Familia Si Scoala Principalele Medii Educogene
CUPRINS
Introducere. Argument………………………………………………………………………..
Capitolul 1. Familia si scoala- principalele medii educogene
Familia ca mediu socio-educativ………………………………….
1.1.1. Stiluri parentale
1.2. Școala- factor primordial al educației……………………….
1.3. Relația școală- familie …………………………………………..
1.4. Percepția asupra educației și încrederea în școală………..
1.5. Participarea familiei la viața școlară a copilului………..
Capitolul 2.
Capitolul 1
Familia și școala- principalele medii educogene
„Familia este asocierea stabilită în mod natural pentru satisfacerea nevoilor zilnice ale omului.” Aristotel
,Forțele interne care unesc familia contemporană sunt sentimentele de dragoste și atașament al soților, precum și al părinților și copiilor, respectul reciproc, solidaritatea membrilor’’(M.Voinea, , 2005, p. 21).
Familia reprezintă nucleul instrumental fundamental al structurii sociale mai largi, în sensul că toate celelalte instituții depind de influențele acesteia” (Stănoiu & Voinea , 1983, apud E. Stănciulescu, 1997, pag. 11).
Adina Băran-Pescaru oferă o definiție familiei, pe care nu o consideră foarte utilă sau satisfăcătoare, dar realistă: ,,familia este un grup social, care poate sau nu să include adulți de amble sexe (de exemplu, familiile cu un singur părinte), poate sau nu poate include unul sau mai mulți copii (de exemplu, cuplurile fără copii), care pot sau nu să fie născuți in căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptați sau copiii unui partener dintr-o căsnicie anterioară). Relația dintre adulți poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de exemplu, cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să-și împartă o locuință comună (de exemplu, cuplurile care fac naveta)” (A. Băran-Pescaru, 2004, p.14).
Plecând de la aceste definiții, se pot contura următoarele caracteristici ale familiei:
• O familie e compusă din minim doi membri;
• Acești membri sunt uniți prin căsătorie;
• Între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi și de obligații garantate juridic;
• Există relații interpersonale, de comunicare, prietenie, respect între membrii unei familii;
• Membrii familiei respectă anumite norme și reguli;
• Căsătoria dintre doi membrii vizează îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea.
Tema mediilor educogene este, fără îndoială, foarte complexă. Aceasta, din cauza că mediile educogene îmbracă toate structurile educației, începănd cu finalitătile, continuând cu specificul formelor de manifestare a conținutului lor educațional și încheind cu marea diversitate a soluțiilor de ordin psihopedagogic, metodologic. Ele au implicații majore în angajarea atât a proceselor de cunoaștere, cât și – mai ales – a celor afective. Accentul trebuie pus asupra factorilor care au impactul cel mai puternic, inclusiv ca durată de influențare, asupra celor supuși procesului educational: familia și școala.
1.1. Familia ca mediu socio- educativ
În definirea familiei din perspectiva educațională se folosesc adesea formulări exprimate prin metafore; tocmai pentru a lăsa drum deschis celor care văd în familie și dincolo de ceea ce este ea la prima vedere. Este „prima școala a copilăriei“, „a-b-c-ul vieții“; reprezintă „cei 7 (6) ani de acasă“ .
Între factorii educației, familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie și pe genunchii mamei se formează ceea ce este mai valoros pe lume- omul de caracter”. Citatul pune în evidență dimensiunea morală a educației în familie, dar într-un anumit fel și într-o anumită măsură, familia își aduce contribuția în toate sectoarele educației, aici copilul făcându-și ucenicia pentru viață.
Ponderea familiei ca factor educațional este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic, aceasta scăzând odată cu înaintarea copilului pe treptele superioare ale ontogenezei. Familia trebuie mai mult să formeze decât să informeze. Copilul, de cum devine conștient de realitatea care îl înconjoară, „învață“ formându-și inclusiv atitudini și comportamente pe baza de „modele“, prin imitație. Oferta celor din jur este hotărâtoare. Copiii imită ceea ce observă nemijlocit. Important este că oferta din preajma lor să fie pozitivă. Căci altfel ei imită și ceea ce nu se încadrează într-un comportament dezirabil. Un climat propice exercită o influența imensă, deseori fără tendințe stridente, care pot influența negativ. Iar receptivitatea lor deosebită se manifesta nu doar în anii preșcolarității, ci și în cei ai școlarității și ai parcursului întregii vieți comune. Copilul absoarbe din mediul apropiat, familial primele impresii, formându-și conduite prin mimetism și contagiune directă. Ei vor face sau vor crede precum părinții, imitând comportamentele acestora.
Familia e un factor integrator pentru viața socială, tocmai prin demersuri care angajează atât procesele de cunoaștere, cât și pe cele afective. Există studii care atestă rolul de factor determinant pe care îl deține familia în întregul parcurs al evoluției individului prin valorile, credințele, normele, practicile existente în spațiul cotidian al căminului. Care sunt acestea și cum se răsfrâng ele asupra devenirii copilului nu a fost încă analizat. (Cucos, 2006, p.187)
Pe de altă parte, sunt însă și cercetări care atestă faptul că părinții se confruntă în prezent cu numeroase probleme în educația copiilor pe care deseori nu știu cum să le abordeze pentru o rezolvare cât mai eficientă și cu efecte pozitive pe termen lung. Ei înșiși descoperă o nouă realitate cotidiană a vieții care presupune un alt tip de cultură a educației în familie, mult diferită de cea trăită de ei în propriile lor familii. Părinții se află deseori în situația de a decide fără a ști care este cea mai potrivită decizie, riscă uneori să devină incoerenți, inconsistenți și contradictorii în acțiunile lor. Această stare generează o incoerență la nivelul sistemului de valori pe care familia îl poate transmite, o stare de nesiguranță a copilului și de nemultumire de sine a părintelui (care se poate reflecta și ca nemulțumire față de copil) – acestea pot să amplifice fenomenul de abandon în familie a copilului (copilul este lăsat în grija bunicilor) sau un abandon în fața exagerării competenței instituțiilor școlare (grădinița, școala, sunt instituții care trebuie să facă educație și deci ele poartă întreaga responsabilitate). Se afectează astfel viața de familie, se determină „fuga” părinților în activitatea profesională, motivată și de satisfacerea nevoilor economice specifice familiei. Pentru părinți însă, performanțele, imaginea de sine în plan profesional sunt afectate de eșecul ca părinte și de absența echilibrului și a satisfacțiilor pe care ar trebui să le ofere familia. La rândul său, copilul care nu dispune de o familie responsabilă, care să pună în centrul preocupărilor sale interesul acestuia, să promoveze valori autentice, nu va putea să capete identitate familială și demnitate culturală și nu va putea în consecință să își asume propriile responsabilități față de sine, de familie, de societate.
Sub aspect metodologic, lucrurile par a fi mult mai simple. Trebuie spus că atunci când vorbim de influențele familiei avem în vedere nu doar părinții, ci și toți ceilalți membri ai acesteia. De unde, obligația factorilor competenți de a acorda familiei atenția necesară, ajutorul calificat în materie de educație. Orice tip de efort realizat pentru a oferi părinților mai multe oportunități de a-și ajuta copiii să învețe, va necesita o schimbare în atitudinea publică, în ceea ce privește importanța învățământului, va implica o dorință a educatorilor de a regândi fundamental rolul părinților și al relațiilor școală- familie. Familia constituie un cadru adecvat pentru formarea și dezvoltarea armonioasă, fizică și psihică, a copilului. Din acest punct de vedere, climatul familial, îndeosebi afectivitatea, reprezintă o ambianță adecvată pentru formarea unui comportament așteptat în viața copilului, pentru asigurarea satisfacerii nevoilor specifice copilăriei. Pe de altă parte, familia e interesată vital de asigurarea viitorului copilului, din perspectiva mai îndepărtată, cea a integrării sociale și chiar profesionale. Ea este „filtrul“, poarta deschisă a copilului spre viitor. Familia a fost și rămâne o formă permanentă de conviețuire umană, de viață socială. Problematica vieții de familie fiind situată într-un plan de intimitate, greu poate fi investigată și cercetată.
Familia este o instituție social-fundamentală, independent de forma sa; ea a fost și este ,,o formă primară de comunitate umană compusă dintr-un grup de oameni legați prin consanguitate și înrudire”. Istoria familiei a evoluat de la familiile mari, lărgite, care cuprindeau grupe de perechi căsătorite, apoi la o pereche cu rudele sale din generații diferite, la familia nucleară de astăzi, care poate fi denumită ca un grup format din părinți și copiii lor. În familie, membrii sunt legați prin relații natural-biologice, psiho-morale și juridice și răspund unul pentru altul în fața societății. Normele morale și apoi cele juridice fundamentează relațiile familiale și prin aceste norme legislative familia a devenit o instituție socială.
Conceptul de educație familială și-a lărgit treptat sfera, fără să afecteze prioritatea acordată raporturilor părinți-copii, spre înțelesul actual de "ansamblul funcționării familiale în raport cu educația". În sens larg, ca practică socială și câmp al cunoașterii, conceptul de educație familială se referă la: activitatea desfașurată de părinți în vederea educării copiilor lor; activitatea de intervenție socială realizată în scopul pregătirii, sprijinirii sau suplinirii părinților în activitatea lor de educare a copiilor; activitatea de cercetare științifică și de învățământ având ca obiect educația familială. În accepțiunea restrânsă, principală în stadiul actual al cunoașterii, educația familială vizează "ansamblul dinamic al legăturilor sociale pe care le experimentează copilul în și prin familia sa de origine; cu alte cuvinte, procesul de (auto)identificare și (auto)diferențiere a copiilor în raporturile lor cu părinții, frații, precum și cu familia considerată ca unitate intergenerațională (în particular, ca unitate de viață cotidiană)”.
Ancorarea familiei în viața societății este determinată de dezvoltarea și complexitatea vieții sociale și de funcțiile conferite familiei de societate. Viața din familie sintetizează într-o manieră particulară aspectele vieții sociale. Structura relațiilor din familie și valorile morale și sociale pe care se întemeiază îi conferă acesteia caracterul de celulă a societății. Relațiile dintre membrii familiei pot fi de egalitate, de respect și cooperare sau pot fi antagonice. Relațiile, climatul și viața din familie se răsfrâng pozitiv sau negativ asupra educației copiilor. Relațiile de egalitate și respect reciproc, de înțelegere și armonie, creează climatul familial cu puternice valențe educative. Principiile juridice și morale pe care se întemeiază familia astăzi sunt stipulate și legiferate în Codul familiei, document juridic care fundamentează principiile, conținutul și relațiile familiei, precum și drepturile și obligațiile membrilor săi.
Educația în familie reprezintă ansamblul de influențe exercitate, în cadrul familiei, asupra copiilor în vederea formării lor pentru viață. Dimensiunile/obiectivele educației în familie sunt: dezvoltarea fizică, educarea intelectuală, spirituală, morală, religioasă, etică, estetică, civică, domestică- menajeră, sexuală.
Educația părinților se ocupă cu pregătirea părinților în vederea abilitării acestora pentru a organiza și desfașura în mod eficient activitatea de educare și de formare a copiilor. Educația părinților cuprinde două aspecte: informarea și formarea părinților pentru a organiza activitatea educativă cu copiii – respectarea unor reguli, norme generale care s-au conturat în urma cercetarilor și a practicilor educaționale și care asigură un climat educational pozitiv (să dai copilului sentimentul de securitate, sentimentul că este dorit și iubit; să-l înveti pe copil cu independența și asumarea responsabilității; să eviți conflictele, să știi să le depășești; să respecți sentimentele, nevoile, datoriile copilului; să te interesezi de ceea ce face copilul, să tratezi dificultățile lui; să favorizeze creșterea, dezvoltarea, mai curând decât perfecțiunea) ; informarea și abilitarea părinților pentru a asigura învățarea în familie a profesiei de soț și de părinte. Comportamentul părinților trebuie să fie adaptabil la situațiile de interacțiune cu copiii. Intervenția socio-educaționala este definită ca un complex de măsuri care sprijină familia și intervine în mecanismele care favorizează relațiile intrafamiliale în sensul educației familiei și a educării copilului.
1.2.Stiluri parentale
Societatea se confruntă cu o varietate de tendințe în ceea ce privește stilurile de educare a copiilor în familie. Fiecare familie are stilul ei educativ. Stilul educativ este dependent de stilul parental, cu care se și confundă de multe ori. Stilul parental are în vedere modalitatea prin care părinții își educă copiii, dacă sunt autoritari, daca sunt permisivi, dacă participă amândoi în creșterea și educarea copiilor. Eficiența educației în familie depinde de stilul adoptat de părinți, de regulile, normele impuse de părinți pentru a fi respectate de copil.
Părinții au uneori tendința de a amesteca aceste stiluri educative în sensul următor: devin autoritari atunci când sunt nervoși, devin permisivi atunci când vin obosiți de la muncă. În societatea tradițională bărbații erau aceia care stabileau regulile casei și aplica pedepse pentru încălcarea lor. În societatea modernă ambii soți stabilesc regulile, normele, și atunci când este vorba de aplicarea unei pedepse se hotărăsc amândoi. Și cum părinții au caractere diferite, în cele din urmă va izbucni un conflict între cei doi. Toți părinții vor să fie părinți buni, pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte.
Cercetările au demonstrat că există în principal 4 stiluri educative în familie printre care amintim:
• de respingere\neglijare:dragoste scăzută și limite scăzute;
• autoritarist: dragoste scăzută și limite înalte;
• permisiv: dragoste ridicată și limite înalte;
• democratic: dragoste ridicată și limite înalte;
Stilurile parentale vizează concepția părinților despre ceea ce înseamnă a fi un părinte ,,bun” sau ,,rău”.
Stilurile parentale sunt detaliate mai pe larg în de către autorul Adina Băran Pescaru (2004, p.11):
a. Stilul parental de respingere sau neglijare. Acest stil este considerat ca un stil parental indiferent datorită lipsei de implicare emoțională și de control asupra copilului.Ppresupune atât dragoste scăzută cât și limite scăzute. Într-o asemenea familie părinții și copiii sunt angajați frecvent în cercuri vicioase de interacțiune.Un exemplu al unui astfel de cerc este cel ce urmează: – părintele încearcă să controleze comportamentul copilului prin mijloace ineficiente.
– copilul își ignoră părintele sau protestează sau se ceartă, ca răspuns;
– părintele încetează să mai țipe sau să amenințe și iese din situație. Această acțiune întărește exact lucrul pe care părintele dorea să-l împiedice (dezordinea), făcând exact ceea ce vrea copilul (să-l lase în pace);
– copilul a adoptat astfel o măsură de control asupra părintelui, pentru că el/ea tocmai a asistat la o scenă de „retragere” a adultului;
– conflictul degenerează, astfel încât părinții forțează miza și încep amenințările și strigătele serioase sau abuzul fizic;
– copilul acceptă în final cererea părinților de a strânge jucăriile și întărește comportamentul abuziv al acestora (părinții simt că trebuie să fie furioși sau abuzivi pentru a-l face pe copil să se supună) sau continuă să refuze să coopereze, protestând tot mai mult, ignorîndu-i sau fugind de acasă;
– .părinții renunță sau îi pedepsesc pe copii într-o totală frustrare.
b. Stilul parental autoritarist. Presupune limite înalte și dragoste scăzută.Aceasta nu înseamnă că un părinte autoritarist nu-și iubește copilul. Ei își iubesc copilul, dar puncetele tari ale stilului lor sunt în disciplina acțiunii (fixarea de limite) și nu în disciplina relației (dragostea). Copiii au nevoie de dragoste, afecțiune din partea părinților. Au nevoie să fie lăsați independenți, să își exprime singuri nemulțumirile, să le explice părinților unde au greșit, să comunice cu părinții liber, deschis. Stilul parental autoritarist nu presupune însă acest lucru.
Acest stil resupune limite, supunere, respect din partea copiilor. Relația dintre copii și părinții lor nu este una de prietenie, apropiată, caldă, în care copilul să se simtă iubit, îngrijit, protejat de părinte. Acești părinți nu discută regulile cu copiii lor. Pornesc de la premise că regulile sunt făcute ca să nu fie încălcate. În societatea tradițională tata era stâlpul casei, mama imediat după el iar copiii erau pe ultimul loc. Regulile erau stabilite de tată și trebuiau respectate de toată familia, mai ales de copii. Dacă aceștia nu respectau regulile casei erau pedepsiți. Pedeapsa era singura formă de disciplinare a copilului, cu ajutorul căreia îi putea controla pe copii. Dacă acești copiii nu își îndeplineau pedeapsa erau bătuți sau li se aplicau alte pedepsa corporale.
Și în ziua de azi unii părinți folosesc bătaia ca și metodă de disciplinare a copilului. Mai ales în familiiile autoritariste în care respectul și disciplina sunt două cuvinte ,,sfinte” în ceea ce privește educația în familie.
Putem spune că și părinții autoritariști pot echilibra dragostea și limitele în stilul lor de a-și educa copiii. Este nevoie doar de bunăvoință din partea acestora, să impună respect, disciplină dar să dăruiască la rândul lor copiilor dragoste, afecțiune, căldură sufletească.
c. Stilul parental autoritar presupune libertatea copiilor în ceea ce privește cunoașterea lumii înconjurătoare. Copiii sunt lăsați să exploreze, să cerceteze, să descopere singuri tainele acetei lumi necunoscute. Părinții care utilizează stilul autoritar imbină respectul și disciplina cu dragostea, afecțiunea și bunăvoința. Părintele autoritar îi explică întotdeauna copilului ceea ce a greșit, ce este bine să facă și ce nu este bine, pe un ton potrivit, cald, calm, și în acest fel copilul înțelege greșeala făcută. Acest stil le perimte să se relaxeze și să afle cine sunt, în timp ce fac greșeli. Stilul autoritar pune în prim plan respectul copilului față de părinte, dragostea copilului față de părinte, dar și modul de a reacționa atunci când apare o problemă, o greșeală făcută de copil. Acesta este lăsat să o resolve singur și în acest fel va fi răspunzător în fața tuturor problemelor apărute, va fi capabil să le rezolve singur. Stilul acesta este utilizat de foarte mulți părinți deoarece îmbină utilul cu plăcutul, dragostea cu respectul, distracția cu educația.
d. Stilul parental permisiv constă în dragoste ridicată (disciplina relațională) și limite scăzute (disciplina acțiunii). Acest stil pune în prim plan dragostea, afecțiunea părintelui față de copil, relația de prietenie dintre cei doi, respectul copilului față de părinte. Stilul parental permisiv însă nu impune limite ferme. Părinții le explică pe un ton cald, calm greșelile comise, negociază cu copiii pentru a obține rezultatul dorit.
Părintele negociază cu copilul o faptă bună. De obicei copiii cu părinți permisivi sunt mulțumiți de relația pe care o au cu părinții lor. Copiii încearcă să le facă părinților pe plac, se comportă civilizat pe stradă, la școală, sunt independenți, dornici să experimenteze lucruri noi, își rezolvă problemele singuri. Din nefericire pentru părinții permisivi există câteva slăbiciuni ale stilului. Acesta nu are eficiență pe termen lung. Copiii care nu cresc cu reguli, limite, responsabilități pot intra în cercuri vicioase de prieteni, pot fugi de acasă, părinții nu vor mai avea nici un control asupra lor. Dacă de mic îi permiți copilului orice și nu îi impui limite, când va crește mare nu va mai asculta de regulile impuse de părinți. În acest fel părinții trebuie să fie convingători, să adopte strategii, reguli ferme în ceea ce privește educarea preșcolarului, pentru a fi respectat mai târziu, iubit și prețuit de către copilul său. Părinții ar trebui să fie cei mai importanți ascultători ai copilului lor, făcându-l să se simtă suficient de important pentru a fi auzit.
e. Stilul parental democratic sau echilibrat presupune atât dragoste ridicată, cât și limite înalte. Acest stil pune în prim plan egalitatea și încrederea reciprocă. Părintele este cel care impune limite și ia decizii în familie. Toți copiii sunt egali și părinți nu fac nici o diferență între ei. Regulile sunt respectate de toți membrii familiei, cine încalcă regulile casei va fi pedepsit. Într-o familie numeroasă, cu mulți copiii, dacă regula este ca după mâncare toată familia să iasă la plimbare atunci toată familia respectă regula.
Părinții sunt cei care iau deciziile în familie, decide bunăstarea materială și spirituală a copiilor. Stilul parental democratic deține un set de credințe parentale precum:
– părinții prezintă răul și binele cu propriile cuvinte și fapte;
– disciplina este diferită de pedeapsă;
– blamarea copilului nu este acceptată;
– consecințele sunt inevitabile și există și frustrare uneori;
– copiii au nevoie de încurajare pentru a încerca noi activități; – trebuie învățați cum să rezolve problemele.
2.3. Funcțiile familiei
Din perspectiva funcțiilor sale, familia se diferențiază de celelalte grupuri sociale, având un rol decisiv pentru individ, cât și pentru societate. În literatura de specialitate există opinii diferite privitoare la această problemă: unii autori accentuează funcția biologică, iar alții insistă asupra funcției economice și educaționale.
Mitrofan și Mitrofan (1991) grupează funcțiile familiei în următoarele:
○ funcția biologic – sexuală de satisfacere a trebuințelor sexuale ale celor doi soți în contextul normelor specifice unei comunități, comportamentul sexual fiind un mijloc, și nu un scop pentru împlinirea personalității;
○ funcția psihoafectivă, care se referă la natura relațiilor ce se nasc între membrii familiei și care generează sau nu o comuniune, satisfăcând sau nu nevoile de siguranță și de apartenență;
○ funcția educațională exercită de către adulți, în speță părinții, asupra copiilor, sub forma unor acțiuni sau a unor modele de conduită. Climatul afectiv din familie este sursă sigură a unei bune sau deficitare dezvoltări.
Bătrânu (1980) consideră că, privită ca nucleu social, familia este prima care influențează dezvoltarea individului, fiind cea dintâi școală pentru copil.
Dincolo de diversitatea lor în literatura de specialitate ( Chipea, 2001), funcțiile familiei pot fi reduse la următoarele tipuri:
○ funcția biologică care asigură relații normale, procrearea copiilor și preocuparea pentru o dezvoltare biologică normală a acestora, adică, în termenii lui J. Kiff(2010), pentru siguranța fizică(adăpost, îmbrăcăminte, îngrijire), protejarea copilului de diverse pericole, sănătatea lui (întreținerea corpului, practicarea diferitelor sporturi, jocuri fizice).
○ funcția de socializare constă în asimilarea normelor de conduită, însușirea unor roluri sociale dezirabile, care să asigure transformarea organismului biologic în ființa socială.
Familia trebuie să asigure membrilor ei, în special copiilor, securitatea intelectuală, astfel spus condiții în care mintea lor să se poată dezvolta, o atmosferă de pace și echitate familială, să nu cultive teama sau abuzurile verbale, fizice sau emoționale, să petreacă mai mult timp cu copii. Din perspectiva dezvoltării intelectuale, sunt necesare oportunități de învățare a legilor naturii și a legilor morale, copii trebuie să învețe să citească, să scrie, să calculeze, să își formeze deprinderi sociale, să asimileze valori morale. Funcția de asigurare a securității emoționale vizează satisfacerea nevoilor de bază ale copilului, înseamnă protecție, dragoste, încurajare, suport emoțional, atașament.
Birch, 2000 consideră că sunt capabili acei părinții care asigură copiilor lor un cadru de dezvoltare caracterizat de următoarele:
○ le satisfac nevoile fizice și emoționale la un nivel optim;
○ îi protejează de pericole, deși le permit să încerce lucruri de care încă nu sunt în stare;
○ se comportă ca îndrumători;
○ asigură feedback asupra activităților lor pentru a-i ajuta să-și îmbunătățească performanțele;
○ acționează ca modele, dovedind deprinderi și atitudini;
○ încurajează conversația, comunicarea;
○ acționează ca bază de date pentru copil, ajutându-l să-și organizeze informația și să elaboreze planuri.
Pentru realizarea acestora, părinții trebuie să manifeste dragoste și interes față de creșterea copiilor, dar și siguranță de sine. Această din urmă calitate este considerată de Spock (2000) un mare avantaj: paternitatea și maternitatea se învață exersând. Nu trebuie totuși să uităm că fiecare copil este oglinda universului său familial.
2.4. Rolul părinților în educația copiilor
Procesul educațional se confruntă cu problema capacității tinerilor de a deveni părinți. Acest fapt este explicabil dacă avem în vedere rolul central pe care copilul îl ocupă în familie, importanța primilor ani de viață și rolul fundamental al familiei în dezvoltarea candidatului la umanizare la ucenicia manifestărilor naturii umane (Bonchis Elena, 2011, p. 13). O generație sănătoasă fizic și psihic se naște în contextul unui climat familial propice. Iubirea, maturitatea emoțională, comunicarea empatică, responsabilitatea, spiritualitatea înaltă sunt doar câteva dintre elementele acestui climat, constituind premise ale dezvoltării copiilor. În același timp, experiențele pe care le trăiesc părinții în activitatea de îngrijire și educare, observând schimbările care survin pe parcursul copilăriei, sunt experiențe unice: a observa felul în care nou- născutul devine bebeluș, iar apoi, succesiv, preșcolar, școlar și adolescent, precum și încercarea de a înțelege mecanismele care stau la baza acestei schimbări reprezintă activități interesante din punct de vedere intelectual, oferind în același timp numeroase satisfacții emoționale (Schaffer, 2005, p.1).
Având în vedere că părinții sunt primii educatori ai copiilor lor, aceștia ar trebui să aibă în vedere câteva criterii:
○ este nevoie de a elabora un program zilnic pentru teme, care trebuie să se desfășoare într-un climat cât mai favorabil cu putință: o cameră liniștită, fără televizor sau radio deschis, luminoasă și primitoare,
○ lectura făcută împreună cu copilul poate fi primul pas pentru a-i descoperi un hobby sau un interes particular, și mersul la bibliotecă îl încurajează să citească, deci contribuie la educarea lui,
○ părintele ar trebui să se intereseze de situația școlară a copilului înainte de a apărea vreo problemă, se întelege deci că parteneriatul școală-familie este de fapt, cheia formării climatului favorabil învățării atât la școală cât și acasă,
○ părinții trebuie să-și laude copilul, să-i aprecieze orice efort, să-l incurajeze,
○ se simte nevoia și de a-l introduce în diverse activități extrașcolare , prin intermediul cărora ar putea să-și găsească și să-și valorifice talentul,
○ părinții trebuie să le vorbească copiilor, să le cunoască anturajul și locurile pe care aceștia le frecventează.
Atmosfera caldă și de înțelegere în familie reconfortează și creează climatul necesar pentru munca intelectuală a școlarului. Lipsa de înțelegere, severitatea, exigența prea mare sau “dădăceala” au efecte dăunătoare asupra copilului care se află în tensiune nervoasă, mai ales în perioada testelor de evaluare sau spre sfârșitul semestrelor, când starea de oboseală începe să se instaleze.
Datoria părinților este de a-i ajuta: copiii pot și trebuie să învețe “cum” trebuie să-și pregătească lecțiile, cum să-și organizeze munca, timpul, viața. Ca părinți iubitori putem face și greșeli în educarea copiilor, încât dorindu-le binele, să le facem rău. Unii părinți sunt prea grijulii, căutând să-i protejeze și să-i răsfețe mereu. Trăind într-o astfel de atmosferă devin fricoși, lipsiți de inițiativă, sunt tot timpul “agățați de fusta mamei”; în același timp însă, devin mici tirani, devin pretențioși, neascultători, greu adaptabili la regulile vieții sociale, în afara casei, între colegi. Dacă părinții sunt foarte severi, cu o atitudine permanentă de duritate, copiii suferă. Ei sunt continuu lipsiți de duioșie, de afecțiune, trăiesc permanent cu teamă în suflet, stare care duce la apariția unor tulburări de dizarmonii ale dezvoltării sale psihice, ale personalității. Acești copii vor deveni la rândul lor plini de asprime față de cei din jur, iar relațiile lor sociale vor fi întotdeauna lipsite de afecțiune.
Unii părinți greșesc în educarea copiilor prin schimbarea frecventă a atitudinii: când sunt prea severi, când prea îngăduitori. Sunt mai rare familiile în care ambii părinți sunt în același timp fie prea aspri, fie prea blânzi. Adesea, tatăl și mama pot avea atitudini diferite față de copil: unul prea sever, altul protector, gata de a-l răsfăța și apăra față de excesele impuse de celălalt părinte. (Bonchis Elena, 2011, p. 123).
Foarte frecvent, o astfel de situație este creată prin diferența de atitudine între părinți și bunici, aceștia din urmă protejând copilul față de cerințele disciplinare ale părinților. În aceste cazuri copiii sunt nelămuriți, nehotărâți cu privire la ce este bine și ce este rău, având o comportare neechilibrată și oscilantă, neputând înțelege ce atitudine să ia în diferite ocazii, în familie sau în relațiile cu străinii.
Lipsa de supraveghere, dezinteresul, indiferența față de ceea ce gândește copilul este o altă mare greșeală educativă, care duce adesea la pierderea lui de sub control, acesta devenind un copil-problemă din punct de vedere social.
În familiile dezorganizate copiii suferă și prezintă tulburări nervoase, de somn, de poftă de mâncare, sunt triști, neliniștiți. Astfel de reacții au copiii în cazul când părinții se ceartă frecvent, nu se înțeleg, dar mai ales în cazul familiilor incomplete (prin deces, divorț, lipsa îndelungată a unuia dintre părinți).
Deosebite probleme se ridică în familiile reconstituite printr-o nouă căsătorie, între copilul din prima căsătorie și tatăl sau mama vitregă, între copiii proveniți din casătoria anterioară a celor doi parteneri. Dacă nu dau dovadă de înțelegere, de afecțiune, dacă nu încearcă să și-i apropie, să-i privească apropiat, aceștia devin dezadaptați, triști, retrași sau încăpățânați, neascultători, ambele forme de reacție determinând scăderea randamentului școlar, obținerea de note slabe la învățătură.
Psihicul copilului este sensibil față de situațiile anormale care se petrec în familie. El simte cele mai mici schimbări de afecțiune față de el și între părinți, este puternic tulburat de certuri, neînțelegeri.
Pentru buna dezvoltare a copilului, pentru formarea unei personalități armonioase, căldura căminului părintesc, afecțiunea părinților, înțelegerea familială sunt esențiale. În creșterea, educarea și formarea acestuia este nevoie de mult tact, de o îmbinare corectă a înțelegerii și afecțiunii cu autoritatea părintească, astfel încât să lucreze disciplinat, dar cu plăcere, respectându-și și iubindu-și părinții. Dacă sunt neascultători sau greșesc uneori, să-i “pedepsim cu vorba”, să le explicăm calm și cu fermitate ce au greșit, vorbindu-le ca unor “prieteni” care ne înțeleg și pe care-i iubim. Să nu insultăm, să nu lovim copilul care a greșit, el se va speria, nu ne va mai respecta, iar cu timpul se va obișnui cu bătaia, se va îndepărta sufletește de noi.
Atunci când copilul aduce note mari, să-l răsplătim cu multă afecțiune, bucurându-l cu laude, dar să nu condiționăm obținerea unor daruri, obiecte mult dorite, de rezultatele la învățătură și nici să nu exagerăm răsplata, acordându-le prea multă independență de la o vârstă mică.Vom obține în acest fel modificarea în rău a comportării copiilor, care devin neascultători, încăpățânați, nestăpâniți.
“Meseria” de părinte este grea. De aceea trebuie să fim buni părinți, plini de afecțiune, pentru ca grija și eforturile noastre să fie răsplătite prin dragostea și bunele rezultate ale copilului armonios dezvoltat psihic și afectiv. Adevărata căldură familială se întâlnește în familiile în care părinții sunt în bune relații, se preocupă suficient, cu dragoste, dar și cu autoritate părintească de copiii lor, pentru care sunt și trebuie să rămână modele vii, exemple demne de urmat.
O mare importanță are și nivelul de instruire, bagajul de cunoștințe al părinților, pentru buna educare și pentru a putea ajuta în pregătirea lecțiilor acasă.
Să avem grijă să nu rezolvăm noi, părinții, temele copilului, ci doar să-l ajutăm, să-l îndrumăm prin explicații cât mai corecte și clare. Părinții care rezolvă singuri problemele, desenează sau scriu, care practic îl înlocuiesc în muncă fac o mare greșeală: copilul rămâne dependent, nu se obișnuiește să judece și să lucreze singur, devine comod, răsfățat și, cu vârsta, va deveni leneș.
Prin menținerea unor legături permanente, strânse cu școala, cu învățătorul, ca și prin urmărirea cu atenție discretă a prieteniilor pe care le leagă în timpul liber, intervenind la timp, ferm, dar blând, pentru a-l feri de exemple și comportări rele, părinții pot avea mai multă siguranță în educarea copilului lor, în conturarea, formarea, dezvoltarea personalității acestuia.
2.5. Familia ca factor de risc în dezvoltarea copilului
Familia reprezinta prima si cea mai importanta institutie sociala cu rol deosebit în educarea copilului. Familia ofera copilului sentimentul de siguranță și securitate socială necesară formării și emancipării personalității acestuia. Dobândirea lui, se realizeaza în anumite condiții: protecția împotriva agresiunilor venite din afară, satisfacerea trebuințelor elementare ale copilului, coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare familială, sentimentul de a fi acceptat de ai săi ca membru al familiei, nevoia de a fi iubit sau de i se accepta caracteristicile individuale, de a avea posibilitatea de acțiune și afirmare liberă a personalității în vederea dobândirii experienței personale. Toate acestea sunt imposibil de realizat în afara unui mediu familial echilibrat și cald, care să asigure funcția de securizare afectivă și de socializare individualizată a copilului.
Capitolul II
Școala
Un factor important al educației sistematice și continue îl constituie instituția școlară. Înțelesul etimologic al școlii – ca instituție socială și educațională, pornește de la grecescul „schola”- ce înseamnă ocupație de timp liber, plăcere, studiu; cuvânt preluat apoi și de romani, prin latinescul „scola”- școală, si devenit mai apoi ,,școala” în înțelesul de învățământ în care instituirea și educația tinerei generații se organizează și se realizează sistematic.
Școala constituie pentru copil a doua mare etapă a făuririi educației sale. După cei „6/7 ani de acasă”, școala reprezintă factorul care facilitează sarcinile educative ale părinților.
Transferând o parte din sarcinile educative școlii familia interpretează uneori greșit acest transfer de responsabilități educative, lăsând întreaga educație a copilului în sarcina factorilor educaționali din școală, deși este lesne de înțeles că menirea școlii este de a completa doar educația din familie și nu de a i se substitui acesteia din urmă. Dacă în familie educația copiilor depinde de gradul de educație al părinților în școală depinde de calitatea și competența personalului didactic. Copilul este acum capabil să recepteze și să asimileze ceea ce i se explică, în special de către persoane în care are deplină încredere de la o autoritate în materie de educație. Educația dată în școală se dovedește a fi o muncă irosită și eficace dacă familia este ostilă, indiferentă sau incapabilă să continue acasă eforturile educative făcute de dascăli în școală. În concepția modernă de educație a copiilor nu se mai poate face o demarcare netă între îndatoririle școlii și cele părintești. Pentru a da roadele așteptate școala are nevoie de sprijinul conștient și colaborarea familie; familia așteaptă însă de la școală completarea educației de acasă, după norme și metode psiho-pedagogice riguros concepute și aplicate.
Școala intervine în educație pe baza unei tematici, a unui curriculum care este diferențiat în funcție de vârstă, de specializare, de posibilitățile individuale( cum este învățământul special), făcând pentru fiecare elev un program individualizat de pregătire. Școala oferă un bagaj important de cunoștințe, asigurând bazele, însă depinde de persoană cât poate profita de el pentru a merge mai departe.
Școala tinde să normalizeze și să-i selecționeze pe elevi potrivit intereselor specific ale statutului și instituțiilor sale, pune în evidență atât limitele capacităților reale de mobilizare ale părinților, cât și limitele structurilor școlare care generează adesea la elevi mai degrabă pasivitate și respingere a cunoștințelor. Școala apare ca un factor esențial în viața fiecăruia, ajutându-i cum să-și construiască viitorul.
John Dewey a fost primul care a define funcțiile școlii în contextual instituțiilor sociale liberale: funcția integrativă a școlii, funcția de egalizare a șanselor și funcția de dezvoltare a școlii. El susține că cele trei funcții nu sunt numai compatibile ci și reciproc suportive.
Trei mari categorii tematice au fost reținute în legătură cu tipurile de raporturi dintre educația familial și educația școlară. O primă categorie tematică se referă la influența mediului familial. Legat de aceasta, mai mulți intervievați, fie specialiști în domeniul educației, fie elevi, fie părinți afirmă că legatura familiei cu școala ține de timp, de structura familiei, de tipul familiei, de atitudinea familiei față de școală și de educașie în general. Mediul familial are o mare influență asupr educației pentru că un copil car provine dintr-o familie în care există violență familial sau lipsa mijloacelor material, depune mult mai mare efort față de un copil care trăiește într-un mediu liniștit pentru a avea rezultate bune la școală.
În general, unele probleme cu care se confruntă școala sunt provocate și de situația economic din familie, plasara copului de la un părinte la altul, plecarea unui părinte sau a ambilor în străinătate și mai mult dcât atât, unii părini susțin că de eduația lor nu s-a ocupat nimeni și copiii lor trebuie să se descurce cum pot.
Școala contemporană suportă presiuni tot mai mari din partea elevilor și părinților, deoarece aceștia așteaptă de la școală garanția reușitei inserției sociale. Aceste presiuni exercitt asupra sistemului educative contribuie la modificarea rolului școlii: dintr-o instituție autonomă școala a devenit interfața în relația individ societate, spațiul social specific în care se manifest disfuncțiile și tensiuile societății și prin aceasta, nodul central al prevenției acestora. (Agabrian M., 2005). Școala funcționează ca un centru al unei rețele de servicii- instrusctive, formative, psiholigice, medicale și de consiliere și orientare profesională.
Educația este percepută în present ca o funcție vitală a societății contemporane deoarece prin educație societatea își perpetuează existența, transmințând din generație în generație tot ceea ce umanitate a învățat despre ea însăși și despre realitate. De la școala contemporană societatea așteaptă astăzi totul: să transmită tinerilor o cunoaștere acumulată de-a lungul secolelor, să-i ajute să se adapteze la o realitate în continuă transformare și să-i pregătească pentru un viitor larg imprevizibil. Considerată un factor cheie în dezvoltarea societății, ea asigură forța de muncă calificată pentru toate sectoarele de activitate, ea favorizează progresul, stimulând curiozitatea intelectuală, capacitatea de apărare, creativitate și inovația, educația constituie unul dintre cele mai puternice instrumente de care dispunem pentru a modela viitorul, sau măcar pentru a ne orienta către un viitor dezirabil. Soluția problemelor grave și cronice cu care se confruntă societatea contemporană este căutată în educație și școală.
Școala este prima instituție care îi confruntă pe elevi cu exigențele integrării socionormative și toate cercetările demonstrează convingător că modul în care se adaptează un copil în școală reprezintă principalul indicator cu privire la calitatea conduitei sale socioprofesionale ca adult.
Obiectivul major al școlii este să ofere un context adecvat pentru învățare și dezvoltare, în care toți copiii să se pregătească să înțeleagă lumea în care trăiesc și în care vor deveni activi în viitor.
2.1.Școala – factor primordial al educației
La nivelul acestei instituții, educația și instrucția ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat și metodic al activităților instructiv- educative. Educația se realizează în forme diverse, cel mai adesea prin activități în comun, elevii învățând unii de la alții. Situațiile de învățare sunt construite premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei instituții. Conținuturile care se transmit sunt selectate cu grijă după criterii psiho- pedagogice, activitățile educative se cer a fi structurate respectandu- se principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare- învățare iar atitudinile și conduitele trebuie să fie apreciate și evaluate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre specializate ce dețin, pe lângă competențele disciplinare, academice, și pe cele de ordin psihologic, pedagogic și metodic. (Cucos, 2006, pag. 49 )
Școala este o organizație care învață și produce învățare (learning organization). Specificul ei decurge, în esență, din faptul că ea este investită cu funcția de a produce învățare și își structurează toate celelalte aspecte organizaționale și funcționale în această direcție. Școala este o instituție delegată de comunitate să transmită un anumit set de valori. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o simplă reproducere a valorilor morale, științifice, artistice în corpusul de expectanțe și de norme pedagogice sau în conținuturile transmise: el operează o selecție, o decantare, o ierarhizare după criterii ce au în vedere relevanțele pedagogice ale unor seturi de valori.
Analiza școlii ca organizație socială presupune valorificarea modelului de raționalitate managerială care corespunde istoric unei societăți postindustriale de tip informațional. Acest model concepe organizația școlară dintr-o perspectiva inovatoare care asigură:
a) orientarea instituției spre obiective aflate în concordanță cu cerințele funcționale ale sistemului de educație/ învățământ;
b) valorificarea deplină a resurselor pedagogice în concordanță cu cerințele funcționale ale proiectării curriculare;
c) îndrumarea metodologică a personalului didactic la niveluri de performanță aflate în concordanță cu cerințele perfecționării pedagogice;
d) administrarea eficientă a instituției în concordanță cu cerintele învățământului, de adaptare la condiții de schimbare socială rapidă. ( Kelemen, 2011, p.129- 131, p.190)
Influența dascălilor asupra dezvoltării concepției copilului despre sine și a stimei de sine este foarte puternică. Școlarul mic (6-11 ani) dobândește noi deprinderi legate de activitatea lui educativă: desenează, scrie, face adunări etc. Atunci când este încurajat să facă asemenea lucruri și este lăudat pentru realizarea lor, treptat va manifesta tendința de a munci susținut, de a persevera în realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca înaintea plăcerilor de moment. Dacă strădaniile sale, în loc să-i aducă laude, îi vor aduce critici, pedepse, nemulțumirea profesorilor și a părinților, dacă va fi pus să arate ce poate și va fi “derogat” de la muncă și de la responsabilități, atunci copilul va dobândi treptat un sentiment de inferioritate legat de propriile sale capacități și de incapacitate în raport cu alții.
În esența sa, procesul de învățământ este un proces de creație: creativitatea se regăsește în toate componentele și activitățile sale. Școala, care stimulează creativitatea, asigură elevilor săi patru libertăți de bază: libertatea de studiu și pregătire, libertatea de explorare și investigare, libertatea de exprimare și libertatea de a fi ei înșiși.
În decursul istoriei, familia, întotdeauna, a îndeplinit un rol decisiv în educarea copilului. În funcție de statusul social- economic al familiei, părinții au demarcat principiile educației familiale ținând cont de obiceiurile, așteptările, manierele păturii sociale din care au făcut parte.
Școala, ca instituție, de-a lungul secolelor, s-a implicat în instruirea și educarea tinerilor, dar rolul său, în plan general, a crescut doar în ultimele două secole. Înainte nu se putea vorbi despre o colaborare școală- familie; fiecare factor și-a desfășurat activitatea pe baza principiilor sale fără influențarea celeilalte părți. Părintele și-a achitat obligațiile față de școală, iar instituția de învățământ și-a desfășurat activitatea zilnică de instruire și educare urmând ca la sfârșitul anului școlar, în prezența colectivului de părinți, elevii să fie întrebați din cele învățate în cursul anului școlar. Elevii talentați la sfârșitul unui ciclu școlar au fost orientați spre o formă de învățământ superior, iar cei cu rezultate mai modeste și-au terminat studiile mulțumindu-se cu cunoștințe minime.
După al doilea război mondial, rolul școlii a devenit tot mai important. Părinților li s-a impus obligația de a asigura frecventarea regulată de către copiii lor a cursurilor școlare. Relația școală-familie s-a axat pe obligații părintești care au ușurat condițiile bunului mers al activității școlare. În epoca dictaturii comuniste prestigiul școlii a crescut foarte mult. Oamenii au văzut în școală o posibilitate de avansare în ierarhia socială. În domeniul colaborării școlii cu familia au intervenit schimbări esențiale. Părinții erau obligați să țină legătura cu școala; să participe la ședințele cu părinții. Diriginții, la rândul lor, aveau obligația de a informa permanent familia despre rezultatele la învățătură ale copilului si despre comportamentul acestuia. Ocazional, dascălii efectuau vizite la domiciliul elevilor, să se informeze despre climatul social din care aceștia provin. Intenția de a realiza o colaborare strânsă între familie și școală a fost apreciabilă. Modul în care s-a realizat acest lucru lasă însă de dorit. În cele mai multe cazuri, totul s-a rezumat la o colaborare superficială și formală. În urma evenimentelor din anul 1989 au intervenit schimbări esențiale în procesul instructiv-educativ.
Deoarece elevul petrece cea mai mare parte din timpul dezvoltării sale intelectuale și morale într-un cadru instituționalizat, Donati (1989, p.5) considera că instituția școlară are datoria de a manifesta o atitudine pedagogică pozitivă și constructivă, în diverse cadre de manifestare față de familie. Promovând parteneriatul educațional centrat pe educația elevului, școala trebuie să respecte acest principiu fundamental pentru orice tip de educație democratic. Scopul general al parteneriatului dintre educatori și părinti este asigurarea caracterului pozitiv și a coerenței influențelor educative ale tuturor factorilor implicați.
Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relației școală- elev-familie-comunitate, este recomandată abordarea unui stil empatic de comunicare între părți. Este necesară o redefinire a echilibrului educațional dintre deciziile luate de școală și inițiativele venite din partea părinților sau a factorilor locali.
Este ne voie să se treacă rapid de la rolul autoritar și unic al școlii la un sistem de valori umaniste, cu importanță pe inițiativa responsabilă venită din toate părțile implicate în educația tinerilor. Școala trebuie să găsească formele optime prin care cei implicați în acest proces de educare să poată să gestioneze resursele umane, să aibă cunoștințe de psihologie și pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din societatea actuală. Rolul important, cel puțin acum, în contextul actual, îl are școala, cadrele didactice care, prin activitățile elaborate, pot dezvolta la elevi norme și conduite sociomorale, pot dezvolta abilități și conduite morale și civice. În acest sens, școala poate interacționa dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniția activități utile în școală sau în afara acesteia; școala sprijină actorii implicați pentru a se cunoaște pe sine și pentru a înțelege normele si conduitele moral-civice, poate îmbunătați calitatea vieții și performanțele elevilor, poate forma abilități de gândire independentă și critică etc. Școala poate deveni un loc fertil al proiectării, asimilării și dezvoltării unor programe de învățare și formare continuă, bazate pe experiență și creație individuală sau de grup. În cadrul unor astfel de programe, elevii pot dobândi abilități metacognitive ce nu se regăsesc în procesul de predare-învățare propriu-zis, acestea fiind asociate cu latura socială a tânarului elev, cu personalitatea lui, cu formarea unei educații profesionale formative. Din această categorie pot face parte : conștientizarea interpersonală, expresivitatea creativă, încrederea în sine, organizarea unor activități extracurriculare, abilitatea de a raționa logic, lucrul în grup, spiritul practic etc. Pentru a putea fi puse în practică asemenea proiecte, trebuie conjugate eforturile tuturor părților implicate: societatea- cu realitatea ei situațională, familia- subiectivă de multe ori, școala-cu structurile motivaționale și proiective și, nu în ultimul rând, elevul- factorul conștient de importanța demersurilor întreprinse pentru creșterea educației sale. (Stahl, 2002, p.34-36)
2.2. Relația școală – familie
Menținerea legăturii școală-familie a reprezentat o funcție tradițională a asistentului social școlar. Asistentul social își poate realize această funcție, de exemplu, vizitând părinții pentru a le stimuli interesul față de viața școlară a copilului, ajutându-i să dezvolte o percepție mai realist asupra intereselor, abilităților și comportamentului copilului, poate conduce întâlnirile cu temă educațională dintre părinți, pentru a le îmbogăți cunoștințele despre dezvoltarea copilului și rolul lor de părinți în acest process, pentru a-i ajuta să-și exprime opiniile în legătură cu diverse aspecte ale vieții școlare.
Într-o societate în care nivelul de certificare școlară a competențelor crește constant, iar educația devine principalul mijloc legitim de a accede la scopurile valorizte cultural, se înțelege de ce interesul părinților pentru evoluția școlară a copiilor se afirmă tot mai puternic. Acest interes se manifestă prin aceea că părinții se implică în alegerea traseului școlar al copiilor, dar și în intensificarea participării la administrarea școlii, la luarea deciziilor privind organizarea vieții școlare și stabilirea calendarului de activități extracurriculare. Implecarea părinților în relația cu școala adduce efecte benefice care au fost demonstrate experimental (Stănciulescu, 1997, p.174) evidențiindu-se o relație puternică între reușita școlară și participarea părinților la viața școlară. Participarea părinților la realizarea scopurilor școlii depinde de modalitatea în care valorizează aceștia educația școlară, modalitatea determinată de estimarea bemeficiilor aduse de educația școlară. Atitudinea părinților față de școală determină gradul de mobilizare a resurselor familial (timp, energie, resurse financiare) în scopul întreținerii unei relații continue cu școala.
Integrarea părinților în școală este argumentată de importanța în realizarea adaptării școlare a unor variabile precum: timpul mai mare pe care îl petrec elevii în familie, modul în care familia ajută copiii să stăpânească limbajul, deprinderile intelectuale de bază, să-și organizeze timpul etc. Părinții sunt eficienți în formarea unor deprinderi la proprii copii, deoarece ei sunt direct interesați de progresul copiilor. Parteneriatul părinți – școală presupune că părinții că profesorii și părinții trebuie să învețe unii de la alții să aleagă împreună alternativele educaționale cale mai potrivite pentru copil, ceea ce echivalează cu împărțirea responsabilității între cei doi parteneri pentru evoluția copilului.
În relația cu părinții, asistenții sociali școlari vor stimuli participarea acestora la perteneriatul cu școala, în una sau mai multe dintre următoarele variante de roluri ( Crețu, 1998, p. 131):
○ părintele ca learner se informează asupra modelului de conducere și organizare a procesului educative din școală;
○ părintele ca ajutor se oferă ca resursă de învățare, ajutând voluntar profesorii;
○ părintele ca susținător al motivației positive pentru a învățarea școlară;
○ părintele ca sursă complementară de informație pentru școală oferă informații despre comportamentul în familie al copilului;
○ părintele ca resursă educațională susține cu experiența lui de viață și cognitivă învățarea elevilor;
○ părintele ca inițiator al schimbării în școală analizează critic procesul educativ și viața școlară, intervenind cu propuneri de ameliorare, acolo unde este cazul.
Parteneriatele școală-familie nu produc elevi de succes. Mai degrabă activitățile de parteneriat care include profesorii, părinții și elvi angajează, ghidează, energizează și motivează elevii, așa încât ei obțin singuri succesul.
Este greu să crești un copil, dar și mai dificil este să-l educi. Realitatea de zi cu zi a familiei diferită azi de cea a generațiilor anterioare. Părinții și copiii își petrec mult mai puțin timp împreună și aproape toți adulții se confruntă cu o permanentă dorință de a echilibra cererile vieții de familie, cu cele ale slujbei. Într-o vreme în care părinții se află sub presiuni fantastice, care-i fac mai puțin capabil să participle la viața copiilor lor, există o nevoie și mai mare de a se implica, mai ales în educație. Școlile trebuie să răspundă nevoilor părinților și să le ofere acestora sprijinul necesar pentru ca ei să se poată implica în procesul de învățare a copiilor. În același timp, părinții trebuie să încetinească rutmul vieții cotidiene, acordând mai multă importanță deținerii de către urmașii lor a unei bune educații. E util ca ei să servească drept model pentru copiii lor.
Într-adevăr, părinții și cadrele didactice au responsabilități multiple și sunt în pemanență sub presiunea timpului. Ritmul vieții modern este în schimbare, dar cadrele didactice trebuie să admită că parteneriatele școală-familie se înregistrează în procesul de învățare, determinând succesul acestuia. Cadrele didactice sunt liantul care menține colaborarea. Cu un sprijin adecvat și cu instrumente bune de organizare a timpului își pot pune ideile în practică. Procedând astfel, vor maximize beneficiile școlii pentru toți copiii și pentru familiile lor.
Capitolul III
Parteneriatul scoala familie
Ce este parteneriatul? „Parteneriatul reprezintă procesul de colaborare dintre două sau mai multe părți care acționează împreună pentru realizarea unor interese sau scopuri comune.” În practica școlară și implicit preșcolară există mai multe expresii destinate parteneriatului educațional: acord de parteneriat, acord cadru de parteneriat pentru educație, parteneriat de colaborare, protocol de colaborare, protocol de parteneriat, contract de parteneriat, convenție de parteneriat, parteneriat, parteneriat de colaborare instituțională, proiect de parteneriat și altele. Termenul parteneriat este „definit ca asocierea a doi sau mai mulți parteneri, iar în literatura de specialitate, parteneriatul reprezintă modalitatea, formală sau informală, prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună pentru atingerea unui scop comun.” Constantin Cucoș clasifică diferitele tipuri de parteneriat educațional: în funcție de domeniul de colaborare: parteneriate în vederea finanțării derulării unor proiecte; parteneriate de realizarea a unor proiecte comune de dezvoltare instituțională; parteneriate de dezvoltare a unor proiecte comune didactice; parteneriate ce vizează contracte de cercetare; parteneriate ce au ca scop activitățile de formare profesională; parteneriate în vederea organizării de manifestări științifice și publicarea produselor; parteneriate de inițiere, derulare, evaluare a unor programe internaționale. în funcție de scopul și obiectivele urmărite: parteneriate de reprezentare: federații, uniuni, consilii, alianțe, coaliții; parteneriate operaționale cu proiecte concrete ca motiv al asocierii. în funcție de durata de desfășurare: parteneriate pe termen scurt; parteneriate pe termen mediu; parteneriate pe termen lung. în funcție de forma de finanțare: parteneriate cu finanțare integrală; parteneriate cu finanțare parțială; parteneriate fără finanțare; parteneriate cu autofinanțare. în funcție de tipul de unitate: unitate de învățământ; agent economic; sindicat reprezentativ; instituții și organisme guvernamentale centrale/locale; instituții nonguvernamentale. în funcție de tipul de rețea în funcție de domeniul de interes Pentru realizarea unui parteneriat de succes sunt necesare parcurgerea unor „etape de explorare – evaluare – planificare – formare – inițiere – realizare – verificare – reglementare – consolidare – acționare – implementare – evaluare”. Astfel este nevoie a fi respectate cele patru condiții de realizare a acestui proces: comunicare, coordonare, cooperare și parteneriat. Astfel procesul de colaborare pornește de la un nivel inferior, cel al comunicării pentru a ajunge la un nivel superior, cel al parteneriatului. Astfel parteneriatul reprezintă o formă avansată a relației dintre două sau mai multe părți, cooperarea și coordonarea sunt formele intermediare, cele care facilitează stabilirea unui parteneriat, iar comunicarea reprezintă punctul de plecare în vederea realizării parteneriatului între două sau mai multe părți. Un parteneriat reușit implică: identificarea scopurilor, intereselor comune, utile partenerilor și comunității; găsirea modului optim pentru realizarea scopului propus; organizarea și conducerea resurselor disponibile pentru a atinge scopul propus; identificarea competențelor persoanelor implicate în aceste proiecte pentru a le putea folosi la maxim; combinarea eficientă a atitudinilor, abordărilor și tehnicilor diferite care se pot aplica diferitelor sarcini; utilizarea cu succes a schimbării în folosul instituției, în acest caz a grădiniței și a comunității. În vederea realizării unui parteneriat de succes este indicat a se urma anumiți pași, primul dintre aceștia fiind constituirea grupului de lucru la nivel de grădiniță. Pentru a asigura succesul unui proiect este foarte important indentificarea în cadrul grădiniței a persoanelor potrivite proiectului ales. Aceste persoane trebuie să își dorească implicarea în proiect, să aibă cunoștințe și abilități potrivite subiectului propus și să nu le lipsescă calitățile de comunicare și relaționare cu celelalte persoane implicate în proiect.
Totodată la nivel de grădiniță este necesară o autoevaluare a nevoilor și resurselor interne de care dispune grădinița la acel moment și identificarea factorilor stimulatori, dar și pe cei care ar impiedica și constrânge realizarea cu succes a proiectului. Un pas deosebit de important în realizarea parteneriatului este identificarea posibililor parteneri, care trebuie să răspundă nevoilor și cerințelor proiectului. Astfel grupul de lucru din cadrul grădiniței trebuie să stabilească o listă a posibililor parteneri ținând cont de misiunea, obiectivele, istoricul, experiența și nu în ultimul rând a referințelor despre un anumit partener al proiectului. Așadar ar putea exista o serie de parteneri posibili ai grădiniței precum: părinți, asociații ale părinților; instituții educaționale precum: grădinițe, școli, licee, universități, centre de resurse educaționale sau asistență psihopedagogică și altele; agenți educaționali: cadre didactice, specialiști precum psihologi, consilieri școlari, logopezi, psihopedagogi, psihologi, dar și biblotecari, muzeografi și alții; membrii ai comunității cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului precum medici, reprezentanți ai bisericii, ai poliției și alții; reprezentanți ai unor instituții ca și primării, dispensare, teatre, muzee, biblioteci, pompieri, poliție, agenți de protecție a mediului, instituții religioase și altele.
După identificarea posibililor parteneri, grupul de lucru din cadrul grădiniței va întreprinde acțiuni concrete de contactare și abordare directă a partenerilor selectați. După realizarea unei negocieri și a stabilirii scopului și a obiectivelor comune proiectului, se poate semna un protocol de parteneriat în care să se stipuleze scopul, obiectul și durata parteneriatului, formele de colaborare dintre parteneri, obligațiile și responsabilitățile părților, finanțarea proiectului și alte dispoziții finale. În primii 3 ani ai vieții responsabilitatea educării copilului îi revine familiei. În această primă etapă îndeosebi mama, dar și tatăl și ceilalți membrii ai familiei, în special dacă îi țin loc unuia sau ambilor părinți au un rol important în dezvoltarea copilului. În prima copilărie (de la 1 – 3 ani), „cuplul parental are o multitudine de sarcini educative”, iar copilul aflat într-un „intens proces de fixare a figurilor parentale” trebuie educat prin măsuri și atitudini educative constante. Așadar părinții iși pun amprenta asupra dezvoltării intelectuale (limbajul, gândirea), fizice, morale dar și sociale a copilului. Se poate spune că părinții sunt primii educatori ai copilului, dar odată cu intrarea acestuia în grădiniță, educația copilului este pusă în mâinile profesioniștilor, ai educatorilor, care printr-o metodologie și un curriculum specific vârstei copilului se ocupă de educarea și formarea acestuia. Familia este primul factor educativ în viața copilului, familia este prima care influențează dezvoltarea copilului și își pune amprenta pe întreaga sa personalitate. Primele valori sociale sunt transmise de familie: „înainte de a beneficia de educația instituționalizată, copilul învață în familie”. Familiile din societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate și unele, din dorința de a le oferi siguranță economică, petrec mai puțin timp cu copiii. În zonele urbane părinții nu au suficient timp să-și supravegheze copilul în familie, astfel că copiii preșcolari și școlari își petrec cea mai mare parte din timpul dezvoltării lor intelectuale, morale și profesionale într-un cadru instituționalizat, și anume grădiniță sau școală. Aspecte generale ale parteneriatului grădiniță – familie Prin încheierea parteneriatelor cu părinții, aceștia sunt încurajați să ia parte la planificarea și derularea programelor educative pentru copii, ceea ce implică o responsabilizare și o eficiență sporită. Astfel, părinții au posibilitatea să-și cunoască mai bine copiii, modul lor de manifestare în viața de grup, pot înțelege mai bine rolul lor educativ. Printre obiectivele principale ale colaborării dintre instituțiile educative și familie putem aminti: înlăturarea factorilor perturbatori în cadrul comunicării grădiniță – școală – familie; creșterea gradului de implicare a părinților în toate activitățile școlare și extrașcolare; schimbarea mentalității neadecvate a unor părinți față de grădiniță / școală; cunoașterea de către părinți a posibilităților și nevoilor psiho-fizice ale copiilor; învățarea unor deprinderi și tehnici de muncă intelectulală sub formă de activități comune elevi – părinți – cadre didactice. Majoritatea părinților au nevoie de informații de bază referitoare la copiii lor. Ei vor să fie informați despre scopul de bază al programului educativ la care participă copiii lor și doresc să fie implicați în luarea deciziilor. Părinții vor să fie la curent cu progresele copilului. Pentru realizarea parteneriatului cu părinții este esențial ca: părinții să fie priviți ca participanți activi, care pot aduce o contribuție reală și valoroasă la educarea copiilor lor; să se recunoască și să se valorifice informațiile date de părinți referitor la copii; părinții să ia parte la adoptarea deciziilor referitoare la copiii lor; responsabilitatea să fie imparțită între părinți si educatoare; părinții să facă parte din comitetele de părinți; să ajute la continuarea programului educativ acasa; să urmarească în mod regulat progresul copiilor lor; să ia parte, să sprijine activitățile extrașcolare organizate împreuna cu educatoare. Datorită diferențelor de scopuri, resurse, pregătire, valori, nevoilor diferite, percepții, atitudini, de foarte multe ori exista posibilitatea aparitiei unor conflicte între părinți și educatoare ce pot fi determinate de : o slaba colaborare; lipsa de informații; intoleranța la stilul de viață al celuilalt, la opiniile sau chiar la prezența fizică; neacceptarea unor diferențe de pregătire, condiții sociale, morale, religie, nationalitate…; lipsa unor preocupări în sensul construirii relațiilor de colaborare; numărul limitat al întâlnirilor dintre educatoare și părinti; neclaritate în rolurile fiecăruia și în responsabilitățile ce le revin disponibilitatea redusă a părinților de a participa la activități gradul scăzut de interes al unor părinți față de educație și evoluția copilului. De aceea, cele mai importante căi de rezolvare a conflictelor sunt: cunoașterea reciprocă; comunicarea periodică cu aspecte formale și informale; acceptarea reciprocă, înțelegere și toleranță față de diferențe; evaluarea permanentă a relațiilor comune; sprijinul acordat familiei în raport cu creșterea și educarea copilului; atmosfera destinsă, non-formală și pozitivă în întâlnirile cu părinții; educatoarea trebuie să fie pregatită să asculte, să fie interesată despre sugestiile date de părinți; atunci când ei simt că ideile le sunt luate în serios se vor implica mai mult în sprijinirea copilului și a grădiniței; Forme de colaborare între grădiniță – familie Colaborarea grădiniței cu familia se realizează în diferite forme: a) Comitetul de părinți se alege în fiecare an în adunarea generală a părinților preșcolarilor clasei, convocată de educator, care prezidează ședința. Comform articolului 46 din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar, comitetul de părinți al clasei se compun din trei persoane: un președinte și doi membrii. (art. 46, al. 3). Educatorul clasei convoacă adunarea generală a părinților la începutul fiecărui semestru și la încheierea anului școlar. De asemenea, educatorul sau președintele comitetului de părinți al clasei pot convoca adunarea generală a părinților ori de câte ori este necesar. (art. 46, al. 4) În articolul 47 al acestui regulament se stipulează și atribuțiile pe care le îndeplinește Comitetul de părinți. Printre acestea enumerăm: sprijinirea educatorului în organizarea și desfășurarea unor activități extrașcolare; atragerea persoanelor fizice sau juridice care, prin contribuții financiare sau materiale, susțin programe de modernizare a activității educative și a bazei materiale din clasă și din grădiniță; sprijinirea conducerii unității de învățământ și cadrului didactic în întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a clasei și a unității de învățământ. Comitetul de părinți al clasei ține legătura cu unitatea de învățământ, prin educatorul clasei.și poate propune, în adunarea generală, daca se consideră necesar, o sumă minimă prin care părinții preșcolarilor clasei să contribuie la întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a clasei sau a unității de învățământ. Această contribuție nu este obligatorie și se colectează și se administrează numai de către comitetul de părinți, fără implicarea cadrelor didactice. Ședința cu părinții se organizează de obicei semestrial și în cadrul lor părinții sunt informați despre: regulamentul de ordine interioară al grădiniței; oferta educațională a grădiniței; obiectivele precizate în curriculum; diferite aspecte organizatorice legate de programul desfășurării activității în grădiniță. Acestea se referă la programul zilnic, forme de organizare, reperele orare ale unei zile, formele de comunicare între personalul grădiniței și părinți) programul de funcționare a cabinetului medical și a celui de consiliere, precum și rolul acestora; oferta de formare pentru părinți; evenimentele importante ale grădiniței sau grupei, precum organizarea de excursii, participarea la activități educative în afara grădiniței, participarea părinților la diferite activități în cadrul grădiniței; nevoile grupei și ale grădiniței și modul de satisfacere a acestora (inclusiv strângerea de fonduri, alegerea materialelor auxiliare, organizarea unor ateliere pentru părinți pentru confecționarea materialelor necesare clasei și altele). Aceste ședințe sunt organizate într-un cadru formal și presupun participarea tuturor părinților. Din acest motiv în cadrul ședințelor nu se discută problemele care presupun respectarea confidențialității și care ar putea pune părinții în situații jenante și totodată nu se fac comparații între familii sau între copiii diferitelor familii. b) Lectoratele cu părinții în care se dezbat anumite teme educaționale de interes pentru părinți. Aceste activități se desfășoară la inițiativa educatoarei, a personalului medical al grădiniței sau a consilierului și presupun implicarea activă și directă a adulților, cu scopul formării și dezvoltării competențelor parentale ale acestora. Aceste lectorate se pot realiza și sub formă de jocuri, iar alături de părinți pot participa și copiii. Este important ca aceste grupuri să fie mai restrânse, iar participarea să fie la libera alegera a adulților, deoarece acest tip de activitate necesită o mare disponibilitate din partea părinților. c) Vizitele la domiciliul copiilor pentru a cunoaște programul și activitatea copilului sunt un bun prilej de discuție între educatoare și părinți. Astfel educatoarea cunoaște condițiile de viață din familia copilului și află mai multe detalii despre regimul alimentar, programul de somn, dar și de joacă și plimbare a copilului. Totodată educatoarea primește informații despre implicarea copiilor în treburile gospodărești, dar și despre implicarea părinților în jocul copilului sau în alte activități educative precum lectura, vizitarea muzeelor sau a teatrului de păpuși. În cadrul acestor vizite educatoarea poate observa natura relațiilor părinți – copii și a relațiilor cu frații, precum și relațiile între părinți sau atmosfera familială precum și modul de comunicare între părinți, dar și cu copilul. În acest context informal, educatoarea poate afla concepția părinților despre grădiniță și așteptările acestora în ceea ce privește dezvoltarea și educarea copilului lor în cadrul grădiniței. O mare parte din viața copilului se va desfășura în grădiniță, iar dezvoltarea viitoare a copilului depinde și de armonia dintre cele două medii educaționale, de cel de acasă, respectiv de cel din grădiniță Aceste vizite au ca scop întărirea legăturii cu familia și cunoașterea particularităților acesteia. Cadrul mai puțin formal permite părintelui să se simtă mai în largul său și să consolideze relația părintecadru didactic. Vizitele trebuie făcute numai cu acordul părinților și nu trebuie percepute de aceștia ca fiind intruzive. d) Consultațiile pedagogice individuale sau colective cu părinții au un rol important în colaborarea dintre grădiniță și părinți și se desfășoară spre binele și folosul copilului, dar și a părinților sau a cadrului didactic. În cadrul consultațiilor educatoarea discută concret cu părinții (sau bunicii) copilului despre dezvoltarea copilului, despre eventualele probleme comportamentale sau situații conflictuale ale acestuia, dar și despre progresele și regresele copilului. Este esențial ca părinții să fie implicați în căutarea soluțiilor în rezolvarea unor anumite probleme a copilului și ca aceste soluții să fie aplicate atât la grădiniță cât și acasă. Este indicat ca aceste consultații pedagogice să aibă loc cel puțin de 2 ori pe an și ca ele să fie programate din timp, lăsând posibilitate părinților, dar mai ales educatoarei să se pregătească în prealabil pentru această discuție cu părinții. Această pregătire se referă la o observare mai atentă a copilului respectiv, și adunarea de informații sau materiale, dacă părinții au cerut informații suplimentare asupra unei situații. Totodată nu trebuie neglijată și alegerea locului unde va avea loc discuția cu părinții. Este preferabil să se aleagă o încăpere luminoasă, curată, cu o temperatură adecvată și în prealabil aerisită, unde educatoarea poate purta o discuție liniștită cu părinții fără a fi deranjați sau întrerupți. Aceste consultații sunt de o importanță majoră, deoarece sub forma acestui parteneriat educațional se realizează colaborarea de care beneficiază atât copilul, dar și părintele acestuia și nu în ultimul rând și cadrul didactic. e) Corespondența cu părinții se referă atât la informarea părinților pe cale scrisă a progreselor copiilor, dar și la afișarea diferitelor teme educaționale. În ceea ce privește grădinițele urbane, datorită dezvoltării tehnologice, multe dintre acestea au propria pagină de internet, pe care aceastea afișează ultimele noutăți legate de activitățile educaționale și cele adresate părinților, poze și altele, iar corespondența cu părinții se face prin diferitele canale electronice de comunicare. Scrisorile de intenție sunt de asemenea un bun prilej de comunicare între părinți și educatoare. Prin acestea părinților nu li se comunică doar informații privind temele care urmează a fi abordate, ci totodată aceștia sunt încurajați să participe prin pregătirea unor materiale reprezentateive de exemplu. f) Voluntariatul se referă la faptul că, „părinții își pot folosi cunoștințele și abilitățile pentru sprijinirea grădiniței în asigurarea condițiilor optime de desfășurare a activităților educative precum și în elaborarea unor direcții de organizare și sprijin financiar al grădiniței”. Câteva dintre sarcinile pe care le pot avea părinții voluntari sunt: Coordonarea și colaborarea în cadrul unor evenimente speciale. Aceștia caută resurse pentru desfășurarea unor activități sau proiecte, ajută la desfășurarea acestora, pot participa și ajuta la organizarea excursiilor sau a vizitării unor obiective turistice; Desfășurarea unor acțiuni de reparare și îmbunătățirea a bazei materiale a grădiniței. Părinții pot ajuta la zugrăvirea unor spații, vopsirea jucăriilor din curtea grădiniței, amenajarea spațiului de joacă sau repararea aparaturii electrice; Supravegherea pe terenul de joacă. Alături de educatori, părinții pot supraveghea copiii în curtea grădiniței sau pot ajuta la organizarea jocurilor; Colectarea de fonduri. Folosindu-și talentele, părinții pot organiza, în cadrul unor proiecte speciale, acțiuni de colectare a fondurilor. De exemplu, organizarea unei tombole cu obiecte confecționate de părinți (jucării, picturi etc.), a unei expoziții cu vânzare, identificarea și contactarea unor sponsori din comunitate sau altele.
g) Serbări, excursii, expoziții cu lucrările copiilor. De cele mai mai multe ori, părinții participă doar ca spectatori la serbările copiilor, nefiind implicață direct în munca copilului și a educatorului din spatele acestor reprezentații, ci văzând doar rezultatul final ale acestora. Prin crearea parteneriatelor familie-grădiniță în cadrul acestor serbări se poate introduce de exemplu și un dans, un cântec sau o scenetă pregătită și interpretată doar de către părinți sau chiar de către părinte alături de copil. Prin implicarea părinților în astfel de activități, aceștia au posibilitatea să descopere și să cunoască inclinațiile artistice ale copilului, să-și aprecieze obiectiv copiii și chiar să- și însușească unele metode educative noi. În ceea ce privește expozițiile copiilor, părinții sunt deja obișnuiți cu expunerea lucrărilor de artă a copiilor, dar se pot organiza diverse evenimente în cadrul cărora părinții să poată achiziționa lucrările copiilor, iar suma de bani adunată să fie folosită în scopuri caritabile sau pentru achiziționarea materialelor didactice. h) Sărbătorirea în comun a unor evenimente deosebite precum participarea la o slujbă religioasă la sărbătoarea Sfântului Nicolae a copiilor alături de părinții lor. Înainte de aceste sărbători părinții pot participa la derularea unor activități opționale precum confecționarea articolelor decorative înainte de sărbătoarea Crăciunlui sau a Paștelui. i) Derularea unor activități opționale în parteneriat cu părinții. Un exemplu în acest sens ar fi Ziua Porților Deschise. În această zi părinții pot participa și ei, alături de copiii lor la o zi obișnuită din grădiniță. Ei pot participa la toate activitățile desfășurate, precum pictat, colora, activități matematice, practice, jocul liber. În cadrul acestor activități, părintele poate participa ca simplu observator sau dimpotrivă acesta se poate implica alături de cadrul didactic în activitatea desfășurată. Așadar se pot organiza în funcție de aptitudinile și interesele părintelui interesat, diferite activități precum citirea unei povești de către un părinte sau chiar de către mai mulți, pe diferite roluri (povestitor, balaur, prințesă) sau părintele poate prelua pentru un anumit interval de timp funcția de educator, învățându-i pe copii un cântec, dans sau joc. Un alt tip de activitate desfășurat de părinți în cadrul acestei forme de colaborare cu grădinița ar putea fi prezentarea propriei meserii, astfel ei împărtășindu-și experiența într-un anumit domeniu, această activitate fiind totodată și instructivă pentru copii. Prin această implicare activă în activitatea didactică desfășurată în cadrul grădiniței, părintele va putea nu numai să vadă cum decurge o zi din viața copilului său în grădiniță, care sunt activitățile desfășurate, metodele folosite și materialele utilizate, ci mai ales își va putea observa copilul în grupul de colegi, îi va cunoaște progresele, dar și insuccesele și va afla cum să-l sprijine acasă. Totodată și educatorii vor putea remarca felul cum părinții își motivează copiii, cum discută și se comportă cu ei, dar și cum îi ceartă sau îi sancționează atunci când aceștia au greșit. j) Perioada de acomodare a copiilor, la care pot participa și părinții. Această perioadă de acomodare are loc înainte de începerea noului an școlar, deobicei în luna iulie. În această perioadă copilul va petrece treptat tot mai mult timp în grădiniță, începând de la o oră la o zi întreagă. Perioada de acomodare este diferită de la copil la copil și va fi stabilită de către părinți și educatoare în funcție de fiecare copil în parte. Astfel că prima zi de grădiniță se întinde de fapt pe mai multe zile și chiar săptămâni dacă se consideră necesar. „Reacțiile diferite la noul mediu se datoresc specificului individual al fiecărui copil și felului în care părinții au reușit să-l pregătească pe copil pentru separarea treptată de mediul familial”. Este foarte greu pentru un copil, care și-a petrecut majoritatea timpului în special cu mama, să înfrunte singur această situație nouă și necunoscută, iar atunci când separarea (de mamă mai ales) nu este bine pregătită și este prea bruscă, ea poate fi interpretată de către copil ca un abandon. Pentru un copil este mai ușor să intre în contact cu alți copii sau adulți atunci când este însoțit de un părinte sau un membru de familie apropiat. Copilul va fi familiarizat cu ambianța, educatoarea, copiii, jucăriile, încăperile grădiniței precum sala de mese sau toaleta, iar părintele va avea sarcina să se arate entuziasmat și să convingă copilul de cât de interesantă este această nouă situație. Treptat copilul va petrece tot mai mult timp în noul mediu, iar părintele se va retrage tot mai mult ca într-un final copilul să rămână singur, fără însoțitor, la grădiniță alături de ceilalți copii și de educatoare. În acest proces de colaborare, rolul conducător îl are educatoarea. Ea poate să orienteze, să ajute familia în sarcinile ce-i revin, să asigure o unitate de vedere și de acțiune. După părerea mea, cultivarea unor relații de parteneriat efectiv între grădiniță și familie, în sprijinul educației și creșterii copilului constituie cheia succesului viitor în adaptarea și integrarea școlară. Relațiile de colaborare dintre părinți și unitatea de învățământ pe care o frecventează copilul lor constituie primul pas către o educație deschisă, flexibilă și dinamică a personalității copilului. Procesul de colaborare cu părinții asigură atingerea scopului educațional, și anume de a obține dezvoltarea globală a copilului. Prin colaborarea părinților cu grădinița, aceștia pot completa, sprijini și dezvolta personalitatea copilului. O educație adevărată și reală se fundamentează în familie și se continuă în grădiniță și școală. Pe de altă parte, tot ceea ce copilul învață în grădiniță pierde din importanță și eficiență în condițiile în care părinții nu întăresc și nu valorifică programul educativ desfășurat în cadrul grădiniței. Toate aceste motivații conduc la necesitatea realizării parteneriatelor reale dintre familie și grădiniță, în care spre beneficiul copiilor, implicarea familiei în viața grădiniței să fie una concretă, activă și de durată, așa încât membrii acestora să devină parteneri reali în educația copiilor lor. În cele ce urmează am să vă prezint un chestionar de concepție proprie, fiind format din 22 de întrebări. Dintre acestea cinci întrebări sunt deschise, una este cu o variantă de răspuns și două sunt cu mai multe variante de răspuns, la care se adaugă argumentarea acestuia. Majoritatea celorlalte întrebărilor sunt întrebări închise. Am încercat să aflu propriile propuneri ale celor chestionați în legătură cu activitățile dorite, dar și în ceea ce privește dificultățile și recomandările părinților în colaborarea lor cu grădinița.
1.5. Participarea familiei la viața școlară a copilului. Implicarea activă a părinților în educație
Ansamblul strategiilor, acțiunilor și resurselor pe care părinții le folosesc în perioada școlarizării, pentru a spori șansele copiilor de succes școlar și social, în competiția școlară, a fost denumit management parental. Termenul de ,,management parental” a apărut pentru a pune în evidentă caracterul activ al acțiunii educative a familiei, care nu mai rămâne un receptor pasiv al efectelor acțiunii educative a școlii asupra copiilor lor.
Managementul parental cuprinde două categorii de activități:
1. activități casnice- întrebările privind temele școlare, ajutorul la rezolvarea temelor, discutarea alegerii cursurilor (curriculum la alegere) cu copilul etc.
2. activități școlare- participarea la ședintele cu părinții, deținerea de funcții în consiliile școlare, discuții individuale cu cadrele didactice etc.
Termenul „implicarea parentalã” folosit într-un sens mai larg, include câteva forme diferite de participare în educație și la școalã. Părinții pot sprijini comportamentul la școală al copiilor participând la activitățile școlii și răspunzând obligațiilor școlii. Se pot implica și mai mult ajutându-și copiii în activitãțile școlare, sprijinindu-i, stabilind timpul și spatiul necesare orelor de studiu, încurajând un anumit comportament (precum cititul din plăcere), ajutându-i la efectuarea temei și ținându-i sub observație. În afara casei, părinții pot juca rolul de intermediari pentru școală. Se pot oferi voluntar pentru a ajuta la activitățile școlare sau la lucrul în clasã. Sau pot avea un rol activ în conducerea și luarea deciziilor necesare pentru planificare, dezvoltare și pentru educarea copiilor comunitãții.
Extinderea definiției sintagmei „implicare familială” este primul pas pentru ca școlile să creeze locuri de învățare mai incluzive și mai productive pentru elevi și adulți. Angajamentul cade pe construirea unor relații de încredere cu membrii familiilor; aceasta înseamnă relații în care părinții și profesorii se respectă unii pe ceilalți, cred în abilitatea și dorința celorlalți de a-și îndeplini rolurile, au unii față de ceilalți o mare considerație, și au încredere în ceilalți că pun înainte de toate interesul copilului. Construirea relațiilor se îmbunătățește atunci când școlile utilizează practici centrate pe familie, care respectă circumstanțele unice și personale ale tuturor familiilor, inclusiv ale acelora care au copii cu dizabilități sau dovedesc abilități de conducere .
Reușita școlară a copilului este influențată atât de stilul parental, stilul educativ al familiei, cât și de raportul dintre stilul familiei și stilul școlii. Reușita școlară depinde de un stil parental caracterizat printr-o combinație flexibilă de afecțiune și sustinere parentală (încurajări, sfaturi, recompense) a activității școlare, pe de o parte, control și exigență în evaluarea acestei activități, pe de altă parte. Este recunoscută legătura dintre dezvoltarea cognitivă, norma de internalitate și reușita școlii.
Dezvoltarea cognitivă este influențată de nivelul coeziunii familiale, în special acordul/dezacordul între părinti în legătură cu problemele legate de copil. În general, au dificultăți în dezvoltarea cognitiva copiii care traiesc într-un mediu familial caracterizat prin dezacord rezultat de obicei dintr-o atitudine superprotectoare a mamei (nivel înalt de afecțiune, nivel scazut de exigență față de performanțele copilului, control continuu și substituirea activității personale a copilului) și a atitudinii autoritare a tatălui (nivel înalt de exigență, nivel scazut al afecțiunii exprimate). Dobândirea normei de internalitate se asociază cu stabilitatea practicilor și rolurile parentale, cu atitudinile sistematice ale mamei de responsabilizare a copilului, cu deschiderea precoce a acestuia către câmpul cognitiv și cu un joc subtil între presiunea afectivă, încurajarea autonomiei și control parental de tip "autorizat" – sistematic, îmbinat cu nivel înalt al suportului parental. Copiii care nu dobândesc norma de internalitate sunt educați în familii în care presiunile scad odată cu înaintarea lor în vârsta, rolurile parentale și practicile educative sunt instabile.
Stilul educativ matern este favorabil dezvoltării copilului și adaptării lui școlare atunci când: manifestă conduite proactive care țin seama de capacitățile copilului; are conduite reactive care facilitează învățarea, când copilul are dificultăți; stimulează gândirea copilului; întărește pozitiv comportamentul copilului (încurajează reușitele lui); arata puține stări negative față de copil; atribuie semnificație răspunsului copilului și stima față de el; tinde/oferă o justificare/explicație pentru răspunsul copilului; lasă copilului inițiativa în timpul activităților de învățare; furnizează copilului standarde de performantă.
Autoritatea paternă/parentală este o altă condiție importanta a reușitei școlare. Tehnicile de impunere a puterii prin sancțiuni, pedepse nu conduc la reușita școlară. Tehnicile care mobilizează afecțiunea și raționamentul, prin explicații și dialog, favorizează interiorizarea normelor si generarea unor motivații interioare pentru reușită.
Potrivit unor cercetări vizând relațiile dintre familie și școală în societățile occidentale contemporane, aspectele veții familiale afectate de relația cu școala sunt urmatoarele:
– timpul studiilor – programul familiei este influențat de viața socială a copilului;
– spațiul familial – organizat în funcție de nevoile copilului școlar;
– bugetul familial – sume bănești alocate pentru cheltuieli legate de școală;
– volumul și distribuția sarcinilor între membrii familiei – de la sarcinile menajere la sarcinile legate de susținerea copilului în viata socială;
– accentuarea controlului părinților asupra copilului – privind notele și disciplina școlară;
– formele și conținuturile educației familiale – părinții își ajută copiii la înțelegerea unor conținuturi școlare;
– deposedarea familiei de puterea de a decide singură asupra copilului – în orientarea școlară ultimul cuvânt îl au structurile și evaluările școlare;
– climatul emoțional al familiei – afectat prin stări de satisfacție sau deziluzii, frustrări, insatisfacție, tensiuni generate de viața școlară a copilului;
– evaluarea activității parentale – ca rezultat implicit al evaluarii școlare a copilului;
– amenințarea intimității familiei – copilul nu reușește să păstreze anumite secrete familiale;
– introducerea familiei într-o rețea de sociabilitate – ai cărei ,,poli" sunt cadrele didactice, colegi ai copilului, părinti ai colegilor etc.
Alte lucrări pun în evidentă influețele exercitate de familie asupra școlii:
– familia introduce un intermediar în raporturile școală-copil – încrederea copilului în valorile școlare și în cadrele didactice, autoritatea și satisfacția cadrelor didactice, eficacitatea instituției școlare depind și de medierea familiei;
– familia poate cere școlii reconsiderarea timpului și spatiului școlar;
– creșterea complexității setului de roluri al cadrului didactic – care, pe lângă rolurile avute în raport cu elevii și administrația școlară, capătă și un set de roluri în raport cu părinții; această creștere a complexității rolurilor poate fi trăită de cadrele didactice în sens pozitiv, ca sursă de ameliorare a activității, sau negativ, ca sursă de stres;
– activitatea cadrelor didactice este evaluată și de părinți – după criterii diferite, uneori contradictorii – ceea ce face ca activitatea cadrelor didactice să apară uneori nesatisfacatoare pentru unii părinți, generând astfel sentimente de insecuritate și încercarea cadrelor didactice de a "limita" amestecul" părinților în viața școlii;
– participarea părinților la decizii- prin reprezentanții părinților în consiliile de administrație școlară se repun în discuție obiective, conținuturi, mijloace ale activității școlare;
– contactele cu familia permit școlii și cadrelor didactice legitimarea propriilor decizii;
– contactele cu părinții lărgesc rețelele de sociabilitate ale cadrelor didactice, obligându-le la o lărgire a orizontului informațional, cultural și pedagogic;
Rezultă un impact reciproc dar și ambivalența celor două instituții educative, familie și școală. În evoluția relațiilor familie-școală se deosebesc următoarele etape:
1. Etapa școlii autosuficiente- școala este considerată o instituție închisă, care nu influențează mediul familial și nu se lasă influențată de el; contactele cu părinții sunt rare și formale; părinții nu participă la consiliile de administrație școlară; asociațiile de părinți nu sunt încurajate; formarea profesorilor neglijează relația între familie și școală;
2. Etapa de incertitudine profesională- profesorii încep să recunoască influența factorilor familiali asupra rezultatelor școlare dar părinții continuă să creadă că școala este autosuficientă; apare tendința de a conserva atitudinea din perioada anterioară; continuă contactele formale cu părinții; apar organizații voluntare de părinți; în consiliile școlare, participarea părinților capătă un rol minor, nedecizional; formarea profesorilor abordează relația familie-școală ca o problemă secundară;
3. Etapa de dezvoltare a încrederii mutuale- părinții și profesorii descoperă împreună că neîncrederea este puțin câte puțin înlocuită cu încrederea unora față de alții; relația cu familia este tot mai încurajată de școală; consiliul școlar include reprezentanți ai (asociațiilor) părinților cu rol decizional în problemele educaționale; organizațiile de părinți sunt încurajate în activitatea școlară; profesorii specializați (consilieri) tratează problemele excepționale ale colaborării cu familia; organizațiile de profesori recunosc statutul și rolul asociațiilor de părinți; administratorii și politicienii insistă asupra importanța relației familie-școală; formarea profesorilor abordează problema relației cu familia ca una din problemele importante.
Totuși, în societățile contemporane, nu se poate vorbi de educația familială fără a se lua în considerare raporturile familiei cu școala, așa cum nu se poate vorbi despre educația școlară fără a ține seama de raporturile școlii cu familiile elevilor.
Din perspectiva autorităților școlare apar urmatoarele modalități de perceptie a familiilor:
– familia client;
– familia garant- oferă informații pentru a facilita deciziile luate de școală;
– familia- grup de presiune;
– familia cooperantă- pentru negocierea mijloacelor necesare realizării obiectivelor stabilite de școală;
– familia partener – pentru negocierea și a obiectivelor școlii împreuna cu familia.
Modalități de percepție a familiilor din perspectiva cadrelor didactice :
– unele consideră că școala are sarcina instruirii iar familia sarcina educării (dintre acestea, unele reduc contactele cu familia deoarece consideră că activitatea școlară trebuie realizată doar de specialiști);
– altele contactează părinții numai când activitatea școlară a copilului impune eforturi concertate;
– o altă categorie de cadre didactice consideră că școala și familia au atribuții asemănătoare (dintre acestea, unele preferă întâlniri informale, altele doresc întâlniri formale și informale cu părinții).
Din perspectiva părinților apar anumite tipuri de raporturi cu școala: de opoziție, de delegare, de mediere, de cooperare. Contactele părinților cu școala se răresc atunci când copiii înregistrează eșec școlar, dar nu ca rezultat al "demisiei parentale", cum cred mulți profesori, ci ca o reacție de autoapărare a părinților (care se simt culpabilizați dacă sunt invitați la școală când copiii lor intră în conflict cu normele școlare).
Părinții încep să evalueze, să accepte sau să refuze calitatea serviciilor oferite de școală. Cadrele didactice nu sunt pregatite să negocieze cu părinții mijloacele și obiectivele educației școlare.Totuși, părintele, ca beneficiar revendică o transparență mai mare din partea școlii, evaluează calitatea ofertei educative, pentru care plătește (în calitate de contribuabil). Din partea elevilor – apare o atitudine de a nu încuraja întâlnirile părinți-profesori; copilul devine conștient că este obiectul unui dublu control – cu cât părinții și profesorii se informează reciproc, autonomia lui apare limitată. (Stănciulescu, 1997, p.184-191, p. 177-183, p.184-187, p. 72-73. , p. 175)
În ceea ce privește bibliografia de specialitate referitoare la implicarea părinților, sunt multe cărți, articole și rapoarte referitoare la implicarea părinților în educația copiilor lor. Aceste scrieri includ rapoarte de cercetare, păreri ale experților și teorii:
1. Efectele implicării părinților se oglindesc în rezultatele elevilor.
2.Implicarea părintelui are efecte pozitive asupra atitudinii elevului și asupra comportamentului său social.
3. Părinții se implică mult mai mult pe parcursul nivelului preșcolar și al claselor primare decât pe parcursul nivelului gimnazial sau liceal. În general, părinții se implica din ce în ce mai puțin pe măsură ce copiii lor cresc, din mai multe motive: școlile sunt mai mari și mai departe de casă, curriculumul este mai complicat, fiecare elev are mai mulți profesori, iar elevii încep să stabileascã o oarecare autonomie și independență față de părinți.
4. Copiii dezavantajați au cel mai mult de câstigat din programele de implicare a părinților.
5. Elevii din cadrul școlilor speciale, elevii supradotați, cei cu slabe abilitãți lingvistice și alte grupuri de elevi se bucurã și ei de efectele benefice asupra performanței școlare și asupra dezvoltării afective ale implicării părinților în educația lor.
6. Implicarea părinților în activitățile de conducere a școlii le oferă acestora posibilitatea de a întelege ceva din structura școlii și din programele sale de instruire și oferă o experiență de bază în lucrul cu personalul școlii. Aceste experiențe pot dezvolta cunoștințele părinților și pot crește credibilitatea acestora în fața personalului școlii pe măsură ce își asumă roluri decizionale.
Parteneriatul școală-familie în zilele noastre primește noi valențe. În lucrarea Management educațional pentru directorii unităților de învățământ, Mariana Dragomir precizează faptul că, în relația cu școala, părintele parcurge șapte pași:
a) părintele „învață” –se informează asupra modului de conducere și organizare a procesului instructiv educativ;
b) părintele ajută – sprijină școala în realizarea unor proiecte și activități;
c) părintele devine un suporter al imaginii pozitive despre școală – înțelege importanța școlii în formarea copilului său și are o atitudine pozitivă față de școală;
d) părintele devine o sursă de informație complementară – furnizează dirigintelui sau învățătorului informații despre comportamentul copilului în familie, despre problemele de sănătate și afective ale acestuia
e) părintele devine o sursă educațională – contribuie la educația propriului copil , îl ajută și îl sprijină în activitatea zilnică de acumulare de cunoștințe;
f) părintele ca profesor – oferă cadre de referință pentru raportarea valorică a copiilor săi;
g) părintele- inițiator al schimbărilor din școală- are dreptul și chiar obligația să solicite adaptarea școlii la cerințele societății actuale- părintele poate să propună unele schimbări care să contribuie la dezvoltarea individuală sau colectivă a copilului.
Implicarea familiei în activitatea școlară a copiilor se desfășoară pe două coordonate:
a) relație părinte-copil: controlul frecvenței, al rezultatelor școlare, al temelor, ajutor în îndeplinirea sarcinilor, suport moral și material;
b) relația familie-școală: contactul direct cu învățătorul sau profesorii clasei sub forma unor reuniuni de informare a părinților cu privire la documentele privind partea de curriculum (Planul cadru pentru învățământul obligatoriu, Programele școlare, Ghidurile de evaluare), consultarea părinților la stabilirea disciplinei opționale, alcătuirea schemelor orare ale clasei și programului extrașcolar al elevilor; activarea asociativă a părinților prin Comitetul de părinți etc.
Pentru ca această colaborare ,,ideală” să se realizeze trebuie să existe voința colaborării și factorii educaționali implicați să se considere parteneri, în adevăratul sens al cuvântului.
În concluzie, școlile trebuie să planifice și să implementeze programe de parteneriat, pentru a amplifica implicarea părinților. Conform opiniilor exprimate de Hoover-Dempsey și de Sandler (1995), decizia părinților de a se implica în educația copiilor lor are la bază:
– credința că ar trebui să se implice;
– credința că implicarea lor va influența educația copiilor;
– existența oportunităților de implicare.
(Orțan, Oradea, 2004, p.156-158)
SCOPUL CERCETĂRII
Cercetarea urmărește diagnosticarea nivelului de comunicare si cooperare dintre școală și familie. ( în viziunea părinților)
OBIECTIVELE CERCETĂRII
– să identifice percepția părinților despre relația școală- familie;
– să determine gradul de implicare și activism școlar a părinților;
– să stabilească gradul de implicare al școlii în inițierea, organizarea și desfășurarea unor relații de colaborare cu părinții;
– să determine dacă parteneriatele școlare sunt modalități eficiente de optimizare a relațiilor cu familiile.
IPOTEZA CERCETĂRII
Colaborarea școlii cu familia este o coordonată majoră a educației elevului, care poate fi îmbunătățită prin inițierea unor parteneriate educaționale ce vizează interese și scopuri comune.
IPOTEZE DE LUCRU
1. Părinții conștientizează importanța unei bune cooperări dintre școală și familie.
2. Pentru o bună reușită educațională, familia își asumă rolul de colaborator activ în viața școlii.
3. Atitudinile părinților față de școală sunt influențate pozitiv prin proiectarea și implementarea programelor de parteneriat.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Familia Si Scoala Principalele Medii Educogene (ID: 121220)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.