Familia, singurul sprijin care le dă putere femeilor din [611090]

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific:
Lector univ. Dr. EMILIA ȘERCAN
Absolvent: [anonimizat]
2018

2
UNIVERSITATEA BUCUREȘTI
Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării

LUCRARE DE LICENȚĂ
Familia, singurul sprijin care le dă putere femeilor din
penitenciare

Coordonator științific:
Lector univ. Dr. Emilia Șercan
Absolvent: [anonimizat] 2018

3
CUPRINS

INTRODUCERE ……………………………………………………………………………………………………………4
CAPITOLUL I. Reportajul. Cadru Teoretic ……………………………………………………………………6
1.1 Reportajul – definiții…………………………………………………………………………………………….6
1.2 Reportajul – „felie de viață”………………………………………………………………………………….7
1.3 Mesajul transmis………………………………………………………………………………………………. …8
1.4 Caracteristicile reportajului…………………………………………………………………………………10
1.5 Tipologia reportajului…………………………………………………………………………………………11
CAPITOLUL II. Etapele realizării reportajului …………………………………………………………….15
2.1 Subiectul re portajului……………………………………………………………………………………………15
2.2 Documentarea………………………………………………………………………………………………….. …17
2.3 Planifi carea………………………………………………………………………………………………………… 18
2.4 Modalități de culegere a informațiilor…………………………………………………………………….18
2.5 Spectato r activ…………………………………………………………………………………………………….19.
2.6 Redactarea reportajului………………………………………………………………………………………… 20
Metodologia de realizare a reportajului …………………………………………………………………………21
Concluzii ………………………………………………………………………………………………………….. ………….25
Bibliografie …………………………………………………………………………………………………………….. ……26

4
INTRODUCERE

Dorința de a cunoaște cât mai mulți oameni și cât mai multe locuri m -a ajutat să devin studentă la
Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Am intrat aici cu dorința de a învăța cum să povestesc
oamenilor diferite lucruri într -un mod facil, plăcut. Pe parcursul celor trei ani mi s -a schimbat de foarte multe
ori planu l referitor la ce voi face după ce termin facultatea, deoarece facultatea m -a ajutat să îmi dau seama ce
mi se potrivește cel mai bine. Motiv pentru care acum, în momentul pregătirii lucrării de diplomă, am ales să
realizez un reportaj.
Din punctul meu de vedere, acest gen jurnalistic include majoritatea cunoștințelor acumulate de -a
lungul celor trei ani de studiu. Ca să realizezi un reportaj trebuie să știi să triezi informațiile, să intervievezi
diferite persoane, să îți alegi cu grijă sursele, să verific i fiecare lucru, să surprinzi momente cheie și așa mai
departe. În același timp, reportajul poate stârni diferite reacții, sentimente, te poate face să îți imaginezi fiecare
detaliu, persoană, dar și atmosfera prezentată acolo.
Tema lucrării mele de licenț ă, „Familia, singurul sprijin care le dă putere femeilor din
penitenciare” , are ca scop ilustrarea vieții femeilor închise în penitenciare. Cum au ajuns acolo, ce sentință au
primit, cum sunt relațiile lor cu familiile, prietenii, cum s -au acomodat cu fapt ul că nu mai au intimitate
completă, dacă s -au acomodat acolo, ce le lipsește cel mai mult și ce fac pentru a face timpul să treacă mai
repede. Reportajul este construit pe baza a cinci povești ale unor deținute de la Penitenciarul Târgșor.
Acest subiect n u a fost printre ideile mele de la început. Inițial am vrut să scriu despre cum
comunicăm cu mass -media în caz de dezastre naturale, deoarece aveam o bază formată datorită voluntariatului
la Crucea Roșie. Apoi, m -am gândit să vorbesc despre viața studențil or din academiile militare sau despre
frumusețile orașului meu natal, Brăila. În urma consultărilor cu profesorul coordonator asupra ideilor mele,
am ajuns la concluzia că, deși erau subiecte ok, le lipsea culoarea, acel ceva care să facă cititorul să vrea mai
mult. După câteva minute o colegă m -a întrebat dacă nu aș vrea să scriu despre femeile din penitenciare și din
acel moment am știut că poate ieși ceva frumos din acest subiect. Am acceptat pe loc și așa a luat naștere tema
mea de licență.
În următoare le zile m -am documentat și am aflat ca Penitenciarul Târgșor este singurul penitenciar
de femei din România și am trimis o scrisoare de intenție purtătorului de cuvânt, ca să aflu ce condiții trebuie
să îndeplinesc pentru a avea acces în clădire. După ce a m primit acordul am mers acolo și am stat de vorba cu
deținutele într -o sală mare denumită „Club”, adică locul în care se desfășoară toate activitățile educaționale,

5
artistice sau de relaxare. Persoanele de acolo au fost mult mai deschise decât mă așteptam , am putut să abordez
diferite subiecte și am primit răspunsuri elaborate, care m -au ajutat în alcătuirea reportajului.
Prezenta lucrare este structurată în trei părți esențiale și relevante, care fac referire la:
 În primul capitol, voi explica ce reprezin tă reportajul, care este definiția sa, ce caracteristici
are și de câte tipuri este. În același timp, voi surprinde și faptul că reportajul poate face
oamenii să se simtă ca și când au fost și ei prezenți în cele relatate.
 În cel de -al doilea capitol voi enumera etapele realizării unui reportaj, de la alegerea
subiectului, documentare și până la munca de teren și redactarea articolului, conform
manualelor de specialitate.
 În cele din urmă voi spune cum am realizat reportajul „Familia, singurul sprijin car e le dă
putere femeilor din penitenciare” , ce mijloace de informare și comunicare am folosit, ce
obstacole am avut în cale și cum am ajuns să scriu despre acest subiect.

6
CAPITOLUL I
REPORTAJUL. CADRU TEORETIC

Presa scrisă din România a avut un început stângaci. Primele tentative, conform lui Marian Petcu,
au fost în 1789, când Ioan Piariu Molnar cerea acordul autorităților de a redacta „ Foaie românească pentru
români ”. Acesta a primit acordul guvernatorului Gh. Banffy, însă Curtea de la Viena nu a acceptat această
inițiativă. Așadar, prima publicație românească a fost Curierul românesc , care a rezistat mulți ani și care a
contribuit la formarea mentalității populației.
Câmpul jurnalistic cuprinde diferite genuri specifice, printre care ș i reportajul. „Într -o epocă în
care memorialul de călătorie – cea dintâi formă semnificativă a reportajului scris – era ilustrat de personalități
de primă mărime ale vremii, Dinicu Golescu publica << Însemnare a călătoriei mele făcută în 1824, 1825,
1826>>, punând la îndemâna istoricilor genului un model de referință, iar la cea a teoreticienilor lui,
posibilitatea afirmării câtorva dintre cerințele de bază ale reportajului. Astfel, respectul pentru adevăr și
comunicarea lui ca atare, precum și judecata prop rie asupra realității descrise și militantismul reporterului,
sunt considerate de Dinicu Golescu de căpătâi” (Stoian, 2004, p. 39). Așadar, reportajul a apărut prima oară
sub forma unor însemnări referitoare la diferite călătorii sau evenimente din viețile oamenilor importanți.
Chiar dacă există urme ale reportajului încă de la începutul secolului XIX, din cauza cenzurii
impuse de regimul comunist, în România nu sunt foarte multe lucrări care să abordeze acest subiect. Luminița
Roșca (2009) susține că mai multe domenii, printre care filosofia, psihologia, științele economice și așa mai
departe, au fost distorsionate în perioada comunistă.

1.1 Reportajul – definiții

Cea mai frumoasă parte a jurnalismului este atunci când ești pe teren, iei parte la fel și fel de
evenimente, iar apoi povestești tuturor despre ele. Faptul că tu, ca jurnalist, ai puterea de a informa lumea este
un lucru foarte mare, însă faptul că te și poți apropia de oameni prin cuvintele tale, că îi poți face să vadă ceea
ce ai văzut și tu, es te ceva incomparabil. Reportajul oferă ziariștilor posibilitatea de a ieși din tiparele obiective,
drastice, analitice ale scriiturii și a profita de libertatea de exprimare. Acest gen jurnalistic reprezintă suma
tuturor emoțiilor unui reporter atunci când este pe teren, transmise mai departe cititorilor.
La o căutare rapidă în Dicționarul Explicativ al Limbii Române , reportajul pare definit ca „specie
publicistică, apelând adesea la modalități literare de expresie, care informează asupra unor situații, eve nimente

7
de interes general sau ocazional, realități geografice, etnografice, economice etc., culese de obicei la fața
locului” . O critică adusă acestei definiții îi aparține Luminiței Roșca, care spune că mai sunt necesare câteva
completări.
„a) Reportajul este rezultatul investigării directe, la fața locului, și nu „de obicei” la fața locului.
b) Reportajul informează asupra unor fapte (…) de actualitate.
c) Prin corecțiile de la a) și b), definiția reportajului devine „specie publicistică având drept sc op
informarea asupra unor fapte de actualitate, din realitatea imediată, de interes pentru un public larg, în urma
investigării la fața locului, apelând adesea la modalități literare de expresie”. Astfel formulată, definiția enunță
în primul rând calitățil e jurnalistice: a) informează un public larg; b) despre fapte de actualitate; c) ca urmare
a prezenței reporterului la fața locului și, în ultimul rând, d) specificul stilistic al reportajului” (Roșca, 2009,
p. 329).
Întrebarea „cum definim reportajul?” a primit multe răspunsuri, de la diferiți jurnaliști, specialiști.
Pe de o parte, unii susțin că reportajul este mai mult un gen literar decât un gen jurnalistic, din cauza limbajului
expresiv folosit. Luminița Roșca (2009) susține că această confuzie a fost cauzată și de introducerea în
manualele școlare a unor reportaje vechi, de exemplu cele ale lui Geo Bogza. Pe de altă parte, reportajul este
definit ca o relatare mai complexă a unui eveniment la care ziaristul a fost martor. „Regula de aur în reportaj
este rigoarea informațiilor, iar scopul redactării unui reportaj este acela de a -i face pe cititori să vadă, să audă
și să simtă ceea ce jurnalistul însuși a văzut, a auzit și a simțit” (Voirol apud Roșca, 2009, p. 329).
Cert este că toate definițiile au în construcția lor elementele esențiale realizării unui reportaj bun,
și anume: informație, public larg, eveniment, martor și poveste.

1.2 Reportajul – „felie de viață”

Cristian Florin Popescu susține în cartea sa, Manual de jurnalism , că multe persoane din br easla
jurnaliștilor reportajul este cea mai clară imagine a jurnalismului, „iar reporterul, jurnalistul complet”.
În aceeași idee continuă și Jean -Dominique Boucher, afirmând că

„reportajul este o poveste care se spune: o poveste adevărată. Reportajul se situează în eveniment. Îl
luminează, îl pune în perspectivă și dă substanță informației brute. În presa tipărită, reportajul este
esențial. Reportajul vizualizează informația, o a utentifică și îi conferă credibilitate. Mai mult ca
niciodată, cititorul are nevoie să i se povestească lumea în care trăiește. (…) Jurnalismul trăitului

8
permite părăsirea potecilor bătute. El colorează realitatea cea mai banală. Reportajul nu este un lu x.
Dar în măsura în care sunt povestitori, reporterii rămân înainte de toate, jurnaliști care informează”
(Boucher apud Popescu, 2004, p. 195).

Oamenii au nevoie de povești, de cuvinte care să îi facă să simtă acțiunea relatată. În plus față de
o analiză realizată minuțios de specialiști, reportajul are acea notă de dramatism, sinceritate. În consolidarea
acestei idei scrie Agnes Yvés, care susține că

„deoarece recreează realitatea observată, fie că este vorba despre un eveniment, fie despre o
situație, reportajul reprezintă întotdeauna o poveste pe care i -o spui cititorului. Fixezi decorul, introduci
personajele…într -un reportaj bun nu lipsește dramaturgia. (…) Reportajul nu este jurnal intim,
jurnalistul nu are a se confesa. Nu este nici o descriere de tip românesc, o simplă enumerare de tablouri
și senzații: esența o constituie personajele” (2011, p. 242).

În același timp, nu trebuie creată ideea că reportajul, deși este scris într -un mod cât mai plăcut
cititorului, apelează și la informații neadev ărate, exagerate, doar ca să existe o intrigă. Din contră, orice reportaj
este bazat pe evenimente reale, date reale, persoane reale. Dacă nu există lucruri semnificative, întreaga
„poveste” nu are nicio valoare, spune Agnes Yvés (2011). „Sunt de evitat do uă derive: a articolului bine
condus, agreabil, dar gol pe dinăuntru, care doar înflorește un subiect; articolul «umflat» cu mare risipă de
adjective, pentru a da nerv dramatic poveștii” (Agnés, 2011, p. 242).
Cu toate că reporterul trebuie să prezinte eve nimentele, personajele, decorurile într -un mod cât
mai obiectiv, este inevitabil să nu fie și implicat măcar 20%. Numai simpla lui prezență la locul faptei îi
formează niște sentimente legate de subiectul prezentat. Acest lucru îl poate ajuta foarte mult î n momentul
redactării articolului, pentru că apare acea notă de emoție necesară captării atenției cititorului.

„El știe că lucrează pentru un public special. În funcție de interesul manifestat de acest public, el nu se
mulțumește doar să înregistreze cee a ce îi ajunge la cunoștință, ci caută elemente complementare care
i se par de folos. (…) Cititorul nu așteaptă din partea ziaristului doar să -i facă cunoscut un eveniment,
ci vrea ca, în măsura posibilului, să fie la rândul său făcut martor evenimentulu i” (Gaillard, 2000, p.
81).

9
1.3 Mesajul transmis

Cea mai simplă definiție a reportajului este informație plus emoție. Ziaristul încearcă să reproducă fidel
cele întâmplate și să îl facă pe cititor să simtă că a fost și el acolo. „Reportajul constă în a reînvia evenimentul
sau situația în așa fel încât cititorul să aibă impresia că asistă el însuși, că participă. Genul acesta îl apropie la
maximum pe cititor de informație. El trebuie să simtă că lucrurile prezentate îl privesc și pe el, chiar să se
identi fice cu personajele aduse în scenă” (Agnés, 2011, p. 240).
Cu alte cuvinte, mesajul transmis de reportaj trebuie să ajungă la sufletele oamenilor, să incite, să
îi facă să își pună întrebări și să se simtă ca și când sunt și ei parte din poveste. Informați ile trebuie transmise
clar, într -un limbaj uzual, care să fie înțeles de toate categoriile sociale. „Asemenea oricărui text jurnalistic, și
reportajul se supune celor patru reguli «de aur» ale stilului jurnalistic, cunoscute și sub numele de «principiile
lui Mark Twain»: acuratețea, claritatea, credibilitatea și adaptarea stilului la eveniment (fapte și persoane) sau
stilul potrivit” (Mencher, apud Coman, 2009, p. 351). O exprimare științifică, academică poate duce la
pierderea informației sau la riscul ca cititorul să nu înțeleagă mesajul transmis. Agnes Yvés susține că

„reportajul te duce dincolo de informația strictă, prezentând evenimentul ori situația sub o formă mai
elaborată, mai originală, mai personalizată, mai aproape de viața reală. (…) Decât un articol economic
despre crahul sectorului avicol din cauza gripei aviare, mai degrabă un reportaj la fermele de păsări.
Alătur i de relatarea negocierilor UNEDIC, un reportaj într -o familie de șomeri cu vechime…Sunt
modalități de a face mult mai atractive și mai accesibile cititorilor subiecte uneori dificile, complicate
sau plictisitoare” (2011, p. 240).

În completarea ideii c onturate mai sus vine și Philippe Gaillard, care afirmă că reporterul nu este
suficient doar să transmită o informație într -un mod cât mai accesibil, ci trebuie să facă în așa fel încât
informația transmisă de el să poată fi trăită de oricine urmează să o primească.

„El nu își permite să ofere cititorilor săi o simplă analiză a evenimentului, ci își dă silința să -i pună la
dispoziție cititorului un articol care pune în evidență semnificația faptelor. Iar cititorul nu așteaptă din
partea ziaristului doar s ă-o facă cunoscut un eveniment, ci vrea ca, în măsura posibilului, să fie la
rândul său făcut martor evenimentului” (Gaillard, 2000, p. 81).

10
Dintr -un alt punct de vedere, este analizată problema integrării reportajului în genurile literare.
Limbajul folos it și apariția unor reportaje vechi în manualele școlare, a dus la confuzia că reportajul nu poate
fi încadrat ca gen jurnalistic. Luminița Roșca face referire la acest lucru și explică de ce s -a ajuns la această
neînțelegere.

„Ideea că reportajul este u n gen literar poate fi întâlnită și astăzi la unii gazetari tineri, care consideră
că nu pot scrie reportaje, deoarece „nu au talent literar”. Confuzia este întreținută de faptul că reportajul
este singurul gen publicistic care permite exploatarea mijloace lor stilistice specifice prozei” (Roșca,
2009, p. 328).

La baza lui, reportajul este un gen pur jurnalistic, menit să atragă și să mențină atenția cititorului
printr -un limbaj simplu și care „împrumută” unele procedee specifice literaturii, ceea ce nu afe ctează în nici
un caz calitatea lui de text jurnalistic și de gen major al jurnalismului” (Roșca, 2009, p. 328).
Grigoryan Mark (2008) este de părere că un reportaj bun trebuie să îndeplinească anumite condiții:
• „Ziaristul trebuie să fie martor la evenim ent. Un reportaj bun nu poate fi decât unul individual.
• Evenimentul se întâmplă într -un loc și într -un timp concret. Ar fi foarte bine ca în reportaj să
fie indicat locul și timpul în care s -a consumat întâmplarea.
• Reportajele se scriu, de regulă, înda tă după eveniment.
• Un reportaj nu numai relatează despre evenimente, ci și arată cum s -au întâmplat acestea.
• Generalizările sunt contraindicate acestui gen. Ceea ce contează este ingenuitatea și sinceritatea
percepției” (Mark, 2008, p. 125) .

1.4 Caracteristicile reportajului

Pe lângă caracteristicile de bază ale unui articol jurnalistic, reportajul are și câteva trăsături
specifice lui. Un reportaj este foarte ușor de recunoscut datorită dimensiunii lui, stilului scriiturii și fotografiilor
însoț itoare. Accentul este pus pe transmiterea emoțiilor în timpul informării publicului, spre deosebire de alte
genuri jurnalistice precum știrea sau ancheta, unde se poate observa un limbaj analitic, la obiect, lipsit de
expresii sau figuri de stil.

11
În acelaș i timp, cel mai important lucru în realizarea unui reportaj este alegerea subiectului.
Trebuie să scrii despre ceva ce interesează cât mai multe persoane, care să stârnească cât mai multe reacții.
Jurnalistul trebuie să știe să își trieze informațiile potr ivite pentru construirea articolului.

„Ceea ce deosebește fundamental reportajul de alte genuri publicistice este calitatea informației aflate
la baza redactării sale. Înainte de altceva, trebuie spus că nu orice informație aptă de a fi publicată în
presă poate să constituie și tema unui reportaj. (…) Alegerea informației, evaluarea acesteia,
evidențierea calităților ce definesc informația în raport cu genul abordat (reportajul), cu publicația și
cu momentul în care aceasta va „vedea” lumina tiparului s unt etapele ce definesc modelul jurnalistic
de tratare a informației” (Roșca, 2009, pp. 332 – 336).

Pe lângă stabilirea unui subiect potrivit, Grigoryan Mark (2008) identifică cinci criterii care trebuie
respectate pentru a obține un reportaj interesant.
 „Ziaristul trebuie să fie martor la eveniment. Un reportaj bun nu poate fi decât
unul individual.
 Evenimentul se întâmplă într -un loc și într -un timp concret. Ar fi foarte bine ca
în reportaj să fie indicat locul și timpul în care s -a consumat întâmplar ea.
 Reportajele se scriu, de regulă, îndată după eveniment.
 Un reportaj nu numai relatează despre evenimente, ci și arată cum s -au
întâmplat acestea.
 Generalizările sunt contraindicate acestui gen. Ceea ce contează este
ingenuitatea și sinceritatea perce pției” (Grigoryan, 2008, pp. 125 – 126).
În funcție de toate lucrurile de mai sus, jurnalistul poate stabili unghiul de abordare și își poate
face un plan de bătaie. Unde să meargă (în cazul în care subiectul nu este despre un loc), cu cine să vorbească,
ce întrebări să pună, prin ce modalități să își culeagă informațiile și așa mai departe.

1.5 Tipologia reportajului

În ceea ce privește tipologia reportajului, există mai multe variante, care diferă în funcție de autor.
„Reprezintă un risc să încercăm schițarea unei tipologii, dar devine, totodată, interesant să o facem, deoarece

12
avem posibilitatea de a intra mai adânc în practica profesională a reportajului. Se disting așadar patru
compartimente” (Agnes, 2011, p. 244). În viziunea autoarei, cele patru categorii sunt:
 Evenimentul de actualitate – evenimentele pot fi de două tipuri: prevăzute (conferințe,
meciuri) sau nep revăzute (accidente, proteste);
 Ocazia pe care ai putea -o fructifica – unele subiecte sunt abordare doar pentru a ajuta
cititorul să surprindă esența unei probleme;
 Fapte de viață – aici există o multitudine de subiecte de abordat, care pot apărea dintr -o
simplă curiozitate sau glumă;
 Decorul este subiectul – de asemenea, până și un spațiu poate fi un subiect de reportaj (o
clădire veche, o grădină, un parc etc.).
Philippe Gaillard (2000) susține că nu există un algoritm conform căruia să fie realizate re portajele
pe toate subiectele. Spre exemplu, nu ai cum să scrii la fel despre un accident auto și un meci de fotbal. Sunt
stiluri diferite, subiecte cu impact diferit, pentru nișe diferite. Drept pentru care, autorul identifică două mari
tipuri de reportaj : specializat și nespecializat . Primul face referire la evenimente deseori anunțate, de tip
politic, juridic sau sportiv, iar cel din urmă se axează pe accidente, situații imprevizibile, de la o catastrofă
naturală și până la asasinarea unei persoane publi ce.
Reportajul poate fi clasificat după modul în care este construit. Având în vedere că o caracteristică
de bază a acestui gen jurnalistic este narațiunea, firul poveștii poate face referire la un eveniment, desfășurarea
lui, spațiul în care a avut loc, p entru ca cititorul să aibă la dispoziție toate detaliile necesare. Așadar,
evenimentul, timpul și locul pot deveni criterii de clasificare. Câțiva autori francezi care s -au ocupat de
clasificarea și definirea reportajului, l -au tipologizat în funcție de el ementul narativ pe care autorul a vrut să îl
scoată în evidență: „elementele de decor sau înlănțuirea faptelor” (Gaillard, Hervouet, Voirol apud Roșca,
2009, p. 330).
 Reportajul de atmosferă – Autorul pune accent pe esența evenimentului. Evidențiază
decoru l, reacțiile oamenilor, stările lor, pentru a -I oferi cititorului o experiență unică, să
poată să simtă ce a simțit și reporterul când a fost pe teren. „Se atrage atenția asupra faptului
că textul își propune în principal să -l „transporte” pe cititor la fa ța locului, transformându –
l, într -o măsură mai mare sau mai mica, în martor virtual. (…) Reportajul de atmosferă își
propune să modifice calitatea cititorului în raport cu realitatea: un receptor ce
înmagazinează astfel de informații devine un receptor car e participă și vibrează afectiv la
situația prezentată de jurnalist” (Roșca, 2009, p. 330).

13
 Reportajul de eveniment – Aici accentul este pus pe fapte, iar atmosfera trece în planul al
doilea. Desigur, este nevoie și de mici detalii care să ofere cititorulu i un cadru cât mai clar,
însă în cazul unei situații speciale (ex: accident de mașină) sunt mult mai importante
faptele. În acest caz, esența se găsește în acțiune, nu în detalii.
De asemenea, reportajul poate fi tipologizat și în funcție de importanța eve nimentelor.
 „Faptele diverse reprezintă o categorie de evenimente ce pot constitui subiecte de reportaj,
deși cel mai adesea ele apar în paginile de ziar sub forma știrilor, relatărilor. (…) Faptul
divers este o întâmplare simplă, mai aproape de oameni, adesea plină de umor. Nu e legat
atât de puternic de actualitate, în schimb, orice persoană aparține comunității căreia i se
adresează o publicație ar putea fi subiectul unui fapt divers” (Ferguson, Patter apud Roșca,
2009, p. 331).
 Evenimente ce sunt legate de actualitate, care țin de social.
 Evenimente ce presupun o înlănțuire de fapte cu o importanță puternică. De obicei este
vorba de întâmplări care se desfășoară de ceva timp și care au un impact semnificativ
asupra oamenilor.
 Evenimentele ce se desfășoară pe o perioadă lungă de timp, care pot deveni și subiectele
unor anchete. Aici este nevoie de muncă îndelungată, cercetare și investigare pentru a pune
cap la cap toate detaliile și informațiile și a trage o concluzie.
Marin Sto ian (2004) vine cu o nouă clasificare și spune că a încercat să evidențieze, cât de mult a
putut, toate tipurile de reportaj apărute în presă, la radio și la TV.
„A. După tema reportajului
a. Reportajul de specialitate
a.1 Reportajul politic;
a.2 Reportajul economic;
a.3 Reportajul social -cetățenesc;
a.4 Reportajul cultural;
a.5 Reportajul sportiv.
b. Reportajul de informare generală
b.1 Reportajul de călătorie;
b.2 Reportajul de fapt divers;
b.3 Reportajul portret;

14
b.4 Reportajul monografic;
b.5 Reportajul publ icitar.
B. După modul în care este structurată evoluția narațiunii
a. Reportajul propriu -zis;
b. Reportajul – colaj;
c. Reportajul – eseu;
d. Reportajul – povestire;
e. Reportajul – anchetă.
C. După componenta dominantă a personalității reporterului
a. Reportajul descriptiv;
b. Reportajul de meditație filosofică;
c. Reportajul de dezbatere etică” (Stoian, 2004, p. 46).

15
CAPITOLUL II.
Etapele realizării reportajului

Ca orice lucru făcut corect și cu responsabilitate, este nevoie de un algoritm, pentru a nu face
lucrurile haotic. Prima dată alegem despre care vrem să scriem. Facem o mică cercetare, să vedem dacă
subiectul ar avea un impact asuprea oamenilor, dacă ar fi de interes major și dacă am avea de unde să obținem
informații. Dacă totul este ok, înc epem documentarea. Contactăm diferiți oameni, mergem în locurile în care
se desfășoară evenimentele, căutăm eventuale studii/cercetări făcute pe subiectul nostru. Apoi planificăm când
și unde să mergem, unde ne întâlnim cu personajele reportajului nostru. Pregătim din timp toate cele necesare
culegerii informațiilor (reportofon/telefon, aparat foto, agendă, pix etc.), pentru a fi siguri că nu uităm vreun
detaliu. Când ajungem la fața locului, este necesar să fim atenți la tot ce se întâmplă în jurul nostru, deoarece
se poate întâmpla să apară lucruri neprevăzute care să schimbe sau să îmbunătățească ideea cu care am plecat
la drum. După toată munca, urmează redactarea reportajului, unde încercăm să comprimăm toate informațiile,
să le prezentăm cât mai clar ș i să nu ne abatem de la subiect prin detalii inutile. Trebuie să arătăm care este
scopul acelui reportaj și care este esența din spatele poveștii.

2.1 Subiectul reportajului

Cel mai important pas din algoritmul alcătuirii unui reportaj este alegerea subi ectul, deoarece de
aici pornește totul. Dacă nu ai un subiect care să incite, să provoace reacții, să determine oamenii să pună
întrebări sau să ceară mai mult, există riscul ca toată munca ta să fie in zadar. Ai nevoie de un subiect care să
facă cititorul să nu se oprească la jumătate și să mai vrea să citească și următorul tău reportaj.
Luminița Roșca (2009) susține că principala diferențiere a reportajului de celelalte genuri
jurnalistice o face informația de bază. Nu orice situație poate servi drept sub iect al unui reportaj. De asemenea,
este absolut necesar ca reporterul să fie de față atunci când se desfășoară acțiunea. Nu putem compara munca
de teren cu o căutare pe internet. „Cu alte cuvinte, nu constituie nucleul unui reportaj decât faptele ce se pe trec
sub ochii ziaristului. Altfel spus, doar dacă evenimentele fac posibilă colectarea informațiilor, concomitent cu
producerea lor și dacă prezența jurnalistului la locul și în momentul desfășurării evenimentelor este permisă
de context, se poate vorbi d espre realizarea unui reportaj” (Roșca, 2009, p. 333).

16
În completarea ei vine și autoarea Carmen Petcu (2009) care, deși face referire la reportajul radio,
informația oferită se poate aplica și în cazul unui reportaj scris. Aceasta este de părere că un rep orter este
mereu în căutarea ineditului, iar pentru asta există șase metode prin care ar putea fi descoperit:
1. „Fiți atent la poveștile spuse de cei din jur. Pot fi o sursă de subiecte” (Petcu, 2009, p. 486).
De foarte multe ori se întâmplă să afli de la persoanele cu care intri în contact diferite povești, întâmplări, care
au potențial de un bun subiect al unui reportaj. Se poate întâmpla să afli de existența unui loc uitat de lume, să
fii impresionat de povestea unui om sau să îți vină pe moment o idee legată de ceva ce a zis persoana cu care
vorbeai. Tot ce trebuie să faci este să acorzi atenție conversației, pentru că nu știi când ajungi de la o simplă
ieșire în oraș la un reportaj de succes.
2. „Nu neglija subiectele care vin spre tine” (Petcu, 2009, p. 486). Uneori lumea tinde să creadă
că a descoperit ceva uimitor, însă nu este așa. Există totuși și cazuri în care această regulă nu se aplică. În
momentul în care cineva îți spune o pov este, ascult -o până la capăt și abia apoi decide dacă are sau nu potențial.
Ai răbdare și acordă fiecărei informații ajunse la tine măcar o șansă.
3. „Ziarele, posturile de televiziune sau de radio, agențiile de presă, informațiile citite pe
internet” (Petcu, 2009, p. 486). Anul trecut făceam practică într -o redacție de știri și mi s -a dat ca „temă” să
caut subiecte pentru știri. La o căutare pe internet, am ajuns la un articol apărut într -un ziar din Suceava despre
un bărbat de 87 de ani care a scris 13 volum e-îndrumar de biologie, pe care voia să le doneze satului din care
era, iar la sfârșit era și numărul lui de telefon. Am insistat să scriu ceva pe acest subiect, așa că am sunat la
acel număr. După aproape o oră de vorbit la telefon, am aflat o poveste foa rte frumoasă pe care am transpus –
o într -un interviu, care a apărut în ziarul redacției. Subiectele sunt la tot pasul, trebuie doar să fim atenți și să
insistăm atunci când simțim că o știre are mult mai mult în spatele ei.
4. „Uneori, ideile vin pur și simplu din întâmplările trăite de reporter” (Petcu, 2009, p. 486). Se
poate întâmpla chiar ție să ți se întâmple ceva și să descoperi un bun subiect de reportaj. În primele mele zile
în București, am trecut de câteva ori pe lângă un bărbat care stătea într -o parc are cu o valiză și, în fiecare
dimineață, scotea din ea o oglindă, o așeza atent pe geamantan și se spăla pe față, își aranja barba și sprâncenele
și verifica dacă îi stă bine cravata la gât. Era bine îmbrăcat, sunt aproape sigură că nu era un om al străzi i, însă
nu i-am aflat niciodată povestea. În momentul de față, după ce am acumulat anumite cunoștințe și puțină
experiență în domeniul jurnalismului, îmi pare foarte rău că nu m -am oprit să vorbesc cu el.
5. „Subiectele vă pot fi date din redacție” (Petcu, 20 09, p. 486). În cazul ăsta, singura îndatorire
a jurnalistului este de a se informa cât mai bine despre acel subiect. Trebuie să descopere esența poveștii, ce

17
persoane sunt implicate, cât de veche este problema (unde este cazul) și așa mai departe. Uneori, cu ajutorul
imaginației, până și cele mai neînsemnate subiecte pot deveni reportaje de succes.
6. „Brainstorming -ul poate fi o sursă de idei” (Petcu, 2009, p. 487). Nu de multe ori mi s -a
întâmplat să am de făcut un proiect, dar să nu am o bază. În cazurile în care lucram în echipă, uneori ne puneam
toți ideile laolaltă și reușeam să scoatem ceva unic. Același principiu poate fi aplicat și aici. Într -o fracțiune de
secundă se poate ajunge de la banalitate la inedit.

2.2 Documentarea

Când vine vorba de docum entare, trebuie să cauți și „în gură de șarpe” după informații. Este
necesar să vorbești cu cât mai mulți oameni din apropierea evenimentului, cu specialiști, cu autorități (dacă
este cazul), să cauți informații despre locul respectiv și așa mai departe. O documentare superficială poate
afecta credibilitatea ta ca jurnalist.
David Randall (1998) este de părere că un bun jurnalist va reuși întotdeauna să obțină toate
informațiile de care are nevoie dacă ia etapa documentării în serios. De foarte puține ori se întâmplă să nu poți
afla un anumit lucru, după ce ai încercat deja prin orice mod posibil. De asemenea, autorul propune o serie de
surse care pot fi verificate în funcție de subiectul ales.
 „Contacte;
 Politicienii;
 Rapoarte oficiale;
 Grupuri de presiune ;
 Organizații internaționale;
 Universități și institute de cercetare;
 Anunțurile de mică publicitate;
 Poliția și alte servicii de urgență;
 Articolele de urmărire;
 Observarea;
 Aniversări și comemorări;
 Alte ziare” (Randall, 1998, pp. 85 -91).
Desigur, această listă poate varia de la o situație la alta, însă este utilă atunci când nu mai știi unde
să cauți sau cu cine să vorbești.

18
2.3 Planificarea

După ce ai aflat cine te poate ajuta cu informații și în ce locuri ar trebui să ajungi, trebuie să îți
planifici totul. E nevoie să ai stabilit în minte unde vrei să ajungi prin toate informațiile adunate. Trebuie să
iei lucrurile pe rând, pentru a nu le aglomera pe toate într -o singură zi. Începi cu atmosfera locului în care
ajungi, apoi vorbești cu oamenii de prin împrejurimi, cu autoritățile, iar la final cu specialiștii. Mai bine petreci
o lună în care te documentezi temeinic legat de subiect, decât o zi în care nu poți afla tot ce ți -ai propus.
„Compoziția nu înseamnă doar să aranjezi cuvintele, ci să -ți or ganizezi gândirea. Nu are
importanță cât de bine vă pricepeți la invocarea frazelor colorate și a vorbelor de duh; dacă nu știți clar ce vreți
să spuneți, se va vedea. (…) Niciodată să nu vă jenați să faceți un plan pe hârtie. Nu trebuie să fie foarte de taliat
– doar să puneți în ordine principalele componente ale articolului, poate cu câteva note despre cum le veți lega
între ele” (Randall, 1998, pp. 138 -139).

2.4 Modalități de culegere a informațiilor

În timp ce te afli pe teren, există riscul ca uni i oameni să nu fie receptivi față de camera de filmat
sau de aparatul foto. Motiv pentru care trebuie să fii pregătit cu tot este nevoie pentru a fi sigur că nu pierzi
nicio informație. De cele mai multe ori, un carnețel și un pix sunt suficiente pentru a scrie câteva cuvinte cheie
care să îți amintească de anumite momente importante.
Agnes Yvés (2011) amintește cinci dintre cele mai importante obiecte care nu trebuie să îi lipsească
unui jurnalist sub nicio formă. În primul rând menționează agenda redacției , unde sunt notate evenimentele
zilnice, pe parcursul întregului an, pentru ca ziariștii să știe când și unde se vor desfășura diferite evenimente.
Apoi este carnetul de adrese , pe care autoarea îl consideră indispensabil. Un bun jurnalist trebuie să aibă o
agendă, fie ea și în format fizic, cu toate numerele de telefon și adresele de mail ale persoanelor importante
sau cu care a intrat în contact.
După cele două „unelte” neces are găsirii evenimentelor și contactării surselor, urmează alte două
care se axează pe munca de teren: carnetul de notițe și reportofonul . Mereu trebuie să ai la tine un carnețel,
fie el oricât de mic, pentru a nota rapid momentele cheie, minutul înregistr ării în care se întâmpla ceva
important sau anumite cuvinte care să îți reîmprospăteze memoria. De asemenea, un reportofon sau un aparat
de înregistrat este esențial pentru a fi sigur că nu ratezi nimic și că ai totul la îndemână.

19
În cele din urmă avem computerul , unde ziaristul își face „numărul de magie”. După ce aduni tot
ce îți trebuie, te așezi în fața calculatorului și scrii reportajul.

2.5 Spectator activ

Ajuns pe teren, ai nevoie de atenție distributivă pentru a observa tot ce se întâmplă în jur ul tău.
Sunt șanse să apară lucruri neprevăzute care să schimbe subiectul reportajului sau care să îi dea un plus de
culoare. Trebuie să insiști cât se poate de mult pentru a afla cât mai multe informații.
„Jurnalistul care face reportaj este ochiul, urec hea, nasul cititorului. Cel care lucrează este capul,
bineînțeles, dar jurnalistul lucrează și cu corpul, străduindu -se să simtă viața, adică pulsul ei și emoția.”
(Agnes, 2011, p. 246). În acest sens, autorul oferă câteva sfaturi pentru atingerea acestui scop. Fii atent la
detalii și lasă -te copleșit de emoții, pentru a putea spune cititorilor cum s -a simțit experiența trăită de tine și ce
impact a avut asupra ta. În acest fel, oamenii își vor da seama cât de tristă sau dură este situația. Vorbește cu
oricine îți iese în cale, dar încearcă să nu deranjezi. Uneori răspunsurile celor mai simpli oameni au cel mai
mare efect, însă nu forța limitele dacă nu este posibil acest lucru, pentru că riști să pierzi lucruri esențiale.
Încearcă să „vânezi” momente import ante și să ajungi cât mai repede la ele. Chiar dacă pleci singur pe teren,
nu refuza o mână de ajutor atunci când se ivește o ocazie. În tot acest timp, pune -te în locul cititorului și
gândește -te despre ce ai vrea să citești dacă ai deschide ziarul, ce ți -ar atrage atenția și te -ar determina să citești
articolul până la capăt. În acest fel vei putea scrie totul din perspectiva unui om simplu, care caută emoție,
intrigă, povești. De asemenea, nu uita să imortalizezi oameni, peisaje, momente pentru a aprofun da
sentimentele trăite de cititor în momentele în care citește reportajul. O poză poate face cât o mie de cuvinte.

2.6 Redactarea reportajului

Întors în redacție, începe redactarea reportajului. De obicei se face la scurt timp după ce reportajul
a fost p e teren, pentru ca informațiile, detaliile și sentimentele trăite de reporter acolo să fie încă proaspete și
clare. Stabilești un unghi de abordare, îți triezi informațiile și începi să scrii despre subiectul tău.

„Un reportaj bine scris respectă cele pat ru reguli de aur enunțate la începutul acestui capitol: acuratețea,
claritatea, credibilitatea și stilul potrivit. În același timp, evocator, explicativ și dinamic, reportajul

20
reconstituie o experiență trăită de jurnalist cu intenția declarată de a -l convi nge pe cititor de
autenticitatea acesteia” (Roșca, 2009, p. 366).

Pentru a obține un reportaj de succes, trebuie să iei în calcul mai multe lucruri în momentul
redactării acestuia, de la unghiul de abordare și până la punctuație. Un rezultat bun are în s pate multă muncă,
oboseală și momente în care îți vine în minte o altă abordare și ești nevoit să o iei de la început. Cei mai mulți
autori recomandă să începi redactarea articolului imediat după ce ai ajuns la un calculator, pentru a simți încă
emoțiile p rin care ai trecut în tot acel timp.
La final, citește tot articolul, asigură -te că nu există greșeli gramaticale, de punctuație sau de
exprimare și, dacă totul este în regulă, fă -l public pentru a oferi ocazia și altor oameni să simtă ce ai simțit și
tu.

21
Metodologia de realizare a reportajului

Dacă mai sus am enumerat pașii teoretici pentru realizarea unui reportaj, acum o să prezint care a
fost parcursul meu în realizarea acestuia.
Găsirea unui subiect potrivit pentru reportajul meu a fost total întâmplătoare. Eu, inițial, voiam
să scriu despre Crucea Roșie Română și cum acționează ea în caz de dezastre naturale, despre orașul meu
natal, Brăila, sau despre cum arată o zi din viața un ui student la Academia Forțelor Terestre din Sibiu. M -am
consultat cu doamna profesor îndrumător Emilia Șercan și am ajuns la concluzia că subiectelor propuse de
mine le lipsea culoarea, nu aveau acel ceva care să atragă cititorul. La câteva minute o coleg ă m-a întrebat
dacă mi -ar plăcea să scriu despre viața femeilor din închisoare. Ideea mi -a plăcut atât mie, cât și doamnei
profesor, motiv pentru care am acceptat -o fără nicio ezitare.
Imediat cum am stabilit tema, am început să mă documentez în legătură cu ea. Am ales ca punct
de reper Penitenciarul de Femei Târgșor, din Ploiești, deoarece este singurul penitenciar de femei din România.
Inițial am citit mai multe articole realizate acol o de mai multe publicații (printre care și Vice, Digi24), ca să
îmi fac o idee despre cum stau lucrurile acolo. După aceea, cu ajutorul doamnei profesor Emilia Șercan, am
intrat în legătură cu purtătorul de cuvânt al închisorii, care mi -a explicat ce condi ții trebuie să îndeplinesc
pentru a avea acces acolo, iar peste câteva săptămâni mă aflam în fața porților penitenciarului.
Ajunsă acolo, am intrat prima dată în camera agentului de pază, care m -a verificat din cap până în
picioare, a chemat pe cineva din interior ca să mă ia, mi -a dat o legitimație de vizitator și mi -a spus că nu am
voie să intru decât cu un carnețel, pix și reportofon (pentru care făcusem cerere de acces). Persoana care a
venit după mine m -a dus într -un birou unde m -a servit cu un ceai ș i m-a rugat să aștept până vine Ioana Luca,
purtătorul de cuvânt al penitenciarului. În tot acest timp, am făcut câteva probe cu reportofonul, ca să fiu sigură
că funcționează bine, mi -am făcut o schemă cu întrebări pe carnețel și mi -am făcut și un tabel p entru a ține
mai ușor evidența datelor deținutelor cu care urma să vorbesc. Peste jumătate de oră am mers cu Ioana Luca
în „Club”, locul în care deținutele își petrec timpul liber și unde se desfășoară diferite activități artistice și
culturale. Am mai fos t verificată încă o dată înainte să ajung acolo și am fost trecută pe un caiet de vizitatori.
Am vorbit cu cinci deținute, cu vârste cuprinse între 30 și 50 de ani, care erau acuzate de evaziune
fiscală, luare de mită, înșelăciune sau trafic de droguri. A m făcut cinci înregistrări diferite, pentru a -mi fi mai
ușor să le delimitez după ce mă întorc acasă. Mi -am notat pe carnețel datele importante despre fiecare femeie
(nume complet, vârstă, infracțiune, pedeapsă etc.) și am încercat să port o discuție cât m ai lejeră cu ele, ca să
se simtă și ele confortabil și să se deschidă față de mine.

22
După ce m -am întors acasă am început să caut statistici legate de numărul femeilor din Târgșor,
câte sunt pe fiecare secție (regim închis, semi -deschis, deschis etc.) și c are este media de vârstă predominantă.
Am făcut o mică cercetare legată și de istoria penitenciarului, ca să aflu de cât timp funcționează și ce a existat
pe acel loc înainte de el.
Fie că este vorba de o călătorie sau de realizarea unui reportaj, este nec esar să îți planifici traseul.
Înainte să ajung la Penitenciarul de Femei Târgșor, mi -am făcut un plan despre cum aș vrea să arate articolul,
pe ce aș vrea să mă axez, care ar fi punctele de interes. Am pus pe foaie câteva idei care să mă ajute la
organiz are, idei pe care le -am schimbat pe parcurs în funcție de ce informații acumulam.
Inițial voiam să scriu din punctul de vedere al conviețuirii, într -un penitenciar, cu alte femei. Aș fi
făcut referire la cât de greu sau ușor le -a fost deținutelor să se ob ișnuiască cu ideea că acum nu mai există
intimitate 100%, cum se înțeleg cu colegele de celulă și dacă au existat momente mai mult sau mai puțin
tensionate între ele. Însă după ce am vorbit cu cele cinci femei și am aflat poveștile lor de viață, am conside rat
că este mai bine să vorbesc despre cum au ajuns în închisoare, care a fost contextul, prin ce stări emoționale
au trecut, cât de greu le -a fost să se despartă de familiile lor și așa mai departe.
În ceea ce privește întrebările, inițial am pus pe foai e toate întrebările care mi -au trecut prin cap.
După asta le -am triat și am rămas cu cele care am crezut că sunt cele mai relevante pentru subiectul meu. La
final am încercat să le pun într -o anumită ordine, ca să fac treceri ușoare de la subiecte lejere ( precum copilăria
deținutelor, viața lor înainte de a fi arestate) la subiecte serioase (de ce au ajuns la închisoare, ce pedeapsă au
primit, cât de greu le -a fost când au plecat de lângă familie și prieteni etc.). Dat fiind faptul că întrebările din
a doua partea atingeau anumite puncte sensibile, am ales să ajung treptat acolo, ca să le ajut mai întâi să se
acomodeze și să se simtă în largul lor când vorbesc cu mine.
Cum am menționat și mai sus, pentru a înregistra interviurile dintre mine și deținute am folosit un
reportofon. În primă fază voiam să îmi folosesc telefonul, pentru că îmi era mult mai la îndemână, însă după
o discuție cu purtătorul de cuvânt al penitenciarului, am aflat că nu am voie să introduc niciun fel de dispozitiv
în unitate, în afară de reportofon. Însă și pentru el era necesar să fac o cerere de acces pentru a primi acordul
folosirii lui.
Chiar dacă la început mi -a fost greu să fac rost de dispozitiv, ulterior m -am bucurat că am avut
ocazia de a -l folosi, deoarece calitatea sunetului a fost una mult mai bună, lucru care m -a ajutat enorm în
momentul transcrierii informațiilor. Dacă nu reușeam să captez sunetele cât mai clar posibil, riscam să nu
înțeleg anumite cuvinte/propoziții și să pierd informații importante. Am înregistrat integr al convorbirile,

23
pentru a fi sigură că nu îmi scapă ceva. Am preferat să caut mai mult în înregistrări anumite momente decât să
îmi pară rău că s -a întâmplat ceva și nu am apucat să înregistrez.
În timp ce mă întorceam spre casă mi -am dat seama că, așa cum mă și așteptam, mi s -a schimbat
unghiul de abordare al subiectului. Dacă inițial voiam să vorbesc strict despre viața femeilor în închisori, după
ce am aflat poveștile deținutelor cu care am vorbit am preferat să scriu în paralel și despre ce au simțit în
momentele în care au primit condamnarea, când au ajuns în curtea închisorii, cât de greu s -au obișnuit cu
gândul că nu își vor mai vedea familiile zilnic.
Am refăcut planul, mi -am rearanjat ideile și am ajuns la un alt unghi de abordare. În acest fel o să
prezint cât mai clar ceea ce au simțit acele femei și ce am simțit eu în momentele în care am vorbit cu ele.
Aveam toate informațiile adunate, știam ce vreau să ilustrez, însă în momentul în care am văzut
pagina albă m -am blocat. Chiar dacă aveam atât d e multe idei și atât de multe pasaje bune înregistrate, nu
știam cum să încep reportajul. Motiv pentru care am căutat diferite articole ca să îmi fac o idee despre cum ar
trebui să fie redactat. La scurt timp după am scris primul paragraf al reportajului, iar de acolo totul a mers
perfect.
… La final am recitit lucrarea pentru a vedea dacă există un fir narativ coerent și, de asemenea, să
mă asigur că nu sunt greșeli gramaticale sau de ortografie.
Când vine vorba de obstacole în „construirea” reportajulu i meu, nu pot spune că am avut obstacole
majore. Singurele piedici peste care am dat au fost stabilirea subiectului și găsirea unui reportofon pentru a
putea înregistra conversațiile dintre mine și deținute. De asemenea, mi -a dat bătăi de cap redactarea
reportajului, deoarece nu am reușit să găsesc ușor un început potrivit. Aveam în minte prea multe informații
și nu știam cum să încep, pe ce să mă axez, iar faptul că eram presată de timp însemna că trebuie să lucrez cât
mai repede. Din fericire am reușit să îmi pun gândurile în ordine, să pun pe foaie ideile principale, să triez
informațiile acumulate și să mă rezum doar la ceea ce are cu adevărat potențial.

24
CONCLUZII

Autorii citați în prezenta lucrare au reușit să evidențieze în mare toate lucrurile importante cu
privire la ceea ce înseamnă să scrii un reportaj și ce implică acest lucru. Trebuie să fii foarte bine informat
înainte de a pleca la drum, e necesar să ai la îndemână toate instrumentele necesare pentru o colectare cât
mai ușoară și rapidă a informațiilor și, evident, e nevoie de un simț al observației foarte bine dezvoltat. Una
dintre cele mai importante etape din „construirea” unui reportaj este, după părere a mea, documentarea.
Acolo vezi, de fapt, cum sunt oamenii, care este cu adevărat situația, ce sentimente se nasc în momentele în
care îți formezi baza de informații.
Realizarea acestui reportaj m -a ajutat să îmi pun în aplicare toate cunoștințele acumul ate de -a
lungul celor trei ani de facultate și mi -a arătat faptul că nu ai nevoie doar de teorie atunci când te afli pe
teren. Uneori e nevoie și de puțin noroc pentru a ieși totul așa cum ai plănuit. În cazul meu, prezentul articol
a reprezentat o mare pr ovocare. Nu am realizat ce urmează să fac până în momentul în care am coborât din
tren și am văzut scris cu grafitti „Târgșorul Nou” pe o clădire aproape dărmată. Atunci mi -am dat seama că
urmează să fac ceva important: primul meu reportaj. Desigur, în spa tele lui se află multă muncă, însă
consider că m -a ajutat foarte mult pe plan profesional, deoarece m -a învățat să nu renunț și să încerc să întorc
un lucru pe toate părțile până când arată bine.

25
BIBLIOGRAFIE

 Agnes, Yvés, 2011, Introducere î n jurnalism , Polirom, Iași
 Coman, Mihai (coord.), 2009, Manual de jurnalism , Polirom , Iași
 Gaillard, Philippe, 2000, Tehnica jurnalismului , Editura Științifică, București
 Grigoryan, Mark, 2008, Manual de jurnalism , Centrul independent de jurnalism, Chișinău.
Document consultat la data de 28.04.2018 la adresa:
http://ijc.md/Publicatii/resurse/jurnalistica_grigoryan_ro.pdf
 Petcu, Marian, Istoria presei române tutorat I și II, Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării,
Universitatea din București. Document consultat la data de 13.05.2018 la adresa:
https://www.scribd.com/document/2895949/Istoria -presei -Tutorat1 -2
 Preda, Sorin, 2006, Tehnici de redactare în presa scrisă , Polirom, Iași
 Popescu, Cristian Florin, 2004, Manual de jurnalism – Tehnicile colectării informației. Jurnalism
specializat. Elemen te de etică jurnalistică și legislație a presei , Tritonic, București. Document
consultat online la data de 28.04.2018 la adresa: https://www.scribd.com/doc/3749 6834/Cristian –
Florin -Popescu -Manual -de-jurnalism
 Randall, David, 1998, Jurnalistul universal , Polirom, Iași
 Stoian, Marin, 2004, Genuri ziaristice , Editura Fundației România de Mâine, București. Document
consultat la data de 28.04.2018 la adresa: https://www.scribd.com/document/139928974/Marin –
Stoian -Genuri -Ziaristice