Familia Si Rolul Ei In Educatia Copilului

FAMILIA SI ROLUL EI IN EDUCATIA COPILULUI

FAMILIA ȘI ROLUL EI ÎN EDUCAȚIA COPILULUI

ARGUMENT

CUPRINS:

CAPITOLUL I

ROLUL FAMILIEI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

1. Noțiuni introductive

2.Tipuri de familii

3. Educația familială

4.Funcțiile familiei

5.Educația părinților(școala părinților)

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA SI ROLUL ACESTEIA IN EVOLUTIA SCOLARA A COPIILOR/ TINERILOR

1.Raportul familie –școală

2.Parteneriatul familie-școală-comunitate

3.Factorii de mediu familial care influențează evoluția școlară a preșcolarului/școlarului/adolescentului

4.Factorii de mediu școlar care influențează reușita copilului/adolescentului

5.Consilierea familială – colaborarea cu specialiștii ( consilier școlar, logoped)

CAPITOLUL III

EVOLUȚIA SCOLARĂ A COPILULUI/ADOLESCENTULUI ÎN RAPORT CU MEDIUL FAMILIAL

Studii de caz

Chestionare( elevi,părinți,profesori)

Interpretarea datelor

Concluzii

ARGUMENT

Dezvoltarea psihică aqelevului are oq"istorie individuală ", a cărei fundamentareqse realizează încăqdin familie. Copilul, crescut într-un anumit tip de climatqafectiv și intelectual, va asimila maiqușor acele valoriqsocio-culturale cu careqvine în contactqrepetat și nemijlocitqînca prin modeleleqde conduită aleqpărinților.

Familia îndeplinește, prin funcția saqde socializare aqcopilului, un rolqnebănuit de importantqîn formarea ierarhieiqvalorilor individuale. Familiileqcu nivel deqaspirație ridicat, orientateqspre succese șiqperformanțe, acordă oqimportanță deosebită reușiteiqșcolare a copilului. În acest tipqde familie, laqbaza motivării bucuriilorqsau a necazurilor, a succeselor sauqa insucceselor, într-unqcuvânt al autoevaluarii, stau realizările.

Încrederea înqsine observată laqelev este "oglinda"qîncurajării și aqîncrederii ce iqse acordă înqfamilie, în primulqrând, și înqșcoală. Pe bazaqevăluării randamentului școlar, copilul își formeazăqo autoevaluare dinqce în ceqmai realistă, careqse manifestă, laqrândul său, înqnivelul de aspirațieqal copilului.

Alături deqșcoală, familia reprezintăqun instrument esențialqde reglare aqlegăturilor copilului cuqmediul. Familia estequnul din factoriiqhotărâtori care contribuieqla formarea personalitățiiqacestuia, pregătindu-l astfelqpentru viață. Deqfelul în careqse achită deqsarcinile care-i revin, de modul înqcare-și asumă propriile-iqroluri depinde dezvoltareaqulterioară a copilului.

Familia trebuie să asigureqcopilului propriu unqmediu favorabil dezvoltăriiqși învățării. Scopulqprincipal al educațieiqpărintești este acelaqde a pregătiqcopilul pentru existențaqindependentă ca adult. Un copil îșiqîncepe viața printr-oqstare de totalăqdependență. Dacă educațiaqlui este reușită, tânărul sau tânăraqse va desprindeqdin acea dependență, devenind o ființăqumană cu respectqde sine, responsabiliqfață de sineqși capabilă săqrăspundă cu entuziasmqși competență laqprovocările vieții.

Viitorulqadult va deveniq"independent" nu numaiqdin punct deqvedere financiar, ciqși intelectual șiqpsihic. Un nou-născut nuqare încă simțulqidentității personale, nuqexistă conștiința separării, în orice cazqnu așa cumqtrăiesc adulții aceastăqconștiință.

Menirea principalăqa omului esteqaceea de aqevolua spre unqsine independent. Esteqde asemenea șiqprincipala provocare umană, din moment ceqsuccesul nu eqgarantat în oriceqmoment, procesul poateqfi întrerupt, frustrat, blocat sau deranjat, astfel încât ființaqumană se poateqfrânge sau înțepeniqla un nivelqsau altul deqmaturitate emoțională. Nuqeste greu deqobservat faptul căqmajoritatea oamenilor naufragiazăqpe undeva de-aqlungul acestei căiqde dezvoltare. Existăqun vechi aforismqcare spune căqo educație părinteascăqeficientă constă înqprimul rând înqa-i da copiluluiqrădăcini (să seqdezvolte) și apoiqaripi (să zboare).

Siguranța unei bazeqsolide, dar șiqîncrederea în sineqcă într-o bunăqzi o vaqputea părăsi. Copiiiqnu cresc înqvid, ci într-unqcontext social. Într-adevăr, multe dintre drameleqevoluției spre individualizareqși autonomie auqloc în șiqprin contactul cuqalte ființe umane.

În cadrul primelorqcontacte din copilărie, omul poate trăiqfie sentimentul siguranțeiqși al ocrotiriiqnecesar dezvoltării sinelui, fie pe celqal terorii șiqal instabilității, ceeaqce-i frânge sineleqînainte de aqfi pe deplinqformat. În timpulqurmătoarelor contacte, copilulqpoate încerca experiențaqde a fiqacceptat și respectatqsau respins șiqînjosit.

Copilul poateqtrăi fie înqacel echilibru dintreqprotecție și libertate, fie în condițiiqde supraprotecție, careqinfantilizează, ori într-oqsituație de subprotecțieqce-i solicită nișteqresurse pe careqnu le areqîncă.

Asemenea experiențeqcontribuie la acelqtip de sineqși de respectqde sine careqse va dezvoltaqîn timp. Familia, prinqtonalitatea și atmosferaqsa afectivă, prinqdimensiunea sa culturalăqși gradul eiqde integrare socială, constituie un mediuqeducativ determinant.

Oriceqdezacorduri și tensiuniqexistente în mediulqfamilial vor generaqîn conștiința copiluluiqîndoieli, reticențe sauqreacții neadaptative.

CAPITOLUL I

ROLUL FAMILIEI IN EDUCAȚIA COPIILOR

I.1. Noțiuni introductive

Perioada optimă pentruqeducație și formareaqcaracterului psiho-social înqviața fiecărui individqeste reprezentată deqcopilărie. Copilul primeșteqprimele sfaturi șiqnoțiuni educative, îșiqdezvoltă aptitudinile șiqîși formează primeleqdeprinderi de viațăqsănătoasă, în familie. „Cei șapte aniqde acasă”, neqarată familia, mediulqîn care s-aqdezvoltat copilul, credința, toate acestea reprezentândqbagajul lui educativ. Pentru fiecare individ, familiaqreprezintă rădăcina educației, părinții fiind primiiq„profesori” din viațaqcopilului.

Ei suntqcei care punqbazele în educația, formarea și dezvoltareaqacestuia. Când copilulqajunge la grădinițăqși apoi înqșcoală, ei vorqavea în continuarequn rol foarteqimportant în educațiaqlui, de implicareaqlor în acestqproces depinzând reușitaqșcolară a copilului. În perioada frecventării grădiniței, părinții se potqimplica în educațiaqpropriului copil, exprimându-șiqdorința de aqparticipa la diferiteqactivități alături deqacesta, cunoscându-i prieteniiqși preocupările, fiindqatenți la nevoileqcopilului și păstrândqun contact permanentqcu educatoarea lui.

În anii de școală,qpărinții se potqimplica în educațiaqcopilului prin diferiteqmodalități. Implicarea acestoraqși manifestarea interesuluiqfață de qactivitățile copilului, îlqvor determina peqel să acordeqo mai mareqimportanță procesului educativ. În funcție deqparticularitățile individuale aleqfiecărui copil, părințiiqîl pot sprijiniqîn mod eficient.

Pot să-l ajuteqla rezolvarea unorqteme, să-i cunoascăqprofesorii, materia preferată, verificarea temelor, etc. Familia reprezintă mediul careqinfluențează în modqdirect dezvoltarea copilului. Părinții trebuie săqștie că prinqimplicarea în educațiaqși formarea copilului, pun bazele deqcare acesta areqnevoie pentru aqse dezvolta șiqa-și construi unqviitor de succes.

Familia contează, pentruqcă este singurulqfactor determinant careqmodelează principiile și realizările cuiva. Eaqare o puternicăqinfluență asupra aqceea ce amqdevenit, asupra moduluiqîn care neqvedem pe noiqînșine si totqașa se vaqîntâmpla și cuqcopiii noștri.

Într-o familieqobișnuită, formată dinqpatru persoane, seqregăsesc cinci personalitățiqdiferite. A cincea esteqentitatea colectivă aqfamiliei compusă dinqtoate cele patruqpersonalități, subsisteme (subsistemulqadulților, subsistemul copiilor, subsistemul parinților etc), roluri, reguli, valori, standarde, așteptări, gânduriqși cenzuri peqcare le impartașim.

Familia trebuie privităqca un sistem, in care personalitateaqcolectivă a familieiqse poate afirmaqși dezvolta sauqpoate să involuezeqsi să zdruncinequnitatea familiei.. Activitateaqsau inactivitatea unuiqsingur membru, afecteazăqintregul sistem familial.

I.2.Tipuri de familii

Literatura de specialitate oferă o multitudine de tipologii referitoare la familii. Făcând o sinteza a lor, vom lua in considerare câteva dintre criteriile pe care le consider a fi cele mai importante pentru identificarea si înțelegerea tipurilor de familii:

criteriul numărului de parteneri care formează familia:

– familii poligame, la rândul lor de doua tipuri:

– familii poliandrice – unde există mai mulți parteneri bărbați, femeia având dreptul să se căsătorească cu mai mulți bărbați;

– familii poliginice – unde există mai multe partenere femei, adică bărbații au dreptul de a-și alege mai multe soții. De regulă, numărul de copii în astfel de familii este mai mare. Poligamia este intalnită la unele popoare și are rolul de a proteja societatea prin promovarea sexului masculin sau feminin, dupa caz.

– familii monogame, in care un bărbat sau o femeie are dreptul să se căsătorească doar cu un singur partener. La rândul ei, monogamia, ca formă familială, poate fi serială, adică in cazul decesului partenerului sau al divorțului partenerul rămas se poate recăsători, sau monogamie strictă, atunci cand partenerul nu mai are dreptul să se recăsătorească. Societatea este cea care conferă dreptul de căsătorie cu unul sau mai mulți parteneri. Societatea românească este, după cum se știe, o societate care promovează monogamia serială.

In cadrul monogamiei putem diferenția alte două tipuri de familii:

– familii nucleare – formate din cei doi soți și copiii lor necăsătoriți. Acest tip de familie este cel mai intâlnit și mai dorit in toate societățile, deoarece el permite o legătură mai strânsă intre membrii familiei, relații democrate și stabilirea propriilor reguli de funcționare familială. Astfel, intr-o familie nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar șansele de a fi satisfăcute nevoile sexual-afective, de siguranță și stabilitate cresc.

– familii extinse – formate din mai mulți membri ai familiei care locuiesc in același spațiu și care reprezintă două sau trei generații: frați, parinți, bunici, copii si nepoți. Acest tip de familie subordonează familia nucleară si de cele mai multe ori este format din doua familii nucleare. De exemplu, doi soți cu unul sau doi copii care locuiesc impreună cu parinții unuia dintre soți (sau doar cu un părinte). Sau o familie nucleară care locuiește cu un frate sau o soră căsătorită sau nu, cu sau fară copii. Acest tip este foarte intâlnit in societățile tradiționale, dar nu numai. El se caracterizează prin conservatorism al regulilor și tradițiilor familiale. Cu alte cuvinte, familia cea mai in varstă va tinde să impună regulile de organizare și funcționare și celorlalte familii. De regulă, se pastrează obiceiul ca cel mai in varstă bărbat să fie considerat capul familiei, cel care ia deciziile importante sau care cel puțin va fi consultat atunci când trebuie luate hotărâri importante. De exemplu, doi soți care locuiesc cu parinții vor tinde să adopte aceleași comportamente ca și parinții, indiferent dacă sunt sau nu de acord cu ele și pot să se raporteze la dorința părinților lor ori de câte ori doresc să întreprindă ceva. De aceea, datorită acestei tendințe la conservarea pattern-urilor de viață și de relaționare, deseori tânărul cuplu intră în conflict cu cuplul parental cu care conviețuiește, ceea ce determină scăderea intimității și a satisfacției maritale. Nu de puține ori se poate ajunge chiar la disoluția cuplului nou constituit datorită imixtiunii părinților in relația acestuia sau prin tendința prea rigidă de păstrare a vechilor obiceiuri. In alte cazuri, cuplul tânăr este cel care perturbă cuplul parental prin revoltă sau perturbare a relațiilor existente, ceea ce poate duce la tensiuni, conflicte sau chiar dezorganizarea vieții familiale. Alteori, relațiile dintre familiile nucleare ce formează familia extinsă se pot deteriora doar după apariția copiilor (nepoților). Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei tinzând să devină părinți atât pentru nepoți, cât și pentru părinții acestora (copilul propriu și soțul sau soția acestuia) se poate ajunge la neclarități și confuzii de rol atât pentru părinți, cât și pentruparental cu care conviețuiește, ceea ce determină scăderea intimității și a satisfacției maritale. Nu de puține ori se poate ajunge chiar la disoluția cuplului nou constituit datorită imixtiunii părinților in relația acestuia sau prin tendința prea rigidă de păstrare a vechilor obiceiuri. In alte cazuri, cuplul tânăr este cel care perturbă cuplul parental prin revoltă sau perturbare a relațiilor existente, ceea ce poate duce la tensiuni, conflicte sau chiar dezorganizarea vieții familiale. Alteori, relațiile dintre familiile nucleare ce formează familia extinsă se pot deteriora doar după apariția copiilor (nepoților). Când bunicii preiau un rol conducător al familiei, ei tinzând să devină părinți atât pentru nepoți, cât și pentru părinții acestora (copilul propriu și soțul sau soția acestuia) se poate ajunge la neclarități și confuzii de rol atât pentru părinți, cât și pentru copii, aceștia din urmă nemaiștiind de cine să asculte și când. Totuși, acest tip de familie are și câteva avantaje semnificative. In primul rând, faptul că există mai mulți membri inseamnă și o mai mare varietate de modele de comportament care pot fi adoptate de copii. Fiecare membru al familiei este diferit și poate oferi o educație diferită. De asemenea, familia extinsă asigură puternice sentimente de apartenență și siguranță care sunt esențiale pentru buna dezvoltare psihică a copiilor. Este mult mai usor să existe mai multe persoane care să permită un bun atașament al copiilor, fapt deosebit de important in dezvoltarea lor emotională, mai ales la nivelul increderii in sine și a abilităților de relaționare cu ceilalți. Totodată, intr-o familie extinsă este mult mai usor să se facă față sarcinilor gospodărești, crizelor familiale și să se indeplinească funcțiile familiei. Avantajele sunt cu atât mai mari și mai evidente cu cât fiecare membru iși cunoaște și iși duce la bun sfârșit rolul pe care il are și respectă nevoile și relațiile celorlalți, in special intimitatea.

Pe langă familia nucleară și cea extinsă se mai vorbește in literatură și de familia de origine, care este reprezentată de familia in care s-a nascut cineva, adică părinții și frații unei persoane.6

criteriul numarului de parinți care formeaza familia:

– familii biparentale, in care există ambii părinți; la randul lor, acestea pot fi formate din parinții naturali ai copilului (copiilor) sau pot fi familii mixte sau reconstituite, dacă părinții au mai fost căsătoriți și au divorțat sau și-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii copii in noua căsătorie, dar pot avea si copii comuni.

Familiile reconstituite intâmpină o serie de dificultăți pe care vor trebui să le depășească și care provin din pierderile suferite anterior formării lor. Cele mai frecvente obstacole sau probleme intâlnite de familiile reconstituite sunt:

neacceptarea parintelui vitreg de catre copil (copii) din simplul fapt ca il percepe ca “înlocuindu-l” pe cel natural; această neacceptare este insotită adesea de sentimente de respingere, furie, ură, gelozie. Aceste sentimente sunt insă destul de firești pentru copil, dar ele pot să se diminueze in timp. La această situație pot contribui și atitudinile sau greșelile de comportament ale părinților, cum ar fi devalorizarea părintelui vitreg in fața copiilor, retragerea dreptului de a educa sau admonesta copilul, tehnicile educative dure sau pur și simplu diferite pe care parintele vitreg le folosește etc.

copilul poate considera că părintele său natural îi oferă mai putină atenție și iubire după recăsătorire, mai ales dacă părintele nu explică diferența dintre iubirea parentală și cea conjugală.

neacceptarea copilului de către părintele vitreg. Este uneori foarte dificil pentru părintele vitreg să manifeste afecțiune pentru copilul partenerului, mai ales dacă acesta il respinge sau chiar se revoltă și luptă impotriva sa. De multe ori, părintele este cel care are nevoie să își ajusteze comportamentul astfel incât să poată să facă față acestei situații.

conflicte fraterne dintre copiii proprii ai celor doi parteneri si/sau copiii proveniți din căsniciile lor anterioare. Copiii din căsătoriile anterioare se pot simți mai puțin importanți, mai puțin doriți sau iubiți decât noul copil al cuplului. Sau se pot considera dezavantajați sau mai pedepsiți atunci când greșesc decât fratele sau sora lor vitregă.

–    familii monoparentale, in care unul dintre părinți nu există, copilul sau copiii fiind crescuți doar de un singur părinte. Lipsa unui parinte se poate datora decesului acestuia, divorțului, sau alegerii unei persoane de a deveni părinte unic, prin nașterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu un partener care nu va lua parte la creșterea copilului, sau prin adopția unui copil. Cele mai multe familii monoparentale se datorează divorțului părinților și decesului unui partener. In plus, cele mai multe familii monoparentale sunt cele formate din mama și copil (copii), atât din motive naturale, cât și din rațiuni culturale (tribunalele incă consideră mamele părinți mai potriviți pentru copii, deși nu intotdeauna este așa). Dar in ultima vreme asistăm la tot mai multe femei care iși asumă rolul de mamă singură, prin nașterea unui copil sau prin adopție. Tocmai pentru că rolul de părinte singur nu este tocmai confortabil și ușor de realizat financiar, persoanele care iși asumă această postură fac parte din cele cu venituri peste medie si nivel crescut de educație. De asemenea, acestea vor experimenta mai puține dificultăți comparativ cu cele cu venituri mici și nivel scăzut de educație. Părinții singuri sunt puși in situația de a educa singuri copilul, dar de regulă ei apelează și la persoane din familia extinsă (bunici, alte rude, bone etc.). Există insă o diferență intre mamele singure și tații singuri. Mamele singure tind să nu apeleze la fel de mult la alte persoane pentru ajutor, ajungând de aceea la suprasolicitare și tensiuni interioare care se pot transforma in simptome, atât la ele, cât și la copii. De asemenea, ele tind să preia și rolul tatălui, ceea ce se intamplă foarte rar in cazul bărbaților părinti singuri. In aceste familii este foarte evidenta:

modificarea regulilor – de exemplu, mamele singure au uneori tendința de a deveni mai autoritare, mai rigide in aplicarea regulilor, incercând să suplinească lipsa tatalui; tații, dimpotrivă, au uneori tendința de a deveni mai delicați, mai afectuoși, dar și mai restrictivi in unele reguli (de exemplu, venirea acasă seara a fetelor);

modificarea granițelor dintre membrii și subsisteme – de exemplu granițele dintre părinte și copilul unic sau copilul cel mare tind să devină difuze, transformând relația lor fie in una de prietenie exagerată, fie in una de parteneriat. Acest lucru va modela atitudinea ulterioară a copilului devenit adult față de partener și proprii copii.

modificarea intregii structuri familiale – adică subsistemul adulților este redus la un singur adult. De aceea vor exista lacune in modelarea intimității erotico-sexuale, ceea ce va determina dificultăți in manifestarea intimității la copii atunci când ei se vor implica intr-o relație de parteneriat și in viitoarea lor familie. Pentru copiii din aceste familii se pune problema: cum se formează identitatea lor sexuala? Cine reprezinta modelul feminin si cine cel masculin? Iată de ce prezența ambelor modele, indiferent de gradul de rudenie, este foarte necesară, chiar dacă vor rămâne incă unele lacune in identitatea sexuală a copilului și in abilitățile lui de manifestare a intimității.

criteriul numarului de copii:

– familia fara copii, adica un cuplu căsătorit care nu are incă sau nu va avea niciodata copii. In zilele noastre sunt din ce in ce mai multe cupluri fără copii. Apare un fenomen de a intârzia momentul nașterii unui copil in cuplu din mai multe motive: partenerii doresc să se bucure de intimitatea lor mai mult timp; doresc să iși testeze stabilitatea relației până se adaptează unul la celălalt, pentru a nu crește “ șansele” oferirii experienței de divorț viitorului copil; doresc să iși consolideze statutul economic, financiar (achiziția unei locuințe, obținerea unui serviciu bine remunerat, sau siguranța profesională); unul sau ambii parteneri se tem de responsabilitățile parentale (datorita unei imaturități emoționale, a unor dificultăți experimentate atunci când erau copii, a neincrederii in abilitățile parentale, a neincrederii in sine); partenerii doresc o mai mare eliberare de presiunile familiei de origine cu care poate locuiesc. Există și câteva elemente sociale care facilitează întarzierea apariției unui copil: folosirea pe scara largă a metodelor contraceptive; conștientizarea greșelilor educative făcute de părinții partenerilor care formează cuplul actual; creșterea ratei divorțialității; accentul pus pe implinirea profesională a tinerilor; creșterea timpului petrecut la serviciu care are impact direct asupra gradului de stres, ceea ce duce la scăderea capacității reproductive și a intimității in cuplu; influențele feminismului, ceea ce duce la reorientarea femeilor către viața personală și profesională și amânarea rolului matern. De regulă, familiile care dintr-un motiv sau altul rămân fără copii se caracterizează printr-o intimitate foarte mare, o foarte strânsă legatură emoționala între parteneri. De multe ori se ajunge la o similaritate accentuată, atât psihologică, cât și fizică.

– familia cu un singur copil; este un model foarte întâlnit acum la familiile tinere de la noi. Este tipul de familie care împlinește nevoia de paternitate a partenerilor, dar și previne suprasolicitarea economică și psihologică determinată de prezența mai multor copii. Dacă familia este funcțională, echilibrată, atunci copilul se dezvoltă și el normal; de regulă, el va simți nevoia unui frate sau soră. Dacă nu va avea un văr care să țină loc de frate, atunci el iși va dori prieteni. Astfel, in funcție de caracteristicile sale personale va deveni timid, izolat, sau dimpotrivă, sociabil. Copilul se simte in atenția ambilor părinți, ceea ce este un lucru bun, dar cresc șansele răsfățului și a centrării excesive pe sine. Poate, datorită suprainvestiției emoționale a părinților, să rămână în starea de copil pentru multă vreme, deși, fizic, este un adult. Pentru că trăiește mai mult intre adulți, copilul interiorizează ușor trăirile acestora, ceea ce poate duce la conflicte interioare și la întârzierea sau accelerarea maturizării. Are multe șanse de a se dezvolta, deoarece beneficiază de toate resursele familiei. Dar dacă intimitatea intre parteneri are de suferit (relațiile de afecțiune s-au răcit, există conflicte sau boli, etc.), copilul unic este ușor atras in coaliții cu unul dintre părinți impotriva celuilalt. Se intâlnesc astfel numeroase familii in care mama se coalizează cu copilul impotriva tatălui, datorită rolului timpuriu pe care il are mama in relaționarea cu copilul; varianta inversă este mai rar intalnită, deși se intâlnește in cazul mamelor cu perturbari majore de comportamente (de exemplu, datorate unor boli fizice și psihice). Astfel, copilul poate substitui rolul de partener sau de confident, in funcție de sexul copilului și de nevoile neimplinite ale parintelui. De aceea, copilul poate dezvolta o loialitate exagerată față de părinte (sau părinți), ceea ce va determina dificultăți in asumarea rolului de partener in viitoarele sale relații. Loialitatea poate fi amestecată cu sentimente de vină pentru nefericirea parintelui, sentimente de neputintă, neîncredre in sine.

-familia cu doi copii este un model de familie foarte apreciat și foarte întâlnit. Marele avantaj este ca frații invață să se accepte, să se iubească, să colaboreze, să negocieze. „Se au unul pe altul” se spune deseori, accentuând faptul că oricând se pot ajuta și sprijini. Rolurile in casă sunt imparțite pe sexe și in ordinea apariției (sau ordinea in fratrie). Apare intre ei și fenomenul competiției, mai ales pentru dragostea părinților și pentru resursele materiale. Competiția este mai evidentă la frații apropiați ca vârstă. Această competiție nu este negativă, este chiar de dorit, pentru că ea stimulează abilitățile de negociere și de a face față societății unde copilul va întâlni foarte mulți egali, nu doar unul. Contează și sexul copiilor in manifestarea afecțiunii, dar și a conflictelor: dacă sunt de același sex, afecțiunea poate fi mai degrabă camaraderească, dar și contribuie la formarea unor tendințe homosexuale; dacă sunt de sexe diferite, atunci uneori afecțiunea poate fi amestecată și cu sentimente erotice, reprimate de tabu-ul incestului sau nu (depinde de atitudinea părinților). Apar des coaliții, cele mai intâlnite fiind între mama și copii, sau mama cu un copil și tatăl cu celălalt.

– familia cu trei sau mai multi copii; in aceste familii, frații au mari șanse să se formeze unul dupa celălalt, să se crească unul pe celalalt. Dacă resursele materiale ale familiei sunt insuficiente, de multe ori, mai ales in familiile traditionale, primul copil va avea sarcini similare cu cele ale părinților, adică de a ține gospodaria, de a ajuta la creșterea celorlalți copii, de a lucra atunci când crește mai mare. Cu alte cuvinte, va deveni ceea ce se numeste copil parental. Oricare dintre copiii din fratriile numeroase poate deveni parental, dar cele mai mari șanse le au primii. Acest rol de copil parental poate fi adaptativ – dacă apare in familiile numeroase și duce la o mai bună funcționare a familiei – sau neadaptativ, când părintele renunță la rolul sau și copilul trebuie să il preia. Cei care au fost copii parentali in familiile de origine pastrează acest pattern de ingrijire și mai târziu, inclusiv față de proprii parteneri in familiile pe care le vor constitui. Un alt fenomen destul de des întâlnit este ca cel din mijlocul fratriei să se simtă ignorat emoțional, neglijat, să dezvolte sentimente de frustrare, neincredere in sine, furie. Acest lucru poate determina tulburări de comportament și alte simptome (inclusiv boli, insuccese școlare si profesionale, dificultăți de relaționare).

criteriul orientării sexuale a celor doi parteneri:

– familii heterosexuale – in care ambii parteneri sunt heterosexuali. Este familia cea mai întâlnită in lume și asupra ei ne centrăm dominant și noi interesul;

– familii homosexuale – in care cei doi parteneri sunt homosexuali sau lesbiene. Ei pot avea sau nu copii, proveniți din căsătorii anterioare cu parteneri heterosexuali, sau prin adopție sau fertilizare in vitro. Este un tip de familie mai puțin intâlnit, nou aparut in aria tipologiilor familiale. Exista doar câteva state europene care au acceptat căsătoriile dintre partenerii homosexuali, dar incepe să fie din ce in ce mai acceptat de catre alte state. Deocamdată, sunt mai acceptate cuplurile homosexuale, fără a fi legalizate intr-o căsătorie. Relaxarea mentalitatii in ceea ce privește orientarea homosexuală a determinat apariția acestui tip de familie. Totuși, homesexualii și lesbienele prefera incă să rămână cupluri, și mai puțin să intemeieze familii. Ei pun un accent foarte mare pe libertatea personală și a exprimării sexualității.

criteriul apartenentei culturale al partenerilor:

–        familii in care partenerii apartin aceleiasi culturi; este tipul cel mai frecvent întâlnit.

–        familii mixte, in care partenerii aparțin unor culturi diferite.

Este un tip de familie care devine din ce in ce mai obișnuit o dată cu multiplele posibilități de călătorie dintr-o zonă în alta a lumii, datorită dezvoltării tehnicii de comunicare prin telefon, fax, internet. Multe cupluri din ziua de astăzi se formează in urma primelor contacte avute prin internet. Avantajul este ca internetul facilitează punerea in contact a oamenilor, fiind un adevărat ajutor pentru cei foarte ocupați cu cerințele profesionale sau cei mai izolati social. O astfel de familie mixtă are in față numeroase provocări, in special acelea de a armoniza și diferențele de cultură, de tradiții, alături de cele personale care exista in orice familie. In Romania cele mai frecvente cazuri de familii mixte sunt cele realizate intre români și unguri, intre români și nemți, intre români și rromi, după care urmează celelalte tipuri de combinații. Cei care realizează cupluri și familii mixte cultural dau dovadă de o mai mare deschidere mentală și spirituală, mai puțin afectați de prejudecăți și mai flexibili in gândire și comportament. Tocmai de aceea, sunt total de acord cu Ana Tuciocv-Bogdan care spunea in cartea pe care a coordonat-o „Vocația familiei in dezvoltarea comunicării interetnice in Romania (studii și cercetări)” ca: familiile tinere etnic mixte dețin un potențial remarcabil și resurse pozitive in a depași prejudecățile și stările tensionale inter-etnice și că ele pot contribui la dezvoltarea unor relații pozitive intre membrii diferitelor naționalități” (1996, p. 87).

I.3. EDUCAȚIA FAMILIALĂ

1. CONCEPTUL DE EDUCABILITATE

Caracteristică esențială a ființei umane și categorie pedagogică distinctă, educabilitatea s-a bucurat de atenția majorității cercetătorilor din domeniul științelor educației, fiind defintă drept :

-„capacitatea omului de a fi receptiv la influențe educative și de a realiza, pe această cale, acumulări progresive concretizate în diferite structuri de personalitate."

-„ansamblul posibilităților de a influența cu mijloace educative formarea personalității fiecărui individ uman, în limitele psihogenetice ale speciei noastre și a particularităților înnăscute care conferă fiecăruia individualitatea sa genetică."

-„capacitatea insului uman de a fi educat, de a se lăsa supus acțiunii educaționale, de a beneficia de ea, în forma dezvoltării sale fizice, psihice, comportamentale.”

După ce am dat aceste definiții, reținem faptul că indiferent de multitudinea modalităților de definire, educabilitatea reprezintă o însușire specifică ființei umane. În acest sens Kant susținea, că singur omul este educabil, pentru că poartă in el posibilitatea dea fi altul decât este. El este perfectibil și perfectibilitatea este condiția sine qua non a educației.

Progresele înregistrate în domeniul cercetărilor biologice și psihologice pe la jumătatea secolului trecut au determinat majoritatea psihopedagogilor să-și concentreze atenția asupra factorilor care contribuie la formarea și dezvoltarea ființei umane, la devenirea ei din stadiul de ființă biologică, în cel de ființă socială:

– ereditatea

– mediul

– educația.

Deosebirea dintre specialiști a constat în acceptarea sau accentuarea unui anumit factor sau al altuia.

2. TEORII PRIVIND EDUCABILITATEA : ESENȚĂ, MECANISME, LIMITE

Pe terenul educabilității ființei umane s-au confruntat diferite poziții de gândire pedagogică, având drept criteriu de departajare accentuarea până la absolutizare a rolului unui factor în detrimentul altuia în formarea personalității omului.

În funcție de orientarea lor, au apărut :

-teoriile ereditariste

-teoriile ambientaliste

Contradicțiile fundamentale dintre ereditarist și ambientalism au determinat specialiștii să adopte o a treia orientare :

-teoria dublei determinări

2.1. Teoriile ereditariste ( ineiste)

Aceste teorii susțin rolul fundamental al eredității în devenirea ființei umane, avându-și originile în cercetările biologilor. În viziunea lor ereditatea determină orice evoluție a omului. Ion Dumitru și Dorel Ungureanu consideră că principala limită a acestei teorii este descosiderarea factorilor de mediu și educație în devenirea ființei umane.

Concepțiile ereditariste au inspirat teoriile extremiste care afirmau superioritatea unor rase față de altele.

2.2.Teoriile ambientaliste :

Spre deosebire de ereditariști, reprezentanții acestor teorii afișau o încredere absolută în puterea și valoarea factorilor socio-educaționali :

– mediul,

– educația.

Ei neagă rolul eredității. Deși s-au situat la poli opuși, reprezentanții teoriilor ambientaliste, la fel ca cei ai teoriilor ereditariste s-au inspirat în susținerea ideilor lor din rezultatele unor cercetări aparținând domeniului biologiei:

– teza transformistă a lui Jean Baptiste Lamarck, ce susținea că în evoluția viețuitoarelor, mediul deține rolul fundamental.

– teoria eredității dobândite : acachizițiile obținute prin experiență de către membrii unei specii s-ar fixa în memoria genetică și ar fi transmise apoi de la ascendenți la descendenți.

Limitele celor două tipuri de teorii : ambientaliste și ereditariste, constau deci, în absolutizarea rolului unui anumit grup de factori în formarea și dezvoltarea personalității umane, negându-i pe ceilalți.

2.3.Teoria dublei determinări

Cu intenția de a depăși caracterul neștiințific și unilateral al celor două orientări menționate, unii cercetători au adoptat o poziție de mijloc. Ei recunoșteau interacțiunea celor trei factori : ereditate, mediu, educație în procesul formării ființei umane.

Cercetările viitoare din științele despre om vor aduce noi clarificări asupra personalității umane.

3. EDUCAȚIA, FACTOR DETERMINANT AL DEZVOLTĂRII PSIHOINDIVIDUALE A FIINȚEI UMANE

3.1 Definiție

Educația este factorul hotărâtor al dezvoltării psihoindividuale a persoanei. Ea sistematizează și organizează influențele mediului. Are o funcție socială, fiind intermediarul între om și condițiile de mediu.

Copilul dobândește prin educație norme, valori, modele care se manifestă apoi ca opțiuni personale, în comportamentul său.

Formarea și dezvoltarea personalității umane este deci, un proces orientat, organizat și conștientizat prin educație. În acest sens, E. Surdu arată că :

„Educația depistează dispozițiile ereditare, le diferențiază, le modifică, le grăbește funcționarea, le suplimentează forța, făcând din ele calități”.Totodată, „influențele mediului, neorganizate, sunt direcționate de educație, oferindu-le omului în forma pedagogică, pentru a le face durabile și consecvente.”

3.2 Educația și provocările lumii contemporane

Se afirmă pe bună dreptate, că unul dintre elementele definitorii ale societății contemporane este schimbarea. Noul mileniu în care pășim a moștenit însă multe probleme sociale, economice și politice, care, deși au marcat în mare măsură ultima jumătate de secol, sunt departe de a-și fi găsit soluțiile. Dintre aceste probleme menționăm: terorismul internațional, rasismul, creșterea numărului săracilor, a analfabeților și a șomerilor, etc.

Analfabeți nu sunt doar cei ce nu știu să scrie și să citească, ci și cei care au deficiențe îm cunoștințele de bază, vorbindu-se de analfabetismul funcțional, iar mai nou și de cel computerial.

Educația caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acțiuni specifice de prevenție. Datorită eșuării în a găsi soluții putem spune că educația se află în situație de criză. Prin criză se înțelege decalajul dintre rezultatele învățămâmtului și așteptările societății. Dintre soluțiile specifice și generale găsite enumerăm:

– inovații în conceperea și desfășurarea proceselor educative;

– introducerea noilor tipuri de educație în programele școlare;

– întărirea legăturilor dintre acțiunile școlare și cele extracurriculare;

– formrea inițială și continuă a cadrelor didactice;

– conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinți și responsabili de la nivel local;

– organizarea de schimburi de informații între statele europene;

– regândirea procesului de educație în vederea integrării cu succes a tinerilor în viața profesională și socială.

3.3.3 Noile educații

Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de educație dintre care menționăm:

-educația permanentă sau educația adulților

-educația pentru democrație și drepturile omului

-educația pentru pace

-educația ecologică sau educația relativă la mediu

-educația pentru sănătate

-educația interculturală

-educația pentru timpul liber

-educația pentru comunicare și mass-media

-educația pentru schimbare și dezvoltare

-educația pentru o nouă ordine economică internațională

-educația economică și casnică modernă

Conținuturile, finalitățile și obiectivele noilor educații propun un demers prin care educația încearcă să răspundă exigențelor lumii contemporane și să producă o schimbare a actului educativ în favoarea educației bazată pe învățare inovatoare, societală și adaptabilă.

4.FUNCȚIILE FAMILIEI

Mediul familial exercită asupra dezvoltării fizice și psihice a copilului o influență profundă, ale cărei urmări vor determina măsura normalității personalității viitorului adult. Procesul de influențare al copilului de către familie este posibil mai ales prin intermediul funcțiilor indeplinite de acesta. Cu privire la natura și rolul acestor funcții ale familiei au existat diferite opinii, dar cea mai complexă și completă caracterizare a lor a fost făcută de către HENRI H. STAHL:

I. FUNCȚIILE INTERNE.

Prin intermediul acestora se realizează, între toți membrii familiei, o viață intimă care să le asigure tuturor un climat de securitate și protecție afectivă.

1. FUNCȚIILE BIOLOGICE SI SANITARE ce asigură realizarea unei vieți sexuale normale a partenerilor, procrearea copiilor, necesitatile igienico-sanitare pentru dezvoltarea biologică normală a tuturor membrilor familiei.

2. FUNCȚIILE ECONOMICE, prin intermediul cărora se acumulează venituri suficiente pentru satisfacerea nevoilor familiale și pentru organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun de venituri și cheltuieli.

3. FUNCȚIA DE SOLIDARITATE FAMILIALĂ

4. FUNCȚIILE PEDAGOGICO-EDUCATIVE ȘI MORALE.

II. FUNCȚIILE EXTERNE.

Acestea sunt o prelungire, in plan social, a celor interne și asigură, in principal, dezvoltarea firească a personalității fiecarui membru al familiei și integrarea optimă a acestuia in viața socială.

Dintre aceste funcții, câteva prezintă o importantă deosebită in prevenirea apariției unor conduite delicvente juvenile.

In primul rând funcția de coeziune și solidaritate familială este importantă deoarece dereglarea ei duce la perturbarea celorlalte funcții și la apariția unor comportamente deviante la membrii familiei.

Manifestarea solidarității și unității familiale incepe incă din familia de origine a partenerilor și, in funcție de modul in care au fost ei pregătiți și educați pentru viața in doi, depinde, in mare măsură, asigurarea echilibrului familial. Acest echilibru implică raporturi de complementaritate intre rolurile și sarcinile familiale, comunitate și unitate de scopuri ale grupului familial și provine din conduitele armonioase și atașamentul emoțional al membrilor familiei. Dacă solidaritatea afectivă dispare, familia va funcționa numai in virtutea unor interese individuale care nu-i vor asigura indeplinirea cu succes a tuturor funcțiilor sale.Unitatea și coeziunea familiei pot fi erodate prin nepotrivirile dintre caracterul, aspirațiile și ambițiile partenerilor, prin imposibilitatea adaptării acestora, unul la celalalt, din punct de vedere sentimental ori sexual, printr-o serie de dificultăți de ordin material, prin divergențe legate de distribuția rolurilor in familie, de creșterea și educarea copiilor etc. Aceste familii in care apar disfuncții ale funcției de coeziune și solidaritate familială se confruntă cu o serie de tensiuni, conflicte, dezechilibre psihosociale ce pot duce la apariția, in cadrul lor, a unor conduite delincvente.

A doua categorie importantă o reprezintă funcțiile pedagogico – educative și morale. Sarcinile educogene ale familiei sunt multiple și complexe. Ele presupun o acțiune conștientă, consecventă, sistematică și convergentă a ambilor părinți. O cerință fundamentală a oricărei activități educaționale o reprezintă realizarea unei personalități multilateral și armonios dezvoltate. De aceea, părinții trebuie să aibă clar conturată finalitatea activității educogene și să aiba timpul necesar, precum și metodele și mijloacele adecvate pentru atingerea acesteia.Pentru realizarea obiectivelor educaționale in familie (dezvoltarea fizică, intelectuală, morală, civică etc.) părinții acționează asupra copiilor prin două modalități:

1.  direct prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate și organizate, utilizând o serie de metode și tehnici educative;

2.   indirect prin intermediul modelelor de comportament oferite și prin climatul psihosocial pe care il asigură copilului.

Acțiunea educativă directă a părinților asupra copiilor lor poate fi caracterizată cu ajutorul unor indicii de educație parentală:

a) Sistemul de sancțiuni și pedepse și acordul părinților in aplicarea lui.

Aplicând una dintre măsurile pe care le considera adecvate ca răspuns la un comportament considerat ca fiind greșit, părinții nu recurg intotdeauna la un sistem sancționator optim. De multe ori părinții sunt indiferenți față de comportamentele pe care chiar minorii le considera negative, iar alteori, copii sunt drastic sancționați (mai ales prin agresiuni verbale și fizice) chiar dacă faptele săvârșite de ei nu au un grad prea mare de periculozitate socială. “Reversul pe plan educativ – formativ al acestor situații ar putea consta fie in slăbirea controlului familial, fie in excesul de autoritate, caracterizat prin metode brutale și printr-o nedreaptă dozare a sancțiunilor in raport cu natura și gravitatea abaterii săvârșite. Acest sistem de intervenție autoritară și-a dovedit ineficacitatea, ducând, in majoritatea cazurilor, la formarea și consolidarea unei atitudini reactive a minorului față de propria sa familie” .

Prin sistemul recompenselor minorii au ocazia să primească din partea părinților confirmarea faptului că au avut un comportament dezirabil. Totodată, recompensele contribuie la conturarea unui comportament ce corespunde așteptărilor părinților și la repetarea acestuia. Aflați la o vârstă la care personalitatea lor este incă in formare, minorii caută tot timpul confirmarea acțiunilor lor. De aceea, opiniile părinților sunt foarte importante pentru ei. Uneori insă, părinții manifestă o atenție mai mare față de conduitele negative ale copiilor lor, decât față de cele pozitive. In acest sens “renunțarea la comportamentele negative sau repetitivitatea celor pozitive din partea minorilor au șanse mari de a se produce in măsura in care opinia părinților reprezintă, in general, coordonate esențiale in orientarea acțiunilor viitoare” )

b) Acordul părinților asupra modalităților de petrecere a timpului liber și asupra grupului de prieteni al copilului.

Tendința copiilor și tinerilor de a se asocia in grupuri de prieteni in vederea petrecerii timpului liber este o tendința obiectivă ce rezultă din insăși dorința de sociabilitate a oamenilor. Copiii și adolescenții se grupează după anumite afinități psiho – sociale, dintre acestea făcând parte și situația lor familială asemanătoare. In acest caz, “lipsiți relativ de familie – care trebuie să fie și să rămână grupul de referință al oricarui tânăr – ei simt nevoia organică de a se grupa, absența familiei făcându-le nesigure mișcările interioare și exterioare. Grupul de prieteni rezolvă problema, “echilibrandu-i”(cel puțin așa li se pare celor in cauză)”. Copiii au astfel impresia că le este asigurată securitatea emoțională și că sunt independenți psihoafectiv, dar se inșeală profund. Adevarul este că personalitatea fiecaruia trebuie să se moduleze pentru a se supune normelor grupului și uneori acești copii actionează impotriva voinței lor, doar pentru a nu fi marginalizați de către ceilalți.

“In mod normal, s-ar cuveni ca grupul de prieteni să fie, intotdeauna, un factor care să sprijine integrarea socială a tânărului dar e de remarcat faptul că anumiți tineri care se devotează peste măsura grupului lor de prieteni, deși iși caută aici personalitatea pagubită, dupa opinia lor, de propria familie, exact in grup și-o pierd, fiind obligați, că toți ceilalți membrii (cu exceptia “șefului”), să se supună”7).Ibidem,p.142

Tinerii, datorită posibilităților lor intelectuale limitate, aflate intr-un profund proces de formare și dezvoltare, nu inteleg intotdeauna caracterul nociv al acțiunilor in care sunt atrași de prietenii lor. Astfel, datorită lipsei controlului eficient al părinților asupra anturajului și modalităților de petrecere a timpului liber, pote apărea unele comportamente delicvente la copiii in cauză.

c) Divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților.

In literatura de specialitate s-au conturat 4 stiluri educaționale:

1)   adecvat (unitatea acțiunilor educative ale părinților)

2)   “laissez-faire” (indiferența ambilor părinți)

3)   sever (pedepse severe aplicate de către ambii părinți)

4)   incompatibil (lipsa de unitate a acțiunilor paternale).

În vederea unei structurări armonioase a personalității copilului, este necesar un mediu familial coerent. Părinții care nu se inteleg asupra atitudinii ce trebuie adoptată fata de diferitele conduite ale copilului, constituie o sursă de dezechilibru psihic și afectiv pentru acesta. “Divergența punctelor de vedere ale părinților privind educația copiilor și neconcordanța metodelor și procedeelor disciplinare pot “deruta” copilul, intrucât acesta simte in anturajul familial lipsa unității de opinii și concepții despre bine și rău, despre necesitatea respectării unor reguli, precum și despre modalitatea de manifestare a autorității părinților”

În calitatea lor de educatori, părinții trebuie să alcatuiască impreună cu copilul o unitate inseparabilă care iși imparte sarcinile și rolurile. Un copil nu poate fi educat decât intr-o ambianță caracterizată de afectivitate și dragoste. In acest sens părinții trebuie să-și delimiteze și să-și completeze reciproc rolurile pentru a crea, impreună cu copilul, un climat de înțelegere și amiciție; trebuie să ofere modele de conduită corespunzătoare deoarece divergența dintre vorba și fapta duce la lipsa discernământului copilului in apreciera binelui și răului și astfel se creează premiza unor conduite deviante.

H. PIERON a numit copilul “un candidat la umanitate”, deoarece tipul adult nu este format in el de la naștere, ci se dezvoltă, in perioada copilăriei și adolescenței, mai ales in cadrul grupului familial. Incă din momentul venirii sale pe lume copilul este plasat, in cadrul familiei, intr-un anumit sistem de relații socio – culturale și afective care iși vor pune amprenta asupra procesului său de “umanizare”. Părinții exercită asupra copilului o importantă funcție educativ – formativă de transmitere a unor cunoștințe și norme de conduită și de oferire a unor modele de comportament necesare identificării afective și sociale pe care o realizează copilul cu fiecare din membrii cuplului parental. Aceste “modele umane” vor fi imitate și apoi interiorizate de către copil la formarea treptată a acestuia ca personalitate singulara si autonoma. Parintii reprezinta pentru copil primul si cel mai important educator. Dragostea lor precum si autoritatea flexibila dar ferma a acestora, impreuna cu modelele de comportament pe care le promoveaza, asigura copilului dezvoltarea si consolidarea sentimentului de siguranta, care, dupa P. OSTERRIETH, R. VICENT si alti autori, reprezinta “conditia fundamentala a echilibrului si dezvoltarii copilului, intrucat in acest sentiment se reflecta modul de satisfacere a tuturor trebuintelor fundamentale implicate in structurarea armonioasa a personalitatii copiilor si tinerilor:trebuinta de afectivitate, trebuinta de identificare cu un adult „model”si „trebuinta de activitate”

Cand acest sentiment de siguranta nu este format si consolidat, imaginea pe care si-o creeaza copilul despre sine si despre lume in general, va fi intotdeauna viciata de insecuritate. Astfel, formarea personalitatii armonioase a copilului va fi perturbata si vor aparea reacții comportamentale negative, ceea ce inseamnă ca rolul socializator al familiei va fi alterat intr-o mare măsură.

In vederea desfășurării unei educații eficiente, părintele trebuie să acționeze asupra copilului pe mai multe planuri:

a)   ca agent și sursă a satisfacerii necesităților primare;

b)   ca interlocutor permanent in procesul de comunicare;

c)   ca model de comportament pe care copilul il imită și in care se reflectă, construindu-se pe sine insuși.

d)   ca făuritor al sentimentului de securitate afectivă – factor fundamental pentru dezvoltarea echilibrată a personalității.

Ultima și cea mai importantă funcție a familiei este cea de socializare.

Prin intermediul acestui proces orice societate transmite membrilor săi un anumit model normativ și cultural și astfel facilitează formarea unei personalități sociale a individului in cadrul căreia resorturile interioare ale comportamentului se impletesc armonios cu normele și valorile sociale.

Socializarea se realizează cu ajutorul a trei procese importante

-invațarea socială

-imitația (copiii ii imită pe adulți dar mai ales pe cei de vârsta lor)

– identificarea (asimilarea și internalizarea valorilor și rolurilor sociale ale altor persoane in propriul comportament).

“Eșecul acestor procese de socializare și integrare socială ca și incapacitatea organică sau funcțională de interiorizare a exigențelor normative și a simbolurilor culturale, facilitează devianta”.

Intr-o societate există mai multe instanțe de socializare și, la nivelul fiecăreia, există modele educative diverse, unele in consens, altele divergențe cu modelul normativ și cultural al societății respective. Dintre toate aceste instanțe familia deține rolul primordial realizând socializarea individului intr-un anumit climat afectiv, promovând un anume stil educativ și utilizând sancțiunile parentale și un anumit tip de control asupra conduitei copiilor.

Ca principala instantă socializatoare familia permite realizarea a două procese importante: socializarea primară și stabilizarea personalității adulților.

Socializarea primară reprezintă temelia procesului de socializare, ii revine exclusiv familiei și se realizează in patru situații specifice:

1. “educație morală” in cadrul careia copiii iși insușesc regulile morale pe baza raporturilor de autoritate avute cu părinții;

2. “invațarea cognitivă” – copilul dobândește sistemul de cunoștințe, aptitudini, deprinderi necesare conviețuirii in societate;

3. imaginația și invenția care au ca rezultat dezvoltarea capacității creatoare și a gandirii “participative”;

4. “comunicarea psihologică” ce duce la dezvoltarea afectivității specific umane cu rol foarte important in echilibrul psihic al individului.

Rezultatul procesului de socializare primară il constituie formarea “personalitatii de bază” care prezintă o consistentă deosebită intre trăsăturile psihice interne și comportamentele externe și iși modifică foarte greu caracteristicile sale fundamentale.

Prin intermediul socializării primare copilul invață să aibă dorințe, interese, obiceiuri și “să-și insusească și să aplice in practică primele noțiuni privitoare la datorie, responsabilitate, interdicție și să-și dezvolte treptat o structură cât mai adecvată a conștiinței sale morale și juridice”.

Incă de la o vârstă fragedă, prin identificarea cu părinții, copilul preia și interiorizează treptat interdicțiile și atitudinile acestora, ajungând in final să evite acțiunile nepermise, nu de teama pedepsei, ci datorită faptului că a ajuns el insuși să-și dea seama de caracterul nociv al acestor acțiuni.

In acest moment s-a format la copil conștiința morală semnalată mai ales de prezența sentimentului culpabilității.

Familia reprezintă cea mai importantă “școală” a relațiilor interpersonale, fiind in același timp și un loc de individualizare a personalității viitorului adult. Dupa cum arată P.OSTERIETH“familia ii dă copilului cele mai mari șanse de a se defini pe sine, punându-i in același timp la dispoziție modelele la care să se poata referi. Datorită aproprierii dintre ființele care o compun, familia este favorabilă, mai mult decât oricare alt mediu, jocului căutării conformității cu altul, dar este favorabilă și deosebirii de altul, iar toate acestea asigură realizarea socializării copilului”.

În vederea realizării unei socializări adecvate, foarte importantă este autoritatea parinților care, exercitată flexibil dar ferm, constituie baza autocontrolului si autoreglării conduitei, la care va ajunge, treptat, copilul în următoarele etape ale dezvoltării sale psihosociale.

În concluzie, îndeplinirea în bune condiții a tuturor funcțiilor familiei și în special a celor de socializare și educație morală, va permite o formare și dezvoltare optimă a personalității tânărului și integrarea sa cu succes in viața socială.

5.EDUCAȚIA PĂRINȚILOR (ȘCOALA PĂRINȚILOR)

Într-o realitate socială și educațională marcată de transformări fundamentale atât familia, cât și procesul de învățământ nu pot rămâne indiferenți la reconsiderările inerente asupra sprijinului oferit copiilor pentru a le asigura dezvoltarea armonioasă emoțională și socială, concomitent cu dezvoltareaintelectuală.
Întâlnim din ce în ce mai mulți părinți care declară că nu au destul timp pentru a se dedica în mod activ și continuu educației propriilor copii. Din păcate, există și persoane care consideră că această sarcină se află exclusiv în responsabilitatea sistemului de învățământ, respectiv a educatorilor, profesorilor etc. Din aceste motive este esențial ca părinții să conștientizeze importanța implicării lor în procesul educațional și să învețe să identifice ceea ce este mai important pentru copiii lor.
perspectivă, dacă se confruntă cu indiferența sau cu opoziția părinților. În Raportul asupra relațiilor dintre școală și familie în țările Comunității Europene se enumeră câteva motive pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între A devenit axiomatică afirmația, că oricare sistem de educație devine ineficient, dintr-o anumită ele: părinții sunt responsabili din punct de vedere juridic de educația copiilor lor; învățământul nu este decât o parte din educația copilului; o bună parte a educației are loc în afara școlii; cercetările pun în evidență influența atitudinii parentale asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivației pentru învățare, precum și faptul că unele comportamente ale părinților pot fi favorizate datorită dialogului cu școala.A fi părinte nu este deloc ușor. Aceasta implică multe griji, responsabilități, timp și înțelegere. Copiii au nevoie de iubire și dăruire, au nevoie de înțelegere și prietenie, încredere și respect,  compasiune și ajutor, dar și de încercările lor unice. Pentru fiecare copil, un proces sănătos de dezvoltare include și timpul încercărilor prin care trebuie să treacă. Pentru un rezultat pozitiv, procesul trebuie obligatoriu însoțit de către  adulți. Învățând să înțeleagă și să accepte limitele impuse de către părinți și de societate, copiii își însușesc deprinderi esențiale de viață cum ar fi: respectul, prietenia, iubirea, iertarea, capacitatea de a amâna primirea recompensei, acceptarea, cooperarea, creativitatea, compasiunea, curajul, perseverenta, autocorecția, prețuirea de sine, independența și abilitatea de a se orienta și decide singuri.
Începând din primii ani de viață, copilul preia de la cei din jur gesturi, atitudini, limbajul, exemple de comportament. Prima relație a copilului cu lumea exterioară este cea cu familia. Aceasta îi oferă copilului primele informații despre lumea care îl înconjoară, primele norme și reguli de conduită, dar și climatul socio-afectiv. Acest tip de relație este hotărâtoare în devenirea personalității nu numai prin faptul că ea este primordială și se menține pe toată durata vieții, dar și prin faptul că familia mediază și condiționează comunicarea și interacțiunea cu celelalte componente sociale, în special cu școala.Influențele educative pe care familia le exercită asupra copiilor se pot manifesta fie direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin dirijate, fie indirect, prin modele de conduită oferite de către membrii familiei, precum și prin climatul psihosocial existent în familie. Modelele de conduită oferite de părinți – precum și climatul socioafectiv în care se exercită influențele educaționale constituie primul model social cu o influență hotărâtoare asupra copiilor privind formarea concepției lor despre viață, a modului de comportare și relaționare în raport cu diferite norme și valori sociale.
Este unanim recunoscut faptul că strategiile educative la care se face apel în familie, mai mult sau mai puțin conștientizate, determină în mare măsură dezvoltarea personalității, precum și rezultatele școlare ale copiilor, comportamentul lor sociomoral.
Trebuie menționat că strategiile educaționale utilizate de unii părinți, chiar dacă sunt bine intenționate, chiar dacă au avut efecte pozitive în anumite cazuri particulare, nu conduc întotdeauna la dezvoltarea personalității. Identificarea aspectelor particulare ale educației din familie, precum și cunoașterea consecințelor unui anumit comportament al părinților contribuie la explicarea unor comportamente negative ale copiilor. Necunoscând suficient urmările educative, fiind convinși că ceea ce fac este spre binele copilului, unii părinți se află în fața unei situații oarecum paradoxale, pe de o parte eforturile susținute, interesul manifestat pentru copil și, pe de altă parte, rezultatele efective, obținute sub așteptări.
Luăm ca exemplu supraîncărcarea copilului cu teme suplimentare. Astfel, ei obligă copiii să facă temele mai întâi în ciornă, să le refacă de mai multe ori și apoi să le treacă pe curat; dacă învățătorul le dă de rezolvat acasă două coloane de exerciții, părinții le cer să rezolve patru coloane, dacă copiii au de copiat trei propoziții, li se cere să mai scrie încă trei. Toate acestea sunt în dauna timpului liber, a sănătății, a interesului copilului pentru învățătură. Activitatea de învățare, organizată în felul acesta ridică în fața copilului dificultăți cărora el nu le poate face față, munca de învățare încetează de a-i mai oferi satisfacții, începe să-i displacă, iar rezultatele în loc să fie bune, sunt din ce în ce mai slabe.
Alți părinți, exagerând dificultățile pe care le prezintă activitatea școlară îi interzic copilului să se mai joace, considerând joaca o activitate nepotrivită pentru școlari. Această atitudine a părinților generează un refuz al copilului față de învățătură, față de școală. Părinților trebuie să li se explice că jocul nu trebuie să fie exclus din viața și activitatea școlarului de vârstă școlară mică.
De cele mai multe ori unii părinți înțeleg să-și armonizeze acțiunile educative cu cele ale școlii, dar alții refuză să recunoască faptul că relațiile educaționale cu copiii sunt deficitare. Aceștia cred că nereușitele educaționale, rezultatele slabe la învățătură, comportamentele inadecvate sunt determinate de factori străini ori necunoscuți familiei. Școala nu trebuie să neglijeze asemenea aspecte. Comportamentele educaționale ale părinților, chiar dacă sunt bine intenționate, pot avea efecte negative asupra copiilor din cauza neadecvării lor la particularitățile de vârstă și individuale.
În afara programului școlar, copiii sunt puși adeseori să învețe mai multe limbi străine, să desfășoare activități artistico-plastice, sportive chiar dacă au sau nu aptitudini în acest domeniu. Elevii neglijează sarcinile școlare și manifestă delăsare, dezinteres față de învățătură deoarece toate aceste activități le absorb timpul destinat învățăturii.
Afirmând „facem totul ca să scoatem din el un om deosebit  sau „trebuie să facă ceea ce eu nu am făcut pentru că nu am avut condițiile necesare” , părinții trebuie să înțeleagă că dincolo de intenția bună, felul în care procedează poate să conducă la rezultate contrare celor scontate.
Părinții supraprotectori consideră că școala are o serie de cerințe care depășesc posibilitățile copilului sau copiii lor sunt „ de o inteligență rară ” . Apar, astfel, ori atitudini de îngâmfare ori de subevaluare a copiilor .
Atitudinea protectoare se poate manifesta și prin limitarea excesivă a libertății, a independenței de acțiune, a inițiativei. Părinții devin deosebit de preocupați de copil, stabilesc ei direcțiile de acțiune și comportare fără să accepte plângeri, abateri sau nemulțumiri. Comportamentul copilului va fi lipsit de inițiativă, de teamă nejustificată, timiditate exagerată. Disciplinarea înseamnă învățarea comportamentului dorit și eliminarea comportamentului inadecvat și indezirabil, prin metode specifice, cum ar fi recompensa și pedeapsa. În timp ce recompensa este un eveniment plăcut, iar oferită imediat după apariția unui comportament, duce la o creștere a frecvenței acestuia, pedeapsa este un eveniment neplăcut. Dacă este prezentată imediat după un comportament nedorit, provoacă o descreștere în frecvență și intensitate a lui.
Disciplinarea pozitivă implică drepturi egale și respect reciproc. Copilului i se oferă posibilitatea de a lua decizii, de a alege singur modul în care să se deruleze acțiunea. Astfel, el poate deveni responsabil de propriul comportament și de consecințele acestuia.
Chiar dacă solicitările societății postmoderniste în care trăim ne creează uneori sentimente de neliniște, îndoială, confuzie, există ceva care rămâne permanent neschimbat și imuabil la toate schimbările din lume: dragostea pentru copiii noștri. Încântarea și entuziasmul față de fiecare gest, realizare și bucurie a lor ne pot transforma viața în cea mai minunată experiență.

CAPITOLUL II

CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA ȘI ROLUL ACESTEIA ÎN EVOLUȚIA ȘCOLARĂ A COPIILOR/ TINERILOR

II.1.Raportul familie –școală

Educația, definită în termeni foarte generali, este un proces al cărui scop esențial este de a ușura o anumită modificare de comportament. Părinții sunt primii profesori ai copilului, ei începând educarea lui în mediul familial. De cele mai multe ori, comportamentul parental este inspirat din propria experiență de viață a acestora, astfel perpetuând atât aspecte pozitive cât și negative, pe parcursul mai multor generații. Împreună cu părinții, școala își are rolul bine stabilit, intervenind în dezvoltarea primară a copilului. În acest context, educarea părinților după principii științifice de psihopedagogie devine o necesitate.Evoluția societății românești marcată de o tranziție prelungită către ceva care nu este clar nici măcar politicienilor, bulversarea valorilor într-o societate instabilă, scăderea calității vieții, lipsa unor modele de urmat îi pun pe adulți în dificultate ca părinți.Copilul din ziua de azi simte nevoia de adulți disponibili pentru a-i respecta ritmul de viață, de adulți care să participe la jocurile sale și care să-i transmită zilei de mâine un om care nu poate proveni dintr-un sistem de învatământ clasic și dintr-o familie care nu-și asumă toate rolurile. Informarea și formarea părinților în ceea ce privește școlaritatea copilului presupune, ca fiecare părinte să cunoască: obligațiile legale privind educația copilului, importanța atitudinii lui pentru reușita școlară a copilului, metodele de colaborare cu școala. În acest scop este necesar un dialog între profesori și părinți; profesorii trebuie să primească o pregătire în materie de relație cu părinții iar competența lor în această materie trebuie considerată ca o aptitudine profesională; părinții trebuie să fie pregătiți pentru a juca rolul lor educativ în cooperare cu profesorii; școlile trebuie să asigure părinților asistența necesară.Cooperarea profesor-părinte în beneficiul elevului vine în completarea participării părinților la gestiunea școlii. Ca responsabili legali ai educației copiilor lor ei au responsabilitatea de a influența natura acestei educații; modelele participative pot ajuta la coordonarea eforturilor educative și la orientarea adaptării școlii la schimbările din societate; influențarea pe plan local asupra rezolvării problemelor și luării deciziilor. Cu alte cuvinte participarea poate stimula inițiativele si inovațiile.

Școlaritatea este o etapă importantă, dificilă, cu implicații profunde în evoluția copilului. Acest moment îi prinde nepregătiți pe marea majoritate a părinților iar comportamentul   familiei intervine astfel de cele mai multe ori  într-un mod  apăsător, ceea ce poate  să conducă pe o cale greșită dezvoltarea intelectuală și emoțională a acestuia.

Toți adulții care fac parte din viața unui copil (părinte, bunic, profesor) ar trebui să înțeleagă că acesta așteaptă de la ei să-și amintească  și să înțeleagă că au fost cândva de vârsta lui.

Pentru ca un copil să aibă succes în școală și mai apoi pe parcursul vieții, specialiștii, printre care Daniel Goleman,in” Inteligența emoțională”, spune că există șapte elemente cheie:

Încrederea – sentimentul de siguranță, certitudinea că se poate bizui pe ajutorul celor din jur în demersul său spre cunoaștere și devenire;

Curiozitatea – dorința de a cunoaște ceva nou;

Intenția – pornirea interioară, conștientă,însoțită de dorința de a înfăptui ceea ce îți propui;

Controlul de sine – capacitatea de control asupra faptelor proprii;

Raportarea – dorința și capacitatea de a se alătura unui grup, de a participa la activitatea acelui grup încercând să se facă înțeles și să-i înțeleagă pe ceilalți;

Comunicarea – capacitatea și dorința de a transmite și a face cunoscute celorlalți, propriile idei și sentimente;

Cooperarea – capacitatea de a lucra împreună cu cineva în scopul realizării unui obiectiv comun.

Dacă un copil dobândește pe timpul școlarității aceste calități, depinde de părinții și educatorii lui care au o mare responsabilitate în formarea unitară a personalității lui.

Organizația școlară trebuie să-și deschidă porțile pentru ca familia să cunoască și să participe la activitățile ce se desfășoară în incinta și în exteriorul școlii dar organizate de aceasta. Cadrele didactice trebuie să inițieze activități care să ofere familiei oportunități de a participa alături de copil, de a cunoaște copilul în situații diverse, de a se bucura alături și cu copilul de realizările lui, de a lucra împreună părinte-copil la diferite proiecte. Voi trece în revistă câteva dintre activitățile care pot contribui la formarea părinților:

Lecția – ca principală formă de organizare a procesului didactic creează variate situații de învățare pentru copil prin: multitudinea obiectivelor pe care le vizează, strategiile didactice utilizate, materialele didactice folosite. Profesorii pot desfășura lecții la care să participe părinții copiilor. Pentru a ne îndeplini acest obiectiv: cât mai mulți părinți să asiste la acest tip de activitate, este bine să desfășurăm proiectul pe parcursul unui an școlar, într-o zi a săptămânii “În fiecare joi-Ziua porților deschise”. Astfel familia se va simți ca parte a școlii, va avea posibilitate să vadă copilul în acel context educațional, să-l vadă cum se comportă, ce atitudine are față de activitatea de învățare, față de profesor, ce ceilalți colegi. Copilul va simți permanent că părinții înțeleg efortul lui, că îi are alături nu numai acasă.

Vizita – este o deplasare scurtă, de ce mult o zi, și are ca scop atingerea unor finalități educaționale concrete. Este foarte bine când organizăm astfel de activități la care să participe și părinții copiilor. Părintele își poate observa copilul într-un alt mediu, în afara școlii, îl poate cunoaște sub alte aspecte: relaționare cu ceilalți colegi, cu adulții din grup, comportarea în locuri publice. În același timp este o nouă ocazie în care profesorul îl poate cunoaște mai bine pe părinte și invers, pot discuta mai mult într-un mediu informal care-l face pe părinte să se simtă în largul său.

Excursia – este o deplasare pe parcursul unei sau mai multor zile care are ca scop recreerea și refacerea psihofizică a elevilor dar și a părinților acestora, culegerea de informații prin observarea directă a evenimentelor, proceselor fenomenelor, realității.

Este o oportunitate pentru părinți de a cunoaște propriul copil în alte situații decât cele de acasă, de a cunoaște grupul din care face parte copilul, de a se simți bine alături de propriul copil, de a înțelege mai bine caracteristicile vârstei fiului/fiicei, de a relaționa cu ceilalți părinți din grup și de a găsi puncte comune, de a relaționa cu profesorii care însoțesc copiii. Este o ocazie de a cunoaște viața școlii.

Serbările școlare – reprezintă evenimente de o importanță deosebită în activitatea elevilor și în viața familiilor acestora-atât din punct de vedere afectiv, cât și cognitiv, dând ocazia elevilor de a prezenta, într-o manieră personală și originală, tot ce au învățat pe parcursul unui semestru sau an școlar. Acest tip de activități extracurriculare au reprezentat întotdeauna un prilej de manifestare inedită al talentului nativ al copilului. Este o ocazie în care copilul își poate pune în valoare inteligența dominantă descoperită și valorificată de cadrul didactic. De multe ori familia este surprinsă de potențialul propriului copil.

Cântecul, dansul, recitarea de poezii sau interpretarea unor piese de teatru reprezintă câteva dintre formele de manifestare prin care copilul își satisface nevoia de afirmare de joc, căpătând încredere în propriul potențial artistic și cognitiv. De aceea o sărbătoare școlară reprezintă un mijloc eficient de educare , de influențare formativă a elevilor, de sudare a colectivului, de asigurare a unor contexte educaționale  în care relaționările se produc în condiții inedite, de încurajare a talentului, de dezvoltare a aptitudinilor și de stimulare a elevilor timizi sau mai puțin talentați. Este foarte indicat ca pe parcursul serbării să inițiem momente interactive părinți-copii :jocuri, scenete, recitare, dansuri populare, cântece pe care părinții fie le cunosc, fie le învață împreună cu copiii. Toate acestea contribuie la sudarea relațiilor dintre copii și părinți, atmosfera să fie mai caldă, de sărbătoare a tuturor vârstelor.

Ședințele cu părinții – sunt întâlniri tematice organizate de către cadrul didactic. Au durata de două ore, timp în care se lucrează: exerciții de intercunoaștere, de autocunoaștere, de cunoaștere a copilului, se dezbat diverse probleme de interes general, studii de caz, se generează situații în care părinții trebuie să dea soluții. Aceste întâlniri sunt de fapt adevărate sesiuni de formare pentru părinți. Ele oferă ocazii ca grupul de adulți să se sudeze, să discute unii cu ceilalți, să-și împărtășească din experiență unii altora, dar mai ales să afle noutăți legate de psihologia copilului, procesul de învățare, instituția școlară unde învață copilul. Sunt ocazii unde se pot proiecta activități dorite de părinți, pentru viitor.

Lectoratul cu părinții, vizita la domiciliul elevului, masa rotundă, discuțiile individuale oferă și ele ocazii în care părinții pot afla, pot găsi soluții potrivite la diferite probleme apărute în relația cu copilul. Pot fi consiliați de către profesor, iar profesorul poate afla multe aspecte din viața copilului și a familiei sale, care îl pot ajuta să înțeleagă mai bine fiecare situație în parte.

Fiecare ocazie trebuie valorificată ca situație de învățare pentru părinte/adult. Ea trebuie gândită, organizată cu atenție și competență de către cadrul didactic, cu un scop bine definit astfel încât și rezultatele să fie pe măsura așteptărilor, în beneficiul copilului și al școlii.

O RELAȚIE între ȘCOALĂ și FAMILIE nu  este cea înscrisa pe o coală de hârtie semnata de părinte și director, este relația activă, de implicare și de o parte și de cealaltă, este bucuria și tristețea, este succesul și eșecul, este zbaterea și rezultatul din care beneficiarul este COPILUL.

COPILUL – o taină pe care întâi trebuie să ne dorim să o descifrăm și apoi să lucrăm neîntrerupt pentru asta, părinți și profesori. Trebuie să-l înțelegem, ca apoi să se înțeleagă pe sine și lumea în care trăiește.

II.2.Parteneriatul familie-scoala-comunitate

Idealul educațional constă în formarea și dezvoltarea integrală a personalității din perspectiva exigențelor culturale, axiologice, social-economice, științifice și politice ale societății democratice pentru asumarea unui ansamblu de valori necesare propriei dezvoltări, realizării personale și integrării sociale și profesionale într-o societate a cunoașterii, în contextul valorilor europene și general-umane. Realizarea acestui ideal nu poate fi concepută fără o legătură strînsă între cei trei piloni, care stau la baza educației permanente, de calitate. Acești piloni sunt: școala, familia, comunitatea – trei surse principale pentru dezvoltarea și educarea personalității umane.

Un rol anume în stabilirea relațiilor de colaborare îi revine managerului instituției școlare, care asigură o implicare activă în lansarea proiectelor de parteneriat educațional, care vizează întărirea relațiilor dintre părinți, elevi, profesori și comunitate, care contribuie la creșterea gradului de implicare a tuturor factorilor educaționali. De faptul cum managerul instituției a reușit să formeze o relație de comunicare, relaționare, cooperare între părțile implicate depinde reușita parteneriatului educațional școală-familie-comunitate. La nașterea copilului, fiecare părinte visează la fericirea copilului său, speră sa-i asigure o educație, tinde să-i ofere ceea ce e mai frumos și mai bun. Este un fapt cert că sunt din ce în ce mai mulți părinți care plasează problemele legate de buna educație a copiilor printre cele mai importante preocupări ale lor.

Sunt părinți care știu că visurile lor frumoase privitoare la viitorul copiilor nu se înfăptuiesc de la sine. Printre ei sunt părinți care țin o strînsă și permanentă legătură cu școala. Ei se străduiesc, îndrumați de cadrele didactice, să creeze în mediul familial o ambianță prielnică unei dezvoltări sănătoase a copilului. În felul acesta, influența favorabilă exercitată de școală asupra elevului continuă și acasă. Școala oferă acestor părinți prin intermediul diriginților, psihologului, administrației, sfaturi prețioase privitor la modul în care trebuie să rezolve probleme educative specifice vîrstei. Cu părere de rău, există și alt tip de părinți, care consideră că nu în toate cazurile este necesară menținerea unei legături permanente cu școala. Este o abordare incorectă. Ajutorul calificat al cadrelor didactice este de neînlocuit, fiindcă ei sunt acei a căror profesie este tocmai de educator. De aceea menirea școlii este de a găsi cît mai multe și eficiente forme de colaborare, de atragere a părinților într-un dialog eficace spre formarea unui cetățean activ. În acest context de idei distingem următoarele forme de colaborare:

Prin intermediul comitetelor de părinți, formate din 3-5 membri, care au menirea:

să asigure o influență educativă asupra părinților, să sprijine informarea și pregătirea pedagogică a părinților pentru participarea eficientă a acestora la activitatea de educație;

să implice restul părinților la soluționarea unor probleme ale clasei, cum ar fi: probleme de tip gospodăresc; susținerea morală și materială a familiilor social-vulnerabile; organizarea și desfășurarea unor activități comune cu elevii; etc. –

Adunările cu părinții.

Prin intermediul adunărilor cu părinții dirigintele asigură o legătură continuă pe parcursul întregului an școlar. Este foarte important ca adunările cu părinții să aibă o tematică psiho-pedagogică orientată spre realizarea schimbului de experiență, confruntarea opiniilor și elaborarea soluțiilor pentru rezolvarea situațiilor de conflict. În cadrul acestor adunări părinții contribuie la elaborarea și realizarea unor activități care favorizează relațiile interpersonale armonioase.

Ore de conciliere a psihologului școlar, oferite atît părinților, elevilor cît și cadrelor didactice, care au ca scop să depisteze problemele, să elucideze motivele, să ajute la soluționarea lor.

Pedagogizarea părinților în cadrul adunărilor generale monitorizate de administrația instituției, care țin de realitățile și specificul fiecărei școli.

Vizitele la domiciliul elevilor atît a dirigintelui, psihologului școlar cît și a directorului adjunct , care asigură contactul nemijlocit al școlii cu condițiile concrete de viață și educație a copilului în familie.

Corespondența cu părinții poate suplini uneori vizitele la domiciliu. Prin această formă atît dirigintele cît și directorul instituției poate comunica părinților despre reușita școlară, să-i felicite pentru rezultatele deosebite obținute de elev, să-i invite la școală pentru diverse situații. Colaborarea cu familia reprezintă o verigă esențială în faptul acțiunilor întreprinse în educarea tînărului cetățean, rolul conducător îi revine totuși școlii. Nu mai puțin importantă este și colaborarea cu comunitatea și anume: –

Alte instituții care oferă servicii educaționale; – ONG-uri; – Administrația Publică Locală; – Organele de drept; – Agenți economici; – Mass media; etc. În acest context comunitatea reprezintă cadrul cultural, spiritual și geografic de dezvoltare a elevului.

Activitatea în parteneriat are nenumărate avantaje:

– Crează relații de colaborare;

– Clarifică diverse probleme educative; –

Oferă un nou cadru de dezvoltare a personalității elevului; –

Sporește conștientizarea din partea tuturor actorilor implicați în educație.

Colaborarea dintre școală și familie într-un mediu favorizat de comunitatea locală va atinge scopul educațional propus, printr-o relație de echivalență dintre școala în comunitate și comunitatea în școală.

Din punctul de vedere al beneficiilor pe care le aduce, parteneriatul poate fi definit ca o modalitate eficientă în realizarea reformei managementului, prin schimbarea modului în care sunt abordate problemele publice, astfel încât soluționarea lor să devină fezabilă prin parteneriat.

Parteneriatul poate fi o soluție pentru alocarea și folosirea resurselor locale, la nivel comunitar, pentru atragerea altor resurse, în vederea rezolvării problemelor comunității. Ideea de parteneriat între școală și comunitate trebuie să se bazeze pe principiul complementarității serviciilor oferite de către organizațiile care activează în comunitate.

Construirea parteneriatului este un proces deliberat ce implică adoptarea unui management bazat pe colaborare, comunicare și acceptarea diversității, responsabilizarea partenerilor și implicarea reciprocă.

Principiile care stau la baza parteneriatului Școală – Comunitate sunt stipulate în Legea Educației Naționale( art. 3): –

Principiul echității- în baza căruia accesul la învățare se realizează fără discriminare; –

Principiul calității- în baza căruia activitățile de învățare se raportează la standarde de referință și la bune practici; –

Principiul relevanței- în baza căruia educația răspunde nevoilor de dezvoltare personale și social-economice,

– Principiul eficienței- în baza căruia se urmărește obținerea de rezultate educaționale maxime prin gestionarea resurselor existente; –

Principiul descentralizării- în baza căruia deciziile principale se iau de către actorii implicați direct în proces;

– Principiul răspunderii publice- în baza căruia unitățile de învățământ răspund public de rezultatele lor; –

Principiul transparenței- concretizat în asigurarea vizibilității totale a deciziei și a rezultatelor,

Principiul asigurării egalității de șanse;

– Principiul incluziunii sociale; –

Principiul centrării educației pe beneficiarii acesteia; –

Principiul participării și responsabilității părinților;

– Principiul fundamentării deciziilor pe dialog și consultare; –

Principiul respectării dreptului la opinie al beneficiarilor direcți ai sistemului de educație

Ideea de a folosi școala în beneficiul comunității a apărut în anii 90 în SUA, când s-a cristalizat convingerea că școlile pot servi comunităților, prin furnizarea de servicii după orele de curs: culturale, sportive, recreative, de socializare, de pregătire a forței de muncă etc.

După anii 90, în Europa școlile și-au diversificat activitățile oferite comunității, derulând: cursuri IT, concerte, conferințe, cluburi pentru pensionari etc. În contextul în care resursele acordate educației nu sunt suficiente, parteneriatul școală-comunitate poate fi o modalitate prin care se realizează o mai bună gestionare a resurselor locale, de atragere a resurselor către școală și de valorificare a resurselor școlii în beneficiul comunității.

Școlile sunt organizații puternic ancorate în comunitate, care prin statutul lor, prin competențele resurselor umane implicate în sistemul educațional pot deveni promotorul parteneriatului comunitar.

În relația de parteneriat scoala-familie-comunitate pot interveni și blocaje, datorate

: – raportării la valori diferite;

– lipsei unei politici a școlii în ceea ce privește relația cu comunitatea;

– lipsei educației civice;

– neidentificării avantajelor și a finalităților;

– rezistenței cadrelor didactice la colaborarea cu agenții comunitari, în condțiile efectuării unor activități neremunerate.

În consecință, se impune adaptarea școlii la nevoile comunității, prin:

– adoptarea unui management participativ, care să implice școala în proiectele comunității și să conștientizeze agenții comunitari asupra rolului pe care îl au în educația viitorilor cetățeni;

– schimbarea mentalității angajaților școlii; – adaptarea curriculară la nevoile comunității locale;

– îmbunătățirea ofertei de activități extracurriculare;

-implicarea reprezentanților comunității în procesul de dezvoltare instituțională a școlii

La nivelul școlii, părinții sunt implicați în mai mult tipuri formale de organizare:

1. Consiliul reprezentativ al părinților / Asociația de părinți

2. Consiliul clasei

3. Comisia pentru evaluarea și asigurarea calității în școală

4.Comitetul de părinți ai clasei

Conform noii legi a educației, relațiile dintre instituțiile școlare și familiile elevilor îmbracă noi dimensiuni formale: –

În Art. 14 se stipulează că : MECTS proiectează, fundamentează și aplică strategiile naționale în domeniul educației și prin consultarea structurilor asociative reprezentative ale părinților.

– Părinții se pot implica și în alegerea disciplinelor din curriculum la decizia școlii.

În art. 63 se prevede că: ”consiliul de administrație al unității de învățământ, în urma consultării elevilor, părinților și pe baza resurselor disponibile, stabilește curriculum la decizia școlii. Programele școlare pentru disciplinele/domeniile de studiu,respectiv modulele de pregătire opționale se elaborează la nivelul unităților de învățământ” și prin consultarea structurii asociative a părinților. –

În Art. 79. familiile antepreșcolarilor, ale preșcolarilor și ale elevilor sunt recunoscute ca beneficiarii secundari ai învățământului preuniversitar. – Conform legii, învățământul preuniversitar este centrat pe beneficiari, iar toate deciziile majore vor fi luate atât prin consultarea reprezentanților beneficiarilor primari ( Consiliul Național al Elevilor) și prin consultarea obligatorie a reprezentanților beneficiarilor secundari și terțiari, respectiv a structurilor asociative reprezentative ale părinților.(art. 80) –

Legea mai prevede și formalizarea relațiilor școală-părinți astfel: în art. 86 se prevede că ”Unitățile de învățământ încheie cu părinții, în momentul înscrierii antepreșcolarilor, respectiv a preșcolarilor sau a elevilor, în Registrul unic matricol, un contract educațional, în care sunt înscrise drepturile și obligațiile reciproce ale părinților.

Contractul educațional-tip este aprobat prin ordin al ministrului educației, cercetării, tineretului și sportului și este particularizat, la nivelul fiecărei unități de învățământ, prin decizia consiliului de administrație”. În lege sunt prevăzute numai următoarele obligații ale părinților: părintele sau tutorele legal este obligat să ia măsuri pentru școlarizarea elevului, pe perioada învățământului obligatoriu și răspunde pentru distrugerile materiale din patrimoniul școlii, cauzate de elev. Nerespectarea acestor obligații din culpa părintelui sau a tutorelui legal instituit, se sancționează cu amendă cuprinsă între 100 lei și 1.000 lei ori cu muncă în folosul comunității, prestată de părinte sau de tutorele legal (art.360).

În ce privește componenta evaluare, se dorește realizarea unei mai bune transparențe față de părinți.

Un rol important îl are ”portofoliul educațional al elevului” care este constituit din elemente care atestă evoluția elevului în contexte educaționale diverse. Apare însă problema egalității de șanse. Familiile cu resurse materiale scăzute sau cu un capital educațional precar, pot asigura pentru copiii lor o bună educație nonformală și informală? Aceeași problemă se ridică și pentru copiii preveniți din comunități sociale izolate.

În urma evaluărilor periodice(clasele: a II-a, a IV-a, a VI-a ) elevilor le vor fi realizate planuri individualizate de învățare care se comunică părinților . În baza acestora se realizează atât preorientarea cât și orientarea către liceu. În acest caz se pune întrebarea care este rolul familiei în realizarea acestor planuri individualizate? Considerăm că părinții trebuie să fie parteneri activi în realizarea acestor planuri.

– Asociațiile de părinți pot realiza parteneriate cu unitățile de învățământ, organizații nonguvernamentale cu competențe în domeniu pentru organizarea și funcționarea programelor ”Școala după școală” prin care se pot oferi ”activități educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea competențelor dobândite sau de accelerare a învățării, precum și activități de învățare remedială”.

Ca sprijin oferit copiilor și familiilor acestora, statul poate finanța programul ”Școala după școală” pentru copiii și elevii din grupurile dezavantajate, potrivit legii. (Art. 58) –

Reprezentanții părinților fac parte și din conducerea unităților de învățământ, fiind membri cu drepturi depline în Consiliul de Administrație (2-3 părinți, în funcție de numărul total de membri)

– Asociațiile reprezentative ale părinților au rol consultativ în ce privește politicile financiare și în domeniul resurselor umane (Art. 103). Un raport asupra relațiilor dintre școală și familie în Țările Comunității Europene enumeră motivele pentru care școala și familia se străduiesc să stabilească legături între ele :

– Părinții sunt juridic responsabili de educația copiilor lor;

– Învățământul nu este decât o parte din educația copilului;o bună parte a educației se petrece în afara școlii;

– Atitudinea părinților se răsfrânge asupra rezultatelor școlare ale elevilor, în special asupra motivațiilor învățării;

– Grupurile sociale implicate în situația școlară(în special părinții și profesorii) au dreptul să influențeze gestiunea scolara.

Dificultățile în relația dintre reprezentanții școlii și familii pot rezulta din ideile divergente privind:

– Responsabilitatea statului și a familiei privind educația copiilor

– Libertatea de alegere a școlii de către părinți sau unicitatea învățământului – Impactul mediului familial asupra rezultatelor școlare ale copilului

– Randamentul pedagogic și datoria parentală – Participarea părinților la gestionarea și procesul decizional în instituția școlară –

– Reproșurile care li se fac părinților privind colaborarea cu școala sunt: – Apatia(nu vin la reuniuni anunțate)

– Lipsa de responsabilitate(așteaptă inițiativa profesorilor)

– Timiditate(lipsa de încredere în sine)

– Participare cu ingerințe(critică cu impertinență școlară)

– Preocupări excesive(exclusive) pentru randamentul școlar(notele copilului) –

Rolul parental rău definit(nu înțeleg corect funcțiile și rolurile în educația copilului)

– Contacte limitate cu școala (numai în situații excepționale,de criză în comportamentul copilului)

– Conservatorism(reacții negative la idei noi)

Reproșurile care li se fac profesorilor privind colaborarea cu familiile elevilor sunt similare cu cele pentru părinți dar nu identice:

– Dificultăți de a stabili relația cu adulții(tratează părinții ca pe copii și nu ca pe parteneri în educația copilului,decizând autoritar la reuniunile cu părinții) –

– Definirea imprecisă a rolului de profesor(oscilează între autonomia tradițională și perspectivele noi ale parteneriatului)

– Lipsa pregătirii privind relația școală-familie

Interventia scolii pentru sprijinirea elevilor defavorizati socio-economic:

– Asigurarea programelor de intervenție timpurie – intervenția timpurie creează condițiile necesare pentru succesul copilului în școala primară și după aceasta.

Toți copiii preșcolari ar trebui să primească îngrijirea și sprijinul de care au nevoie pentru a intra în școală apți să învețe-mai exact o stare bună sănătății, medii educative sănătoase și experiențe care să le îmbunătățească dezvoltarea.

Furnizarea educației compensatorii – în multe țări din lume, un număr de programe oferă copiilor din familii cu venituri scăzute oportunități educaționale suplimentare, pe lângă cele oferite de programul școlar standard. Aceste programe educaționale compensatorii încearcă să compenseze factori educaționali importanți care pot lipsi din viața tinerilor.

-Asigurarea programelor suplimentare înainte și după orele de școală – Uneori școlile oferă programe, după orele de școală, pentru elevii care se pregătesc pentru concursuri/examene sau au un risc de eșec școlar riscând corigențe și chiar repetiții etc.

– Activitățile programate în timpul și după orele de școală promovează reușitele școlare și încearcă să îmbunătățească respectul de sine, capacitatea decizională a copiilor, precum și nivelul cunoștințelor privind stilurile de viață sănătoase și nesănătoase.

– Asigurarea îndrumătoarelor și meditatorilor – unele programe încearcă să îmbunătățească succesul și respectul de sine al elevilor în dificultate prin folosirea meditatorilor și a programelor de îndrumare-eforturi pentru a modela comportamentul potrivit în situații individuale .

-Utilizarea stimulentelor și a descurajărilor – alte tactici pentru încurajarea școlară a copiilor defavorizați social economic includ programele de stimulente.

Aceste programe oferă stimulente exterioare-recompense pentru prezență deosebită și note bune.

Un rol important în comunitate îl au organele administrației publice locale, respectiv consiliile comunale, consiliile orășenești, consiliile județene, care sunt compuse din consilieri aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în condițiile stabilite de lege.

Conform legii administrației publice locale atribuțiile Consiliului local, relevante pentru parteneriatul școală-comunitate sunt:

– Are inițiativă și hotărăște, în condițiile legii, în toate problemele de interes local

– Avizează sau aprobă, studii, prognoze și programe de dezvoltare economico-socială

– Aprobă bugetul local și modul de utilizare a rezervei bugetare

– Stabilește impozite și taxe locale, precum și taxe speciale, în condițiile legii –

Administrează domeniul public și domeniul privat al comunei sau orașului

– Înființează instituții publice, servicii publice de interes local;

– Urmărește, controlează și analizează activitatea acestora

– Asigură condițiile materiale și financiare necesare pentru buna funcționare a instituțiilor și serviciilor publice de educație, sănătate, cultură, tineret și sport, apărarea ordinii publice, apărarea împotriva incendiilor și protecția civilă

– Hotărăște în localitățile în care nu este personal didactic suficient, acordare de stimulente în natură și în bani, precum și alte facilități potrivit legii

– Contribuie la organizarea de activități, științifice, culturale, artistice, sportive și de agrement

– Hotărăște cu privire la asigurarea ordinii publice, analizează activitatea gardienilor publici, poliției, jandarmeriei, pompierilor și a formațiunilor de protecție civilă

– Acționează pentru protecția și refacerea mediului înconjurător; contribuie la protecția, conservarea, restaurarea și punerea în valoare a monumentelor istorice și de arhitectură, a parcurilor și rezervațiilor natural

– Contribuie la realizarea măsurilor de protecție și asistență socială; asigură protecția drepturilor copilului etc.

Noua lege a educației (publicată în MO NR. 18/10.01.2011) stipulează o serie de prevederi în privește autoritățile locale.

– În Art. 19 ”Pentru asigurarea accesului egal la educație și formare profesională, autoritățile administrației publice locale, în baza avizului conform al inspectoratelor școlare, aprobă organizarea, funcționarea și după caz dizolvarea unor structuri de învățământ fără personalitate juridică”.

În Art. 20 se prevede că: ”autoritățile administrației publice locale asigură, în condițiile legii, buna desfășurare a învățământului preuniversitar în localitățile în care acestea își exercită autoritatea”.

– Asigurarea personalului didactic necesar desfășurării educației antepreșcolare se face de către autoritățile administrației publice locale, împreună cu inspectoratele școlare cu respectarea standardelor de calitate și a legislației în vigoare (Art. 27)

– Asigură condițiile pentru generalizarea treptată a învățământului preșcolar împreună cu inspectoratele școlare (Art. 28)

– Contribuie la organizarea filierelor tehnologice sau vocaționale a liceelor pe care le stabilește inspectoratul școlar, cu consultarea autorităților administrației publice locale,având în vedere tendințelor de dezvoltare socială și economică precizate în documentele strategice regionale, județene și locale (Art.31)

– Stabilesc unitățile în care se organizează învățământul de artă și învățământul sportiv de stat cu avizul conform al inspectoratelor școlare, potrivit legii (Art. 42)

– Pot realiza parteneriate cu unitățile de învățământ, asociațiile de părinți, organizații nonguvernamentale cu competențe în domeniu pentru organizarea și funcționarea programelor ”Școală după școală” prin care se pot oferi” activități educative, recreative, de timp liber, pentru consolidarea competențelor dobândite sau de accelerare a învățării, precum și activități de învățare remedială” (Art. 61.8)

– Organizează rețeaua școlară a unităților de învățământ preuniversitar cu avizul conform al inspectoratelor școlare – Pentru a asigura calitatea învățământului, autoritățile administrației publice locale din proprie inițiativă sau a inspectoratelor școlare pot solicita Ministerului Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului ridicare acreditării/ autorizării unei unități de învățământ cu personalitate juridică sau a unei structuri a acesteia în conformitate cu prevederile legale .

– Pentru asigurarea”calității educației și a optimizării gestionării resurselor” (Art. 63), unitățile de învățământ împreună cu autoritățile administrației publice locale pot decide înființarea consorțiilor școlare care sunt, conform legii ”Parteneriate contractuale între unitățile din învățământ care asigură: a) Mobilitatea personalului între unitățile membre ale consorțiului b) Utilizarea în comun a resurselor unităților de învățământ din consorțiu c) Lărgirea oportunităților de învățare oferite elevilor ți recunoașterea reciprocă a rezultatelor învățării și evaluării ”.

Unitățile din învățământ cu personalitate juridică sunt conduse de consiliile de administrație, de directori și directori adjuncți după caz(Art. 96). Aceste organe de conducere au obligația de a conlucra cu consiliul profesoral,cu comitetul de părinți și cu autoritățile administrației publice locale. Din componenta consiliului de administrație fac parte și reprezentanți ai autorităților publice locale, după cu urmează:”în unitățile de învățământ de stat, Consiliul de Administrație este organul de conducere și este constituit din 7, 9 sau 17 membri”.

Autoritățile publice locale au și rol consultativ în ce privește politicile financiare și în domeniul resurselor umane (Art. 103), iar consiliile locale și consiliul județean, respectiv consiliile locale ale sectoarelor municipiului București pot contribui din bugetele proprii la finanțarea de bază și completară a unităților de învățământ preuniversitară de stat.

Autoritățile publice locale asigură finanțarea complementară din care sunt suportate cheltuieli de capital, cheltuieli sociale și alte cheltuieli asociate procesului de învățământ preuniversitar de stat, din bugetele locale.

Categoriile de cheltuieli sunt:

– Investiții, reparații capitale, consolidări

– Subvenții pentru internate și cantine

– Cheltuieli pentru evaluare periodică națională a elevilor

– Cheltuieli cu bursele elevilor

– Cheltuieli pentru transportul elevilor conform prevederilor art.84 alin 1

– Cheltuieli pentru naveta cadrelor didactice conform legii.

În ceea ce privește administrarea patrimoniului, în Art.112 se prevede că ”terenurile și clădirile unităților de educație timpurie, de învățământ preșcolar, școlilor primare, gimnaziale și liceale, inclusiv ale celorlalte niveluri de învățământ din cadrul acestora, înființate de stat, fac parte din domeniul public local și sunt administrate de către consiliile locale.”

Primarul ca reprezentant al autorităților publice locale sau președintele consiliului județean (după caz), încheie cu cel care a obținut prin concurs public funcția de director/director adjunct un contract de management. Din comisia de concurs pentru ocuparea acelor posturi face parte și un reprezentant al consiliului local, respectiv județean, în funcție de unitățile aflate în subordine (Art.257). Autoritățile locale au obligația de a constata contravenția și de a aplica amenzi contravenționale în cazul în care sunt înregistrate contravenții legate de exercitarea rolurilor părintești prevăzute de lege în art.86, precum: încălcări ale obligațiilor părinților/tutorilor legate de asigurarea școlarizării elevului pe perioada învățământului obligatoriu, distrugerile materiale din patrimoniul școlii cauzate de elev.

Primarul împuternicește persoane în acest scop, la sesizarea Consiliului de Administrație al școlii, iar aplicarea contravenției se face de către agenții de poliție, cu competențe în domeniu (Art.360).

Dezvoltarea școlii către o școală comunitară trebuie privită din cel puțin două perspective:

-aceea a eforturilor depuse de către comunitate în ansamblu în scopul dezvoltării (nivel crescut al investițiilor, venituri bune pe cap de locuitor, investiții în infrastructură în general și în infrastructura școlii etc.);

– eforturi depuse de către școală în scopul adaptării la cerințele comunității;

Relația școală-comunitate locală este influențată de o mulțime de factori: – mediul social al comunității (urban, rural, așezare geografică etc.);

– gradul de cultură, nivelul studiilor populației din comunitate care influențează și viața școlii;

– profesiile dominante din societate, care pot deveni modele pentru copii și pot influența orientarea școlară și profesională;

– dezvoltarea economică și tehnologică a comunității,

– percepția școlii în comunitate;

O școală dezvoltată într-o comunitate este motorul dezvoltării comunitare. Școala trebuie să fie deschisă la nevoile comunității, să identifice acele domenii în care poate dezvolta parteneriate comunitare: alternative de petrecere a timpului liber pentru copii și tineri, activități de educație rutieră, educație pentru sănătate, ajutorarea vârstnicilor, a familiilor sărace etc.

O școală dezvoltată este aceea care răspunde unei game cât mai largi de nevoi ale beneficiarilor săi, este deschisă la parteneriate, cu oameni pregătiți și motivati.

II.3. Factorii de mediu familial care influențează dezvoltarea copilului

Ereditatea reprezintă insușirea materiei vii de a transmite,de la o generație la alta,sub forma codului genetic,informații de specificitate care privesc specia, grupul de apartenență sau individul,constituindu-se in premisa biologică a dezvoltării ( insușirile fizice,biochimice și funcționale).

Moștenirea ereditară apare ca un complex de predispoziții și potentialități; potențialul genetic al fiecărui individ se selectează prin hazard și este polivalent sub aspectul exprimării psihice. Ceea ce ține de ereditate se poate exprima in diverse etape de vârstă sau poate rămâne in stare de latent pe tot parcursul vieții ,in absența unui factor activator.Unele aspecte ale vieții psihice poartă mai puternic amprenta eredității(temperamentul,aptitudinile,emotivitatea,patologia psihică),altele sunt mai puțin influențate de ereditate(atitudinile,voința,caracterul).

Factorul ereditar generează un anumit tip de conduită ,dar faptul nu se poate explica independent de acțiunea factorilor de mediu și de educație.

Educația reprezintă activitatea specializată,specific umană,desfașurată in mod deliberat,prin care se mijlocește raportul dintre om și factorii de mediu.

Pentru o mai bună ințelegere a conceptului de educație, Cerghit și Bunescu identifică urmatoarele posibile perspective :

-educația ca proces-acțiunea de transformare in sens pozitiv și pe termen lung a ființei umane ;

-educația ca acțiune de conducere ,adică dirijarea evoluției individului spre stadiul de persoană formată,autonomă și responsabilă;

-educația ca acțiune socială –activitatea se desfașoară pe baza unui proiect social ,care comportă un model de personalitate;

-educația ca interrelație umană-presupune un efort comun și conștient intre educator și educat

Educația are efect asupra dezvoltării in condițiile menținerii unui optimum intre ceea ce poate individul la un moment dat sau și ceea ce i se oferă.Educația este dependentă de ereditate și calitatea factorilor de mediu și nu dispune de puteri nelimitate ;altfel spus,nu poate reechilibra o ereditate profund afectată-de exemplu,copiii cu dizabilități mentale de etiologie genetică sau organică) și nici nu poate compensa un mediu dizarmonic sau viciat (violența,abandon,absența confortului afectiv in familie,boli și suferințe).

II.5.Consilierea familială – colaborarea cu specialiștii ( consilier școlar,logoped)

Cunoașterea de catre educatorii de profesie ( invățători,profesori,consilieri

școlari,logopezi,diriginți) a tipului familiei elevului are o mare importanță ,căci fiecare structură creează un climat educativ specific.

In familiile formate din părinți și copii ,mama este cea care incepe educația ,in primul an de viață având rol predominant ,nu numai in hrănirea copilului cum exagerat se accentuează,ci in realizarea și celorlalte dimensiuni ale educației,intre care caldura afectivă și formarea deprinderilor elementare ocupă primul loc.

O dată cu inaintarea copilui pe treptele evoluției ontogenetice ,tatăl preia atribuțiile educative intr-o masură mai mare. De fapt această defalcare a atribuțiilor este relativă , deoarece sexul copilului iși spune cuvântul in exercitarea atribuțiilor educative.,fetele rămânând pe seama mamelor, iar baieții intrând sub influența tatălui.

Părintele indulgent ii permite copilului să se manifeste cum vrea el, fără prea multe restricții.. Se consultă cu copilul când ia o decizie,manifestă căldura și interes față de tot ce face copilul,, iar cazurile in care il pedepsește sunt foarte rare.

Părintele autoritar ii cere copilului să respecte cu strictețe,fără să comenteze,regulile existente.Părintele este rece și detașat de copil,impunând respectul muncii și al efortului.Stilul autoritar il invată pe copil să devină ordonat,disciplinat ,respectuos față de cei de care ii este frică.

Părintele indiferent neglijează copilul ,nu este preocupat de realizările lui și nici nu manifestă frecvent trăiri emoționale pozitive pentru el.Copilul crescut de părinți indiferenți se va baza doar pe experiența lui de viață

Părintele protector este aparent un părinte model ; este extrem de atent la nevoile copilului și se dedică cu toata ființa meseriei de părinte.Uneori,protecția acordată copilului este exagerată.Copiii care au părinți exagerat de protectori , pot manifesta tulburări ale somnului și ale regimului alimentar ,precum și stări de frică nejustificate.

Părintele democratic are in vedere ca drepturile copilului să fie intotdeauna respectate ,fără a omite stabilirea unor reguli care să fie respectate consecvent și urmate de toți membrii familiei.

Analizând elementele descriptive ale consilierii din perspectiva familiei aflată in criză,observăm ca:

-problemele vizate de consiliere sunt: dificultăți situaționale,obstacole normale ale vieții,autocunoașterea,autointelegerea,clarificarea,autoacceptarea ,maturizarea,dezvoltarea optimă a personalității in relație cu mediul său.

-relația de consiliere este de ajutor,de susținere,de orientare, de mobilizare a resurselor proprii individului sau grupului

-caracterul procesului de consiliere este predominant acțional, de creștere a eficienței , de rezolvare a problemelor educaționale ,de punere la dispoziția subiectului educației a tehnologiei specifice.

Consilierea psihologică este relativ limitată in masura in care specialistul ( prof.consilier școlar,logoped) ajută un subiect ( elev,părinte) să vadă mai clar o problemă mai mult sau mai putin specifică și să decidă pentru o tentativă de rezolvare. Aceste probleme care apar la nivelul realității au legatura cu personalitatea in contextul in care trăiește subiectul și pot conduce la necesitatea unui sprijin sub formă de counseling ( un sfat mai mult sau mai puțin insoțit de procedee psihologice ) sau de guidance ( un sfat cu forme mai directive ) sau la o psihoterapie.