Familia Si Protectia Sociala a Copilului

ARGUMENT

Lucrarea de față tratează aspectele protecției sociale a copilului. De o importanță majoră este rolul serviciilor publice de asistență socială în protecția acestora.

În primul capitol am parcurs câteva aspecte generale ale asistenței sociale în România de azi.

Pe urmă am definit familia ca grup social, ca și cadru și factor al dezvoltării psihice a copilului, ca mediu socio – economic și afectiv al dezvoltării copilului.

Capitolul al doilea este dedicat asistenței sociale a copilului în România cu cauzele instituționalizării copiilor și impacutl instituționalizării asupra acestora. De asemenea am evidențiat activitatea serviciilor de asistență maternală și profesia de asistent maternal profesionist.

În capitolul al treilea am descris tipurile de protecție specială a copilului în țara noastră și anume: plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată.

Lucrarea se încheie cu un studiu de caz privind etapele plasamentului și planul individualizat de intervenție pentru un copil abandonat (copil al străzii).

I N T R O D U C E R E

,, Căsuța lui de – atunci era un leagăn alb; palmele mamei erau singura uliță prin care putea păși, ochii mamei singurele ferestre prin care putea privi. Pe atunci știa doar să scâncească….

A trecut vreme până când, cu mâinile și cu picioarele, a prins să meargă de – bușilea prin molateca împărăție a covorului.

Copilăria, iscoditoare ca un copil în fața ușii care ascunde pomul de Crăciun se înalță în trupul lui în vârful picioarelor : creștea.

Putea urni un scăunel înhămându – și toată puterea lui prin brațe: era întâiul avânt. Putea, urcându-se pe scăunel, să-și moaie degetul în gavanosul cu dulceață de pe măsuță, ca apoi, după ce și l-a supt, el să-l întindă și mamei: era întâia dărnicie.

Putea păși singurel în iarba moale și umedă – era întâia pribegie.

Chipul mamei blând și surâzător veghea asupra lui clipă de clipă. Mâinile ei alunecau lin în mângâieri nesfârșite. De Crăciun, ea îl aducea din cer, la poarta casei pe darnicul Moș Crăciun. De Paște, ea îi cânta cu glas tânguitor de clopot – basmul creștin al deniilor, cu blândul Făt Frumos – Iisus și cu Dumnezeu. În ochii ei de apă, copilul prețui cerul: jucăria lui de mai târziu.

Îi râdeau ochii, îi râdeau buzele, îi zburda inima în piept ca un buratic pe iarbă. Privea primăvara…. Știa că aceasta este o Duminică a pământului și că florile pomilor sunt drăgălașe ca surâsul unui copilaș din leagăn; căzute de pe crengi ele tot râd. “

Nimeni nu poate ști dinainte ce poate deveni un copil, care va fi suplețea membrelor sale, ce spectacole îi vor bucura ochii, dacă va fi rapid sau lent, dacă se va trezi devreme pentru a înfrunta lumea sau dacă se va simți în formă la ora la care matinalii merg la culcare. Nimeni nu poate prevedea în ce fel va funcționa spiritul și psihicul său, dacă experiența sa va fi îmbogățită cel mai mult de vedere, de auz, de pipăit sau de mișcare. Dar știind că ignorăm și că suntem capabili de a prezice ceea ce îl așteaptă, noi, părinții, putem să pregătim un mediu în sânul căruia acest copil, chiar dacă necunoscut încă, va putea să crească în toată securitatea și să se descopere pe sine însuși pe măsură ce descoperă lumea înconjurătoare.

Căci părinții, familia, sunt cei care îi dau viață, prin ochii cărora copilul vede infinitul; el nu trăiește într-un univers aparte, ci împarte același univers cu părinții lui, unde același sistem de norme morale și psihice reglementează în egală măsură conduitele adulților și ale copiilor, unde el are dreptul să își exprime voința liber și este capabil de raționalitate.

Astăzi, în măsura în care înțelegem mai bine procesul care asigură dezvoltarea și transmiterea culturii și a sentimentelor, ne dăm seama că trăsătura cea mai umană a omului nu este capacitatea de a învăța, pe care o împărtășește cu multe alte specii, ci capacitatea de a-i învăța pe alții și de a acumula cunoștințele pe care alții ni le-au transmis.

Trebuie să fim capabili noi înșine să modificăm comportamentul nostru adult, așa încât să abandonăm educația postfigurativă și să descoperim căile prefigurative și de a învăța căile care să mențină viitorul deschis.

Trebuie să creăm noi modele pentru a le oferi copiilor noștri în viitor.

Universul copilăriei este familia. Prin familie copilul ia contact cu lumea înconjurătoare. Mama îl încântă cu blândețea și duioșia sa, dezvoltându-i simțul frumosului; glasul mamei este ca un murmur de izvor în liniștea timpului. Când brațele lui se ridică neputincioase, când învață primii pași, mama și tata sunt cei care îi oferă siguranța și încrederea în sine. Tot ei îl veghează când este bolnav. Când se maturizează, cu greu se desprinde din sânul familiei, rămânând cu nostalgia clipelor petrecute acolo. Când timpul își pune amprenta peste ani, el își va aduce aminte de cei doi părinți care împrejmuiau o viață ce se trezea din somn, luând treptat ființa din mâinile, din ochii și bătaia lor de inimă.

,, Copilăria lui creștea spre viață ca zborul unei ciocârlii spre soare. Dorul de pribegie zvâcnea în el ca avântul mării în pânzele unui însuflețit catarg, îngândurându-i ochii, bombându-i fruntea, fluturându-i visele, aplecându-i tinerețea spre viață. Cădeau frunzele prea grele de aur pentru izvorul crengilor. Apunea soarele, prea greu de lumină pentru creanga zării. Și sufletul lui dezmierda prin noapte, jos, aproape de pământ, capul unui copil care plângea: copilăria lui. “

CAPITOLUL I

ASISTENȚA SOCIALĂ ȘI FAMILIA

1.1. Asistența socială în România – în prezent

Sistemul național de asistență socială reprezintă ansamblul de instituții și măsuri prin care statul, prin autoritățile administrației publice centrale și locale, colectivitatea locală și societatea civilă intervin pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare ori permanente ale unor situații care pot genera marginalizarea sau excluziunea socială a persoanei, familiei, grupurilor ori comunităților.

Asistența socială, componentă a sistemului național de protecție socială, cuprinde serviciile sociale și prestațiile sociale acordate în vederea dezvoltării capacităților individuale sau colective pentru asigurarea nevoilor sociale, creșterea calității vieții și promovarea principiilor de coeziune și incluziune socială.

În vederea garantării accesului egal la drepturile prevăzute de legislația în vigoare, sistemul de asistență socială se întemeiază pe următoarele principii generale:

a) universalitatea – potrivit căruia fiecare persoană are dreptul la asistență socială;

b) respectarea demnității umane – potrivit căruia fiecărei persoane îi este garantată dezvoltarea liberă și deplină a personalității;

c) solidaritatea socială – potrivit căruia comunitatea participă la sprijinirea persoanelor care nu își pot asigura nevoile sociale, pentru menținerea și întărirea coeziunii sociale;

d) parteneriatul – potrivit căruia autoritățile administrației publice centrale și locale, instituțiile de drept public și privat, structurile asociative, precum și instituțiile de cult recunoscute de lege cooperează în vederea acordării serviciilor sociale;

e) subsidiaritatea – potrivit căruia, în situația în care persoana sau familia nu își poate asigura integral nevoile sociale, intervin colectivitatea locală și structurile ei asociative și, complementar, statul;

f) participarea beneficiarilor – potrivit căruia beneficiarii măsurilor și acțiunilor de asistență socială contribuie activ la procesul de decizie și de acordare a acestora;

g) transparența – potrivit căruia se asigură creșterea gradului de responsabilitate a administrației publice centrale și locale față de cetățean, precum și stimularea participării active a beneficiarilor la procesul de luare a deciziilor;

h) nediscriminarea – potrivit căruia accesul la drepturile de asistență socială se realizează fără restricție sau preferință față de rasă, naționalitate, origine etnică, limbă, religie, categorie socială, opinie, sex ori orientare sexuală, vârstă, apartenență politică, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop ori ca efect restrângerea folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Dreptul la asistență socială este garantat pentru toți cetățenii români care au domiciliul sau reședința în România, fără nici un fel de discriminare, având totodată dreptul de a fi informați asupra conținutului și modalităților de acordare a măsurilor și acțiunilor de asistență socială.

În funcție de situația soci-economică a persoanei sau familiei în sprijinul acestora în vederea depășirii situațiilor de criză, legislația în vigoare prevede acordarea de servicii sociale și prestații sociale.

Serviciile sociale pot fi servicii primare și servicii specializate.

Serviciile sociale primare sunt măsuri și acțiuni de proximitate și prevenție acordate în comunitate, în scopul identificării și limitării situațiilor de risc în care se poate afla la un moment dat persoana, familia sau grupul.

Serviciile sociale specializate sunt măsurile de suport și asistență care au ca scop menținerea, refacerea sau dezvoltarea capacităților persoanei ori familiei, aflată în situații specifice de vulnerabilitate sau de risc de excludere socială, și sunt acordate de personal calificat și specializat.

Furnizarea serviciilor sociale se organizează într-un sistem descentralizat, la nivelul comunităților locale, pentru a răspunde cât mai adecvat nevoilor sociale identificate, tipologiei potențialilor beneficiari și condițiilor particulare în care aceștia se află.

Prestațiile sociale reprezintă transferuri financiare și cuprind:

– alocațiile familiale: se acordă familiilor și au în vedere nașterea, educația și întreținerea copiilor.

– ajutoarele sociale: se acordă persoanelor sau familiilor aflate în dificultate și ale căror venituri sunt insuficiente pentru acoperirea nevoilor minime de viață, evaluate prin ancheta socială, precum și prin alte instrumente specifice.

– indemnizațiile și facilitățile: se acordă persoanelor pentru favorizarea incluziunii sociale și asigurării unei vieți autonome; indemnizațiile cu caracter reparatoriu se acordă persoanelor și, după caz, familiilor acestora, care au suferit daune în urma unor evenimente sociopolitice sau legate de catastrofe și calamități naturale, recunoscute prin lege.

Principalele criterii pe baza cărora se acordă prestațiile sociale sunt următoarele: evaluarea contextului familial; veniturile solicitantului sau ale familiei acestuia; condițiile de locuit; starea de sănătate și gradul de dependență.

În vederea prevenirii separării copilului de familia sa, în prezent există un cadrul legislativ care reglementează îndeaproape problematica copilului aflat în situație de risc, respectiv Legea nr. 272 / 2004 privind protecția și respectarea drepturilor copilului.

Principiile de care trebuie să se țină cont în respectarea și garantarea drepturilor copilului sunt:

a) respectarea și promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

b) egalitatea șanselor și nediscriminarea;

c) responsabilizarea părinților cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești;

d) primordialitatea responsabilității părinților cu privire la respectarea și garantarea drepturilor copilului;

e) descentralizarea serviciilor de protecție a copilului, intervenția multisectorială și parteneriatul dintre instituțiile publice și organismele private autorizate;

f) asigurarea unei îngrijiri individualizate și personalizate pentru fiecare copil;

g) respectarea demnității copilului;

h) ascultarea opiniei copilului și luarea în considerare a acesteia, ținând cont de vârsta și de gradul său de maturitate;

i) asigurarea stabilității și continuității în îngrijirea, creșterea și educarea copilului, ținând cont de originea sa etnioriginea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecție;

j) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

k) asigurarea protecției împotriva abuzului și exploatării copilului;

l) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelație cu ansamblul reglementărilor din această materie.

Copilul are dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială. Copiii au dreptul la protecție și asistență în realizarea și exercitarea deplină a drepturilor lor.

Răspunderea pentru creșterea și asigurarea dezvoltării copilului revine în primul rând părinților, aceștia având obligația de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile față de copil ținând seama cu prioritate de interesul superior al acestuia.

Părinților sau, după caz, altor reprezentanți legali le revine în primul rând responsabilitatea de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor; părinții sunt obligați să le asigure copiilor locuința, precum și condițiile necesare pentru creștere, educare, învățătură și pregătirea profesională.

În subsidiar, responsabilitatea revine colectivității locale din care fac parte copilul și familia sa.

Autoritățile administrației publice locale au obligația de a sprijini părinții sau, după caz, alt reprezentant legal al copilului în realizarea obligațiilor ce le revin cu privire la copil, dezvoltând și asigurând în acest scop servicii diversificate, accesibile și de calitate, corespunzătoare nevoilor copilului. Intervenția statului este complementară; statul asigură protecția copilului și garantează respectarea tuturor drepturilor sale prin activitatea specifică realizată de instituțiile statului și de autoritățile publice cu atribuții în acest domeniu.

Toți copiii, conform legislației în vigoare, beneficiază de drepturi, fără nici o discriminare, indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, de naționalitate, apartenență etnică sau origine socială, de situația materială, de gradul și tipul unei deficiențe, de statutul la naștere sau de statutul dobândit, de dificultățile de formare și dezvoltare sau de alt gen ale copilului, ale părinților ori ale altor reprezentanți legali sau de orice altă distincție.

Pentru orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinților săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora are dreptul la protecție alternativă.

În alegerea uneia dintre aceste soluții autoritatea competentă va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnică, religioasă, culturală și lingvistică.

Protecția copilului include instituirea tutelei, măsurile de protecție specială (plasamentul, plasamentul în regim de urgență și supravegherea specializată) și adopția.

Tutela se instituie în situația în care ambii părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța judecătorească hotărăște că este în interesul copilului instituirea unei tutele. Tutela se instituie de către instanța judecătorească în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.

Protecția specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestațiilor și serviciilor destinate îngrijirii și dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi sau a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora. Copilul beneficiază de protecția specială până la dobândirea capacității depline de exercițiu.

De măsurile de protecție specială beneficiază:

a) copilul ai cărui părinți sunt decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți sau dispăruți, când nu a putut fi instituită tutela;

b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinților din motive neamputabile acestora;

c) copilul abuzat sau neglijat;

d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unități sanitare;

e) copilul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu răspunde penal.

Măsurile de protecție specială se instituie, în funcție de caz, fie de către Comisia pentru Protecția Copilului, fie de către Instanța, în a cărei circumscripție teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.

Plasamentul copilului constituie o măsura de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, la: o persoana sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidențial. Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis.

Plasamentul în regim de urgență este o măsura de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare.

Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găsește copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situația în care nu se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția copilului respectiv.

În cazul în care se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice care au în îngrijire copilul, măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către instanța judecătorească.

Pe toată durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către președintele consiliului județean.

Măsura de supraveghere specializată se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal. În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecția copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanța judecătorească.

1.2. Familia ca grup social

Familia face parte din categoria relațiilor primare sau fundamentale, fiind o instituție universal umană. Ca și societatea sau natura comunitară a omului, familia se poate constitui ca nucleu de înțelegere și explicare a realității. Familia este categoria primară a socialului. Diferite discipline științifice definesc în moduri variate noțiunile de bază legate de familie. Abordarea sociologică stabilește că familia este cea mai pură formă de manifestare a socialului uman, cea care dă profilul celor dintâi forme de conviețuire colectivă. Primele comunități umane, clanurile, triburile sau hoardele primitive nu constituiau decât structuri familiale largi.

Familia reprezintă grupul social fundamental care asigură menținerea continuității biologice a societății prin procreare, îngrijirea copiilor și educarea lor, precum și menținerea continuității culturale prin transmiterea către descendenți a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită. Deci familia se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. De-a lungul timpului s-au formulat diverse definiții care au evidențiat cât de diverse sunt tipurile de familie și cât de diferite pot fi situațiile concrete în care se manifestă funcțiile familiei. Însă din toate acestea răzbate ideea că familia este o formă de asociere tipic umană, un tip special de grup social – un grup primar caracterizat prin asociere și colaborare intimă de la om la om, prin numărul mic, limitat de persoane.

În acest grup primar este posibilă realizarea relațiilor "face to face" și fiecare individ are un status și roluri asociate lui, iar familia în întregul ei urmărește scopuri comune, de la integrarea în muncă a celor apți, până la participarea la viața socială a familiei ca grup, ca entitate distinctă. Deci familia se poate denumi drept un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane care trăiesc împreună, au o gospodărie casnică, comună, sunt legați prin relații natural – biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund unul pentru altul. Familia este un microsistem social, fiindcă în ea se regăsesc aproape toate elemente de structură ale sistemului social global.

Familia implică: relații economice, juridice, spirituale, implică dimensiune biologică și dimensiune socială. Deci, familia este un "laborator" în care indivizii umani – ca membri ai societății – se formează, transmit valori și norme sociale.

1.3. Familia – cadru și factor al dezvoltării psihice a copilului

1.3.1. Ce este familia ?

Familia este celula de bază a societății, care are funcții biologice, psihologice, sociale, economice, culturale, educative. De aici și diversitatea relațiilor ce se stabilesc în interiorul său ca grup social. Ea se deosebește de alte grupuri sociale prin: forma de organizare, relațiile dintre membri săi, scopurile și atributele pe care le are. Indiferent din ce perspective este analizată familia, ea îndeplinește un rol complex exprimat prin funcțiile anterioare.

Ca grup social sau unitate socială, familia a apărut pe o anumită treaptă a dezvoltării sociale și a evoluat de-a lungul istoriei, funcțiile pe care le implică fiind determinate, în ultimă instanță de condițiile sociale concrete.

Multitudinea relațiilor ce se stabilesc între membri familiei și valorile culturale ce se transmit prin intermediul lor constituie la un loc mediul familial. Mediul familial este universul natural al copilului, diferit în funcție de contextual social pe fondul căruia se constituie și ale cărui fenomene le reflectă, și de particularitățile fiecărei familii.

Influențele educative ale familiei sunt deci, o expresie directă a relațiilor ce se stabilesc în interiorul familiei, și a modelelor culturale pe care le oferă.

Familia este unicul grup social reproducător și, în același timp, forma de menținere a continuității culturale prin transmiterea către urmași a limbii, obiceiurilor, modelelor de conduită, a valorilor spirituale. Împreună cu moștenirea culturală transmisă în scopul socializării, familia conferă copiilor săi o anumită poziție socială. Din momentul nașterii, copilul pătrunde în lumea socială și în lumea culturală care este familia. Tot familia este cea care asigură cadrul afectiv în care fiecare membru își satisface nevoile emoționale, trăirile intime, nevoia de destăinuire a unor împliniri sau insatisfacții apărute în diverse planuri, oferind prin specificul ei sentimentul siguranței. De aceea ea are o poziție excepțională în structura socială și un sens unic ca grup social.

Fiind nucleul elementar, celula care unește pe soți și pe descendenții acestora, familia este în același timp unicul grup social caracterizat prin determinări naturale și biologice, singurul în care legăturile de dragoste și rudenie capătă o importanță primordială.

Mediul familial reprezintă cadrul în care se desfășoară acțiunea educativă a familiei. Mediul influențează, iar educația acționează, nu însă independent, ci concomitent. Nicăieri în lume familia nu este o unitate independentă de societatea în care există.

Familia a îndeplinit și îndeplinește o serie de funcții, dintre care cele mai importante sunt:

– subzistența materială, fizică a membrilor familiei prin producerea de hrană, adăpost, îmbrăcăminte;

– mărirea numărului de membri ai familiei prin reproducere;

– socializarea copiilor prin rolurile de adulți în familie și în alte grupuri sociale;

– menținerea ordinii în cadrul familiei, între membri familiei și alte grupuri;

– menținerea motivației și a moralului pentru a îndeplini sarcini în familie și în alte grupuri sociale;

– producerea și distribuția de bunuri și servicii necesare pentru menținerea unității familiei.

Ceea ce trebuie însă subliniat este că exercitarea funcțiilor familiei este condiționată de tipul de familie, de forma de organizare a vieții de familie, de relațiile de autoritate, de diviziunea rolurilor din familie, dar și de tradiții, obiceiuri.

Familia este un mediu optim pentru formarea și devenirea umană, este un mediu afectiv, social și cultural.

1.3.2. Rolul de părinte

Rolul de părinte reclamă noi responsabilități, fiecare dintre membri cuplului aflându-se în fața unei puternice provocări încercând strategii personale de echilibrare a rolurilor de soț, soție, mamă sau tată. Încă din perioada primei sarcini, soții operează unele modificări, atât în așteptările reciproce, cât și în stilul de viață. Se pregătesc deci, pentru apariția copilului, din punct de vedere material (rearanjarea spațiului și mobilierului), financiar, emoțional (încurajări, discuții, manifestări de tandrețe și înțelegere reciprocă).

Principalele preocupări, uneori îngrijorare a viitorilor părinți se concentrează în jurul capacității lor de a face față noilor probleme determinate de creșterea copilului. Odată cu apariția copilului se produc schimbări în setul de rol – statusuri, ambii părinți trăiesc emoții noi și dobândesc sensul responsabilității, ceea ce nu elimină dificultăți de adaptare.

Uneori, părinții se simt incapabili să construiască o autoritate parentală adecvată sau să îndeplinească corespunzător rolul de părinte, nereușind să comunice empatic și încrezător cu copiii sau să accepte schimbarea în gândirea și comportamentul acestora; ajung chiar la lipsa de control asupra copiilor de la care așteaptă un comportament matur.

Principala problemă care apare este împărțirea responsabilităților privitoare la creșterea și educația copiilor, precum și la gospodărie. Aceste responsabilități pot fi îndeplinite cu dificultate datorită faptului că, de cele mai multe ori, părinții au slujbe și se confruntă cu provocări din partea vieții sociale. Preocuparea de a oferi cea mai bună îngrijire copilului în contextual unei vieți sociale foarte intense, poate să ducă și spre consecințe de genul: conflicte maritale, neglijarea copiilor sau chiar abuzul acestora. Ceea ce este foarte important de remarcat din statistici este faptul că numărul cuplurilor care decide separarea sau divorțul, în această etapa este din ce în ce mai mare. Deci, apariția unui nou membru al familiei în condițiile continuării vieții profesionale și dezvoltării aspirației spre performanță socială reprezintă un aspect relevant pentru modificările din structura vieții de familie. Pentru foarte multe familii acest element se convertește într-o dificultate greu de soluționat mai ales în contextul unei vieți precare din perspectiva material – financiară.

1.4. Familia – mediu socio – economic și afectiv al dezvoltării copilului

Ne referim la familie în mod restrâns, adică alcătuită din părinți și copii, pentru că, în sens larg, familia cuprinde și bunici, unchi, mătuși, veri.

Între membri aceleiași familii există relații de strânsă dependență, întemeiate pe un joc afectiv foarte intens, de aceea mediul familial este de a reacționa la trebuințele inițiale ale copilului și favorizează prima elaborare a personalității proprii și a imaginii sale despre lume după modalitățile esențial afective.

Cadrul familial este locul în care copilul învață să fie iubit și să iubească cu mult înainte ca el să fie în stare să facă distincția între aceste două elemente.

Impulsurile primare ale copilului își vor găsi aici satisfacțiile cuvenite sau vor întâmpina frustrările inevitabile, temperate însă de dragoste; aici ele se vor nuanța prin jocul acomodărilor și renunțărilor.

Familia constituie o adevărată școală a sentimentelor. Datorită membrilor săi diferiți ca vârstă, sex, posibilități psiho – fizice, dar care trăiesc în comun, copilul este de la bun început introdus într-un eșantion foarte reprezentativ al societății, cu diversitatea sa de persoane, cu încrucișarea sa de generații, cu prezența la un loc a trecutului și viitorului, care leagă între ei pe toți membri surclasând neînțelegerile și sentimentele de afecțiune.

Datorită acestei bogății și varietăți de relații, pe care alte medii nu le oferă individului tocmai din cauza omogenității lor, trebuie să recunoaștem funcția profund socializatoare a familiei. Familia impune copilului ocazia de experimentare și necesități de adaptare socio – afectivă; copilul trăiește în familia sa o multitudine de relații interindividuale, iar pe cele pe care nu le trăiește direct, le are sub privirea sa și le vede cum funcționează.

Poziția primordială o ocupă relațiile dintre părinți și relațiile pe care aceștia le stabilesc cu copilul, acestea vor constitui baza pe care copilul își formează ideea de pereche, familie, creștere a copiilor. Aceste relații sunt adânc interiorizate de către copil și se evidențiază chiar în perioade îndepărtate când copilul devine adolescent, tânăr, părinte.

Prin diferențele pe care le înmănunchează, familia dă copilului cea mai mare șansa de a se defini pe sine, punându-i în același timp la dispoziție și modelele la care se poate referi individualitatea sa înnăscută.

Grupul familial joacă un rol important în achiziționarea de către individ, a coerenței personale, în același timp, datorită vieții de colectiv, copilul descoperă aici comportamentele sociale de bază (apărarea propriilor drepturi și respectarea drepturilor celorlalți).

Acțiunile și relațiile din sânul familiei asigură simultan socializarea și individualizarea copilului.

,,În fiecare om o lume își face încercarea “, spunea Eminescu.

Într – adevăr suntem ,, lumi “ diferite care trăiesc într-o singură lume: societatea umană.

Numim familia ,, școală a sentimentelor “, ,, școală a relațiilor individuale“, dar oricum am numi-o, familia presupune referirea la un anume sistem de valori, care inevitabil este produsul unei culturi.

Cadrul pus la dispoziția copilului găsește modele umane pe care le va imita într-o primă fază, dar de care se va diferenția treptat nu numai uman, dar și ca autoritate autonomă caracteristică.

Mediul familial este cel care imprimă acțiunii educaționale anumite particularități. Astfel, subiectul educației este reprezentat de către toți membri familiei, fiecare însă, exercitându – și atribuțiile în funcție de experiența și posibilitățile sale, de concepția despre educație, de locul pe care îl ocupă în structura familiei, de autoritatea pe care o are.

Statutul social al familiei va fi determinat de tată. Dominația tatălui va imprima copilului o viziune fermă asupra vieții, dar acesta nu va trebui să impună ferm legea, ci și să păstreze afecțiunea copilului.

Tatăl este cel care conferă familiei, dar și copilului un sentiment de protecție și siguranță, inspirând copilului dorința arzătoare de a deveni ca el. Pentru că tata este cel care ,, îl aruncă pe copil și – l prinde fără ca acestuia să-i fie frică, el conduce mașina, el mânuiește securea…, el îl poartă în brațe când acesta este obosit. Deci sentimentul de siguranță pe care copilul îl are când tata este în preajmă, provine din impresia că tatăl domină lumea. “

CAPITOLUL II

ASISTENȚA SOCIALĂ A COPILULUI ÎN ROMÂNIA

2.1. Asistența socială a copilului

Asistența socială a apărut ca răspuns la nevoile și suferințele umane, iar nevoia socială și implicit, nevoia de asistență socială au existat și vor exista întotdeauna.  Inițial dezvoltarea asistenței sociale nu s-a realizat conform unui plan global, aceasta având o istorie foarte diferită în lume, purtând amprenta factorilor sociali, economici, istorici și politici existenți la nivelul fiecărei națiuni.

Dacă activitățile inițiale ale asistenței sociale s-au dezvoltat pe lângă instituțiile religioase, cu timpul aceste activități au devenit o ocupație, dobândind mai apoi statutul de profesie și știință.

Asistența socială este o realitate la fel de veche ca istoria umanității, cel puțin din două motive, în primul rând, toate colectivitățile au avut întotdeauna în componența lor indivizi care, din cauze genetice, naturale sau sociale, s-au aflat în imposibilitatea de a-și satisface trebuințele prin mijloace proprii; în al doilea rând, în nici un tip de civilizație nu a lipsit total grija față de membri aflați în dificultate.

Mai târziu, societățile moderne au resimțit nevoia profesionalizării  asistenței sociale. Acestei noi științe i s-a conturat o arie problematică proprie, autonomă, sprijinită pe metode și tehnici specifice de diagnoză, de terapie și sprijin pentru cei vulnerabili.

Asistența socială, privită ca sistem, implică alături de profilul profesional și aspectul instituțional propriu-zis. Este o profesie care oferă sprijin pentru indivizii, grupurile și comunitățile dintr-o societate aflată în schimbare și creează condițiile sociale favorabile bunăstării oamenilor și societății. Țara noastră are o tradiție impresionantă în domeniul asistenței sociale.

2.2. Sistemul de protecție și asistență socială a copilului

Sistemul de protecție a copilului poate fi împărțit în patru mari direcții :

1. Ocrotire familială asistată de stat – părinții păstrează tutela propriilor copii dar beneficiază de sprijinul și supravegherea organizațiilor sau agențiilor statului.

2. Adopția – este o alternativă disponibilă pentru acei copii ai căror părinți au murit, au renunțat la drepturile lor părintești sau au fost decăzuți din aceste drepturi în urma unei hotărâri judecătorești. Adopția garantează drepturi custodiale permanente părinților adoptatori. În majoritatea cazurilor, toate legăturile cu părinții biologici se rup; pot exista și excepții. Adopția este considerată a fi cea mai bună opțiune pentru copilul care nu poate rămâne în familia de origine datorită unor probleme insolvabile. Oferă copilului șansa de a dezvolta legături stabile și de lungă durată. Este recomandată adopția de către părinți din același mediu cultural. Adopția națională este preferabilă celei transnaționale.

3. Plasamentul familial – Foster – este o variantă pentru toți copiii care nu îndeplinesc criteriile de adopție sau care așteaptă să fie adoptați. Părintele Foster (asistentul maternal) preia temporal drepturile de custodie ale copilului. Îngrijirea poate fi de scurtă durată (până la rezolvarea unei crize în familia de origine, criză care a determinat separarea temporară a copilului de părinți) sau de durată lungă (uneori asemănătoare adopției). Familia de plasament poate fi găsită în cadrul familiei lărgite al copilului sau în comunitatea căreia acesta îi aparține ori poate fi una complet necunoscută. Sistemul plasamentului familial este considerată „a doua cea mai bună opțiune” pentru copil – după adopție. Majoritatea țărilor occidentale și-au închis instituțiile de ocrotire de mari dimensiuni prin dezvoltarea sistemul de plasament familial individual sau pentru mici grupuri de copii.

4. Asistența în instituții trebuie considerată a fi alternativa ultimă. Ei i se atribuie marcante efecte negative în dezvoltarea copilului. În multe țări,această formă este utilizată doar pentru acei copii care nu au reușit să se adapteze variantele anterioare (în special plasamentul familial).

2.3. Măsuri de protecție specială

Asigurarea respectării drepturilor copiilor precum și plasarea acestora într-o zonă de interes special au determinat adoptarea Legii nr. 272/2004 prin care autoritățile publice, societatea civilă precum și persoanele fizice sunt responsabile pentru respectarea drepturilor copilului așa cum sunt stipulate în Constituția României și în noua lege în concordanță cu prevederile Convenției Națiunilor Unite referitoare la drepturile copilului.

Această lege, ce are ca principiu respectarea interesului superior al copilului, precizează pentru prima dată în mod explicit că părinții sunt primii responsabili pentru creșterea și dezvoltarea copilului.

Subsidiar, responsabilitatea revine și comunității din care face parte copilul. Autoritățile locale au obligația de a sprijini părinții prin asigurarea de servicii cât mai accesibile care să corespundă nevoilor copilului și familiei și prin acordarea priorității acelor familii aflate în dificultate. Intervenția statului este complementară în ceea ce privește drepturile familiei. Statul are datoria de a asigura protecția copilului și de a garanta respectarea tuturor drepturilor și poate interveni numai în cazuri de abuzuri sau de încălcare.

Măsurile de protecție specială a copilului sunt reglementate prin Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 – privind protecția și promovarea drepturilor copilului și sunt următoarele :

– plasamentul – plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la:

a) o persoană sau familie;

b) un asistent maternal;

c) un serviciu de tip rezidențial;

– plasamentul în regim de urgență – plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare;

– supravegherea specializată – măsura de supraveghere specializată se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal.

2.4. Cauzele instituționalizării copiilor

Dintre factorii care determină instituționalizarea copilului se evidențiază:

–    creșterea numărului de divorțuri ;

– creșterea numărului familiilor incomplete;

– mame solitare;

– dificultăți materiale în familie și condiții de trai nesatisfăcătoare;

– deficiențe de dezvoltare/boală cronică , nereușită școlară;

– probleme de sănătate ale părinților;

– comportament deviant al copiilor /abandon școlar;

– decesul părinților;

– dispariția părinților;

– decăderea din drepturile părintești (alcoolismul, abuzul și neglijarea copiilor, refuzul oficial al propriului copil).

La acestea se mai pot adăuga:

– lipsa de informare și educație a părinților;

– limitarea accesului la servicii medicale și sociale de bază;

– atitudini și comportamente discriminatorii.

Se constată că în procesul de instituționalizare a copilului sunt implicați numeroși factori (părinții, rudele, administrația publică locală etc.), însă în nici unul din cazuri copilul n-a participat la luarea deciziei respective.

Cei ce îngrijesc copiii în instituții descoperă că aceștia evident rămân în urmă pe plan psihic și fizic în comparație cu semenii lor care sunt educați în familie, sunt neîncrezători, predispuși către agresivitate și/sau foarte pasivi, nu pot comunica/comunică greu cu alți oameni. Toate aceste simptome sunt caracteristice hospitalismului și sunt rezultatul copilăriei privată de dragoste și grijă din partea adulților.

Toate acestea duc la tulburări de comportament, apariție rapidă a surmenării. Acești copii foarte greu se adaptează la ceva nou. Nivelul dezvoltării neuro – psihice a lor este mai jos de norma de vârstă. Se evidențiază un tempou scăzut de învățare, ceea ce este legat de întărirea lentă a cunoștințelor, de capacitatea nedezvoltată de a se instrui.

Mai departe, reținerea unei funcții se suprapune pe o altă reținere, devierea – pe altă deviere. Câteva rapoarte au fost consacrate descrierii amănunțite a faptului, cum “moare” în copil curiozitatea, cum frica  încet domină inteligența, cum treptat devine dominant sentimentul de neajutorare.

Majoritatea copiilor instituționalizați, la vârsta de 7 ani nu au pregătire suficientă pentru învățarea la școală; la majoritatea se observă reținerea dezvoltării activităților cognitive, motore și de joc. Neexplorând capacitățile potențiale păstrate, pregătirea de către școală nu poate duce la corecție totală a funcțiilor rămase în urmă, fapt ce nu le permite acestor copii să se adapteze normal la viață, ducând astfel la un comportament deviant.

Conform statisticilor, numărul de divorțuri la tineri/adulți care au fost crescuți în casele de copii este mai mare decât la populația de aceeași vârstă. Aceasta, desigur, nu înseamnă că ei toți sunt sortiți singurătății, așa cum nu înseamnă că ceilalți oameni sunt feriți de o astfel de soartă. Pur și simplu există o astfel de predispoziție și ea are caracter social.

Ereditatea, factorii biologici și sociali nefavorabili reprezintă cauzele diferitor dereglări în dezvoltarea copiilor instituționalizați. Cele mai dese dereglări sunt prezente, în general, în forma reținerii în dezvoltarea psihică și a nivelului scăzut al inteligenței.

Analiza particularităților psihologice a copiilor cu reținere în dezvoltarea psihică duce la următoarea evidențiere:

– pasivitate intelectuală;

– volum redus de cunoștințe și reprezentări asupra lumii înconjurătoare;

– întârziere în formarea operațiilor mintale;

– subdezvoltarea tuturor părților vorbirii;

– predispoziția permanentă pentru conflict, incapacitatea de a rezolva situațiile tensionate;

– autocritica scăzută;

– dependența mărită a comportamentului de situație;

– nivel scăzut de reglare volitivă.

            Astfel, copiii instituționalizați, in afară de problemele legate de faptul că sunt lipsiți de ocrotirea părintească, au și probleme în dezvoltarea fizică și psihică, de cele mai multe ori ele fiind de ordin psihic, ceea ce reprezintă unele dificultăți în reabilitarea lor socială.

2.5. Impactul instituționalizării copiilor

Consecințele instituționalizării asupra copiilor sunt:

– copiii sunt separați de familia lor. Din acest motiv nu își pot forma și menține atașamente durabile și suferă efectele de a fi lipsiți de mamă.

– există un răspuns de tip instituție la nevoile copilului. Copiii au nevoie de a li se răspunde într-un mod apropiat, afectuos și responsabil pentru a realiza atașamente durabile.

Efectele instituționalizării pot varia la fiecare copil, în funcție de următorii factori:

– modul în care adulții din instituție reacționează față de copil;

– mediul înconjurător;

– personalitatea copilului;

De aceea copiii diferiți răspund în mod diferit. Fiecare copil are necesități proprii, diferite de ale celorlalți copii. (Ex.: nu tuturor copiilor le plac aceleași lucruri).

Câteva din efectele instituționalizării sunt:

– lipsa încrederii;

– retragerea din cadrul interacțiunilor;

– agresivitate, hiperactivitate, comportament dificil;

– afecțiune pentru toată lumea;

– lipsa cunoașterii de sine;

– întârziere în dezvoltarea fizică și psihică (Ex.: limbaj redus, performanțe intelectuale scăzute);

– dificultăți în a relaționa cu alți copii;

– au tendințe agresive față de ceilalți copii de vârsta lor;

Aceste dificultăți pot persista pe durata întregii vieți a copilului care a trecut printr-o astfel de experiență, însă studiile făcute au arătat că aceste dificultăți pot fi în general depășite.

ESTE VITAL ca un copil să poată dezvolta relații strânse de atașament. Nu este suficient ca un copil și un adult să fie împreună, ci este absolut necesar ca adultul să își arate în mod clar și deschis sentimentele sale pozitive față de copil. Cu timpul, copilul va răspunde la aceste sentimente în mod similar. Devotamentul și angajarea adulților în relația cu copilul sunt esențiale. Un copil care sigur s-a atașat de un adult se simte bine (confortabil) în mediul în care se află, și este în general mai curios, mai interesat, mai cooperant și mai prietenos cu ceilalți copii. Abandonul copilului sau chiar sentimentul subiectiv de abandon resimțit de copil ca o traumă majoră, poate duce la modificări psihologice temporare sau la modificări ireversibile în cazul unor acțiuni prelungite.

Indiferent de vârsta copilului, instituționalizarea are efecte negative în special datorită felului de îngrijire. Numeroase studii au arătat importanța calității responsabilității îngrijitorului în dezvoltarea socială și cognitivă a copilului. Copiii instituționalizați rămân în urmă în dezvoltare cu o lună pentru fiecare două luni și jumătate.

Stimularea este esențială pentru dezvoltarea normală a copilului. Într-un cadru normal, activitățile care ne înconjoară (zgomotele, vocile, schimbările), toate promovează schimbarea fără să dăm prea mare importanță.

Pentru copiii din instituție mediul nu le va da automat stimularea, așa cum se întâmplă în familie. Iată câteva exemple:

Copilul resimte neplăcut această lipsă a stimulării creându-și mecanisme autoprotective, prin care încearcă să suplinească stimularea insuficientă, mecanisme care, neadecvate fiind, capătă caracter patologic.

Comportamente datorate lipsei de stimulare:

– vizuală: își freacă puternic ochii;

– tactilă: se mușcă, se zgârie,se lovește, se leagănă;

– auditivă: țipă, plânge;

– cognitivă : întârziere mentală;

– motrică: întârziere în achiziționarea mersului, atrofie musculară;

– socială : izolare socială, agresivitate;

Conform studiilor efectuate, tânărul care trăiește experiența instituționalizării suferă o serie de transformări progresive ale personalității, modificându-și simultan sentimentul propriei identități și modul de a-i percepe pe ceilalți. Eul fiecăruia se elaborează în limitele unui sistem instituțional. El resimte dependența față de instituție și se identifică cu ea, cu colegii și cu personalul din unitate.

Satisfacerea nevoilor de comunicare, de afectivitate ale copilului are loc mai ales în familie. Datorită ritmului vieții actuale, comunicarea dintre părinți și copii este serios afectată. Problema se agravează mai mult când vorbim de copiii din instituții, în cazul cărora legătura copil-părinte nu poate fi suplinită în totalitate prin relația cu educatorii. Consecința acestui fapt o reprezintă probabilitatea crescută de apariție a dificultăților de adaptare și dezvoltare psihică, ceea ce poate duce la manifestarea unor tendințe agresive și a unor tulburări afectiv – comportamentale;

La aceste dificultăți de ordin psihologic se adaugă etichetarea de către membri societății ca fiind "din casa de copii". Tânărul interiorizează stigmatul ți se comportă conform așteptărilor "denigratorilor". Atâta timp cât tânărul se află în fața membrilor unei colectivități, reprezintă o persoană obișnuită, normală, însă informația că este "de la casa de copii" atrage discreditarea, fiind identificat cu diverse atribute – slăbiciune, handicap afectiv, lipsa de responsabilitate, mergându-se până la ideea de personalitate infracțională înnăscută. În aceste condiții, negativitatea pare dominantă la tinerii postinstituționalizați, care se autoevaluează în urma nereușitelor în termeni de incapacitate, incompetență, imposibilitatea de a depăși un obstacol.

De asemenea, întâlnim frecvent la acești tineri aspirații neconcordante cu capacitățile personale. Frica de a-și depăși condiția, frica de un imaginar stigmat social, neîncrederea în sine, pot conduce la subapreciere. În schimb, lipsa de responsabilitate, mediul protejat în care s-au format, fac ca mulți tineri să aspire la un statut social, la o profesie căreia nu-i pot face față.

2.6. Activitatea serviciului de asistență maternală

Serviciul de asistență maternală asigură protecția copilului care necesită stabilirea unei măsuri de protecție ce impune creșterea, îngrijirea și educarea copilului de către un asistent maternal profesionist; Această protecție include și plasarea copilului în regim de urgență.

Orice copil are dreptul de a beneficia de serviciul de asistență maternală, dacă se impune acest lucru.

Copilul și familia sa au acces la serviciul de asistență maternală care recunoaște nevoile individuale ale lor și răspunde acestora ținând cont de religie, origine etnică, limbă, cultură, dizabilități și sexualitate.

Servicii oferite :

– identifică și evaluează capacitatea solicitanților în vederea atestării ca Asistent Maternal Profesionist, în condițiile legii;

– pregătește și participă la cursurile de formare inițială și continuă a asistenților maternali profesioniști organizate de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului și eliberează certificate de absolvire;

– susține propunerile de eliberare a atestatului de asistent maternal, precum și pe cele de suspendare sau ori retragerea, motivat, în fața Comisiei pentru Protecția Copilului sector 6;

– propune admiterea sau respingerea cererii de atestare ca asistent maternal profesionist;

– întocmește și instrumentează dosarele de atestare a asistenților maternali profesioniști;

– întocmește și prezintă Comisiei pentru Protecția Copilului raportul de anchetă psihosocială privind evaluarea  capacității de a deveni asistent maternal profesionist;

– asigură o evidență clară și corectă a membrilor rețelei proprii de asistenți maternali;

– instrumentează și soluționează toate sesizările referitoare la copii care necesită protecție pentru îngrijirea lor de către un asistent maternal profesionist, identificând în funcție de nevoile fiecărui copil, asistentul maternal potrivit;

– întocmește, păstrează și actualizează dosarul asistentului maternal profesionist, conform standardelor ;

– sprijină și monitorizează activitatea asistentului maternal profesionist, asigurându-se că acesta este informat în scris, acceptă, înțelege și acționează  în conformitate cu standardele, procedurile și metodologia promovate de către autoritatea competentă;

– prezintă asistentului maternal profesionist, înainte de plasarea copilului la acesta, standardele, procedurile și oricare alte instrucțiuni referitoare la îngrijirea copilului, asigurându-se ca acestea au fost înțelese;

– participă la procesul de potrivire a copilului cu asistentul maternal profesionist, prezentând abilitățile și competențele acestuia din urmă;

– identifică nevoile de pregătire și potențialul fiecărui asistent maternal profesionist, precum și ale membrilor familiei acestuia;

– evaluează anual activitatea fiecărui asistent maternal profesionist, conform standardelor ;

– întocmește și instrumentează dosarele pentru reînnoirea, suspendarea sau retragerea  atestatului de asistent maternal profesionist, în condițiile legii;

– urmărește evoluția copiilor pentru care s-a stabilit o măsură de protecție, precum și evoluția relațiilor dintre copii și asistentul maternal profesionist, revizuind periodic planul individualizat de protecție;

– asigură servicii de consiliere asistenților maternali în vederea optimizării activității de creștere, îngrijire și educare a copiilor pentru care s-a stabilit o măsură de protecție;

– asigură și urmărește protejarea copilului față de orice formă de abuz, neglijare și exploatare;

– desfășoară activități specifice în vederea menținerii legăturii copilului cu familia naturală/extinsă, conform planului individualizat de protecție;

– realizează revizuiri ale evaluării nevoilor copilului la intervale regulate, cel puțin trimestriale, pe durata măsurii de protecție specială și ori de câte ori s-a constatat o modificare neașteptată în circumstanțele care au dus la stabilirea măsurii;

– monitorizează și înregistrează evoluția planului individualizat de protecție și realizează revizuiri ale acestuia la intervale regulate, cel puțin trimestriale, pe durata măsurii de protecție specială și ori de câte ori s-a constatat o modificare neașteptată în circumstanțele care au dus la stabilirea măsurii; revizuirea se realizează înaintea reevaluării măsurii de plasare ;

– coordonează activitățile privind pregătirile referitoare la îngrijirea de zi cu zi a copilului înaintea plasării copilului sau în cel mult 7 zile după plasare, în cazul plasamentului în regim de urgență și facilitează comunicarea și informarea părților (copil, familie, asistent maternal);

– aduce la cunoștință asistentului maternal toate informațiile despre copil, necesare în vederea asigurării îngrijirii în siguranță a acestuia, precum și a celorlalți copii ai asistentului maternal sau plasați la acesta;

– coordonează procesul de potrivire a copilului cu asistentul maternal, astfel încât nevoile și preferințele copilului să fie satisfăcute;

– propune autorităților competente instituirea/schimbarea/încetarea măsurii de protecție;

– realizează reevaluarea măsurii de protecție specială și ori de cate ori s-a constatat o modificare în circumstanțele care au dus la stabilirea măsurii de protecție, înaintează dosarul spre soluționare autorităților competente;

– susține în fața Comisiei pentru Protecția Copilului instituirea/schimbarea/încetarea măsurii de protecție propusă;

– organizează, coordonează și monitorizează activitățile în care sunt implicați alți specialiști, atunci când nevoile copilului impun aceste intervenții;

– vizitează în mod regulat copilul, având inclusiv întâlniri individuale cu copilul;

– asigură, în condițiile legii, menținerea relațiilor copilului cu familia sau cu orice persoane relevante pentru viața copilului, ține evidența vizitelor/întâlnirilor și consemnează impactul acestora asupra copilului;

– întocmește, păstrează și actualizează dosarul copilului aflat în plasament la asistent maternal profesionist;

– se asigură că fiecare copil este înscris la un medic de familie și are acces la o îngrijire medicală corespunzătoare, inclusiv consiliere și terapie, îngrijire stomatologică și oftalmologică, un regim alimentar adecvat și informații despre un mod de viață sănătos;

– se asigură ca dezvoltarea educațională și socială a fiecărui copil plasat este stimulată prin frecventarea grădiniței, școlii sau participa la orice alte forme organizate de stimulare și educare;

– întocmește referatele necesare eliberării sumelor și achiziționării produselor necesare creșterii și îngrijirii copiilor, conform legislației în vigoare;

– urmărește în colaborare cu celelalte structuri specializate ale direcției, implementarea și finalizarea programelor și proiectelor specifice aprobate;

– îndeplinește orice alte atribuții dispuse de conducerea instituției, în limitele competențelor legale;

– colaborează cu instituții guvernamentale și nonguvernamentale din domeniul protecției copilului în vederea îndeplinirii atribuțiilor care ii revin;

– colaborează cu celelalte servicii din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului pentru îndeplinirea corespunzătoare a atribuțiilor serviciului.

2.7. Profesia de asistent maternal profesionist

Asistentul maternal profesionist este persoana fizică, atestată în condițiile legii, care asigură, prin activitatea pe care o desfășoară la domiciliu, creșterea, îngrijirea și educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament sau în încredințare.

Persoana care devine asistent maternal profesionist va fi angajată cu carte de muncă de Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului pe o perioadă determinată și va primi un salariu fix la care se adaugă sporurile aferente. Executarea contractului începe odată cu plasamentul unui copil prin hotărârea Comisiei Județene pentru Protecția Copilului sau a Instanței Judecătorești.

Oricât de bune ar fi condițiile de îngrijire dintr-o instituție rezidențială, copiii nu vor putea găsi acolo toată căldura și afecțiunea de care au nevoie de aceea o alternativă de succes o constituie plasamentul copilului la un asistent maternal profesionist. Plasamentul copilului într-un mediu familial dă posibilitatea dezvoltării sentimentului de securitate și apartenență, având o mare importanță pentru dezvoltarea fizică, emoțională și intelectuală.
Persoanele care doresc să devină asistenți maternali, trebuie să depună o cerere la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția Copilului Hunedoara. Cererea va menționa în mod obligatoriu numărul de copii pentru care solicitantul consideră că poate asigura simultan condiții optime de îngrijire, grupa de vârsta și sexul acestora, disponibilitatea de a îngriji copii cu handicap/ dizabilități, infectați HIV sau bolnavi SIDA. Termenul de soluționare al cererii este de 90 de zile de la depunerea acesteia timp în care se face evaluarea familiei, cursul de pregătire profesională și analizarea dosarului în Comisia Județeană pentru Protecția Copilului în vederea eliberării atestatului de asistent maternal profesionist.

Asistenții sociali din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului vor asigura selecția, pregătirea și evaluarea asistenților maternali și compatibilitatea dintre aceștia și copii. Pot fi atestate ca asistent maternal numai persoanele care îndeplinesc următoarele condiții:

– au capacitate deplină de exercițiu;

– prin comportamentul lor în societate, starea sănătății și profilul lor psihologic, prezintă garanții pentru îndeplinirea corectă a obligațiilor care revin unui părinte, referitoare la creșterea, îngrijirea și educarea copiilor săi;

– au în folosință o locuință care acoperă necesitățile de preparare a hranei, igienă, educație și odihnă ale utilizatorilor săi, inclusiv cele ale copiilor care urmează a fi primiți în plasament;

– au urmat cursurile de formare profesională organizate de serviciul public specializat pentru protecția copilului sau organismul privat autorizat care efectuează evaluarea pentru acordarea atestatului de asistent maternal profesionist.

Nu poate fi asistent maternal profesionist:

– persoana care a suferit o condamnare prin hotărâre judecătoreasca rămasă definitivă, pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni;

– părintele decăzut din drepturile părintești sau cel al cărui copil a fost declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;

– persoana care suferă de boli cronice transmisibile.

Copiii beneficiari ai plasamentului la asistentul maternal sunt:

– copii cu vârste între 0-18 ani;

– copii părăsiți în maternități, spitale și instituții de ocrotire (centre de plasament);

– copii proveniți din familii care se confruntă cu situații de criză;

– copii care sunt abuzați/neglijați în propria familie.

Asistentul maternal profesionist trebuie să asigure creșterea, îngrijirea și educarea copiilor, să asigure integrarea copiilor în familia sa, aplicându-le un tratament egal cu al celorlalți membrii ai familiei, să contribuie la pregătirea reintegrării copiilor în familia lor naturală sau la integrarea acestora în familia adoptivă după caz și să permită specialiștilor în domeniu supravegherea activității sale profesionale și evaluarea evoluției copiilor.

Recrutarea/identificarea asistenților maternali profesioniști trebuie realizată astfel încât serviciul de asistență maternală să răspundă nevoilor identificate și tuturor particularităților copiilor care au nevoie de o măsura de protecție, precum și particularităților de limbă, religie, cultură, etnie și a dizabilităților identificate în urma analizei nevoilor.

Recrutarea/identificarea poate fi realizată direct de către serviciul public specializat pentru protecția copilului, organismul privat autorizat sau prin angajarea serviciilor unor firme/persoane specializate în domeniu.

Recrutarea/identificarea trebuie să conducă la atragerea unui număr suficient de solicitanți din care, în urma evaluării, vor fi selectați asistenți maternali profesioniști.

În timpul procesului de recrutare/identificare sau după acest proces, orice contactare a serviciul public specializat pentru protecția copilului de către persoane interesate se consideră solicitare, indiferent de forma în care a fost realizată (scris, verbal, electronic). Serviciul public specializat pentru protecția copilului, organismul privat autorizat, va ține evidența solicitărilor venite pe parcursul sau după ce s-a încheiat campania de recrutare, va răspunde în maximum 3 zile fiecărei solicitări prin transmiterea unei informări cu privire la drepturile și obligațiile asistentului maternal profesionist, etapele procesului de evaluare și criteriile minime obligatorii prevăzute de lege pentru a deveni asistent maternal profesionist. Totodată, atașat acestui răspuns, va transmite solicitantului un model al cererii de evaluare.

Persoana care dorește sa devină asistent maternal profesionist se adresează: serviciului public specializat pentru protecția copilului sau organismului privat autorizat.

În acest scop, solicitantul formulează o cerere de evaluare a capacității sale de a deveni asistent maternal profesionist, însoțită de acte, și anume:

a) curriculum vitae;

b) cazierul judiciar;

c) copii de pe actele de stare civilă (certificat de naștere, certificat de căsătorie, buletin/carte de identitate);

d) copii de pe actele de studii.

Cererea de evaluare a solicitantului se soluționează în limita termenului de 90 de zile de la data înregistrării.

În termen de 10 zile de la înregistrarea cererii de evaluare, serviciul public specializat pentru protecția copilului, transmite solicitantului un răspuns în scris cuprinzând confirmarea luării în evidență a cererii acestuia, numele asistentului social desemnat ca responsabil de caz, precum și etapele procesului de evaluare și criteriile ce vor fi avute în vedere în cursul acestui proces.

Asistentul social desemnat care primește cererea are obligativitatea de a verifica identitatea solicitantului, modul de completare a cererii și existența actelor necesare a fi anexate.

Procesul de evaluare a capacității solicitantului de a îngriji un copil are două etape:

A. etapa evaluării inițiale;

B. etapa de pregătire.

La încheierea etapei evaluării inițiale, asistentul social responsabil de caz va realiza un raport intermediar de evaluare. În funcție de raportul de evaluare intermediară se va lua decizia de către asistentul social și solicitant dacă se trece la etapa următoare sau nu. În cazul în care se constată că nu sunt îndeplinite condițiile specificate de lege va răspunde cererii de evaluare a solicitantului în scris, motivând concluziile raportului de evaluare.

A. Evaluarea inițială

În procesul de evaluare a solicitantului vor fi avute în vedere, în mod obligatoriu, următoarele aspecte:

1. Solicitanții trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.

2. Condiții materiale.

Solicitanții trebuie să aibă drept de folosință asupra locuinței (acest lucru va fi demonstrat cu acte). Locuința trebuie să fie salubră, să dispună de spațiu suficient pentru asigurarea intimității tuturor celor care locuiesc în ea, cu pat separat pentru fiecare copil, dependințe corespunzătoare pentru igienă, ambient sigur pentru asigurarea sănătății și bunăstării copilului.

3. Starea de sănătate

Starea de sănătate a solicitantului, precum și a tuturor celor care locuiesc împreună cu acesta trebuie să fie bună, fără afecțiuni medicale care pot afecta capacitatea de îngrijire a copilului plasat. În acest scop, solicitantul și persoanele care locuiesc cu acesta obțin un certificat medical de evaluare completă a stării de sănătate. Pe baza acestor certificate, dacă este cazul, asistentul social desemnat va analiza aspectele medicale cuprinse în evaluare, împreună cu cadrele medicale care le-au constatat, în vederea atestării faptului că toate persoanele mai sus amintite au starea de sănătate corespunzătoare îngrijirii unui copil.

4. Aptitudini parentale

5. Profilul moral

Solicitantul și persoanele care locuiesc cu acesta trebuie să dovedească trăsături pozitive de caracter, relații sociale bune în comunitate, precum și faptul că nu au suferit condamnări rămase definitive prin hotărâre judecătorească, pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni care i-ar face incompatibili cu exercitarea profesiei de asistent maternal profesionist.

6. Acceptarea și înțelegerea de către solicitant și, respectiv, de către persoanele care locuiesc cu acesta a necesității colaborării cu familia biologică sau adoptivă a copilului.

7. Acceptarea și înțelegerea de către solicitant a drepturilor și responsabilităților care le-ar putea reveni din relația cu angajatorul și, respectiv, din convenția de plasament.

8. Atitudine non-discriminatorie a solicitantului și a persoanelor care locuiesc cu acesta. Potențialii asistenți maternali profesioniști trebuie să manifeste o atitudine non-discriminativă față de persoanele cu nevoi speciale și față de minoritățile etnice.

9. Capacitatea solicitantului de a lucra în condiții de stres sau speciale (plasamentul de urgență, copii cu nevoi speciale, copii cu tulburări de comportament etc.).

10. Înțelegerea caracterului temporar al plasamentului copilului la asistentul maternal profesionist.

11. Experiența anterioară

Experiența cu proprii copii sau experiența în ocrotirea altor copii, bătrâni, bolnavi, persoane cu handicap constituie un avantaj, nu un criteriu în sine.

12. Atitudinea celorlalți membri ai familiei care locuiesc împreună cu solicitantul față de problematica specifică a copiilor care necesită măsura de protecție și care pot intra în respectiva familie. Pe parcursul etapei de evaluare inițială, asistentul social desemnat al serviciul public specializat pentru protecția copilului va realiza o serie de vizite/întâlniri la domiciliul solicitantului și va obține recomandări despre solicitant.

Solicitanții vor fi vizitați la domiciliu de către asistentul social responsabil de caz.

În cazul unui cuplu, ambii parteneri, precum și ceilalți membri ai familiei care locuiesc cu solicitantul trebuie să fie în mod obligatoriu prezenți la domiciliu în cursul primei vizite. Aceste vizite au drept scop verificarea condițiilor de viață ale solicitanților și verificarea afirmațiilor făcute în cererea de evaluare.

Asistentul social va completa un raport după fiecare vizită. Acesta va contacta familiile și persoanele indicate de solicitant pentru obținerea referințelor, precum și orice alte persoane pe care le apreciază ca relevante.

În procesul de evaluare pot fi incluse și interviuri cu alți profesioniști și orice investigații suplimentare considerate utile de către evaluator.

Observarea în perioada de evaluare a unor atitudini necorespunzătoare sau a altor aspecte care ar putea prejudicia ocrotirea copilului în familia respectivă va fi consemnată și poate constitui motiv de respingere a solicitării.

La încheierea acestei etape, asistentul social responsabil de caz întocmește raportul intermediar de evaluare. Pe baza acestui raport se face trecerea la etapa următoare – etapa pregătirii. În cazul în care raportul intermediar indică existența unor probleme ce afectează sau pot afecta capacitatea solicitantului de îngrijire a copilului, se poate lua decizia întreruperii procesului de evaluare.

Procesul de pregătire a asistenților maternali profesioniști

Procesul de pregătire face parte din procesul de evaluare a asistenților maternali profesioniști. Solicitanții selectați pe baza raportului intermediar de evaluare vor participa la un program obligatoriu de formare, în conformitate cu programa-cadru elaborată de către Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului și Adopție, care include module minime obligatorii și, respectiv, module specializate. Programul de pregătire se desfășoară în grupe de maximum 12 persoane.

În vederea obținerii atestatului de asistent maternal profesionist este suficientă absolvirea modulelor minime obligatorii. Absolvirea unuia sau mai multor module specializate duce la eliberarea atestatului de asistent maternal profesionist specializat pentru una sau mai multe categorii de probleme ale copilului.

La absolvirea fiecărui modul, asistentul social desemnat al serviciul public specializat pentru protecția copilului, împreună cu formatorii, va completa un raport de pregătire care va consemna atitudinea și comportamentul solicitantului, precum și nivelul de acumulare a cunoștințelor. Dacă se constată că nivelul de cunoștințe sau atitudinea solicitantului nu sunt corespunzătoare după absolvirea unui modul, asistentul social desemnat va propune solicitantului să repete modulul sau să recomande încetarea procesului de pregătire și evaluare.

În urma absolvirii modulelor de pregătire se va realiza de către asistentul social un raport final de pregătire ce va cuprinde toate informațiile cu privire la modulele absolvite, rezultatele obținute și observații asupra atitudinii și comportamentului pe parcursul pregătirii.

Raportul final de evaluare este realizat de către asistentul social desemnat și cuprinde informații din raportul intermediar de evaluare și din raportul final de pregătire. Raportul final de evaluare se atașează dosarului solicitantului.

Solicitantul are acces la acele părți neconfidențiale ale raportului final și poate depune la dosar completări, explicații în scris față de aspectele din raportul final care îi sunt defavorabile. Sunt considerate confidențiale acele informații care au fost culese de la terți cu privire la comportamentul și atitudinea solicitantului, precum și unele observații ale asistentului social.

Atestarea, plasarea, îngrijirea copilului la asistentul maternal profesionist

Pe baza dosarului întocmit de asistentul social în urma procesului de evaluare, solicitantul va întocmi o cerere de atestare care va fi înaintată autorității competente să se pronunțe asupra acesteia. La această cerere se va atașa recomandarea asistentului social cu privire la eliberarea atestatului, recomandare ce va face referire la disponibilitatea serviciul public specializat pentru protecția copilului de a angaja, în urma eliberării atestatului, viitorul asistent maternal profesionist (se va face referire și la planul de dezvoltare a serviciului).

În procesul de luare a deciziei de eliberare a atestatului va fi implicat activ solicitantul, în acest sens asigurând toate condițiile necesare realizării efective a acestei implicări (notificarea solicitantului cu privire la data și locul ținerii ședinței în care urmează a fi luată decizia, traducere și interpretare dacă este cazul).

Atestatul se eliberează pe o durată de 3 ani și cuprinde următoarele mențiuni obligatorii:

– numărul și vârsta copiilor ce pot fi plasați;

– particularitățile copiilor ce pot fi plasați: deficiențe, limbă, etnie, religie;

– nivelul de specializare al asistentului maternal profesionist – în urma modulelor de pregătire absolvite;

– perioada în care se va realiza prima evaluare anuală.

Plasarea și îngrijirea copilului la asistent maternal profesionist

În derularea activităților referitoare la plasarea și îngrijirea copilului la asistentul maternal profesionist vor fi implicați în mod activ și permanent copilul, asistentul maternal profesionist și familia copilului, dacă este cazul, și se va ține cont de opinia acestora.

Procesul de potrivire constă în identificarea și pregătirea unei familii (asistentul maternal profesionist aflat în evidenta serviciul public specializat pentru protecția copilului), care să răspundă nevoilor specifice ale copilului care urmează a fi plasat.

Asistentul social al copilului este responsabilul de caz și coordonează întregul proces de potrivire.

Asistentul social al copilului, pe baza evaluării nevoilor copilului și a planului individualizat de protecție, contactează asistenții sociali ai asistentului maternal profesionist, în vederea derulării procesului de potrivire.

Etapele minime obligatorii care trebuie parcurse în cursul procesului de potrivire sunt următoarele:

Potrivirea teoretică – presupune luarea în considerare cel puțin a următoarelor criterii referitoare la copil, familia lui biologică (atunci când este cazul) și, respectiv, a asistentului maternal profesionist:

– criteriile privind copilul se referă la: vârsta acestuia, temperamentul

său, interesele aparente, naționalitate, rasă, religie, relațiile cu alți copii, nevoi speciale;

– criteriile privind familia naturală se referă la: vârstă, temperament, ocupație, înclinații/aptitudini, interese pentru diverse domenii, nivel de educație, naționalitate, rasă, religie;

– criteriile privind asistentul maternal profesionist: vârstă, temperament, ocupație, înclinații, aptitudini, interese pentru diverse domenii, nivel de educație, naționalitate, rasă, religie, atitudinea față de alte etnii, situația legală, competențe profesionale, preferințe privind copilul, disponibilități, reședința (distanța față de domiciliul familiei naturale), alți copii prezenți în familie.

Potrivirea teoretică se realizează cu participarea a cel puțin 2 profesioniști: asistentul social al copilului (după caz, împreună cu persoana de referință a copilului, în situația în care acesta este deja instituționalizat) și asistentul social al asistentului maternal profesionist.

Informarea și pregătirea tuturor părților implicate

Această etapă presupune:

– informarea copilului – se realizează potrivit capacității sale de înțelegere și a gradului său de maturitate;

– informarea familiei naturale (și/sau a persoanelor importante pentru copil) – se realizează sub rezerva respectării interesului superior al copilului;

– informarea asistentului maternal profesionist – asistentul social al copilului îi va aduce la cunoștință toate informațiile necesare, în măsura în care ele sunt relevante pentru situația copilului respectiv.

Acomodarea copilului cu asistentul maternal profesionist

Acomodarea se realizează pe parcursul unui număr de întâlniri între copil și asistentul maternal profesionist și familia acestuia, întâlniri coordonate de către asistentul social al copilului.

Numărul de vizite necesare diferă de la o situație la alta, fiind condiționat numai de ritmul impus de copil în desfășurarea acestui proces.

Această etapă implică parcurgerea graduală a 3 faze:

– întâlniri ale copilului cu asistentul maternal profesionist la domiciliul copilului;

– întâlniri pe teren neutru;

– întâlniri la domiciliul asistentului maternal profesionist.

Singura excepție de la desfășurarea graduală a procesului de acomodare o reprezintă plasamentul copilului în regim de urgență. Prin natura lui, plasamentul în regim de urgență nu permite parcurgerea fazelor de acomodare și are drept scop asigurarea imediată a securității grav amenințate a copilului.

Supervizarea vizitelor se realizează de către cei 2 asistenți sociali, concomitent sau separat, în vederea stabilirii oportunității continuării demersurilor legate de plasamentul copilului, în funcție de evoluția favorabilă sau nefavorabilă a relației copil – asistent maternal profesionist (și familie biologică, acolo unde este necesară implicarea acestora).

Este esențială și obligatorie implicarea tuturor membrilor familiei asistentului maternal profesionist și a persoanelor care locuiesc împreună cu acesta, încă de la debutul procesului de acomodare și pe toată perioada lui de desfășurare. Dificultățile majore apărute în cursul etapei de acomodare și imposibilitatea soluționării lor au drept consecință oprirea întregului proces de potrivire și identificarea unui alt asistent maternal profesionist pentru acel copil.

Toate informațiile importante cu privire la procesul de potrivire, informații ce se referă la nivelul de potrivire între nevoile copilului și aptitudinile și disponibilitățile asistentului maternal profesionist, vor fi menționate în convenția de plasament de către asistentul social al copilului. Toate problemele identificate pe parcursul procesului de potrivire, precum și măsurile ce vor fi luate de asistentul social al copilului vor fi menționate în convenția de plasament.

Recomandarea stabilirii măsurii de plasament/încredințare a copilului la asistentul maternal profesionist se face de către asistentul social al copilului și este o consecință a evoluției favorabile a procesului de acomodare.

În această etapă este obligatorie luarea în considerare a opiniei copilului – potrivit capacității sale de exprimare și gradului său de maturitate – și a opiniei asistentului maternal profesionist.

Prezentarea cazului autorității competente se realizează în echipă, de către cei 2 asistenți sociali implicați, propunerea de luare a măsurii de plasament/încredințare fiind susținută de către asistentul social al copilului.

Decizia finală aparține autorității competente.

Hotărârea de plasament/încredințare se face nominal la asistentul maternal profesionist.

Mutarea propriu-zisă a copilului la asistentul maternal profesionist

Imediat după ce autoritatea competentă a luat hotărârea de plasament/încredințare se va încheia convenția de plasament/încredințare între asistentul maternal profesionist și angajatorul său după cum urmează:

– convenția se încheie pentru fiecare copil primit în plasament/încredințare, cu acordul scris al soțului/soției asistentului maternal profesionist (unde este cazul), și se notifică autorității competente care a hotărât plasamentul/încredințarea copilului;

– această convenție cuprinde următoarele elemente:

      – informații referitoare la copil: identitatea, originea etnică ăi religioasă, situația sa personală, familială, socială și medicală, nevoile sale speciale;

– motivele hotărârii de plasament/încredințare;

– planul de aplicare și obiectivele plasamentului/încredințării;
– modalitățile de menținere a contactului între copil și familia sa biologică (menționându-se explicit situațiile în care autoritatea competentă a stabilit că păstrarea acestui contact nu este în interesul superior al copilului) și modul de pregătire a reintegrării copilului în familia proprie, în cazul plasamentului;

      – modalitățile de supraveghere a activității asistentului maternal profesionist și de evaluare periodică a evoluției copilului;

      – drepturile și obligațiile specifice ale părților cu privire la ocrotirea copilului plasat.

Încheierea convenției de plasament/încredințare între asistentul maternal profesionist și angajator se realizează înainte de mutarea propriu-zisă a copilului și numai după pronunțarea hotărârii de plasament/încredințare. Mutarea efectivă a copilului are loc imediat după semnarea convenției de plasament/încredințare de către asistentul maternal profesionist. Întregul proces de mutare este coordonat de asistentul social al copilului.

Copilul va lua cu el, la domiciliul asistentului maternal profesionist, obiectele personale de care este atașat.

Urmărirea plasamentului/încredințării copilului la asistentul maternal profesionist are la bază prevederile convenției de plasament/încredințare, precum și cele ale planului individualizat de protecție.

Planul individualizat de protecție se întocmește imediat după luarea în evidență a copilului care necesită luarea unei măsuri de protecție, urmând a fi revizuit periodic la 3 luni sau ori de câte ori este necesar.

La stabilirea planului individualizat de protecție este obligatorie participarea tuturor celor implicați: asistentul social al copilului, asistentul maternal profesionist, copilul (în funcție de vârsta și gradul de maturitate), familia biologică.

Atunci când finalitatea planului individualizat de protecție este adopția, familia adoptivă va fi și ea implicată în revizuirea acestui plan. Asistentul social responsabil de caz va consulta orice altă persoană care poate oferi informații relevante pentru situația copilului respectiv.

Elementele minime care trebuie cuprinse la întocmirea planului individualizat de protecție sunt:

– dezvoltarea copilului: o imagine generală asupra progreselor/regreselor înregistrate de copil de la un plan la altul, incluzând dezvoltarea fizică, intelectuală, afectivă și comportamentală; motive de îngrijorare legate de dezvoltarea copilului; măsuri necesare/obiective privind dezvoltarea copilului.

– starea de sănătate a copilului: starea de sănătate curentă; evoluția stării de sănătate de la un plan la altul; considerații asupra celor mai recente evaluări medicale; tratamente/măsuri medicale necesare; imunizări.

– educația copilului (în funcție de vârstă): progrese/regrese înregistrate la școală/grădiniță/domiciliu; probleme/motive de îngrijorare; măsuri necesare/obiective privind educația copilului.

– menținerea legăturii copilului cu familia biologică (dacă este în interesul copilului): evoluția relației copilului cu familia biologică; alte persoane cu care copilul ar trebui să mențină legătura; măsuri necesare/obiective privind legătura cu familia biologică.

– activitatea asistentului social responsabil de caz: activitățile cu copilul, cu familia naturală/adoptivă, cu alte persoane; planificarea tuturor activităților și demersurilor asistentului social legate de rezolvarea situației copilului; revizuirile și evaluările periodice care au legătură cu toate aspectele incluse în planul individualizat de protecție.

– reușita plasamentului/încredințării: modul în care încredințarea/plasamentul satisface nevoile copilului; progresele înregistrate (evoluția plasamentului/încredințării spre finalitatea propusă); eventuale probleme sau motive de îngrijorare; măsuri propuse/obiective.

– planul cu privire la copil și responsabilități: planurile curente legate de copil; responsabilitățile părților implicate; termene de rezolvare.

– finalitatea planului și revizuirea lui se realizează în funcție de evoluția cazului, ținând cont de interesul superior al copilului.

Vizitele de urmărire vor fi realizate de către asistentul social al copilului. Frecvența minima a vizitelor asistentului social – anunțate și neanunțate – la asistentul maternal profesionist este săptămânală în prima lună de plasament/încredințare, iar apoi, cel puțin bilunară. În urma realizării vizitelor, asistentul social al copilului va întocmi pentru fiecare vizită un raport.

Încetarea plasamentului/încredințării la asistentul maternal profesionist se poate realiza conform planului individualizat de protecție sau poate fi determinată de alte motive. În ambele situații, încetarea plasamentului/încredințării se realizează printr-o hotărâre de încetare, revocare sau înlocuire, după caz, a măsurii de ocrotire a copilului, pronunțată de către autoritatea competentă.

La fel ca și intrarea copilului în familia asistentului maternal profesionist, plecarea sa trebuie să fie un proces gradual, desfășurat cu parcurgerea acelorași etape ale procesului de acomodare menționate anterior. În situații de urgență, când acest lucru nu este posibil, se va alege soluția cea mai securizantă pentru copil.

Evaluarea activității asistentului maternal profesionist

Asistentul social al asistentului maternal profesionist este responsabil de monitorizarea activității acestuia. Lunar asistentul social va avea întâlniri cu acesta și cu membri familiei acestuia în vederea identificării problemelor și nevoilor asistentului maternal profesionist. În acest sens, asistentul social va monitoriza activitatea asistentului maternal profesionist și va face propuneri referitoare la instruirea acestuia.

La sfârșitul perioadei menționate în atestat, referitoare la prima evaluare anuală, asistentul social va întocmi raportul de evaluare anuală. Pentru aceasta, asistentul social va avea întâlniri și va consemna opiniile asistenților sociali ai copiilor ce au fost plasați, opiniile familiilor copiilor, opiniile copiilor, precum și ale oricăror alte persoane sau specialiști.

Raportul de evaluare anuală va conține informații despre nivelul de pregătire și nevoile identificate de instruire ale asistentului maternal profesionist.

Dacă situația o impune, asistentul social al asistentul maternal profesionist poate propune retragerea sau suspendarea atestatului eliberat.

CAPITOLUL III

PROTECȚIA SPECIALĂ A COPILULUI ÎN ROMÂNIA

Măsurile de protecție specială a copilului sunt reglementate prin Legea nr. 272 din 21 iunie 2004 – privind protecția și promovarea drepturilor copilului și sunt următoarele :

– plasamentul – plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la:

a) o persoană sau familie;

b) un asistent maternal;

c) un serviciu de tip rezidențial;

– plasamentul în regim de urgență – plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare;

– supravegherea specializată – măsura de supraveghere specializată se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal.

3.1. Plasamentul

Plasamentul copilului constituie o măsură de protecție specială, având caracter temporar, care poate fi dispusă, după caz, la:

– o persoană sau familie;

– un asistent maternal;

– un serviciu de tip rezidențial.

 Persoana sau familia care primește un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România și să fie evaluata de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului cu privire la garanțiile morale și condițiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.

Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidențial fiind interzis. Prin excepție, se poate dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidențial al copilului mai mic de 2 ani, în situația în care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependență de îngrijiri în servicii de tip rezidențial specializate.

La stabilirea măsurii de plasament se va urmări:

– plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;

– menținerea fraților împreună;

– facilitarea exercitării de către părinți a dreptului de a vizita copilul și de a menține legătura cu acesta.

Măsura plasamentului se stabilește de către comisia pentru protecția copilului, în situația în care există acordul părinților sau de către instanța judecătorească, la cererea direcției generale de asistență socială și protecția copilului.

Drepturile și obligațiile părintești față de copil se mențin pe toată durata măsurii plasamentului dispus de către comisia pentru protecția copilului.

Drepturile și obligațiile părintești în situația copilului pentru care nu a putut fi instituită tutela și pentru care instanța a dispus măsura plasamentului sunt exercitate și, respectiv, îndeplinite de către președintele consiliului județean.

Prin excepție, părinții decăzuți din drepturile părintești, precum și cei cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului lor.

3.2. Plasamentul în regim de urgență

Plasamentul copilului în regim de urgență este o măsură de protecție specială, cu caracter temporar, care se stabilește în situația copilului abuzat sau neglijat, precum și în situația copilului găsit sau a celui abandonat în unități sanitare.

Pe toată durata plasamentului în regim de urgență se suspendă de drept exercițiul drepturilor părintești, până când instanța judecătorească va decide cu privire la menținerea sau la înlocuirea acestei măsuri și cu privire la exercitarea drepturilor părintești. Pe perioada suspendării, drepturile și obligațiile părintești privitoare la persoana copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către șeful serviciului de tip rezidențial care a primit copilul în plasament în regim de urgență, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate și, respectiv, sunt îndeplinite de către președintele consiliului județean.

Măsura plasamentului în regim de urgență se stabilește de către directorul direcției generale de asistență socială și protecția copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găsește copilul găsit sau cel abandonat de către mamă în unități sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situația în care nu se întâmpină opoziție din partea reprezentanților persoanelor juridice, precum și a persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecția copilului respectiv. În caz contrar, măsura plasamentului de urgență se stabilește de către instanța judecătorească.

În situația plasamentului în regim de urgență dispus de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanța judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.

3.3. Supravegherea specializată

Măsura de supraveghere specializată se dispune față de copilul care a săvârșit o faptă penală și care nu răspunde penal. În cazul în care există acordul părinților sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecția copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanța judecătorească.

Măsura supravegherii specializate constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații, cum ar fi:

a) frecventarea cursurilor școlare;

b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;

c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;

d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.

În dispunerea uneia dintre măsurile de protecție specială a copilului, Comisia pentru Protecția Copilului, atunci când există acordul părinților sau al altui reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanța judecătorească, atunci când acest acord lipsește, va ține seama de:

a) condițiile care au favorizat săvârșirea faptei;

b) gradul de pericol social al faptei;

c) mediul în care a crescut și a trăit copilul;

d) riscul săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală;

e) orice alte elemente de natură a caracteriza situația copilului.

În cazul în care menținerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul nu își îndeplinește obligațiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia pentru protecția copilului ori, după caz, instanța judecătorească poate dispune plasamentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă.

Prin familie extinsă, legiutorul înțelege copilul, părinții și rudele acestuia până la gradul IV inclusiv, iar prin familie substitutivă, alte persoane decât cele care aparțin familiei extinse care, în condițiile legii, asigură creșterea și îngrijirea copilului.

Împrejurările care au stat la baza stabilirii măsurilor de protecție specială, dispuse de comisia pentru protecția copilului sau de instanța judecătorească, trebuie verificate trimestrial de către direcția generală de asistență socială și protecția copilului.

În cazul în care împrejurările s-au modificat, direcția generală de asistență sociala și protecția copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia pentru protecția copilului sau, după caz, instanța judecătorească, în vederea modificării sau, după caz, a încetării măsurii.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ PRIVIND ETAPELE PLASAMENTULUI ȘI PLANUL INDIVIDUALIZAT DE INTERVENȚIE PENTRU UN COPIL ABANDONAT (COPIL AL STRĂZII)

Numele și prenumele copilului: Ionuț C.

CNP. 1990813xxxx

Măsura de protecție: plasament în regim de urgență la asistent maternal profesionist:

Responsabil pentru aplicarea măsurii de protecție : Direcția Generală pentru Asistență Socială și Protecția Copilului.

Reprezentantul legal al copilului: X. Y.

Domiciliul: sat V com. I, jud. VASLUI

Data realizării planului individualizat de protecție: 12.04.2011

Responsabil de caz, H.D. asistent social

Scop:

– plasarea copilului într-un mediu securizant pentru acordarea serviciilor de specialitate în vederea readaptării fizice, psihologice și pentru reintegrarea socială a copilului străzii, victimă a abuzului / neglijării;

– efectuarea procedurii legale în vederea instituiri unei măsuri de protecție specială

Obiectiv pe termen mediu: instituirea măsurii de protecție specială – plasament la asistent maternal profesionist.

Obiectiv final: reintegrare în familia naturală / lărgită.

SERVICII

INTERVENȚII

CONCLUZII

În cea mai mare parte copiii vin pe lume în cadrul unei familii. Natural, biologic, copilul are întotdeauna doi părinți. Atunci când unul dintre părinți lipsește sau comportamentul său este necorespunzător, primul lovit va fi copilul.

În cadrul familiei, relațiile trebuie să fie cele care să ajute copilul, adică să-i creeze sentimentul de siguranță, să-i asigure modele pe care să le urmeze, să fie ajutat să se adapteze în societate prin însușirea limbajului, mersului, conduitelor morale.

La începutul lucrării îmi propuneam să descopar cât datorează omul, familiei în care s-a născut și a crescut. Nu pot da o cifră, un procent, dar de-a lungul lucrării am arătat că familia este necesară, importantă pentru devenirea copilului. Reușita în educația copilului depinde de armonia cuplului, de atmosfera din familie generate de părinți și copii, de înțelepciunea părinților și de dorința lor de cooperare cu factorii sociali (grădinița, școala). Părinții care au ei înșiși probleme vor crea probleme și copiilor. Societatea evoluează, copiii trebuie să facă față mereu unei anumite cerințe, dar ei trebuie pregătiți pentru acestea.

,, Să nu-i educăm pe copiii noștri pentru lumea de azi. Aceasta lume nu va mai exista când ei vor fi mari și nimic nu ne permite să știm cum va fi lumea lor. Atunci să-i învățăm să se adapteze.” (Maria Montessori)

BIBLIOGRAFIE

1. Stănciulescu Elisabeta, ,,Sociologia educației familiale “, Editura Polirom, Iași, 1997

2. Herseni Traian, ,,Sociologie .Teoria generală a vieții “, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

3. Vlăsceanu Lazăr, ,,Metodologia cercetării sociale. Metode și tehnici “, București, 1986

4. Debesse Maurice, ,,Etapele educației “, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981

5. Osterrieth Paul, ,,Copilul și familia “, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1993

6. Spânu Mariana, ,,Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului “, Editura Tehnică, Chișinău, 1998

7. Piaget J., ,,Psihologia inteligenței “, Editura Științifică, București, 1965

8. www.prestatiisocialevalcea.ro

9. www.penalreform.ro