Familia Si Rolul Acesteia

Introducere

Familia este temelia întregii vieți umane, în sânul ei întărindu-se și perpetuându-se caracterele și moravurile, tradițiile și virtuțile care sunt sufletul popoarelor, în familie, ca într-un noviciat fecund, se întâlnește autoritatea cea mai necontestată, pentru că se sprijină pe devotament, ca și ascultarea cea mai afectuoasă, pentru că este plină de iubire. Dacă sacrificiul este esența oricărei comunicări autentice, nu există o mai bună școală pentru înfăptuirea ei decât familia, unde bucuria căminului comun izvorăște din abnegația fiecăruia.

Din punct de vedere creștin, familia este așezată de Dumnezeu în centrul operei de înnoire și de mântuire a lumii, venind ne pământ, Mântuitorul Iisus Hristos a conferit familiei, prin nașterea Sa din sânul Fecioarei Maria, ca și prin actele Sale de răscumpărare, o demnitate supremă, făcând din ea un paradis regăsit, o eclesia domestica. Familia creștină este matricea generatoare a vieții spirituale, este laboratorul sacru în care se pregătește și se formează, în fiecare ceas și în orice loc, firea zidită ca atare de Dumnezeu, restaurată însă în Hristos , după cum se prelucrează și se întreține zestrea vieții creștine îndumnezeite.

Ca instituție socială și celulă organică activă, familia a avut din totdeauna drept reazem de prestigiu valorile religiei. Dar singură religia creștină i-a permis să dobândească o dezvoltare deplină, este o lege generală, înregistrată în istorie, că natura, lăsată la singurele sale puteri, este neputincioasă a se conserva, precum și ca morala și virtuțile, fără intervențiile lui Dumnezeu nu pot subzista nici ele intacte. Creștinismul, în schimb, pătrunde cu forța sa divină ființa familiei, susținându-i scopurile și desăvârșindu-i funcțiile.

Din cartea Facerii I, 27-28: “Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu 1-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat zicând: “Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți; și stăpâniți peste peștii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietățile ce se mișcă pe pământ și peste tot pământul!”, Constatăm că originea familiei stă în voința divină, exprimată limpede în crearea omului. Prin urmare familia își are obârșia în creație și scopul ei este creația, creația de valori spirituale, morale și materiale. Pasul prin care se încheagă familia creștină este Taina Nuntii. Ea este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot se împărtășește prin harul Sfântul Duh, unui bărbat și unei femei, care se unesc liber în căsătorie, care își sfințește și înalță legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică.

Însușirile ființiale ale familiei creștine sunt unitatea, trăinicia, sfințenia și egalitatea între soți, iar scopul acesteia: înmulțirea neamului omenesc, ajutorul reciproc și înfrânarea trupească, după învățătura ți tradiția bisericii noastre, soții sunt în raport de egalitate, bărbatul fiind capul femeii după cum găsim în cap. V Efeseni versetele 22-25: “Femeile să se supună bărbaților lor ca Domnului, Pentru că bărbatul este cap femeii, precum și Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor și este. Ci precum Biserica se supune lui Hristos, așa și femeile bărbaților lor, întru totul. Bărbaților, iubiți pe femeile voastre, după cum și Hristos a iubit Biserica, și S-a dat pe Sine pentru ea…”, iar soția, tovarășa lui de viața, împărțind unul cu altul în mod echitabil, autoritatea părintească, legătura dumnezeiască și raportul de egalitate dintre soți implică îndatoriri reciproce: iubire, stimă, credincioșie: “Și a zis: pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup” (Matei XIX, 5). “Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea și femeia bărbatului.” (I Corinteni VII, 3) Îndatoririle reciproce ale soților presupun și iubirea comună a copiilor lor. Această iubire n-are limită în timp; ea se manifestă prin educație trupească, sufletească și religioasă. Dacă părinții, prin misiunea lor divină, de-a perpetua neamul omenesc, au anumite îndatoriri unul față de celălalt sau amândoi față de copiii lor, aceleași îndatoriri le au și copiii față de părinți: “Fiilor, ascultați-mă pe mine, tatăl, și vă purtați așa ca să vă mântuiți, Că Domnul a înălțat pe tată peste fii și a întărit judecata mamei peste copii. Cel care cinstește pe tatăl se va curați de păcat./ Și ca acel care strânge comori așa este cel care cinstește pe mama sa… (înțelepciunea lui Isus Sirah III, 1-5 și următoarele versete.)

I. Problema creării omului

Din totdeauna omul a fost preocupat de ceea ce reprezintă el în univers și chiar de existența lui după moarte, omul preistoric necunoscând scrisul nu ne-a lăsat nici un document explicit care se ne dea posibilitatea unei interpretări neîndoielnice despre ceea ce a crezut că este el. Singurele dovezi care constituie totodată și o rază de lumină în acest trecut sunt: uneltele, arta și locurile de înmormântare, raptul că omul preistoric și-a înmormântat morții reprezintă o nuanță de importanță vitală pentru fenomenul uman, întrucât prin această mărturie arheologică putem vedea pe o ia în întreaga sa specificitate care rezultă din însăși unitatea sa ființială. Nu se știe precis ce rol a avut fenomenul nașterilor și al morții în experiența ființială a omului în perioada preistorică, dar putem spune că și acestea l-au ajutat să facă o oarecare evaluare asupra naturii și menirii sale în mediul înconjurător, care au accentuat sentimentul său de singurătate și neputință, l-au făcut, se pare, să caute sa-și consolideze viața în grup, în comunitate, a cărei coerență a crescut în decursul istoriei.

Se pare că credința în nemurire a apărut după concepția unora, ca urmare a organizării de ritualuri bazate pe concepția unei stări de continuă trecere: moarte sore renaștere permanentă.

În teologia memfitică creator al omului este Itah și apoi Khnum, care se pare, nu este creator al rasei umane ci doar al individului care se naște. Imprecună cu Heket, zeița nașterilor, Khnum ajută la nașterea copilului din pântecele mamei sale.

In literatura sumeriană se disting două tradiții privind crearea omului: tradiția de la Nippur în “Mitul Târnăcopului” consideră că omul a fost creat de Enlil care lovește pământul cu târnăcopul, iar din gaura făcută de el au ieșit la suprafață oamenii. Apoi zeii dau omului un târnăcop spre a construi orașe și cetăți. În tradiția Eridu dominată de elementul khtonic, omul a fost creat din lut de zeița Nammu, care a fost ajutată în acest sens și de alte zeități, lucrând toate sub directa supraveghere a lui Ennki. În realitatea sumeriană a potopului omul este creat de alți zei: An, Enlil și Ninhursaga.

In literatura akkadiană există mai multe tradiții privind crearea omului. După “Mitul Atramhasis” primul om a fost creat din zeița mamă Mami/Nintu în colaborare cu încă paisprezece zeițe ale nașterii iar numele primului ora a fost probabil Widimmu și a fost modelat din lutul pe care Mami/Nintu 1-a cerut lui Enki. Acest lut a fost făcut din sângele unui unui zeu ucis din porunca lui Enki. Scopul creării a fost acela de a purta jugul greutăților în locul zeilor, fiind vorba deci de o creație din nimic.

Nici unul din textele ugaritice care ne-au parvenit nu tratează problema creării omului, iar datele pe care le avem despre natura ființei umane se rezuma în mare măsură în Mitul Aqhat”. Acest epic prezintă pe om ca fiind muritor, nemurirea este un privilegiu rezervat zeilor. Omul este slujitorul zeilor care, îl răsplătesc sau îl pedepsesc, după cum i-a fost conduita., viața fiind un dar din, partea zeilor.

In religia greacă omul este rezultatul unei creații succesive, în primul rând zeii din Olimp au creat o rasă de aur, care a trăit în timpul lui Cronos și care după dispariție au devenit daimones. Zeii au creat apoi o rasă de argint care se răscoală împotriva lor. În mânia sa Zeus îi face spirite ale lumii sub-pământene, apoi creează rasa de bronz. Această rasă își provoacă propria ei dispariție, după care Zeus creează rasa eroilor. Câțiva din aceștia au luptat în Teba și Troia, apoi au murit. Zeus creează rasa de fier, cea mai demnă de plâns, aceasta fiind rasa umană din zilele lui Hesiod, autorul acestei descrieri, Hesiod consideră crearea ca fiind un proces de degenerare, o idee asemănătoare este și cea a lui Pindar în “mitul izotopului”. După ce potopul a trecut, Pyrrha și Deuealion au coborât în Parnas și au făcut oameni din piatră. Din împreunarea lui Pyrrha și Deuealion s-au născut conducătorii locrieni, oamenii au fost neajutorați până când Prometeu a furat focul din cer și 1-a dăruit lor. Aeschyl în lucrarea sa Prometheus victus, prezintă crearea omului ca un progres, văzând că Zeus s-a urcat pe tron, să distrugă rasa umană, Promoteu îi vine acesteia în ajutor învățându-i pe oameni scrisul, cititul, medicina și altele.

Religia romană nu pare să fie preocupată de originea omului sau a naturii sale, omul fiind evaluat doar ca cetățean al imperiului, ceea ce-1 definește pe om la romani este mai mult supunerea față de legea scrisă și naturală, pentru un act de necredință în fața zeilor, sau pentru uciderea unui om nu există iertare. Ideea de mântuire, de purificare nu este prezentă la romani.

Miturile germanice se ocupă cu predilecție de problema originii universului și, implicit, a omului. Ele concep existența unui haos primordial, un abis insondabil, plin de viață potențială. Din amestecul călduri cu răceala a ieșit viața, iar din viața care se topea se năștea Ymir, gigantul începuturilor, prima pereche de oameni se naște de sub subțiorile acestui gigant iar rasa giganților din picioarele sale. Din sângele și trupul lui se nasc pământul, marea și cerul. O altă tradiție vorbește despre o vacă a începuturilor care, lingând blocuri de gheață sărată, a modelat primii trei zei pe care îi hrănește cu laptele ei. Aceștia creează prima pereche de oameni din copacii de pe țărmul apei. Împărăția zeilor și a oamenilor se află în jurul copacului lumii, care îi legat de lumea subpământeană a giganților si reprezenta centrul universului. Deci, nici nu este vorbe de crearea din nimic, ci de o concepție panteistă, a identității esențiale a tuturor. Omul trăiește în Regatul de Mijloc, Mdgard, între zei și lumina subpământeană. Zeii l-au înzestrat pe om cu darul vorbirii, al înțelepciunii și al înțelegerii în baza cărora poate intra în celelalte lumi. Dacă avea suficientă cunoaștere, omul putea să-și impună și punctul de vedere în fața zeilor, scopul vieții este perpetuarea familiei și rasei și câștigarea unei vieți de faimă după moarte.

Aztecii nu au fost preocupați în mod special de originea universului, de aceea miturile cosmogonice prezintă doar fenomenul formării omului, la originea acestei atitudini fiind credința că omul este singura ființă care are puterea de a asimila în ființa sa o substanță cerească. Crearea lumii este văzută doar din perspectiva creării omului. La baza actului formator stă dorința zeului de a se uni cu materia pentru a produce un fenomen ce poate aduce mișcarea în lume. În decursul timpului au avut loc cinci încercări de acest gen dintre care patru au eșuat. Oamenii primei ere sunt giganții creați de Tezcatlipoca. Aceștia sunt devorați de tigrio Quetzalcoatl produce oamenii celei de a doua ere, care sunt distruși de vânt și transformați în maimuțe. Tlaloc, zeul ploii produce oameni din era a treia care sunt distruși de foc și transformați în păsări. Era a patra, era apei, este dominată de zeița apei, oamenii acestei ere fiind transformați în pești, iar era a cincea este dominată de Tonatiuh, zeul soarelui, oamenii acestei ere fiind distruși de cutremure. Aceste regenerări succesive sunt făcute de zei, care nu pot să se odihnească până când lumea va fi luminată de o stea ce izvorăște din sân muritor și ordinea cosmică nu va fi stabilită decât prin ajutorul omului. Dintre ființele care vor fi înviate de către Quetzalcoatl, zeii vor alege un om care să mântuiască lumea de pericolul iminentei anihilări. Privită în perspectiva miturilor creaționale, originea omului nu reprezintă lucrarea unui singur zeu, ci este mai mult o unire a unor aspirații convergente, ca un răspuns la chemarea materiei, Eshatologia aztecă are un caracter comun colectiv, întrucât toate ființele vor avea un rol de jucat în timpurile eshatologice o viața individuală pământească se continuă și după moarte, când sufletul primește răsplata faptelor sale. inelul în care omul a murit este și o indicație a situației de după moarte. Femeile care au murit la naștere au fost zeificate.

Credința populară peruviană susține că omul a ieșit din paquarinas – locuri de origine cum ar fi peșterile, lacurile, vârfurile munților și izvoarele. Pe lângă această credință se mai întâlnește și versiunea formării omului de către o divinitate, în mitul creației Viracocha, cele două tradiții sunt prezentate împreună. Omul este modelat din lut sau piatră și apoi i se dă voie să iasă din paquarinas la lumina lumii o paralelă cu viața de pe pământ mai există și o viață subpământeană upamarca, în care toți oamenii își continuă viața ca și pe pământ, credința incașă de mai târziu acceptă existența unui tărâm al fericirii în cer și unul al durerii, subpământean, respectiv pentru cei buni și pentru cei răi.

In zooastrismul contemporan, concepția despre om, deși păstrează tradițiile dorice, nu le elaborează în toată bogăția lor mitologică. Prima pereche de oameni, Mashya și Mashyanag, nu ocupă rolul pe care Adam și Eva îl au în tradiția iudeo-creștină, accentuându-se doar faptul că omul a fost creat De principiul binelui, de Ohrmazd, și astfel omul este menit de la natură, să lupte contra răului; omul reprezintă coroana creației și este înrudit, în virtutea creației, cu celelalte ființe bune: boul, vaca, câinele. Omenirea este prin legătura dragostei și numai în baze acestei solidarități poate învinge în cele din urmă puterile răului, contribuind la reînnoirea lumii.

La baza antropologiei taoiste stă conceptul de yin și yang, care reprezentau, încă în secolul V î.Hr. forțele creatoare ale întregului Univers. Yin este principiul feminin ale cărui atribute sunt: întunericul, moliciunea și inactivitatea, Yang este principiul masculin, al tăriei, al durității și activității. Yin este asociat cu pământul iar Yang cu cerul. Omul este o ființă compusă din puterile cerului și ale pământului, adică unirea dintre Kuei și Shen, însemnând că natura umană era încă considerată ca având un caracter dualist și întrucât componentul ei rațional Shen era de origine cerească, mai târziu, s-a ajuns la estimarea optimistă a omului. Lao Tze concepe universul ca o unitate din care omul face parte integrantă: “Omul se plăsmuiește după pământ, pământul după cer, cerul după Tao, în timp ce Tao se plăsmuiește pe ceea ce este în sine, fiind ceea ce este.” în mod ultim, la originea omului, formând punctul culminant al structurii existenței este Tao, ca singur element ce se auto-crează.

Confucius nu se preocupă de originea omului, de influența cerului asupra vieții umane, ci se limitează pur și simplu la viața pământească, întrucât viața individului și consecințele ei sociale sunt pentru el de importanță supremă. Omul ca individ primește semnificații doar în virtutea prezenței sale active în societatea umană. Ceea ce deosebește un om de altul nu este natura originală, căci în aceasta oamenii sunt identici, ci practicile dobândite. Ideile lui Confucius sunt preluate de Mencius (372-289 î.Hr), care le da o coloratură religioasă, acceptând un cer moral și accentuând caracterul original inerent al naturii umane.

II. Originea Universului, Originea Omului

Apariția omului în lume este strâns legată de geneza lumii, lumea fiind o scenă a întregii vieți empirice, carele William Shakespeare spunea: “Lumea este o scenă/ Pe care omul apare/ Își joacă rolul/ Și apoi dispare”.

Timpul, spațiul și materia par să-și aibă originea într-un eveniment exploziv din care s-a născut universul de astăzi în expansiune, răcindu-se treptat și rarefiindu-se conținu. Începutul universului a fost un infern de radiații, prea fierbinți pentru a putea supraviețui un atom. În câteva minute el s-a răcit suficient ea să se formeze nucleii elementelor celor mai ușoare. Numai milioanele de ani ce au urmat au făcut cosmosul să fie suficient de rece pentru a se forma atomi întregi, apoi moleculele simple, iar după miliarde de ani, printr-o serie de evenimente complexe s-a produs condensarea materiei și stele și galaxii. Apoi, cu apariția mediilor planetare stabile, au rezultat produse biochimice complicate prin procese pe care nu le înțelegem. Diversele mituri ale creației din timpurile străvechi nu sunt teorii științifice în sens modem. Ele nu au încercat, să dezvăluie ceva nou despre structura universului, urmăreau pur și simplu să îndepărteze aspectul necunoscutului din închipuirile omenești stabilindu-și un loc în ierarhia creației. Anticii puteau să-și explice lumea și să evite astfel copleșitoarea determinare a necunoscutului sau incognoscibilului. Explorarea universului sa făcut cu diferite mijloace moderne, microscoape, dezintegratoare de atomi, computere și gândire umană.

O importantă învățătură pentru noi, spun cercetătorii contemporani ai universului, este măsura în care modul nostru tradițional de a gândi evoluția universului – în funcție de condițiile de la început influențate de legile transformării – ar putea să fie greșit. Ori, putea să fie artefactul experienței noastre în domeniul științelor naturii în care efectele cuantice gravitaționale sunt extrem de mici. Condiția de lipsă de limite și diversele sale rivale par să fie alese parțial din cauza simplității și ușurinței cu care putem să facem calculele. Ele nu sunt cerute de logica internă a universului cuantic. Dacă universul este unic pentru că este singura posibilitate logic compatibilă – atunci condițiile inițiale sunt și ele unice și devin ele însele legi ale naturii, re de altă parte, dacă noi credem că există mai multe universuri – lucru ce nu poate fi imposibil – atunci condițiile inițiale nu trebuie să aibă un statut special.

Temporar, opinia tradițională potrivit căreia condițiile inițiale ale originii universului îi privesc pe teologi iar legile transformării din natură pe fizicieni, a intrat în umbră. Unii cosmologi moderni și-au comunicat descoperi? Ele în privința originii universului în lucrarea: “Creația universului din nimic”.

Universul poate fi finit sau infinit; acest lucru nu se poate ști niciodată, oricâte cercetări s-ar face, oricâte experiențe și calcule s-ar încerca. Universul poate să-și aibă începutul într-o stare de entropie gravitațională minimă, sau poate să-și aibă geneza – Srishti din Brahma; Atman (Eul suprem) era singur și a dorit să producă stăpâni peste univers. Astfel el formează lumea de sus și cea de jos, după care emanează stăpânitorul lumii, în acest scop el produce un om cosmic – purusa – din apă și meditând îi dă formă.

In antropologia religioasă budistă întâlnim doctrina despre karma și samsara ca fiind elemente esențiale în explicarea originii omului. Vechiul Testament prezintă ideea clară a unui Dumnezeu deosebit prin ființă de lume, transcendent. El face deosebirea clară între Dumnezeu cel necreat și lumea creată din nimic. Primul capitol al Genezei ne relatează actul creării întregului univers fizic în contextul căruia omul este prezentat ca fiind creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. “Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul. “Atunci, luând Domnul Dumnezeu țărână din pământ, a făcut pe om și a suflat în fața lui suflare de viață și s-a făcut omul ființă vie”. (Facere I, 26 și Facere II, 7)

In islam, omul este considerat o creatură a lui Allah, care 1-a creat nu numai din plăcere, ci și pentru a-i fi supus în mod absolut, deoarece viața și destinul sau se află în întregime în mâinile lui Allah. Dar nu numai omul, ci și universul, întreaga lume este rezultatul voinței creatoare și de nepătruns a lui Allah.

El îi dă omului putere – qudrah – omului dar și libertatea de a alege.

La baza concepției creștine despre om se află credința în Dumnezeu, Creatorul, care transcende canoanele și antinomiile rațiunii, mai ales privind antinomia dintre materie și intelect, dintre conștiință și extensiune. El este viață și formă, dar și izvor al oricărei existențe.

Omul este adus la existență de către Dumnezeu în mod diferit de restul creației. În primul rând, omul e creat prin sfatul Treimii; în al doilea rând, omul este făcut părtaș la propria-i împlinire, fiind chemat ca, prin colaborarea cu harul dumnezeiesc, să se modeleze după chipul Fiului, sunt astfel studiate succesiv patru moduri de creație: după care emul se află pe același plan cu celelalte creaturi; ca rod al colaborării libere a omului cu harul; în ceea ce ține de colaborarea umană; și, în sfârșit, ca ceea ce dă omului morfologia sa animală particulară în rândul celorlalte creaturi.

Sub acest împătrit aspect sunt privite și cuvintele: stăpâniți, creșteți și vă înmulțiți, cuprinse în porunca dată de Dumnezeu omului la creație, Sfântul Vasile trece la o ordine obiectivă a superiorității omului asupra animalelor prin rațiune la ordinea lăuntrică, ordine care își are chezășia în trupul eshatologic. Creația eshatologica este abordată pornind de la exegeză literară a Ps. 118, 73 “Mâinile Tale m-au făcut și m-au zidit”, mâinile lui Dumnezeu înseamnă după Sfântul Vasile, acțiunea creatoare a Duhului Sfânt. (Cf. Iov 33, 4: “Duhul lui Dumnezeu este cel ce m-a făcut”.) Cuvintele din Facere II, 7 arată grija deosebită a lui Dumnezeu pentru trupul pământesc al omului, căci El însuși a zidit” acest trup. Pe baza relatării biblice despre creație Sfântul Vasile relevă egalitatea dintre bărbat și femeie; și unul și altul sunt creați după chipul lui Dumnezeu. Pentru evitarea oricărei confuzii textul biblic, după ce afirmă crearea omului după chipul lui Dumnezeu adaugă: “A făcut Dumnezeu bărbat și femeie” (Facere I, 27).

Lumea a fost creată prin voința lui Dumnezeu dar este de altă natură decât Dumnezeu. Ea există în afara lui Dumnezeu, nu prin loc ci prin natură (Sfântul Ioan Damaschinul). Aceste simple afirmații ale credinței prefațează o taină atât de insondabilă ca aceea a ființei divine: taina ființei create, realitatea unei ființe exterioare oricărei manifestări a lui Dumnezeu, liberă în raport cu atotputernicia sa, având o interioritate radical noua față de plinătatea trinitară, pe scurt, realitatea unui altul – decât – Dumnezeu, densitatea ontologică ireductibilă a celuilalt.

Singur creștinismul sau, mai exact, tradiția iudeo-creștină cunoaște noțiunea de creație absolută. Creația ex nihilo este o dogmă a credinței. Pentru prima dată este exprimată în Biblie, în Cartea a doua a Maccabeilor (VII, 28;, unde o mană îndrumându-și fiul spre martiriu îi spune: “Privește cerul și pământul și, văzând toate cele ce sunt într-însele, vei înțelege că din nimic le-a făcut Dumnezeu” (ek ouk onton, după traducerea Septuagintei). Dacă ne amintim că ouk este o negație radicală care, în contrast cu celălalt adverb de negație, nu lasă loc de îndoială, și că aici este folosită sistematic în pofida regulilor gramaticale, ne putem, da seama de implicația deplină a expresiei: Dumnezeu nu a creat pornind de la ceva, ci pornind de la ceea ce nu este, de la “nimic”.

Nu există nici pe departe ceva asemănător în alte religii sau sisteme metafizice. Câteodată se spune că actul creației începe cu posibilitatea de a fi permanent deschis spre o rânduire demiurgică; acesta era cazul materiei primordiale din gândirea antică pe care, se spunea, ființa imuabilă o modelează. Această materie nu există în sine; ea este o pură posibilitate a ființei, neființă, desigur, însă ca me ou, care nu este nimicul absolut, ouk on. Ea primește, prin reflectare, o anumită veridicitate, o evocare precară a lumii ideilor. Așa se prezintă în special dualismul platonician, dar și perpetua receptivitate la formă a materiei la Aristotel, însă cu anumite deosebiri.

Câteodată întâlnim ideea de creație ca purcedere divină. Dumnezeu produce din propria sa ființa, deseori o polarizare primordială, care dă naștere universului multiform, în temeiul unei astfel de înțelegeri, lumea este o manifestare sau emanație a divinității. Cam aceasta este concepția fundamentală a gânditorilor indieni, pe care o reîntâlnim în lumea elenistă alături de gnosticism și de care se apropie foarte mult gândirea lui Plotin, ce tinde spre monism. În acest caz, cosmogonia devine o teogonie: absolutul se relativizează, străbătând etapele unei 'condensări descendente, se manifestă și se degradează în univers. Lumea este un Dumnezeu căzut care se zbate să redevină Dumnezeu. Originea ei se regăsește, uneori într-o catastrofă misterică, pe care o putem numi căderea lui Dumnezeu, sau într-o necesitate lăuntrică, într-o pasiune cosmică neobișnuită, în care Dumnezeu caută să-și asume conștiința de Sine; iar alteori, într-o revenire ciclică temporală de manifestări și reabsorbiți ce par a fi impuse lui Dumnezeu însuși.

In nici unul din aceste două cazuri nu există ideea creației ex nihilo. În creștinism, materia însămi este creată. Această materie misterioasă despre care Platon spunea că poate fi înțeleasă doar prin concepte bastarde, această pură posibilitate de a fi este ea însăși creată, după cum a demonstrat atât de bine, fericitul Augustin. Iar pe de altă parte, cum ar putea creația să aibă un substrat necreat, cum ar putea fi dublat Dumnezeu, de vreme ce, prin esența ei, aceasta este altul decât – Dumnezeu: Prin urmare, creația este un act liber, un act gratuit al lui Dumnezeu. Ea nu răspunde nici unei necesități a ființei divine, până și motivațiile morale ce îi sunt adeseori atribuite, sunt platitudini fără importanță: Dumnezeu – în – Treime este plinătatea dragostei; El nu are nevoie de altcineva pentru a-Și revărsa dragostea, deoarece a-cel cineva este deja în El, în perihoreza ipostasurilor. Dumnezeu e, așadar, creator deoarece El dorește acest lucru: numele de creator este secundar față de cele trei nume ale Treimii. Dumnezeu este veșnic Treime. El nu este veșnic creator, cum credea Origen, ca re tributar concepțiilor ciclice ale antichității, II făcea, astfel dependent de creatură, Dacă ideea creației ca act cu desăvârșire liber ne stânjenește, acest lucru se datorează faptului, fiind viciată de păcat, identifică libertatea cu libertinajul. De aceea, Dumnezeu ne apare ca un tiran capricios. Dacă însă pentru noi libertatea, atunci când nu se crede în legile creației sub care ne găsim noi înșine, este o libertate rea care dezintegrează ființa, pentru Dumnezeu, care transcende creația, libertatea este infinit bună: ea dă naștere ființei. Într-adevăr, noi recunoaștem. În creație ordinea, finalitatea, dragostea – tot ceea ce este adus libertinajului. Atributele lui Dumnezeu care nu au nimic comun cu pseudolibertatea noastră desfrânată se manifestă aici. Însăși ființa lui Dumnezeu se reflectă în creatură și o cheamă să fie părtașă divinității Sale. Această chemare și posibilitatea unui răspuns constituie, pentru cei din sfera creației, singura justificare a celei din urmă.

Creația ex nihilo este lucrarea voinței lui Dumnezeu. Din acest motiv Sfântul Ioan Damasehinul o opune generării Cuvântului: “Deoarece generarea, spune el, este o lucrare a naturii și purcede din însăși substanța lui Dumnezeu, ea trebuie să fie fără de început și veșnică, căci altminteri nașterea ar fi supusă schimbării și, prin urmare, ar fi un Dumnezeu înainte și alt Dumnezeu după; Dumnezeu ar fi supus creșterii. Cât despre creație, ea este lucrarea voinței lui Dumnezeu și,, ca atare, nu este co-eternă cu Dumnezeu, căci ceea ce este creat din nimic nu poate fi precum ceea ce există fără origine și din totdeauna. Această lucrare este contingența; căci Dumnezeu ar fi putut să nu creeze. Deși contingență în relație cu însăși ființa Treimii, ea își impune asupra ființelor create necesitatea de a exista, și de a exista pe veci: contingență pentru Dumnezeu, creația estre necesară pentru ea însăși, deoarece Dumnezeu, printr-un act liber, face din ființa creată ceea ce ea trebuie să fie.

Astfel ni se descoperă sensul pozitiv al gratuității divine. Aceasta este, ca să folosim o analogie (însă această analogie constituie adevăratul sens al creației), gratuitatea poetului. Poet al cerurilor și al pământului”, astfel l-am putea numi pe Dumnezeu, traducând cuvânt cu cuvânt textul grecesc al Crezului. În acest fel putem pătrunde în taina ființei create, a crea nu înseamnă a te reflecta într-o oglindă, fie și oglinda materiei primordiale, nici a te fragmenta zadarnic pentru a considera totul după propriul tău chip. Creația înseamnă o chemare la viață a noului; am putea spune chiar un risc al noului. Atunci când Dumnezeu dă naștere, în afara ei, unui nou subiect, unui subiect liber, aceasta este culmea actului bău creator. Libertatea divină este împlinită prin crearea acestui risc suprem: o altă libertate.

Din acest motiv, nimicul originar nu poate fi obiectivat. “Nihil” înseamnă aici pur și simplu că “înainte” de creație nu exista nimic “în afara” lui Dumnezeu, bau mai exact, că 'în afară” și “înainte de” sunt noțiuni lipsite de sens, deoarece ele se stabilesc tocmai în funcție de creație. A concepe acest “în afară înseamnă a ne ciocni de nimic, cu alte cuvinte a nu mai fi în stare să gândim. El există doar prin creație, și tocmai această spațializare” (“Espacement”) constituie creația. La fel, nu putem spune ce a existat “înaintea” creației; “începutul” nu are nici un sens la Dumnezeu; el se naște împreună cu făptura creată, creația este cea care institui timpul, exprimat prin înainte” șl “după”. Aidoma lui “în afară”, “înainte” revine la „nihil” și asfixiază gândirea. Germanii ar spune că atât unul cât și celălalt sunt “concepte limită. Astfel, întreaga dialectică a ființei și a nimicului este lipsită de sens: nimicul nu are existență proprie, (de altfel, ar fi o contradicție în adjecto)”; el este corelativ cu însăși ființa creaturilor; acestea din urmă nu-și au temeiul nici în ele însele și nici în esența divină, ci doar în voința lui Dumnezeu, prin urmare, tăria, trăinicia unei făpturi se află în relația ei cu Dumnezeu. În relație cu sine însăși se reduce la nimic.

Așadar “noutatea” creației nu adaugă nimic ființei lui Dumnezeu. Conceptele noastre procedează prin juxtapunere, după modul de reprezentare :'a lucrurilor , însă nu putem însuma lumea cu Dumnezeu. În acest context, gândirea trebuie să procedeze prin. analogie, în așa fel încât să fie reliefate atât legătura cat și deosebirea; căci făptura există doar în Dumnezeu, tocmai în virtutea acestei voințe creatoare care o face să se deosebească de Dumnezeu, adică o face “făptură”. “Făpturile stau suspendate de cuvântul creator al lui Dumnezeu ea pe un pod de diamant, dedesubt fiind abisul nemărginirii divine, deasupra abisul propriului lor neant”. (Filaret al Moscovei)

Creația este lucrarea Treimii.. Crezul numește De Tatăl “făcătorul cerului și al pământului”, pe Fiul, “Cel prin Care totul s-a făcut, pe Duhul Sfânt, “făcător de viață” (Zoopoion). Voința este comună celor trei, ea fiind cea care creează. Prin urmare, Tatăl nu poate fi creator decât dacă și Fiul și Duhul sunt creatori: Tatăl creează prin cuvântul în Duhul Sfânt, spune o maximă patristică, iar Sfântul Irineu numește pe Fiul și pe Duhul “cele două mâini ale lui Dumnezeu”. Aceasta este manifestarea iconomiei Sfintei Treimi. Cele trei persoane creează împreună, însă fiecare, într-un mod care le este propriu, iar făptura creată este fructul colaborării lor. După Sfântul Vasile cel Mare, Tatăl este cauza primordială a tot ceea ce a fost făcut, fiul – “cauza operativă”, Duhul – “cauza care duce la desăvârșire”.

Ființele personale constituie culmea creației, deoarece ele pot deveni Dumnezeu prin liberă alegere și prin har. împreună cu ele atotputernicia divină săvârșește o “intervenție” radicală, aduce o noutate absolută. Dumnezeu creează ființe care pot, ca și el – dacă ne amintim de “Sfatul” Divin din tăcere – să decidă și să aleagă. Aceste ființe pot decide însă și împotriva lui Dumnezeu. Oare aceasta nu presupune riscul de a-Și vedea creația distrusă. Acest risc, este necesar s-o spuneai, trebuie în mod paradoxal, să se manifeste chiar în culmea atotputerniciei. Creație, pentru “a înnoi” cu adevărat, creează “un altul”, adică, o ființă personală capabilă de a-L respinge pe Cel Care a creat-o. Culmea atotputerniciei este astfel receptată ca o neputință a lui Dumnezeu, ca risc divin. Persoana este cea mai înaltă creație a lui Dumnezeu, doar pentru faptul că Dumnezeu îi da putința de a iubi, și, prin urmare, de a respinge. Dumnezeu riscă neîncetat prăbușirea celei mai înalte făpturi a Sa tocmai pentru ca ea să poată fi cea mai înaltă. “Dumnezeu 1-a creat pe om ca animal care a primit porunca de a deveni Dumnezeu , spune o vorbă adâncă a Sfântului Vasile cel Mare, repetată de Sfanțul Grigore de Nazianz.

Cele șase zile ale Facerii ne descriu într-un mod geocentric desfășurarea creației. Aceste șase zile simbolizate prin zilele săptămânii, sunt stadii mai curând ierarhice decât cronologice. Diferențiind elementele create simultan în prima zi, ele definesc sferele concentrice ale ființei, în centrul căreia omul rezumându-le virtual pe toate se regăsește pe sine însuși.

Lumea nu ar fi putut exista dacă Dumnezeu nu ar fi ceea ce este. Dumnezeu Se numește pe oine: “Eu sunt Cel Ce sunt” chiar dacă vreodată “pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut (I Ioan IV, 12). El a creat omul și universul, lucru atestat și în literatură, cum ar fi prin cuvintele scriitorului Liviu Rebreanu: “plăsmuit din pământ, cu mâna dumnezeiască, în ziua a șasea, ca o încoronare a creației, primind suflarea de viața nemuritoare, prin duhul lui Dumnezeu omul este regele pământului.”

III. Importata nașterii după revelația divină

Problema răului este prin excelență creștină, pentru Sfinții părinți răul este, de fapt, o lipsă, un viciu, o imperfecțiune, nu o natură, ci tocmai ceea ce îi lipsește unei naturi pentru a fi desăvârșită, o manieră esențialistă, ei cred că răul nu există, arătând că este vorba doar de o inadecvare a ființei.

Cel ce săvârșește răul este o persoană, este cineva, ii apare așadar ca o boală, ca un parazit care există în virtutea naturii din care se hrănește, mai exact răul este o stare a voinței acestei naturi; este voința unei ființe decăzute fața de Dumnezeu. Răul este revolta împotriva lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, o atitudine personală.

Originea răului se află în libertatea făpturilor create. Din acest motiv, răul este injustificabil, căci nu are altă origine decât libertatea ființei care-1 săvârșește. Nu există rău, sau mai exact răul există numai în momentul în care este săvârșit scrie Diadoh de Foticeea, iar Grigorie de Nyssa subliniază paradoxul celui care se supune răului: el există în neexistență.

În acest fel, omul a făcut loc răului introducându-l în voința sa și, totodată, și în Lume. Desigur, omul, predispus în mod natural să-L cunoască și să-L iubească pe Dumnezeu, a ales răul deoarece acesta i-a fost sugerați tocmai în aceasta stă rolul șarpelui. Răul din om. și, prin. om, cel din universul pământesc apare deci prin corupere; acesta din urmă nefiind însă lin act mecanic, nu poate fi propagată decât prin consimțământul liber al voinței umane. Omul a consimțit să se lase învins.

Sfântul Ioan Damaschinul spune că Dumnezeu îngăduie ea drepții să spună cele rele ca să nu cadă din conștiința lor dreaptă și să nu alunece în mândrie datorită harului dat lui: “Și pentru ca să nu mă trufesc cu măreția descoperirilor, datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca sa nu mă trufesc”. (II Corinteni 12, 7) “Uneori îngăduiește Dumnezeu să cadă cineva într-o suferință pentru îndreptarea unei patimi rele. Dacă cineva se laudă cu virtuțile lui Dumnezeu permite căderea în desfrâu, ca prin căderea lui sa se smerească și să-și revină mărturisindu-și păcatul.”

Prin puterea diavolului care 1-a ispitit pe om, omul a căzut în păcat. Săvârșind păcatul, acesta 1-a dus la o continuă cufundare în rău și înstrăinarea de Dumnezeu și, prin aceasta, într-o stare de vrăjmășie cu Dumnezeu, într-o stare în care practic nu se putea mântui, vindeca și Dumnezeu prin puterile sale. Dumnezeu care nu vrea moartea păcătosului ci întoarcerea, în nemăsurata Lui iubire de oameni, în înțelepciunea Lui a găsit mijlocul cel mai bun de a-1 izbăvi pe om. prin întruparea și primirea fiului lui Dumnezeu. Dar, Dumnezeu a dat putere omului și să se unească cu El. Întruparea lui Hristos este concepută din veci de Dumnezeu, pentru că din veci Dumnezeu știa că omul va cădea și din veci hotărăște și întruparea aiului. Această hotărâre din veci a lui Dumnezeu de întrupare a Fiului este numită în Sfânta Scriptură: “'Hotărâre mai înainte de veci” (I Petru 1, 20). Aceasta a fost o taină a voii Sale, după buna Lui socotință, astfel se hotărâse în Sine mai înainte: Tăcându-ne cunoscută taina voii Sale, după buna Lui socotință, astfel cum hotărâse în bine mai înainte” (Efeseni I, 9) “taina cea din veac ascunsă în Dumnezeu” (Efeseni III, 9) om – Coloseni 1,6, hotărâre a lui Dumnezeu, care ne-a fost dată în Iisus Hristos mai înainte de începuturile veacurilor; “El ne-a îngăduit și ne-a chemat cu chemare sfântă, nu dună faptele noastre ci după a Sa hotărâre și după harul ce ne-a fost dat în Hristos Iisus mai înainte de începutul veacurilor” (II Timotei 1, 9).

Hotărârea de răscumpărare a lui Dumnezeu stă în planul veșnic al lui Dumnezeu cu privire la crearea lumii și este rânduit “mai înainte de veci spre slava noastră” (I Corinteni 2, 7). Această hotărâre a libertății lui Dumnezeu, de răscumpărare a lui Dumnezeu prin întruparea olului Său s-a făcut după sfatul voii Sale (Efeseni I, 5-9).

Motivul întrupării Fiului lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, este același ca și cel pentru crearea lumii: – bunătatea lui Dumnezeu, care este nesfârșită, deoarece Dumnezeu nu era obligat să ne mântuiască, pentru că plata păcatului este moartea, dar “ așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu moară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan III, 16).

Sântul Ioan Damaschinul spune: “Dumnezeu arată noianul cel mare al iubirii Lui pe care o are față de om, căci Creatorul și Domnul primește să se întrupeze și să lupte pentru crearea Lui și să facă învățătura cu fapte si pentru că dușmanul amăgește pe om cum nădejdea îndumnezeirii, El însuși, este amăgit, căci Domnul S-a îmbrăcat în haina trupului (diavolul a socotit că Domnul este un om ca oricare altul), și arată în același timp prin Întruparea ba: Bunătatea, înțelepciunea, Dreptatea, și Puterea lui Dumnezeu”. Pentru Dumnezeu întruparea nu era o necesitate, ci pentru cm e necesar și folositor. Omul trebuia restaurat ontologic.

Biserica învață că Fiul lui .Dumnezeu S-a întrupat pentru noi și pentru a noastră mântuire: “căci Fiul omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut”, căci “n-a trimis Dumnezeu pe fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se. mântuiască prin El lumea” (Ioan III, 17).

Revelația divină nu ne spune de ce s a întrupat Fiul lui Dumnezeu și nu o altă persoană a Sfintei Treimi, aceasta este o taină. Sfânta Scriptură ne spune că întruparea trebuie să aibă loc “la plinirea vremii” (Galateni IV, 4). Dumnezeu putea să trimită pe Fiul său imediat după cădere, dar omul a căzut conștient și liber, ori, pentru acest lucru, trebuia să treacă un anumit timp. Omul trebuia să cunoască prin experiență și să se convingă de gravitatea păcatului și de neputința de a se elibera de robia morții și a păcatului și să simtă trebuința unui ajutor de sus, căderea, rătăcirea și păcatul trebuiau să ajungă la culmi, iar răul să fie suprimat din rădăcină pentru a rodi deplin pentru că; “Le-a a intrat ca să se înmulțească greșeala; iar unde s-a înmulțit păcatul, a prisosit harul” (Romani V, 21). Venirea Mântuitorului, timpul, locul, activitatea și viața Lui trebuiau să fie cunoscute cât mai bine și de cât mai mulți, pentru ca minunea să fie un bun al întregii omeniri. Omenirea trebuia să aibă timpul necesar pentru a se pregăti treptat pentru însușirea dumnezeieștii învățături descoperite, pentru că astfel nu le-ar fi putut primi paralel cu dezvoltarea răului trebuia ca omul să facă un progres religios-moral până la apariția fecioarei Maria în care păcatul strămoșesc să fie redus la starea de pură potență inactivă prin care Fiul lui Dumnezeu să poată fi primit în sânul omenirii, pentru că până la Fecioara Maria nu s-a găsit un loc demn pentru întruparea Fiului.

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este cel mai însemnat eveniment din istoria omenirii, care unește în sine cele mai gingașe, mai delicate și mai smerite aspecte de o adevărată măreție dumnezeiască. Nașterea supranaturală a lui Iisus Hristos apare ca un fapt unic și de netăgăduit care s-a săvârșit mai presus de legile firii, căci Fiul lui Dumnezeu, ca subiect existent în veșnicie, venind în lume, nu s-a supus inițiativei omenești ci El însuși a inițiat conceperea și nașterea Sa ca om din Fecioare Maria pentru mântuirea oamenilor, nașterea supranaturală exclude starea de poftă prin care se inițiază orice ipostas uman nou, de unde și lipsa păcatului strămoșesc, cu care oamenii se împovărează prin modul conceperii lor.'' Nașterea supranaturală a Mântuitorului este o învățătură, o dogmă care se încadrează ca un adevăr logic și firesc în cadrul învățăturii creștine, e o valoare deosebită în dogmatica ortodoxă.

Prin nașterea supranaturală a Sa, Mântuitorul a introdus în lume un nou fel de naștere, pe lângă cea trupească, nașterea din nou, nașterea după Dumnezeu la o nouă viață curată și sfântă, trăită după voia lui. Nașterea aceasta, prin care trebuie să treacă, în mod real fiecare creștin, aduce cu sine, ca o roadă binecuvântată, realizarea vieții adevărate, pe care au preamărit-o îngerii, la nașterea supranaturală a Domnului în cunoscuta și frumoasa cântare: “Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu și oe pământ pace, între oameni bună voire”. (Luca II, 14).

Omul devine prin Iisus Hristos fiu al lui Dumnezeu și semen al lui Iisus Hristos – Dumnezeu. Cine stă în comuniune cu Dumnezeu este veșnic căci pe cine iubește Dumnezeu atât de mult încât îl primește în comuniune cu Sine, nu-1 poate lăsa să piară, așa cum nici noi n-am lăsa să piară cei iubiți de noi dacă ne-ar sta în putere. Întruparea fiului s-a efectuat nu numai cu scopul ca Dumnezeu să vină în apropierea maximă a omului, ci și pentru ca să dea, prin suferință substituți vă, acea satisfacție ordinii morale care să producă în sufletul oamenilor repercusiunile necesare pentru refacerea lor reală, nu ajungea apropie rea lui Dumnezeu de om pentru stabilirea comuniunii, ci era necesară în acest scop și jertfa pentru ei. Întruparea fiului lui Dumnezeu, ca manifestare a voinței Lui de a intra în comuniune cu omul, trebuia să fie continuată de răstignirea pe cruce. Întruparea lui Hristos n-a fost menită numai ca să-i dea calitatea legală de-a reprezenta pe oameni în înlăturarea unui conflict juridic dintre ei și Dumnezeu, ci a fost ea însăși începutul comuniunii cu oamenii, La n-a fost numai un mijloc trecător în slujba iubirii lui Dumnezeu, ci însăși arătarea supremă a iubirii, prin ea, Dumnezeu S-a plasat în rolul de subiect al comuniunii cu oamenii o Dar, ca sa fie și ei în stare să se plaseze în acest raport, la chemarea Lui, trebuia să se producă zguduirea lor stihială prin jertfa care avea să restabilească prestigiul ordinii morale în conștiința lor.

IV. Nașterea prin Fecioara Maria

Nașterea supranaturală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos este o urmare a unirii ipostatice. Mântuitorul nu a apărut pe lume ca o ființă care, înainte de aceea, nu a existat în nici un fel. Existența lui n-a pornit a se forma în totalitatea ei din cuprinsul acestei lumi. El exista mai înainte ca subiect, așadar ea inițiativă pentru o nouă formă de existență, prin acest fapt, și îndeosebi prin acela ca subiectul mai dinainte existent e dumnezeiesc. El nu s-a putut supune unei inițiative omenești în privința venirii Sale pe lume îmbrăcat în natură omenească, la cazul acesta ar fi încetat de a fi subiect încă în panul ceresc al existenței Sale și ceea ce s-ar fi născut din Maria ar fi fost subiect numai prin grația omului, deci nu un subiect dumnezeiesc. Peste tot inițiativa mântuirii n-ar mai fi fost a dumnezeirii, ci a omului, iar o mântuire forțată de om nu e mântuire. Fiul a venit în lume de bunăvoie, deci ca subiect divin, nu forțat de o putere din lume.

Nașterea supranaturală nu e decât expresia faptului că cel ce a inițiat conceperea în Fecioara Maria este însuși Logosul, care s-a și conceput ca omul e factor activ și pasiv totodată al conceperii și nașterii Sale. Transpunerea Lui în starea de suportare pasivă a zămislirii și nașterii e tutelată de o altă persoană dumnezeiască, de Duhul Sfânt.

Prin urmare, învățătura despre nașterea supranaturală a lui Iisus Hristos nu se vădește ca o piesă forțată în doctrina creștină, cu scopul de a satisface doar o pioasă sete de miraculos, ci ea este un articol necesar în logica înfăptuirii Revelației depline a lui Dumnezeu în lume. Astfel, fecioria Măriei, care nu este decât latura empirică negativă a conceperii supranaturale a lui Iisus Hristos, este o dogmă hristologică. A nu admite că Maria L-a născut pe Iisus ca Fecioară, înseamnă a nu recunoaște că subiectul Lui n-a fost produsul imanenței. Iar aceasta înseamnă negarea Revelației.

E. Brunner respinge nașterea feciorească. El spune că minunea cea mare e faptul că Dumnezeu S-a întrupat. Această minune nu are lipsă de o altă minune cu caracter “biologic”, pentru aplicarea modului cum s-a petrecut. Dacă Iisus a luat omenitatea deplină, a trebuit să o primească pe calea obișnuită a conceperii naturale. Considerațiile lui Brunner nu rezistă însă argumentelor din textul nostru. Brunner respingând orice minune, orice “cum” minunat al vieții și întrupării lui Iisus, pe ce-și poate întemeia credința în faptul că Iisus a fost Fiul lui Dumnezeu? Oricât ar fi credința un act de îndrăzneală, de risc, ea totuși trebuie să aibă anumite temeiuri. Altfel, ar fi un act cu totul arbitrar. Teologul Calvin Carl Barth combate această eroare a lui Brunner astfel “Atitudinea negativă a lui Brunner, de negare a nașterii feciorești nu este o întreprindere bună. Ea extinde, cum e cazul și la Althaus un echivoc asupra întregii sale hristologii. Oftatul lui N. Berdiaev este și oftatul meu; “Am citit cartea lui 3runner cu un interes extraordinar, deoarece am simțit în ea încordarea și ascuțimea cugetării, patosul religios. Dar când am ajuns la locul în care ar urma mărturisește că nu crede în nașterea lui Iisus Hristos din Fecioară, sau, cel puțin, îi este indiferentă, am devenit trist și chestiunea a început să mă plictisească,, Căci mi-a părut că tot ce e mai bun în carte a fost șters si tot ce urmează nu mai are nici un rost.” Karl Barth vede rostul și necesitatea nașterii din Fecioară în dovedirea faptului că Dumnezeu inițiază revelația și mântuirea și nu omul.

Nașterea supranaturală a lui Iisus Hristos nu implică direct fecioria Măriei pentru tot timpului ci numai faptul că pe Iisus nu L-a conceput și născut pe cale naturală. Dar pururea fecioria ei rezultă indirect din nașterea Lui supranaturală. Întruparea cuvântului realizând o inițiativă a lui Dumnezeu și nu a omului, exclude starea de poftă omenească prin care se inițiatică orice ipostas uman nou „conceperea” unui nou om se face împăcat, în poftă. Din primul moment, noul ipostas uman se împovărează cu păcatul ereditar. În conceperea supranaturală a fiului lui Dumnezeu se arată atât inițiativa cerească a întrupării Sale, cât și faptul că Domnul, ca om, n-a răsărit din tina păcatului ereditar. Misiunea lui de Mântuitor al omenirii, prin jertfă substituțivă pentru păcatul altora, cerea într-adevăr ca El să fie fără de păcat.

Sfântul Maxim Mărturisitorul arată cum prelungirea păcatului în lume se face prin pofta care stă la începutul nașterii. Durerea, în ultima analiză moartea, e plata vieții noastre păcătoase,, care vine din acest început pătimaș. Omul, căutând scăpare de durere și de teama morții, se refugiază în plăcere, inclusiv plăcerea din care-și ia începutul o nouă viață. Dar, în loc să scape de durere și moarte, voluptatea la care a alergat, fiind un păcat, aduce o nouă durere și oferă morții o nouă victimă. Sfanțul 'Maxim Mărturisitorul știe însă să vadă și rostul pozitiv al iubirii între sexe. Iisus își are începutul într-o naștere fără voluptate păcătoasă, deci și viața Lui este curată. Dar a luat asupra Sa totuși durerea și moartea, turnai astfel moartea Lui, nefiind sfârșitul unei vieți pătimașe, cu originea într-o plăcere păcătoasă este mântuitoare. Trebuia să se nașa deci, dintr-o Fecioară, ca moartea Lui să fie mântuitoare. În felul acesta numai a putut pe oameni din cercul vicios al plăcerii morții-plăcerii-morții. Această operă a îndeplinit-o Iisus Hristos, care “neavând plăcerea din neascultare câtuși de puțin ca anticipație a nașterii Sale din femeie în timp, Și-a asumat durerea care pricinuită de aceea este sfârșitul firii, prin voință, din iubirea față de oameni, ca pătimind pe nedrept să desființeze originea începutului ce tiraniza firea din plăcerea nedreaptă, deoarece moartea Domnului nu i-a venit Lui ca o plată ce i se datora ca la ceilalți oameni, ci a venit împotriva păcatului. Astfel, a desființat sfârșitul just al firii produs prin moarte, nemaifiind la plăcerea din pricina căreia a pătruns aceea prin fire.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune: “Pentru a frânge dialectica păcatului se cereau două condiții: o moarte, care nu era pedeapsă pentru patimă și, de aceea, o naștere din Fecioară”.

La nașterea lui Iisus ca om s-a produs o nouă intervenție a lui Dumnezeu. Numai așa putea fi scoasă ne tura umană din cercul vicios și tragic al păcatului și morții. Dacă această intervenție nu efectuează o nouă creațiune din nimic a naturii umane a lui Iisus, ci îi dă originea într-o fecioară, este pentru că omenitatea lui Iisus Hristos trebuia să fie o parte din omenitatea de obște, pe care avea misiunea s-o mântuiască. Dumnezeu n-a urmărit distrugerea naturii umane întemeiată în Adam ci refacerea ei.

Ființa omenească, chemată să fie instrument el inițiativei cerești și să mântuiască lumea, a trebuit să nu cunoască starea de poftă legată de tendința după procreație. Iar de o astfel de stare nu putea fi liberă decât în puritatea, în fecioria absolută.

Dacă Maria n-ar fi fost fecioară când a conceput pe Fiul lui Dumnezeu, n-ar fi putut să nu amestece prin memorie, în starea ei pofta omenească, trezită mai înainte.

Fecioara Maria a fost aleasă de Dumnezeu din tribul lui Iuda – casa lui David, pentru a primi în pântece pe Fiul cel Ceresc. Această alegere a fost anunțată Mariei de îngerul Gavriil. Maria rămânea liberă să accepte sau să refuze. Întreaga istorie a lumii, orice împlinire a planurilor divine a depins de acest răspuns omenesc liber, consimțământul smerit al fecioarei a permis Cuvântului să devină trup.

Sfântul Evanghelist Luca ne istorisește că intrând îngerul la Fecioara Maria i-a zis: “Bucură-te cea plină de dar, Domnul este cu tine! Binecuvântată ești tu între femei!” (Luca 1, 26—33) Delicatețea deosebită a istorisirii, arată clar că Sfântul Luca a auzit istorisirea chiar din gura Mariei. Din relatare Sfântului Evanghelist Luca se desprinde clar fizionomia fecioarei Maria: model de curăție, de feciorie, curată, de. smerenie și nevinovăție, de credință neprefăcută și puternică.

În momentul în care îngerul o vestește pe Fecioara Maria că va fi mamă, că va naște, Fecioara exclamă: „Ce-mi tulbură mai mult mintea și aruncă în adânc cugetarea mea sunt cuvintele că am să nasc, fecioară fiind. Cine a văzut vreodată rod fără rădăcină, naștere fără sămânță, râu fără izvor, fiu fără tată, mamă fără bărbat Cum va fi mie aceasta, deoarece eu nu știu de bărbat?”

Ea nu se liniștește decât atunci când, prin cele spuse de înger, își dă seama că într-adevăr va rămâne Fecioară și ca nașterea pe care i-o vestește îngerul nu este una obișnuită, de când ci una care se va face prin puterea și lucrarea lui Dumnezeu. La vestea dată de înger “Duhul sfânt se va pogoară peste tine și puterea Celui de Sus te va umbri. De aceea și Sfântul, care se va naște din tine se va numi Fiul lui Dumnezeu.” (Luca 1, 26) Maria îi răspunde: “Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Luca I, 38) Tot ceea ce Dumnezeu aștepta din partea omenirii decăzute s-a împlinit în Maria; o libertate personală i-a deschis, în cele din urmă, trupul, natura ei umană, în vederea lucrării necesare, a mântuirii. Cea de-a doua persoană a mântuirii trebuia să intre în istorie nu printr-o irumpere brutală, în care omul ar fi rămas un instrument, nu prin punerea deoparte a fecioarei, separată de coborâtorii din Adam, ci printr-un consimțământ, în care veșnica pedagogie divină își găsește, în cele din urmă, răsplata.

Dând naștere unei persoane divine care împrumută umanitatea sa de la ea, Fecioara devine cu adevărat Maica Domnului.

Iisus Hristos, născându-se din Fecioara Maria a rămas ceea ce a fost din veșnicie, adică Dumnezeu, dar S-a făcut adică ceea ce n-a fost, adică om, dar fără păcat. Un astfel de Fiu trebuia să aibă o astfel de Mamă – o Mamă Fecioară.

Cel născut din Fecioara Maria, nefiind produsul unei inițiative autonome umane n-a fost un ipostas autonom omenesc. Omenita-tea lui Iisus Hristos, deși individuală, n-a constituit un ipostas propriu, ci a început să se formeze sub oblăduirea ipostasului divin. De aceea, nu s-a desprins din natura omenească generală printr-un act din cuprinsul ei, ci prin impulsul ipostasului divin.

Unul din meritele creștinismului este că a restabilit demnitatea femeii, ridicând-o până la înălțimea bărbatului, deși rolurile lor în viață rămân deosebite, potrivit cu aptitudinile lor naturale. Temeiul acestei demnități stă în uimitorul fapt că Fiul lui Dumnezeu binevoiește a se face Fiul femeii. Prin faptul că El vine pe lume ca bărbat, femeia nu rămâne pe al doilea plan, căci ei i se dă marele rol de a-I fi Maică, câta vreme de bărbat S-a dispensat în actul întrupării Sale ca om. Față de femeie S-a așezat în relația supremei intimități și duioșii. Singura și cea mai înaltă autoritate^omenească față de care se comportă cu gingașă reverență în veci Dumnezeu-Cuvântul este autoritatea de Maică a unei femei. Echilibrul între bărbat și femeie este perfect restabilit încât dacă ne-am pune întrebarea: Cine este mai de preț în ochii lui Dumnezeu, bărbatul sau femeia?, n-am putea răspunde.

Prin faptul nașterii lui Dumnezeu-Cuvântul din femeie, creștinismul umanizează deplin cerul. El este umanizat și prin faptul că pe tronul suprem stă Fiul lui Dumnezeu cel făcut om. Dar poate aceasta tot ar mai lăsa vibrații de teamă în sufletul muritorului căci Omul de la cârma destinelor universale e și Dumnezeu, iar bărbatul reprezintă oricum principiile rigide, inflexibile. Când muritorul, însă, știe că acel Om are o Maică, el capătă curaj, căci Maica e quintesența afecțiunii iubitoare. Iar Maica a-ceasta e cu totul dintre noi. Dumnezeu recunoaște benevol “autoritatea” maternă a sensibilității feminine în raportul Lui cu noi. Fiul lui Dumnezeu ne~a dat-o pe ea ca și mei mult să îndrăznim a ne apropia de El, ca să aibă mai multă putere criteriile umanității în raporturile Lui cu noi.

Prezența Fecioarei Maria aduce în viața creștinismului multă umanitate. Creștinismul încetează de a fi o doctrină rigidă, de teorii și speculații, prin faptul că introduce o femeie și o Maică la mijloc între noi și Dumnezeu. Cerul se umanizează, se sensibilizează, nu mai este distant, înspăimântător de depărtat de noi, căci în cer este o Maică că stă alături de .Dumnezeu, având, pe de o parte, prin bunăvoința Lui autoritate de Maică asupra Lui atunci când se roagă pentru noi, iar pe de altă parte, duioșie de Maică pentru greutățile noastre.

In evlavia ortodoxă Theotakos – Maica lui Dumnezeu ținându-L în brațe pe pruncul Iisus este icoana întrupării, treapta ultimă a comuniunii dintre Dumnezeu și om. Omul Iisus n-a cunoscut tată omenesc, dar și-a cunoscut maica; raportul Său este fiu-mamă, legătura Lui cu omenirea este făcută prin maternitate. Maternitatea este o formă particulară a chenozei feminine. Biserica răsăriteană se apleacă asupra cuvântului adresat de Domnul lui Ioan: “Iată mama ta!” și vede aici împlinirea Evei: Maria este “Mame celor vii”. Eva cea nouă în Hristos, Maria aduce adevărul despre natura umană, biserica o declară pururea Fecioară, fecioară în esența ei și prin aceasta maică. Și dacă orice femeie are chemarea maternității, aceasta se datorează faptului că îi este proprie fecioriei înflorirea ei în maternitate.

V. Familia în decursul istoriei

V.1. Familia în preistorie

Cea dintâi mare civilizație a Antichității s-a constituit în zonele văilor fertile ale Mesopotamiei civilizația Mesopotamiei a constituit baza și modelul civilizației popoarelor vecine și a influențat indirect chiar și civilizația mei puțin veche a Greciei și a Occidentului.

Asupra felului de organizare familială, socială, administrativă, politică și juridică a Mesopotamiei dispunem de date încă din epoca sumeriană, dar informațiile cele mai importante și ample ni le furnizează Codul lui Hammurabi, redactat în secolul al XVIII-lea. Aflăm de aici că au continuat mult timp sa se mențină drepturile și prerogativele familiei patriarhale. Un articol dintr-un vechi cod sumerian permitea tatălui să-și vândă copiii ca sclavi? codul lui Hammurabi confirmă că într-adevăr tatăl avea acest drept, dar mai limitat, practica de regulă monogami a dar dacă soția nu a avut copii, soțul putea să-și ia o a doua soție. Sclava care dăruia stăpânului său un copil devenea liberă. O căsătorie încheiată fără un act scris nu era considerata valabilă iar când soția nu era în stare să conducă un menaj soțul o putea repudia sau obliga să rămână sclava bărbatul putându-și aduce în casă o soție secundară care însă trebuia să arate supunere soției principale; în caz contrar aceasta o putea vinde ca sclavă.

Pe de altă parte regimul familial îi asigura femeii unele drepturi care pe noi oamenii de astăzi ne surprinde. De exemplu: bărbatul care își repudia soția fără motiv (de la care nu avea nici un copil) trebuia să-i restituie integral zestrea plus o parte din averea agonisită împreună; celei de a doua soții cu care a avut copii: întreaga dotă și jumătate din averea soțului, pentru a-și putea crește copiii. Mama poate lăsa dreptul de moștenire copilului ei pe care-1 iubește mai mult. boțul își putea repudia soția numai printr-o hotărâre a tribunalului și numai pentru motive serioase, boală gravă sau neglijarea îndatoririlor de soție. Femeia care nu putea avea copii îi putea oferi soțului – drept alternativă – o sclavă, care nu putea fi a^oi vândută și care, devenea liberă, împreună cu copiii după moartea stăpânului. Dacă soțul a fost luat în robie, iar în casa lui n-a mai rămas nimic de mâncare, soția putea trăi cu un alt bărbat și să aibă copii cu acesta. Soție adulteră era pasibilă de pedeapsa capitală, prinsă în flagrant delict, soțul o putea îneca împreuna cu amantul ei. Acesta era singurul caz în care adulterul unui bărbat putea fi pedepsit.

În societatea asiriană – asupra căreia ne da informații un cod de legi din mileniul al doilea situația femeii era incomparabil mai ingrată, soția putea fi repudiată oricând, fără nici o hotărâre judecătorească, și fără să i se acorde nici o compensație. Nu își putea lua înapoi nici chiar pronia zestre, bărbatul își putea lua oricând una sau mai multe concubine, cărora să le acorde un regim legal de soții. Obiceiul leviratului căpăta la asirieni forme barbare; după moartea soțului era femeia obligată să se căsătorească cu fratele lui, cu tatăl lui, sau chiar cu un fiu al soțului ei dintr-o altă căsătorie. Bărbatul avea dreptul să-i aplice soției pedepse corporale grele iar în caz de infidelitate să o ucidă.. Tatăl își considera fiicele ca pe simple sclave, putându-le vinde oricând. In toată istoria orientului antic, nu găsim forme atât de cumplite de sclavie familială ca la asirieni.

Condițiile căsătoriei în Egipt constituie aproape o excepție în întreaga lume a orientului antic. Tinerilor li se lăsa multă libertate și inițiativă în această privință. Sistemul dotei avea în Egipt un alt sens, funcție și formă de administrare decât în al
te țări ale antichității. Dota trebuia să formeze un patrimoniu familial, o garanție materială s viitorului cămin, soțul trebuind să aducă două treimi din dotă iar soția, o treime. Momentul principal si ceremoniei nupțiale era drumul miresei la casa mirelui
nu se știe în ce condiții era și dacă era indisolubilă o căsătorie, este probabil că divorțul se pronunța la cererea unuia din soți în urma unei hotărâri judecătorești care trebuia să reglementeze problema dotei. Exista în Egipt și ciudatul obicei al căsătoriei de probă, în care dacă după un an de conviețuire căsătoria era desfăcută din vina unuia din soți, sau nepotrivire de caracter, soția se reîntorcea la părinții ei cu întreaga dotă. În Egipt copiii de sex masculin erau preferați celor de sex feminin, Copilul era alăptat până la vârsta de trei ani întrucât se credea că pe durata alăptării mama nu putea rămâne însărcinată. Școli nu existau fiind doar școlile de scribi rezervate însă exclusiv copiilor de nobili, de preoți sau de funcționari ai statului. În societatea egipteană femeia deținea o poziție de o demnitate puțin obișnuita în lumea antică; i se respecta dreptul de proprietate și de zestre, era numita “stăpâna casei”, iar când rămânea văduvă devenea capul familiei. Egiptenii erau monogami, iar înalții demnitari se considerau deosebiți de onorați când regele le dăruia din haremul regal o femeie de rang superior soțiilor lor pe care o luau ca a doua soție. Conștiința egalității sexelor era profund înrădăcinată în tradiția egipteană, iar prescripțiile religioase cereau ca femeia să fie tratată bine. Unele femei au îndeplinit nu numai funcții de preotese ale templelor, ci și înalte funcții politice. La mijlocul mileniului al doilea î.Hr. tronul Egiptului era ocupat de regina Hatsepsut, iar în secolul al VIII-lea î.Hr. mai multe femei au deținut importanta și influenta funcție de “mare preot”.

Familia ebraică din perioada vieții de nomadism avea toate caracterele proprii regimului matriarhal, în acest regim, rolul principal în familie îl deținea mama: ei îi aparținea cortul, gradul de rudenie era stabilit pe linie maternă, soțul era cel care trebuia să-și urmeze soția și nu invers. Ofensa cea mai mare care se putea aduce cuiva era să îi fie jignită mama. Tot femeia era cea care alegea numele copiilor săi. Urme ale matriarhatului persistă chiar și în timpul lui David. Exemplu: fiul se putea căsători cu mama sa vitregă, rămasă văduvă, sau cu soră de tată (nu însă cu sora sa de mamă). Când ocupa tronul avea dreptul să preia femeile tatălui său. Odată cu trecerea la o viață sedentară, locul matriarhatului a fost luat de regimul patriarhala în acest nou regim autoritatea tatălui asupra membrilor familiei sale era absolută. Putea să se desparte de soție fără să dea cuiva vreo explicația și fără a avea o obligație ulterioară față de soția repudiată. Putea să aibă două sau chiar mai multe soții, dacă situație sa economică îi permitea, putea să-și vândă fiicele ca sclave sau chiar să-și ucidă (cu încuviințarea comunității din care făcea parte fiii neascultători, bețivi sau desfrânați. Nu putea însă să-și vândă copiii de sex masculin. Tatăl era cel care combina după bunul plac căsătoriile copiilor săi. Judecând după vechile texte ebraice, situația femeii nu pare să fi fost mult mai grea decât în Egipt sau în Mesopotamia. Femeia putea fi trecută foarte simplu într-o poziție subalternă, când soțul își lua o a doua soție, putea moșteni bunuri materiale, putea fi repudiată, dar ea nu-și putea părăsi soțul nu putea fi învinuit de adulter, dar soția adulterină era expusă goală în public sau condamnată la moarte, prin uciderea cu pietre, prin lapidare. Dacă femeie rămânea văduvă, fără copii, nu era lăsată în voia soartei. Fratele fostului ei soț era obligat să o ia de soție, spre a asigura descendența familiei. Au fost cazuri și la evrei – dar mai rare – când femeia s-a bucurat de cea mai înaltă considerație publică. Sefeora și-a condus poporul în luptă, profeta Hulda era consultată de regele Iudeei, Atalia a ocupat chiar tronul Iudeei, iar Iudita și Estera și-au salvat poporul în momente foarte grele. Femeile tuturor evreilor puteau ieși în public, participau la serbări, și se bucurau de stima în calitatea lor de mame. Copiii, considerați o binecuvântare pentru familia ebraică erau înconjurați cu multă atenție și grijă în epoca patriarhatului numele copiilor era dat de tatăl. A opta zi de la naștere, copilul era circumcis, dându-i-se se pare și un tatuaj care avea rolul magic de a-l proteja contra spiritelor rele. Străvechiul rit al circumciziei – anterior se pare Epocii Bronzului – a fost introdus și s-a realizat la evrei relativ târziu. Alăptarea copilului dura de obicei trei ani, educația copilului era făcută de mamă în primii ani, după care tatăl îl învăța tradițiile naționale, religioase, morale și literare. Evreii aveau instituția învățământului public de abia de le sfârșitul secolului al II-lea î.Hr. Datoria de supunere față de/părinți ere socotită prima obligație a omului, după cea fațade religie; în cel mai vechi cod ebraic, cartea alianței – cod inclus în cartea Ieșirea – se prevede pedeapsa cu moartea pentru fiul care își lovește ori măcar își blestemă familia sau mama. Familia ebraică ține foarte mult și la buna reputație a fetelor. Dar în privința drepturi lui de moștenire, acesta a rămas mult timp rezervat copiilor de sex masculin situația sclavilor evrei nu ere dintre cele mai grele din lumea orientului Antic. Stăpânul casei era “propietarul” lor ,al soției și al copiilor tratamentul sclavilor era mai uman ca în alte țări; din Cartea Iul Iov, aflam ca sclavii sunt proclamați egali în fața lui Yahwe, nu însă și în fața statului ebraic și nici a particularilor stăpâni de slavi.

Persanii erau cunoscuți ca oameni blajini, generoși, ospitalieri, politicoși și chiar ceremonioși. Regimul familial și viața de fiecare zi a familiei era la un nivel moral superior celui al altor popoare din orientul antic. În Persia se menținea poligamia dar de considerație și de drepturile de stăpână a casei se bucura numai una din soții o în familia regală și în familiile nobililor erau foarte frecvente căsătoriile între frate și soră, căsătoria se contracta prin plata unei sume de bani părinților logodnicei.

In caz că soția rămânea sterilă, această sumă se restituia soțului femeia datore ascultare absolută bărbatului ei; ea putea să posede bunuri materiale, să dispună liber de ele, putea să conducă treburile soțului în numele lui, putea să circule în public cu fața neacoperită, putea să fie iertată în caz de adulter, dacă rămânea însărcinată și nu recurgea la avort, femeile din rondurile aristocrației duceau o viață de izolare, ieșeau numai cu fața acoperită, nu aveau voie să se întâlnească cu bărbați în public, iar după ce se căsătoreau nu puteau avea nici un fel de relații nici măcar cu rudele cele mai apropiate de sex masculin. .Nașterea unui copil de sex masculin era întâmpinată cu mare bucurie, li se aduceau daruri, chiar regele făcea în fiecare an daruri părinților cu mulți copii o Dacă un copil nu dădea ascultarea cuvenită tatălui o parte din moștenirea ce îi rămânea sau revenea de la tatăl lui, o primea mama. De educația copilului se îngrijea mama până la vârsta de cinci ani, iar până la vârsta de șapte ani copilul era îngrijit de tatăl copiii celor bogați urmau școala, care era ținută de preoți, studiile durând pană în jurul vârstei de 20-24 ani, Herodot spunea că: “Tinerii perși sunt învățați trei lucruri: să călărească, să tragă cu arcul și să spună totdeauna adevărul”.

Pentru un indian prima îndatorire morală după îndatoririle religioase era – să aibă copii. Avortul era considerat o crimă la fel de gravă ca asasinarea unui brahman. Nașterea unui copil era socotită un eveniment impur, de întinare, drept care după zece zile de la nașterea copilului, părinții și copilul trebuiau să îndeplinească anumite rituri de purificare. Copiii de sex masculin erau întâmpinați totdeauna cu bucurie, iar fetele erau socotite o adevărată nenorocire. În primii ani ai copilăriei, copiii umblau complet goi. La vârsta de cinci ani copilul era învățat să citească și să socotească, cunoștințele însușindu-și-le numai pe calea memorizării. Învățământul primar era predat de brahman pe lângă temple, fiind impregnat de un conținut religios. De la opt ani, copilul brahmanului urma solemna inițiere ce consacra intrarea copilului în societate. Cu aceasta, el începea, sub îndrumarea maestrului său, guru, o perioadă de studiu foarte intens, care dura până la vârsta de 16-18 ani. Existau în India încă înainte de Hristos adevărate universități care avea profesori renumiți. căsătoria era obligatorie. Un bărbat necăsătorit era disprețuit de toți, situându-se singur a în afara societății. Legile brahmanice codificau riguros și precis opt tipuri de căsătorie. Părinții combinau căsătoria copiilor lor încă de mici, căsătorindu-i efectiv când fata (care trebuia neapărat să aparțină aceleiași caste din care făcea parte și băiatul) împlinea abia 12 ani chiar dacă nu era încă nubilă, interesant de notat că acest obicei a fost cu mult mai rar practicat în epocile vechi decât începând din primele timpuri ale evului mediu. În felul a-cesta viața femeii era dedicată exclusiv căminului. Pe de altă parte, este adevărat că practica acestui obicei reducea considerabil proporțiile fenomenului prostituției, care în general era limitată la forma religioasă a practicării ei în incinta templului. Adulterul era un fapt rar, poligamia era permisă dar legile brahmanice recomandau monogamia, căsătoria era indisolubilă, divorțul nu era admis (mai târziu admis, în anumite cazuri, prin Legea lui Manu); în timpurile vedice femeia se bucura de o considerație incontestabilă. Însă din secolul al II-lea î„Hr. poziția femeii a decăzut considerabil i se interzicea cunoașterea Vedelor și nu avea acces la instrucțiune femeia nu putea fi repudiată de soț, decât în cazuri bine determinate și atunci însă păstrându-și zestrea ca proprietate personală. Ea conducea toate treburile casei, lua parte alături de soț la anumite sărbători și festivități și era foarte respectată ca mamă. Odată cu stăpânirea musulmană situația femeii a decăzut și mai mult. Începând cu secolul III, femeia era obligată să iasă numai dacă un văl îi acoperea fața. I se impunea o viață de izolare, atât de severă încât nici în casă nu se putea arăta decât în fața soțului și a copiilor în familie, dacă o femeie rămânea văduvă, rămânea subordonată autorității fiului ei mai mare, iar în caz că nu avea copii, trebuia să se recăsătorească cu o rudă apropiată a soțului decedat; nu i se permitea să mai poarte bijuterii, să folosească farduri, parfumuri, părul îl purta pieptănat într-un anumit fel, dormea pe jos și mânca o singură dată pe zi o masă vegetariană. Căsătoria fiind considerată indisolubilă, chiar și dună moartea bărbatului, văduva nu se putea recăsători decât dacă nu a avut copii.

In vechime, femeia văduvă avea o situație mult mai tragică: era obiceiul – practicat mai rar – sinuciderii voluntare; în timp ce se desfășura ceremonia arderii corpului soțului defunct, văduva se arunca în rugul de flăcări, lăsându-se să ardă de vie. Atharva Veda vorbește despre sati ca despre un obicei străvechi, în jurul anului 1000 î.Hr. nu mai era prescris în Rig-Veda iar Codul lui Manu nu-1 pomenește. Se mai găsesc citate cazuri de sati în Mahabharata în Legea lui Manu în cartea a III-a sunt prescrise legi referitoare la căsătorie și la datoria capului de familie.

Legea nr 7. Familia în care se neglijează tainele, care nu dă naștere la băieți, acelea în care nu se citesc Cărțile sfinte, cea a cărei membri au corbul acoperit cu părul lung sau suferă de hemoroizi sau de stomac, sau de epilepsie, sau de lepră albă, sau de elefantiază”.

Legea 17: “Brahmanul care aduce o sudră în patul său se coboară în infern; dacă are un fiu, acesta încetează de a mai fi brahman.”

Legea 32: “Unirea unei tinere cu un tânăr prin înțelegere reciprocă se numește căsătoria muzicanților cerești; ieșită din dorință, ea are ca scop plăcerile dragostei.”.

Legea 45: “Bărbatul să se apropie de soția sa la vremea potrivită pentru concepțiune; chiar și în alt timp, afară de zilele oprite din fiecare lună poate merge la ea, ademenit de farmecul plăcerii.''

De-a lungul mileniilor rezistența morală a poporului chinez a fost mult susținută de forța și coeziunea familiei. Cultul strămoșilor urmărea să obțină bunăvoința acestora, datoria de a avea copii se justifica prin nevoia de a se asigura cultul strămoșilor. Scopul familiei era procreația. Femeia care nu putea avea copii, îl îndemna pe soț să-și ia o concubină seu i-o căuta chiar ea. Copii de sex feminin erau considerați o povară grea și de aceea când se nășteau într-o familie prea multe fete, erau părăsite pe câmp, lăsate să moară de foame sau frig, pradă animalelor. Infanticidul răspândit în vechime își avea principala explicație în marea mizerie a țăranului. Educația copiilor urmărea sa le înăbușe tendințele individualiste. La șapte ani copii erau dați la școală, iar în secolul al X-lea î.Hr. Învățământul public și privat era foarte răspândit la orașe. Căsătoria era hotărâtă de părinții tinerilor chiar daca aceștia nu s-au văzut vreodată și avea drept scop îndeplinirea datoriilor rituale față de strămoși și perpetuarea generațiilor, în secolul V î.Hr. lege. Îi obliga pe părinți să-și căsătorească copii cel mai târziu la împlinirea de 20 de ani băieții și 17 ani, fetele, căsătoria nu putea fi contractată decât între doi tineri care nu aveau același nume de familie. Odată căsătoria hotărâtă, se făcea un schimb de daruri practice, utile, dar și simbolice. Nunta se încheia cu o petrecere până dimineața, fără formalități, fără preot, fără funcționar de stare civilă, ci doar după un ritual bine stabilit. Și actul divorțului era simplu. Despărțirea era posibilă oricând pe baza consimțământului mutual când acesta lipsea, femeia putea fi repudiată de soț pentru unul din cele șapte motive stabilite de tradiție: lipsă de respect față de socrii, sterilitate, adulter, gelozie, furt, limbuție și boli care o împiedicau să participe la cultul strămoșilor,, i\ici unul din aceste motive nu era valabil dacă femeia nu mai avea părinți, dacă purtase deja doliu pentru unul din socrii ei, sau dacă soțul ei se îmbogățise după data căsătoriei lor. Sub anumite aspecte, poziția juridică și socială a femeii chineze, era umilitoare, nu avea nici un fel de drept de proprietate, când un bun fie familie urma să se împartă,, femeia era exclusă o fiicele sau soțiile nu-l puteau moșteni pe tatăl, respectiv soțul lor, decât în cazuri excepționale, când nici o rudă a barbetului, tată sau soț nu mai era în viață chiar și în familiile cele mai bogate, femeia aducea ca zestre bijuterii,, haine scumpe, mătăsuri, dar numai rareori aducea sume de bani și niciodată terenuri sau alte bunuri imobile. Această absență toată a dreptului de proprietate era un fapt aproape unic atât în antichitate cat și în evul mediu, m epoca Zhou (1150-249) marile familii nobile aveau pe lângă casă multe femei pentru diferite treburi, de care stăpânul putea abuza în voie. Când concubina avea ca urmare un copil, situația ei devenea sensibil mai bună Din această situație specială, de soție de rangul al doilea, derivă instituția concubinajului la chinezi. Poligamia era admisă numai la cazul când soția nu putea avea copii. Chinezii au avut totdeauna respect pentru soția-mamă, atât în familie cât și în societate. Copilul soțului avut cu o concubină era adoptat de el și crescut de soția lui practic ne existând copii nelegitimi. Soția singură era recunoscută ca adevărată soție și stăpână, în timp ce concubinele aveau aproape poziția de sclave. Femeia își păstra și după căsătorie numele de familie putea cere divorțul, dar putea oricând să-și părăsească soțul și să se întoarcă la părinții ei Confucius spunea: “Femeia era principala legătură în relațiile de familie”, iar Mencius: “Intre soț și soție trebuie să existe îndatoriri reciproce. : în secolul al XIII-lea marco Polo releva buna înțelegere care domnea în familiile chineze în clasele bogate, însăși viața ei de inactivitate totală o situa pe un plan subaltern, fapt care implica și anumite restricții de ordin social la care era supusă. În clasele mijlocii și inferioare, unde prin munca ei femeia avea un rol economic important, autoritatea ei în viața de familie era egală cu cea a bărbatului. În înalta societate, se întâlneau destul de des și cazuri de femei foarte instruite.

La Japonezi, nașterea unui copil era ținută un timp în secret. Satul nu trebuia să afle evenimentul și nimeni nu putea vizita lehuza, devenită impură prin actul nașterii în timp ce năștea femeia, în fața casei, un călugăr războinic sau chiar tatăl copilului, făcea să vibreze coarda unui arc pentru a ține la distanță spiritele rele. A treia zi, i se dădea copilului nume, după care întreaga familie îndeplinea ritualul Durificării. Copii țăranilor rămâneau lângă părinți să-i ajute, ai războinicilor purtau de mici o sabie și se deprindeau de timpuriu cu mânuirea arcului și călăritul. Fiii nobililor începeau școala la șapte ani învățând scrierea japoneză și chineza pe de rost. Adesea înalta aristocrație își trimetea copii să fie educați și instruiți în mănăstiri, unde rămâneau până la versta majoratului, își râdeau sprâncenele, se machiau ca femeile și serveau ca paji pe lângă călugări. În Japonia medievală homosexualitatea era admisă și frecventa copiii samurailor erau educați și instruiți în familie, adeseori însă erau trimiși în mănăstiri timp de patru ani o Versta majoratul-ui era fixată la 13 ani, iar pentru fiii samurailor la 15 ani. De la această vârstă fetele nu se mei puteau juca cu băieții, iar băieții primeau de la nașul lor un nume de bărbat sau poreclă, nume de familie aveau numai nobilii. La versta majoratului fetele din popor își înnegreau dinții, își legau părul în coc iar fiicele aristocraților își râdeau sprâncenele, își căutau un soț, sau făceau tot posibilul să ajungă printre concubinele imperiale. Căsătoria era aranjată de părinți, dar la țară aveau loc și “căsătorii pe furate”. Funcționa de asemenea și căsătoria de/probă, ia familiile aristocratice poligamia era curentă, ceremonia căsătoriei era simplă, ritul esențial consta în schimbul între miri a trei cupe de sake, din care fiecare bea pe rând de câte trei ori. Căsătoria nu se considera consumată decât după nașterea primului copil, iar în caz că femeie era sterilă, soțul își putea lua în mod liber o concubină. În caz de divorț sau repudiere a soției, copiii rămâneau la tată soția nobilului sau a samuraiului se putea despărți de soț, când acesta nu era de acord doar fugind și adăpostindu-se într-o mănăstire unde trebuia să rămână trei ani, după care s e considera divorțată legal. Soțul avea dreptul să-și bată soția, dar dacă îi provoca o rană era pedepsit aspru. În lumea aristocratică viața femeii, strict subordonată soțului, era foarte cenușie. În familiile samurailor, femeia era respectată, ea conducea treburile casei se ocupa de educația copiilor și luptau alături de soț. La țară, situația femeii era apropiată de poziția soțului.

Momentele mai importante din viața aztecilor erau însoțite de ritualuri și obiceiuri ciudate. Ceremonia botezului consta în rugăciuni, invocații, consultarea horoscopului, afundarea copilului nou-născut într-un vas cu apă, după care i se da un nume, băiatului de animal, iar fetelor de flori, de stele sau de păsări. Apoi trei copii mai mari alergau pe stradă strigând numele noului-născuto Educația copiilor se făcea mai întâi în familie, apoi în “casa clanului , învățau ritualuri și povestiri mitologice și deprindeau folosirea armelor, Fii nobililor și ai războinicilor de seamă erau dați fie la un. colegiu sacerdotal fie la un colegiu militar. versta căsătoriei era stabilită la 16 ani pentru fete și 20 de ani pentru băieți. Căsătoria era permisă numai cu un membru al altui clan. Nerespectarea acestei norme ar fi însemnat incest, ceremonia căsătoriei la care asistau și căpeteniile clanurilor mirilor consta în interminabile cuvântări și în consumarea din abundență a unei băuturi alcoolice. Apoi mirii se așezai de o rogojină și le înnodau împreună poalele vesmintelor, acesta fiind actul simbolic principal al ceremoniei, urmând apoi patru zile în care se desfășurau ceremonii. Poligamia era admisă, dar numai cei bogați și-o puteau permite. Concubinele nu aveau aceleași drepturi ca soția. Adulterul era admis numai bărbaților, femeia putând fi repudiată de soț. Femeia aztecă nu era total lipsită de drepturi; ea putea să-și păstreze numele de familie și putea să se adreseze consiliului de judecată, iar dacă era maltratată de soț, putea cere divorțul. Dacă soția rămânea văduvă cu copii, o lua în căsătorie fratele soțului – dar nu în mod obligatoriu ca la vechii evrei. Orfanii rămâneau în sarcina fratelui decedatului Dacă soțiile mureau în timpul nașterii, statul le asigura onorurile funebre asemenea celor rezervate războinicilor căzuți pe câmpurile de luptă.

Momentele importante ale vieții incașilor se desfășurau însoțite de felurile acte magice sau în familiile nobile de ceremonii religioase care însă nu erau fastuoase. Îndată după nașterea unui copil, craniul noului-născut era legat cu două planșe de lemn care – purtate tot timpul, până la versta de cinci ani – îi presau fruntea și ceafa, deformându-i în înălțime forma calului. Acest ciudat obicei, practicat de poporul Maya avea rostul magie de a alunga demonii, care amenințau sufletul, adică forța vitală a omului, forță care avea sediul tocmai capul. Copiilor care erau alăptați până la doi-trei ani li se dădea un nume provizoriu când împlineau doi ani, iar la verste de 14 ani, în cadrul unor ceremonii familiale li se dădea nume definitiv. În familiile nobile aceste ceremonii erau foarte complicate. Tinerii trebuiau să treacă o probă de forță și de rezistență, apoi avea loc ritualul perforării lobului urechii, ritualul băii purificatoare, jurământul de credință lui Iaca, sacrificiul efectuat de către preoți al unei Lama. Fiii de nobili studiau timp de patru ani în colegii speciale sub conducerea înțelepților. În primul an de studiu studiau limba quechua, vorbită de incași, în al doilea an noțiuni de religie, de ritual, iar în ultimii doi ani studiau tradiții istorice naționale, matematica, astronomia, versta căsătoriei era fixată la 18-20 ani pentru fete și la 22-24 pentru băieți. În principiu, căsătoria era monogamică, dar erau obișnuite și concubinele, în număr determinat de rangul social al bărbatului. Bărbatul nu-și putea repudia soția legitimă, în schimb, își putea repudia o concubina, fără să o poată însă dărui altcuiva. Adeseori concubinele erau primite ca moștenire de la tatăl sau frații decedați, dar moștenitorul nu putea avea raporturi intime cu concubinele cu care tatăl sau frații lui au avut copii. Orfanii erau încredințați unor văduve fără copii, care îi creștea cu cheltuiala statului. Când orfanul ajungea la vârsta majoratului, văduva devenea concubina lui, până când guvernatorul provinciei îi dădea o soție legitimă.

Viața omului Maya era dominată pe tot parcursul ei de superstiții, credințe ritualuri și ceremonii religioase, înainte de a naște, femeia se ducea în pelerinaj la sanctuarul zei ei gravidității Ixchel Data și ora nașterii erau cu grijă notate pentru că în funcție de horoscopul precis al zilei și orei respective se fixau tipurile de ceremonii csre-1 însoțeau pe ora toată viața. Noul născut era imediat supus operației de deformare a craniului, iar în leagăn, i se atârnau la mică distanța bile colorat, e de argilă pentru argilă pentru a-i provoca strabismul. Mai târziu, era purtat cât mai mult în cârcă de mamă pentru sin gurul motiv că în felul aceste să i se arcuiască picioarele. Acestea erau cele trei canoane ale frumuseții la poporul Maya. Cărora li se mai adăugau apoi și altele: perforarea lobului urechii și a septului nazal, toate acestea pentru portul ornamentelor respective din ureche, buze și nas. După ce îi făcea horoscopul preotul îi da un nume de obicei numele zilei în care s-a născut. Dar fiecare om, mai avea și alte trei nume: al familiei, numele tatălui combinat cu al mamei, combinat cu al mamei și o poreclă. Mare importanță avea ceremonia ocazionată de versta pubertății, la 12 ani la fete și 14 ani la băieți. Dună ce tânărului i se alegea un naș preotul proceda la ritualul alungării spiritelor rele, tânărul se mărturisea sacerdotului, acesta îl binecuvânta în timp ce toți cei prezenți trăgeau solemn câte un pumn de tutun, trecându-și pipa unul altuia. Ajunși la versta maturității, până când se căsătoreau băieții trăiau cu toții împreună într-o casă anume pusă la dispoziție de comunitate. Obiceiul era ca în acest timp să umble totdeauna cu fața pictată în negru. Tatuajul se efectua numai o dată cu căsătoria. Educația fetelor se limita la deprinderea treburilor gospodăriei, li se pretindea modestie, supunere și să nu-i privească în față pe bărbați. La vârsta căsătoriei, părinții tânărului îi căutau soție. Mai onorabil însă era să se apeleze la intermediatorul de profesie care trata cuantumul zestrei. Zestrea o dădea tatăl tânărului, iar mama sa pregătea trusoul pentru amândoi mirii. In timpul ceremoniei, preotul rostea o cuvântare, în care divulga celor prezenți si condițiile detaliate ale contractului matrimonial, tămâia casa și îi binecuvânta pe miri. Tânărul urma să trăiască și să lucreze timp de cinci ani în familia soției. Dacă se dovedea că este nevrednic de muncă, socrii îl alungau. Divorțul era cât se poate de ușor de obținut. Aproape că se rezuma la o simpla repudiere a soției, și soția avea aceeași libertate de a-și părăsi soțul. Poziția femeii nu ere din cele mai umile. Ea nu era admisă în incinta templelor, nu putea avea proprietate, și putea fi repudiată dacă nu avea copii. Lua parte la treburile importante ale comunității, iar în caz de adulter singura condamnare la care era supusă era repudierea dacă soțul o dorea.

La greci, la nașterea unui băiat era obiceiul să se atârne ușa dinspre stradă o ramură de măslin, iar la nașterea unei fetițe o coroană cu panglici de lână. La câteva zile de la naștere avea loc ceremonia de purificare când în mod simbolic noul născut era “Prezentat” flăcării, focului din cămin, apoi tatăl îl lua în. brațe semn că îl recunoștea ca fiu legitim. În statul spartan copilul aparținea familiei numai până la versta de șapte ani, după care era total la dispoziția statului până la versta de 60 de ani. Educația spartană consta în exerciții fizice dure și antrenament militar, urmărind să se formeze copilului un desăvârșit spirit de disciplină și supunere oarbă. Cu totul diferită era educația copiilor și a tinerilor la Atena. Tatăl dispunea de educația copiilor până la vârsta de 18 ani. Marnele secondate uneori de sclavele casei se îngrijeau de creșterea lor. Statul atenian suporta cheltuielile școlare numai pentru copiii orfani de război. Locul principal al învățământului era casa, școala particulară, sau porticele orașului, unde erau predate noțiuni de scris, citit, aritmetică și muzică, timp de cinci-șapte ani. Când tânărul atenian împlinea vârsta de 18 ani, începea stagiul militar care dura 2 ani. La sfârșitul serviciului militar statul îi dăruia un scut și o lance, moment în care tânărul devenea cetățean, fiecare oraș, oricât de mic ținea să aibă un teatru și un gimnaziu. La vârsta de 20 de ani tânărul se putea căsători iar fetele se măritau de obicei la vârsta de 14-15 ani. Celibatarii erau rău văzuți și disprețuiți în toată lumea grecească. Căsătoria o hotărau părinții tinerilor. În concepția veghilor greci scopul adevărat al unei căsătorii nu era dragostea, ci procreația, și în primul rând pentru a avea copii de sex masculin. La grecii nu țineai să aibă mai mult de doi copii. La Atena și probabil și în celelalte state grecești nici o lege nu interzicea relațiile incestuoase dintre frate și soră, dar opinia publică le considera un act oribil, care ar fi atras după sine o teribilă pedeapsă a zeilor. În schimb, căsătoria între frați vitregi era posibilă, și cu atât mai mult între veri sau unchi și nepoată. Actul căsătoriei consta într-un ritual foarte simplu: în prezența familiei și a unor mentori, cei doi tineri își dădeau mâna, în timp ce mirele și tatăl fetei își declarau solemn consimțământul oral fără nici un act scris. De preferință, căsătoriile se încheiau ierna și în zilele cu lună plină. Situația femeii în lumea greacă a epocii clasice nu era deloc demnă de prestigiul unui regim democratic. uni ar și în statul spartan, unde femeile nu aveau nici un drept politic, ele cel puțin își tratau soții de la egal la egal, luau parte la procesiuni și serbări îmbrăcate foarte îndrăzneț, iar le exercițiile sportive fetele apăreau în public alături de băieți, xenofon spunea: “femeia trebuie să vadă cât mai puțin, să audă mai puțin și să pună cât mai puține întrebări, să aibă grijă de casă și să dea ascultare soțului ei” În Grecia clasică, femeia nu avea statut juridic. Spre deosebire de băieți, fetele nu primeau nici un fel de instrucțiune, iar la actul căsătoriei nu li se cerea adeziunea. Soțul își putea repudia oricând soția, chiar fără a trebui să invoce nici un motiv, având obligația de a-i restitui dota. Femeia avea dreptul să ceară divorțul adresându-se arhontelui, printr-o petiție, care însă nu era luată în considerare decât dacă dovedea că fusese maltratată. O femeie rămasă văduvă revenea sub autoritatea tatălui ei, care o putea remărita după bunul său plac, său plutea indica prin testament cu cine să fie remăritată. femeia ateniană aparținând categorie i celor bogați sau celei medii își ducea o viață retrasă, în camera sau apartamentul rezervat femeilor, ferită de privirile barbeților chiar și de al sclavilor. Soții nu mâncau împreună la masă iar când soțul își invita prietenii la masă, soția nu apărea în sala de ospăț, și bine înțeles nici nu își însoțea soțul la ospețele date de prieteni, acolo fiind prezente doar sclavele, cântărețele, dansatoarele și curtezanele.''

Femeile etrusce erau de o rară frumusețe și distincție, calități pe care știau perfect să și le pună în valoare, servindu-se de un variat și rafinat arsenal de parfumuri, cosmetice și obiecte de toaletă. poziția femeii etrusce în familie și societate era mult superioară poziției pe care o avea femeia în lumea greacă sau romană a timpului. E,a se bucura de respect și de o libertate pe care grecii și romanii nu le puteau înțelege și accepta. Nu purtau vălul ca să le acopere fața, luau parte la ospețe alături de bărbați și asistau la întrecerile atleților. Numele unui etrusc avea pe lângă mențiunea prenumelui tatei și numele de familie al mamei.

In familia romană, autoritatea tatălui era nelimitată și absolută, având drept de viață §i de moarte asupra soției și copiilor săi, pe care îi putea maltrata, ucide sau vinde ca sclavio Treptat, treptat aceste drepturi tiranice au dispăruta abia în secolul I î.Hr. soția romană a ajuns să fie respectata mai mult decât era femeia în societatea greacă. În școlile romane elementare fetele învățau alături de băieți, iar mai târziu, fetele din familiile bogate învățau cu un perceptor. După căsătorie, (fetele se puteau căsători la 12 ani iar băieții la 14 ani), femeia romană putea ieși singură la vizite seu cumpărături și chiar să-și însoțească soțul la ospețe. La opt-nouă zile de la nașterea unui copil, după ce tatăl îl recunoștea, avea loc ceremonia purificării o Copilului i se dădea un nume și i se atârna la gât o amuletă spre a-l păzi de puterile răului. Dacă tatăl nu voia să-și recunoască copilul, îl lepăda expunându-1 ne locul unde se adunau gunoaiele și unde era lăsat să moară de foame sau de frig. Copiii cu malformații erau omorâți. Un tânăr, ajuns la vârsta de 17 ani, în cadrul unei ceremonii era dus în For si înscris în listele cetățenilor; era îmbrăcat “în toga virilă” semn ca devenise un cetățean roman și i se da numele complet, având drept de vot și serviciul militar. căsătoria și alegerea viitoarei soții-soț, era hotărâtă de părinți. intre cele două familii se încheia un contract în care era prevăzută date căsătoriei, și despăgubirile datorate în caz ca una din părți ar fi rupt logodna. Divorțurile au devenit mai frecvente din secolul I când și soțiile își puteau repudia soții. Divorțurile aveau loc aproape exclusiv în familiile celor bogați. Octavianus Augustus a luat măsuri pentru a împiedica prea multele divorțuri^ dar în următoarele două secole, de obicei, femeile bogate, își repudiau soții, știind ca își puteau apoi retrage zestrea. 0 altă plagă a Societății romane era celibatul* Aceștia trebuind să plătească un impozit special; trei secole mai târziu, au fost luate măsuri care au impus căsătoria ca o obligație generală o epoca imperială celitetul nu numai că s-a răspândit tot mai mult, ci era considerat chiar un fapt de prestigiu social.

V.2. Familia în Evul Mediu

Civilizația Evului Mediu era bazată pe agricultură, nucleul economiei agrare fiind familia, care se ocupa cu exploatarea de pământuri, care însă aparținea altui propietar. Până în secolul XII întrucât populația era rară, concesiunea terenului de către propietar era cu drept de a fi lăsat moștenire. Ei erau oblicați să rămână legați de familia lor. În secolele XIII și XIV, familiile au început să se ocupe cu creștere animalelor.

Incepând cu secolul XII multe femei executau munca mai mult în casă în contul meșteșugarilor sau negustorilor de la orașe în secolul XIV femeile de la orașe conduceau ateliere încadrate în corporații, aveau funcții politice și drepturi egale cu ale bărbaților. În aceeași perioadă, în Anglia, femeile lucrau în mină de cărbuni seu plumb, încheiau tranzacții, comerciale în numele soților lor.

In secolul XV, femeile dominau și în corporațiile unde se lucrau vesminte de lux, odăjdii, dantelării,menținând monopolul vânzării acestor obiecte. La Londra și York femeile erau admise și în corporațiile bărbierilor chirurgi. O formă particulară de activitate productivă au luat-o comunitățile religioase, multe din acestea devenind adevărate cooperative artizanale : se copiau manuscrise, se lucrau mici obiecte de artă, articole de uz liturgic sau produse de lux, pe care comunitatea le vindea apoi negustorilor de la orașe.

Structura familială a popoarelor germanice din Evul Mediu timpuriu era tipic gentilică: o familie era formată din părinți, copii,ascendenți, rude colaterale, servitori și sclavi. În curând însă coeziunea familiei gentilice a slăbit chiar la longobarzi, din momentul când edictul lui Rothari a admis posibilitatea ca fii să se despartă de părinți și să-și constituie familii separate. Totuși în secolele următoare familiile reduse ca număr de membri și cele de dimensiuni suprafamiliale au coexistat. Tatăl avea deplina autoritate asupra familiei(mundium). Mundium-ul înceta în momentul când fiul era apt de a purta arme; în schimb femeia era considerată inaptă de activități războinice și rămânea toată viața sub autoritate tatălui sau a soțului. Tatăl nu putea dispune de bunurile familiei fără consimțământul copiilor în normele de succesiune tindeau să-i favorizeze Pe copiii,fiii care au rămas să lucreze alături de tatăl lor,fața de fiii care își constitiseră o gospodărie separată.

In ce privește căsătoria, până către mijlocul secolului al VII lea alegerea soțului era hotărâtă de statal fetei care era cumpărată de viitorul soț seu de familia acestuia; prețul era încredințat femeii și rămânea la dispoziția ei. Căsătoria era precedată de o logodnă, în realitate un aranjament eu caracter public, care în caz nu era respectat comporta obligația unei despăgubiri plătite de partea care revocase angajamentul. La celebrarea căsătoriei în lumea longobardă, mireasa ©ferea mirelui în semn de supunere o spadă. Biserica inspirându-se din legislația romană,va impune obligația consensului viitorilor soți.

Pe lângă impedimentele matrimoniale, obișnuite și azi, Biserica a mai adăugat și altele: interdicția căsătoriei între creștini și necreștini, diferența de condiție socială, Codul lui Theodosius prevedea chiar pedeapsa cu moartea pentru cei ce se căsătoreau dacă erau veri primari; la longobarzi se interzicea căsătoria cu mama vitregă, cu fiica vitregă sau cu cumnata iar la franci între fină și naș. Problema divorțului era mai complicată: soluțiile propuse de diverse legislații erau inconsecvente și contradictorii. Divorțul era recunoscut atest în dreptul roman cât și în legislația lui Iustinian. Biserica însă a susținut totdeauna indisolubitatea căsătoriei adoptând poziția formulată în secolul V de teologul și filozoful A Aurelius Augustinus, care susținea că bărbatul și femeia continuă să rămână soți și după ce s-au despărțit și că nici soția repudiată pentru adulter nici soții care a repudiat-o nu se mi pot recăsători. In schimb o lege longobardă, de la sfârșitul secolului al VII-lea permitea repudierea, chiar a unei soții nevinovate, iar soțului să se recăsătorească, dar acesta trebuia să plătească o amendă considerabilă, din care o jumătate părintelui soției repudiate, cealaltă jumătate revenindu-i regelui .Edictul din 731 dat de Liutprand recunoștea anularea căsătoriei în caz de separare 8 soților și admitea repudierea soției în anumite cazuri (adulter, sterilitate, practicarea vrăjitoriei și uneltire contra soțului).Si legislația fi francilor admitea divorțul în caz de adulter și chiar în cazul în care adulterul a fost comis de către soț.

Considerând ansamblul structurilor familiale medievala în diversele lor aspecte apare clar lipsa accepției afective și sentimentale în noțiunea de familie, lipsa acelui sentiment al familiei pe care îl va cunoaște epoca modernă.

Legislația lui Iustinian suprimase multe din limitările pe care vechiul drept roman le impunea condiției juridice a femeii. În primul rând era eliminat dreptul de tutelă asupra femeii, ceea ce însemna că și femeia putea exercita dreptul de tutelă și că putea dispune de bucuriile ei, care rămâneau în mod clar distincte de cele ale soțului.

Această recunoaștere efectivă a drepturilor femeii, care îi asigura o anumită libertăți, nu era pe placul Bisericii; femeia nu putea exercita o funcție legată de Biserică, nici chiar aceea de a se boteza. Vrând-nevrând opinia Bisericii era aceea că păcatul a apărut în lume datorită Evei. Femeile nu erau primite în școlile parohiale, rezervate doar băieților, iar pentru o văduva idealul de viață trebuia să rămână retragerea într-o mănăstire .In realitate această poziție ideologică, care dădea și o bază juridică instituțiilor familiale, nu coincidea cu situația reală, cu inserarea efectivă a femeii în viața socială a epocii.

Legislația popoarelor germanice plasează femeia sub autoritatea celui care avea “mundium” asupra ei. Dar influența legislației lui Iustinian asupra tradițiilor germanice juridice s-a făcut resimțită curând. In secolul XI, o femeie putea dispune liber de bunurile sale mobile sau imobile, deși în problemele succesorale continua să fie dezavantajată față de moștenitorii de sex masculin. În secolul XII, condiția femeii era deja considerabil ameliorată. Femeia apsrținând clasei nobiliare putea să aibă proprietăți funciare și chiar să dețină feudale. Potrivit legislației în Anglia, femeia era ei egală cu bărbatul în privința drepturilor și datoriilor civile. Odată căsătorită ea î§i pierdea o, mare parte din aceste drepturi, în schimb continua să dețină în viața socială un rol activ de cea mai mare importanță.

Într-o situație asemănătoare celei a femeii din aristocrație cu datorii și responsabilități similare se afla și femeia Aprținând bogatei burghezii. Dar mai activă,mai intens inserată în viața economică era femeia de condiție socială modestă.

In numeroase cazuri fetele erau îndrumate spre o meserie,la fel ca §i băieții;multe femei trăiau exclusiv din propriul lor salariu. Căsătoria le oferă soluție de subzistență,dar nu toate erau sigure că se vor căsători. După ce se căsătorea multe femei de la oraș, lucrau alături de soții lor. Poarte multe femei văduve continuau activitatea atelierelor sau afacerile soților decedați.

Rare erau în Evul Mediu la orașe, activitățile în care să nu fi întâlnit femei ca :măcelari, zugravi, țesători, fierari, argintari negustori. l,u tot aportul lor însă la viața economică în care aveau un rol aproape egal cu al bărbaților, femeile nu erau primite decât rareori în corporațiile artizanale ci negustorești. La Paris existau câteva corporații compuse exclusiv pentru femei, dar în Anglia , de pildă , erau interzise.

Condiția juridică, economică și socială a femeii medievale era superioară celei din perioada istorică următoare. Chiar în secolul al XIV-lea începe o degradare progresivă a poziției femeii; pentru ca în secolul al XVI-lea femeia să fie privată de capacitatea juridică,iar actele ei, trebuind să fie autorizate de soț centru a-și păstra valabilitatea.

V.3. Familia în epoca renașterii

Pentru perioada renașterii s~a putut reconstitui mai ușor imaginea concludenta a vieții zilnice pe baza atât a documentelor istorice ale epocii, cât și a memoriilor, jurnalelor, notelor de călătorie, a producțiilor literare, narative sau dramatice.

Dacă în privința moralității vieții publice sau private din epoca renașterii s-au putut exprima critici justificate și adeseori virulente, în schimb asupra cadrului de viață familială nu pot fi formulate asemenea rezerve familia caută sa păstreză mai departe principiile si normele morale tradiționale. Doar războaiele și deplasării negustorilor și meșteșugarilor ambulanți fac ca individul să părăsească temporar, mediul familiei, să ia contact cu obiceiuri, idei eretici, moduri de viață diferite; experiență care explică și anumite inevitabile influențe, mutații, diferențieri regionale privind relațiile de familie. Umanistul Alberti, exprima dezideratul ca familiile să-și păstreze unitatea și coeziunea conviețuind sub același acoperiș, el gândindu-se în primul rând la marii negustori și bancheri ale căror familii începeau să se dezagrege.

Un semn al acestei dezagregări apărea în formarea numelor de familie o Dacă de regulă identitatea unui individ era suficient exprimată prin numele de botez urmat de cel al locului de origine sau de e cel al tatălui, sau al profesiunii practicate, acum ne găsim în ^ața triumfului numelor de familie. Pentru a indica familiile diferite create de frați, sau de fii, se folosesc porecle sau supranume variate, derivate din caractere fizice, din defecte corporale,din calități morale, dintr-un renume câștigat, din meserii.

In familie continua să domine autoritatea tatălui, devotata afecțiune a mamei, ascultarea și respectul copiilor față de părinți, severitatea uneori excesiva uneori a tatălui,urmărea înainte de toate să apere tradiția, continuitatea virtuților familiale împotriva oricărei cedări, așa după cum continuitatea neamului pretindea ca fii să contracteze actul căsătoriei și fructul căsătoriei să fie de sex masculin, nașterea unei fete nefiind primită cu bucurie. Exista obiceiul, chiar și în familiile înstărite, ca la vârsta de 3-10 ani, fetele să fie trimise într-o mănăstire de maici , unde se deprindeau să învețe obișnuitele ocupații gospodărești, să scrie, să citească, așteptând apoi să fie căsătorite. Vârsta considerată potrivită pentru căsătorie era de 18-20 de ani la băieții și de 12-17 ani la fete.

Căsătoria nu era un act decis de cei doi tineri, ci exclusiv de familiile lor,mai ales în cele princiare. Problema zestrei, explică și anomalia frecventă a enormei diferențe de vărstă între soți. În familiile princiare era curentă practica matrimonială prin procură; uneori se prevedea ca actul conjugal să se consume la data indicată de astrolog consensul părinților era obligatoriu iar în lipsa lui juriștii considerau căsătoria un simplu concubinaj. Ceremonia tinerilor (cea religioasă), era însoțită de diferite manifestări și acte simbolice tradiționale, variind după țară sau regiune, terminându-se cu înmânarea actului de zestre și a trusoului.

Așadar, nu sentimentele sincere de afecțiune și liberă alegere a viitorilor soți trebuiau să stea la baza unei căsătorii, ci interesele celor două familii.

In cadrul familiei, poziția femeii era supusă normelor tradiționale, între care prima viza era procreația apoi conducerea gospodăriei iar față de soț – răbdarea și obediența. Femeia urmna să rămână sub tutela soțului; în principiu soțul care își maltrata soția era pasibil de amendă sau închisoare. Până în perioada Reformei nici o lege nu condamnau soțul adulterin, acesta primind cel mult o amendă. Soția era obligată sa crăiască sub același acoperiș cu concubinele soțului și sa-i crească bastarzii făcuți cu servitoarele sau sclavele, alături de proprii lor copii.

In secolul al XV-lea bigamia era un fenomen social destul de răspândit negustorii sau marinarii străini veniți și stabiliți neutru un timp la Genova sau la Veneția se căsătoreau cu localnice, declarând că sunt necăsătoriți sau văduvi. Feste tot lipseau registrele parohiale în care ar fi trebuit să fie consemnată situația matrimonială a bărbaților. Divorțul, interzis de capitularele lui Carol cel mare, a fost respins de Biserica catolică; n-a mai figurat în nici o legislație occidentală – până la Reformă; care considerând căsătoria un act civil prin excelență, îl va admite, impunând admiterea lui și în legislația civilă din țările protestante. Biserica catolică, deși recunoștea că actul căsătoriei putea fi considerat nul de la origine,respingea divorțai, admițând doar simpla separare a soților lucru ce nu permitea nici unuia din soți să contracteze o nouă căsătorie. In secolele Renașterii , separarea legală personală a soților era admisă numai în trei cazuri: de acte grave de maltratare a soției, de delapidare a patrimoniului comun și de neconsumarea mariajului.

Imoralitatea soților, infanticidul și abandonarea copiilor nelegitimi erau fapte frecvente și în rondurile celei mai modeste populații. In schimb,în palatele și casele familiilor princiare bat târzii erau crescuți și educați cu fiii legitimi, fără să se facă vreo deosebire între ei,

Cum scopul declarat al căsătoriei era procreația, nașterea unui copil era așteptată cu bucurie .Decesele mamelor în timpul nașterilor erau foarte frecvente obișnuindu-se ca familia să întocmească un testament al soției în prealabile

In popor și în rondurile majorității societății copii erau botezați la scurt timp după naștere; copiii nobililor erau botezați în mod provizoriu; adevăratul botez avea loc mai târziu.

Familiile la toate nivelurile sociale, erau în genere toate numeroase o în toate țările europene, numele de botez cele mai frecvente erau Ioan și Maria. Educația în familie rămânea pentru fete în sarcina mamei, iar a băieților de la vârsta de șapte ani , a tatălui, cere îl iniția în treburile gospodăriei și ale profesiunii lui.

“Din interesul ca transmiterea bogăției familiei să fie asigurată, femeile bogate sau cele nobile dădeau naștere la mult mai mulți copii decât cele sărace: numărul lor putea uneori depăși media maximă a capacității de procreație a femeii, de douăsprezece nașteri. Este clar că această prolificitate era înainte de toate pretinsă de interesele de familie căci priefit de mult ar fi iubit copiii, Femeile aveau teama de momentul nașterii, considerat ca urmare a blestemului Evei de către Dumnezeu: Erasm definea durerile nașterii ca fiind cele mai grele dintre cele pe care le puteau sorta oameilor

În secolele Renașterii infanticidul era pedepsit cu moartea prin înecare, decapitare, ardere pe rug. “După vrăjitorie, infanticidul era motivul principal pentru condamnarea la moarte a femeilor Renașterii”. Martin Luther și alți teoreticieni protestanți au sporit numărul motivelor de divorț; dar și în țările protestante se continua practica, nelegală, a simplei abandonări a soției (o prerogativă numai a soțului). În ce privește asistența medicală, obstetrică și ginecologică, este de menționat faptul că în epoca Renașterii în multe state aceasta nu mai putea fi practicată decât de medici calificați; în secolul XVI, apar tratate și ghiduri practice de puericultura, de îngrijire medicală postnatală și de tratament a bolilor femeiești (linele incluzând și rețete anticoncepționale).

Împotriva vechilor prejudecăți medievale, care impuneau ca și în cazurile grave, femeia să se sacrifice pentru a~și salva copilul acum primează grija ca femeia sa fie salvată chiar cu prețul vieții copilului și să-și recapete sănătatea. Cu aceste măsuri, femeie Renașterii își recăpăta conștiința autonomiei sale fizice; iar reducerea numărului nașterilor în familiile celor bogați va duce în viitor la o consolidare a raportului mamă – copil, de aici producându-se o schimbare în materie de educație, în cadrul căreia severitate excesivă va fi eliminată, sistemul de educație umanizându-se.

V.4. Familia în Vechiul Testament

Importanța deosebită pe care o are familia, ca temelie a vieții sociale și ca loc în care se naște pentru prima oară ideea de aproapele, face ca Decalogul să se ocupe în două din poruncile sale de acest mic, dar fundamental organism social : mai întâi în porunca a cincea, care normează raporturile dintre părinți și fii (Ieșire XX, Deut. V,16) și apoi porunca a șaptea, care reglementează raporturile dintre soți. Este cunoscut faptul că pentru Vechiul Testament binecuvântarea cea mai mare a familiei și în special a mamelor era nașterea a câți mai mulți copii.

Mândria cea mai mare a unei familii era numărul cât mai mare al urmașilor, lipsa de copii constituia o rușine și o mare necinste pentru o familie, vechiul Testament cuprinde exemple în care mai ales soțiile roagă pe Dumnezeu să facă să rodească pântecele lor, pentru a spăla rușinea și ocara care apăsa asupra familiei.

“Sarai însă, femeia lui Avram, nu-i năștea”(Fac VI,1) “Ea însă s-a rugat Domnului cu sufletul întristat și a plâns amarnic. Si a dat făgăduință zicând:” Atotputernice Doamne, Dumnezeule Savaot de vei căuta la întristarea roabei Tale, și-Ti vei aduce aminte de mine și de nu vei uita pe roabe Ta, ci vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, îl voi Tie, și nu va bea el nici vin nici si cheră, nici brici nu se va atinge de capul lui”( I Regii, l0-11). De aceea copiii erau considerați drept o binecuvântare de la Dumnezeu , iar lipsa lor o pedeapsă dumnezeiască.

“Atunci a zis Sărai către Avram: “ Iată m-a închis Domnul ca să nu nasc. Intră dar la slujnica mea; poate vei dobândi copii de la ea!” și a ascultat Avram vorba Sarăi” (Fac XVI,2) “ Potrivnica ei, însă o amăra grozav, ațâțând-o ca să cârtească din pricină că nu i-a dat Domnul prunci.” (I Regi, 1,6).

Porunca cinstirii părinților este afirmată pozitiv :” Cinstește pe tatăl și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine §i să trăiești zile multe pe pământul pe care ți-1 va da Domnul Dumnezeul tău”o|!a cere imperativ fiilor respect și cinstire fața de părinți și urmează imediat după poruncile care privesc îndatoririle religioase ale credinciosului fată de Dumnezeu. Acest fapt nu este lipsit de importanță, deoarece fiii își au existența de la Dumnezeu prin mijlocirea părinților,pentru fii, părinții sunt aproapele cel mai imediat pe car e trebuie să-1 cinstească și să-1 iubesc.

Îndatorirea fiilor de a-și cinsti părinții cuprinde toata gama sentimentelor si faptelor: de la recunoștință și dragoste la ajutorare, pe care urmașii le datorează celor ce i-au născut, i—au crescut și i-au educat pentru viață de aceea, prin noțiunea “KABBED” a cinsti, a onora (Ies. X,12), se exprimă tot ceea ce copiii datorează părinților; supunere, ascultare, recunoștință, dragoste ajutor în nevoile lor morale și materiale. Cinstirea părinților a fost considerată totdeauna o valoare morală a copiilor , dar acest sentiment natural la celelalte popoare nu avea o semnificație înaltă aceea, la majoritatea popoarelor antice, ea a “ost înțeleasă greșit. Astfel “la vechii egipteni fiii nu erau obligați să-și întrețină părinții când aceștia deveneau infirmi sau neputincioși, ba chiar uneori îi omorau considerând că le fac un bine sau îi lăsau fără ajutor până când mureau de foame. La alte, după moarte soțului, ajungea în situația de supusă fiului ei celui mai mare, iar acesta făcea ce voie cu ea.

In aceste împrejurări porunca cinstirii părinților din Decalog stabilește gradul înalt de viață moral-socială la care trebuia ridicată familia, datorita importanței deosebite pe care o are ea în sânul societății. Celor care-și cinstesc și-și ajută părinții, Dumnezeu le promite binele și mei ales o viața îndelung gata pe pământ,adică, după cum remarcă Fericitul Ieronim ,fericitul Augustin și Ambrozie, satisfacțiile și bunurile temperare, de care de altfel se îndeletnicea în general Legea veche.

Că ascultarea și respectul față de părinți n fost totdeauna izvor de bunuri și alese bucurii pentru copii, reiese clar din nenumărate exemple din Pentateuh. Astfel, binecuvântează pe fiii săi Sem și Iafet pentru respectul și cuviința pe care le-au avut față de el. Avraam se bucură de fiul său Isaac, iar acesta ascultă de tatăl său chiar atunci când Avraam vrea să-1 înjunghie și să-1 aducă jertfă pe altar pentru respectul și dragostea sa Avraam îi binecuvântează și îi lasă moștenire toate averile sale. De asemenea, este cunoscută binecuvântarea rostită de Isaac pentru Iacob, precum și dragostea, pe care Rebeca a arătat-o față de fiul ei; de asemenea este grăitor exemplul lui Iosif, care din dragoste și respect față de părinți, nu precupețește nici un efort pentru a-și ajuta părinții cat și frații , deși aceștia îl vânduseră ca rob egiptenilor. Porunca cinstirii părinților nu s-a limitat numai la cadrul strict familial, ci s-a extins la o sferă mai larga a vieții sociale , încât de la cinstirea părinților trupești, s-a trecut la cinstirea părinților spirituali, la respectarea învățătorilor și educatorilor, precum și a conducătorilor societății.

O condiție importanta pentru familie o are păstrarea fidelității conjugale, pe care Decalogul o cere într-o formulare negativă : “Să nu săvârșești adulter”. Adulterul este păcatul prin care se violează fidelitatea conjugală și se tulbură încrederea reciprocă și buna înțelegere între soților in căderea lui Adam și Evei s-au, zdruncinat calitățile de egalitate , fidelitate și bună înțelegere în familia primordială cu toate acestea raporturile dintre membrii familiilor ebraice s-au menținut pe o treaptă superioară în comparație cu celelalte popoare ale antichități.

La evrei femeia ca soție făcea parte integrantă din familie având îndatoriri și drepturi deosebite, fiind mult mai respectată de decât în celelalte popoare. Vechiul Testament nu oprește poligamia dar nici nu o recomandă. Încă din primele cărți ale vechiului Testament se atrage atenția asupra necazurilor și neînțelegerilor pricinuit de poligamie, bărbatulul când intervine în istoria poporului evreu, găsește forma de familie poligamică. Și pentru că nu putea să stârpească dintr-o dată poligamia ia unele măsuri de restricție. Astfel el interzicea favorizarea copiilor proveniți de la o soție preferată în defavoarea celor proveniți de la alte soții, lucru care se practica 3i pe care îl găsim chiar la Avraam; Decalogul readuce căsătoria la forma ei monogamică instituțională, întărind astfel cinstea și respectul între soți și în societate, încălcarea fidelității conjugale se pedepsea cu moartea, pedeapsa fiind valabilă pentru ambii soți: “De se va găsi cineva dormind cu femeie măritată pe amândoi să-i dați morții: atât barbetul care a dormit cu femeia, cât și femeia.Si aga se stârpește răul din Israel (Deut XII,22).

Intr-o epocă în care imoralitatea primejduia viața de familie și când femeia era socotită ca un mijloc de exploatare din cele mai rentabile Decalogul se ridică împotriva detestabile ale epocii și cere statornicirea unei vieți normale,în familie și în societate, pentru clădirea unei lumi noi prin cinste și respect reciproc al oamenilor și prin curăția morală vieții de familie.

In Vechiul Testament sunt cuprinse multe exemple în care femeile s-au rugat bunului Dumnezeu ca acesta să le facă să rodească pântecele lor ,căci era o mare rușine ca o familie sa nu aibă copii. În Palestina trăiau doi soți Ioachim și Ana, oameni buni și drepți, dar care aveau o mare supărare nu aveau copii, fiind oameni urgisiți de Dumnezeu și blestemați,după mărturia Scripturii: Blestemat, cel ce nu are sămânță în Sion și nu are urmași în Ierusalim” (Regi,III,17). Cei doi soți s-au despărțit, fiind hotărâți să se roage Domnului „dă-mi și mie roadă pântecelui meu și nu lăsa să fiu de ocară,între oameni,că de voi naște un fiu, sau o fiică, îl voi închina Tie cu toată inima și-1 voi da să slujească în biserica slavei Tale” (I Regi 1,11) «Dumnezeu a auzit rugăciunea aceasta și 1-a trimis pe arhanghelul Gavriil la Ioachim în munte și să-i spună vestea cea bună Bucură-te Ioachime și te veselește că am venit să-ț vestesc că vei avea o fiică ce va naște din feciorie pe împăratul lumii, pe Dumnezeu! Si rugăciunea lui Zaharia, preot al Legii vechi și al soției sale Ana , a fost ascultată de Dumnezeu. Când Zaharia slujea la templu, arhanghelul Gavriil i-a vestit că Domnul le-a ascultat lui și soției lui rugăciunea și Elisabeta va naște un fiu la bătrânețe care se va chema Ioan „Acest fiu venit în lume prin voia lui Dumnezeu a fost înaintemergătorul Mântuitorului nostru Iisus Hristos formulate cât mai scurt, dar clare și precise, spre a fi mai ușor reținute de oameni și astfel să se imprime și să pătrundă cât mai adânc în conștiința omului pe care să-1 transforme în bine, poruncile Vechiului Testament, îmbrățișează toată viața religioasă, morală și socială a lui Israel.

V.5. Familia după învățătura Sfântului Apostol Pavel

Societatea antică a început să se destrame, atunci când păcatele care măcinau vigoarea acestei societăți a început să roadă la baza și să-i fărâmițeze unitatea. Divorțul a ajuns în lumea antică o adevărată plagă socială. Sfântul Apostol Pavel, care propovăduia cu fidelitate învățătura Domnului a mers pe urmele Mântuitorului și atunci când a dat sfaturi cu privire la familie. Sfântul Apostol Pavel a accentuat mai întâi unitatea căsătoriei, afirmând acest lucra prin asemănarea legăturii ce există între Hristos și Biserica Sa. Dragostea lui Hristos pentru oameni pentru care S-a jertfit trebuie să fie legătura firească, care să unească pe cei doi soți, într-o unitate indisolubilă. Chiar dacă Apostolul vede o ierarhie în cadrul familiei, în care bărbatul este socotit ca și “cap al femeii, el fiind chipul și slava lui Dumnezeu”, pe când femeia este socotită numai ca sclava a bărbatului; “Căci nu bărbatul este (luat) din femeie, ci femeia din bărbat, și nu bărbatul s-a făcut pentru femeie, ci femeia pentru bărbat” (I Cor II, 7-9) totuși Apostolul prin aceste cuvinte nu voiește sa accentueze un raport de inferioritate a femeii față de bărbat. În concepția Apostolului, amândoi soții erau considerați egali, căci unirea strânsa prin dragoste, o concepea Apostolul (Efeseni V, 31). Nu mai lăsa loc pentru inferior și superior, “De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa si se va lipi de femeia sa și vor amândoi un trup.

Apostolul ridică demnitatea femeii la egalitatea cu bărbatul , chiar prin porunca ce o dă bărbaților de a-și iubi soțiile lor, precum Hristos și-a iubit Biserica și s-a jertfit pentru ea: „Așadar, datori sunt bărbații să-și iubească femeile lor, cum își iubesc trupurile lor. Cel ce iubește femeia sa, pe sine se iubește. Că nimeni nu și-a urât vreodată trupul său, ci-1 hrănește și-1 încălzește pe el, precum Hristos biserica” ( Efes V,23-29). El cerea femeilor supuse soților “Femeile sa se supună bărbaților lor ca Domnului” (Efes.V,22) și „să-și iubească bărbații”, “să fie înfrânate, curate, gospodine bune, plecate bărbaților” (Tit II,2,4). Sf. Apostol Pavel spunea că femeilor le-a rezervat Dumnezeu rolul sublim de a fi mame, împodobite în haina smereniei și cu virtuțile credinței, a dragostei și sfințeniei (I Tim II 15).

Copiii odrăsliți din familia creștină sunt creștinii de mâine, candidați la sfântul Botez, și membrii prezumtivi ai împărăției Cerurilor. Pe părinții creștini, Apostolul Pavel îi învață să-și crească copiii “în învățătura și cercetarea Domnului” (Efes VI, 4). În recomandările făcute de Pavel soților creștini, referitoare la comportarea lor față de copii, se remarcă lipsa prescripției de a-i iubi. Această lipsă este motivată astfel: dragostea părinților față de copiii lor este un simțământ sădit de Dumnezeu în însăși plămada firii lor, un simțământ care funcționează de la sine.

Sfântul Apostol Pavel are un cuvânt de învățătură și pentru copii : “Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduința. Ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ” (Efes, VI 1,2). E datoria părinților sa vegheze asupra creșterii fiilor, astfel încât această ascultare că fie liber consimțită,nu silită, și, să nu lase de dorit la nici o împrejurare.

Elogiul fecioriei nu implică în gândirea Sf. Apostol Pavel desconsiderarea căsătoriei; cuvintele lui nu arată ca numai fecioria este bună și căsătoria n-ar fi bună om cumpăna dintre căsătorie și feciorie, creștinul n-are de ales între bine și rău, ci între bine și mai bine, adică numai între două stări deosebite numai prin rodul lor de strălucire morală. El se dă pe sine exemplu: “voiesc ca toți oamenii să fie ca și mine. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul său,unul așa, altul în alt fel. Zic celor necăsătoriți și văduvelor: bine este pentru ei de vor rămâne ca și mine” (I Cor. VII, 7-3). Păstrarea căsătoriei și a căsătoriei este anevoioasă și pândită de multe încercări,, ea însemnând o luptă aprigă și neîntreruptă împotriva instinctelor trupești. “Dar dacă nu pot să se înfrâneze să se căsătorească. Fiindcă mai bine este să se căsătorească decât să ardă” (I Cor.VII, 9) “Trupul nu este făcut pentru desfătare ci pentru Domnul”(I Cor.6, 13) El sfătuiește pe soți sa se întărească necontenit printr-o viață pioasă și laudă înfrânarea de sine în cadrul vieții de familie. În acest scop, poruncește să se îndeplinească următoarele trei condiții obligatorii: amândoi soții să consimtă benevol la înfrânare, suspendarea legăturilor trupești dintre soți să se facă în vederea îndeletnicirii speciale cu postul și cu rugăciunea și abstinența și nu dureze un timp îndelungat. “Să nu vă lipsiți unul de altul decât or în bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciți cu postul și cu rugăciunea, și iarăși să fiți împreună, ca să nu vă ispitească Satana, din pricina neînfrânării voastre.” (I Corinteni, VII, 5) Pe temeiul acesta Biserica va recomanda tinerilor căsătoria la vreme, va cere soților să trăiască în sfințenie, și va sfătui pe cei ce doresc să devină monahi, la înțeleaptă cumpănire înainte de a făgădui că vor renunța pentru toată viața la orice desfătare lumească.

Pentru reglementarea căsătoriilor insuportabile sau primejdioase sau când unul din soți este neconvertit, Sfântul Apostol Pavel hotărăște: “Dacă însă cel necredincios vrea sa se despartă, despartă-se. Intr-un asemenea caz nu este robit fratele sau sora, căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace” (I Corinteni, 7, 15). Inițiativa despărțirii aparține exclutiv soților neconvertiți, constituind pentru ei așa-numitul “privilegiu paulin” pentru creștini dreptul de a cere divorțul este deci interzis chiar în asemenea cazuri.

Desfătarea este un act de nedreptate față de Dumnezeu Tatăl treptele de desfrânare se execută chiar în trupul nostru, care servește ca instrument și ca obiect pentru săvârșirea păcatului. Sfântul Apostol Pavel spune: “Fugiți de desfrânare. Orice alt păcat ar face omul este afară de trup; dar cel ce face desfrânare păcătuiește în trupul său. Sau nu Știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt ce este în voi?” (I Corinteni VI, 20)

Din cuvintele apostolului Pavel reiese că între creștini, tocmai fiindcă sunt fiii lui Dumnezeu, nu trebuie să existe deosebire de neam, de clasă socială sau sex. Concepția aceasta și-o reafirmă și în epistola către Coloseni, unde îndeamnă pe creștini sa se dezbrace de omul cel vechi și să se îmbrace în omul cel nou, căci: “Aci nu mai este elin sau iudeu, tăiere împrejur sau netăiere împrejur, barbar sau scit, rob sau slobod; ci toate și întru toți Hristos”. (Coloseni III, 11).

V.6. Familia în islam și creștinism

Islamul este un mare fenomen istoric și religios, care se întinde pe un imens teritoriu, propunându-și o misiune universală, prezintă aspecte tipice, care-1 deosebesc de toate religiile, pune un mare număr de probleme spirituale și are ca nici o altă religie nespus de multe puncte de contact de creștinismul.

Pretutindeni femeia se impune din ce în ce mai mult în viața socială, reușind să-și cucerească unul câte unul drepturile de care a fost lipsită până acum.

La toate popoarele, femeia își schimbă situația după rolul pe care îl are în viața socială, devenind pe rând: soră, soție sau mamă. Este un lucru foarte curios să constatăm lipsa de interes pe care o arată Coranul, cartea sacră a islamului, față ele aceste noțiuni. Este important de știut ca în islamism femeia aparținea întotdeauna unui harem al cărui șef este tatăl, fratele seu soțul, ea nu are deci, independență sau inițiativă și nu este din punct de vedere matrimonial, decât obiectul unei tranzacții. Ea baza acestei stări de lucruri se află nu numai vechi tradiții preislamice ci și prescripții vechi precise coraice, care pun femeia în stare de inferioritate față de bărbat. Coranul consacră în mod categoric atotputernicia bărbatului: “Bărbații sunt superiori femeilor pentru că Dumnezeu le-a dat întâietatea față de ele și pentru că ei le înzestrează cu bunurile lor”. Acest citat din celebra Sura a femeilor ne arată în mod foarte expresiv ca islamism inegalitatea dintre sexe nu este socotită ca accidentală, ci e de drept divin, în islamism femeia nu este socotită ca o ființă omenească în adevăratul înțeles al cuvântului: “Femeile voastre sunt pentru voi ca un ogor: deci intrați pe ogorul vostru așa cum voiți. Insă pregătiți-vă sufletul înainte de aceasta și temeți-vă de Dumnezeu, știind că veți veni înaintea lui. (II, 22). Unii teologi islamiști raționaliști susțin chiar că femeia nu are suflet, ci este o ființă absolut fizică.

Coranul nu spune nimic precis cu privire la soarta femeii în viața viitoare, nici cu privire la locul pe care 1-a rezervat. Mahomed în paradisul său femeii, s-ar părea totuși că în raiul musulman, femeile nu au altă menire decât aceea de a sluji pe bărbați și de a le satisface în mod cât mai deplin poftele senzuale. Infernul însă e populat în cea mai mare parte cu femei, pentru că ele deși se poartă ingrat cu soții lor totuși primesc beneficii de la ei. Pornind de la asemenea premise greșite, era ușor să se ajungă la starea de înjosire a femeii, care caracterizează islamul. Concepția coranică greșită despre natura femeii avea să se răsfrângă, asupra întregii situații a femeii în societatea islamică, Mahomed nu a făcut prea multe inovații în domeniul moralei familiale existente în mediul triburilor arabe din timpul său. El a menținut odioasa instituție tradițională a poligamiei și a consfințit puterea abuzivă a bărbatului asupra femeilor și copiilor. Mu este de mirare că poligamia islamică a coborât moralitatea familiei într-o măsură at?;.t de mare încet s-a putut afirma că ea a dus la degenerarea psihică și intelectuală a femeii musulmane .

Mahomed a făcut totuși unele schimbări, menite să îmbunătățească situația femeii și sa slăbească dominația absolută a bărbatului asupra ei, îngăduind credincioșilor săi numai un număr de patru femei, față de numărul nelimitat de pană atunci. Mahomed a pus restricții și în privința poligamiei asumându-și privilegiul de a se căsători legitim și a trăi în concubinaj cu un număr oricât de mare de femei. Mai una din femeile lui repudiată sau văduvă nu se putea recăsători. El și-a acordat și dreptul da a avea raporturi intime după bunul sau plac fără a fi obligat să respecte din acest punct de vedere ordinea femeilor pe care le avea pentru protejarea intereselor sale, Mahomed a înscris în Coran și alte libertăți cum ar fi, de exemplu, dreptul de a se căsători cu soțiile fiilor lui adoptivi, în cazul în care acestea au fost repudiate de ei. Pe urmă femeile libere, musulmanul avea dreptul să-si ia un număr cât mai mare de concubine din rândul sclavilor, potrivit posibilităților sale de a le întreține onorabil, poligamia este răspândită mai mult în cercurile artistocratice ale islamului.

In islamism poligamia a devenit o instituție de drept divin, fiind în același timp pământească și cerească. În lumina acestei concepții, paradisul musulman nu este altceva decât un harem ideal populat de femei veșnic tinere care servesc bărbaților, desfătându-i cu plăcerile cele mai rafinate. Sub influențele economice și sociale care au sporit independența femeii, practica poligamiei s-a restrâns în mod simțitor. Femeia musulmană a rămas însă străină da idealul fecioriei. Monarhismul islamic este rezervat pentru bărbați, femeile nefiind socotite demne nici să participe Îs cult, la moschee ocupând un fel de balcoane izolate.

Influența dăunătoare pe care religia islamică a exercitat-o asupra situației femeii în societatea islamică se datorește §i ideii că femeia este o ființă necurată, mai ales femeile logodite și bătrânele fiind considerate ca periculoase deoarece aduc nenorociri.

Islamismul recomandă casator ianikah tuturor oamenilor capabili să întrețină o familie, aceasta fiind chiar o obligație iar celibatul fiind socotit ca o anomalie inacceptabilă. Legătura matrimonială care stă la baza oricărei organizații familiale, nu este în islamism decât un simplu târg, elementul acestuia formându-1 cadoul de nuntă – mahr, pe care bărbatul este dator să-1 facă femeii la încheierea contractului, mahr se pot da numai bani, ci și alte obiecte care reprezintă o valoare.

Coranul a intervenit în problema căsătoriei cu numeroase prescripții care opresc pe musulmani de la căsătoria cu necredincioase sau necredincioși, altele dau îngăduința de a se căsători cu creștine și evreice. Pentru căsătorie este necesar și consimțământul femeii, contractul încheindu-se între logodnic și tutorii logodnicei deși căsătoria musulmană nu creează o comunitate de bunuri între soți, iar femeia își păstrează £ libertatea de a dispune de averea sa, există totuși o dispoziție legală potrivit căreia soții se moștenesc unul pe altul. Abuzându-se de acest drept femeia însăși a fost considerată ca un bun care se moștenește. Sub influența căsătoriilor de levirat din Vechiul Testament, femeia musulmană trecea în patrimoniul urmașilor legitimi ai acestuia împreună cu averea lui.

In primele timpuri ale islamismului femeile adultere erau închise în temniță pentru tot restul vieții, iar uneori erau omorâte cu pietre, însă în islamism se cunosc mai multe feluri de desfacere a căsătoriei, cum ar fi, de exemplu, căsătoria anulată la cererea uneia din părți în cazul în care se descoperă că cealaltă parte are anumite defecte trupești. Aceeași anulare poate fi pronunțată de cadiu în cazul în care se constată incapacitatea soțului de a-și întreține familia sau de a plăti zestrea soției, Mahomed a recunoscut și s acceptat ca valid divorțul după vechiul rit păgân când bărbatul făcea uz de formula “tu îmi ești ca spatele mamei mele”. Cea mai obișnuită formă de divorț în islamism este însă reaudierea – talak, sau izgonirea soției de către soțul ei. Mahomed a stabilit că repudierea nu este definitivă decât după a treia repetare consecutivă a formulei sacramentale talak, într-o perioadă, interval de timp socotită de aproximativ trei-patru lumi, perioadă de așteptare în care se hotăra dacă este sau nu este vreo îndoială asupra paternității vreunui copil, sau bărbatul a considerat că femeia și-a îndreptat greșeala, perioada femeia repudiată rămâne în casa ei – a soțului pentru a se constata dacă este sau nu este însărcinată.

Coranul a stabilit că despărțirea este îngăduită de două ori. Pentru pronunțarea divorțului bărbatul nu este obligat să expună motivele pentru care divorțează cerându-i-se doar să fie în depline facultăți mintale.

O altă formă de înjosire a femeii musulmane s-a creat prin instituirea oficială de către Coran a dreptului ce se da barbetului de a se casatori cu o femeie pe un timp determinat, în schimbul unei sume de bani. Coranul prescrie clar mutra. Acest fel de căsătorie care nu este altceva decât o prostituție legalizată, imami – un fel de preoți musulmani au hotărât că acest fel de' căsătorie este un contract irevocabil, care trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru a fi valabil. Căsătoria mufa nu este admisă în legislația sunnită a musulmanilor ortodocși, dar șiiții – sectanții musulmani au păstrat-o în mod oficial.

Femeia musulmană este condamnată du^a principiile Coranului să-si petreacă viața mai mult în afară de societate, ±n casă, unde își petrece mai mult timpul se bucură de o libertate foarte restrânsă, voalul care acoperă fața femeii musulmane, este un obicei ce s-a generalizat abia într-o perioadă relativ târzie a islamismului. Se pare să fi fost impus de profet, femeilor sale atât ca urmare a geloziei, cât și ca un semn distinctiv pentru acestea. La început portul voalului a fost adoptat numai de câteva familii aristocrate, apoi, cu timpul s-a prefăcut într-o obligație religioasă care s-a impus în mod definitiv.

In islamism nu există nume de familie ci numai prenume echivalente cu numele noastre de botez.

In ultimul timp, datorită contactului cu Europa și cu întreaga lume, țările musulmane au început să-și modifice legislația cu privire la femeie și au creat pentru ea mijloace mai ușoare și mai demne, de existență, pentru ea.

În cazul în care se naște un băiat dintr-o relație extraconjugală, acesta poate fi recunoscut de tatăl său, iar sclava respectivă capătă statutul de umm walad – “mamă de băiat”, ceea ce înseamnă că nu mai poște fi vândută, iar la moartea stăpânului sclava devine liberă, relația este recunoscută prin însăși existența căsătoriei, principiul este: copilul aparține patului conjugal “al walad li-l firsș”. Tatăl are dreptul asupra copilului decurgând din statutul său de tutora și, în primul rând, dreptul de constrângere matrimonială – jabr, care se exercită asupra fiului până la 18 ani și asupra fiicei până la consumarea primei căsătorii în această perioadă, tatăl are obligația să asigure întreținerea copiilor si să vegheze la educația lor. Mama are dreptul la gardă – hadana. Asupra copiilor câtă vreme aceștia au nevoie de îngrijirea ei, acest drept se exercită din momentul nașterii până la 7 ani pentru băieți și 9 ani pentru fete și în cazul în care căsătoria este desfăcută, cu condiția ca femeia să nu se recăsătorească în această perioadă; dacă o face își pierde dreptul de gardă asupra copilului din căsătoria anterioară.

Islamismul începe sa renunțe la formalismul și rigiditatea sa, schimbându-și atitudinea față de femeie, sub influența curentului european de modernizare care pătrunde treptat în majoritatea țărilor musulmane. Până sfârșitul secolului XIX și înceoputul secolului XX când egipteanul quasim Amin vorbește despre eliberarea femeii, o face în ideea eliberării societății în întregul ei. Din punctul lui de vedere nu religia este vinovată de situația jalnică e femeii, ci regimurile despotice din orient, cu obișnuința pe care o creează de a disprețui ființele slabe și umile. Din punctul de vedere al unui musulman Coranul proclamă superioritatea fizică asupra femeii a bărbatului, superioritate pe cere femeile n-au nici un. interes s-o nege.

Pentru mulți europeni islamul, venit în urma creștinismului apare fie ca o continuare directă a mesajului acestuia, fie inutil, fie ca o negare totală a mesajului creștin și în acest caz monoteismul islamic este total neglijat. Mahomed considera purtător al unei false profeții, este încărcat cu toate viciile și în primul rând cu cel al senzualismului exacerbat ce care l-ar extinde și asupra religiei pe care o propovăduiește. O altă temă care vine în viziune medievală asupra islamului, este cea a fanatismului, a violentei pe care acesta o poartă în sine. Concepția romanilor despre islam rezultă în bună măsură din relațiile cu turcii: pentru noi multă vreme a fost 'turcul” și turcul a fost islamul. Cronicarul zice de Mircea vodă că s-a “turcit”nu a trecut la islam. Cartea lui Dimitrie Cantemir “sistemul sau întocmirea religiei muhammedane” este o operă despre care putem spune că inaugurează orientalistică românească și a fost tipărită în anul 1772 la Petersburg, iar în limba romană abia în anul 1977.

Dreptatea divină a orânduit ca femeia să fie ridicată în creștinism la o cinste deosebită prin învrednicirea Sfințea Fecioare Maria de a fi maica lui Dumnezeu – omului Iisus Hristos. Creștinismul cunoaște pe femeie sub trei aspecte: fecioară, soție și văduvă. Numeroase pagini ale noului Testament ne dau mărturie că Mântuitorul a arătat femeii o deosebită solicitudine și bunăvoință în timpul activității Sale mesianice; Iisus Hristos tămăduiește pe soacra lui Petru, pe femeia gârbovă, pe văduva din Nain, pe fiica lui Iail, femeile sunt cele care atunci când Mântuitorul este prins, condamnat la moarte și răstignit, rămân cu El, înfruntând primejdii și dându-i cele din urmă îngrijiri cu mult devotament. Tot femeile sunt acelea pe care mântuitorul le-a învrednicit a fi primele martore și propovăduitoare ale Învierii Lui.

Femeii în biserică rămâne deci în egală importanță cu al bărbatului deși nu identic. Nimeni nu poate aduce mai mult folos Bisericii și societății – în ceea ce privește devotamentul entuziasmul, eroismul si operele de caritate – decât femeia prin însușirile sale firești specifice ei.

Concepția creștină ortodoxă despre rolul femeii în societatea contemporană este întemeiată pe învățăturile scripturistice și patristice în lumina cărora menirea esențială a femeii creștine este aceea de a fi mamă și educatoare a copiilor, fiziologic și psihologic este menită pentru maternitate, femeia creștina nu este condamnată să rămână închisă în casă ca femeia musulmană, dimpotrivă învățătura creștină ortodoxă îndreptățește pe femeie să-și desfășoare activitatea și în afara de casă și să ia parte la toate manifestările vieții publice. Creștinismul privește femeia și bărbatul într-o dubla perspectivă a vieții pământești și a vieții cerești explicându-se astfel faptul că religia creștină are în rândurile femeilor cei mai devotați adepți, în timp ce în islamism femeile rămân în toate privințele pe un plan cu totul secundar.

Relația între Hristos și Biserică se fundamentează pe iubire și jertfă în vederea sfințirii și desâvârșirii mădularelor Bisericii, între care se numără și soții. Scopul suprem al omului pe pământ îl constituie mântuirea și îndumnezeirea, toate celelalte între care și înmulțirea biologică fiind secundare. Bineînțeles că este aceasta din urmă este importantă și ea deoarece este poruncă divină: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” (Facere 1, 28), însă aceasta pălește în fața participării la viața divină care este veșnică.

Mântuirea este exclusă fără iubirea ca dăruire de sine, fără Biserică și fără Hristos. În căsătorie se creasă mediul concret în care individualismul și izolarea sunt depășite în procesul de autodăruire și împlinire a celor doi soți. Aici se dă omului posibilitatea să-și ducă viața în iubire și să facă din iubire normă a vieții. „În familie se începe procesul de împlinire a exigențelor moralei Sfintei Evanghelii, ceea ce nu va rămâne fără urmări în afara familiei. Atmosfera de dragoste și jertfă pe care o presupune familia nu va fi îndeplinită dacă dragostea și jertfa nu va fi după modelul iubirii și jertfei lui Hristos pentru om”. Tocmai de această încifrare a căsătoriei în ordinea sacră a vieții în Hristos depinde scopul primordial al căsătoriei – desăvârșirea.

Înțeleasă în sensul celor arătate, căsătoria este instituția specific omenească, mediul favorabil cultivării și dezvoltării unor cerințe și calități specific omenești. Taina libertății pusă în slujba iubirii, căsătoria asigură naturii umane autenticitatea si puritatea. A evalua căsătoria numai din perspectiva unei gîndiri simplu naturale (biologice), numai în termeni sociologici, juridici sau chiar filosofici, ar însemna să avem o vziune foarte redusă despre ceea ce este ea în realitate. A exclude din Taina căsătoriei lucrarea, harului lui Dumnezeu, ar însemna să înțelegem unirea soțului și a soției drept prelungirea inductivă a șirului de cauze și efecte existente în lumea fozică. În cazul de față, prin împreunarea unor principii sexuale. Acesta ar fi punctul de vedere al filosofiei naturii, Nu-1 considerăm fals, ci incomplet și reducționist. Acestei viziuni îi lipsește „cunoașterea mai exactă a scopului pe care Dumnezeu l-a avut instituind omul în creație, nu simplu individ, ci persoană, bărbat și femeie”.

Pornind de la originea și semnificația căsătoriei, putemm afirma că avem două caracteristici ale căsătoriei: unitatea și indisolubilitatea.

Unitatea sau monogamia a fost considerată totdeauna drept proprietatea fundamentală a căsătoriei (Facere 3,34). Mântuitorul Hristos întărește această calitate a căsătoriei atunci când apune: „Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, săvârșește adulter și cine s-a însurat cu cea lăsata sâvârșește adulter”. (Matei 19,9). Dacă încercăm să fundamentăm instituția căsătoriei pe natura omului, înțeleasă ca ființă sociala și nu ca „chip al lui Dumnezeu” chemat la asemănare eu el, vom ajunge să dăm dreptate moralei „naturale” dapă care poligamia nu poate fi contrară poruncilor legii naturale deoarece ea nu pune nici o opreliște naturii (reproducerii și creșterii copiilor).

Unitatea căsătoriei creștine se fundamentează, pe de o parte pe unitate și singularitatea legăturii de iubire statornică între cei doi soți, iar pe de altă parte pe fidelitatea care garantează această iubire în ambianța creată de credința în Dumnezeu, mai precis pe conștiința că prototipul legăturii dintre soți îl constituie unirea de nemodificat stabilită între Hristos și Biserică conform cuvintelor Sfântului Apostol Pavel (Efeseni 5, 22-32). Dacă revelația Vechiului Testament semnala că prin căsătorie cei doi devin una, în Noul Testament aflăm că unirea bărbatului și a femeii în taina nunții constituie simbolul unității dintre Hristos și Biserica Sa. După cum sensul simbolului se găsește în cel simbolizat, sensul unirii bărbatului și femeii prin căsătorie în Taina Nunții se găsește în unirea dintre Hristos și Biserică, situație în care infidelitatea, poligamia și poliandria sunt excluse pentru că Biserica nu are mai multe capete, după cum nici Hristos nu ara mai multe Biserici pentru care ar fi murit și înviat.

O adevărată căsătorie creștina nu poate fi decît unică și aceasta nu în virtutea unei legi abstracte sau vreunui principiu moral, ci pentru că ea este Taină a împărăției lui Dumnezeu, care introduce omul în bucuria și în iubirea cea veșnică.

A doua proprietate a căsătoriei, din punctul de vadere al moralei creștine, o constituie indisolubilitatea. Această calitate se fundamentează pe cea dintâi dar și pe iubirea dintre cei doi soți. Simbol al unității dintre Hristos și Biserică, căsătoria se fundamentează realmente pe iubirea care angajează în mod absolut și responsabil pe soț față de soție și invers. Familia se destramă atunci când nu se mai poate da garanția împlinirii scopului căsătoriei, când între soț și soție nu se mai poate vorbi de existența iubirii reciproce ca dar (cazurile de adulter).

Pin textele evangheliștilor sinoptici (Matei 22, 23-32, Marcu 12, 18-27 și Luca 20, 27-37), vedem că Mântuitorul înțelegea căsătoria drept instituție pământească, obligația unuia dintre soți încetând unul față de celălalt după moartea acestuia. Indisolubilitatea căsătoriei trebuie respectată atâta vreme cât cei doi sunt în viață, cu excepția cazului când unul dintre ei a săvârșit adulter. Soțul nevinovat este liber să ceara divorțul, nu este însă obligat să o facă. „Harul căsătoriei este acceptat și trăit de om liber, dar poate fi respins prin păcatul fața de instituția sacra a căsătoriei”.

După Sfântul Ioan Hrisostom, scopul căsătoriei omului este și nașterea de prunci, dar, mai mult, scopul căsătoriei este evitarea desfrâului, deci înfrânarea. A vedea scopul primordial al căsătoriei în nașterea și creșterea pruncilor, ar însemna să limităm căsătoria la legăturile trupești dintre soți și la consecințele lor, ceea ce nu se potrivește cu sensul creștin al căsătoriei. Aceasta nu înseamnă că nașterea și creșterea copiilor nu constituie unul din obiectivele căsătoriei. Ele constituie unul din obiectivele și roadele de dorit ale familiei, dar nu scopul esențial. Dacă ar fi altfel, atunci cuplurile care nu au copii nu-și realizează scopul pentru care s-a constituit? Nu se mântuiesc, cu toate că ele dovedesc o viața cu adevărat creștină? Un asemenea punct de vedere ar fi de neconceput. Așadar, scopul primordial al căsătoriei trebuie gândit altfel.

Teofil al Antiohiei, în concordanță cu Solon (legislator, om de stat, poet și filozof, unul din cei șapte înțelepți ai Greciei, care a trăit între 640 și 558 î. Hr.), arată importanța căsătorie din perspectiva creșterii și a educației copiilor, ca rod al iubirii dintre bărbat și femeie: „Copiii să se nască legitimi din căsătorie și nu din adultere, ca nu cumva să cinstească cineva ca tată pe unul care nu-i este tată, sau ca cineva să nu respecte pe adevăratul tată, pentru că nu știe că-i este tată; dar și alte legi ale romanilor și elenilor interzic săvîrșirea unor fapte ca acestea”.

Rolul căsătoriei în viața duhovnicească este arătată de Cuviosul Paisie Aghioritul: „Înfrânarea de la patimi este esențială pentru o viață duhovnicească creștină și pentru o creștere și educație a copiilor cât mai sănătoasă: Cei căsătoriți, fiindcă duc o viață conjugală, nu sunt îndreptățiți să uite că omul nu este numai trup, ci este și duh, și să trăiască astfel fără frâu. Ci trebuie să se nevoiască pentru a-și supune trupul duhului. Iar dacă vor încerca să trăiască duhovnicește, sub povățuirea duhovnicului lor, vor începe să guste încet încet bucurii și mai înalte, duhovnicesti, și nu le vor mai căuta pe cele trupesti. Soții au datoria să se nevoiască pentru a se înfrâna, ca să nu transmită patima trupească și copiilor lor. Un copil ai cărui părinți au multă cugetare trupească are de mic astfel de înclinații, pentru că ia cugetare trupească de la ei. La început ea este slabă, ca și toate celelalte patimi ce se mostenesc – ca urzica ce, atunci când o plantezi, o poți lua în mână, dar când se măreste înțeapă – dar se poate vindeca de către un duhovnic bun care are discernământ. Iar dacă nu o taie la o vârstă mică, va trebui să se nevoiască mult să o taie atunci când ea va creste”.

Un alt scop al căsătoriei îl constituie întrajutorarea reciprocă a soților în tot ceea ce are legătură cu sarcinile și grijile familiale. „Întrajutorarea soților, responsabilitatea unuia față de celalalt, dezvoltarea și maturizarea relației de cunoaștere și de iubire, care în familie unește pe cei doi soți și mai mult decât la începutul căsniciei, sunt tot atâtea scopuri, dar și daruri sau roade ale vieții familiale”.

Deaorece căsătoria este prin natura ei dăruire totală a unei persoane alteia, și invers, fiecare dintre cele două persoane va avea un drept și o responsabilitate față de cealaltă. Pentru aceasta, Sfântul Pavel spunea că „Soția nu mai este stăpână pe trupul ei, ci bărbatul, de asemenea, nici bărbatul nu mai este stăpân pe trupul său, ci femeia”. (I Corinteni 7,4). Fiecare persoană este un centru iradiant de energie și putere, dar și un mediu care primește energie și putere din afară. In căsătorie soții se împărtășesc unul din puterile celuilalt, de darurile și virtuțile celuilalt la așa măsură încât același apostol afirmă ca „bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă să sfințește prin bărbatul credincios”. (I Corinteni 7,14) Fără să fie minimalizate, cele două scopuri ale căsătoriei (nașterea de prunci și întrajutorarea) „în iubirea negenarată în Hristos și în Biserică sunt cuprinse și introduse într-o perspectivă eshatologică”.

Concluzii

În conformitate cu Revelația divină, Biserica învață că Dumnezeu este Unul în Ființă Sa și întreit în Persoană. Numai existența în trei Persoane are valoarea absolută care le face demne și capabile de iubirea absolută. O singură persoană divină nu ar putea exprima prin chipul ei unitar, iubirea, nu ar putea fi numită Dumnezeu al iubirii. Sunt așa de prezente una în alta, încât în fiecare e văzut Dumnezeu întreg. Desăvârșita unitate ființială Dumnezeiască nu este în nici un fel alterată prin deosebirea dintre Persoane, întrucât această deosebire nu este ființială, ci personală. Tatăl este și rămâne în Fiul și Duhul Sfânt, Fiul este în Tatăl și în Duhul Sfânt, Duhul Sfânt este în Tatăl și în Fiul. Această taină este dezvăluită de către Mântuitorul Hristos în convorbirea cu Filip când spune: „Nu crezi că Eu în Tatăl sunt și că Tatăl este în Mine? Vorbele pe care vi le grăiesc nu le spun de la Mine, ci Tatăl Care sălășluiește în Mine face lucrurile Lui”. (Ioan 14, 10)

Având în vedere aceste aspecte, putem spune fără teama de a greși că Taina Căsătoriei este împărtășire de viață divină, care este dintru început în sânul Tatălui, iar transferată de pe înaltul ei plan dumnezeiesc, prin iconomia Fiului și aceea a Duhului Sfânt în comuniunea ființială a celor doi soți, îi face pe amândoi părtași la fericirea cerească.

Această valoarea a acestei Sfinte Taine trebuie să o conștientizeze cei doi soți înainte de a se împărăși de harul Căsătoriei. Ajutorul lui Dumnezeu pentru sfințirea și binecuvântarea acestei legături, precum și raportarea la El ca model de iubire desăvârșită, sunt lucruri esențiale pentru toți cei care-și doresc o familie fericită. Căsătoriile de formă, bazate pe relațiile trupești, sau pentru a se bucura de avantaje materiale nu pot rezista ci sunt sortite eșecului. Trebuie să tragem un semnal de alarmă în această privință având în vedere numărul de divorțuri aflat în creștere, unul din motivele destrămării căsniciei fiind „nepotrivirea de caracter”.

Biserica prin vocea ei, preoții, arată că iubirea reciprocă, respectul, sunt condiții fundamentale pentru sfințirea legăturii prin Sfânta Taină a Cununiei între doi tineri și pentru dobândirea mântuirii în familie. Legătura harică stabilită prin Sfânta Taină a Cununiei îi ferește pe tineri de păcat, îi întărește în dragoste, le dă putere să-și depășească necazurile și îi fac să fie amândoi un trup.

Căsătoria este instituția în care Dumnezeu a intervenit încă de le facerea lumii cu o grijă specială. Ea nu este numai problema celor ce se căsătoresc, ci vizează viața comunității sociale, a comunității eclesiale, viața de aici sub toate aspectele ei și viața de dincolo. Din nefericire, maladiile ei afectează subiecții familiei, mediul social și trupul eclesial.

De aceea subiecții căsătoriei, mediul social și Biserica trebuie să acorde căsătoriei toată atenția, să o privească și s-o estimeze cu toata seriozitatea și responsabilitatea.

Durerile și bucuriile unei entități familiale în mediul și spațiul socio-eclesial sunt de neevitat.

Toți factorii care concură la această „naștere” au datoria să nu înmulțească „durerile facerii familiale” și atunci bucuria tuturor – soți, societate, Biserică- va fi deplină.

Biserica creștină, întemeindu-se pe învățătura lui Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli, încă din vechime și neîntrerupt privea căsătoria membrilor săi credincioși ca un lucru moral-religios care era sub conducerea ei proprie și totdeuna a considerat ca strict necesar de a sfinți nunta printr-o deosebită lucrare sfințită mistico-harică, pentru ca și după spirit și după forță, nunta să fie chipul mistico-haric și neîntrerupt al unirii lui Hristos cu Biserica.

Căsătoria își are temei în Sfânta Treime, fiindcă așa cum în Sfânta Treime Tatăl și Fiul sunt una, rămânând totuși doi, tot astfel și în căsătorie soții devin una, rămânând doi. De aceea, Sfântul Apostol Pavel ține să menționeze creștinilor din Efes că mare este această taină a cununiei.

Am văzut cum Sfânta Taină a Căsătoriei dă valoare vieții și omului și are un efect profilactic cu privire la toate provocările contemporane: concubinajul, divorțul sau căsătoria „homosexuală”. Astfel, afectarea acestei Sfinte Taine duce la denaturarea noțiunii de familie și la deconsiderarea rolului pe care aceasta îl are în viață omului. De asemenea, atacurile la adresa Căsătoriei nu fac altceva decât să ducă la destructurarea familiei creștine.

Oricât s-ar scrie pe această tema, cuvintele nu vor putea dezvălui pe de-a-ntregul niciodată taina aceasta, marele mister al lumii acesteia cere este nașterea vieții.

E o curajoasă încercare, tendința de a explica scopul vieții omului; de aceea, mai la-ndemână oare a fi să încerci sa aduni, din viață și din cărți, fapte ce atestă un scop, un el atins, un rol jucat de cineva de-a lungul scurtei existențe pe acest pământ, viața – proprie, a fiecăruia în parte, și, de fapt, a noastră, a tuturor.

Și, mai ales, temerară încercare este a desluși menirea femeii; ființă la a cărei picioare n-au încetat și nu vor înceta să se roage credincioșii, s-o laude poeții, s-o caute cântăreții.

Bibliografie

Anghelescu, Nadia, Introducere în islam, Editura Enciclopedică, București, 1993

Barrow, John. B., Originea universului, Editura Humanitas, București, 1994

Bogdaproste, Gheorghe, Despre familia creștină, București, 1972

Brunner ,E., Der mittler, Zwingli-Verlag, Zürich,1947

Cateani, Leon, Studii de istorie orientală, Milano, 1911

Cleopa, Arhim. Ilie, Despre credința ortodoxă, București, 1981

Costea, Pr. Filaret, Misiunea social-caritativă a Bisericii, în “Revista Teologică”, nr. 3, 1991

Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003

Drimba, Ovidiu, Istoria culturii și cilivizației, vol. 1, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984

Evdokimov, Paul, Taina Iubirii, Editura Christiana, Bucuresti, 1994

Isopescu, Dr. Silvestru Octavian, Traducerea Coranului, Cernăuți, 1922

Legea lui Manu, trad. Ioan Mihălcescu, Editura Casa Școalelor, București, 1929

Lossky, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, Editura Enciclopedică, București, 1993

Maniat, Ilie, Didahii și predici, București, 1945

Marcu, Grigore T., Sfântul Apostol Pavel despre modelul de viețuire creștinească  în Studii Teologice, nr. 1-2, 1957

Mospero, G., Histoire ancienne, Paris, 1895

Progresul în cunoaterea lui Dumnezeu, cu referire specială la Sfântul Grigorie de Nyssa în

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, în „Ortodoxia”, Nr. 1-2, 1978

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1986

Radu, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfintele Taine ale Bisericii după tradiția apostolică din punct de vedere ortodox, în „BOR”, An XCVIII, nr. 11-12, 1978

Remus Rus, Concepția despre om în marile religii, teză de doctorat

Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005

Sfântul Maxim Mărturisitoarul, Opere, Editura Paideia, București, 1996

Shakespeare, William, Opere, Editura de Stat pentru Artă și Literatură, București, 1955

Soare, Pr. Dumitru, Contributia creștinismului la îmbunătățirea situației femeii și copilului, București, 1954

Stan, Liviu, Codificarea canoanelor, în Studii Teologice, nr. 10, 1969

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sinteză eclesiologică, în Studii Teologice, nr. 5-6, 1955

Studii Teologice, nr. 1-2, 1958

Suștiuc, Prof. Costică Z., Religie și știință. Convergențe și divergențe, în “Îndrumător pastoral”, vol. 15, 1992

Teofil al Antiohiei, Trei Cărți către Autolic, în Colecția „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 2, Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, București, 1980

Zaharia, Valerian, Flori alese din grădina Sfintei Scripturi, Oradea, 1955