Familia Si Rolul Acesteia In Societate

CUPRINS

CAPITOLUL I . FAMILIA – ROLUL FAMILIEI IN SOCIETATE.

1.1. Definitia familiei

1.2. Caliatatea de parinte

1.3. Teorii ppsihologice privind dezvolatrea copilului

CAPITOLUL II. MIGRATIA PARINTILOR

2.1. Concepte terminologice si definitii

2.1. Cauzele migratiei

2.3. Cesterea fenomenului de migratie in tara noastara

2.4. Efectele migratiei asupra copiilor . Manfestari psiho-comportametale

CAPITOLUL III. NEGLIJAREA SI ABUZUL ASUPRA COPILULUI

3.1. Etiologia neglijentei si abuzului asupra copilului

3.2. Forme de abuz si neglijare

CAPITOLUL IV. INERVENTIA ASISTENTULUI SOCIAL IN SITUATII DE ABUZ SI NEGLIJARE

4.1 . Consideratii preliminare /scurt istoric

4.2. Etape ale interventiei

4.3. Tipuri de interventii

4.4 . Interventia de durata ( de reabiliatre)

CAPITOLUL V. CONSILIEREA COPILULUI ABUZAT /NEGLIJAT

5.1. Consilierea in situatii de criza

5.2. Consilierea psihologica/ sociala

CAPITOLUL VI. CONSILIEREA PARINTELUI /TUTORELUI IN SITUATII DE ABUZ /NEGLIJARE

6.1. Constientizarea problemei si a dimensiunii acesteia

6.2. Educatia parental

CAPITOLUL I FAMILIA-ROLUL FAMILIEI ÎN SOCIETATE.

1.1. Definiții ale familiei

Deoarece omul este o ființă socială, el a fost creat să trăiască în colectivitate. Numai în prezența și în relație cu alte ființe omenești, omul poate ajunge la dezvoltarea deplină a facultăților sale intelectuale și psihice și a caracteristicilor lui de natură socio-emoțională. În singurătate, anumite trăsături omenești fundamentale se inhibă, omul devenind inconștient de adevăratul sau potențial afectiv.

Putem afirma că familia este baza societatii, deoarece putem vedea ca peste tot în lume fiecare societate este construită în același mod.

Familia, reprezintă prima formă de organiuzare a societății unde copilului I se puneau bazele. Din cauza formelor de rudenie, aceasta societete avea o mare stabiliate. Ani la randul, familia a insemnat un rezervor uman al istoriei , reprezentând primul nucleu al civilizației, sabilitate în timp si speranță pentru viitor.

“Ca oameni, noi suntem creați cu necesitatea de a vedea lucruri, modele ilustrate care sunt importante în viețile noastre. Familia funcționează în același mod. De exemplu, copiii care au văzut că părinții lor beau alcool sau arată violență unul față de altul, ajung să practice aceleași activițăți ca ei.”

Se poate observa că , odată cu trecerea anilor noile tehnologii acaparează prezentul, relațiile familial și cele sociale sunt din ce în ce mai scăzute. Destrămarea familiei, a societății, explozia demografică, migrarea spre marile orașe sunt doar câtva surse ce generează criza familiei. În ultimele statistici, se demonstrează că priblema familiei este tratată cu o oarecare ușurință în zilele noastre.

În lume, s-a ajuns la durerosul record ca dintr-o sută de familii nou închegate, după primul an să nu reziste decât jumătate. Chiar și în România, o țară cu o puternică tradiție și chiar cult al familiei, tendințele sunt aceleași. Statisticile spun că numărul divorțurilor este în creștere. Pierderea acestor valori tradiționale se împletește cu criza spirituală, cu pierderea credinței în Dumnezeu, care sunt evidente, de necontestat.

“Familia are un rof decisiv fiind celula de baza a societatii, unde copiii invata valorile morale pentru a le transmite mai departe. Datoria familiei este să păzească generațiile și să prezinte frumusețea moralei creștine. “[]

De-a lungul istoriei, noțiunea de familie a suferit schimbari. Astfel, noțiunea de familie poate fi privită din doua direcții de abordare:

una sociologica

una juridica.

Din punct de vedere sociologic, familia ca formă de comunitate umană, reprezintă grupul de persoane legate prin rudenie, caracterizate prin comunitate de viață, de sentimente, interese și aspirații.

În ceea ce privește perspectiva juridică, familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi si obligații, care își are originea în rudenie, înfiere sau în raporturi asimilate relațiilor familiale.

Cele doua sensuri ale noțiunii de familie, de regulă se suprapun, spre exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt încetează, între soți nemaiexistând comunitate de viață și interese. Cu toate acestea, unele drepturi și obligații ale familiei, în sens juridic continuă să existe. Ele se manifestă în situațiile de administrare a bunurilor dar ți în cazul creșterii și întreținerii copiilor, în ceea ce privește procesul instructiv-educativ al acestora.

Este, deci, necesar de a se face distincția între noțiunea de familie și raporturile juridice, deoarece viața demonstreaza că oamenii pot trăi în uniuni consensuale, ale căror consecințe sunt eludate juridic de cele mai multe ori.

Ținând seama de importanța unității familiei în intervențiile care se fac, din perspectiva asistenței sociale, definiția familiei apare necesară ca și cadru de lucru al intervențiilor.

Definiția familiei în cazurile intervențiilor, în asistență sociala, va delimita ceea ce constituie “norma” de ceea ce apare ca fiind “deviant” si care în acest fel va orienta obiectivele planurilor de intervenție și alcătuirea echipei pluri -disciplinare chemată să intervină, precum și politica bunăstării familiei.

Definiția, va diferenția în același timp familia de alte forme de organizare a unor grupuri umane. Fiecare dintre noi avem o definiție mai mult sau mai puțin constientizată a noțiunii de familie și a ceea ce ar trebui să devină ea, pentru simplul motiv că fiecare dintre noi provenim dintr-o familie.

O definiție formulată de Burgess, Locke si Thomas (1971, apud Hartman, Laird,1983) care ține seama de legăturile dintre membrii familiei este urmatoarea:

“Familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopție; gospodărindu-se îimpreună; interacționînd și comunicând între ele de pe poziția rolurilor de soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate și soră; creând și menținând o cultură comună.”

Această definiție ridică însă anumite probleme cum ar fi situația necunoașterii tatălui biologic sau situația în care apar, în lipsa unui divorț prealabil, cupluri formate din parteneri care provin din alte legături și care în noul cuplu dau naștere unor copii care cresc alături de cei proveniți din relațiile anterioare. Deci, definiția formulată de Burgess, Locke si Thomas, riscă să dea la o parte grupuri de persoane care se numesc și se consideră a alcătui o familie și au o viață organizată ca a unei familii.

În anul 1930, Mary Richmond, a dat o definiție care rupea limitele definiției clare și structurate, dumneai definind familia ca fiind: “toți cei care împart aceeași masă”.

Hartman si Laird, în anul 1983definește noțiunea de familie astfel:

“O familie devine familie când doi sau mai mulți indivizi decid că ei formează o familie și asta înseamnă că,îin momentul respectiv pe care ei îl trăiesc împreună, dezvoltă o intimitate în care îșiîimpărtășesc nevoile emoționale de apropiere, de a trăi într-un spțiu denumit de ei căminul lor și în care se definesc roluri și sarcini necesare pentru a satisface nevoile biologice, sociale și psihologice ale indivizilor implicați.”

Asadar, familia este mediul unde membrii care o alcătuiesc își satisfac propriile nevoi, dar totodată reprezită și leaganul dezvoltării armonioase a noilor generații.

1.2. Calitatea de părinte.

Constelația familiala, reprezintă un tezaur de afectivitate pentru toți membrii ei. Climatul moral și spiritual al familiei se formează încă dinainte de nașterea copiilor, cel mai adesea încă de la alegerea soțului, respectiv soției și este determinat de calitatea, tonalitatea și stilul relațiilor dintre cei doi soți.

Natura relațiilor dintre cei doi soți este foare importantă pentru o deyvoltare normală a copilului. Astfel, afecțiunea si stima reciprocă, buna înțelegere, unitatea de vederi și idealuri, dorința de colaborare, distribuția echitabilă a sarcinilor domestice, simțul de răspundere, experiența și cultura, respectul față de personalitatea și demnitatea partenerului, sunt elemente care echilibrează raporturile dintre soți și introduce în familie acea atmosferă destinsă, senină care trebuie considerată prin ea însăși drept un instrument de echilibrare psihică a copilului.

Familia este locul unde copilul se bucura de afecțiunea, întelegerea și sprijinul părinților, dar tot odată este și locul unde părinții prin prisma vârstei, a educației și a experienței oferă un model de urmat pentru copil.

Dar, creșterea și educarea unui copil în limitele a ceea ce am putea numi “bun” se schimba de la o zi la alta, de la o generație la alta, de la o cultură la alta. Putem însă afirma faptul că nivelul cunoștințelor dar și condițiile pentru creșterea armonioasă a unui copil sunt mai bune în zilele noastre decât înainte. În baza acestor cunoștințe există posibilitatea de a formula calitățile părinților, care sunt extrem de importante dar și decisive în creșterea și dezvoltarea copilului, indiferent de contextul cultural sau istoric.

Mai ales că meseria de părinte este una dintre cele mai vechi și grele meserii pe care un adult o desfășoară în viața lui. Este surprinzător însa faptul că în mod frecvent adulții care devin părinți găsesc în copii o rezolvare a problemelor pe care le întâmpină în viață.

Funcțiile familiei sunt următoarele:

A. Funcția biologică, de perpetuare a speciei.

Omenirea este de neconceput fără a continua peprpetuarea speciei umane, astfel că această funcție a familiei are un caracter primordial în raport cu celelalte. Familia are la bază în primul rând, deși nu exclusive, atracția biologică dintre bărbat si femeie, determinate de diferențierea sexuală. In plus trebuie evidențiată și dorința firească a omului de a lăsa urmași, de a avea și de a crește copii. Hotărârea unui cuplu tânăr de a avea copii este desigur una personală, dar determinate și de realitățile economice, acestea din urmă generând, în prezent o scădere a raței natalității.

Această funcție presupune:

Nașterea copiilor;

Asigurarea necesităților de igienă a tuturor membrilor familiei.

B. Funcția educativă, de integrare socială.

Familia reprezintă celula de bază a societății,unde copilul învață primele noțiuni despre conduită morală, ce înseamnă bine și rău, dar și imprimă pesonalității sale în formare, reguli și deprinderi, principii ce constituie fundamentul pe care ulterior se clădește personalitatea omului matur.

“Părinții sunt datori să crească un copil, având grijă de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățarea și pregătirea lui profesională, în raport cu însușirile aestuia. Aceasta reprezintă o aplicație în planul relațiilor de familie, a unor drepturi și libertăți fundamentale reglementate de Constitutie si Legea nr.272/2004.

Conform Codului Familiei, Autoritatea Tutelara are, la rândul ei, obligația de a verifica modul în care părinții își îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana copillului. ’’

Funcția educativă a familiei poate presupune:

Educația și formarea copilului (care este foarte importantă, calitatea și efectele ei sunt cele care poate depinde evoluția copilului);

Filtrarea, reținerea elementelor cu influențe negative asupra copilului (anturaje diverse) ce pot influența negativ dezvoltarea normală a copilului.

C. Funcția de coeziune și solidaritate.

Antrenează toți membrii familiei;

Implică dragoste și respect între membrii familiei.

Opus familiilor caracterizate de normalitate : există familii disfuncționale sau atipice pe care le numim deficitare, dezorganizate, vulnerabile. Dintre acestea, cele mai frecvente sunt familiile monoparentale (un singur părinte cu unul sau mai mulți copii) care rezultă din decesul unui părinte, din divorțul părinților, din abandonul familiei de către unul dintre părinți sau din nașterea unui copil în afara căsătoriei. De cele mai multe ori, copiii din aceste familii sunt cei care suferă cel mai mai mult, indiferent de implicarea și dorința părintelui de a suplini tot ceea ce dorește minorul.

D.Funcția economică:

Această funcție, are în vedere în special organizarea familiei, din punctul de vedere al cheltuielilor, pe baza unui buget comun de venituri și cheltuieli. În familia tradițională, fiecare dintre membri avea un rol foarte bine delimitat, deorece ei reprezentau o unitate economică.

Principala modificare o reprezintă schimbarea locului de muncă din interiorul în exteriorul familiei . Acest lucru se datorează proceselor de urbanizare , modernizare și industrializare.

Rolul familiei moderne în educația copiilor a scăzut din cateva motive, cum ar fi lipsa timpului pe care părinții ar dori să îl petrecă împreună cu proprii copii din cauza sarcinilor profesionale. Meseriile părinților care sunt într-un continuu proces de modernizare, nu mai implică transmiterea “meseriei familiale”.

Totodată, volumul din ce în ce mai mare de informații pe care îl asimilează copiii, duce la imposibilitatea părinților de a mai putea îndeplini rolul de părinte în mod corespunzator.

Analiza bugetului familiei ofera informații cu privire la:

-relația venituri – marimea familiei, precum și posibilitățile de satisfacere a trebuințelor elementare ale membrilor ei;

-modul de obținere a veniturilor;

– persoanelor aflate în incapacitate temporară sau totală, de muncă;

structura cheltuielilor.

Practica, a evidențiat existența a două tipuri de buget în familie:

buget echilibrat: surse sigure de venit cu posibilitatea satisfacerii nevoilor membrilor familiei;

buget dezechilibrat: surse sporadice de venituri, implicarea unor cheltuieli exagerate în detrimental altora.

În studiul familiei contemporane, trebuie să se țină cont de calificarea profesionala a membrilor familiei și a veniturilor obținute, precum și de satisfacerea sau nu a nevoilor elementare ale fiecarui membru al acesteia.

Vulnerabilitatea anumitor familii în ceea ce privește crearea unui cadru armonios necesar dezvoltării copiilor, duce la situații dintre cele mai dificile. În aceste conditii, indiferent de voința lor, o parte dintre copii sunt nevoiți să – și părăsească familia și ajung fie în instituții (publice sau din sectorul neguvernamental), fie pe stradă.

Literatura de specialitate evidentiază împrejurările ajungerii copiilor în stradă sau în sistemul de protecție.

Printe acestea putem enumera:

Copii abandonați în maternitate, în spitale pediatrice sau în altă parte;Famili dezorganizate;Mama/tata singur, a abandonat familia, a decedat, se afla în închisoare sau se afla bolnav în spital;Tatăl nu recunoaște copilul;Mama recăsătorită cu un copil nedorit;Lipsa sprijinului financiar;Saracia extremă;Mama sau tatal caută de lucru;maltratat în familie;Mama violată, prostituată sau adolescentă;Mama sau tatal alcoolic;Probleme de sanatate ale copilului.

Kari Killen (1998) definea șapte funcții de bază ale părinților, ce sunt strâns legate între ele și care se pot întrepătrunde până la un anumit grad, funcții pe care părinții le pot, sau nu, îndeplini în funcție de abilitățile pe care le au:

1.Abilitatea părinților de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului.

‘’Această funcție, pentru o bună îndeplinire, implică cunoașterea nevoilor de bază ale copilului și mai apoi disponibilitatea părinților de a-și sacrifica propriile nevoi în favoarea celor pe care le implică creșterea și dezvoltarea unui minor.”

Maslow clasifică piramidal cele cinci tipuri de nevoi umane, astfel:

tip I: Nevoi fiziologice(apa, hrana)

tip II: Nevoi de siguranță și securitate (siguranța corpului, protectie, stabilitate)

tip III: Nevoi de apartenență și dragoste (intimitate, prieteni, familie)

tip IV: Nevoi de respect și stima de sine( încrederea în ceilalți)

tip V: Nevoi de autodezvoltare

Maslow investighează aceste și le împarte in doua mari categorii:

Nevoi de tip D;

Nevoi de tip B.

Cele patru trepte din piramida lui Maslow se regăsesc în nevoile de tip D și apar în mod frecvent prin lipsă, prin deficiență și împing individul spre a și le satisface.

Odată ce sunt satisfăcute , nevoile încetează să mai împingă individul spre noi acțiuni, dar satisfacerea lor depinde de mediul familial.

A cincea clasă din piramida lui Maslow este cea care se referă la nevoile de tip D. Acest gen de nevoi, odată satisfăcute nu dispar ci constituie automotivația comportamentelor individului.

Ele sunt permanent prezente și asigură dezvoltarea și evoluția individului. În cadrul familiei, minorul poate găsi sprijinul necesar evoluției sau din contră aripile i se pot frânge prin neîntelegere.

Se poate afirma, că familia reprezintă suportul de bază pentru împlinirea acestor nevoi, iar protejarea în cazul eșecului sau neîmplinirii, înseamnă a proteja persoana de o suferință sau traumă. Teoria traumei, arată faptul că funcționarea creierului este afectată negativ de trăirile emoționale generate de traumă, astfel dezvoltarea este estompată, înregistrându-se uneori regresii. Creierul functionează la nivel maxim doar atunci când este total absorbit de activitatea pe care o desfășoară, nemultumirile fiind resimțite doar în plan inferior, fiind concentrate doar pe reușita activității.

Csikszentmihayli (1975,1972, apud Mayhew, 1999) a dezvoltat “teoria curgerii” plecând de la nevoile de tip B, demonstrând că potențialul maxim al individului apare atunci când el este total absorbit de activitatea pe care o desfășoară, nefiind absorbit de micile sau marile probleme ale vieții cotidiene. Tot el arată și faptul că familia ar trebui să asigure tuturor membrilor săi, în egală măsură, acest mediu de maximă eficiență. În cazul copiilor această condiție, a asigurării condițiilor optime de maximă creativitate, fiind absolut necesară pentru dezvoltarea lor ulterioara.

Având în vedere cele mai sus menționate, această funcție a părinților se referă la înțelegerea importanței de a vorbi copilului, de a lasă timp acestuia să raspundă în felul lui, de a-l stimula tactil, de a-i răspunde chemărilor, de a-l reconforta atunci când plange vorbindu-i cu blândețe. Deci, daca părinții nu cunosc importanța acestor manifestări, firești, față de proprii copii, nu vor fi capabili de a sacrifica propriul confort în favoarea satisfacerii nevoilor propriilor copii. Cu toate acestea, părinții care nu sunt capabili de sacrificiu nu pot fi acuzați de inabilități sau dezvoltare ciuntită a unor capacități ale propriilor copii.

Pe de altă parte, perceperea copilului ca pe o piedică în calea unor împliniri trecute, prezente sau viitoare, va determina creșterea acestuia astfel încât să resimtă insatisfacțiile părinților.

2. Abilitatea de a oferi copilului experiente noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv.

Piaget, asemăna copilul în fața universului, având marea sarcină de a descoperi lumea în care exista ca un cercetător. Altfel spus, dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experiențe, părintele având marea și dificila sarcină de a-i permite să cunoască experiențe care implică riscuri pe care acesta nu le cunoaște încă. Descoperirile copilului, exprimând în esență, care îi sunt limitele, dar și care sunt limitele îngăduinței și ale cunoașterii celor din jurul său.

3. Abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul tău.

Empatia reprezintă posibilitatea unei persoane de a trăi în propria ființă trăirile celuilalt.

Kari Killen (1998) definea empatia, preluată după Letourman (1981), bazată pe trei elemente, astfel:abilitatea de a diferenția, de a identifica sau numi, gândurile și sentimentele celeilalte persoane; abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental, de a se pune în locul celeilalte persoane; abilitatea de a răspunde în funcție de sentimentele celeilalte persoane.

Această funcție se referă la abilitatea părinților de a percepe propriul copil dincolo de cuvinte, de a se angaja împreună cu el în joc, bucurie, tristete sau descoperirile copilului.

Cu toate acestea, o comuniune la extreme cu propriul copil poate să dezvolte o atitudine hiperprotectoare, de “posesiune cu caldură” care ar fi mai mult o piedică în dezvoltarea copilului. Dar abilitatea părintelui de a înțelege nevoile copilului, în care acesta din urmă experimentează, este decisivă pentru capacitatea parentală da a răspunde copilului fără a revarsa asupra lui frustrările zilnice. Dacă părintele nu este caracterizat de capacitate empatică, există riscul ca și cea mai mică trăire negativă să fie descărcată asupra copilului.

4. Abilitatea de a-și înfrana propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge în relația cu copilul.

Această funcție, se referă la exprimarea verbală și fizică a frustrării. Pentru exercitarea corespunzătoare a rolului de părinte este absolut necesar un grad de toleranță la frustrare și conflict. Există părinți care sunt violenți numai în cadrul familiei, iar dacă sunt adepții teoriei conform căreia “a bate copilul înseamnă a face om din el” sau “unde dă mama crește”, se vor constitui într-un obstacol clar în calea dezvoltării propriului copil.

În cazul părinților care își revarsă agresivitatea și în afara familiei, există cele mai mari șanse ca proprii copii să fie pedepsiți pentru un comportament pe care tot ei l-au indus.

Printre cauzele care duc la revarsarea frustrarii atat in familie cat si in societate se numara:

problemele emotionale ale parintilor;

psihozele;

retardul mental;

dependenta de alcool si droguri.

5. Capacitatea de a avea asteptari realiste de la copil.

Aceasta functie, se refera la faptul ca modul de comportare a părinților față de copii, precum și așteptările realiste ale părinților, pot fi confirmate de conduita copilului și de modul în care acesta crește și se dezvoltă.

Repetarea în mod frecvent unui copil că nu este bun de nimic va dezvolta la acesta convingerea părintelui, pe câtă vreme susținerea și încurajarea copilului va dezvoltă la acesta aceeași convingere. Există, însă, riscul de a avea așteptări prea mari sau prea scăzute de la copil, ceea ce într-un final va duce la apariția frustrărilor sau a lipsei de stimulare. Deci, așteptările trebuie să fie realiste și pozitive, în conformitate cu vârstă, capacitățile și dezvoltarea copilului. Părinții care sunt mai mult decât exigenți în ceea ce privește comportarea, curățenia, notele obținute la școală, pot fi considerați responsabili de eșecul propriului copil. Acesta, poate să ajungă în una dintre situațiile în care ori începe să mintă, ori este surmenat de așteptările adulților sau a școlii. Astfel, școală ajunge să se transforme din bucuria unor descoperiri într-o sperietoare. Din această situație nu are de pierdut numai adultul, ci și copilul care ajunge să creadă că va fi iubit în funcție de comportament sau rezultatele școlare.

La cealaltă extremă, exigențele prea mici au ca rezultat neasumarea responsabilităților care i se cuvin la o anumită vârstă, sau lipsa capacității de a rezolva probleme. În acest mod, copilului îi este subminată dezvoltarea corespunzătoare a autonomiei, ori acest aspect dar și capacitatea de a crește noile generații, sunt două scopuri majore, pe care orice comunitate le are față de membrii săi.

Exemplul cel mai concludent cu privire la lipsa acestei funcții parentale, este copilul crescut în casele de copii, față de care nu a existat un adult care să îl motiveze, care să îl susțină atunci când trece printr-un eșec. Dramatic este și faptul că acești copii, chiar dacă devin adulți, nu sunt capabili să-și conducă propria viață.

Un alt exemplu grăitor în cazul acestei funcții parentale, este și situația familiilor cu mai mulți copii. Deseori cel mai mare dintre copii este persoană pe umerii căreia se află responsabilitatea creșterii fraților. Părintele nu mai vede în cel mai mare dintre copii un copil și ajung în situația în care îi fură acestuia dreptul la o copilărie firească și normală, ajung chiar să îl pedepsească pentru greșelile fraților.

6. Capacitatea de a percepe copilul in mod realist.

”Este functia care se refera la faptul ca de modul in care sunt perceputi copii, depinde atitudinea parintilor fata de acestia, precum si la faptul ca asteptarile fata de copil sunt determinate de imaginea pe care o au adultii despre el. ”

Uneori, parintii nu mai observa calitatile copilului sau dificultatile pe care acesta le intampina, si care pot fi specifice nivelului de dezvoltare. Pentru a “vedea” copilul, parintele trebuie sa fie dispus sa o faca, deoarece daca se lasa coplesit de probleme, exista riscul de a atribui minorului propriile frustrari si agresivitati.

7. Abilitatea de a răsplăti, de a valoriza copilul.

”Această funcție parentală le implică pe cele care se referă la a fi empatic cu propriul copil și de a-l vedea realist. Unii părinți consideră că, dacă propriul copil procedează corect în anumite situații, este ceva normal și firesc și nu mai trebuie să îl răsplătească sau să îi mulțumească.”

Dar dacă minorul greșește în anumite situații adultul observă imediat greșeală. Riscul acestor manifestări ale părinților, este acela de a fixă la copil acest gen de comportament, mai ales că există tendința de a reaminti în mod frecvent greșeală comisă. Că adult, simțim o senzație de plăcere atunci când suntem lăudați, mai ales dacă persoană care ne laudă este foarte importantă pentru noi. Pentru copil însă, cele mai importante persoane sunt părinții, de aceea una dintre cele mai importante funcții parentale este aceea care se referă la a răspunde pozitiv copilului, de a-l valoriza. Este modul cel mai ușor de a fixă, la copil, un comportament corespunzător, a etapei de vârstă, dar și a nivelului sau de dezvoltare.

Spre exemplu, părintele care pedepsește o notă proastă, fără a avea o reacție la o notă bună, considerând-o firească și normală, reușește să înrădăcineze copilului un comportament impropriu, acesta ajungând chiar să nu mai considere firesc și normal să spună părinților rezultatele obținute sau chiar să mintă.

Concluzionând, atunci când este evaluată posibilitatea părinților de deveni destul de buni, în primul și în primul rând trebuie evaluat modul și gradul în care îndeplinește funcțiile mai sus menționate. Totodată, este de menționat faptul că, din ce în ce mai des, ne confruntăm cu situații de îngrijire defectuoasă, cauzată de faptul că părinții au o viziune distorsionată, așteptări rigide sau abilitate limitată de a da prioritate satisfacerii propriilor nevoi, trecând în plan secund nevoile pe care le implică creșterea și educarea unui minor.

Dar dacă lipsa funcționalității părintești este episodică, cauzată de diferite probleme, părinții nu pot fi acuzați de imaturitate în ceea ce privește creșterea și educarea propriilor copii.

Funcțiile mai sus descrise sunt poziționate central în procesul creșterii și educării unui minor, ele dezvăluind relația părinte – copil, dar, uneori, afectând în mod direct experiență copilului.

Având în vedere cele mai sus menționate, îndeplinirea, sau nu, a funcțiilor parentale este un mod pentru specialiștii în domeniu, de a evalua corect situațiile de abuz, neglijare, maltratare, fără a reacționa eronat.

I.3. Teorii psihologice privind dezvoltarea copilului

1. Teoria dezvoltării psihosociale

Erik H. Erikson consideră că există opt stadii ale dezvoltării psihosociale. El a emis ideea existenței unor componente duale (pozitive și negative) aflate în opoziție, fiind necesare rezolvarea conflictelor inițiale, pentru a-i asigura individului capacitatea de a le stăpâni pe cele ulterioare. Procesul poate fi văzut ca un progres pas cu pas. Voi prezenta mai jos doar primele cinci stadii, care se referă la dezvoltarea umană de la momentul nașteri și până la majorat, datorită faptului că lucrarea de față tratează aceasta perioada de vârstă.

În primul stadiu – primul an de viață – există relația bipolară încredere / neîncredere ca expresii ale dependenței copilului de calitatea îngrijirii parentale. Astfel îngrijirea caldă, echilibrată, calmă determină încrederea, iar îngrijirea dezordonată, capricioasă dezvoltă neîncredere, teamă, suspiciune.

Stadiul II – de la 1 la 3 ani – se dezvoltă caracteristici de autonomie și emanciparea copilului de tutela imediat parentală în opoziție cu simțul rușinii și al îndoielii. Excesul de critică, în ceea ce privește micile accidente ale vârstei (imicțiunile spontane, stricarea obiectelor, etc.), conduce la instalarea sentimentului de rușine în exces, în schimb dacă copilului i se permite în mod liber să efectueze singur o serie de activități mărunte, se dezvoltă autonomia. Aceste caracteristici se instalează, de cele mai mule ori, între structurile fundamentale.

Stadiul III – între 4 și 5 ani – este dominat de constituirea inițiativei versus vinovăție. Inițiativa se manifestă ca motorie și intelectuală și se construiește prin abordarea a tot felul de acțiuni ca jocul, comunicarea prin vocabular. În cazul în care inițiativa nu este îngrădită, ea devine caracteristică, psihică. Îngrădirea și evaluarea inițiativei ca inoportună creează sentimentul de vinovăție, care se stabilizează și el în structura personalității.

Stadiul IV – între 6 și 11 ani – se concentrează în jurul perechii complementare de trăsături psihopotențiale, sârguința versus inferiorizarea. Școala absoarbe cea mai mare parte a disponibilităților copilului, impunând reguli și tendințe spre sârguință. În școală, are loc procesul de dezvoltare a sârguinței, dar și trăirea inferiorității în cazul în care copilul nu poate răspunde cerințelor impuse.

Confruntarea copiilor cu experiența sârguinței e gravă, inferiorizarea manifestându-se ca o reacție de eșec.

Stadiul V – între 12 și 18 ani – este dominat de conștientizare identității eului versus confuzia rolurilor. Dacă identitatea eului se trăiește amplu, se întăresc încrederea, autonomia, inițiativa. Confuzia de roluri sau identificarea cu roluri negative (frecventă la copii delincvenți) implică întărirea neîncrederii, îndoielii, rușinii, inferiorității. Comportamentul sexual este și el implicat în creerea identității.”

Teoria învățării sociale

”Teoreticienii acestei abordări, avansează ideea că personalitatea sau comportamentul copilului, se dezvoltă ca urmare a interacțiunii sociale, prin recompense și pedepse, imitare, identificarea cu anumite modele de rol și conformarea la expectanțe. În cursul dezvoltării copilului, intră în joc toate procesele sociale: percepția socială, înțelegerea comportamentului oamenilor, rolurile sociale, comportamentele asociate și comunicarea, atât verbală cât și nonverbală.”

Fenomenul dezvoltării copilului presupune un proces de socializare, în care copilul învață să se conformeze normelor societății și să acționeze adecvat.

Există trei modalități principale de încurajare a socializării la copil prin procesele de imitare, identificare și educație directă.

Imitarea – copiii observă și imită persoanele din jurul lor, se joacă adoptând roluri sociale și imitând adulții pe care i-au văzut în aceste roluri. Toate aceste lucruri fac parte din procesul prin care copilul învață o gamă de comportamente pe care le poate utiliza mai târziu.

Imitarea este deseori descrisă ca o „scurtătură” în învățare. Aceasta presupune copierea unei anumite acțiuni sau a unui set de acțiuni și permite copilului să dobândească o serie de deprinderi fizice, rapid și eficient. Prin imitare, copilul este capabil să învețe mai mult decât ar putea prin învățarea directă.

Identificarea – este un proces care se realizează în două etape și este implicat în învățarea bazată pe observație. Identificarea are loc într-o perioadă mult mai mare de timp decât imitarea și se crede că, în mare măsură, învățarea rolurilor sociale, cum ar fi rolul de gen și sex, are loc prin procesul de identificare.

Prezența modelelor de rol este foarte importantă în dezvoltare, în jurul copilului trebuie să existe oameni pe care acesta să îi poată copia, ca să își poată forma o idee despre felul în care o ființă umană reală se comportă într-un anumit rol social. Astfel de modele de rol îi oferă copilului o linie de ghidare, care-l va orienta spre un comportament adecvat în viață. S-a constatat că nu toate modelele au fost imitate în mod egal, în principiu, copiii au imitat modelele pe care le-au considerat similare lor, de exemplu pe cele de același sex.

Educația – deși copiii învață foarte multe prin imitare și identificare, există și unele comportamente care sunt dobândite prin intermediul reacțiilor directe din partea adulților și, deseori, aceasta este o modalitate importantă de pregătire a copiilor pentru a se comporta conform exigențelor societății.

Educația se realizează prin transmiterea expectanțelor sociale, prin utilizarea sistemului de pedepse și recompense. Tipul de pedepse pe care le utilizează părinții, pare să se coreleze foarte bine cu dezvoltarea unui simț puternic al conștiinței la copil. Un studiu efectuat de Mackinnon în 1938 a arătat că studenții care s-au dovedit că au o conștiință puternică (nu au copiat la un test atunci când au avut ocazia), suferiseră pedepse psihologice de la părinții lor, iar cei care au trișat (deci nu aveau probabil o conștiință puternică) suferiseră pedepse fizice.

Potrivit lui Hill, motivele pentru care pedepsele psihologice par să fie atât de eficiente în producerea unei conștiințe puternice la copii, au la bază actul de a-și cere scuze. Treptat, acesta se interiorizează, astfel încât, în loc să spună doar „îmi pare rău”, copilul ajunge chiar să îi pară rău și, mai târziu, să se simtă vinovat și responsabil. Pe de altă parte, dacă este pedepsit fizic, copilul poate vedea lucrurile mult mai superficial, ca pe o amendă care trebuie să o plătească pentru un comportament neadecvat, dar nimic mai mult. Deci, singurul efect al pedepsei fizice ar fi teama de a nu fi descoperit și nu neapărat dezvoltarea unei conștiințe puternice.

3. Abordarea psihanalitică

Sigmund Freud susține că personalitatea este constituită din trei structuri importante: Id, Ego și Superego. Fiecare parte a personalității are propria sa funcție, iar în personalitatea sănătoasă matură, cele trei părți produc un comportament echilibrat, bine integrat.

Aceste trei părți ale personalității nu trebuie văzute ca entități biologice tangibile.

Idul (Sinele) este determinat biologic și partea primitivă a personalității ce adună toate pulsiunile instinctuale: sexuale, agresive și cele care interesează satisfacerea nevoilor corporale. El acționează după principiul plăcerii, adică caută să simtă plăcerea și să evite durerea. Idul este irațional, impulsiv și nu este afectat de restricțiile sociale. La copiii noi născuți toate procesele mentale sunt procese ale Idului.

”Ego (Eul) se dezvoltă odată cu creșterea copilului în încercarea acestuia de a se adapta cerințelor lumii exterioare. Eul operează după principiul realității, adică gratificarea nevoilor sunt amânate până la momentul și locul oportun. ”

De exemplu, copilul află că foamea îi va fi satisfăcută numai atunci când cineva va fi disponibil să-i prepare mâncarea. Prin dezvoltarea acestei structuri de personalitate copilul învață să ia în considerare constrângerile și restricțiile lumii înconjurătoare.

Superego (Supra-eul) este echivalentul aproximativ al conștiinței de sine și apare în perioada de 4-6 ani. Supraeul reprezintă cadrul intern al individului, a ceea ce este „drept” și „nedrept”, așa cum sunt ele reprezentate de sancțiunile și inhibițiile morale existente în cultura respectivă. Orice violare a standardelor înalte, deseori nerealiste, are ca rezultat sentimentul de vinovăție și anxietatea.

Stadiile dezvoltării psihosociale exprimate de Freud au apărut în urma investigării mai multor traume la copii, ajungându-se la concluzia că primii cinci ani de viață au un efect permanent asupra dezvoltării personalității acestuia.

Stadiul oral se desfășoară în primul an de viață, sursa principală de plăcere a copilului fiind gura. Copilul găsește o plăcere deosebită în activitățile orale, precum suptul și apucarea cu gura, lucru important, după Freud, în definirea tipului de personalitate care se dezvoltă. La început, principala plăcere a sugarului o constituie suptul și sorbitul, cunoscută drept faza optimismului oral. Mai târziu în acest stadiu, principala plăcere este obținită prin apucarea cu gura și mestecatul, stadiul sadic-oral. Dacă etapa anterioară este considerată mai satisfăcătoare, după Freud, copilul devine dependent, pasiv, extrem de credul, sociabil, fluent și relaxat. Dacă principala plăcere a copilului provine din mușcat și mestecat, atunci devine independent, foarte agresiv verbal sau fizic, ranchiunos, ambițios și nerăbdător.

Stadiul anal are loc de la unu la trei ani. În timpul lui, libidoul, imboldul și energia sexuală a individului se concentrează asupra anususlui și copilul găsește multă plăcere în acțiunea de defecare.

Aceasta este vârsta la care copilul va fi deprins cu olița și Freud consideră că această deprindere ar putea influența personalitatea ulterioară. Dacă părinții copilului sunt prea severi, copilul ar putea deveni anal-retentiv, făcându-i plăcere să rețină materiile fecale, în loc să ceară imediat olița. Pe de altă parte, dacă folosirea oliței i se pare deosebit de plăcută, ar putea devenii anal-expulziv, iar ca adult ar fi extrem de generos și de darnic.

Dacă deprinderea cu olița a avut loc prea devreme sau prea târziu, copilul ar putea căpăta o fixație anală. Personalitatea anală, după Freud, este caracterizată printr-o obsedie pentru curățenie, sistematizare, ordine, puțină spontaneitate. Tipul de personalitate în care sunt combinate aceste trăsături este cunoscută sub denumirea de obsesiv-compulsivă.

Stadiul falic se manifestă de la trei la șase ani și constă în identificarea sexuală a copilului. Pentru prima dată, zonele genitale devin zone erogene principale, dar nu în legătură cu reproducerea, ci în maniera specifică sexualității infantile, urmărind doar obținerea de plăcere. În timpul acestui stadiu, Freud presupune că băieții încep cu ceea ce el a numit complexul lui Oedip. Acesta îi produce copilului conflicte tulburătoare, care trebuie rezolvate prin identificarea copilului cu părintele de același sex. În stadiul falic băiețelul capătă o afinitate sexuală pentru mama sa și datorită acestui lucru își va percepe tatăl ca pe un rival ce trebuie înlăturat.

În această perioadă se conturează diferența dintre sexe, care este percepută ca diferența între a avea și a nu avea penis. Aceasta este cauza care conduce la complexul castrării. Rolul complexului este diferit la fată față de băiat. La băiat apariția complexului castrării pune capăt complexului Oedip, iar la fată, complexul castrării deschide complexul Oedip (denumit Electra).

Perioada de latență se desfășoară de la șase ani până la pubertate. Caracteristicile principale ale acestei perioade sunt determinate de declinul sexualității infantile, diminuarea activității sexuale. Apar și se consolidează sentimente esențiale pentru om ca ființă culturală și morală: pudoarea și dezgustul. Acest declin se leagă de încheierea complexului Oedip, Freud considera că libidoul difuzează în tot corpul în loc să se concentreze într-o anumită zonă. De asemenea în această etapă refulările se intensifică.

Stadiul genital când copilul ajunge la pubertate, libidoul se focalizează asupra organelor genitale și atenția tânărului adult se concentrează acum asupra sexului opus. Acest stadiu aduce cu sine transformările definitive ale sexualității umane. În timp ce sexualitatea infantilă este predominant autoerotică, sexualitatea adultă este predominanat obiectuală, trecându-se de la excitarea zonelor erogene la activitatea sexuală specifică, genitală, orientată spre reproducere. Activitatea sexuală infantilă se subordonează activității genitale, sub forma plăcerii preliminare.

4. Teoriile structuraliste

Aceste teorii consideră dezvoltarea ca pe un proces structurat și sistemic, concentrându-se asupra modalităților în care copiii organizează ceea ce învață. Una dintre cele mai valoroase teorii structuraliste a fost avansată de către Jean Piaget, în anul 1953.

-Teoria dezvoltării cognitive a lui Piaget

Piaget a considerat inteligența ca pe o formă de dezvoltare prin interacțiunea cu mediul. Copilul fiind activ, acționează continuu asupra mediului său, observând efectul pe care îl are acțiunea sa. Când se gândește, copilul efectuează operații mintale. O operație reprezintă orice set de acțiuni care produc un efect asupra mediului. Pe măsură ce copilul începe să stăpânească noi abilități, acestea apar în procesele sale de gândire sub forma structurilor cognitive denumite scheme.

O schemă conține toate ideile, amintirile, capacitățile și asocierile legate de un anumit set de operații asupra mediului. Piaget considera că dezvoltarea cognitivă are loc prin procesul construirii și dezvoltării de scheme noi și al extinderii celor existente, astfel încât să se aplice la un domeniu mai vast. Pe măsură ce crește și interacționează cu mediul, copilul își dezvoltă și își modifică schemele în mod continuu.

O schemă este o structură pe care o utilizăm ca fir director în comportamentul nostru – nu percepem fiecare lucru nou din viața noastră ca fiind la fel de nou în fiecare zi, ci facem apel la experiențele și capacitățile dobândite anterior pentru a ști ce trebuie să facem.

Piaget a considerat că toții copiii trec printr-o serie de perioade (stadii) distincte în dezvoltarea intelectuală:

Stadiul senzio-motor (0-2 ani) – copilul experimentează lumea prin percepțiile imediate și prin activitatea fizică, fără o gândire așa cum o cunosc adulții.

Gândirea copilului este dominată de principiul „aici și acum”. De exemplu până la vârsta de opt luni nici un copil nu deține conceptul de permanență a obiectelor. Până atunci tot ceea ce se află în afara câmpului vizual se află în afara minții lui, adică copilul nu va încerca să se uite după un obiect vizibil anterior care este plasat în afara câmpului vizual.

Stadiul preoperațional (2-7 ani). În perioada preoperațională pot fi percepute cel mai clar diferențele între gândirea copiilor și gândirea adulților. Aceasta este perioada în care se dezvoltă limbajul și Piaget considera că utilizarea limbajului de către copil demonstrează o reducere treptată a egocentrismului.”

La început, copilul prezintă o vorbire egocentrică, cu o conștiență redusă a necesităților ascultătoului, dar treptat devine conștient că utilizând limbajul pentru comunicare, trebiue să și-l ajusteze în vederea unei interacțiuni, în loc să-și exprime pur și simplu gândurile. În această perioadă copilul își dezvoltă capacitatea de descentrare, de adoptare a punctului de vedere al altei persoane. Atunci când se gândește la diferite probleme, copilul are o tendință de centrare, concentrându-se asupra esenței problemei și ignorând alți factori. Un exemplu este lipsa reflexivității, copiilor fiindu-le foarte greu să vadă operațiile ca fiind reversibile. De exemplu, un copil poate admite că are un tată, dar nu este capabil să admită că și tatăl său are un copil.

Principala sarcină a perioadei preoperaționale este de a pregăti copilul pentru perioadele ulterioare, în acest scop copilul învață tot timpul din ce în ce mai mult despre mediu. O caracteristică a acestei perioade, observată de Piaget, este tendința de a generaliza excesiv regulile pe care le-a învățat. Numai prin aplicarea regulii copilul învață modalități diferite de a o utiliza. De exemplu, la începutul acestei perioade copilul ar putea numi toate animalele mici „cățel”, dar cu cât perseverează mai mult, cu atât își dă mai bine seama că există diferite tipuri de animale mici și că toate au nume diferite. Prin procesele de asimilare și acomodare copilul își extinde schemele, aplicându-le la mediu, până când își formează un set operațional de structuri. La sfârșitul perioadei preoperaționale, copilul este dotat destul de bine cu scheme adecvate pentru a face față principalelor provocări ale mediului său.

Stadiul operațiilor concrete (7-11) – copilul nu mai este atât de egocentric, fiind capabil să vadă obiectele și evenimentele și din punctul de vedere al celorlalți. În această perioadă, gândirea copilului începe să fie asemănătoare cu cea a adultului, dar copilul are totuși dificultăți în manipularea noțiunilor pur abstracte, pentru că trebuie să le lege de lumea reală, pentru a le înțelege. Copiii aflați în această perioadă sunt caracterizați de o dorință extraordinară de a culege informații despre lume (deseori ei adună liste impresionabile de fapte sau de date despre un subiect de interes).

Stadiul operațiilor formale (de la 11 ani până la maturitate) – marchează apariția abilității de a gândi abstract făra a se bizui pe obiecte sau evenimente concrete. El poate manevra acum logica abstractă, elaborează ipoteze/teorii despre lume, le testează ca un om de știință și utilizează noțiuni abstracte în gândirea sa. Copilul este capabil să rezolve o problemă la nivel mental prin evaluarea sistemică a mai multor propoziții și, în același timp, să analizeze intercondiționalitatea lor. Piaget considera că aceasta este cea mai înaltă formă de gândire și susținea că, din acest moment, copilul își poate extinde cunoștințele, fără a mai fi împiedeicat de egocentrism sau de alte asemenea restricții.

– Teoria lui Piaget asupra dezvoltării morale

Un aspect important al teoriei cognitive a lui Piget este acela care leagă nivelul capacității de relaționare a copilului cu moralitatea sa. Moralitatea are în vedere modul în care copilul apreciează ce este corect și ce este greșit, constituind o parte importantă a socializării sale. Fiecare societate are propriile sale idei despre tipurile acceptabile de comportament, iar copiii sunt educați să observe normele societății lor.

Într-o încercare de a explora întelegerea regulilor, Piaget a ales niște jocuri cu bile, în care au fost implicați copii cu vârste diferite. El a ales aceste jocuri deoarece adesea regulile sunt inventate chiar de către copii și rar sunt învățate de la adulți. Piaget le-a cerut copiilor sa-i arate cum se joacă un joc și să-l învețe regulile. Din observațiile sale, Piaget a descoperit că viziunea copilului asupra regulilor și asupra a ceea ce este corect sau greșit se dezvoltă frecvent în relație cu maturizarea lor. De exemplu, copiii de trei ani și sub trei ani par să urmeze o oarecare ordine în jocul lor, dar nu consideră necesar să păstreze această ordine; de fapt ei își modifică frecvent regulile.

Între vârstele de 3 și 6 ani, majoritatea copiilor copiază, pur și simplu, unele dintre regulile pe care le-au văzut la copiii mai mari, dar nu sunt în stare să joace un joc corect cu alți copii. Ei par să-și joace propria versiune, chiar și atunci când se joacă cu alții. Piaget a asociat această constatare cu descoperirea sa ințială asupra egocentrismului copiilor din perioada preoperațională, cu alte cuvinte acești copii au tendința de a vedea lucrurile tot timpul din propriul lor punct de vedere, lipsindu-le structura cognitivă pentru a ține cont de opiniile altora. Copiii aflați în perioada preoperațională par să creadă că regulile sunt inventate de o autoritate superioară lor, fiind fixe și imuabile. Totuși, când ajung la perioada operațiilor concrete, majoritatea copiilor își dau seama că-și pot concepe propriile reguli și că acestea nu sunt inventate de nici o autoritate atotputernică.

Piaget a chestionat mai mulți copii de vârste diferite în legătură cu opiniile lor asupra unor infracțiuni, relatându-le întâmplări despre persoane care au mințit, escrocat sau furat. El a concluzionat că, în perioada preoperațională, copiii pot fi caracterizați de realism moral, adică aprecierea lor cu privire la gravitatea unei fapte sau a unei minciuni depinde foarte mult de consecințele acesteia.

De exemplu, un copil care răstoarnă accidental un set de farfurii este considerat mai obraznic decât un copil care sparge intenționat una singură. Acești copii nu țin seama de intenția cu care este comisă infracțiunea.

Când au în jur de 8 ani, copiii își pierd acest realism moral și încep să țină seama de intenția persoanei; acum, o persoană care sparge intenționat o farfurie este considerată mai rea decât una care sparge neintenționat mai multe.

Piaget considera că există o progresie treptată în simțul moral al copilului. Copilul mic parcurge o etapă heteronomă în care disciplina este impusă de către autorități și copilul acceptă regulile lor. Copilul mai mare parcurge o perioadă autonomă, în care poate gândi pentru el îsuși și moralitatea sa este mai curând un produs al propriului său raționament, decât al constrângerilor altor persoane.

-Teoria atașamentului

Cercetările realizate asupra atașamentului la copil au fost puternic influențate de teoria psihanalitică a lui Freud, care a accentuat imporanța relației mamă-copil. John Bowlby și alți cercetători influențați de această teorie credeau că relația de atașament care se dezvoltă între copil și mamă conduce la formarea bazelor tuturor relațiilor interpersonale de mai târziu. În primul an de viață copilul își dezvoltă securitatea și atașamentul de bază față de părinți sau alte persoane care-l îngrijesc.

atașament față de cineva înseamnă să fii absolut dispus să cauți apropierea și contactul cu persoana în cauză și mai ales atunci când situația este nesigură. Comportamentul de atașament evidențiază formele diferite ale atașamentului pentru realizarea sau menținerea acestei apropieri. Atașamentul poate fi observat cel mai bine atunci când copilul este speriat, obosit, bolnav sau are nevoie de forme speciale de îngrijire.

Mary Ainsworth, cel de-al doilea pionier al teoriei atașamentului, a elaborat bine cunoscutul experiment „Strange Situation” prin care se pot observa modelele internalizate de reprezentare a atașamentului, formate deja la 1 an/1 an și jumătate. Această procedură supune copilul la șapte situații a câte trei minute (total 21 de minute), urmărind interacțiunile, respectiv atitudinea dintre cei doi parteneri ai diadei, mama și copilul, în condiții de stres prin schimbare de mediu și în prezența unei persoane nefamiliare copilului. Camera în care decurge experimentul este un mediu nou, straniu pentru copil și, în același timp, este un mediu interesant, plin de jucării, de noutăți interesante de explorat.

Comportamentul copilului este cotat de cercetători în faza de reuniune cu mama care l-a lăsat 3 minute cu o persoana străina și a revenit, ca apoi să îl lase din nou singur pentru 3 minute, urmând să revină dupa alte 3 minute. În acest experiment, atenția se concentrează asupra comportamentului manifestat de copil în toate episoadele, pentru a vedea dacă acesta se simte mai bine în prezenta mamei.

În urma acestui experiment devenit clasic, se pot descrie urmatoarele tipuri de atasament:

     1. Copilul atașat sigur: Este suparat când mama pleacă lasându-l în acest loc străin, dar la întoarcerea mamei caută proximitatea ei, îi adresează un zâmbet sau îi caută privirea și acceptă confortul care i se oferă (se lasă mângaiat).

Copilul are încredere că părinții vor fi disponibili, receptivi și îi vor acorda ajutor dacă s-ar ivi situații dificile sau i-ar fi teamă. Cu această convingere, copilul are curajul să exploreze lumea. Acest model este dezvoltat și menținut de către părinți, fiind în primii ani disponibili, atenți la semnalele copilului și capabili să-i ofere liniște și alinare ori de câte ori acesta are nevoie de ea.

    2. Copilul cu atașament nesigur

– anxios-evitant: Este nesigur în explorare, se desprinde greu de mamă, este rezervat și timid, la plecarea mamei se calmează greu, după reîntalnire, deși se lasă luat în brațe, păstrează o mica barieră (o mână, un cot) între corpul mamei și al său fiind vigilent, conform experiențelor anterioare.

      – anxios-rezistent: Pare hiperkinetic, nu explorează mediul sau o face inconstant, la plecarea mamei este inconsolabil, iar la întoarcerea ei nu se lasă luat în brațe, ci se zbate, se loveste încercând „sa scape”, fuge departe, este rezistent la consolare dorind printr-o astfel de strategie să transmită toată nefericirea acumulată, de teamă că nu este înțeles corect în încercarile lui de a face față stresului.

      – ambivalent: Copilul este anxios după desparțirea de mamă; este afectat în timpul separării; ambivalent, când caută și evită simultan contactul cu mama.

Copilul este nesigur că părinții vor fi disponibili, receptivi și gata să-i ofere ajutorul când sunt solicitați. Din cauza incertitudinii, copilul trece prin anxietate/teamă de separare și tinde să fie timorat în manifestarea comportamentului în mediul său. Acest model este menținut de părinții care uneori sunt disponibili, dispuși să acorde ajutor copiluliu lor, iar alteori nu. Amenințările cu bătaia sau cu abandonul sunt folosite în creșterea și educarea copilului. Acestea pot conduce la trăirea de către copil a sentimentului de nesiguranță care se poate croniciza în timp. Acest tip de comportament poate fi observat la tipul de copil „iubitor”, cel ce-și sacrifică propriile nevoi pentru a le satisface pe cele ale adulților.

 3. Copilul cu atasament dezorganizat: Exploreaza mediul haotic, fără scop. La plecarea mamei, se lasă consolat de persoane străine, prezintă un comportament adeziv sau indiferent, atât față de străini, cât și față de părinte, nu pare să diferențieze persoanele familiare de cele străine sau pare indiferent față de tot sau toate. Acești copii se pare că au o istorie în care nu s-au putut atașa de nici un adult semnificativ, fie prin absența fizica a acestuia, fie că nu era disponibil (boala, alcoolism, depresie), existând pentru acești copii un risc extrem de înalt în personogeneză, cât și pentru psihopatologie sau o existență marginală.

Copilul nu are încredere că părinții vor reacționa în mod pozitiv și vor fi gata să-i ofere ajutorul. Copilul se așteaptă la respingere din partea părinților și încearcă să se descurce fără dragostea și ajutorul celorlalți. El luptă pentru a deveni independent emoțional. Acest tip de atașament este văzut în relațiile părinți-copil în care copilul a devenit independent în mod prematur.

Evaluarea schemei de atașament al copilului aflat la vârsta de un an este înalt predictivă pentru comportamentul copilului la grădiniță. Copiii care la vârsta de 4 – 5 ani dovedesc o relație de atașament sigură cu mama lor vor fi cooperanți, iubiți de ceilalți copii din colectivitate, plini de energie, pricepere și resurse. Copiii cu relație de atașament anxioasă, evitantă, vor manifesta comportamente ostile, antisociale, vor fi izolați afectiv și vor căuta prea multă atenție. Copiii cu atașament dezorganizat vor fi tensionați, încordați, impulsivi, cu sentimente de neputință, ușor de frustrat și vor cere multă atenție de la persoanele din jur.

Atașamentul sigur reflectă încrederea pe care copiii o au în relațiile cu persoanele de ingrijire. Copiii cu relații de atașament sigure vor profita la maximum de oportunitățile din viață, vor fi apreciați de colegi, vor avea capacități de lider și abilități sociale și vor fi mai încrezători în ei decât alți copii.

De fapt, atașamentul sigur asigură posibilitatea de a-și defini limitele propriei stări de confort afectiv, a le face cunoscute celor din jur, a căuta menținerea în aceste limite acceptabile a propriei ființe, ceea ce înseamnă a avea „bariere sănătoase” care pot functiona ca bază pentru legături sănătoase, stare de echilibru cu propria persoană și cu ceilalți.

Într-un studiu realizat de Cowan, Cohn si Pearson s-a observat ca interacțiunile maritale și stilurile parentale sunt corelate cu nivelul de întelegere a experiențelor de atașament. Cercetatorii au găsit că un istoric al atașamentului sigur legat de tată este predictiv pentru un comportament extrovertit al copilului, în timp ce un atașament sigur doar față de mamă va indica comportamente introvertite.

Copiii cu atașament anxios, anxios rezistent și dezorganizat se îndreapta pe un drum plin de probleme și conflicte al propriilor relații atât ca și copii, cât și ca adulți. Modelele internalizate de reprezentare a relațiilor timpurii formează modul în care individul interacționează cu lumea. Astfel, copiii cu atașament anxios vor fi mai dependenți, cei cu atașament anxios rezistent vor fi cei mai dificili prieteni, cu manifestari răutacioase și manipulatorii, iar cei descriși ca dezorganizați vor fi narcisiști și incompetenți sau dificil de înțeles din punct de vedere social.

Toate aceste teorii ne ajută pe noi ca specialisti in asistență socială să evaluam cat mai bine situațiile de risc privind , neglijența copiilor .

CAPITOLUL II MIGRAȚIA PĂRINȚILOR

1.1 Concept terminologice si definiții

“Termenul de migrație provine din franceză (migration) și latină (migratio, -onis) și reprezintă fenomenul de deplasare în masă a unor populații de pe un teritoriu pe altul, deplasare determinată de factori economici, sociali, politici sau natural”

“A emigra reprezintă acțiunea de a pleca din patrie și a se stabili (definitiv sau temporar) în altă țară (din fr. émigrer, lat. emigrare).

A imigra reprezintă acțiunea de a veni dintr-o țară străină pentru a se stabili aici (din fr.immigrer, lat. immigrare)”.

Ce este de fapt migratia??

“Migratia reprezinta deplasare voluntară a unor indivizi, a unor populații dintr-o țară în alta sau dintr-o regiune în alta, determinată de factori economic, sociali, politici, culturali sau naturali”.

”Migrația de muncă schimbă viața multor familii și a societății în între-gime. Potrivit datelor Biroului Național de Statistică, în anul 2009, o pătrime din populația economic activă a țării era plecată temporar la muncă peste hotare. Efectele migrației sunt trăite nu doar de cei care pleacă, ci și de membrii familiei care rămân acasă, în special copii și bunici.”

1.2. Cauzele migratiei

Cauzele migrației pot fii diferite de la o persoană la alta, de la cele economice,politice sau chiar naturale în cazul unor calamități sau a unor războaie.

cele mai multe ori și sărăcia reprezintă un factor important pentru care părinții își lasă copii acasă în grijă bunicilor sau a rudelor. Aceștia se gândesc că o dată plecați în străinătate vor reusii să aibă un venit mult mai mare pentru a face față nevoilor zilnice.

Sărăcia înseamnă o viață lipsită de șansele de a trăi în cadrul unui anumit standard minim de nivel de trai. Acest standard este relativ, fiind foarte diferit după țară sau regiune. 

“Organizația Mondială a Sănătății (OMS), organizație din cadrul ONU, definește sărăcia ca pe un indice rezultat din raportul dintre venitul mediu pe glob pe cap de locuitor și venitul mediu (salariul mediu) pe cap de locuitor al țării respective.

Putem inlătura sărăcia absolută prin acordarea ajutoarelor sociale, alocațiile date de catre stat familiilor nevoiase, și sigurarea posibilității unei calificării corespunzătoare tineretului conform necesarului economic.” []

“Majoritatea imigranților acceptă slujbe refuzate de autohtoni. Pentru firmele din țările de destinație, imigrația înseamnă salarii mici și profituri mai mari. Pe de altă parte, migrația ilegală aduce profituri de 10-15 miliarde de dolari organizațiilor de traficanți, așa cum arată un raport al ONU. Aproape jumătate din acestă sumă este estimată a proveni din tranzitul ilegal spre Europa a aproape 500.000 de persoane, anual! Majoritatea imigranților ilegali nu au nici o educație sau calificare, îngroșând considerabil numărul săracilor. Copiii născuți din aceste familii nu au acces oficial la servicii medicale și școli.”

“Somajul, ca rezultat al disfunctionalitatii pieței muncii, reprezintă nu numai suprimarea sau insuficiența locurilor de muncă, dar si un moment de criza cu profunde efecte în plan psihosocial pentru individual șomer și familia acestuia. Consecințele principale ale acestui fenomen complex țin de scăderea substanțiala a bugetului de familie și accentuarea gradului de sărăcie.”

“Sărăcia este definită din perspectiva bunăstării, fiind considerată o stare de lipsă a acesteia, cu privire la atributele bunăstării, ceea ce împiedică realizarea unui model de viață adecvat în raport cu standardele colectivității.”

“Accentul cade pe lipsa resurselor , în mod special pe lipsa resurselor economice și de aceea , definirea sărăciei trebuie făcută din două perspective:

a consumului-în acest caz sărăcia este definită ca neputința de a satisface nevoile considerate minime;

a funcțioanarii sociale normale-în această perspectiva, sărăcia presupune inexistentă mijloacelor care asigura subiectului o participare complexă la viață socială, o îndeplinire a tuturor rorurilor care îi revin, o participare la activitățile formative minime care îi oferă șanse suficiente pentru a se dezvoltă prin efort propriu.”

1.3. Creșterea fenomenului de migrație în țara noastră

”Migrația a devenit o importantă problemă atât economică cât și socială nu numai la nivelul României dar și al Uniunii Europene. Odată cu admiterea în mai, 2004 a celor zece țări din Europa Centrală și de Est precum și din zona Mediteraneană, UE a înregistrat o creștere a migrației din țările admise. Această situație a fost determinată, în principal, de diferența veniturilor dintre țările membre și cele admise, diferență care se situează în jurul valorii de 60%.

Atât vechile țări membre ale Uniunii Europene cât și proaspetele țări admise și, mai ales, țările candidate se confruntă cu o serie de efecte ale fenomenului migrației, cu un impact evident asupra guvernării și redistribuirii structurale a fondurilor europene. Pentru măsurarea atitudinilor și intențiilor de a migra Organizația Mondială pentru Migrații (IOM) propune trei nivele de analiză: înclinația generală de a migra (cei care intenționează să muncească sau să trăiască o perioadă – 5 ani – în altă zonă), intenția de bază de a migra (cei care intenționează să migreze în altă țară) și intenția fermă de a migra (cei care sunt dispuși să trăiască într-o țară în care se vorbește o limbă diferită de limba lor maternă).”

1.5. Efectele migratiei asupra copiilor / manifestari psiho-comportamentale ale copiilor

“Plecarea unuia sau a ambilor părinți la muncă în străinătate presupune schimbări în viața familiei, schimbări mai mult sau mai puțin previzibile sau controlabile de către toți membrii acesteia. Acesta poate fi un eveniment pregătit din timp în cadrul familiei astfel încât toți membrii familiei sunt la curent cu schimbarea ce va urma, sau dimpotrivă poate fi un eveniment total neașteptat pentru unii membrii din familie.

În practică s-a constatat că există situații în care copiii nu sunt informați și nici angajați în luarea deciziei cu privire la plecarea părinților. Unii copii află despre plecarea acestora cu foarte puțin timp înainte sau realizează acest lucru chiar după ce părinții au plecat.”Aceste situații cresc posibilitatea ca plecarea părinților să devină un eveniment de viață psihotraumatizant pentru copii.”

“Plecarea unui părinte din apropierea copilului, din preajma activităților lui poate produce acestuia trăiri intens psihotraumatizante imediat, și ulterior o perioadă de viață stresantă, deoarece copilul trebuie sa depună eforturi pentru a se adapta la noile schimbări, la noua situație (absența părinților, dorul de părinți, să se obișnuiască cu persoana de îngrijire și cu familia acesteia, să învețe să se gospodărească singur etc.).

Copiii cu unul sau ambii părinți plecați la muncă în străinătate pot dezvolta, din această perspectivă a influențelor psiho-sociale, diverse reacții care se înscriu fie în categoria manifestărilor psihotraumatizante (când schimbarea de viață este percepută și trăită de copil ca una traumatizantă) fie în categoria reacțiilor de adaptare la stres (când copilul percepe subiectiv schimbarea de viață sub forma unui agent stresor, sub forma unui dezechilibru individual între cerințele organismului și ale mediului și posibilitățile sale de răspuns).

Modul în care copilul percepe și trăiește plecarea părinților săi ca eveniment sau schimbare de viață este influențat de mai mulți factori:

factori familiali – funcționalitatea familiei înainte și după plecarea părintelui/părinților (raporturile dintre membrii familiei, schimburile afective și tipul de atașament existent între membrii familiei, dinamica statusurilor și a rolurilor din cadrul familiei etc.);

factori ce țin de copil – vârsta și caracteristicile psihologice ale copilului (nivelul de dezvoltare psiho-socială, vulnerabilitatea acestuia, reziliența copilului etc.)

factori de mediu – rețeaua de suport social a familiei și a copilului .“

“Manifestările psiho-comportamentale ale copiilor ce au parintii plecati la munca in strainatate, diferă de asemenea de la copil la copil în funcție de:

Vârsta lor la prima plecare a părinților/părintelui;

Nivelul de dezvoltare psiho-socială, capacitatea lor de înțelegere și conștientizare a realității;

Caracteristicile lor de personalitate, nivelul de rezistență la stres și capacitatea de adaptare;

Nivelul de pregătire a copilului pentru această schimbare, durata plecării părinților/părintelui și tipul de relaționare a părintelui/ părinților cu copilul în această perioadă;

Sprijinul pe care îl primesc de la persoanele din rețeaua de suport social, în special de la persoana de îngrijire.

“Din perspectiva Legii 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, copiii singuri acasă care nu sunt lăsați în grija unui adult capabil să răspundă nevoilor de creștere și dezvoltare a copilului, sunt copii neglijați “

Copii ce sunt lăsați singuri acasă în urmă plecării părinților în străinătate pot suferii cel mai des de neglijare sentimentală.

Neglijarea poate fi o formă de abuz asupra copilului. Neglijarea copiilor poate reprezenta tratamente neadecvate prin care se vor omite intenționat sau nu anumite nevoi ale copililui cum ar fi :nevoi biologice, emoționale dar și cele educationaleale copiilor, ce ce vor pune în pericol dezvoltarea fizică a copilului, emoțională sau chiar cognitive.

Neglijarea copilului poate include diferite forme :

A .Neglijarea fizica și a sigurantei fizice ale copilului

insuficiența îngrijirii

neglijarea alimentației copilului

-neglijarea îmbrăcămintei adecvate

lipsa asigurării unei locuințe adecvate

neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere și protecție

neglijarea medicală

B.Neglijarea educației copilului și deprivarea lui culturală:

neîncrederea copilului într-o formă adecvată de învățământ

neglijarea nevoilor speciale de educație a copilului

orienarea copilului spre alte activități

neocrotirea copilului de influențe negative.

C. Neglijarea emoționala a copilului în propria familie sau într-o altă formă de ocrotire în afara familiei

lipsa de receptivitate a părintelui la inițiativele de comunicare ale copilului

ignorarea plăcerilor copilului

dezinteresul, neatenția, față de necesitățile de ordin emoțional ale copilului

D.Abandonul temporar sau definitive al copilului

expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopții , dezinteresul față de lipsa de acasă a copilului

lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat,

abandonul copilului într-un spital sau într-o instituție de ocrotire.”[]

CAPITOLUL III. NEGLIJAREA ȘI ABUZUL ASUPRA COPIILOR

3.1. Etiologia neglijenței și a abuzului asupra copilului.

” Literatura de specialitate spune că maltraterea este rezultatul interacțiunii dintre diferiți factori de stres exteriori și factori maritali sau familiali și ai caracteristicilor individuale ale ambilor părinți și ai copilului.”

Definirea fenomenului de maltratare poate fi făcută din punct de vedere legislativ, cultural sau psihologic.

Există, însă, câteva elemente definitorii ale noțiunii de maltratare a copilului:raport inegal de forțe între victimă și agresor;victima, copilul, se află în grija agresorului;agresorul are acces permanent la victima;imoralitatea sau iresponsabilitatea agresorului;efectele care apar asupra copilului: încetinirea, stoparea sau chiar regresia, în dezvoltarea acestuia. Maltratarea poate fi produsă și prin omisiunea unor nevoi ale copilului (neglijare) sau prin comiterea unor acte agresiva, împotriva copilului (abuz);abuzul se face cu intenție distructivă;neglijarea are loc pe fondul indiferenței și ignoranței parentale față de nevoile copilului.

În ceea ce privește intervenția în cazurile de maltratare, se pot identifica doua categorii de copii:

Copii în situații de risc de maltratare -în acest caz este vorba de prevenirea maltratării și se merge pe linia consilierii familiei copilului;

Copii victime ale maltratări-cazurile în care se evaluează locul, formă și asocierea leziunilor, în raport cu vârstă copilului și cu mărturiile acestuia. Dacă îndepărtarea de relația maltratanta semnele dispar, este o dovadă în plus a faptului că acel copil este victima.

La începutul am menționat faptul că noțiunea de maltratare poate fi definită din trei puncte de vedere: legislativ, cultural sau psihologic.

a. Din punct de vedere legislativ, în România, relele tratamente aplicate copilului sunt sancționate conform legislației în vigoare, Legea nr.272/2004, ajungându-se până la decăderea din drepturile părintești. România a semnat în anul 1990 și a ratificat ulterior Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului.

În această convenție există un articol care arată faptul că statul trebuie să promoveze toate măsurile de natură legislativă, administrativă, socială și culturală, care să protejeze copilul de orice formă de violență fizică sau verbală, injurie sau abuz, neglijare sau tratamente neglijante, maltratare sau exploatare.Totodată, în aceași convenție, se regăsește și mențiunea conform căreia, măsurile de protecție trebuie să cuprindă metode eficiente de implementare a unor programe, menite să ofere sprijinul necesar copilului și familiei care îl are în grijă.

b. Din punct de vedere cultural , din nefericire, românii tolerează foarte bine diferitele forme de violență supra copilului. Astfel există foarte mulți părinți care se ghidează, în procesul instructiv – educativ al copiilor, după expresii de genul: “unde da mama crește”, “bătaia este ruptă din răi”, “îl bat pentru a face om din el” și altele asemănătoare. Din nefericire este greu de schimbat mentalitatea unor generații care au crescut după aceste expresii, iar pentru meseria de părinte nu există nici o școală.

c. Din punct de vedere psihologic, maltratarea minorului este strâns condiționată de contextul socio-economic și cultural al celor implicați, acesta fiind și unul dintre elementele care susțin fenomenul.

Există însă și definiția conform căreia prin abuz asupra copilului se înțelege orice acțiune voluntară asupra unei persoane care se află într-o relație de răspundere, încredere sau de autoritate față de acesta, prin care este periclitată viață, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau soaciala, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Este definiția care se regăsește la art.89, alin.1 din legea 272/2004, privind promovarea și respectarea drepturilor copilului.

În România perioadei de tranziție există forme de maltratare a copilului care în alte societăți nu există.

Enumerându-le se pot lesne identifica forme de maltratare emoționale, fizice sau sexuale:

copiii străzii;

copii abandonați de părinți;

copii fără identitate;

copii analfabeți și cu abandon școlar;

copii instituționalizați care dezvoltă un sindrom specific, ușor de identificat;

copii care sunt puși să cerșească de către persoană care îi are în grijă.

copii neglijați care au părinții în străinătate

Indiferent de zona geografica, formele de abuz au aceleași consecințe, sunt atinse structuri de bază ale ființei umane, aceasta nefiind capabilă sa se adapteze eficient, să aiba o viață autonomă, să creasca noile generații. ”

Violență în familie poate afecta pe oricine, indiferent de religie, culoare sau statut social. Se întâmplă atât în familiile bogate cât și în familiile sărace, atât în familiile monoparentale cât și în cele cu doi părinți. Uneori părinții se abuzează reciproc, iar pentru copilul care este martor, poate fi dificil. Unii părinți își abuzează copiii prin folosirea violenței verbale sau fizice că modalitate de disciplină.

3.2. Forme de abuz și neglijare asupra copiilor 

”În literatură de specialitate sunt identificate trei forme diferite de abuz sau neglijare a copilului. Abuzul fiind varianta activă a maltratării, prin comitere de acte, iar neglijarea fiind varianta pasivă, prin omiterea de acte de îngrijire a copilului. Ambele forme de maltratare, abuz sau neglijare, sunt de trei feluri: emoțional, fizic și sexual (Linch, 1985).În ambele forme de maltratare, abuz sau neglijare, cele trei feluri se includ reciproc, deși nu este obligatoriu, și se regăsesc în mod frecvent în realitate.

Abuzul sexual include și celelalte două forme, fizic și emoțional, iar abuzul fizic inplica și abuzul emoțional. Această regulă se aplică și în cazul neglijării.

Abuzul emoțional este mai greu de identificat, dar constă în umilirea, hărțuirea , adresarea unor cuvinte abusive, izolarea copilului (Hodgkin, Newell, 1998).

Whitman identifica în anul 1994, următoarele forme ale abuzului emoțional: respingere, ignorare, terorizare, exploatare, izolare, coruperea copilului. Respingerea și ignorarea referindu-se la respingerea activă, sau mai puțin activă, a unor forme de afecțiune din partea copilului.

Terorizarea se referă la adresarea unor amenințări cu scopul de a liniști copilul, amenințări care pe termen lung au efecte profunde și grave, chiar dacă părinții nu conștientizează acest aspect.

Există expresii, folosite în multe dintre familii, de genul: “dacă mai plângi, aici te las” sau “dacă mai faci nu te mai iubesc”, care reprezintă o formă de abuz asupra copilului.

Maltratarea copilului de către părinți, reprezintă practic satisfacerea nevoilor adultului prin intermediul copilului, iar în cultură românească câteva exemple concludente ar fi folosirea celui mai mare dintre copii pentru a-i crește pe cei mai mici, utilizarea copilului în treburile gospodărești sau agricole, îngrijirea animalelor din gospodărie. Toate aceste forme de abuz au că efect creșterea eșecului școlar, a abandonului școlar și a analfabetismului. Coruperea copilului pentru a obține avantaje proprii adultului, este o altă formă de abuz emoțional (convingerea copilului de a cumpără băuturi alcoolice motivați fiind de restul de bani care îi rămâne).”

Uneori aceste forme de abuz emoțional sunt însoțite și de expresii verbale umilitoare și jignitoare. Bineînțeles că există familii unde adulții țipă în mod frecvent unii la ceilalți, exteriorizarea fiind uneori sănătoasă, dar atunci când sunt folosite expresii jignitoare la dresa copilului putem discuta despre abuzul verbal.

2. Abuzul fizic este probabil cea mai frecvența formă de abuz întâlnită și este prima formă de abuz recunoscută de specialiști. H. Kempe, inițiatorul domeniului prevenirii abuzului și neglijării definea abuzul fizic că fiind: atacuri neaccidentale sau injurii fizice, mergând de la forme minime până la injurii fatale, provocate copilului de către persoană care îl îngrijește (apud Linch,1985).

Spre deosebire de abuzul emoțional, care este destul de greu de identificat, la formă de abuz fizic, semnele sunt clare, pornind de la vânătăi, zgârieturi, până la oase rupte sau desprinderi ale membranei arahnoidiene, așa cum apar în cazul copilului scuturat.

3. Abuzul sexual este un concept nou apărut în domeniul asistenței sociale, recunoscut și studiat doar în ultimii ani. Schechter și Roberge (apud Linch,1985), defineau abuzul sexual că fiind: implicarea unor copii sau adolescenți imaturi, dependenți din punctul de vedere al dezvoltării, în activități sexuale pe care ei nu le înțeleg pe deplin și (de aceea) sunt incapabili să-și dea un consimțământ adevărat, acte care violeaya tabuurile sociale ale rolului familiei.

Prin abuz sexual se întelege nu numai intromisiunea vaginala sau anală, ci și pipăitul, masturbarea, sexul oral și utilizarea copilului în poze sau filme pornografice.”

De asemenea există trei forme de neglojarea a copilului :neglijarea emoțională , neglijarea fizică și neglijarea sexuală.

1. . Neglijarea emoțională, se referă la privarea copilului de anumite nevoi esențiale creșterii și dezvoltării lui, corespuzătoare etapei de vârstă. Că și în cazul abuzului emoțional, nici în cazul neglijării emoționale nu există semne evidente, dar nu trebuie uitat faptul că dragostea familiei este motivul pentru care copilul crește și se dezvoltă.

2. Neglijarea fizică, se referă la acea categorie de copii care prin însăși înfățișarea lor vorbesc despre această formă de neglijare. În acest caz semnele sunt mai mult decât evidente, deoarece un copil care nu este hrănit corespunzător, este lipsit de îngrijirile medicale de care are nevoie, nu este ferit de accidente, fie ele cele banale, casnice, până la cele mai grave, este copilul neglijat fizic.

3. Neglijarea sexuală, este acea formă de neglijare, conform căreia copilul este pus în situația de a fi abuzat sexual. Copilul neglijat sexual este expus activităților sexuale ale adulților, poate fi martorul unor materiale pornografice, nu este protejat și educat de către cei care îl au în grijă.

Din combinarea primelor două forme de neglijare poate rezultă o a treia formă cea a părinților abuzivi :

• părinți abuzivi din dorința de a disciplină copilul;

• părinți abuzivi din dorința conștientizată sau nu, de a distruge copilul;

• părinți abuzivi care afirmă că doresc disciplinarea copilului, dar neagă intenția distructivă.

Acestia din urma sunt cei care cauzează cel mai mult rău copilului deoarece nu recunosc faptul că metoda aplicată de ei, în educarea copilului, implică clar forme de violență. ”

Există însă diferențe clare între disciplina și abuz/neglijare , cum ar fi:

CAPITOLUL IV. INTERVENȚIA ASISTENTILOR SOCIALI ÎN SITUAȚII DE ABUZ ȘI NEGLIJARE

4.1. Considerații preliminare

“Ceea ce a apărut de multă vreme nu poate dispărea brusc. Intervenția implică să cunoști cât mai multe posibile soluții pentru a o alege pe cea mai pertinentă în situația dată.” (Ionescu, 1999).”

Abuzul asupra copilului a existat din cele mai vechi timpuri, și nu va înceta niciodată. De aceea, tot ce poate face societatea este să lărgească domeniul de intervenție în ceea ce privește protecția copilului.

Indiferent dacă se intervine în criză sau într-o situație relativ stabilă, crearea mediului (material și social) de securitate pentru copil, unde maltratarea nu mai amenință, este primul pas dar în nici un caz intervenția nu are voie să se oprească aici. Crearea de spații (fizice și mentale) securizante, care să întărească reziliența copilului este prima cerință.

Asigurând un mediu de viață previzibil, afectuos și cu continuitate, fără riscuri de rupturi și întreruperi în schimburile cu ceilalți, copilul va capătă, în timp, sentimentul de siguranță și astfel vor fi influențate structurile profunde ale creierului, cele răspunzătoare de modificările produse în suferință.

4.2. Etape ale intervenției

Nu există rețete de intervenție aplicabile în orice situație, în mod stereotip și conducând fără greș spre succes. De la o situație la altă, intervenția trebuie să varieze sub aspectul metodelor, al intocinterventie.

Primul pas în intervenție este momentul semnalizării, care poate avea loc în modalități variate, de la un caz la altul.

Modalitatea de semnalare este importantă pentru că incumbă un grad diferit de angajare, față de situație, al celui care face cunoscut cazul copilului. De la un simplu telefon (unde apelantul își poate păstra anonimatul), la însoțirea copilului într-un serviciu medical, există o largă varietate de procedee de dezvăluire a situației abuzive.

După întocmirea planului de intervenție , echipa va face și o evaluare inițială . Prima întrebare la care trebuie să găsească răspuns echipa este: ce s-a petrecut și gravitatea pericolului în care se află copilul. Prima întrebare care se pune, că și prima măsură care se ia, au că scop asigurarea securității copilului.

Evaluarea va trebui, într-un al doilea moment, să reliefeze cauzele maltratării copilului. Stabilirea cauzelor este esențială pentru intervenție. Cauzele pot fi de natură socio-economică cât și individuală.

Cauzele economice (sărăcia) nu acționează direct, ci prin corolarele sale: nivel scăzut de educație, nivel crescut de stres, inabilități de comunicare, negociere și rezolvare a conflictelor, consum de droguri.

„Cea mai eficace intervenție în familiile cu risc de abuz este, mai înainte de orice, să se asigure nevoile de bază pentru hrană și adăpost, locuri de muncă și stabilitate financiară a acestor familii.” (Killen, 1993).

Discutarea și alcătuirea planului de interveție necesită un moment de întâlnire a întregii echipe și un bilanț al evaluării inițiale. Acest moment de început va însemna și o distribuire a rolurilor și responsabilităților, ca și de stabilire a modului de lucru al echipei. Obiectivele planului de intervenție vor fi discutate și cu beneficiarii: copilul și familia.

Intervenția va însemna implementarea planului printr-o joncțiune de roluri ale membrilor echipei multidisciplinare de intervenție. Astfel, intervenția va căpăta o latură juridică și de protecție social, o latură terapeutică medicală, psihologică, educativă și de asistare socială.

Toate aceste fațete ale intervenției vor fi armonizate într-o continuă comunicare a membrilor echipei de intervenție, în spiritul unui respect profesional mutual, în beneficiul copilului victimă a maltratării, al familiei / instituției și al întregii comunități.

Planul de intervenție, se construiește pe cele trei niveluri ale intervenției:

a) La nivelul instituțiilor implicate, planul va preciza responsabilitățile în fiecare din pașii constituenți ai planului general de intervenție.

b) La nivelul rețelei sociale, planul va identifica și acorda responsabilitățile corespunzătoare unor persoane din mediul de viață al copilului sau unor voluntari apreciați de către echipa de intervenție ca fiind potriviți spre a se implica într-un anumit fel cu actorii situației de abuz / neglijare a copilului. Urmărind să construiască rețeaua de sprijin în jurul copilului – victimă, a părintelui agresor, al familiei / instituției, planul va identifica resursele umane disponibile, va fixa responsabilitățile și cronologia intervenției.

Construirea rețelei sociale în jurul cazului, presupune implicarea nu doar a serviciilor și a profesioniștilor, ci și a unor persoane din afara sistemului inter – instituțional implicat. Intervențiile la nivelul rețelei sociale vor beneficia de o evaluare continuă realizată prin supervizarea și înregistrarea rezultatelor de către un specialist, membru al echipei de intervenție.

c) La nivel individual, intervenția terapeutică are ca scop restaurarea relațiilor umane prin recunoșterea și acceptarea persoanei considerate ca un întreg. În această muncă se naște o relație mutuală, de respect între terapeut și beneficiar. Scopul terapeutului este de a-l sprijini pe beneficiar pentru a căpăta un plus de maturitate și a face astfel față, într-un mod adecvat, problemelor pe care le întâmpină.

Aceste considerații generale sunt valabile indiferent dacă subiectul cu care lucrează terapeutul este copilul victimă, părintele sau familia / instituția în care se produce abuzul sau neglijarea copilului.

În măsura în care se vor considera necesare acțiuni educative, acestea pot fi adresate unui individ, grup sau întregii comunități. Planul va fixa și metodele educative adecvate, tehnicile de intervenție vizând educația.

Dacă evaluarea va evidenția nevoia unor restructurări ale personalității celor implicați, a abordării structurilor psihice profunde, planul de intervenție va fixa psihoterapeuții și serviciile specializate care trebuie să fie implicate.

Există și o evaluare continuă a situației care se face prin înregistrarea rezultatelor intervențiilor și raportarea lor la obiective. Fiecare întâlnire a echipei de lucru este și o ocazie de reevaluare a situației și a procesului reparator, de reajustare a demersurilor. Elementele luate în evaluare sunt: starea psihică, socială, istoria personală a părinților.

aspect important este urmărirea de durată a stării fizice și a dezvoltării copilului. Ani la rând, copilul trebuie evaluat cu regularitate de către medic, la început mai intens și apoi mai rar și mai puțin intens. Medicul și psihologul vor rămâne responsabili de evaluarea progreselor fizice și psihice ale copiilor, în timp, pentru a vedea dacă nu sunt urme de vătămări ale creierului sau senzoriale mai greu de sesizat.”

4.3. Tipuri de intervenții

Intervenția în situație de criză: asistenții sociali întâlnesc zilnic persoane care se confruntă cu diverse situații de criză. De altfel, majoritatea indivizilor experimentează de-a lungul stadiilor de viață, într-un fel sau altul, o asemenea situație, iar uneori participă activ sau pasiv la situațiile de criză ale celorlalți.

Criza reprezintă un eveniment stressor care intervine în mod neașteptat provocând o pierdere în starea de echilibru curent a persoanei și generând reacții emoționale intense, destabilizatoare ale acelei persoane.

Criza este definită prin impactul evenimentului respectiv asupra persoanei mai degrabă decât prin evenimentul stresor. Stresul produce dezorganizare și haos în sistem.

Formele de manifestare, precum și caracteristicile crizei diferă de la un individ la altul, ceea ce face cu atât mai dificil procesul de definire a crizei. Această teorie consideră că fiecare persoană are un potențial de creștere, precum și abilitatea de a rezolva problemele.

Asistentul social trebuie doar să faciliteze celor aflați în situații de criză procesul de descoperire și dezvoltare a strategiilor necesare pentru a face față dificultăților.

Intervenția în criză reprezintă acțiunea de întrerupere a unor serii de evenimente care conduc la disfuncționalități sociocomportamentale, propunând schimbări pe termen lung în ceea ce privește capacitatea clienților de a face față problemelor.

De obicei, teoria intervenției în criză este asociată cu ideea de echipă multidisciplinară (medic, psiholog, asistent social) care intervine în cazul clienților ce se confruntă cu diverse crize (copiii ai căror părinți divorțează, clienți cu boli cronice aflate în fază terminală, victimele violenței domestice).

Intervenția în situația de criză presupune lucrul intensiv și de scurtă durată cu clientul, prin centrarea pe situația concretă și găsirea unei soluții pentru aceasta care să îl ajute să-și folosească resursele pentru a depăși situația și să-și desfășoare activitățile de zi cu zi într-un mod cât mai acceptabil și eficient pentru el și pentru cei din jur. Obiectivul pe termen lung al intervenției constă în evitarea efectelor negative ale situației asupra clientului și familiei sale. “

Se exploreaza resursele și sprijinul imediat de care dispune clientul, capacitatea de toleranță a clientului, mediul personal și instituțional care poate susține clientul.

Principiile intervenției în criză:

intervenția este realizată cât mai repede posibil;

intervențiile sunt limitate în timp;

rolul practicianului este unul activ;

reducerea simptomelor reprezintă principalul scop;

se acordă sprijin tangibil și informare;

sprijin social;

se încurajează experimentarea sentimentelor;

se analizează capacitatea / competența de a face față situației;

se testează realitatea prin confruntarea experiențelor stresante. “

De multefoare multe ori asistentul social intervine într-o familie aflată într-o situație limită, o situație de criză. Pentru a putea face față cu bine acestei provocări el trebuie să cunoască cauzele care determină un comportament de criză, modalitățile de adresare în aceste situații precum și tehnici de intervenție.”

Acestea pot fi prezentate astfel:

A.Factori determinanți ai comportamentelor dificile din partea unor clienți:

disconfort fizic;

frica;

aglomerarea;

lipsa modalităților de eliberare emoționale;

nevoia de identificare;

nevoia de atenție;

lipsa abilităților de a comunica o nevoie;

lipsa realizărilor;

oboseala;

starea sănătății;

reacția la anumită medicație;

factori climaterici;

disfuncții de origine psihică.

B.Factori comportamentali care pot indica iminența unui episod violent:

tensiune ridicată:

agitație;

ieșiri necontrolate verbale;

priviri amenințătoare;

schimbări bruște de comportament;

alți factori de aură.”

În aceste cazuri asiatentul social este nevoit să folosescă anumite tehnici de calmare :

Identificarea-– trebuie să ne asigurăm că se face o identificare corectă a sentimentelor unei persoane, chiar dacă aparent persoana este nervoasă poate fi vorba despre frica transformată în furie ca mecanism de apărare. Pentru o mai bună înțelegere trebuie cerute informații despre persoana în cauză, despre sentimentele ei.

Meditația – persoanei asistate trebuie să i se comunice denumirea sentimentului care îl trăiește, pentru a înțelege natura stării prin care tocmai trece. Conștientizarea sentimentelor duce la reducerea frustrării, reducerea comportamentul negativ determinat de emoție intensă.

Empația – clientului trebuie să i se arate că i se respectă sentimentele. Această metodă determină clientul să nu se mai simtă singur și îl ajută să înțeleagă că și noi avem sentimente și astfel se poate produce o descărcare a tensiunii acumulate.

Reasigurarea – clientului trebuie să i se arate că înțelegeți situația și că sunteți acolo pentru el, trebuie să i se arate cum poate să se descurce și singur cautând împreună cu el soluții pentru situația de criză. Rolul asistentului social este de-al asista în rezolvarea problemei, clientul trebuie să aibă controlul.

Redirecționarea – clientul trebuie să facă mișcare, trebuie implicat într-o acțiune în care poate să vă ajute pe dumneavoastră, acest lucru determinând o conștientizare a încrederii în sine și pune bazele unei relații între asistentul social și client și crează oportunitatea reîntăririi comportamentale.

Răsplata – clientul trebuie răsplătit prin acțiuni constructive, trebuie discutate sentimentele, trebuie găsită o soluționare cât mai rapidă a problemei.

Scopurile intervenției pot fi diferite de la un caz la altul: de a pune capăt maltratării; de a repara răul produs (reabilitare) pe plan biologic, psihologic, social; de a preveni repetarea situațiilor de maltratare; de a transforma mediul maltratant într-unul propice dezvoltării copilului, pregătind întoarcerea copilului (dacă este cu putință).

Dificultăți în intervenție:

Intervenția cu cazurile de abuz și neglijare este de maximă dificultate datorită: mecanismelor defensive ale copilului victimă, mecanismelor defensive ale agresorului, trăirilor emoționale ale celui care intervine cu cazul, mecanismelor defensive ale intervenientului, insuficienței formări a intervenientului (intervine din dorința și obligația de serviciu de a ajuta dar lipsit de știința necesară), riscului de epuizare profesională a intervenientului, riscului de re-victimizare (intervenții abuzive) a copilului, dificultății unei intervenții eficiente, la toate nivelele la care se plasează complexitatea cazului, confidențialitatea în intervenție / munca în echipă.

La vârsta mică a copilului, intervenția se centrează pe părinți și va avea ca scop în special sprijinirea acestora din punct de vedere: educativ, material, consiliere, eventual psihoterapie, pentru a-și prelua cu responsabilitate funcțiile parentale.

La vârsta mai mare a copilului, intervenția va avea ca centru copilul și intervențiile se vor realiza prin tehnici mai complexe, educative, terapeutice, eventual juridice, care să conducă la dezvoltarea rezilienței copilului.

Intervenția necesită planuri de intervenție cu obiective de scurtă și lungă durată. Acestea permit: o perspectivă realistă asupra intervenției, ajustarea obiectivelor în acord cu evoluția situației, păstrarea interesului superior al copilului în centrul atenției echipei de intervenție, evaluarea permanentă.

4.4.Intervenția de durată (de reabilitare) post – criză

Din perspectiva sistemică, bazându-ne pe teoria atașamentului și a psihologiei dezvoltării, intervenția de durată impune următorii pași:

1. Colectarea de informații și fapte prin observarea situațiilor de viață, examinarea și investigarea comportamentelor, a interacțiunilor, a relațiilor și a trăirilor emoționale.

2. Clasificarea și interpretarea acestor fapte, informații, observații.

3. Evaluarea și analiza cazului.

4. Fixarea scopurilor, a ajutorului necesar, a obiectivelor intervenției, reducerea riscului, promovarea rezilienței și a experiențelor favorabile pentru dezvoltarea copilului.

5. Alegerea metodelor și a locurilor (punctelor) de intervenție, ajutor, tratament și furnizare de serviciu de orice fel.

6. Evaluarea intervenției, sprijinului, tratamentului și a serviciilor oferite.

Într-o practică eficientă aceste etape se suprapun cel mai adesea, în funcție de flexibilitatea și receptivitatea intervenienților.

În prima etapă a intervenției este inportant să se stabilească consecințele asupra victimei, a siguranței și a dezvoltării ei precum și asupra întregului sistem al familiei sau instituției în care trăiește copilul.

Informațiile colectate vor fi utile înțelegerii și clasificării relațiilor dintre victimă și agresor precum și dintre aceștia și ceilalți membri ai familiei. În acord cu teoria atașamentului, clasificarea relațiilor va ține seama de gradul lor de securitate și organizare. Modelul internalizat de funcționare a lumii, construit de tipul de relație de atașament de care a avut parte copilul va condiționa stilul de relaționare în situația dată, strategiile defensive, stările emoționale și comportamentele sociale.

1. Metode de colectare a datelor pot fi de diferit forme :

– colectarea și sumarea informațiilor conținute în dosarele clienților (a copilului victimă sau a agresorului sau familiei) existente în rețeaua de servicii din comunitate. Aceasta presupune atât o activitate inter-sectorială (justiție, sănătate, protecție socială) sau inter-instituțională, cât și o echipă multidisciplinară care se formează și funcționează încă din această primă etapă a intervenției.

– observarea directă a situațiilor, reacțiilor, interacțiunilor: necesită o bună formare a asistentului social în domeniul comunicării. Abilitățile empatice îi vor fi utile în acest moment. Copilul poate fi observat în mediul său de viață dar și într-un mediu diferit; criteriile de evaluare din perspectiva teoriei atașamentului și a psihologiei dezvoltării vor dezvălui aspecte privind sensibilitatea și disponibilitatea părinților față de copil.

– interviul cu copilul (dacă vârsta și dezvoltarea lui permite) și cu părinții săi (sau alte persoane semnificative din mediul de viață al copilului): în interviu nu doar ce se spune este important ci mai ales felul în care se spune. În interviul cu copilul mic sunt necesare materiale cu care acesta să se poată juca spunându-și povestea. Cu copilul mai mare aceste materiale sunt indicate dar nu neapărat necesare, în vreme ce adolescenții s-ar putea să rejecteze ideea de a utiliza un creion și o hârtie, culori, plastilină, povești care se cer terminate, păpuși, etc. Chiar și copiii turbulenți, agitați, dezorientați sunt capabili de a coopera cânt interviul se bazează pe joc sau pe desen. Interviul se poate desfășura pe parcursul mai multor întâlniri. Informațiile colectate de la copil sunt despre sine și ceilalți.

– informațiile solicitate părinților se referă la trecutul lor și relațiile cu proprii părinți sau alte persoane semnificative precum și la prezentul lor, în relație cu copilul.

– informații ce pot fi solicitate unor vecini, rude, colegi, copii mai mari.

Încă din această primă fază în care asistentul social se confruntă cu cazul, rolul, apariția și evoluția sa, trebuie să se constituie ca un factor protector al copilului. Intenția sa de a veni în sprijinul copilului trebuie să fie pe deplin conștientizată și valorizată în orice formădecomunicare ar avea cu oricare dintre actorii participanți la situația despre care colectează informațiile.

Intervenientul nu are voie să pună la îndoială spusele copilului chiar și atunci când acestea par enormități, el va căuta să descopere, să înțeleagă motivele pentru care copilul a făcut afirmațiile respective. De regulă însă, când copilul reclamă abuzul sau neglijarea, aceastea sunt reale.

Când anturajul explică lezinile copilului sau comportamentul lui într-un fel care nu are de-a face cu abuzul (a căzut, s-a lovit, etc), asistentul social va trebui să examineze sursa acestora și nu să ia de bune explicațiile respective.

În privința abuzului sexual sunt necesare măsuri de protecție imediată a copilului înainte de a avea dovezile abuzului. În prima fază de abordare a cazurilor de abuz sexual nu interesează agresorul ci suferința / siguranța copilului, dar în final justiția va trebui să intervină, în acord cu legislația în vigoare, să identifice agresorul și, în acord cu legea, să impună măsurile de pedepsire și reabilitatea lui.

2. Datele colectate sunt analizate, evaluate, într-un proces în care se fac conexiuni posibile, în cadrul teoretic al atașamentului și dezvoltării, între diferitele informații colectate. Există un moment important al muncii în echipă în care se conturează imaginea cazului cu factorii de risc dar și cu cei de protecție, de sporire a rezilenței copilului victimă.

Evaluarea și analiza datelor colectate reprezintă un proces continuu de-a lungul întregii intervenții. Informațiile care se acumulează pe parcursul intervenției schimbă imaginea inițială a situației, relevă alți factori de vulnerabilitate sau de protecție. Pot fi dezvăluite relații sociale cu persoane neluate inițial în atenție, relații cu efect de creștere a rezilienței copilului. Factorii de protecție și risc ce nu au fost relevați inițial dar care apar pe parcurs vor fi luați în calcul și pot schimba scopurile inițiale ale intervenției, pot reorienta întregul proces al intervenției.

3. În etapa de analiză și evaluare se formulează punctele nevralgice ale situației, problemele, nevoile care se manifestă și se încearcă identificarea tipului de maltratare. Este un moment al muncii reflective de echipă, Eete etapa în care se evaluează:

– natura și gravitatea suferinței celor implicați;

– competențele și activitățile lor sociale, barierele care apa în manifestarea acestora;

– măsura în care dezvoltarea normală a copilului a afost afectată de situația de maltratare;

– felul în care a fost afectat comportamentul copilului, mecanismele lui defensive;

– de ce natură sunt factorii care întrețin procesul de abuz / neglijare;

– care factori ar putea proteja copilul susținând o dezvoltare sănătoasă a acestuia;

– care sunt competențele dar și constrângerile copilului și ale familiei;

– ce s-ar întâmpla dacă nu s-ar interveni deloc (cât de importantă este intervenția dar și riscurile intervenției).

4. Este momentul în care se poate decide continuarea intervenției sau se poate considera că lăsarea lucrurilor în starea în care se află, renunțarea la intervenție, poate fi într-un grad mai mare benefică copilului.

Scopurile intervenției vor avea in vedere protejarea copilului împotriva forțelor care îi amenință sau compromit dezvoltarea sănătoasă și crearea sau activarea factorilor de reziliență care vor asigura o dezvoltare sănătoasă a copilului în ciuda tuturor adversităților.

Scopurile vor urmării:dezvoltarea competențelor copilului; dezvoltarea capacităților de automomie; dezvoltarea unei relații securizante cu o altă persoană, relație în care copilul să se simtă acceptat, valoros, iubit.

Scopul va fi formulat în acord cu teoria atașamentului și a dezvoltării copilului, țintind sprijinirea copilului pentru a-și dezvolta strategii bazate pe un atașament organizat și pentru a stabili modele internalizate de funcționare a lumii securizante care să gireze relaționarea cu sine însuși și cu ceilalți.

Ierarhia scopuriloreste urmatoarea în cadrul teoretic menționat:

a). asigurarea securității fizice (mediu fizic securizant) a copilului;

b). asigurarea confortului psihologic și a dezvoltării psiho-sociale optime;

c). creșterea rezilienței, adică: a încrederii în sine, a sentimentului capacității, a înțelegerii relațiilor sociale, a capacității de reflecție asupra evenimentelor trecute și de planificare a celor viitoare, a autonimiei;

d). contrazicerea modelelor internalizate de funcționare a lumii care reflectă insecuritatea copilului; aceste ținte se pot atinge prin dezvoltarea unor relații de încredere cu adulții care îi valorizează;

e). scăderea riscurilor și a factorilor de stres: probleme neuro-biologice sau un temperament dificil al copilului, inadaptări ale părinților, comportamente antisociale, psihopatii, depresii, consum de alcool, droguri, violență domestică, insatisfacții în viața de cuplu;

f). creșterea influenței unor factori de sprijin, de protecție (concomitent cu pararea acțiunii factorilor adverși); dintre factorii de protecție putem enumera: o stare de sănătate bună, un temperament facil, autonomie, încredere în sine, orientare socială sănătoasă, abilitatea de a soluționa probleme, sentimentul eficienței care duce la creșterea încrederii în sine și a autonomiei, plăcerea de a fi împreună cu colegii sau cu alți adulți, viață de familie armonioasă, caldă, existența unor sisteme de sprijin care să încurajeze și să întărească eforturile copilului de a face față.

5. Alegerea metodelor și a punctelor de lucru în acordarea ajutorului și tratamentelor (planificarea și furnizarea serviciilor).

Intervenția poate fi centrată pe părinți, copil sau pe copil și părinți, relația dintre ei.

Intervenția centrată pe părinte va ține seama de faptul că, cu cât părintele este mai nesecurizant, anxios, trist, defensiv și cu nevoi emoționale nesatisfăcute cu atât el va fi mai puțin disponibil psihologic pentru nevoile copilului, va răspunde mai puțin chemărilor copilului.

De asemenea, se ține cont de faptul că, cu cât vârsta copilului este mai mică, cu atât părintele este mai mult în centrul atenției. Asistentul social va oferi acestui părinte sprijin (material, emoțional), îi va deschide acces spre serviciile comunitare de care ar putea beneficia, eventual spre grupuri parentale de sprijin. Sprijinul material oferit nu are doar importanța materială dată ci are în același timp o semnificație emoțională de sprijin și împărtășire, este un simbol al griji și preocupării celorlalți față de persoană sau familie. Părintele va avea nevoie de consiliere cu privire la problemele pe care le întâmpină în relație cu copilul, familia, ceilalți. În cazul părinților cu suferințe neprelucrate, indiferent că acestea vin din copilăria proprie sau din anumite evenimente ale vieții de adult, părintele va avea nevoie de o intervenție psihoterapeutică, ce se adresează subconștientului și inconștientului care domină prin mecanismele defensive structurate conduita părintelui. Psihoterapia va ținti demontarea acestor mecanisme prin reducerea la nivelul conștientului a tensiunilor, suferințelor refulate, neprelucrate.

Intervenția va urmări formarea deprinderilor părinților de soluționare în comun a problemelor, de planificare în scopul evitării conflictelor și a dezvoltării solidarității (coeziunii) familiale. Intervenția centrată pe părinte va urmări și antrenarea deprinderilor parentale, educarea părinților cu privire la funcțiile parentale, schimbarea percepției rolului copilului, schimbarea modurilor abuzive de relaționare emoțională față de copil.

Intervențiile centrate pe copil încep cu plasarea acestuia într-un spațiu securizant. Dacă asigurarea spațiului de securitate este posibilă fără scoaterea copilului din familie, trebuie depuse toate eforturile în acest sens. Asigurarea spațiului de securitate reprezintă doar primul pas și în nici un caz intervenția nu se poate opri aici pentru a-și atinge ținta de vindecare a copilului. Spațiul de securitate reprezintă un spațiu fizic și unul mintal în care copilul încetează să se mai simtă amenințat sau în pericol. Spațiul securizant în primul moment al scoaterii copilului din preajma agresorului poate fi chiar spitalul. O internare pe o perioadă limitată, determinată este o bună soluție în criză și permite în același timp desfășurarea investigațiilor necesare și evaluarea întreprinsă de echipa multidisciplinară care va fixa și planul de intervenție. În această primă evaluare ar putea apărea date care să oblige la incriminarea penală a agresorului.

Modalitățile de lucru cu copilul urmăresc recrearea acelor oportunități de joc fericit care i-au fost răpite de către părintele sau persoana abuzivă. Activitatea de bază a copilului fiind jocul, în diferitele lui forme, în funcție de vârsta copilului, intervenția va crea acestuia oportunitatea de a se juca și de a se dezvolta prin joc, așa cum se întâmplă în situațiile naturale. Baza oricărei forme de terapie cu copilul o constituie comunicarea emoțională cu el. Comunicarea emoțională este un proces în care copilul învață să își recunoască emoțiile. Această comunicare este despre emoții, cărora le dă un nume și este o comunicare încărcată de emoții de împărtășire, de comuniune cu adultul care îi vine în întâmpinare recunoscându-i suferința pe care o poartă. (Munteanu, 2004).

Copilul preșcolar și școlar mic este un teren excelent pentru acțiunile preventive. Sunt indicate intervențiile indirecte urmărind starea de confort emoțional a copilului și nu investigarea realităților abuzive. Terapia prin joc, meloterapia, grupurile de lucru prin art-terapie, teatru de păpuși cu participarea copiilor, teatralizarea unor scene inventate de copii sunt tot atâtea modalități de a-i face pe copii să nu se simtă stigmatizați și nici confiscați de suferință. În aceste din urmă tehnici de intervenție, copiii conștientizează povestea lor, reflectează asupra ei și chiar găsesc, inventează, modalități de a-i face față. Toate aceste momente în care copiii vor relaționa cu ceilalți adulți și copii într-o atmosferă plăcută sunt momente de corectare a modelului internalizat de funcționare a lumii. În cazul copiilor de vârstă mai mare, adolescenți, grupurile de sprijin precum și ore de educație țintind dezvoltarea deprinderilor personale de relaționare cu ceilalți sunt importante acțiuni care creează contexte adecvate de învățare a rezolvării conflictelor în relațiile cu ceilalți și de dezvoltare a bunelor deprinderi sociale.

Copiii maltratați în mediile lor de viață pot fi sprijiniți în unitățile care țin de sistemul educației pentru a-și dezvolta abilitățile academice și sociale, a trăi sentimentul competenței lor și al comuniunii cu grupul. Copiii învață să își planifice acțiunile, să își stăpânească impulsurile imediate, să aleagă în mod conștient evenimentele semnificative pentru ei la care doresc să participe.

Intervențiile centrate pe relația dintre părinți și copii.

Acest tip de intervenție țintește conștientizarea și modificarea tiparelor de interacțiune dintre părinți și copil. Din această perspectivă sunt utile metode de intervenție cu familia, inclisiv terapie de familie axată pe interacțiunea cu copiii. Familiile sunt ajutate, educate, ghidate pentru: a reflecta asupra istoriei familiei, a conștientiza și reflecta asupra miturilor și a secretelor familiei, a reflecta asupra sistemului de valori, a conștientiza rolurile în familie, a identifica tiparele de comunicare și interacțiune, a reflecta asupra identității familiei, a înțelege și ajusta modalitățile de funcționare în rutina zilnică dar și în situații eveniment. Familia necesită un suport de durată pentru a-și defini în mod conștient și coerent identitatea.

Practicienii, cercetătorii, oamenii legii, ploticienii sunt de acord că intervenția trebuie să se facă în numele și pentru interesul suprem al copilului. Într-o abordare globală, interesul suprem al copilului presupune satisfacerea nevoilor impuse de o dezvoltare normală. Drepturile copilului reprezintă nevoile lui pentru o dezvoltare optimă, recunoscute și ridicate la rang de lege care creează obligații egale pentru toți cei care se implică în viața copilului.

CAP. V. CONSILIERE COPILULUI ABUZAT/NEGLIJAT

5.1 Consilierea în situatie de criză

Consilierea reprezinta o intervenție în care specialistul asistă victima în procesul de dezvăluire rațională a aspectelor importante ale problemei. Acest tip de intervenție atinge starea motivațională a individului dându-i încredere în capacitățile lui, și, în același timp, ajută individul să-și organizeze ideile, descoperind punctele tari și pe cele slabe ale situației în care se află, să alcătuiască o ierarhie a priorităților și o strategie de urmat de către beneficiar (apud Muntean, 1999, pp.171-172).

Consilierea în situație de criză (o situație traumatică pentru persoana asistata) este percepută de catre persoana asistata ca generatoare de consecințe cu efect extrem de negativ asupra vieții sale individuale, familiale și societale.

Consilierea socială poate fi abordată și din perspectiva intervenției în situație de criză, în care aceasta se impune (ex. experiențe traumatice de viață: deces, crimă, abuz fizic / sexual). Răspunsul la criză implică șoc, reacții emoționale și eforturi de restabilire a echilibrului. În aceste situații este necesară explorarea alternativelor posibile prin examinarea reacțiilor trecute, mai puțin adaptate la evenimentele de criză și definirea unor comportamente adaptate rezolvării crizei.

În acest context activitățile sunt structurate pe două nivele:

– eliminarea simptomelor, readucerea clientului la nivelul anterior de funcționare, sprijinirea clientului în înțelegerea crizei, implicarea familiei și comunității în sprijinul clientului;

– sprijinirea clientului în înțelegerea legăturii dintre prezent și crizele trecute, identificarea unor modalități de soluționare.

5. 2 Consilierea psihologică / socială

Demersul consilierii realizate de psiholog și de asistentul social se centrează pe rezolvarea problemelor de adaptare, pe optimizarea funcționării persoanei și pe prevenirea tulburărilor afective și comportamentale.

Consilierea psihologică reprezintă cea mai importantă metodă utilizată de psiholog în vederea motivării clientului de a acționa pentru depășirea dificultăților generate de consecințele evenimentelor traumatizante care au determinat situația de criză și de a restabili echilibrul psihoemoțional și comportamental al beneficiarului.

Efectele benefice sunt evidențiate de conștientizarea beneficiarului cu privire la capacitățile deținute și de modalitățile de utilizare a acestora în vederea consolidării respectului de sine și sentimentului de valoare personală.

psihologică are în vedere implicarea activă a copilului precum și luarea unor decizii în conformitate cu gradul său de maturitate; se are în vedere cu prioritate vârsta copilului, personalitatea, problema întâmpinată. Consilierea, trebuie să se desfășoare într-un spațiu special amenajat și securizant pentru copil, iar ceea ce se discuta in cadrul orelor de terapie este strict confidential.

Consilierul psihologic indeplineste urmatoarele functii de consiliere : observarea copilului, ridicarea nivelului de conștientizare și soluționarea problemelor pentru a facilita schimbarea, răspunde nevoilor copilului, precum si facilitarea schimbării în mod activ.

Observarea copilului poate implica: aspect general, comportamental, dispoziție sau afect, capacitate intelectuală, vorbire și limbaj, abilități motorii;

Ridicarea nivelului de conștientizare și soluționarea problemelor pentru a facilita schimbarea: în măsura în care copilul ce a experimentat o situație de abuz / neglijare devine conștient de problemele pe care le întâmpină, consilierul sporește conștiința copilului față de aceste probleme prin abilități specifice, astfel încât copilul să admită confruntarea problemelor traumatizante într-un ritm care îi este acceptabil și care să nu îi producă traume viitoare;

Răspunde nevoilor copilului sprijinirea în depășirea obstacolelor, blocajelor, nivelului de anxietate ce pot apărea pe parcursul procesului de consiliere;

Facilitarea schimbării în mod activ, presupune ajutorarea copilului supus situației de abuz / neglijare să înțeleagă toate elementele traumei lui, să accepte care sunt contribuțiile persoanelor participante la procesul de recuperare, să conștientizeze care sunt opțiunile și alegerile lui, să experimenteze noi comportamente (în familie, școală, societate), să-și adapteze comportamentul său ca răspuns la reacția altor persoane.

Consilierea socială reprezintă un serviciu social destinat rezolvării problemelor care determină apariția unor blocaje în realizarea așteptărilor indivizilor privind dezvoltarea, apartenența, bunăstarea, etc.

Prin consiliere, asistentul social are posibilitatea să exploreze, să descopere și să clarifice care sunt resursele clientului și împreună cu acesta să stabilească care sunt soluțiile pentru rezolvarea problemei cu care se confruntă. În situații de abuz, neglijare a copilului, profesionistul construiește prin consiliere o relație de sprijin, în sensul motivării clientului de a acționa pentru schimbarea acelui comportament care a determinat situația de criză și pentru restabilirea echilibrului psihosocial al vieții.

Pentru copilul abuzat, neglijat este necesară oferirea unui suport emoțional pentru a depăși situația de criză. În acest scop consilierea socială este orientată atât către copil cât și către familia acestuia. Activitățile desfășurate și tehnicile utilizate sunt adaptate în funcție de specificul cazului și contextul în care se află beneficiarul. Rolul și tehnicile consilierului sunt centrate pe sprijinirea persoanelor ce se află în procesul de schimbare, creștere și dezvoltare personală.

În situațiile de neglijare a copilului, consilierea socială poate fi desfășurată din perspectiva teroriei centrate pe sarcină, cu scopul eliminării dificultăților existente în îndeplinirea rolurilor parentale. Programul de consiliere este determinat de natura factorilor critici care determină dezechilibrul familial, activitățile realizate fiind:

– identificarea și definirea problemei;

– identificarea factorilor care influențează starea de fapt;

– anticiparea și eliminarea obstacolelor;

– identificarea resurselor existente pentru depășirea situației;

– evaluarea progreselor realizate (schimbări, planuri de viitor, riscuri, eforturi suplimentare).

Dat fiind specificul tulburărilor determinate de situațiile de abuz și neglijare, în special relaționarea defectuoasă și neîncrederea copilului, stabilirea unei modalități de comunicare securizante constituie piatra de încercare și începutul oricărui demers de diagnosticare și elaborare a unei scheme terapeutice individualizate adecvate.

Copiii, victime a abuzului/neglijării își investesc energia vitală pentru a se adapta senzației de inconsistență și haos interior, pentru a înțelege ce se petrece și a găsi modalitățile cele mai bune de protecție față de realitatea care le este impusă și în ultimă instanță pentru a supraviețui.

Comunicarea despre percepțiile și sentimentele lor legate de realitatea în care trăiesc este scopul terapeutic al intervenientului, în strădaniile lui de a vindeca suferințele psihice ale copilului.

Sentimentele dureroase și confuze ale copilului, conflictele în care se simte prins între a se apăra și a-și apăra părinții care-l maltratează, amestecul de ură și dragoste pe care îl trăiește, spaima, furia, durerea și nesiguranța, necesită cuvinte pe care copilul nu este, cel mai adesea, capabil să le găsească.

Este rolul intervenientului să găsească cuvintele potrivite trăirilor copilului. Aceasta presupune o intensă empatie cu starea copilului, fără întrebări, comentarii critice sau predici despre lucrurile întâmplate. „În fiecare copil este o poveste care trebuie spusă”, afirma Winicott.

Ajutându-l pe copil să dea nume haosului emoțional pe care îl trăiește, îl ajutăm să-și elibereze o parte din energia pe care o utilizează pentru a face față situației. Această energie va putea fi folosită pentru o dezvoltare și o adaptare mai bună. Comunicarea terapeutică îl ajută să comunice despre sine și despre părinții lui, despre relația lor și îi face viața mai predictibilă. Mesajul transmis copilului trebuie să fie acela că el are dreptul la o viață sigură și că va fi ajutat.

Copiii maltratați au o capacitate de anticipare scăzută datorită concentrării lor permanente pe „imprevizibilul previzibil” căruia trebuie să-i facă față. Situația impredictibilă în care trăiesc le diminuează capacitatea de anticipare. Intervențiile care vor alcătui strategia reparatorie cu copilul victimă trebuie să urmărească introducerea elementelor de predictibilitate în viața copilului. Această predictivilitate trebuie să se refere la aspecte plăcute cum ar fi: întâlniri în anumite zile, la anumite date, ore, cu o figură de atașament a copilului din afara familiei. Aceste evenimente dorite și așteptate de către copil vor deveni puncte de reper în haosul dureros al vieții lor.

Un scop al comunicării terapeutice este reducerea sentimentului de vinovăție a copilului; vinovăția pentru cele trăite („m-a bătut, m-a pedepsit, pentru că am fost rău”) dar și pentru dezvăluirea unor fapte care-i învinovățesc părintele, situație care naște în copil teama față de consecințele și, în același timp, sentimentul trădării. Oricât de rea ar fi situația pe care o trăiește, copilul are tendința de a fi loial părintelui.

Copilul nu poate conversa prea mult răspunzând la întrebări, deci, dialogul poate rămâne o așteptare neîmplinită pentru terapeutul care gândește comunicarea cu copilul maltratat în sensul clasic, verbal. „Lucrez cu copiii punându-le la dispoziție marionete, creioane și hârtie, plastilină, personaje din plastic, cuburi care vor juca rolul unui suport material pentru ca ei să-și exprime sentimentele și conflictele interioare.” (Robert – Ouvray, 2000)

Uneori, comunicarea terapeutică se poate realiza prin povestiri în care intervenientul realizează analogii cu situația în care se află copilul, foarte clare pentru acesta.

Unui copil copleșit de doliul pierderii părinților, așa cum sunt toți copiii abandonați, i se poate spune o poveste cu animalele lui favorite sau o poveste despre un alt copil. Este important ca în aceste povestiri să se numească sentimentele generate de situație, la toți cei implicați în situație, și să se descrie expresiile neverbale ale emoțiilor. Numirea sentimentelor le legitimează implicit și le reduce povara pentru cel care le trăiește în taină, așa cum fac copiii abuzați. Pe de altă parte, numirea lor trebuie dublată de explicații pentru a ajuta copilul să înțeleagă cauzele mai ample ale situației dureroase în care este prins și în care el se simte uitat de toată lumea. „Te-a durut când tata te-a bătut fără nici un motiv … Tu ai fost cuminte, de-abia ai așteptat să vină acasă, dar el a venit beat și te-a lovit și tu nu ai putut decât să-l urăști atunci … Ai fi vrut să fii mare și să îl bați să-l doară așa cum te durea pe tine … Dar de fapt îl iubești, așa cum și el te iubește. Poate că în ziua aceea tata era supărat că nu poate să-ți dea tot ce ar fi vrut să-ți dea .

Poate că și el a fost un băiat ca tine care a suferit pentru că îl bătea tata … și acum nu prea știe cum să se poarte cu tine … mai ales când este supărat …”.

Comunicarea trebuie să umanizeze suferința prin explicații raționale și să legitimeze sentimentele vinovate. Vindecarea poate veni doar spunând ceea ce este nespus și ceea ce blochează scurgerea timpului dezvoltării într-un prezent continuu și amenințător, căruia copilul face permanent eforturi pentru a-i face față, pentru a supraviețui.

Când spune povestea, vocea și mimica celui care o spune sunt elemente importante prin care se pot reda trăirile. În această modalitate de comunicare terapeutică se împletesc elemente de sofronizare a copilului, de îmblânzire a durerii și haosului cărora le este pradă.

Uneori, abilitățile verbale ale copilului îl fac să beneficieze mai puțin de povestiri. În aceste cazuri, jocurile cu păpușile, marionetele sau cu jucăriile miniaturale reprezentând animale, personaje umane, obiecte din casă, casa din care copilul poate construi un habitat, pot provoca mai mult copilul spre a-și exterioriza trăirile. Modul în care le manipulează devine povestea pe care copilul o spune, pe care o trăiește. În acest caz, învelișul cuvintelor va trebui să vină din partea terapeutului care va acompania cu blândețe și receptivitate reacțiile copilului, jocul acestuia.

Terapia prin joc este utilizată în recuperarea copilului victimă a abuzului / neglijării. Copilul căruia îi este teamă să se certe cu oricare dintre părinți sau să-și exprime sentimentele /emoțiile cu conținut negativ față de ceva sau cineva, le poate exterioriza în raport cu familia de păpuși, fără a fi marcat de regrete și vinovăție.

Terapia prin joc este un proces sănătos de „drenaj” pentru frustrările acumulate și sentimentele negative. În același timp, terapia prin joc permite învățarea unui comportament adecvat prin „punerea în scenă” a diferitelor secvențe de familie. Deschiderea firească a copilului pentru joc, caracteristică vârstelor mici, permite inserarea secvențelor terapeutice fără a întâmpina rezistențele copilului sau suspiciunile acestuia în raport cu lumea adultă sau cu demersul terapeutic.

Art – terapia este utilă pentru copiii de vârste mici și pentru copiii de vârste mai mari deprimați sau foarte ostili.

Terapia prin artă ajută la precizarea diagnosticului, îl ajută pe copil să se înțeleagă pe sine, să se elibereze de tensiunile și anxietățile acumulate, să dezvolte abilități de comunicare și inserție socială și să faciliteze rezolvarea conflictelor.

Desenul rămâne întotdeauna un mod de a descrie povestea care nu poate fi spusă în cuvinte. Culorile, hârtie, creta, îl pot provoca pe copil să le utilizeze. Copilul redă ceea ce știe și îl preocupă. Povestea lui apare clar în desen pentru cel care este pregătit să o citească.

Teoria traumei pledează pentru utilizarea desenului în comunicarea cu subiectul traumatizat. Cele mai dureroase amintiri sunt păstrate vizualizat, sub formă de imagini, iar subiectul este incapabil să le pună în cuvinte și incapabil să le prelucreze și să le depășească.

Modelajul în lut, plastilina, coca de făină și apă, este o modalitate în care copilul își poate spune povestea atât prin figurinele modelate cât și prin cuvintele, expresiile verbale care acompaniază activitatea de modelaj a copilului. Figurinele tridimensionale create pot debloca și facilita comunicarea verbală a copilului despre cele petrecute și despre trăirile lui.

Teatrul, mici scenete care pot fi lăsate în seama copiilor pentru a da viață personajelor, pot constitui o bună tehnică de eliberare, de catharsis al tensiunilor, dar și de clarificare a propriei stări de confuzie și durere a copilului care joacă de fapt propria experiență cu înțelesurile și trăirile ei.

Dansul este o modalitate de exprimare a trăirilor și, deci, de abordare terapeutică a copilului victimă. Dansul, ca și desenul sau modelajul, este o modalitate de comunicare care-l face pe copil să se simtă în siguranță, dizolvându-i anxietatea. Absorbit de dans, copilul își poate expune toate sentimentele și își poate lăsa libere resentimentele.

Muzica și dansul au darul de a instala starea de curgere despre care Csikszentmihayli spunea că este o stare de grație în care individul se dezvoltă și se simte liber, creator, inspirat. Aceste capacități sunt diminuate la copilul victimă care nu-și mai folosește energiile pentru a se dezvolta, ci pentru a supraviețui realității traumatizante.

Într-o fază mai avansată a terapiei, experiența copilului trebuie generalizată, cu scopul de a-i diminua sentimentul de experiență de nedepășit, care-l face să difere de ceilalți copii.

Comunicarea trebuie să fie directă, simplă, sinceră, caldă. Mesajele care se transmit copilului victimă sunt aceleași ca și în cazul adultului, în procesul de consiliere:

– copilul nu este singur cu drama lui;

– celălalt este prezent, dispus să îl asculte și gata să îl ajute;

– celălalt este o prezență securizantă, acum și aici, dar și de acum înainte;

– celălalt este gata să îl sprijine;

– celălalt are încredere în el, în capacitățile lui de a depăși situația dificilă.

În dozarea proximității cu copilul, terapeutul trebuie să țină seama de faptul că simpla lui prezență fizică influențează copilul și că în funcție de starea acestuia, prezența fizică trebuie să se facă simțită mai puternic, interacțiunea să fie mai provocatoare sau mai reținută.

A nu fi o prezență intruzivă pentru copil, pentru a nu-l speria, dar în același timp a nu-l lăsa să se simtă singur, constituie elemente importante ale nuanțării prezenței terapeutului. Ca terapeut, trebuie să fii pregătit, receptiv, flexibil pentru realizarea acestui echilibru delicat, necesar în relaționarea cu copilul maltratat.

Indiferent de tehnica de intervenție, relaționarea adultului cu copilul va trebui să păstreze aceste nuanțe. „Orice intervenție care nu se bazează pe acest gen de comunicare terapeutică cu copilul nu numai că nu va fi eficiență, dar va fi adesea percepută de către copil ca o altă situație abuzivă la care este supus”. (Killen, 1993)

În primele faze, este utilă terapia diferențială (individuală) pentru intervenția în situațiile de criză și aplicarea tratamentului terapeutic de scurtă durată. Terapia individuală furnizează timpul de care are nevoie copilul pentru a începe să-și exprime sentimentele în legătură cu situația de abuz, cu familia și evenimentele pe care le-a trăit și pentru reconstituirea imaginii de sine. De asemenea acest tip de terapie permite copilului un timp și un loc sigur pentru a reconstrui evenimentele și a le analiza, iar specialistului îi permite să adopte schema terapeutică adecvată. Pentru adolescenți, actul de terapie individuală poate dura mai puțin (4 – 6 ședințe), urmând apoi integrarea în grupurile terapeutice. În terapia de grup se poate vedea dacă adolescenții, care în timpul perioadei de criză au beneficiat de terapie individuală, sunt suficient de puternici pentru a accepta atitudinile și prejudecățile de culoare critice din partea celorlalți membri ai grupului. Terapia de grup are cele mai bune rezultate în perioada adolescenței, deoarece această treaptă a dezvoltării umane se caracterizează prin nevoia de apartenență și identificare cu un grup. A fi membru al unui grup deschis de tip terapeutic permite membrilor cu o vechime mai mare în grup să acționeze în sensul modelelor de rol pentru noii veniți. Unii membri ai grupului vor fi mai puternici emoțional decât alții și pot transfera celorlalți această putere, pot fi un adevărat „rezervor” de experiențe în grup.

Pentru copiii de vârste mici, trauma emoțională este prea intens trăită pentru ca aceștia să poată participa la terapia de grup, ei fiind confuzi, dezorientați de intimitatea actului de a se confesa altei persoane și de a împărți cu aceasta probleme atât de adânc îngropate în suflet și în trecut. De aceea, pentru acești copii, cea mai adecvată intervenție este cea de terapie diferențială.

Activitatea practică de recuperare, a scos în evidență diferențe în posibilitățile de intervenție în funcție de tipul de abuz suferit de subiect, corelat și cu alți factori (menținerea în terapie a copilului de către părinți, elemente legate de istoria familiei, gradul de cultură și educație al familiei) astfel pe primul loc se situează, ca dificultate în recuperare, abuzul sexual 29%, ca fiind forma extremă, ce le subsumează pe toate celelalte, cu implicații profunde în structura personalității.

Tratamentul este uneori, în funcție de tipul de abuz, anevoios, de lungă durată ceea ce presupune foarte multă răbdare și implicare din partea familiei care nu poate răspunde întotdeauna la cerințele unei astfel de recuperări – în special în cazurile copiilor mici a căror venire la tratament depinde de părinți și în cazul în care sursa de abuz s-a identificat în mediul familial înregistrându-se uneori cazuri de abandon a terapiei.

CAP. VI. CONSILIEREA PĂRINTELUI / TUTORELUI ÎN SITUAȚII DE ABUZ / NEGLIJARE

6. 1. Conștientizarea existenței problemei și a dimensiunii acesteia

Comunicarea dintre părinte și copil are în permanență valențe educative, disciplinatorii. Părintele are funcția de educator, iar socializarea copilululi se realizează prin educație. De la o cultură la alta, în funcție de reprezentarea socială a copilului și a educării lui, pot apărea situații de disciplinare care se transformă în maltratare a copilului.

Atât violența, cât și nonviolența își au originea în însăși natura umană care, în sine, nu ar trebui să reprezinte deloc o problemă. Între două sau mai multe persoane, în mod inevitabil, vor exista diferențe legate de temperament, de modul de a fi, de comportament, de credințe, de puncte de vedere.

Cel mai adesea, copiii sunt crescuți folosind modelul superioritate – inferioritate, din mai multe motive:

părinții, profesorii sau educatorii se gândesc rareori la el. Imită modul în care s-au comportat părinții cu ei, pur și simplu nu-și imaginează alt mod de intervenție;

adulții nu sunt conștienți de consecințele pe termen lung pe care le poate avea acest model (escaladarea violenței, lanțuri ale violenței, autoagresivitate), nu atât prin faptul că îl folosesc, ci, mai ales, pentru că îl transmit generațiilor următoare;părinții, profesorii și educatorii tineri se tem de criticile celor din jur (părinți, socri, colegi, superiori);părinților le este teamă de consecințe, atât asupra copilului, cât și asupra relației cu copiii. Ei nu vor să-și asume riscul de a-și periclita poziție în fața copilului.

Consilierea părintelui are la bază discuțiile libere, informale, care vor întări capacitatea și disponibilitatea de reflecție a părintelui cu privire la: propriul atașament față de părinții săi, experiențele din propria copilărie, inadecvarea sensibilității lui la nevoile copilului în relație cu propriile experiențe ca și copil, modul în care se vede pe sine și pe ceilalți, modul în care se relaționează cu lumea (mecanismele lui defensive), problemele reale cu care se confruntă.

Astfel, de discuții au un caracter educativ și formator în același timp, părintele deprinzând un mod mai comprehensiv de relaționare cu ceilalți și o mai bună înțelegere a nevoilor copilului. Discuțiile acestea care au nevoie de o atmosferă informală, de acceptare totală, participativă, sunt ocazia cea mai proprice pentru sfătuirea părintelui, prin exemple, prin situații și povești concrete. Neglijarea copilului și chiar anumite forme de abuz emoțional se bazează pe ignorarea de către părinte a nevoilor necesare copilului pentru o dezvoltare armonioasă. Astfel părintele trebuie informat atât cu privire la nevoile copilului în raport cu etapele de dezvoltare și particularitățile acestuia, precum și cu privire la consecințele negative pe care le generează neasigurarea în condiții optime a acestor nevoi (consecințele bio-psiho-sociale ale abuzului și ale neglijării).

Bariere în adoptarea unor comportamente parentale normale.

Atât adulții cât și copiii pot considera normale anumite conduite deviante pentru că ele sunt frecvente în mediul socio-economic și cultural al familiei respective. Alcoolismul și violența sunt fenomene obișnuite în colectivitățile socio-economic foarte scăzut, la persoanele cu instrucție-educație minimală și în mediile caracterizate de promiscuitate morală. Pentru aceste persoane slab educate, câmpul răspunsurilor adaptative posibile la dificultățile existenței este mult îngustat. Lipsa studiilor adecvate pentru exercitarea unei meserii prin care părinții să asigure un venit stabil și rezonabil familiei, asociată cu tot mai strânsă competitivitate de pe piața muncii, precum și cu întregul corolar al dezechilibrelor economice din România de astăzi (inflație, șomaj, munca la negru, etc.) descriu o situație de impas care depășește puterile de redresare ale familiilor respective. Frustrarea provocată de neputință – reală – de a-și soluționa problemele de subzistență se descarcă agresiv sau este diminuată prin comportamente compensatorii (alcoolismul).

Dacă în planul motivelor conflictuale dintre adulții din familie, pe primul loc se situează nemulțumirile de ordin financiar și socio-economic, în relațiile cu copiii primele ranguri sunt ocupate de insatisfacțiile privind activitatea lor școlară și anturajul de prieteni. Familiile defavorizate socio-economic și cultural-educațional sunt, în același timp, medii defavorizante din punct de vedere educațional.

Pe de o parte, sărăcia concentrează atenția părinților asupra nevoilor zilnice de subzistență; pe de altă parte educația lor minimală și, practice, lipsa de pregătire a acestor familii determină incapacitatea părinților de a se implica în activitatea școlară a copiilor lor – sub forma ajutorului / controlului acordat la efectuarea temelor acasă.

În familiile numeroase, cu trei sau mai mulți copii, avem de-a face cu o slăbire a controlului parental, atât în ceea ce privește cimportamentul cotidian al acestora, cât și în raport cu activitatea lor școlară și cu grupul de prieteni. Ele sunt, în general, medii modeste, sau chiar sărace, din punct de vedere socio-economic, având un nivel redus de școlarizare și un orizont cultural limitat; aceste familii se caracterizează printr-o conflictualitate internă crescută și prin slabe competențe educative ale părinților.

În aceste familii comunicarea dintre părinți și copii devine inconsistentă, datorită multiplicării “releelor”; controlul parental este slăbit, frații mai mari preluând o parte dintre sarcinile de acest tip în raport cu copiii mai mici, fără ca ei înșiși să suporte o reglare corespunzătoare a conduitei din partea adulților. Un număr mare de frați atrage adesea o descentralizare a rolului de copil în constelația familială, din cauza problemelor cu care sunt confruntate aceste familii, ceea ce duce la o redistribuire a sarcinilor între membrii grupului.

Controlul asupra comportamentului copiilor este mai puțin eficient în familiile monoparentale, datorită faptului că părintele respectiv este nevoit să-și asume simultan sarcini care țin de ambele roluri parentale. El este, adesea, depășit de problemele cărora trebuie să le facă față de unul singur: întreținerea familiei și educația copiilor.

6. 2. Educația parentală

Cursurile de educație parentală pot fi utile pentru părinți, ajutându-i să învețe cum să facă față practic cerințelor și responsabilităților care se cer de la un părinte. Toți părinții trebuie să știe cum să reacționeze în cazul unui comportament dificil al copilului în mod eficient și non-violent. Aceste cursuri sunt în mod special folositoare dacă există un istoric de abuz. De asemenea, îi ajută pe părinți să se familiarizeze cu patternurile de dezvoltare ale copilului astfel încât așteptările acestora să fie realiste.

Intervenientul are datoria de a educa părintele în privința unor metode neabuzive de disciplinare a copilului. Acest lucru se poate face în cadrul unor intervenții în care părinții sunt educați cu privire la metodele de creștere și educare a copilului sau se poate face prin inițierea unor proiecte comunitare în care familiile neabuzive sprijină familiile abusive în procesul construirii unor tipare de relaționare neabuizvă.

Activitățile desfășurate în cadrul cursurilor de educație parentală au ca scop:

– dezvoltarea abilităților parentale, dezvoltarea abilităților de îngrijire și creștere adecvată a copiilor;

– crearea și dezvoltaelei de sprijin comunitar formată din părinții incluși în programele de educație parentală;

– dezvoltarea capacităților părinților de a face față provocărilor legate de creșterea și educarea copiilor;

– reducerea izolării părinților prin relaționarea cu alți părinți;

– asigurarea accesului la resursele comunitare.

Temele abordate cu predilecție în întâlnirile cu părinții sunt următoarele:

– creșterea și educarea copilului;

– etapele dezvoltării copilului;

– importanța familiei în dezvoltarea copilului;

– efectele separării și instituționalizării asupra copilului;

– formarea atașamentului securizant;

– prevenirea abuzului și neglijării copilului;

– îngrijirea copilului cu dizabilități;

– legislație în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului.

”Programele de educație parentală respectă principiile învățării adultului: adulții învață atunci când procesul de învățare este auto-direcționat (determinat de ei înșiși), este participativ (procesul este active, nu pasiv), este experiențial (se învață din împărtășirea experiențelor), este reflective (adultul preferă să reflecteze la ce se întâmplă în timpul cursului). Metodele de formare recomandate pentru formarea adulților sunt jocul de rol, demonstrația, studiul de caz, lucrul în grupuri mici.”

Relația părinți-copii în cadrul familiei ar trebui să fie un exercițiu de perfecțiune. Există slăbiciuni și lipsă de armonie între propriul lor ideal moral sau comportamental. Copilul “real” poate să fie dotat cu mai puțină inventivitate. În aceste cazuri părinții trebuie învățați să accepte că este posibil să nu ai un copil perfect și cu toate că un copil este investit cu toată rezerva de speranță și optimism a familiei, el nu corespunde totdeauna acestor expectanțe. Adaptarea părinților la copilul “real” pe care trebuie să-l iubească cu calitățile și defectele lui reprezintă un examen greu de trecut pentru familie.

Interacțiunea dintre părinți și copilul lor este decisivă pentru felul cum se percepe copilul pe el și lumea din jurul său și cum se dezvoltă. Interacțiunea este importantă pentru gradul și calitatea atașamentului copilului față de părinți. Un atașament față de cineva înseamnă să fi absolut dispus să cauți apropierea și contactul cu persoana în cauză și mai presus de toate atunci când situația este nesigură.

În negocierea conflictului părinte – copil sunt necesari următorii pași

1. Cunoașterea reciprocă – copilul este încurajat prin crearea unui mediu sigur și suportiv să-și exprime trăirile prin cuvinte, acțiuni sau joc, în funcție de gradul de dezvoltare sunt încurajați să ia decizii și să-și asume responsabilitatea pentru acțiunea lor. De asemenea, părintele își exprimă dorințele în mod adecvat, în raport cu gradul de înțelegere al copilului.

2. Declararea scopurilor și a obiectivelor – presupune perfecționarea capacităților de exprimare verbală și non verbală a sentimentelor, trăirilor, opiniilor precum și diversificarea și îmbunătățirea metodelor de comunicare părinte-copil; toate acestea urmăresc realizarea unei comunicări deschide atât din partea părintelui cât și din partea copilului pentru definirea corectă a problemei existente și implicit stabilirea unor scopuri și obiective reale.

3. Începerea procesului – presupune ca problema să fie definită și acceptată de ambele părți. În cazul conflictului apărut în procesul de educare al copiilor mici, părintele trebuie să laude comportamentul copilului și nu copilul, trebuie să arate aprobare pentru ceea ce a făcut copilul. Acesta trebuie să fie valorizat și încurajat în ceea ce privește comportamentele pozitive și succesele înregistrate de acesta. Copiii au nevoie să știe de ce sunt lăudați, ce au făcut pentru a merita această atenție (ex. “mi-a plăcut felul în care ai strâns jucăriile și le-ai pus în coș”, este mai bine decât “ești un băiat bun”).

4. Exprimarea dezacordului și a conflictului – presupune ascultarea opiniei fiecărei părți implicate în conflict precum și modalitatea identificată de aceștia pentru soluționarea situației tensionate. Această etapă poate folosi, ca și modalitate de exprimare a opiniei copilului, jocuri de rol.

5. Reevaluarea și compromisul – presupune ca atât părinții cât și copilul să fie dispuși să ofere ceva cu scopul de a obține ceea ce doresc.

6. Înțelegerea / acordul de principiu – trebuie să evite exprimarea unor reguli care sunt încălcate de adult (ex. tatăl fumează în prezența copilului de 13 ani și manifestă un comportament violent față de acesta când află că a încercat să fumeze, părinții promit copilului lucruri doar pentru a determina comportamentul dorit din partea acestuia – aceste lucruri rămânând doar la stadiul declarativ) întrucât ele pot determina la copil frustrarea, scăderea respectului de sine precum și încălcarea acelor reguli ori de câte ori lucrul va fi posibil, evitând sancțiunea. Părintele nu trebuie să minimalizeze problemele copilului deoarece în aceste situații copilul rămâne singur în fața propriilor neliniști și învață că adultul nu-i poate fi de ajutor, întrucât nu consideră că sentimentele lui ar merita atenția (ex. “nu mă mai plictisi”, “ai căzut și te-ai lovit, foarte bine, altă dată să te uiți pe unde mergi”).

Important de reținut este faptul că nu există copil rău, există însă copii lăsați singuri cu propriile lor spaime, nemulțumiri, frustrări de neexplicat. Adultul trebuie să le arate că îi înțelege și că iubirea lui rămâne întreagă orice s-ar întâmpla. Conduitele explozive “rele”sunt în majoritatea determinate de adult, astfel încât atunci când un copil este “rău” cauza primară trebuie căutată în părinte, în acțiunile acestuia.

Viața copilului în familie este alcătuită dintr-o mulțime de întâmplări mărunte, pe care de obicei părintele le uită imediat sau, dacă l-au amuzat, le povestește râzând multă vreme oricui îl ascultă. Aceste întâmplări, mărunte pentru adult, constituie întreaga viață a copilului, întreg zbuciumul lui de a reuși să supraviețuiască fizic, dar mai ales psihic. Atitudinea părintelui este oglinda copilului, în ea cel mic se vede și se consideră a fi așa cum părintele îl arată că este. În această oglindă fidelă sau nu, copilul își construiește imaginea de sine, respectul de sine, își atribuie o valoare. Depinde de părinți ca respectul să existe, să se dezvolte autocontrolul și independența; depinde de părinți ca fiul sau fiica lor să-și atribuie o valoare mai mare sau mai mică, să fie încredințați că, în ochii cuiva, ei sunt unici și cei mai de preț.

Când un părinte îi spune copilului “comoara mea”, el utilizează o vorbă afectuoasă, pe lângă atâtea altele de acest fel. Pentru copil însă, acest cuvânt este o realitate concretă, în sine și această realitate nu poate fi înlocuită cu nimic. De aceea părinții trebuie să aibă conștiința vorbelor și faptelor lor de zi cu zi. Lor le aparține povara, responsabilitatea și bucuria formării personalității copilului lor ca om integru, sănătos fizic și psihic.

Părinții trebuie să le ofere copiilor protecție prin limitele fixate înainte ca aceștia să învețe să se disciplineze singuri. Aceste limite îi învață pe copii cum să se poarte într-un mod adecvat realizându-se astfel un simț al siguranței. Copiii au nevoie să știe cât de departe pot merge; ei testează limitele pentru a se asigura că regulile sunt reale și pentru a-și întări sentimentul de siguranță când află că limitele sunt reale.

Astfel, relația cu copilul poate fi amplificată de simțul siguranței oferit prin fixarea limitelor și de sentimentul propriei valori, prin acceptarea sentimentelor copilului.

Părinții cu un stil optim de interacțiune cu copilul, combină autoritatea și fermitatea în luarea hătărârilor cu o modalitate de relație cu copilul căruia îi cultivă independența și recunoașterea drepturilor. Se pornește de la idea că un copil are nu numai obligații ci și drepturi.

Metoda, considerată optimă, implică responsabilitatea din partea părților, autostimă și nu naște niciodadată agresitate, violență sau negativism din partea copilului . Deoarece disciplinarea copilului este de interes bilateral, se va face apel la mijloace raționale și nu restrictive, la respingerea categorică a unor măsuri coercitive și mai ales a abuzului de orice fel.

Scurt istoric al comunei Singureni Judetul Giurgiu

Singureni este o comună în județul Giurgiu, Muntenia, România, formată din satele Crânguri, Singureni (reședința) și Stejaru.

Asezarea

Comuna se află în centrul județului, pe malul stâng al Neajlovului. Este străbătută de șoseaua județeană DJ411, care o leagă spre est de Călugăreni (unde se intersectează cu DN5), Comana (unde începe un traseu comun cu DN5A până la Hotarele) și mai departe în județul Călărași de Radovanu și Chirnogi (unde se termină în DN41), și spre nord-vest de Iepurești (unde se intersectează cu DN6), Bulbucata și Clejani (unde se termină în DN61).[1]

Demografie

Conform recensământului efectuat în 2011, populația comunei Singureni se ridică la 3.191 de locuitori, în scădere față de recensământul anterior din 2002, când se înregistraseră 3.536 de locuitori.[2]

 Majoritatea locuitorilor sunt români (84,42%), cu o minoritate deromi (8,77%). Pentru 6,77% din populație, apartenența etnică nu este cunoscută.[3]

Din punct de vedere confesional, majoritatea locuitorilor sunt ortodocși(92,32%). Pentru 6,77% din populație, nu este cunoscută apartenența confesională.[4]

Istoric

La sfârșitul secolului al XIX-lea, comuna era reședința plășii Câlniștea din județul Vlașca și era formată doar din satul de reședință, cu 1004 locuitori. Existau în comună o moară, o biserică și o școală mixtă cu 47 de elevi (dintre care 3 fete).[5] 

La acea vreme, pe teritoriul actual al comunei mai funcționa în aceeași plasă și comuna Stănești-Chirculești, formată și ea doar din satul de reședință, având o școală mixtă și o biserică.[6]

Anaurul Socec din 1925 consemnează desființarea comunei Stănești-Chirculești și includerea satului ei în comuna Singureni, care avea astfel în aceste sate 2573 de locuitori.[7]

În 1931, comuna a preluat și satul Crânguri de la comuna Strâmba.[8]

În 1950, comuna a fost transferată raionului Giurgiu din regiunea București, satul Stănești-Chirculești schimbându-și denumirea în Stejaru. Comuna a trecut la județul Ilfov în urma reformei administrative din 1968.[9][10] În 1981, o reorganizare administrativă regională a dus la transferarea comunei la județul Giurgiu.[11]

Monumesnte istorice

Șapte obiective din comuna Singureni sunt incluse în lista monumentelor istorice din județul Giurgiu ca monumente de interes local, toate fiind clasificate ca monumente de arhitectură: biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” (1867) din Crânguri; biserica „Sfinții Constantin și Elena” (prima jumătate a secolului al XVIII-lea) din vestul satului Stejaru; biserica cu același hram (1854); conacul Nicu Cantacuzino (1840–1866); conacul Mociornița (1920–1930) de pe malul Neajlovului; spitalul (1910); și conacul (1850), astăzi sediu de Societate Agricolă, ultimele cinci toate din satul Singureni.

NOTE

^ Google Inc. Google Maps – Comuna Singureni, Giurgiu. Cartografiere de Google, Inc. Accesat la 9 decembrie 2014.

^ a b „Recensământul Populației și al Locuințelor 2002 – populația unităților administrative pe etnii”. Kulturális Innovációs Alapítvány (KIA.hu – Fundația Culturală pentru Inovație). Accesat la 6 august 2013.

^ a b Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab8. Populația stabilă după etnie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat la 5 august 2013.

^ Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat la 5 august 2013

 Rezultatele finale ale Recensământului din 2011: „Tab13. Populația stabilă după religie – județe, municipii, orașe, comune”. Institutul Național de Statistică din România. iulie 2013. Accesat la 5 august 2013

^ Lahovari, George Ioan (1902). „Stănești-Chirculești”. Marele Dicționar Geografic al Romîniei. 5. București: Stab. grafic J. V. Socecu. pp. 463

„Comuna Singureni în Anuarul Socec al României-mari”. Biblioteca Congresului SUA. Accesat la 9 decembrie 2014.

Tablou de regruparea comunelor rurale întocmit conform legii privind modificarea unor dispozițiuni din legea pentru organizarea administrațiunii locale”. Monitorul oficial și imprimeriile statului (161): 475. 15 iulie 1931.

^ „Legea nr. 3/1968”. Lege-online.ro. Accesat la 9 decembrie 2014

^ „Legea nr. 2/1968”. Monitoruljuridic.ro. Accesat la 9 decembrie 2014.

 „Decretul nr. 15/1981”. Monitoruljuridic.ro. Accesat la 9 decembrie 2014

COPII NEGLIJATI – COPII MALTRATATI

Pentru a arata efectele neglijarii si abuzului asupra copiilor am efectutat urmatoarele studii de caz .

STUDIU DE CAZ 1

I. Evaluarea nevoilor persoanei care a intrat în atenția instituției:

Situația copilului M. sex bărbătesc a intrat în atenția D.G.A.S.P.C. Giurgiu ca urmare a sesizării realizate de către doamnara învățătoare P. L., din cadrul Școlii cu clase I-VIII, din com Singureni, județul Giurgiu, referitoare la abuzul fizic asupra minorului în cauză, din partea tatălui biologic. În vederea evaluării situației copilului în context socio-familial, echipa mobilă s-a deplasat la școalași la domiciliul copilului din satul Stejaru , comuna Singureni, județul Giurgiu.

La momentul efectuării vizitei, minorul se afla la școală, unde este elev în clasa întâi. Discuțiile purtate cu minorul si cu d-ra învățătoare cât și cu tatăl biologic al copilului au evidențiat următoarele aspecte:

Date despre copil

M. sex bărbătesc, născut la data de 03.01.2008 în Brăila, cu paternitate nestabilită și mamă M.C., frecventează cursurile școlii de la data de 15 septembrie 20015, dar nu este înscris în registrul școlar și nici în catalogul clasei, întrucât tatăl biologic nu a prezentat documentele necesare. D-ra învățătoare a precizat faptul că elevul se află în evidențele școlii cu numele de M./B. V., întrucât, conform informațiilor deținute, nu are certificat de naștere. Din acest motiv copilul nu poate beneficia de alocație de stat și nici de sprijin în ceea ce privește rechizitele școlare.

Date despre mamă

Mama, M.C., născută la data de 23.05.1981, cu părinți M. N. și N., are domiciliul stabil în orașul G., și locuiește fără forme legale în sat Stejaru, com Singureni, Jud Giurgiu.

Aceasta a întreținut o relație de uniune consensuală cu numitul B. N. (tatăl biologic al copilului) în perioada 2005-2009, când cei doi au lucrat ca zilieri în agricultură în județul BGiurgiu. Ca urmare a acestei relații, au rezultat doi copii: M. A.-M., în vârstă de 11 ani, neșcolarizată, aflată în grija mamei și copilul în cauză. Dintr-o altă relație de concubinaj mama mai are un copil, M. L.-R., cu paternitate nestabilită, născut la data de 05.04.2005. Familia a beneficiat de prevederile Legii nr. 416/2001, privind venitul minim garantat în cuantum de 260 lei, alocația de stat a unuia dintre copii și alocația monoparentală pentru un copil. D-na M. împreună cu cei 2 copii a locuit într-un apartament proprietatea autorităților locale (având destinația de locuință socială), compus din două camere modest mobilate și întreținute, condițiile igienico-sanitare fiind nesatisfăcătoare.

In prezent, mama este plecata la munca in strainatate, lasandu-si copii in grija concubinului.

Date despre tatăl biologic

Tatăl biologic, B. N., născut la data de 10.03.1978 în comuna S., județul Giurgiu, are domiciliul stabil în comuna S., județul Giurgiui și locuiește fără forme legale în satul Stejaru., comuna Singureni, județul Giurgiu. În prezent acesta conviețuiește în uniune consensuală cu numita S. A., în vârstă de 21 de ani, absolventă a 8 clase, casnică, cu domiciliul stabil în satul Stejaru., comuna Singureni, județul Giurgiu. Din această relație a rezultat copilul B.T.C., născut la data de 28.10.2012 în Giurgiu., aflat în grija părinților. Referitor la actul de naștere al minorului în cauză, dl. B. a afirmat că fiul său nu are certificat de naștere, deoarece la data nașterii acestuia, dânsul era privat de libertate.

Condițiile în care copilul locuieste

Pâna la data preluării copilului de către specialiștii din cadrul D.G.A.S.P.C. Giurgiu, acesta a locuit împreună cu familia tatălui biologic într-un imobil aparținând unei persoane care domiciliază satul stejaru, fără a plăti chirie, singura condiție fiind întreținerea casei. Locuința este compusă din două camere, un hol și o bucătărie, modest întreținute. În bucătărie se aflau două mese, o butelie, un aragaz cu plită așezat pe una dintre mese și un bufet de bucătărie. Camera în care stă familia este mobilată cu două paturi acoperite cu pături murdare, o masă de televizor, un TV color și o sobă de cărămidă cu plită. Cea de a doua cameră nu prezintă posibilități de încălzire; aici se află un pat și un dulap pentru haine. Imobilul este racordat la rețeaua de curent electric.

Situația financiară a familiei

Venitul familiei consensuale este constituit din salariul d-lui B. în cuantum de aproximativ 400 – 500 lei (este angajat ca cioban/paznic la o fermă situată pe raza localității) și alocația de stat a copilului B. T. C.

II. Planificarea intervenției:

Referitor la situația copilului, doamna învățătoare a afirmat că în dimineața zilei sesizării, a observat urme de violență pe obrazul și gâtul copilului. Pentru a afla natura acestor semne l-a rugat pe copil să povestească împrejurările în care au fost produse. În acest context, minorul a afirmat că a fost bătut cu o zi în urmă de către tatăl său (aflat în stare de ebrietate) cu o curea și cu pumnul, după ce acesta, împreună cu concubina sa, au revenit acasă de la o nuntă. Motivul acestui comportament violent ar fi fost lipsa laptelui necesar hrănirii fratelui vitreg al minorului în cauză.

Din punct de vedere al comportamentului în colectivitate, doamna învățătoare a precizat că minorul este comunicativ, inteligent, are o fire sociabilă, un temperament puternic, relaționează bine cu colegii însă suferă datorită privării materiale. Totodată, a menționat că vestimentația acestuia este curată și că nu a observat nici o schimbare în comportamentul copilului care să sugereze atitudinea abuzivă a tatălui; a observat o dată câteva zgârieturi, dar a considerat că sunt de la o pisică și nu generate de violență.

Întrucât cadrele didactice nu dețineau nici un document din care să reiasă identitatea copilului sau a părinților acestuia, s-a discutat cu doamna asistentă medicală din cadrul Dispensarului localitătii. Astfel ne-a fost prezentată fișa medicală a minorului, acesta fiind înregistrat cu numele de M.G. De asemenea, doamna asistentă a menționat existența unor documente referitoare la antecedentele medicale ale minorului: semne de rahitism și două intervenții chirurgicale în cursul aceluiași an, prima de apendicită acută și cea de a două pentru ocluzie intestinală. Totodată, aceasta a afirmat că minorul a beneficiat de programul de vaccinări, deși nu a fost declarat de părinți și în consecință nu posedă certificat de naștere.

Interviul structurat cu copilul, a evidențiat faptul că tatăl, aflat sub influența băuturilor alcoolice, l-a lovit cu o curea pe tot corpul și a încercat să îl strângă de gât, cu același obiect. Concubina tatălui, doamna S. A. a încercat să intervină dar a fost lovită și ea. Minorul a precizat că este lovit des de tatăl său, chiar și atunci când acesta nu consumă băuturi alcoolice. Referitor la relația cu doamna S., copilul a afirmat că este bună, îi spune „mamă”, așa cum s-a adresat și celorlalte concubine ale tatălui. Afirmă că nu și-a mai văzut mama naturală de mult timp și că era lovit de către tatăl său și atunci când părinții erau împreună.

S-a observat prezența unor multiple echimoze de diferite dimensiuni, la nivelul obrazului drept, gâtului, membrelor inferioare și superioare, în zona spatelui, precum și un hematom în spatele urechii drepte.

Cu scopul obținerii de informații concrete, precum și pentru a discuta cu tatăl biologic despre comportamentul abuziv și consecințele acestuia, atât din punct de vedere al efectelor negative asupra dezvoltării copilului cât și din perspectiva contextului legislativ actual în domeniul protecției copilului și al violenței în familie, echipa mobilă s-a deplasat la domiciliul acestuia.

Deoarece domnul B. nu a fost găsit acasă, s-a discutat cu doamna S. care a relatat faptul că, în dimineața zilei anterioare, când s-au întors de la o nuntă, concubinul său l-a surprins pe copilul în cauză fumând în cameră, motiv pentru care acesta a folosit ca metodă de educare, violența. Aceasta, a afirmat că a încercat să intervină, dar domnul B. i-a spus să iasă din casă. Totodată, doamnna S. a dorit să menționeze că minorul nu are un comportament adecvat vârstei, acesta fiind motivul care a stat la baza agresiunii. În acest context, concubina tatălui biologic a fost informată referitor la metodele educative neabuzive, în raport cu vârsta și gradul de înțelegere al copilului, la importanța modelului oferit de părinți, la contextul legislativ actual, precum și la necesitatea prezentării copilului la un medic specialist, cu scopul prevenirii unor complicații medicale, având în vedere intensitatea și dimensiunile echimozelor. Deoarece doamna S. a refuzat să declare în scris aspectele precizate, s-a întocmit un proces verbal de constatare, având ca martor pe doamna D. G., îngrijitoarea școlii din cadrul satului. Doamna D. a afirmat că minorul a fost lovit, în urmă cu aproximativ 2-3 săptămâni, de către tatăl său cu biciul pe stradă. Aceste informații au fost susținute și de alți vecini ai familiei. Documentul însă nu a fost finalizat, pentru că imediat a sosit la domiciliu și tatăl biologic al minorului abuzat.

Interviul structurat cu domnul B., a evidențiat faptul că acesta consideră că nu și-a abuzat fiul afirmând că i-a „dat dreptate” deoarece l-a surprins fumând. Acesta nu conștientizează consecințele comportamentului abuziv, afirmând cu dezinvoltură că și-a lovit fiul cu cureaua, peste tot corpul dar nu și în cap, precizând că de supărare nu mai realiza unde lovește. De asemenea, s-a constatat că acesta opune rezistență la acceptarea informațiilor referitoare la efectele negative ale abuzului asupra copilului, afirmând că este o persoană educată, tocmai pentru că a fost bătut în copilărie de către părinții săi.

Având în vedere starea de sănătate a copilului, faptul că domnul. B. nu este reprezentantul legal al acestuia, precum și lipsa informațiilor referitoare la domiciliul actual al mamei, tatăl biologic a fost informat cu privire la necesitatea preluării minorului de către echipa mobilă, cu scopul însoțirii acestuia la o unitate medicală pentru realizarea unui control medical de specialitate și a instituirii unei măsuri de protecție specială. În acest sens a fost realizat un proces verbal de constatare. Totodată domnul B. a fost invitat să se prezinte în ziua următoare la sediul Complexului de Servicii Comunitare pentru a discuta situația copilului în cauză.

Interviul structurat realizat la această dată, la sediul instituției, completează antecedentele sociale ale minorului. Astfel, înainte de data nașterii copilului, domnul. B. întreținea o relație de concubinaj cu numita M. C., pe raza localității S.. Domnul. B. a fost arestat la data de 18.06.2008 și ulterior condamnat pentru o perioadă de 7 luni, ca urmare a unei tentative de omor. În această perioadă mama și nou născutul au locuit la bunicii paterni biologici, în comua U. și ulterior la domiciliul familiei materne extinse, din orașul G. După eliberarea tatălui din detenție, familia a revenit la domiciliul bunicilor paterni biologici, ulterior mutându-se în orașul G.Aici însă tatăl nu putea să realizeze venituri materiale și a decis să locuiască în satul Singureni, unde avea posibilitatea obținerii unui loc de muncă la o fermă particulară cunoscută anterior, lăsând copilul în grija familiei materne extinse. După o perioadă când a revăzut minorul acesta era neîngrijit și exploatat prin cerșetorie. În aceste condiții a hotărât să ia copilul în satul Singureni., după ce a generat și o situație conflictuală cu familia maternă extinsă. Astfel, a încheiat și relația cu mama băiețelului , si dupa ce mama il parasise si plecase din tara.

III. Implementarea planului de intervenție:

În cursul zilei preluării minorului s-a realizat o deplasare și în comuna Singureni, cu scopul informării autorităților locale (Primărie și Poliție) cu privire la situația de abuz asupra copilului din partea tatălui biologic. De asemenea, minorul a fost însoțit la secția de urgență din cadrul Spitalului Județean Giurgiu corp B, unde a fost consultat de domul. dr. L. Documentul medical eliberat de către medicul specialist evidențiază următoarele aspecte: policontuzie prin agresiune în mediul familial, echimoze de mărimi diferite de la 2 cm la mărimea unei palme, pe toate segmentele corpului (cap – cranio-facial, intrascapular, torace anterior, brațe și antebrațe bilaterale, coapse și gambe bilaterale). Medicul a decis că nu se impune internarea minorului.

Personalul medico – sanitar, al cabinetului de „urgențe” a solicitat prezența unui echipaj de poliție pentru a fi consemnate observațiile medicului care a consultat copilul. Informațiile au fost preluate de către dl. agent șef B., din cadrul Poliției Municipiului Giurgiu.

În acest context minorul a fost condus la Centrul de Plasament în Regim de Urgență pentru Copilul Abuzat, Neglijat, cu scopul inițierii procedurii legale referitoare la situațiile de abuz fizic.

În vederea identificării atitudinii mamei referitoare la situația actuală a copilului, s-a emis corespondență către Primăria orașului G. Aspectele constatate de către specialiștii instituției mai sus amintite evidențiază faptul că mama, ulterior revenita in tara si locuind la parintii sai din orasul G, judetul Giurgiu, a început procedura pentru înregistrarea tardivă a nașterii băiatului dosarul fiind înaintat Judecătoriei, dar acțiunea nu a fost finalizată deoarece minorul se afla la domiciliul tatălui și nu s-a putut realiza expertizarea medico-legală necesară pentru stabilirea vârstei. În urma consilierii, aceasta a declarat că dorește să-și asume responsabilitățile parentale.

Totodată au fost inițiate formalitățile de declarare tardivă a copilului de către Biroul Contencios Juridic și înaintarea dosarului instanței de judecată cu propunere de reintegrare în familia mamei.

IV. Monitorizarea:

Minorul a beneficiat de consiliere psihologică cu scopul depășirii traumelor generate de abuzul fizic suferit și totodată a realizării legăturii firești mamă-copil, în vederea reintegrării minorului în familia mamei, respectând cadrul legislativ în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului. Pe toată durata măsurii de protecție specială în regim de urgență, mama și-a vizitat cu regularitate copilul aflat în centru, participând activ la ședințele de consiliere psihologică.

După reintegrarea copilului în familia mamei, monitorizarea post – servicii a fost realizată atât de specialiștii din cadrul D.G.A.S.P.C. cât și de către specialișii din cadrul Primăriei orașului G. În acastă perioadă s-a observat că minorul s-a integrat bine în familie și în comunitate, a fost înscris la școală unde s-a adaptat cu ușurință, precum și faptul că mama își asumă în mod corespunzător responsabilitățile parentale reușind să suplinească și rolul de tată.

V. Evaluarea finală a cazului / închiderea cazului

Din punctul de vedere al instituției: Obiectivul principal de respectare și promovare a drepturilor copilului a fost atins, prin asigurarea unui mediu securizant pentru copilul abuzat, realizarea consilierii psihologice în vederea depășirii suferințelor, asigurarea dreptului la identitate prin eliberarea actului de naștere și de asemenea, reîntregirea familiei.

Din punctul de vedere al beneficiarului: obiectivul creșterii copilului alături de familia naturală a fost atins.

STUDIU DE CAZ 2

I. Evaluarea nevoilor persoanelor care au intrat în atenția instituției:

Cazul familiei P. a intrat în atenția D.G.A.S.P.C. Giurgiu, ca urmare a sesizării primite din partea Primariei Singureni, situația de risc în care se află cei cinci copii ai familiei mai sus menționate, datorită condițiilor improprii de locuit, respectiv o locuinta amenajată si construita din chirpici, acoperita cu tabla, insalubra, fara curent electric.

Aspectele observate cu ocazia deplasărilor în teren, precum și în urma interviului structurat realizat cu mama minorilor, d-na P.M., evidențiază următoarele

Date despre copii

P. A., născut la data 22.04.2004 în Jud Giurgiu, cu paternitate nestabilită și mamă P.M., este elev în clasa a V-a; acesta are rezultate școlare bune.

P.V.L., născut la data 03.01.2009 în Jud Giurgiu, cu paternitate nestabilită și mamă P.M., este elev în clasa I-îi.

P.C.l, născut la data 18.03.2010 în Jud Giurgiu, cu paternitate nestabilită și mamă P.M., este înscris la grădiniță.

P.M.G., născută la data 10.11.2011, cu paternitate nestabilită și mamă P.M., potrivit afirmațiilor mamei, merge la grădiniță pentru acomodare.

P.A M., este născută la data de 10.07.2006 în Jud Giurgiu, cu paternitate nestabilită și mamă P.M.

Date despre mamă

Mama, P.M., născută la data de 22.04.1975 în Jud Giurgiude naționalitate romănă, religie ortodoxă, absolventă a 10 clase, casnică, necăsătorită, are domiciliul legal în Giurgiu, însă această adresă nu mai este de actualitate întrucât d-na P. A locuieste in Singureni .

În prezent aceasta conviețuiește în uniune consensuală cu numitul I.N. (potrivit afirmațiilor mamei acesta este tatăl biologic al copiilor). D-l I. este născut la data de 24.05.1969 în Mihailesti, a absolvit 10 clase și școală profesională, cu calificarea de lăcătuș mecanic. Acesta nu deține loc de muncă, lucrând ocazional în construcții, acesta plecand deseori in strainatate, dar datorita consumului de alcool si a stilului de viata, acestia nu si-au imbunatatit nivelul de trai.

Istoricul cazului

Situația copiilor P. s-a mai aflat în evidențele instituției noastre, imediat după nașterea și abandonul în maternitate a fetiței P.A. (născută la data de 10.01.2005; ulterior pentru fetiță a fost demarată procedura de adopție). În paralel cu soluționarea cazului fetiței abandonate în unitatea sanitară s-au inițiat și intervențiile necesare pentru frații nou născutului (atunci în număr de patru), care locuiau în locuinta din chirpici .

Atât mama cât și concubinul său au beneficiat de consiliere, cu scopul gestionării resurselor deținute, astfel încât să poată realiza amenajările dorite, pentru a asigura copiilor gradul de confort necesar unei dezvoltări armonioase. Precizăm faptul că pe parcursul instrumentării cazului, atât mama cât și concubinul acesteia au manifestat o atitudine fermă de respingere a propunerilor făcute în vederea sprijinirii copiilor. Deși dl. I. N. a fost informat în legătură cu faptul că poziția dânsului este în dezacord cu situația juridică a copiilor (aceștia nu au paternitate stabilită), acesta nu și-a modificat atitudinea.

Condițiile în care copiii locuiesc

D-na P.M. locuieste împreună cu cei cinci copii și concubinul său într-o camera din chirpici, insalubra. Prepararea hranei se realizeaza cu ajutorul unui aragaz mic, cu două ochiuri și o butelie.

Situația financiară a familiei

Bugetul familiei consensuale I. P. este constituit din veniturile obținute de d-l I. în urma activităților prestate ocazional în construcții, alocațiile de stat ale copiilor si alocația de susținere.

II. Planificarea intervenției:

În vederea identificării modificărilor survenite în situația socială a familiei P. s-au realizat mai multe deplasări la domiciliul acestora. În aceasta situație, asistentul social a insistat să vorbească cu mama copiilor, aceasta refuzând să răspundă solicitărilor deși se auzeau zgomote și plânsul fetiței A.M.

Deși asistentul social a încercat să pătrundă în locuinta pentru a se convinge de aspectele relatate de bunica maternă și de d-na I., acestia au opus rezistență.

Având în vedere aceste aspecte, s-a apreciat că minorii sunt expuși în mod voluntar de către mamă la riscul îmbolnăvirii, accidentării, a adoptării unui model de viață total nepotrivit, datorită condițiilor de locuit insalubre. Astfel, atitudinea de dezinteres a mamei în asigurarea unui mediu securizant și optim dezvoltării armonioase a copiilor, în condițiile în care deținea posibilitatea de a se stabili la locuința repartizată de Primaria Singureni, s – a impus solicitarea către instanța judecătorească de emitere a unei ordonanțe președințiale pentru:

plasament în regim de urgență al copiilor P.A., P.V.L., P.C. și P.M.G. la Centrul de Plasament în Regim de Urgență pentru Copilul Abuzat, Neglijat, Exploatat,

plasament în regim de urgență al copilului P.A.M., la asistent maternal profesionist.

IV. Monitorizarea

Minorii au fost luați din mediul familial ostil pentru siguranța lor.

Aceștia au urmat sedinte de consiliere psihologica pentru a depășii mai ușor tramele prin care au trecut din caiza neglijențelor părinților.

V. Evaluarea cazului/ închiderea cazului.

Din punctul de vedere al instituției: Obiectivul principal de respectare și promovare a drepturilor copilului a fost atins, prin asigurarea unui mediu securizant pentru copii și realizarea consilierii psihologice în vederea depășirii suferințelor, asigurarea dreptului la scoala și la o noua familiei .

Bibliografie

Abuzul și neglijarea copilului. s.l. : Organizația Salvați Copiii, 2000

Casman, Doina, și Manea, Minodora, Influența stilului de atașament în structurarea personalității. s.l. : revista Psihiatru.ro, nr. 3, 2007

Codul Penal Român, art. 306.

Constantin, Mădalina, Maltratarea copilului între cunoaștere și intervenție. Iași : Editura Lumen, 2004.

Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, art. 19.

Ghid de bune practici pentru prevenirea abuzului asupra copilului. București : Asociația Alternative Sociale, 2002.

7) Guimón, José, Introducere în terapiile de grup. Iași : Editura Polirom, 2006

8) Holdevici, Irina Psihoterapia cognitiv – comportamentală. București : Editura Științelor

Medicale, 2005.

9) Killen, Kari, Copilul maltratat. Timișoara : Editura Eurobit, 1998

10) Luca, Cătălin, în Ghid de bune practici instituționale în instrumentarea cauzelor cu

minori, Iași, Asociația Alternative Sociale 2005

11) Miftode, Vasile, Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu, Iași, 1999

12) Neamțu, George, și Stan, Dumitru, Asistența Socială – studii și aplicații. Iași :

Editura Polirom, 2005.

13) Neamtu, George, Tratat de asistenta sociala, Iasi, Editura Polirom, 2003 .

14) Popescu, V., și Răduț, M., în Copilul Maltratat. s.l. : revista Viața Medicală, nr.

420, 1998.

15) Romila, Aurel, Psihiatrie. București : Editura Medicală, 1981.

16) Rotariu, T., Expunerea minorilor la abuz și neglijare în județil Cluj. s.l. : World Vision,

1996.

17) Roth-Szamoskozi, Maria, Protecția Copilului – dileme, Concepții și Metode. Cluj

Napoca : Editura Presa Universitară Clujeană, 1999.

18) Schiopu, Ursula și Verza, Emil, Psihologia vârstelor. București : Editura Didactică și

Pedagogică, 1981.

*** LEGEA 272/2004 Privind protectia și promovarea drepturilor copilului

*** www.psihologie.ro

Stanciulescu Elisabeta 1998- Sociologia educatiei familiei –ed Polirom

Albu E. 2002 Manifestari tipice ale devierilor de comportament la elevi, preadolescenti. Prevenire si terapie .Bucuresti ed Aramis Print.

Caescu M (coord) ( 2010) Ghid de bune practici comunitare pentru sprijinirea copiilor ce au parintii plecati la munca in strainatate in cadrul proiectului “ Prietenii mei de acasa|”

Luca C. Gulei , A.I.S (2007) Asistenta sociala psihologica si juridical a copiilor ramasi acasa ca urmare a plecarii parintilor la munca in strainatate : Metodologie , Iasi – ed Terra Nostra

Ioan Mihailescu 1999 Familia in societatile europene –Ed Universitatii din Bucuresti .