyance en Dieu, Editura Librarie Academique Didier, Paris, 1906.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt Teologic, V, P.G. 32, col. 149.

Sfântul Damaschinul Ioan, Dogmatica, trad. de Dumitru fecioru, București, 1938.

Sfântul Ioan Maximovici, Cinstirea Maicii Domnului în Tradiția Ortodoxă, Ed. ICOS, Bucuresti, 2000.

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Viața Maicii Domnului, trad. de Ioan Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1999.

Stan George, Teologie și bioetică, Ed. Biserica Ortodoxă, Alexandria 2001.

Sophrony, Voir Dieu tel qu’il est, trad. fr. Ierom. Simeon, Geneva, 1984., apud Sofronie, Nașterea întru împărăția cea neclătită, trad. rom. Ierom. Rafail (Noica), Alba-Iulia, 2003.

Stăniloaie Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. I, II, III, ed. A III-a, EIBMO, București 2003.

Stăniloae Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Craiova, 1987.

Streng Fr. Von, Le mystèredu mariage instruction destinèe aux fiancès et aux personnes marièes; adaptè de l’allemand par le R. P. P. Cattin, Fribourg: St. Canisius 1983.

Slătineanul Irineu, În Duhul sfințeniei lui Hristos, Ed. Universitaria, Craiova 2001.

Silvestru Episcop de Canev, Cuvântarea XL la Botez, Teologia Dogmatică, IV, Editura Tipografia Cărților Bisericești, București, 1903

Tofană Stelian, Societatea de azi – O lume fără familie?, Editura Mega, Cluj – Napoca, 2016.

Tandiere H., Familie, art. În ,, Diet, apologetique de la foi catolique”, tome l.ere, Paris, 1925, col. 1890-1897

Todoran Isidor, Zăgrean Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2009.

Vasile Gavrilă, Cununia – viață întru împărăție, Prefață de Liviu (Laurențiu) Streza Episcop al Caransebeșului, Ed. Fundația ,, Tradiția Românească”, București, 2001.

William MacDonald, Comentariul biblic al credinciosului. Vechiul Testament, Traducere din limba engleza, tehnoredactarea computerizată și grafica de Doru Motz, Ed. Lampadarul de aur, Oradea 2002.

Yannaras Christos, Persoană și Eros, trad. de Zenaida Luca, Ed. Anastasia, București, 2000.

Zăgrean Ioan, Morala creștină, Manual pentru seminariile teologice, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2006.

Zaharia (Zaharou), Lărgiți și voi inimile voastre! (2 Corinteni 6,13), Lărgirea inimii în teologia Sfîntului Siluan Athonitul și a Sfântului Sofronie de la Essex, Traducere din limba engleză de monahia Mariam Vicol în colaborare cu monahiile Tecla și Fevronia de la Essex, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia 2009.

VI. Surse online

http://livadaortodoxa.blogspot.ro/2015/04/cartile-macabeilor-cartea-4-macabei.html

Truța Earl H., Femeile Bibliei, Editura Lumina Lumii, Oradea,

Sfântul Simeon Noul Teolog, Discursuri teologice și etice, Scrieri I, Studiu introductiv de diac. Ioan

.

Răducă Vasile, „Căsătoria –taină a dăruirii și desăvârșirii persoanei”, în revista Studii Teologice, XLIV, nr. 3-4, 1992.

Pr. Lector Mihai Vizitiu, Familia în învățătura Mântuitorului și a Sfinților Apostoli, în vol. Familia creștină azi, p. 31

Fericitul Augustin, De Trinitate, în ,, P.L.”, cap. XIII, 1027

, Silvestru Episcop de Canev, Homil. XX, în Ephes. C. 5, v. 32; Stam. LXII, în Math. C. 19, v. 4, Hom., în illud propter fornic. nr. 2, IV,

Sfântul Grigore de Nyssa, De hommis office, XIV, PG XL VI, 181- 185.

Stăniloae Dumitru, Filocalia românească, I, ed. II, Sibiu, 1947

Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist al Bisericii Ortodoxe Române, Familia și începutul unui nou mileniu creștin, apud Pr. Prof. Univ. Dr. Nicolae D. Necula, Tradiție și înnoire în slujirea liturgică, vol. 3, p. 293.

Nicolae Achimescu, Familia creștină, celulă a societății umane, în ,, Familia creștină azi”, p. 120

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilie la Geneză, 6, 2, în P.G., LIV, 607.

Origen, Despre rugăciune, I, traducere de Pr. Prof. Teodor Bodogae, P.S.B., 7, Editura I.B.M., București, 1982,