Familia Si Delincventa Juvenila. Strategii de Interventii Sociale

Psihologie

Familia Si Delincventa Juvenila. Strategii de Interventii Sociale

Byadmin ianuarie 1, 2024

Introducere

Considerată structură de bază a oricărei societăți, familia nu reprezintă doar un grup format din câțiva membri, de regulă soț, soție și copii, ci mult mai mult de atât, înseamnă o relație de sprijin reciproc, ajutor dezinteresat, dragoste și securitate emoțională. Deși există familii care întruchipează idealul, membrii cărora nu sunt doar părinți și copii, ci și prieteni, în altele, din ce în ce mai multe, caracteristica principală o reprezintă relațiile tensionate. De altfel, în fiecare familie există probleme mai mari sau mai mici, discuții în contradictoriu sau chiar situații limită, important fiind ca acestea să fie depășite cât mai repede. Din păcate, mulți par să uite că familia este locul în care există siguranță și în care copiii capătă primele noțiuni despre viață.

Oamenii nu pot trăi singuri, chiar dacă sunt înconjurați de prieteni. Acesta este motivul pentru care a apărut familia, cu toate regulile ei, care au transformat-o într-o instituție al cărei rol este de a-i apăra pe membri și de a-i ajuta pe copii să crească. Din păcate, schimbările ce au caracterizat sfârșitul de mileniu au afectat și structurile sociale, începând cu familia. Aceasta este supusă schimbării și se observă din ce în ce mai des apariția unor manifestări negative : alcoolism, adulter, abuz sexual, inclusiv asupra copiilor, delincvența juvenilă, promiscuitate, săracie, abandonul copiilor și al bătrânilor, violența fizică și verbală între soți.

Prezenta lucrare Familia si delincvența juvenila – strategii de interventii sociale, a izvorât din dorința, în primul rând, de a prezenta rolul pe care îl are familia în educația copilului și efectele educației dăruite asupra comportamentului acestuia. Iar în al doilea rând pentru a transmite combaterea și prevenirea delincvenței juveile.

Lucrarea este structurata în patru capitole, fiecare capitol având specificul lui. În primul capitol am definit și clasificat atât familia, cât și delincvenșa juvenilă. Am prezentat mediul familial și social, precizând care facorii de risc într-o familie.

Capitolul 2 tratează mai mult aspectele juridice cu privire la delincvența juvenila. Iar în capitolul 3 este analizată și comparată delincvența juvenilă din zona rurală și cea urbană, având ca exemplu cazuri reale. Capitolul 4 și ultimul, pe lângă că ne prezintă rolul pe care trebuie să-l joace asistentul psihosocial, ne vorbește și de modul în care trebuie să acționăm pentru a preveni și combate delincvența juvenilă, și nu în ultimul rând modolitatea intervenție atunci când ne confruntăm cu astfel de cazuri.

Familia și delincveța juvenilă este actuala problemă a lumii, problemă cu care se confruntă aproximativ 45% din familiile lumii. Așa cum am spus și în rândurile trecute, familia este primul model de ințiere pentru copii. Dacă copil crește într-o familie delncventă, riscul ca el să fie delincvent este foarte mare.

Capitolul 1 Fundamentarea teoretica

1.1 Definiții

Delicventa juvenila desemneaza, in esenta, ansamblul abaterilor si incalcarilor de norme sociale sanctionate juridic, savarsite de minori pana la implinirea varstei de 18 ani.

Termenul de „delincvență juvenilă”, insa, nu este întâlnit nici în legislația penală în țara noastră, nici în dreptul pozitiv al altei țări. el este o creație a doctrinei penale și a teoriilor criminologice sau sociologice în încercările lor de a grupa o serie de infracțiuni în funcție de criterii de vârstă considerându-se, în mod justificat, că faptele penale prezintă o serie de particularități determinate de nivelul de maturitate biologică și cu precădere mintală a subiectului activ al infracțiunii.

Absența unor criterii adecvate generează o serie de ambiguități în definirea delicvenței juvenile, această noțiune înglobând o multitudine de conduite, condiții și situații de viață nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la un numitor comun prin utilizarea normativului penal.

Delicventa juvenila, in ansamblul ei, nu este altceva decat consecinta absentei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de protectie si ingrijire primite in familie, a esecului activitatii de educatie primita in scoala, etc. Un minor delicvent, este, de fapt, o victima si nu un vinovat constient de responsabilitatile ce i se imputa. El nu are constiinta inadaptarii sale la cerintele normative, traind o experienta sociala diferita de cea a adultului. Datorita acestui fapt, delicventa juvenila apare ca un efect al lipsei de responsabilitate a familiei, a parintilor, a educatorilor, a factorilor raspunzatori de formarea conduitei morale a tanarului.

Desemnând, în general, conduitele morale inadecvate ale tinerilor care n-au împlinit încă vârsta majoratului, termenul de delicvență se aplică la diferite forme de comportament și la categorii eterogene de minori: cei care transgresează legea (delincvenții în sensul restrâns al termenului), cei abandonați de părinți sau educatori și care se integrează în anturaje nefaste potențial delicvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul școlar că urmare a aplicării unor sancțiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite locuri, cei care au nevoie de protecție și de îngrijire pentru diferite motive (decesul părinților, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de comportament).

Din acest punct de vedere, unii autori fac distincție între falsa delicvență, în care includ minorii cu o conduită antisocială provocată de o maladie de un tip sau altul, și adevărata delicvență, care cuprinde minori normali din punct de vedere fiziologic și psihologic, având o bază de anormalitate doar sub aspect psihosocial, căci orice personalitate normală implică socializarea, personalitatea putându-se însă dezvolta – într-un anumit fel – și în afara socializării.

Unii autori consideră necesar ca, în definirea delicvenței, să se pornească de la conceptul de maturizare socială. Privit din această perspectivă delicventul apare că un individ cu o insuficientă maturizare socială și cu dificultăți de integrare socială, care intră în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv cu normele juridice. Delicventul nu reușește să-și ajusteze conduita în mod activ și dinamic la cerințele relațiilor interpersonale din mediul urban respectiv, datorită unui deficit de socializare, determinat de perturbarea sau insuficiența proceselor de asimilare a cerințelor și normelor mediului socio-cultural și a proceselor de acomodare la acestea prin acte de conduită acceptabile din punct de vedere social-juridic. Caracterul disonant al maturizării sociale și, deci, al dezvoltării personalității poate apărea în mai multe variante precum: decalaje între nivelul maturizării intelectuale și nivelul dezvoltării afectiv-motivaționale și caracterial-acționale; decalaje între dezvoltarea intelctuală și dezvoltarea judecăților și sentimentelor morale; atât o perturbare intelectuală, cât și una afectiv-motivațională și caracterială.

Prin acțiunea comună a familiei, a școlii, a grupurilor de muncă și a altor factori educativi, marea majoritate a copiilor își însușesc principalele exigențe ale conformității de grup, comportându-se în funcție de repere sociale dezirabile.

Însă, în pofida măsurilor educative, există suficienți minori care se îndepărtează de la modelele de conduită estimate favorabil de către educator, adoptând comportamente nonconformiste deviante și comițând, mai ales dacă ocaziile sunt favorabile, abateri de la normele de conviețuire socială.

1.2. Analiza conceptuala

In ansamblul formelor particulare de devianta, delicventa sau infractionalitatea apare a avea gradul cel mai ridicat de periculozitate, deoarece afecteaza cele mai importante relatii si valori sociale si incalca regulile si normele morale sau juridice care orienteaza comportamentele indivizilor.

Conceptul de “delincvență” nu este sinonim cu noțiunea de “devianță”. Sfera conceptului de “devianță” este mai largă și cuprinde, ca formă particulară, noțiunea de delincvență. În acest sens, devianța constă în orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societății ori ale unui grup social particular.

Analiza etiologica este marcata de prezenta a doua orientari principale – cea psihologica si cea sociologica.

Prima orientare se concretizeaza, cel mai adesea, intr-o abordare individuala a comportamentului si particularitatilor psihice ale tanarului delicvent, care incearca sa explice devianta penala ca rezultat al unor tulburari de comportament si personalitate datorate incapacitatii de adaptare la exigentele normative.

Cea de a doua orientare, pune accentul pe conditiile si proprietatile mediului social si cultural, considerand fenomenul de delicventa ca efect al conflictelor si contradictiilor existente in cadrul sistemului social.

Insa, ambele orientari sunt obligate sa faca apel atat la factori de natura psihica cat si la faptori cu caracter social. Astfel, orientarea psihologica, prelungindu-se intr-o directie care inglobeaza perspectiva psihologiei sociale, tine seama atat de caracterele individuale ale delicventului cat si de proprietatile mediului familial care l-a format, iar, la randul sau, orientarea sociologica, desi se ocupa cu priotate de de evidentierea particularitatilor mediului social, nu poate evita analiza modului de manifestare a personalitatii.

Caracterele generale si specifice ale infractiunilor se stabilesc prin intermediul normelor penale, care difera de la o tara la alta, in functie de trasaturile social-politice si chiar culturale ale diferitelor legislatii nationale.

Analiza juridica solicita, insa, o analiza sociologica, criminologica si psihologica complementara, cu ajutorul careia se poate identifica contextul socio-cultural al acestei forme de devianta specifica care este delicventa si se pot raporta normele de conduita la cele mai deseama valori si relatii sociale.

1. Abordarea psihologica

Aceasta orientare apare ca o necesitate de intregire a abordarii normativelor juridice si a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profunda si compleza a individualitatii.

Definirea delicventei, din punct de vedere psihologic, angajeaza, deci, personalitatea individuala implicata in acte infractionale.

Punctul de vedere psihologic vizeaza omul concret, cum exista si actioneaza in mediul ambiant, cum se percepe si se evalueaza pe sine ca o rasfrangere a imaginii celorlalti despre sine, perceputa si reverberata la nivelul interioritatii sale.

Perspectiva psiholohica a delicventei incearca sa explice in ce masura individul dispune de o capacitate intelectiva, afectiva, volitiva, capabila sa mentina un echilibru intre interesele, nevoile si aspiratiile sale si mijloacele legitime de realizare a acestora.

Orientarea psihologica cuprinde mai multe directii de abordare, una dintre ele fiind cea „psihanalitica” care atribuie tanarului delicvent o structura „nevrotica”, manifestata prin conflicte intra si interpersonale, cauzate de climatul familial nefavorabil.

Profilul psihocomportamental al delicventului minor se caracterizeaza prin imaturitate afectiva si sociala, rezistenta scazuta sau frustatie, valoare crescuta a agresivitatii si ostilitatii, avand o influenta deosebita cadrul familial.

Familiile dezorganizate, familiile incomplet unite sau nelegitime, dezmembrate, familiile in criza datorita unor cauze ce determina absenta temporara sau permanenta a unuia dintre soti, existenta in cadrul familiei a unor situatiictul de vedere psihologic vizeaza omul concret, cum exista si actioneaza in mediul ambiant, cum se percepe si se evalueaza pe sine ca o rasfrangere a imaginii celorlalti despre sine, perceputa si reverberata la nivelul interioritatii sale.

Perspectiva psiholohica a delicventei incearca sa explice in ce masura individul dispune de o capacitate intelectiva, afectiva, volitiva, capabila sa mentina un echilibru intre interesele, nevoile si aspiratiile sale si mijloacele legitime de realizare a acestora.

Orientarea psihologica cuprinde mai multe directii de abordare, una dintre ele fiind cea „psihanalitica” care atribuie tanarului delicvent o structura „nevrotica”, manifestata prin conflicte intra si interpersonale, cauzate de climatul familial nefavorabil.

Profilul psihocomportamental al delicventului minor se caracterizeaza prin imaturitate afectiva si sociala, rezistenta scazuta sau frustatie, valoare crescuta a agresivitatii si ostilitatii, avand o influenta deosebita cadrul familial.

Familiile dezorganizate, familiile incomplet unite sau nelegitime, dezmembrate, familiile in criza datorita unor cauze ce determina absenta temporara sau permanenta a unuia dintre soti, existenta in cadrul familiei a unor situatii care determina fundamental esecurile comportamentului, ii determina pe copii la adoptarea unor atitudini antisociale, individuale sau de grup.

Prevenirea comportamentului deviant la unii indivizi se realizeaza prin masuri juridico-sociale. In cazul minorilor, pentru determinarea tuturor cauzelor si conditiilor care au generat comportamentul deviant, un rol decisiv il are conduita atitudinii in familie si societate.

Reintegrarea sociala a delicventilor presupune reabilitari timpurii, in functie de atitudinea comportamentala, individualizarea masurilor si procedeelor de reeducare in functie de particularitatile de varsta, caracteristicile psihocomportamentale ale fiecarui delicvent in parte.

O alta directie de abordare este asa-numita abordare „psihopedagogica” a comportamentului care evalueaza cauzele delicventei juvenile din perspectiva erorilor educatiei si socializarii morale, considerand ca tendinta spre delicventa este rezultatul manifest al esecului, asimilarii si internalizarii normelor de conduita de catre subiectii educatiei, acest esec datorandu-se in mare masura unei educatii gresit orientate care ignora motivatiile personale ale tanarului si aplica un sistem defectuos de sanctiuni, la cxare se adauga interdictiile severe instituite de parinti asupra unor actiuni sau preferinte care impiedica dezvoltarea sociabilitatii si a autonomiei morale.

Orientarea psihologica, in asamblul ei, nu se cantoneaza doar la un singur nivel, cel individual, deoarece, punand accensul pe trasaturile de personalitate ale tanarului si pe structura ei dinamica (interese, aptitudini, motivatii, aspiratii etc.) este obligata sa le puna in dependenta cu caracteristicile mediului familial. Adeseori, obstacolele cu caracter afectiv si situatiile familiale deficitare isi pun amprenta asupra sentimentelor de incredere, securitate ale adolescentului, de unde si marcata sa instabilitate afectiva si comportamentala cu impact asupra delicventei si deviantei.

Peste 50% dintre adolescentii delicventi, dupa cum indica statisticile, apartin familiilor dezorganizate, esecul unitatii familiale antamant un esec al educatiei morale.

Absenta realizarii functiilor principale ale familiei (subzistenta, protectie, afectiune, socializare, etc.) determina aparitia unor tendinte neconforme cu normele de conduita valorizate pozitiv de societate.

Asadar, studiul delicventei juvenile solicita o evaluare complexa a interactiunilor intre toti membrii grupului familial si a conflictelor dintre acestia, mai ales in situatii de criza.

Indiferent de caracterul si continutul diferitelor sale abordari, orientarea psihologica in domeniul delicventei juvenile postuleaza ideea principala, conform careia delicventa juvenila se datoreaza incapacitatii de adaptare satisfacatoare la mediu a adolescentului datorita unor tulburari de natura psihopatologica, provocate de un ansamblu de factori, de care, in cea mai mare parte, familia este cea responsabila.

2. Abordarea sociologica

Sociologia delicventei isi aduce aportul la descifrarea actului infractional, la nivel de fenomen social, cu analiza actelor antisoaciale savarsite in realitate, in raport cu multiplele aspecte de inadaptare, dezorganizare, anomie si marginalitate existente in cadrul societatii.

Fenomenele antisociale, reprezentand o problema sociala, se produc in cadrul unei societati avand o determinare sociala resimtita la nivelul indivizilor, grupurilor si institutiilor si produc ceea ce se intituleaza „dezorganizare sociala”. Astfel, abordarea fenomenului de delicventa de pe pozitii sociologice vizeaza dezorganizarea sociala ca stare de inadecvare a retelei de statusuri si roluri, creind o discrepanta intre scopurile colective si obiectivele individuale sau de grup care nu-si gasesc pe deplin satisfactia.

Dezorganizarea sociala sau „starea de anomie” cum o numeste Durkheim, sociolog francez, determina, pe langa cresterea numarului de delicte si extinderea treptata a starii de marginalitate la un numar tot mai mare de indivizi, grupuri sociale, care, la randul ei, se reverbereaza la nivel social prin neintegrare sociala.

Abordarea sociologica cuprinde o serie de directii si de perspective teoretice, care incearca sa completeze punctul de vedere mai limitat al orientarii psihologice, punand in dependenta tendinta spre delicventa nu atat de caracteristicile climatului familial, cat mai ales de cele ale mediului social si cultural.

Mai mult decat o forma de inadaptare, delicventa juvenila este privita ca o forma de exprimare a conflictului tanarului cu valorile societatii in ansamblul ei.

Spre deosebire de psihologi, care pun accentul pe particularitatile psihice ce se deruleaza la varsta adolescentei, evidentiind rolul factorilor individuali, psihosomatici in adaptarea tanarului la mediu, sociologii acorda un rol determinant elementelor cu caracter socio-cultural si conditiilor vietii sociale in general. In acest context, delicventa juvenila nu mai este privita ca o tulburare a personalitatii sau ca o incapacitate a tanarului de a se adapta conditiilor in care traieste, ci ca un efect nemijlocit al deficientelor si disfunctiilor structurii sociale,al conflictelor existente in cadrul sistemului social.

Astfel, plasat intr-un mediu social defavorizant, adolescentul tinde sa aspire la moduri de viata si scopuri superioare clasei sociale sau grupului social din care face parte, dar este privat, in mod sistematic, de mijloacele legitime care i-ar da posibilitatea sa le realizeze.

In consecinta, delicventa reprezinta un mijloc ilegitim si ilicit, o forma de protest contra inegalitatilor intre clase in ceea ce priveste puterea, bogatia, prestigiul si securitatea existentei, acest fenoment fiind amplificat, totodata, de tendinta asocierii adolescentilor (asa-numitele bande de la marginea strazii) care ofera tanarului atat un sentiment de solidaritate cu cei defavorizati ca si el, cat si o identitate.

Dintre acele directii de abordare, mai specifice pentru orientarea sociologica, trebuie mentionata perspectiva teoretica a „dezorganizarii sociale” care pune in dependenta delicventa juvenila de o serie de schimbari si conflicte sociale cate insotesc procesele modernizarii.

In raport de aceasta perspectiva teoretica, delicventa juvenila este considerata, in mod esential, ca fenomen urban, avand ca premisa conflictele culturale si sociale generate de procesele de dezvoltare sociala.

O alta directie particulara a orientarii sociologice este circumscrisa conceptiei teoretice asupra fenomenului de anomie.

Pentru Durkheim, anomia se exprima intr-o pierdere a orientarii individului datorita disparitiei controlului exterior. O asemenea situatie il plasează pe individ intr-o anumită libertate, intr-o absenta a conditionării sociale. Aceasta nu inseamna ca libertatea anomicului poate fi valorizata pozitiv, ci din contra, trebuie înteleasa ca o dezangajare nefasta, negativa provenita din dezechilibrarea relatiei trebuinte – mijloace – scopuri sociale. Durkheim leaga acest concept de patologia sociala generata de insuficienta reglementare normativa a vieții economice si datorita aparitiei numeroaselor roluri sociale ca urmare a diviziunii sociale a muncii, roluri care induc diferentieri puternice intre indivizi.

O ultima directie de analiza etiologica de natura sociologica, inspirata de conceptele fenomenologice din acest domeniu, se asociaza asa-numitei perspective a "etichetarii", care isi propune sa explice, nu atat de ce apare delicventa, cat, mai ales, sa explice de ce un tanar delicvent este perceput ca deviant si sanctionat ca atare. In functie de aceasta perspectiva, delicventa este considerata ca un fenomen produs, in mod fundamental, de mecanismele de control social. Astfel, daca un adolescent, care, incalcand din intamplare normele morale sau legale ajunge in contact cu politia sau cu instanta de judecata, este posibil, de cele mai multe ori, sa se transforme intr-un veritabil delicvent. Definirea ca delicvent de catre aceste institutii de control social, il obliga sa accepte o «eticheta» pe care o va interioriza in imaginea despre sine si se va comporta in conformitate cu ea.

Toate aceste conceptii si orientari formuleaza principalele explicatii ale fenomenului de delicventa juvenila, incercand sa puna in evidenta si sa coreleze o serie de factori si variabile cu caracter individual si social, constituind un punct de reper pentru elaborarea unor modele explicative.

3. Abordarea juridica

Reprezentand o forma particulara a deviantei sociale, delicventa include ansamblul manifestarilor antisociale care prezinta o gravitate si o periculozitate deosebita din punct de vedere a consecintelor lor si care afecteaza cele mai importante valori si relatii sociale protejate de normele juridice penale.

Delicventa sau devianta sociala penala se defineste nu in functie de “eticheta” sau “reactia” membrilor societatii fata de un anumit tip de comportament, ci in raport cu valorile si relatiile sociale lezate si care sunt protejate prin normele juridice penale.

„Cariera” infractionala a unui tanar nu seamana cu cea a adultului, faptele sale ilegitime sau ilicite datorandu-se, de fapt, greselilor facute de educator si nu unor asa-zise motivatii antisociale ale tanarului faptuitor. Totusi, legislatia aplicabila in cazul delicventilor mentine notiunea de „culpabilitate”, in baza acelorasi criterii care evalueaza comportamentul adultului, desi scopul ei nu este atat de a sanctiona, cat de a reeduca, a trata si proteja tanarul.

Din punct de vedere juridic, delicventa se caracterizeaza prin incalcarea normelor care reflecta cerintele oricarei forme de convietuire umana (limitarea libertatii personale, adaptarea adecvata la mediul social, concordanta dintre atitudinile individuale si cerintele sociale, respectarea interdictiilor si prescriptiilor normative, adaptarea acelor criterii de actiune care fac posibila normalitatea si predictibilitatea comportamentului, etc).

Din perspectiva juridica, insa, nu este suficienta stabilirea gradului de vinovatie a unui adolescent care a incalcat norme penale, ci apare necesara si evidentierea gradului sau de maturitate in perceperea caracterului antisocial al faptelor sale, adica evaluarea atitudinilor si motivatiilor sale fata de norma legala. Stabilirea acestui grad de maturitate este echivalenta, de fapt, cu fixarea raspunderii.

Asadar, una dintre cele mai importante categorii juridice cu care opereaza dreptul penal, este aceea de responsabilitate care exprima un act de angajare a individului in procesul interactiunii sociale, prin asumarea consecintelor fata de rezultatele faptelor sale.

Aceasta notiune nu se confunda cu cea de raspundere, care ne indica o obligatie impusa din afara, individul percepand si resimtind normele ca reguli obligatorii impuse din exterior.

Stabilirea starii de iresponsabilitate este o problema extrem de importanta pentru individualizarea vinovatiei si a sanctiunii, fiind necesar sa se determine fie existenta unei boli psihice care genereaza care genereaza aceasta stare, fie existenta insasi a iresponsabilitatii in momentul comiterii faptei, intrucat nu intotdeauna si nu in mod necesar simpla constatare a unei boli psihice a unui faptuitor implica iresponsabilitatea sa, fiind necesara efectuarea unei expertize medico-psihiatrice intr-un institut sanitar de specialitate.

In teoria si practica penala, discernamantul este considerat ca fiind capacitatea subiectului de intelegere si manifestare constienta a vointei in raport cu o anumita fapta concreta”, in timp ce pentru psihiatri el reprezinta o „aptitudine de a deosebi binele de rau, licitul de ilicit, legalul de ilegal, a distinge, prevedea si anticipa faptele proprii si a alege solutii morale.

Notiunea de discernamant, invocata intr-o serie de articole ale Codului penal roman, nu este expres definitita de legiuitor, singura precizare referindu-se la faptul ca, pana la proba contrarie, orice individ care a savarsit o fapta penala se presupune ca a actionat cu discernamant, avand, in consecinta, responsabilitate si poate fi tras la raspundere penala – cu exceptia minorilor care nu au implinit varsta de 14 ani.

Insa, sunt necesare multiple evaluari de natura psihologica, sociologica, psihiatrica si pedagogica, care sa identifice intregul complex de factori si conditii ce pun in dependenta personalitatea, inca insuficient structurata si maturizata a minorului, de contextul social in care se gaseste amplasat.

1.3. Mediu familial si social

„Famila reprezintă nucleul social în care se naște copilul și de la care peimește primele elemente de educație. Se poate spune că ea este prima școală a copilului, care exercită influiențe și asupra dezvoltării ultrioare a lui. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influențează și modelează persoana umană. Așadar rolul cel mai imortant al familiei este creșterea și educarea copiilor. Copilul trăiește cea mai mare parte a timpului sau în familie, unde învață limba, obiceiurile și coportamentele civilizate. De aceea , se spune că „cei sapte ani deacasă” au un rol hotarator asupra formarii coportamentului uman. Prin comprtamentul membrilor familiei, în primul rand al părinților, prin modul cum vorbesc, cum gesticulează, cum se coportă cu alți oameni, cum se achită de îandatoririle sociale, constituie permanent modelele pe care copiii caută să le imite.”

Mediul familial, in care opilul isi petrece ccea mare parte a timpului, c poate fi apreciat sub aspectul structurii, al condițiilor economico-sociale și a deficitului educativ. Mediul familial poate prezenta carențe foarte diverse de ordin juridic, social, moral, pedagogic, legate de situații ca: infidelitate, părăsire, divorț, concubinaj, deces, narcomanii, vicii sexuale etc., fără a mai aminti de însăși absența mediului familial, ca în cazul copiilor orfani, abandonați, aflați în seama asistenței publice.

Regimul educativ familial s-a dovedit principala cauză a eșecului în procesul de integrare și, implicit cauza esențială a devianței comportamentale a minorilor. Părinții cercetați făceau educație în mod empiric, bazându-se pe intuiție și obișnuință. Carențele educative ale familiei se manifestă prin: lipsa totală de interes pentru educația copilului; excesul de grijă, răsfățul din afecțiune exagerată; lipsa unității de opinie în măsurile educative ale membrilor familiei; lipsa autorității morale a părinților datorată unor deficiențe caracteriale, a unor vicii etc.; neputința de a oferi copilului modele umane pozitive prin propriul lor exemplu de comportare; lipsa de înțelegere și afectivitate datorită egoismului și indiferenței față de copil; severitatea excesivă, inconștientă sau voită, care creează un climat familial anxios; folosirea actelor de violență ca mijloace educative.

Cea mai frecventă formă de manifestare a inadaptării copiilor, având drept cauză carențele mediului familial, este vagabondajul, 20% dintre minori au părăsit înaintea săvârșirii infracțiunilor familia sau școala; dintre aceștia 18% provin din familii deficitare comportamental. Formele cu deficiențe de structură a familiei sunt multiple. În 20% din cazuri, familia avea un singur părinte, datorită dezorganizării ei prin divorț, 18% prin abandon și 3% prin deces; în 5% din cazuri familia fusese reconstituită prin mariaj, având un părinte vitreg, 88% din aceste familii aveau un mediu conflictual. Șocul produs de despărțirea părinților a constituit momentul hotărâtor care a marcat evoluția spre devianță comportamentală.

1.4. Factorii de risc

Cauzele sociale vizează, de regulă, influențele nocive ale situațiilor concrete de viață în care s-a aflat tânărul înainte de comiterea conduitei deviante. Condițiile favorizante cuprind, de fapt, acele împrejurări și situații externe care facilitează comiterea delictului.

Noțiunea de cauzalitate nu poate fi redusă, așadar, în acest domeniu al deviantei comportamentale, la o singură cauză fundamentală, ci presupune un complex de condiții, de acțiuni și motivații particulare. Desigur, este greu de surprins ponderea acestor factori individuali, sociali și favorizanți în determinarea și dezvoltarea conduitei deviante.

Tendinței unor specialiști de a pune un accent prea mare pe rolul factorilor sociali (sau externi) îi răspund alții, care atrag atenția asupra faptului că factorii externi acționează întotdeauna prin intermediul condițiilor interne, neuro-psihice. Într-adevăr, numai așa ne putem explica de ce dintre două persoane aflate în aceleași condiții de mediu defavorizant

(sau psihotraumatizant) doar una se hotărăște să recurgă la conduite deviante (sau aberante). Când motivațiile individuale devin presante (de exemplu, dorința excesivă a persoanei de a obține diferite satisfacții prin bani, drog, sex etc.), "factorii ambientali de precipitare" pot inspira sau declanșa actul deviant, oferind mijloacele prin care delincvența se perpetuează (Buș, 2000).

Fenomenul de devianță socială în general, în care se încadrează infracționalitatea, implică în societate, o serie de probleme și aspecte de un deosebit interes teoretic și practic pentru cercetarea științifică. Studiile teoretice se referă la mecanismele etiologice, la modalitățile de producere a infracționalității și la semnificațiile sociale ale comportamentului infracțional, activitatea practică presupune, atât metode de investigare și cunoaștere, cât și forme și mijloace de prevenire și combatere a manifestărilor antisociale la nivel individual și social (Buș, 1997).

Paleta acestor tulburări este largă, ea cuprinzând atât modificări comportamentale mai puțin grave sub raport juridic (penal), dar supărătoare, de tipul: minciuna, inconsecvența comportamentală, violența verbală, copiatul la lucrări de verificare, fumatul ostentativ, bruscarea de către băieți a fetelor, refuzul de a saluta, diferite atitudini nonconformiste; cât și abaterile grave de la normele morale și legislația penală, cum sunt: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau tâlhărie, consumul curent de alcool sau droguri, prostituția etc.

Fenomenul infracțional, care implică factori multipli care îl generează și diverse forme în care se manifestă, este studiat cu aportul psihologiei judiciare. Factorul determinant al comportamentului infracțional este întotdeauna de natură subiectivă, dar acest aspect nu poate fi izolat de contextul în care se manifestă: social, economic, cultural etc. ( Buș, 2006).

O discuție pertinentă asupra cauzelor comportamentelor deviante la elevi pretinde, așadar, o considerare simultană a celor trei grupe de factori, menționate mai sus: tendințele ereditare (condițiile interne predispozante) se realizează și se manifestă întotdeauna într-un mod diferit, în dependență de antecedentele dezvoltării individuale, de evenimentele copilăriei și de mediul în care trăiește copilul sau tânărul în cauză (Buș, 1999). Fiecare caz de inadaptare școlară are, prin urmare, o "istorie" proprie, care impune o interpretare psihogenetică, dinamică și funcțională a inadaptării școlare (Mucchelli, 2006).

Categorisind atitudinile adolescentului și preadolescentului, trebuie să subliniez că la această vârstă reacțiile sunt uneori neconcordante, dar că nu toți adolescenții sunt delincvenți, chiar dacă uneori comportamentul lor este considerat de catre noi, maturii, unul antisocial. Subliniem faptul că la această vârstă, apar unele schimbări majore din punct de vedere social cât și fiziologic (Opre, 2003). Majoritatea celor aflați la vârsta adolescenței își schimbă cercul de prieteni datorită faptului că ei încheie un ciclu de învățământ gimnazial și trec într-o treaptă superioară educativă și anume, sistemul liceal.

Aici apar, în majoritatea cazurilor schimbările de comportament, datorită inadaptabilității, în cele mai frecvente cazuri, la noua viață socială. Pe lângă toate acestea apar și transformările fiziologice, tranziția de la copilărie la vârsta de adult. Preadolescența este caracterizată prin stabilizarea maturității biologice și dobândirea unei individualități mai nuanțate. Această categorie cuprinde copiii cu vârstele cuprinse între 13-14 și 16 ani.

Această etapă asimilează și pubertatea. Acest termen pune mai bine în evidență transformările de tip somato-fiziologic, a accelerării proceselor de creștere biologică a

organismului (Opre, 2001).

Personalitatea elevului preadolescent relevă nu atât trăsăturile stabilizate, ci mai degrabă relații între trăsături (Opre, 2000). Un exemplu elocvent este acela prin care nu de fiecare dată rezultatele școlare ale elevului reflectă și capacitățile sale intelectuale; se interpun relații dintre psihic și ambianță, își exercită influența mulți factori mediatori precum motivația, interesele, echilibrul emoțional, imaginea despre sine și despre alții, astfel că adaptarea normativă își spune și ea cuvântul.

O trăsătură determinantă preadolescenței este lupta dintre extrovertire (specifică copilăriei) și introvertire (specifică adolescenței). Ca urmare a acesteia, perioada abundă în manifestări excentrice adesea contradictorii, șocante, teribiliste, negative. Toate aceastea se explică prin faptul că puberul incearcă să se indentifice, confruntându-se cu alții (Opre, 2002).

Se observă, în această perioadă un interes crescut pentru sport, activități practice, la băieți, aceștia făcând obiectul studiului. Interesul pentru oameni crește, apoi scade. Dacă familia ar fi atentă la nevoile tânărului, poate că mulți dintre aceștia nu ar cădea în această extremă a delincvenței.

Criza morală a adolescenței, (adolescentul este tânărul cu vârste cuprinse între 16 și 18-20 de ani) este o criză reală, cu însemnate proiecții psihice, acompaniate prin fenomene afective și izbucniri caracteriale manifestate sub diverse forme. Pentru Stanley Hall(1904) adolescentul este un candidat la delincvență. Criza adolescentului se referă pe de o parte la negarea de către tânăr a propriei identități, anume aceea de copil, pe de altă parte revendicarea unei noi identități, care să îl plaseze în lumea adultului.

Pentru a fi luate măsurile profilactice necesare scăderii numărului de conduite deviante în școală, trebuie să punem în discuție, fie și succint, rolul factorilor individuali (sau interni) și al celor sociali (sau externi) în determinarea acestor conduite.

1. Factorii individuali predispozanți

Factorii individuali țin de capacitatea personală a fiecărui elev de a reacționa, adică de resursele personale, de bogăția și calitatea "schemelor de adaptare" ; astfel, unii elevi au un potențial mai mare de adaptare (de maleabilitate, comunicare, acceptare a interdicțiilor, de toleranță la frustrare), iar alții unul mai redus (sunt mai rigizi, mai intoleranți, mai puțin permisivi în raportul cu ceilalți), în general, acești factori individuali pot fi grupați în două categorii: 1. factori constituționali, dependenți de zestrea ereditară și de structura neuropsihică a copilului (de exemplu, debilitate mentală, hiper-emotivitate, autism, tendințe agresive etc.); 2. unele particularități ale personalității în formare (de exemplu, diferite tulburări de caracter sau atitudini negative, formate sub influența unor factori defavorabili ai mediului (Opre, 2001). Spațiul restrâns acordat acestui material nu ne permite să realizăm decât unele considerații succinte asupra factorilor menționați.

Predispoziția genetică

Determinările ereditare, deși importante, nu trebuie să ducă la exagerări de genul: "inadaptat prin naștere", care favorizează un anumit "fatalism" educațional. Adevărul este că factorii ereditari (sau predispozanți) acționează nu direct, ci prin intermediul celor de mediu, care vor favoriza sau nu exprimarea acestor potențialități ereditare.

a. Deficiențele intelectuale. Se apreciază astăzi tot mai mult că întîrzierile mintale reprezintă o premisă a deviantei comportamentale, mai ales atunci când nivelul mintal scăzut se asociază cu tulburări afective și cu condiții defavorabile de mediu. Deficiențele intelectuale exprimă, de regulă, dificultatea sau imposibilitatea celui în cauză de anticipare, pe plan mental, a urmărilor inevitabile ale atitudinilor deviante adoptate. Altfel spus, ele exprimă slaba capacitate de a trăi anticipativ o serie întreagă de efecte sau stări emotive, motiv pentru care persoana respectivă trăiește mai mult "în prezent", sub presiunea tiranică a pulsiunilor și trebuințelor sale primare(Buș, 2000).

b. Modificări accentuate ale vieții afective și ale voinței. Dintre aceste modificări, cu un puternic substrat ereditar, menționăm: toleranța foarte scăzută la frustrare; o pronunțată labilitate afectivă; un potențial agresiv ridicat; indiferență afectiva (absența emoțiilor altruiste și simpatetice).

– Se știe că sentimentul de frustrare exprimă starea noastră de disconfort în raport cu o trebuință sau aspirație care, din diferite motive, nu a fost satisfacută. Oamenii au diferite praguri de rezistență la privare (frustrare), în funcție de cât de mult sunt dispuși să realizeze un dialog flexibil cu ceilalți, respectiv de a face schimburi de valori materiale și spirituale cu cei care îi înconjoară. Elevii "problemă" sub raport comportamental (disciplinar) sunt, de obicei, persoane încorsetate de egoism în interpretarea situațiilor sociale, sunt persoane dominate de incapacitatea de a se detașa de propriile trăiri și tendințe egocentrice, ceea ce le determină să creadă că au numai drepturi, nu și îndatoriri.

Incapacitatea de a accepta o frustrare, un reproș sau sugestie constructivă îi face pe acești

elevi să recurgă la încercări de satisfacere a trebuințelor lor egoiste pe alte căi decât cele legale (Buș, 2001).

– Labilitatea afectivă reprezintă una din caracteristicile personalității delincvenților, ea manifestându-se prin : sugestionarea rapidă în raport cu impresiile de moment formate; reacții imprevizibile (datorate insuficientei dezvoltări a autocontrolului afectiv); lipsa unei autonomii afective (determinate de o slabă dezvoltare a emoțiilor și sentimentelor superioare, îndeosebi a celor morale). Labilul afectiv, este un instabil emotiv, un element care în reacțiile sale trădează discontinuitate, salturi nemotivate de la o extremă la alta, inconstanță în reacții față de stimul. În acest context, actul infracțional ajuns în etapa dialogului între anchetator și anchetat prezintă o particularitate în cazul adolescentului. În cazul persoanelor sincere, dar labile emoțional (sferă din care fac parte minorii, femeile, vârstnicii, unii convalescenți etc.) este necesară crearea unui climat de siguranță și încredere reciprocă, a unui dialog deschis, degajat, cooperant. Nerealizarea acestui climat poate duce la inhibiții emoționale artificiale cu manifestări mimico-gesticulare și neurovegetative. Labilul emoțional, deși este sincer, va reacționa sub impulsul fricii pe care o resimte față de implicațiile conjuncturale referitoare la învinuire, la care se adaugă blocajul afectiv față de anchetator. Gesturile de nervozitate, de agitație, de ridicare a tonului, de agresivitate etc. din partea anchetatorului pot provoca o profundă tulburare în gândirea și stările emoționale ale anchetatului emotiv (Buș, 2005).

– Fenomenul de agresivitate, determinat de instabilitatea emotivă și de o structură dizarmonică de personalitate de tipul psihopatiei impulsive, stă la originea multor devieri comportamentale. Investigarea tendințelor psihice ale delincvenților cu teste de personalitate (de exemplu, T.A.T., testul de frustrație al lui S. Rosenzweig etc.) a relevat faptul că foarte mulți dintre minorii delincvenți testați au dat răspunsuri de tip agresiv, care exprimă opoziția și intoleranța deschisă a acestora față de reguli (norme, cerințe) și față de ceilalți din jur (Opre, 2003).

Tulburările de caracter

Deși nu se poate pune semn de egalitate între "caracteriali" și delincvenți, deoarece nu toți copiii cu tulburări de caracter devin delincvenți, și nu toți delincvenții au cunoscut (traversat) în copilărie sau adolescență o fază "caracterială", se constată totuși faptul că, în numeroase cazuri, delincvența juvenilă este precedată de tulburări de caracter care apoi, prin cronicizare, s-au fixat în structura caracterului respectivilor minori. Astfel, cercetătorii arată că un copil caracterial (cu un "caracter rău") se prezintă adesea, în cadrul vieții sociale, ca un inadaptat, ca un sociopat, deoarece el nu reușește să realizeze relații armonioase între el și mediul social, datorită educației greșite primite și a experiențelor dureroase de viață avute (Opre, 2002). După R. Mucchielli (2006), disocializarea copilului caracterial se exprimă prin: falsa percepție a celor din jur; absența aprofundării și evaluării corecte a consecințelor actelor comise; respingerea sarcinilor și rolurilor propuse de părinți sau profesori. Astfel de trăsături, care exprimă insolența, voluntarismul afectiv, opoziția față de încercările educative ale adulților se obiectivează, evident, în diferite reacții și acte predelictuale care apoi, prin cronicizare, se structurează în personalitatea tânărului, dând naștere la ceea ce se cheamă un caracter deficitar (imatur sau greșit structurat).

Individul este acceptat conform psihologiei judiciare ca fiind o ființă care în mod obișnuit acționează rațional, dar uneori automat și chiar irațional. Dorințele se manifestă în conștiința persoanei ca mobil al comportamentului, în cazul unor împrejurări favorabile acestea pot determina luarea unor decizii pentru săvârșirea infracțiunii. Psihologia judiciară este știința care cercetează comportamentul sub toate aspectele, aducând explicații științifice privind mecanismele și factorii favorizanți, permițând o fundamentare realistă a manifestărilor acestuia. Definirea profilului psihocomportamental deviant, evidențierea cauzelor determinante, constituie elemente esențiale în conturarea programelor de prevenire a actului infracțional (Buș, 2006).

Între cele mai importante probleme ale delincvenței juvenile care stau în atenția psihologiei judiciare sunt: factorii determinanți ai comportamentului infracțional; mecanismele psihologice și psihosociale implicate în activitatea infracțională; particularitățile psihologice ale personalității infracționale; mecanismele psihologice implicate în fenomenul recidivării activității infracționale; modalitățile de prevenire a infracționalității; structura și mecanismele psihologice ale comportamentului simulat; explicarea conduitelor dizarmonice întâlnite în practica judiciară etc. (Buș, 2006).

2. Factorii externi determinanți

O discuție asupra factorilor externi în determinarea conduitelor de inadaptare școlară, sau socială, este motivată de faptul constatat de atâtea ori că motivația elevului pentru învățare, perseverența acestuia în activitate, atitudinea sa față de școală sunt în relație strânsă cu realitatea psiho-pedagogică din școală, cu climatul afectiv din familie, cu gradul de dificultate al activității școlare impuse de profesori sau părinți.

Factori psiho-pedagogici de ordin familial

Familia, prin tonalitatea și atmosfera sa afectivă, prin dimensiunea sa culturală și gradul ei de integrare socială, constituie un mediu educativ determinant. Orice dezacorduri și tensiuni existente în mediul familial vor genera în conștiința copilului îndoieli, reticente sau reacții neadaptative.

A fi părinte nu este, desigur o sarcină ușoară, și dealtfel nu există o grilă a părintelui perfect, poate doar perfectabil. Dar performanța unui părinte depinde de mult prea multe variabile unele imprevizibile în sine altele ignorate, iar erorile ce se întrevăd de aici sunt și ele tot atât de imprevizibile. Putem spune câte ore este bine să aloce fiecare părinte relației cu copilul într-o zi, câte ore să aloce cuplul mama-tata copilului, cât este bine să fie îndrumat la efectuarea lecțiilor și cât să fie lăsat să se descurce singur, cât de mult să se implice părintele în alegerea partenerilor potriviți de joacă și cât să fie libera sa alegere a persoanelor pe care să le simpatizeze etc.

Dintre factorii familiali care pot genera tulburări comportamentale la copii,

menționăm:

– Deficite de climat familial și de structură familială. Familia reprezintă "un soi de personalitate colectivă", a cărei armonie generală influențează echilibrul psihologic al fiecăreia dintre părți. Faptele de viață arată, în acest sens, că diferitele însușiri moralvolitive ale copilului, cum ar fi, de exemplu, inițiativa și fermitatea în acțiuni, curiozitatea epistemică, spiritul obiectiv de autoevaluare etc. depind de o serie de trăsături pe care le are familia în care copilul trăiește. Există familii reprimatoare, care înăbușă spiritul de independență al copilului, și familii liberale, care dezvoltă inițiativele acestuia. De asemenea, sunt familii integrate social, sigure de ele, care prezintă un grad ridicat de receptivitate socială, și familii la limita integrării, nesigure, închistate, refractare la tot ce apare nou pe plan social. Nu mai puțin interesante sunt așa-numitele familii active și pasive, în cazul celor active, principala însușire este aceea de a se afirma, de a lupta cu greutățile, de a se impune, în sensul bun al cuvântului, în societate; ele încurajează formarea la membrii mai tineri ai familiei a dinamismului, a încrederii în sine, a motivației muncii. Familiile pasive, indiferente, indolente, generează sentimentul de eșec, de neîncredere în viață, de descurajare în lupta cu obstacolele întâlnite în activitate (Glueck & Glueck, 1950).

Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei poate fi abordată de ambii părinți, alteori de unul dintre părinți, cel mai frecvent de către tată. Trebuie diferențiată situația în care părinții hiperautoritari sunt “bine intenționați”, având o anumită concepție gândită și eventual verificată în familia lor în propria lor educație primită de la părinți și care a funcționat de cea în care autoritarismul este asociat cu agresivitatea, inclusiv fizică și cu un înalt potențial conflictual familial (Zabczynska, 1977).

Severitatea excesivă, cu multe rigidități, cu interdicții brutale lipsite de explicații raționale, cu comenzi ferme pline de amenințări, cu privațiuni de evenimente sau obiecte pe care părintele știe că și le dorește mult copilul își lasă puternic amprenta asupra procesului de formare a personalității lui. Părinții hiperseveri impun un regim de muncă insensibil copilului lor, nefiind capabili să evalueze capacitățile complexe, prihoemoționale și de sănătate fizică și mentală ale acestuia, depășind limitele de toleranță psihologică și psihofizică ale copilului uneori fără cea mai mică capacitate de rațiune, alteori conștient, din intenția de a crea un individ mai capabil prin autodepășire. Copiii sunt puși în fața unui volum tot mai mare de sarcini pentru a putea realiza cât mai repede acele achiziții care să corespundă întru totul aspirațiilor părinților. Aceștia sunt genul de părinți care vor spune anturajului cu mândrie că investesc mult, vor să scoată tot ce e mai bun din copilul lor, pentru a face din el un om deosebit. La celălalt pol al aspirațiilor în ceea ce privește viitorul copilului lor, în categoria părinților severi se înscriu și cei ce sunt ființe extreme de puțin

educate, aflate la periferia societății și care consideră că acest copil trebuie să le asigure traiul prin munca sa, din primii ani ai vieții.

În primul caz, este vorba despre părinți cu intenții bune, dar după maniera în care procedează încep să apară rezultate contradictorii. În multe situații părinții nu acceptă că intențiile lor nu dau rezultate pozitive, nu urmăresc rezultatul acțiunii lor în tipul ipoteză de lucru și evaluarea rezultatelor parțiale, în plus chiar își apără concepția cu fermitate în cazul în care un evaluator al copilului, de tipul cadru didactic sau un alt membru de familie constată rezultate nedorite. Menținerea copilului în acest regim de viață determină treptat modificări serioase în una din cele mai importante dimensiuni ale personalității, cea atitudinal-relațională, traduse prin fenomene de apatie și indiferență accentuată față de ceea ce trebuie să întreprindă sau în ce privește relațonarea cu cei din jur, atitudini de protest și revoltă chiar și față de noile influențe exercitate asupra sa, toate acestea datorate unui șir de frustrări acumulate în timp.

În categoria părinților hiperseveri se încadrează și părintele dominator, cel mai adesea tatăl, care este o autoritate nu doar pentru copilul său, este o personalitate puternică, exigentă, care știe să se afirme și să reușească, care adesea ocupă o poziție socială înaltă și se bucură de un prestigiu remarcabil. El pretinde ascultare și respect, în viziunea lui soția și copiii sunt ființe vulnerabile dependente de el, încapabile să își modeleze singure viața, care trebuie conduse și modelate. Dacă este la mijloc o tradiție sau o afacere de familie prosperă, copilul trebuie să aibă înclinația și să acumuleze pregătirea necesară pentru a duce mai departe și a crea un imperiu pe măsura visului părintelui său. Dacă acesta a cumulat experințe vaste prin care s-a dezvoltat, copilul său are datoria de a le primi de la tată gata testate, să accepte teoriile vieții acestuia fără a căuta experimente proprii. Aici pot apărea mai multe tipuri de eșec educațional, în funcție de caracterul copilului. Copiii acestui părinte sunt adesea timizi și inhibați, dar se pot manifesta atunci când caracterul lor

prezintă analogii cu al părintelui autoritar și ca ființe rebele și autoritare. Conflictele între asemenea personalități pot duce la rupturi butale ale raportului tată-copil. Dacă firea copilul e slabă, nu se va putea lupta, dar va abandona lupta pentru propria sa viață, va trăi blazat o viață în care nu se recunoaște pe sine și în care acumulează frustrări. Dacă însă tânărul este un caracter puternic, își va studia tatăl, căutând mai mult sau mai puțin conștient să descopere laturi slabe ale acestuia, pe baza cărora va crea premiza unor ieșiri dezechilibrate ale părintelui, tipul tatăl tiran, o autoritate care operează în salturi, fiind în fond o fire timidă și slabă. Izbugnirile periodice și aberante de autoritate duc în ultimă instanță la devalorizarea figurii paterne de acest tip. Copilul reacționează la acest mod de comportament prin instabilitate, stări de inhibiție și de frică. Se pot contura apoi și dezechilibre mai profunde, care pot apărea când copilul devine conștient de mediocritatea părintelui său, a cărui imagine încetează de a se mai constitui ca model.

S-a observat că părinții hiperautoritari operează cu anumite imagini asupra copiilor lor, defavorabile acestora și care îi influențează în sens negativ în activitatea lor educațională. Sunt prezentate în literatură următoarele imagini parentale posibile. Astfel după Wolf (1945) se descriu: copilul-pitic, considerat ca o ființă nedezvoltată și lipsită de valoare, care trebuie să fie mereu certată; copilul-marionetă, care nu are dreptul să creeze niciun fel de probleme în nicio situație familiei, care trebuie să fie cât se poate de cuminte și să corespundă în toate privințele dorințelor și exigențelor părinților săi; copilul sălbatic, cu personalitate manifestată, care trebuie dresat și ale cărui porniri, obligatoriu urâte, trebuie reprimate.

Desigur, în fața părintelui hiperautoritar și hiperagresiv copilul nu are altă alternativă decât supunerea oarbă, necondiționată în raport cu cerințele și pretențiile acestuia, dar efectele negative în planul dezvoltării și evoluției personalității vor apărea.

Copilul nu poate să răspundă la agresivitatea și ostilitatea părintelui în mod direct, ci indirect prin atitudini și acțiuni agresive orientate către alții. Tensiunea acumulată în timp ca urmare a frecventelor stări de frustrare produse de evenimentele prin care a trecut copilul în relația cu părintele se vor elimina prin descărcări bruște, printr-un comportament agresiv și exploziv la adresa altora. În acest context, în situații mai delicate sau tensionate create în societate, în cazul unor discuții contradictorii sau dezbateri, tânărul se poate manifesta delincvent (Berkowitz, 1972).

Dacă acest aspect parental s-a demonstrat a avea carențe importante, o altă greșeală educațională este cea a hiperprotejării copilului de experiențele inevitabile ale vieții. Părinții depun mari eforturi pentru a reține înafara drumului copilului prin viață orice atac, astfel încât copilul, nepregătit treptat, în conformitate cu posibilitățile reale ale sale la diferite momente și perioade de vârstă, nu mai poate să se descurce singur, capătă angoase legate de ceea ce e înafara cunoașterii sale, frica de ceea ce pentru el este necunoscutul, incapacitate de adaptare în diferite situații, traume psihice accentuate la cele mai mici eșecuri. Va putea acumula resentimente, va putea deveni suspicios, nu va ști să se împrietenească cu alți copii, nu va ști să aleagă prietenii de dușmani. Dacă părintele îi alimentează orgoliile cu multe laude nejustificate, ulterior copilul poate deveni îngâmfat,

incapabil să se autoevalueze, riscând să se supraaprecieze în anumite situații și să cadă în ridicolul celorlalți ori să aibă o tendință de impunere dominatoare asupra celorlați, fără o acoperire reală din partea capacităților sale.

În general există o diferență de abordare a relației cu copilul de către cei doi părinți, unul fiind mai permisiv altul mai sever, în funcție desigur și de personalitatea lor. În cazul în care ambii părinți sunt hiperpermisivi și de fiecare dată copiii primesc tot ce iși doresc nu vor accepta mai apoi niciodată constrângeri, disciplină, devin rebeli sau frustrați, se dezvoltă în general un caracter capricios și încăpățânat. Acești părinți hiperpermisivi operează cu imaginea copilului-idol, trăind într-o lume ireală. Aici se încadrează și copilulrege ale cărui dorințe sunt porunci pentru părinții lui. Avem aici descriși acei părinți foarte afectuoși, care desigur nu vor fi în stare să înțeleagă de ce copilul lor înconjurat de toată dragostea devine ulterior un delincvent. Explicația vine în primul rând din lipsa de formare la copil a capacității de a accepta disciplina, având o rezistență scăzută la frustrare, înțelegând prin frustrare nu doar acele evenimente nedorite, nefaste cu care ne confruntăm din nefericire cu toții în viață, dar și la constrângerile inevitabile pe care o persoană adultă le va traversa în permanență în cadrul unor reguli de etică inevitabile într-o societate civilizată.

Factori sociali, externi

Comportamentul se poate declanșa în cazul unor evenimente, situații concrete, persoane influente care scot la suprafață dorințe, așteptări, convingeri personale.

Aceste evenimente care vor marca treptat creșterea și definirea personalității pot fi elemente incomplet înțelese la momentul acțiunii lor, în primul rând de copilul fără experințe rememorabile, dar mai ales de persoanele mature implicate în modelarea lui, aici fiind o vastitate de ființe umane implicate, de la părinții și ceilalți membrii de familie apropiați, până la idolii copilului din imaginile televizate; de la educatorul, profesorul de la catedră până la copiii mai mari, cu mai multă personalitate din anturajul de joacă.

1.5. Semnificatia teoriei in abordarea delincventei juvenile

Eficiența acțiunii profesioniste este condiționată de înțelegerea fenomenelor care constituie obiectul intervenției. Faptele, privite empiric și separat, oferă informații limitate, uneori contradictorii, teoria fiind cea care le înglobează într-un întreg coerent, construind o imagine cuprinzătoare.

În cazul particular al delincvenței juvenile, o singură teorie nu poate acoperii complexitatea domeniului; teoriile oferă explicații specifice unui anumit nivel de abordare, fără a epuiza posibilitățile explicative. Este necesară considerarea teoriilor drept ipoteze plauzibile și alternative de explorare a fenomenului, aflate într-o posibilă completare sau complementaritate.

Manifestă prin transgresarea normativității sociale, delincvența juvenilă are o cauzalitatea și o condiționare multiplă, care impune analiza complementară a factorilor de natură individuală, ce țin de personalitate, în strânsă relație cu cei legați de mediul socializant al familiei, școlii, grupului de egali și a factorilor ce țin de societate în ansamblul ei.

O rută multinivelară de abordare a fenomenului delincvențional, începând cu nivelul macro-social (societate), trecând prin palierul micro-social (grup, familie) și ajungând la unicitatea structurii individuale de personalitate, propune și A. Walsh (1988, apud Bocancea; Neamțu, 1991), într-o schemă de analiză sugestivă:

Societate,cultură, mediu anomie

valori, norme, structură socială

oportunități legitime

Subsisteme asocierea diferenȚiată

(subculturi) bande, presiunea prietenilor,

valori și credințe opuse

comportamentului legal

control social

Mediul familial experiențe individuale unice din

mediul familial, afectivitate,

implicare, angajare

Caracteristici psihopatie, deprivare

individuale afectiva

caracteristici moștenite și dobândite

conduite delincvente

Delincvent alcoolism, consum de droguri,

probleme personale, „atitudini negative”

Figura 1. Ruta cunoașterii fenomenului delincvent

După unii analiști (Ogien A., 2002), interpretările devianței în general, și a subclasei acesteia, teoriile delincvenței, pot fi grupate în două mari clase, teorii cauzale și teorii comprehensive. Teoriile cauzale iau act de existența criminalității și încearcă să explice etiologia, pentru a contribui la eradicarea ei, în timp ce teoriile comprehensive încearcă să descifreze motivațiile conduitei deviante, plecând chiar de la noțiunea de infracțiune și precizând locul pe care îl deține reacția socială în definirea actului delincvent. Așa-numitele „teorii cauzale” încearcă să identifice factorii care generează acte de tip delincvent, printr-o utilizare „lejeră” a conceptului de cauză, prin care se înțelege uneori factor predispozant, condiție favorizantă, alteori motiv sau mobil al acțiunii.

Alți autori (Grecu, F., Rădulescu S., M., 2003), clasifică teoriile în trei mari categorii:

a) teorii care susțin că delincvența juvenilă este o condiție moștenită, datorându-se unor factori cu caracter genetic-ereditar;

b) teorii care apreciază că delincvența este o conduită dobândită socio-cultural;

c) teorii mixte, care îmbină cele două explicații.

Prima categorie ar aparține genului de explicație biologică, a doua ar aparține atât genului de explicație psihologică, cât și psihosocială și sociologică, iar cea de-a treia ar aparține unei explicații eclectice.

Asumându-ne relativa acuratețe a clasificărilor cu care operăm, voi prezenta succint principalele teorii asupra etiologiei delincvenței juvenile, si anume: teoria controlului social, teorii ale imitatiei, teoria atasamentului, teoria reactiei sociale.

1.5.1. Teoriile controlului social

Dacă Reckless a pus accentul pe factorii interni ai controlului, Travis Hirschi (1969) construiește propria teorie, cu accentul pe factorii externi ai controlului social. Plecând de la teoria lui Durkheim a controlului social, Hirschi afirmă că integrarea și legăturile sociale puternice îi fac pe oameni să accepte normele și valorile comunității lor și să se conformeze acestora. Dintr-o astfel de perspectivă, delincvența juvenilă este determinată în mod esențial de eșecul socializării, manifest prin incapacitatea familiei, școlii și comunității de a impune conformitatea. Legăturile sociale puternice, care îi fac pe oameni să respecte normele, au câteva caracteristici definitorii, care reprezintă tot atâtea forme de control social.

Controlul social este un factor principal de organizare și ordonare a conduitelor individuale și a raporturilor sociale, asigurând consistența și coeziunea internă a societății, continuitatea și stabilitatea sa internă, orientarea și reglarea comportamentului social, integrarea individului în societate. Prin intermediul său, societatea formează și impune indivizilor motivația asimilării și respectării valorilor și normelor sociale dezirabile, recompensând conduitele conforme cu modelul său etico-juridic și respingând pe cele care se abat de la acest model.

În orice societate controlul social poate să fie pozitiv sau negativ, formal sau informal, direct sau indirect (Banciu, 1992).

Controlul social pozitiv se fundamentează pe asimilarea și cunoașterea de către indivizi a valorilor, normelor și regulilor de conviețuire socială, ca și pe motivația acestora de a le respecta din convingere. În schimb, controlul social negativ se bazează, în special, pe temerile individului că va fi sancționat în cazul nerespectării sau încălcării normelor și regulilor sociale. Incluzând o serie de tabuuri și interdicții de natură morală, culturală, religioasă, administrativă, juridică, această formă a controlului social constă în dezaprobarea și respingerea comportamentelor indezirabile, prin utilizarea unor mijloace variate: ironizare, ridiculizare, marginalizare, izolare, detenție etc. În acest caz, indivizii se vor conforma față de regulile de conduită nu din convingere, ci din teama de a nu fi sancționați.

În funcție de instanțele de la care emană, controlul social poate fi organizat (instituționalizat), exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor organisme și organizații specializate, statale și sociale și neorganizat (neinstituționalizat), realizat de anumite grupuri de apartenență (de prieteni, vecinătate, cartier etc.). Din aceeași perspectivă controlul social poate fi: formal, realizat prin intermediul unor legi și prescripții de natură morală, administrativă, juridică etc. și informal, întemeiat pe aprobare difuză și spontană.

Mijloacele controlului social constau dintr-o serie de instrumente de presiune și persuasiune, organizate și neorganizate, implicite și explicite, directe și indirecte, formale și informale, conștiente și difuze etc. menite să influențeze indivizii pentru a respecta normele morale și juridice.

Mijloacele controlului social pot fi grupate în:

1) psihosociale, prin care se încearcă realizarea conformității acționându-se asupra reprezentărilor, atitudinilor, sentimentelor, opiniilor, ideilor și comportamentelor indivizilor, astfel încât să se realizeze o internalizare morală și o respectare din convingere a normelor și valorilor sociale;

2) instituționalizate, prin care se exercită presiunea socială și este impusă ordinea socială și juridică, prin intervenția organizată a diferitelor organisme statale, juridice, politice-administrative etc.;

3) neinstituționalizate, reprezentate de obiceiuri, tradiții, moravuri, uzanțe, cutume etc. care, datorită evoluției cultural-istorice și recunoașterii de către majoritatea membrilor unei societăți, devin adevărate etaloane de conduită.

În mod obișnuit copilul dobândește propria personalitate prin învățarea și asimilarea treptată a modelului socio-cultural pe care societatea îl promovează. Socializarea devine pozitivă sau negativă ca urmare a influenței factorilor sociali, a interacțiunilor dintre individ și mediul social. În multe cazuri procesul de socializare se desfășoară pe fondul unor conflicte între individ și societate, între aspirațiile legitime și mijloacele pe care societatea le pune la dispoziție pentru îndeplinirea lor, între condiții, aptitudini și fapte, ceea ce duce adesea la anumite forme de inadaptare și implicit la formarea unor personalități dizarmonic structurate, pretabile să comită acte infracționale. Conținutul fenomenologic al conduitelor deviante nu s-a schimbat prea mult în decursul timpului, în schimb frecvența lor a continuat să crească într-un mod care în prezent ridică probleme deosebite cu privire la integrarea socială a viitorului adult. În unele situații, devierile de conduită pot lua forma unor manifestări antisociale grave, ca aceea a delincvenței juvenile.

1.5.2. Teorii ale imitatiei

Încă G. Tarde (La criminalité comparée) considera delincvența un produs al imitației rezultată din contactul repetat cu alți delincvenți. Teoria imitației, parțial discreditată o vreme, este reluată și actualizată de către Albert Bandura, care îi redă noblețea de altădată, prin relevarea importanței agenților sociali ca sursă de pattern-uri de comportament. Potrivit acestuia, copilul, observându-i pe ceilalți, codează informația despre comportament și folosește această informație codată drept ghid pentru acțiunile sale ulterioare. Experimentele realizate de Bandura în colaborare cu Dorothea Ross și Sheila Ross (1961) se desfășoară pe copiii de la grădiniță, care sunt expuși unor modele comportamentale agresive sau nonagresive. Variantele experimentelor sale sunt diferite, dar toate converg la același rezultat: simpla expunere la modele agresive amplifică tendințele agresive ale observatorului. Imitarea modelului depinde în bună măsură de mecanismele de întărire, sancțiune sau recompensă pentru conduita agresivă, de modelul adecvat statusului sexual (tendința băieților de a imita conduita modelelor masculine și a fetițelor de a imita modele feminine). Dacă teoria lui Bandura vine din psihologie, cea a lui Sutherland provine din sociologie, concluziile lor fiind identice: conduita de tip delincvent este învățată.

1.5.3. Teoria atasamentului

Atașamentul implică legăturile puternice ale tânărului cu anumite persoane semnificative din comunitate și, în primul rând, cu părinții. Relația cu alții semnificativi onești îi determină pe copii și tineri să ia în considerare sentimentele și preocupările acestora, făcându-i, după toate probabilitățile, să acționeze în moduri responsabile. Figurile simbol și grupurile de referință se fixează în etapa copilăriei la nivelul grupului familial; în consecință, dacă familia este deficitară sub acest aspect (dezorganizată, fără atașament), atunci riscul socializării ratate este mult mai mare.

1.5.4. Teoria reactiei sociale

Teoria etichetării. Una dintre teoriile cele mai des invocate în zilele noastre teoria reacției sociale de marcaj sau teoria etichetării (labeling theory), construită de către reprezentații etnometodologiei și interacționismului simbolic.

Teza principală a teoreticienilor reacției sociale (Edwin Lemert, Kai Erikson, Howard S. Becker, Erwing Goffman) este aceea că nici un comportament nu este prin el însuși deviant sau conformist. Devianța reclamă o definiție, fiind rezultatul unei reacții sociale, prin care grupurile care dețin puterea elaborează și aplică norme ce califică unele acte ca fiind deviante. În consecință, susține Edwin Lemert, nu devianța produce controlul social, ci controlul social creează devianța.

Teoria reacției sociale leagă, în felul acesta, modurile micro și macro de abordare a devianței. Definițiile devianței sunt realizate de către „antreprenorii morali”, iar aplicațiile acestor definiții au loc prin interacțiunea personală cu alții și joacă un rol semnificativ în dinamica identitară a individului, în construcția și reconstrucția imaginii de sine. Delincventul devine delincvent pentru că este etichetat astfel, sistemul justiției criminale producând mult din ceea ce intenționează să corecteze. „Devianța, afirmă Erikson, nu este o proprietate inerentă anumitor forme de conduită: e o proprietate conferită acestor forme de către publicuri care, în mod direct sau indirect, le observă”, iar Becker întărește, afirmând că „devianța nu este o calitate a actului comis, ci, mai degrabă, consecința aplicării de către ceilalți a unor reguli și sancțiuni împotriva unui contravenient. Deviantul este un individ căruia i s-a aplicat această etichetare; conduita deviantă este o conduită pe care ceilalți o etichetează ca atare” .

Traiectul discursului argumentativ al teoreticienilor etichetării poate fi sintetizat astfel: deși din când în când toți oamenii se angajează în acte care sunt definite de societatea lor (sau grupul) ca fiind deviante, aceste acte deviante nu sunt totdeauna observate sau, dacă sunt observate, ele sunt considerate comportamente greșite temporare (e.g. furtul dintr-un magazin al unui tânăr dintr-o familie avută, considerat o joacă inofensivă, o expresie a nonconformismului adolescentin). Aceasta este numită devianță primară (faptul de a încălca o normă). Ceea ce este important pentru teoria etichetării nu este actul însuși, ci devianța secundară, recunoașterea oficială a acestei încălcări de către o instanță desemnată în acest scop, adică etichetarea publică. Eticheta alterează sentimentul de identitate al persoanei, producând o degradare de statut. Acceptarea identității deviante de către persoana care a comis actul poate fi considerată ca un stigmat, care schimbă în mod substanțial atât identitatea interpersonală, cât și conștiința de sine a persoanei etichetate și o conduce spre o “carieră deviantă” (Goffman, 1963). Un act de devianță secundară poate, de asemenea, duce la o etichetare retrospectivă a identității trecute a unei persoane, pentru a o face să se conformeze identității prezente deviante. Reacția socială în fața deviantului, generează ca efect pervers o mișcare centrifugă, cu îndepărtarea de normalitate. Devianții etichetați sau excluși caută soluții pentru a supraviețui și sunt nevoiți să frecventeze mediul marginal deviant, în care presiunile pentru conformitate nu se mai exercită. Marginalizarea și devianța sunt indisociabile, astfel încât, constată Cusson (1997), suntem în prezența unui efect pervers: reacția socială crește probabilitatea perpetuării unui comportament delincvent în loc să îl resoarbă. Contactul cu justiția îl face pe tânăr să accentueze tehnicile de neutralizare folosite, să-și reconsidere identitatea și să se solidarizeze cu alții aflați în situația lui.

Pentru E. Goffman, identitatea socială are două dimensiuni, cea virtuală, atribuită pe baza unor expectanțe și una reală, care atestă adevăratele caracteristici ale persoanei. O identitate virtuală este întotdeauna susceptibilă să cuprindă caracteristici care să contamineze identitate reală. Orice atribut care suscită o îndoială privind adecvarea între cele două identități este un stigmat, care face din individ o ființă discreditată. Normalul și stigmatizatul nu sunt persoane, ci puncte de vedere; nu există devianți, ci indivizi puși în situația de a purta un stigmat. Etichetarea nu este un marcaj irevocabil pentru un destin, efectele ei putând fi reversibile, dar, de cele mai multe ori, nu se întâmplă astfel. Distincția propusă de sociologul „dramaturgiei sociale” ne face să înțelegem afirmația lui Cohen: „pe scurt, noi suntem cu toții niște contravenienți, dar ne deosebim între noi după modelele în care se încadrează infracțiunile noastre. Aceste modele diferă după numărul diferitelor infracțiuni comise, după frecvența și după combinațiile lor, în care unele pot conduce la altele, conform unei progresii caracteristice”. Intrăm pe acest drum al „progresiei caracteristice” odată ce ne-am însușit eticheta.

O astfel de poziție ne atenționează asupra riscului etichetării în general și, cu atât mai mult, în cazul adolescenților, pentru care valorile subalterne asociate vârstei, îndrăzneala, spiritul aventurii, nonconformismul, consumul ostentativ, aprecierea bărbăției, curajului și durității pot fi ușor etichetate ca fiind conduite delincvente. Desigur se pot aduce și critici la adresa teoriei: unii criminali se angajează în practici criminale sau deviante chiar dacă nu sunt prinși și niciodată expuși unei identități bazate pe devianță secundară. Pentru unii, faptul de a fi etichetat ca deviant este un stimulent puternic de a-și schimba mai degrabă comportamentul decât de a-l continua. În final, există oameni în închisori (e.g., violatori, ucigași plătiți) și în diverse tipuri de instituții pentru boli psihice, deoarece comportamentul lor este o amenințare pentru ei înșiși sau pentru alții și nu pentru că acțiunile lor au fost arbitrar definite de către cei care au autoritate ca fiind deviante.

Capitolul 2. In functie de delincvență 3 cazuri -analiza comparativa

2.1. Raspunderea penala

Conform Codului Penal în vigoare, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, minorul care are vârsta între 14 și 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedește că a săvârșit fapta cu discernământ iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii.

Tradițional, sancțiunile prevăzute pentru a repara greșeala conțineau o dimensiune mântuitoare (reintegrarea în colectivitate printr-un act ritualic: magie, ceremonie, mărturisire) sau exemplară (legea talionului, tăierea nasului celor neospitalieri, cum ordonă Carol cel Mare).

O perspectivă raționalistă asupra crimei și pedepsei consecvente se conturează la sfârșitul secolului al XVIII-lea, paternitatea fiindu-i atribuită juristului italian Cesario Beccaria (1738-1794), cititor al lui Montesquieu și Rousseau, care aplică principiile Iluminismului în sistemul penal. Funcția justiției este de a proteja libertățile individuale, legea fiind instrumentul organizat după principiul utilitarist: cât mai multă fericire posibilă, pentru cât mai mulți oameni. Pedeapsa ar avea scopul de a provoca frica de sancțiune. Cele trei principii raționale ale pedepsei, formulate de Beccaria, stau și astăzi la baza dreptului penal: certitudinea crimei, proporționalitatea pedepsei cu gravitatea infracțiunii și originea legislativă a regimului de penalitate. Răspunderea penală este asociată responsabilității subiectului.

Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale, prin asumarea consecințelor faptelor sale. Răspunderea este obligația exterioară sau sancțiunea impusă.

Responsabilitatea unei conduite presupune un aspect intelectiv și unul volitiv. Aspectul intelectiv presupune capacitatea individului de a înțelege pericolul faptei comise și urmările ei, iar aspectul volitiv exprimă capacitatea individului de a voi comiterea faptelor în vederea unor scopuri. În absența acestor două elemente ne aflăm în prezența iresponsabilității penale, care poate fi stabilită în urma expertizei medico-psihiatrice care trebuie să stabilească discernământul. În teoria și practica penală, caracterul infracțional al unei fapte (Cod Penal, art. 17, al.1) include în mod cumulativ trei componente:

1. Incriminarea – fapta să fie prevăzută de legea penală;

2. Vinovăția – fapta să fie comisă cu vinovăție;

3. Pericolul social – fapta să prezinte pericol social.

Lipsa oricăreia dintre aceste trei componente conduce, pe cale de consecință, la excluderea caracterului penal al faptei. Prin degrevare de la acest principiu există situații care pot conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei (excluzând implicit infracțiunea și răspunderea penală): legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică și morală, cazul fortuit, beția completă involuntară, eroarea de fapt, iresponsabilitatea și minoritatea făptuitorului (art. 44-45 Cod Penal).

Așadar, iresponsabilitatea și minoritatea făptuitorului înlătură caracterul penal al faptei. Dacă vârsta majoratului civil este, pentru majoritatea sistemelor legislative europene, fixată la 18 ani, cea a majoratului penal este sensibil coborâtă, variind între 16 și 18 ani, excepție făcând țările scandinave (stabilită la 15 ani), Germania, Austria și Ungaria (fixată la 14 ani), Franța și Polonia (stabilită la 13 ani)(Cf. Banciu D., Rădulescu S.M., 2002, p. 78). Dacă în Olanda minorii sunt sancționați în cadrul unui regim juridic special încă de la vârsta de 12 ani, în Belgia, vârsta responsabilității penale este de 18 ani (Grecu F., Rădulescu S.M., 2003, p.28). Documentele O.N.U. consideră ca fiind tânăr orice persoană sub 25 de ani, copil, orice persoană sub 18 ani, iar delincventul juvenil un copil sau tânăr vinovat de a fi comis un delict.

Codul penal român (C.P.art.99) stabilește trei categorii de minori:

– minori sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumție absolută de lipsă de discernământ;

– minori care au împlinit 14 ani dar nu depășesc 16 ani, care au răspundere penală numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ;

– minori care au împlinit 16 ani și răspund penal.

Vinovăția este legată de noțiunea de discernământ, prezența sau absența acestuia putând duce la exonerarea sau sancțiunea penală.

Stabilirea lipsei de discernământ se face pe baza expertizei medico-legale psihiatrice într-un institut de specialitate la cererea judecătorului, care nu este obligat să accepte concluziile expertizei; sarcina dovedirii discernământului revine acuzării. Rezultă că noțiunea de discernământ este exclusiv un concept psihiatric și judecătoresc, deși, în opinia noastră, el este, de fapt, psihologic. Simplu spus, discernământul reprezintă capacitatea persoanei de a conștientiza consecințele acțiunilor sale într-un context axiologic, moral și civic, adică în raport cu binele și răul, cu permisul și interzisul.

Limitele de vârstă în care minorul este, din punct de vedere juridic, susceptibil de a avea discernământ reprezintă o convenție, căci în realitate putem constata existența discernământului faptei antisociale la minori sub 14 ani, deși prezumția legală este cea de inexistență absolută a lui, după cum există situații de lipsă a discernământului după 16 ani, când prezumția legală este cea a existenței absolute a acestuia. Stabilirea discernământului se face, cu unele excepții, post factum, a posteriori, după un anumit timp de la comiterea faptei, ceea ce relativizează precizia stabilirii acestuia, căci de multe ori, tocmai ancheta asupra minorului îl face pe acesta să conștientizeze consecințele acțiunilor sale.

De menționat că lipsa de discernământ a minorului înlătură sancțiunea penală asupra lui, dar nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care aveau minorul în supraveghere.

2.2. Sistemul sancționar

Pentru minorii care au împlinit vârsta de 14 ani până în momentul comiterii faptei, pentru care se dovedește că au comis fapta sancționată de lege cu discernământ, Codul Penal prevede un regim sancționator special, compus din măsuri educative și pedepse, ambele având regimul de sancțiuni de drept penal. Alegerea tipului de sancțiune ține de instanța de judecată, ce are în vedere gravitatea faptei, starea minorului (psihică, fizică, morală), condițiile sociale ș.a.

Pedeapsa se aplică „numai dacă se apreciază că luarea unei măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului” (Cod Penal, art. 99, alin. final). Pentru minori, pedepsele, amenda și închisoarea, sunt reduse la jumătate în comparație cu sancțiunea adultului, iar minimul sancțiunii nu poate depăși 5 ani, cum este cazul pentru infracțiunea pentru care legea prevede detenție pe viață, în cazul minorilor aplicându-se închisoare de la 5 la 20 de ani. Minorilor nu li se pot aplica pedepse complementare, iar faptele comise în timpul minoratului nu atrag după sine decăderi din drepturi.

Măsurile educative sunt sancțiuni speciale pentru minori, aplicate cu scopul de a îndrepta conduita acestora, prin educare și reeducare. Potrivit legislației române (art. 101 C.P.), în această categorie intră: mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare și internarea într-un institut medical-educativ.

Mustrarea „constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, în sfătuirea minorului să se poarte în așa fel încât să dea dovadă de îndreptare, atrăgându-i totuși atenția că, dacă va săvârși din nou o infracțiune, se va lua față de el o măsură mai severă sau i se va aplica o pedeapsă” (C.P., art. 102 c).

Libertatea supravegheată urmează în ordinea gravității mustrării și constă în a lăsa minorul în libertate, sub atenta supraveghere a unei persoane desemnate de instanța de judecată, în scopul îndreptării comportamentului. Supravegherea poate fi încredințată părintelui sau tutorelui, dacă instanța apreciază că aceștia îndeplinesc condiții satisfăcătoare; instanța decide dacă se impun anumite obligații, cum ar fi să nu intre în contact cu anumite persoane, să nu frecventeze anumite locuri, să presteze o muncă neremunerată într-o instituție de interes public; dacă minorul se sustrage supravegherii sau nu se supune îndrumărilor, măsura poate fi revocată, dispunându-se măsura privativă de libertate a internării într-un centru de reeducare.

Internarea în centru de reeducare este dispusă pentru minorii care au săvârșit fapte cu grad de pericol social ridicat, față de care celelalte două măsuri sunt considerate insuficiente. Măsura nu poate dura, de regulă, decât până la vârsta de 18 ani, instanța putând prelungi internarea pe o durată maximă de 2 ani, dacă acest lucru se consideră a fi necesar. Instanța poate dispune eliberarea minorului înainte de a deveni major dacă a trecut cel puțin un an de la data internării în centru de reeducare, dacă minorul a dat dovezi temeinice de îndreptare.

Internarea într-un institut medical-educativ este o măsură privativă de libertate, similară internării într-un centru de reeducare, aplicată minorilor care, din cauza stării lor fizice sau psihice, au nevoie de tratament medical și de un regim special de educație; dacă motivul medical al internării în institut a dispărut (prin vindecare), instanța poate propune internarea minorului într-un centru de reeducare.

2.3. Sancțiunile comunitare

Pedeapsa de munca neremunerată în folosul comunității – cunoscută și sub denumirea de serviciul comunitar (community service) sau muncă de interes general (travail d’interet general) – a apărut în Europa în contextul creșterii ratei infracționalității din anii 60 datorată industrializării masive din acea perioadă. Creșterea numărului de deținuți și concluziile unor cercetări care au demonstrat efectele deconstructive ale încarcerării au determinat guvernele occidentale să caute soluții alternative mai ieftine și mai eficiente pentru a răspunde adecvat la această problemă. În 1976 Comitetul de Miniștri al Consiliului Europei a adoptat prima rezoluție R (76) 10 care se referea la introducerea unor măsuri penale alternative la închisoare în legislații penale din statele membre. În această rezoluție li se cerea statelor membre să dezvolte alternativele existente și să studieze și posibilitatea introducerii de noi alternative, cum ar fi munca neremunerată în folosul comunității. Anii 70 au marcat un avânt al științelor umaniste, iar optimismul cu privire la posibilitatea reabilitării comportamentale a infractorilor a atins cote maxime. Teoria bifurcării a câștigat din ce în ce mai mult teren ca fundament al filosofiei penale. Pe scurt, această teorie recomanda pedepse comunitare pentru infractorii primari și care nu reprezintă un pericol pentru comunitate și încarcerarea pentru infractorii habituali și periculoși. În același timp, teoriile judiciare avansau ideea lărgirii spectrului sancționator pentru a oferi instanței posibilitatea unei cât mai bune individualizări a pedepsei.

Conceptul de sancțiune non-custodială sau de pedeapsă comunitară prindea, astfel, un contur din ce în ce mai ferm, iar practicienii și publicul au fost seduși de potențialul unor pedepse cum ar fi: munca neremunerată în folosul comunității, medierea, reparațiile, probațiunea, monitorizarea electronică etc.

Câțiva ani mai târziu, Organizația Națiunilor Unite a promovat aceleași recomandări de introducere și dezvoltare a sancțiunilor comunitare, concretizate, în 1990, de Regulile minime pentru măsurile non-custodiale (Regulile de la Tokyo).

Cu toate acestea, în anii 80 – 90 s-au înregistrat cote alarmante ale ratei încarcerării în statele occidentale. În 1993, rata medie de încarcerare în țările Uniunii Europene era de 90 de deținuți la 100 000 locuitori. În 1996, această rată era de 113 în Spania, iar în Anglia a ajuns la 117 în 1997 și chiar la 125 în 1999 (sursa : Consiliul Europei).

Consiliul Europei a reacționat la această creștere a ratei încarcerării în 1992, prin Recomandarea R 16 / 1992 privind regulile europene asupra măsurilor și sancțiunilor comunitare. Ca urmare a succesului parțial în efortul de reducere a populației carcerale, Consiliul Europei revine în 2000, prin Recomandarea R 22 / 2000 pentru îmbunătățirea implementării regulilor europene cu privire la măsurile și sancțiunile comunitare.

În linii generale, aceste recomandări definesc conceptul de măsură sau sancțiune comunitară și schițează liniile generale de includere a acestuia în legislațiile naționale.

Astfel, în glosarul Recomandării R nr. 16 / 1992 se arată că „termenul de sancțiune sau măsură comunitară se referă la măsuri și sancțiuni care mențin infractorul în comunitate și îi limitează acestuia libertatea prin impunerea unor condiții și/sau obligații de implementarea cărora răspund organisme stabilite prin lege. Termenul desemnează orice sancțiune impusă de instanță și orice măsură luată înainte sau în locul unei sancțiuni, precum și modalități de executare a pedepsei cu închisoarea în afara stabilimentului penitenciar.”

În cuprinsul acestei recomandări, sunt referiri atât cu privire la sancțiunile comunitare, în general, cât și prevederi care se adresează direct la aplicarea și implementarea muncii neremunerate în folosul comunității.

La regula 7, se recomandă ca autoritățile de implementare a sancțiunilor comunitare să fie clar determinate prin lege, iar obligațiile și responsabilitățile acestora să fie explicit prevăzute de lege.

Regula 23 se referă la natura, conținutul sau metoda de implementare a sancțiunilor comunitare care nu trebuie să aducă atingere vieții private sau demnității persoanei condamnate sau să conducă la hărțuirea accestuia. De asemenea, se recomandă ca respectul de sine, relațiile de familie și legăturile cu comunitatea să nu fie puse în pericol.

Regulile 30, 31 și 32 se referă la efortul autorităților de a cultiva infractorului sentimentul de responsabilitate față de comunitate și victimă, în special. O măsură sau o sancțiune comunitară nu ar trebui impusă decât atunci când sunt cunoscute condițiile sau obligațiile adecvate pentru infractor, iar acesta este pregătit să coopereze și să se supună acestora.

Orice condiție sau obligație impusă infractorului condamnat în baza unei sancțiuni comunitare ar trebui să fie determinată având în vedere nevoile sale individuale, posibilitățile, drepturile și responsabilitățile sale sociale.

Regula 67 definește în mod explicit care sunt condițiile pe care activitatea în cadrul muncii neremunerate trebuie să le respecte: „sarcinile pe care le execută condamnatul în cadrul muncii neremunerate în folosul comunității nu trebuie să fie fără sens, ci să fie utile din punct de vedere social, să aibă sens și să-i dezvolte condamntului abilitățile într-o măsură cât mai mare.”

În continuare, Recomandarea R 16 / 1996 se referă la garanțiile judiciare, proceduri de contestare, respectarea drepturilor fundamentale, personalul agențiilor de implementare, implicarea și participarea comunității, condiții de implementare, metode de lucru condițiile revocării etc. însă în acestă notă ne-am propus doar să evidențiem filosofia care ar trebui să se afle la baza aplicării și executării sancțiunilor comunitare și, în special, a muncii neremunerate în folosul comunității.

Așa cum s-a arătat mai sus, scopul pedepsei de muncă neremunerată în folosul comunității este unul multiplu:

pedepsirea infractorului prin privarea de timp liber și prestarea unor reparații comunității față de care a greșit;

implicarea comunității în justiție;

apropierea infractorului de valorile muncii: disciplină, regulament, răbdare etc. și dezvoltarea abilităților de obținere și păstrare a unui loc de muncă.

Acest ultim aspect și solicitarea consimțământului inculpatului înainte de aplicarea pedepsei de muncă neremunerată în folosul comunității constituie principalele diferențe între pedeapsa de muncă neremunerată în folosul comunității și munca forțată.

România a avut în sistemul sancționator pedeapsa de muncă forțată (executarea pedepsei la locul de muncă), iar consecințele aplicării sale asupra ratei custodiale au fost semnificative. Dianu (1999) arată că introducerea acestei pedepse, în 1977, aplicabile infracțiunilor pedepsite cu până la 5 ani de închisoare, a condus la o scădere a ratei custodiale de la 66 % la 29 %. Se poate, deci, concluziona că acest tip de sancțiune penală prin muncă se bucură de o oarecare popularitate, însă se impune o mare atenție la diferențele ce separă cele două tipuri de pedeapsă.

Pe lângă aspectul punitiv, specific fiecărei pedepse penale, munca neremunerată în folosul comunității mai prezintă un element esențial – cel de implicare comunitară și reabilitare comportamentală. S-a observat că eficacitatea acestei pedepse, măsurată ca rată a recidivei după executare, este cu atât mai mare cu cât componenta de resocializare are o pondere mai importantă.

Munca neremunerată în folosul comunității există în statele UE sub mai multe forme: ca pedeapsă principală sau condiție la suspendarea executării pedepsei cu închisoarea (Anglia, Franța, Olanda), ca substitut al ultimei părți din pedeapsa cu închisoarea (Elveția), ca modalitate de executare a pedepsei cu închisoarea (Germania, Italia, Portugalia), ca alternativă la pedeapsa închisorii de weekend (Spania) sau ca obligație la pedeapsa libertății limitate (Polonia).

În cele mai multe state europene, munca neremunerată în folosul comunității înlocuiește pedeapsa închisorii de până la 12 luni, excepție făcând Grecia, unde înlocuiește pedeapsa închisorii de până la 3 ani. Se pare că rolul acestei pedepse în mai toate țările UE este de a înlocui pedeapsa cu închisoarea pe termen scurt, însă, judecând după creșterea enormă a numărului de deținuți în țări cum ar fi Anglia, Franța sau Olanda, acest deziderat este departe de a fi atins.

Chiar și așa, în aceste țări sunt condamnați la muncă neremunerată în folosul comunității anual cca. 39.000, 14.000 și, respectiv, 16.000 de deținuți (Consiliul Europei, 2000). În 1997, la un an de la introducerea sa în Codul penal, munca neremunerată era aplicată în Cehia pentru 1.300 de condamnați.

Din recomandările europene și internaționale, precum și din practica altor state europene, rezultă că, pentru a fi eficientă, pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunității trebuie să îndeplinească mai multe condiții:

să aibă un scop clar definit și bine înțeles de toți actorii implicați;

să conțină, pe lângă latura punitivă, și una de reabilitare comportamentală și socială;

să dispună de o infrastructură de implementare corespunzătoare, atât sub aspect cantitativ, dar și calitativ;

magistrații și publicul să fie informați cu regularitate cu privire la modul de executare și eficiența acestei pedepse.

Reguli europene cu privire la sancțiuni și măsuri comunitare

Regula 20 : Nu va exista nici o discriminare pe bază de rasă, culoare, origine etnică, naționalitate, sex, limbă, religie, opinii, politice sau de altă natură, statut economic sau social, condiție fizică sau mentală, în impunerea și implementarea sancțiunilor și măsurilor comunitare.

Regula 21 : Nici o sancțiune sau măsură comunitară care restrânge exercițiul drepturilor civile și politice ale infractorilor nu va fi adoptată sau impusă dacă este contrară normelor acceptate de comunitatea internațională în materia drepturilor omului și libertăților fundamentale. Aceste drepturi nu vor fi restrânse în procesul implementării sancțiunilor sau măsurilor comunitare dincolo de limitele impuse prin hotărârea judecătorească.

Regula 22 : Natura sancțiunilor și măsurilor comunitare precum și modalitățile implementării lor trebuie să fie în acord cu drepturile omului recunoscute infractorului de către legislația internațională.

2.4. Ce este instituția?

Conform dictionarului explicativ al limbii române, instituția este organul sau organizație (de stat) care desfășoară activități cu caracter social, cultural, administrativ etc. sau forma de organizare a raporturilor sociale, potrivit normelor juridice stabilite pe domenii de activitate.

Minorii care au săvârșit fapte penale sunt investigați de următoarele instituții :

Ordinea instituțiilor care se ocupa de investigarea minorilor delincvenți sunt :

Inspectoratul Județean de Poliție (I.P.J.)

Parchetul de pe lângă Judecătorie – Ministerul Justiției

Avocatul Poporului

Consiliul Județean (Comisia pentru protecția copilului)

Secretariatul Primăriilor

Direcția Generala de Asistență Socială (D.G.A.S.):

– Centrul de consiliere și sprijin pentru copilul delincvent care oferă consiliere juridică, socială si psihologică atât copilului delincvent cât și familiei acestuia.

– Centru de primire în regim de urgență (pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și au săvârșit fapte penale, dar sunt fără familie).

– Centre de plasament sau încredințarea minorului unor asistenții maternali profesioniști în cazul în care singura soluție este scoaterea copilului din mediul familial.

Centre de reeducare pentru minori ( pentru infractorii minori în etate de peste 14 ani care răspund penal).

În România, în prezent, unitățile de detenție pentru minori sunt în număr de trei. Exista doua centre de reeducare pentru minori la TICHILEȘTI, lângă Brăila, și la GĂEȘTI, lângă Pitești, și o închisoare pentru minori la CRAIOVA.

Măsurile educative privative de libertate se execută în centre de reeducare pentru minori (CRM). Aceste CRM-uri sunt integrate în structura Direcției Generale a Penitenciarelor. Capacitatea acestor centre de minori este de aproximativ de 2.000 locuri. Pe lângă fiecare centru, sunt cazați separat si un număr de adulți pentru activități gospodărești. Nu exista nici o diferența intre centrele pentru minori si închisori in ceea ce privește regimul de paza.

Pedeapsa cu închisoarea se execută după aceleași reguli ca si la deținuții adulți, în închisorile pentru adulți existând secții separate pentru minori. Pedeapsa se aplica pe o perioada determinata de timp prin hotărârea definitiva.

2.5. Ce reprezinta probațiunea in contextul european Românesc?

Din punct de vedere etimologic, termenul de probațiune provine din latinescul probatio, care desemna o perioadă de demonstrație, sau o încercare și iertare. Acei condamnați care au demonstrat dorința de schimbare de-a lungul perioadei stabilite, prin îndeplinirea condițiilor impuse pentru probațiunea lor, sunt iertați și eliberați de alte implicații ale sistemului de justiție penală.

De asemenea, în dicționarul Oxford sunt oferite două sensuri termenului de probation, și anume :

sistemul prin care o persoană care a fost găsită vinovată pentru săvârșirea unei infracțiuni nu este trimisă în penitenciar, dar căreia îi este legal solicitat să se prezinte cu regularitate la un for oficial pentru o perioadă de timp determinată, și

testarea aptitudinilor sau comportamentului unei persoane pentru a constata dacă acea persoană este corespunzătoare, în special pentru o slujbă.

Literatura de specialitate apreciază că nu există un concept care descrie și explică unitar probațiunea. “Sistemele de probațiune reflectă particularitățile de timp și spațiu, culturale, economice, ale politicilor și practicii penale dintr-un anumit stat, păstrând însă, în același timp, câteva trăsături fundamentale comune, precum și identitatea și orientarea profesională a consilierilor de probațiune”.

În documentele ONU, probațiunea ca sancțiune dispusă printr-o hotărâre judecătorească este definită ca metodă aplicată unor infractori selectați, ce constă în suspendarea condiționată a pedepsei și punerea lor sub supravegherea personală a consilierului de probațiune pentru a I se acorda asistență și tratament.

Robert M. Bohm și Keith N. Haley definesc probațiunea ca fiind o sentință impusă de către instanța asupra infractorilor care fie au pledat vinovați, fie au fost găsiți vinovați. În loc să fie încarcerat, un infractor plasat sub probațiune este reținut în comunitate sub supravegherea agenției de probațiune. Infractorului I se asigură supraveghere și servicii. Continuarea probațiunii depinde de acordul infractorului în ceea ce privește regulile și condițiile probațiunii.

Dean J. Champion definește termenul din aceeași perspectivă juridică, a pedepsei. Astfel, în accepțiunea autorului probațiunea reprezintă menținerea în comunitate a infractorilor condamnați cu suspendarea condiționată a pedepsei, evitându-se astfel încarcerarea pentru aceia care arată, sub supravegherea unui ofițer de probațiune, un bun comportament (Black 1990:1202). Probațiunea este o strategie de primă linie, în care judecătorii impun pedepse condiționate în locul încarcerării. Sentințele de primă linie sunt cele impuse atunci când un inculpat a fost condamnat pentru o infracțiune. Aceasta este diferența față de strategia de ultimă linie, inclusiv liberarea condiționată, în care infractorii sunt condamnați să execute o perioadă de timp în închisoare. Ulterior, aceștia trebuie să adere la diferite condiții stabilite de instanță în ordinele de probațiune. Există câteva tipuri de probațiune, cum ar fi probațiunea shock sau pedepse împărțite în care condamnații sunt încarcerați pe o perioadă scurtă de timp după care aceștia sunt eliberați și plasați în comunitate pentru a executa diferența de pedeapsă sub probațiune.

Din perspectivă sociologică M. Tomic-Malic și D. Kalogeropoulos definesc probațiunea ca fiind o modalitate de penalizare cu fundament socio-pedagogic, caracterizată printr-o combinație între supraveghere și asistență. Ea este aplicată în regim de libertate delicvenților selecționați în funcție de personalitatea lor criminologică cât și de receptivitatea lor în raport cu regimul, scopul principal fiind acela da a oferi subiectului posibilitatea de a-și modifica atitudinea față de viață în societate și de a se reintegra în mediul social, la libera sa dorință, fără riscul de a încălca din nou o normă penală.

Dificultățile în definirea termenului de probațiune se regăsesc transpuse și în cuprinsul Ordonanței nr.92/2000 privind înființarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, care de altfel nici nu utilizează acest termen însă prin modul de reglementare a atribuțiilor acestor servicii specializate este acoperită aproape întreaga gamă de activități specifice probațiunii.

Fundamente socio-juridice ale probațiunii tratează, din perspectivă interdisciplinară, o instituție dezvoltată, în special în state din Europa occidentală și America de Nord, ca alternativă la pedeapsa tradițională cu închisoarea.

Până la apariția Ordonanței nr.92 din 31 august 2000, privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate, în legislația română actuală, nu existau reglementări exprese cu privire la probațiune, deși în Codul penal, Codul de procedură penală, Legea nr.23/1969 privind executarea pedepselor, Legea nr.82/1999 privind înlocuirea închisorii contravenționale cu sancțiunea obligării contravenientului la prestarea unei activități neremunerate în folosul comunității (Anexa 15) există o serie de dispoziții care, nu numai că reprezintă temeiuri ale probațiunii, include și o serie de elemente specifice, fără a avea însă caracterul unitar al acesteia.

Instituția probațiunii a pătruns recent în România și a fost realizată inițial (din 1997) în cadrul unor programe și proiecte dezvoltate de societatea civilă, însă în ipostaza de serviciu public specializat în reîntegrarea și supravegherea în comunitate a persoanelor care au comis fapte penale, a fost reglementată așa cum am mai precizat , prin apariția O.G. nr.92/2000.

Ruth Goatly – consultant englez pentru implementarea probațiunii în România – observa că în timp ce Anglia a avut nevoie de aproape un secol pentru a avea un act normativ în domeniul probațiunii (1907), în România el a fost adoptat în mai puțin de trei ani. Pe baza acestui act normativ, au fost înființate servicii de probațiune, iar în vara anului 2001, au fost ocupate prin concurs primele posturi de consilieri de probațiune.

Cu sprijinul unor instituții și specialiști din Anglia, Statele Unite ale Americii, Olanda, Franța, o serie de instituții de învățământ superior din România au dezvoltat programe de pregătire și formare profesională a consilierilor de probațiune.

Dacă până în prezent legislația penală prevedea posibilitatea menținerii în libertate, în anumite condiții, a persoanelor care au comis infracțiuni, concomitent cu impunerea în sarcina acestora a unor obligații (art.86, alin.1, lit.a-d din Codul penal), precum și a unor măsuri (art.86, alin.3, lit.a-f și art.103, alin.3, lit.a-c din aceeași lege), a căror respectare era supravegheată fie de către un judecător special desemnat, fie de către o persoană sau un anumit organ, Ordonanța nr.92/2000 asigură o îmbunătățire a modului de efectuare a activității, toate acestea reprezentând garanții de eficientizare a sistemului sancționar.

Semnificativ este că, prin reglementarea acestor activități la un nivel juridic superior, se dovedește faptul că societatea românească a acceptat ideea că pedepsirea infractorilor se poate realiza și în alte condiții decât în prezent.

Elementul de noutate, poate cel mai important, îl constituie reglementarea în art.3a activității de asistență și consiliere atât a condamnaților aflați în penitenciar, cât mai ales a celor ce execută pedeapsa în regim neprivativ de libertate.

Prin activitatea de consiliere și asistență, așa cum sunt prevăzute în Ordonanța nr.92/2000, se acționează direct, tocmai asupra unora din multiplele cauze care pot determina săvârșirea unor infracțiuni.

De asemenea, deși din modul de formulare, utilizat în cuprinsul legii, a condiției în care pot fi desfășurate activitățile de asistență și consiliere, ar putea duce la concluzia că acestea au un pronunțat caracter de relativitate, totuși nu putem să nu subliniem esența acestei reglementări.

Ea reprezintă o mentalitate nouă în dreptul românesc de abordare a problemei reintegrării sociale a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Punctul de pornire în activitatea cu infractorii, în special a celor condamnați la sancțiuni neprivative de libertate, îl constituie apelul la simțul responsabilității, precum și la disponibilitatea acestora de a-și asuma responsabilități. Toate formele de asistență care sunt oferite infractorului trebuie să aibă ca scop dezvoltarea capacității de a opta și acționa în mod responsabil fără voința acestuia de a-și schimba comportamentul, nici o altă acțiune nu va determina acest lucru.

Un alt principiu, care izvorăște din cuprinsul acestui nou act normativ, este cel al cooperării, care integrează multiple acțiuni cu un profund caracter specializat și diversificat, ceea ce demonstrează buna adaptare la complexitatea scopului urmărit de serviciile de reintegrare socială și supraveghere.

Dacă până acum în România, executarea sancțiunilor și a pedepselor era exclusiv apanajul organelor de stat, în prezent, prin această nouă manieră de abordare a problemei sancționării și reintegrării sociale a infractorilor, se realizează un transfer parțial, nu numai a responsabilității, ci a posibilității de acțiune, către societate, care devine din simplu spectator, un participant real.

Este evident că justiția nu poate fi administrată eficient în afara comunității pe care trebuie să o slujească. Realitatea a demonstrat că organele de executare nu pot întotdeauna să se ocupe singure de toate nevoile infractorului. Mai mult, infractorul face parte din comunitate, existența sa în afara acesteia fiind imposibilă.

Se observă că, pe măsură ce comunitatea va deveni tot mai conștientă de drepturile, dar și de obligațiile sale, de faptul că eșecul persoanei care a comis o infracțiune reprezintă în același timp și propriul eșec, precum și de faptul că, simpla izolare a infractorilor nu este o soluție și stă numai în puterea ei să schimbe, atunci scopul acestui act normativ, ca de altfel a întregii legislații penale, va putea fi atins cu o mai mare eficiență.

Necesitatea specializării personalului de probațiune rezidă însăși de natura activității pe care va trebui să le desfășoare și care, dată fiind importanța scopului declarat, nu va accepta nici o derogare. Miza jocului, siguranța publicului, este mult prea mare pentru a putea permite să acceptăm ca aceasta activitate să nu aibă caracter specializat, efectuată de un personal profesionist.

Modul în care se va desfășura probațiunea în România, rezultă prin reglementarea în Capitolul III al Ordonanței nr.92/2000, a activităților serviciilor de reintegrare socială și supraveghere.

Astfel, în ceea ce privește atribuția de supraveghere a respectării de către persoana condamnată, a măsurilor prevăzute în art.86, alin.1, lit.a-d din Codul penal, se remarcă faptul că aceasta are un domeniu de aplicabilitate restrâns la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, inclusiv în cazul minorilor după împlinirea vârstei de 18 ani. Spre deosebire de aceasta, atribuția de supraveghere a respectării obligațiilor prevăzute în art.86, alin.3, lit.a-f din Codul penal, precum și a celor prevăzute în art.103, alin.3, lit. a-c din același cod, își găsesc aplicabilitatea atât în cazul condamnării la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, cât și a pedepsei închisorii cu executarea la locul de muncă, respectiv în cazul condamnării la măsura educativă a libertății supravegheate sau control al minorului după împlinirea vârstei de 18 ani.

De asemenea, din cuprinsul Ordonanței nr.92/2000 rezultă că atribuțiile serviciului de reintegrare socială și supraveghere privesc cinci categorii de persoane :

inculpații;

condamnații supuși unor măsuri de supraveghere pe durata termenului de încercare (în art.86, alin.1, lit.a-d din Codul penal);

condamnații supuși executării uneia sau mai multor obligații din cele stabilite (art.86, alin.3, lit.a-f din Codul penal);

minorii față de care s-a luat măsura educativă a libertății supravegheate (art. 103, alin.3, lit.a-c din Codul penal);

condamnații la pedepse privative de libertate.

Desfășurarea activității de colaborare a serviciilor de reintegrare socială cu celelalte instituții publice sau persoane private precum identificarea locurilor de muncă, a cursurilor școlare sau a celor de calificare și recalificare profesională, reprezintă o manieră activă de abordare a problemei reintegrării sociale a persoanelor care au săvârșit infracțiuni. Prin reglementarea atribuțiilor de consiliere individuală a infractorilor, de inițiere și derulare a unor programe de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni, a programelor de resocializare, precum și a celor privind activitățile lucrative, socio-pedagocice, de instruire școlară și formare profesională, se demonstrează cu mai multă tărie scopul preponderent al instituțiilor create prin acest act normativ.

O altă activitate, deosebit de importantă, care excede atât activității de supraveghere cât și celei de asistență și consiliere, este cea de întocmirea referatelor de evaluare, la solicitarea instanțelor, precum și a referatelor periodice de reintegrare socială și supraveghere.

Trebuie menționat faptul că, deși aceste referate au un caracter orientativ, totuși ele sunt de natură a oferi autorităților cu atribuții în domeniul penal informații care să permită luarea unor decizii în deplină cunoștință de cauză, extinzându-se astfel obiectul deliberării.

De remarcat că Ordonanța nr.92/2000 cuprinde o serie de garanții cu privire la confidențialitatea datelor cuprinse în dosarul de reintegrare socială a condamnatului, prin reglementarea strictă a condițiilor de păstrare și consultare, inclusiv de distrugere a acestuia după un anumit termen, nu numai ca efect al reabilitării de drept, ci și pentru a preveni o eventuală utilizare în alte scopuri a acestora.

Totodată se impune să evidențiem concordanța ordonanței privind organizarea și funcționarea serviciilor de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate cu reglementările europene în domeniu și în special cu prevederile Recomandării nr.R (92)16 a Comitetului de Miniștri către Statele Membre ale Consiliului Europei privind sancțiunile și măsurile aplicate în comunitate.

Modul concret și detaliat de punere în practică a activităților de reintegrare socială și supraveghere a infractorilor a fost stabilit prin Hotărârea Guvernului României nr.1.239 din 29 noiembrie 2000, prin care a fost adoptat Regulamentul de aplicare a dispozițiilor Ordonanței nr.92/2000 .

Probațiunea, un serviciu nou pentru copilul delincvent

“În sistemul juridic românesc conceptul de probațiune este cunoscut și folosit mai ales în domeniul procedurii penale. Justiția penală depinde, în soluționarea cazurilor, de sistemul probelor sau de sistemul probațiunii.”

Minorii, o categorie aparte a populației infracționale, necesită o atenție specială în ceea ce privește procesul de reintegrare socială. Potrivit legislației în vigoare, pentru minorii delincvenți, justiția are la dispoziție două tipuri de sancțiuni: măsuri educative (mustrarea, libertatea supravegheată, internarea într-un centru de reeducare sau internarea într-un centru medical educativ) și pedepse (închisoare și amendă). Pentru o judecare cât mai corectă a cauzelor și aprecierea cât mai justă a potențialului criminogen al minorului, instanța va beneficia (la cerere), prin intermediul probațiunii, de un raport de evaluare întocmit de un consilier de probațiune, care va cuprinde informații în legătură cu situația subiectului(starea fizică și mentală, date privind mediul de proveniență, aspecte relaționale, antecedente) și date referitoare la evaluarea riscului pe care acesta îl prezintă pentru societate. În acest fel, minorului i se va aplica o sancțiune corespunzătoare, în măsură să asigure reintegrarea sa și să diminueze riscul reiterării infracțiunii.

2.6. Tipuri de beneficiari
Specificul activității de probațiune își pune amprenta asupra managementu-lui și organizării serviciilor de asistență și reinserție comunitară a infractorilor. Se urmărește ca aceste particularități să aibă în vedere cel puțin următoarele particularități:

Probațiunea deși s-a constituit ca o practică profesională distinctă, desprinsă din asistența socială, să mai păstreze în comun cu aceasta o serie de obiective, metode și strategii de intervenție.

Activitatea de probațiune indiferent dacă este practicată de organisme publice sau private să fie reglementate prin lege, și în această calitate să devină parte integrantă a sistemului justiției penale.

Activitatea de probațiune să fie centrată pe subiect, pe nevoile comunitare, pe obligația de a respecta condițiile impuse de hotărârea judecătorească, ceea ce face dificilă standardizarea practicilor manageriale și de organizare.

Dificultatea concilierii obiectivelor de asistență cu cele ale supravegherii.

Concilierea riscului de recidivă cu siguranța comunitară, cu drepturile victimei.

Practica organizării și funcționării serviciilor de probațiune, atât în Europa occidentală cât și în SUA, este semnificativă pentru tentativele de integrare a elementelor de noutate promovate de diferite demersuri și studii în domeniul management-ului performant.

Căutarea performantă a unor noi metode de prevenire a infracționalității se împletește cu aceea a cercetării și identificării, de asemenea permanente, a unor noi metode de organizare, structurare și conducere apte să răspundă obiectivelor, scopurilor și misiunii serviciilor de probation.

Un inventar transnațional al priorităților management-ului și organizării serviciilor de probațiune, realizat în perioada 1997-1998,menționa:

clarificarea obiectivelor și scopurilor organizaționale;

coerența internă și adaptarea externă la nevoile comunității;

structura organizațională, integrarea noilor tehnologii în realizarea sarcinilor curente;

stabilirea unei cariere profesionale clare în domeniul corecției comunitare, precum și a perspectivelor de dezvoltare în acest domeniu;

stabilirea unor proceduri standardizate de adunare, cercetare și evaluare a datelor și informațiilor;

transformarea serviciilor de probațiune într-un membru credibil care contribuie la furnizarea unor servicii specializate în cadrul sistemului integrat al justiției.

Rațiunea de a fi a oricărei organizații este detectabilă la nivelul scopului, misiunii și obiectivelor pe care le îndeplinește. Se dorește ca acestea să îndeplinească o funcționalitate multiplă și anume:

Să legitimeze organizația în cadrul comunității.

Să individualizeze și să relaționeze organizația cu mediul comunitar prin identificarea ofertei sale sociale în comparație cu organizații de același tip.

Să contureze cadrul general și direcțiile de acțiune și dezvoltare ale organizației.

Să ofere reperele structurării interne a organizației.

Să contribuie la planificarea pe termen scurt, mediu și lung a activității departamentelor.

Să orienteze activitatea internă a organizației furnizând atât managerilor cât și membrilor informații cu privire la sarcinile pe care le au de îndeplinit, criteriile de evaluare a performanțelor profesionale, strategiile de motivare a personalului.

Să contribuie la dezvoltarea încrederii angajaților și a sentimentului de apartenență la organizație.

Să ofere criterii de evaluare a eficienței și eficacității organizaționale.

Procesul de realizare a scopului și misiunii se întemeiază pe un ansamblu de valori, între care, locul central îl dețin:

respectul pentru demnitatea umană;

respectul pentru drepturile tuturor membrilor societății;

respectul pentru potențialul uman de creștere și dezvoltare;

respectul pentru tradiția culturală și religioasă a infractorului.

Pe baza scopului, misiunii și valorilor, obiectivul strategic al serviciului canadian de probațiune este reducerea ratei infracționalității și a riscului de recidivă.

Acestea sunt influențate de poziționarea lor în cadrul sistemului judiciar sau în cadrul structurilor de executare a pedepselor.

Unul dintre cele mai răspândite modele a serviciilor de probațiune, reglementează organizarea și funcționarea serviciilor de supraveghere în cadrul sistemului justiției penale, pe lângă instanțe ca un departament distinct, cu sarcini și atribuțiuni proprii.

Prin acestea se urmărește realizarea următoarelor avantaje:

receptivitate și promptitudine sporite în raport cu solicitările instanței;

instanțele au o imagine mai exactă asupra resurselor implicate în activitatea de supraveghere;

plasate într-un departament de aplicare a pedepselor i s-ar atribui o poziție inferioară și prioritate redusă.

Au fost și oponenți ai acestui model.

În România serviciile de probațiune au funcționat inițial ca inițiativă privată sub forma fundațiilor și asociațiilor. Activitatea lor a fost însă de la început coordonată de un departament de specialitate din cadrul direcției penitenciarelor și a beneficiat de consultanță științifică, de asistență tehnică și financiară din partea experților Fondului Know-Haw al Guvernului Regatului Unit al Marii Britanii și al Irlandei de Nord.

La începutul anului 2000 existau 11 astfel de organizații în România.

Prin OG nr.92 se prevede înființarea serviciilor de reintegrare socială și supraveghere, sub autoritatea Ministerului Justiției, ca organisme specializate fără personalitate juridică.

Scopul acestui Serviciu este de a proteja populația și de a contribui la reducerea infracționalității prin promovarea sentințelor cu caracter comunitar.

Obiectivele urmărite de Serviciul de reintegrare socială și supraveghere din România, potrivit art.11, paragraf 1, din OG nr.92/2000 sunt următoarele:

Să supravegheze respectarea de către persoana condamnată, a măsurilor prevăzute de art.86-3 (Măsurile de supraveghere și obligațiile condamnatului) alin.1, lit.a-d din Codul penal.

Să supravegheze respectarea obligațiilor impuse condamnatului de către instanță prevăzute în art.86-3, alin. 3, lit.a-f Codul penal.

Să supravegheze executarea obligațiilor impuse minorului de către instanță, prevăzute de art.103 (Libertatea supravegheată), alin.3 lit. a-c din Codul penal.

Să întocmească, la cererea instanțelor de judecată, referate de evaluare cu privire la persoanele care au săvârșit infracțiuni și sunt menținute în stare de libertate sau cu privire la inculpați.

Să colaboreze cu instituțiile publice în vederea executării măsurii obligării minorului la prestarea unei activități neremunerate într-o instituție de interes public.

Să desfășoare, la cerere, activități de consiliere individuală a infractorilor în ceea ce privește comportamentul social, de grup și individual.

Să inițieze și să deruleze programe speciale de protecție, asistență socială și juridică a minorilor și tinerilor care au săvârșit infracțiuni.

Să inițieze și să deruleze împreună cu voluntarii și reprezentanții societății civile, precum și cu organizații guvernamentale și neguvernamentale române și străine, programe de resocializare a persoanelor care au săvârșit infracțiuni și sunt menținute în stare de libertate sau cu care ispășesc o pedeapsă privativă de libertate și care au solicitat să participe la aceste programe, pentru sprijinirea acestora în respectarea condițiilor impuse de instanța de judecată și pentru reintegrarea lor socială.

Să colaboreze cu instituțiile publice și private, precum și cu persoanele fizice și juridice din razelor de competență, în vederea identificării, după caz, a locurilor de muncă disponibile, a cursurilor școlare precum și a celor de edificare sau recalificare profesională.

Analiza scopului, misiunii și obiectivelor serviciilor de probațiune, trebuie să aibă în vedere cele patru mari axe, pentru a articula activitatea lor și care-și pun amprenta asupra procesului de planificare și evaluare a întregii activități:

politicile penale guvernamentale;

axa justiției penale;

axa comunitară;

victima și drepturile sale.

Studiile comparative asupra management-ului serviciilor de probațiune din lume, evidențiază faptul că cele mai multe agenții de corecție comunitară nici nu cuantifică informații cu privire la standardele de performanță. Unul dintre principalele motive invocate ar fi ne-claritatea misiunii si a obiectivelor organizaționale, precum și confuzia între activități care ar contribui la realizarea lor. Ele își pun amprenta asupra metodelor și criteriilor de evaluare a eficienței și eficacității organizaționale.

2.7. Politici penale
În teoria și legislația penala contemporană, urmare a studiilor și a practicii privind sancționarea infracțiunilor, s-a ajuns la o diversificare a sancțiunilor de drept penal. Pe lângă pedepse, care, mult timp au fost unicele sancțiuni penale, s-au introdus măsurile de siguranța, care au dus la o mare generalizare, ele se găsesc înscrise în toate codurile penale contemporane, bineînțeles, ele diferind ca natură și fel de la o legislație penală la alta.

În Codul penal român s-au înscris și alte măsuri cu caracter sancționar, anume măsurile educative, care și ele sunt sancțiuni cu caracter penal. În această lumină, sancțiunile cu caracter penal sau sancțiunile de drept penal sunt : pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative.

În cadrul sancțiunilor de drept penal, pedeapsa, care este singura sancțiune penală menită să asigure restabilirea ordinii de drept încălcate prin săvârșiri de infracțiuni ocupă un loc esențial. Reprezentând cel mai important mijloc de constrângere, să se constituie în toate legiuirile penale moderne în instrumentul cel mai eficient – deocamdată de neînlocuit – al luptei pentru prevenirea și combaterea criminalității și asigurarea securității sociale.

Se face distincție între scopul imediat și mediat al infracțiunii.

Alți autori remarcă printre scopurile sancțiunii penale prevenția generală și specială.

Prin sancțiuni de drept penal se înțeleg sancțiunile pe care le statornicește și reglementează numai dreptul penal. Acestea se caracterizează prin câteva trăsături sau caractere generale care le dau o fizionomie proprie, comună; în același timp sunt anumite trăsături sau caractere prin care pedepsele se deosebesc de măsurile de siguranță.

În primul rând, toate sancțiunile de drept penal sunt măsuri de constrângere sau de restrângere a unor drepturi ori libertăți, având prin aceasta caracter represiv sau de sancțiune.

În al doilea rând, toate aceste sancțiuni sunt prevăzute de legea penală, având prin aceasta un caracter legal.

În al treilea rând, toate sancțiunile de drept penal se aplică ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, cu alte cuvinte, se aplică post delictum.

În al patrulea rând, sancțiunile de drept penal se aplică infractorilor, adică persoanelor care răspund penal.

În cele din urmă, sancțiunile de drept penal, intervenind în urma săvârșirii unei infracțiuni, adică a încălcării unor norme de conduită, se aplică în scopul prevenirii săvârșirii de noi infracțiuni și al restabilirii autorității normelor de conduită încălcate prin infracțiune.

Ca și celelalte instituții fundamentale ale dreptului penal, infracțiunea și răspunderea penală, sancțiunile de drept penal nu pot acționa eficient decât dacă corespund principiilor fundamentale ale politicii penale și ale dreptului penal și dacă sunt guvernate de aceste principii. Cele mai multe principii sunt comune tuturor instituțiilor fundamentale, dar ele acționează într-un mod specific cu privire la sancțiunile de drept penal.

Pedepsele, măsurile de siguranță și măsurile educative, ca instituții fundamentale ale dreptului penal, sunt orientate în reglementarea lor de o seamă de principii de bază ale dreptului penal, cum este principiul umanismului sau de principiul legalității, dar aceste principii străbat întregul drept penal. În afară de aceste două principii s-au elaborat și prevăzut unele principii care au greutate specifică.

Principiul stabilirii prin lege a sancțiunilor de drept penal. Acest principiu este o restrângere asupra pedepsei, a principiului de bază al legalității și aceasta constă în faptul că numai acea măsură de constrângere devine pedeapsa care este prevăzută de lege, că fără lege nu există pedeapsă. Se întemeiază pe ideea că, pedeapsa, fiind o măsură de constrângere severă și privind valori umane deosebit de importante, cum sunt libertatea, bunurile, pedeapsa trebuie stabilită de stat prin lege și numai prin lege. Pedeapsa fiind stabilită prin lege, se va putea cunoaște atât de cei ce săvârșesc infracțiuni, cât și de ceilalți și, astfel, pedeapsa va deveni o frână, un mijloc de prevenire a infracțiunilor.

Principiul stabilirii unor sancțiuni de drept penal compatibile cu conștiința morală și juridică a societății, se referă la latura social – morală a pedepselor, în înțelesul că pedepsele trebuie să fie admise de conștiința juridică și morală a societății. Pedeapsa privativă de libertate sau amenda sunt pedepse compatibile cu conștiința morală și juridică. Pedeapsa bătăii corporale, înfierarea, mutilarea sau legarea de stâlpul infamiei, expunere la batjocura publică sunt respinse de conștiința juridică și morală, fiindcă implică chinuri și batjocorirea demnității omului.

Principiul stabilirii unor sancțiuni de drept penal adaptabile și revocabile. Potrivit acestui principiu, este recomandabil a se stabili, pe de o parte, pedepse adaptabile, adică pedepse care prin natura lor se pot diviza și grada, și pe de altă parte, pedepse revocabile, adică pedepse care, în caz de eroare judiciară, se pot retrage. De exemplu pedeapsa privativă de libertate, pedeapsa pecuniară, sunt pedepse adaptabile și revocabile. Ele se pot grada, se pot da într-o cantitate mai mare sau mai mică și pot fi retrase în caz de eroare. Dar pedeapsa cu moartea, de exemplu, nu este o pedeapsă adaptabilă, fiindcă nu se poate grade și nici revoca.

Acest principiul este aplicabil și pentru măsurile de siguranță și măsurile educative.

Principiul individualizării legale a sancțiunilor de drept penal. Acesta este principiul după care se stabilește măsura sau cantitatea pedepsei. Potrivit lui, legiuitorul individualizează pedeapsa, adică o adaptează după gravitatea faptei si pericolul social pe care îl prezintă infractorul. Astfel pentru infracțiuni grave (contra persoanei, contra statului) se prevăd în lege pedepse severe și în limite mai ridicate, iar pentru infracțiuni mai ușoare se prevăd pedepse mai mici. Este aplicabil de asemenea și pentru măsurile de siguranță și cele educative.

Sancțiunile de drept penal reprezintă o instituție reprezintă o instituție de bază a dreptului penal care alături de instituția infracțiunii si instituția răspunderii penale formează pilonii oricărui sistem de drept penal.

Capitolul 3 Rolul familiei și riscul delincvențional

3.1. Factorii de risc delincvențional din mediul familial

În complexul cauzelor si condițiilor care genereaza conduitele infracționale ale minorilor trebuie făcută distincția între diferitele niveluri de cauzalitate, de la cele directe , nemijlocite, care sînt de natură endogenă (psihica, morala etc.), la cele psihosociale (interactiunile din mediile de socializare: familie, scoala, grup de prieteni) si macrosociale (fenomene si procese la nivelul societatii globale), care apar, sub aspectul savîrșirii nemijlocite a faptei prevăzute de legea penală, ca niște condiții favorizante.

În următoarele pagini mă voi ocupa de factori de risc delincvenționali din mediul familial, făcând o comparație între zona rurală și zona urbană. Unii cercetători spun că în zona urbană riscul ca copii să fi delincvenți este mai mare. Aceasta o voi dovedi in rândurile următoare.

Un prim factor, care duce copilul la delincvență este educația primită în familie. În ambele zone, rurală sau urbană, educația este principala metodă de prevenire a delincvenței.

În zona urbană copii sunt mai liberi, au mai mult timp liber, timp care și-l petrec în fața televizorului, calculatorului sau prin cluburile de noapte. Acești trei factori conduc adolescentul la delincvență, deoarece mai mult de 60 % calcultorul si televizorul tresmit informatii delincvente și pline de violență, prezentaându-i copilului personalități și caractere nedemne de urmat. Iar în cluburile de noapte anturajul este foarte mare.

În schimb în zona rurală delincvența juvenilă este în procente mai mici. Copii au mult mai puțin timp liber deoarece ei au unele sarcini în cadrul familiei, au munca câmpului, îngrijirea animalelor, treburile casnice. Timpul lor liber este foarte scurt, chiar daca majoritatea au un televizor , ei nu au timpul necesar să se uite la el, decat foarte rar.

Toate acestea nu sunt un motiv clar cum că copilul de la sat este mai puțin delincvent decât cel de la oraș. Așa cum am precizat în paginile trecute, familia este principalul model. Poți să nu ai televizor, internet sau să nu ieși cluburi , dacă în familia vei vedea violență procentul este foarte mare ca și tu să fi violent.

In orice societate, familia constituie principalul factor al formarii si socializarii copilului, reprezentând cadrul fundamental în interiorul căruia sânt satisfăcute nevoile sale psihologice si sociale și implicit etapele întregului său ciclu de creștere si dezvoltare. Ea este primul sau intermediar în relațiile cu societatea și tot ea constituie matricea care-i imprimă primele și cele mai importante trăsaturi cracterile și morale. Familia exercită cele mai profunde si cele mai persistente influente in viata copilului, oferindu-i acestuia protecție, afecțiune și modele adecvate de socializare si integrare sociala.

Actiunea de modelare a personalitatii copilului constituie o opera educativa de anvergura care vizeaza toate directiile cresterii si dezvoltarii sale: fizica, psihica, afectiva, morala si sociala. Rolul parintilor in aceasta actiune are o importanta fundamentala, deoarece nici un copil nu poate fi dirijat si educat decit intr-o ambianta caracterizata de dragoste si afectivitate. Relatia dintre parinti si copii detine un rol deosebit atit in fixarea celor mai adecvate deprinderi comportamentale, cit si in asigurarea unei conditii psihologice normale. O asemenea relatie nu trebuie insa desfasurata la intimplare, ci presupune norme precise, care corespund urmatoarelor obiective ce stau la baza rolurilor parintilor si asteptarilor copiilor:

1) dragoste, concretizata in asigurarea protectiei, securitatii si orientarii copilului, in formarea unor aptitudini si atitudini pozitive pornind de la calitatile sale proprii. Dragostea parinteasca presupune incredere si siguranta din partea copilului, afectiune si intelegere din parte parintilor, dar ea nu trebuie exagerata fara riscul de a provoca o serie de dificultati evolutiei psihologice normale. Cel mai adesea, copii lipsiti de dragoste parinteasca sint timizi, instabili, interiorizati si complexati, in timp ce capriciul, rasfatul, lipsa de vointa si fermitate caracterizeaza de cele mai multe ori copiii ale caror relatii cu parintii sint exagerate din punct de vedere afectiv.

2) asigurarea unor raporturi relationale, juste si echilibrate. Parintii trebuie sa ofere modele de conduita corespunzatoare, calitatile si atitudinile lor avind o influenta formativa decisiva; dimpotriva, divergenta intre act si cuvinte, intre atitudine si conduita antreneaza incertitudini si lipsa de discernamint in aprecierea raului sau binelui de catre copil. Fiind primele fiinte cu care copiii se identifica si fata de care isi manifesta afectivitatea, parintii trebuie sa fie atenti atit la ceea ce spun, cit si la ceea ce fac, deoarece eventualele divergente sau neconcordante provoaca dezorientare si deruta, cu efecte negative asupra dezvoltarii personalitatii copilului.

3) complementaritatea rolurilur parentale. In calitate de ghizi, educatori si modele de urmat, parintii trebuie sa alcatuiasca in raport cu copilul o unitate inseparabila care-si imparte insa rolurile si sarcinile. Diferite, dar nu divergente, rolurile tatalui si ale mamei trebuie sa se completeze reciproc: mama in calitate de animatoare si factor afectiv al caminului, iar tatal in calitate de factor instrumental, inzestrat cu deplina autoritate. Inversarea rolurilor parentale apare perturbatoare, deoarece nu mai corespunde imaginii ideale pe care copilul si-o face in legatura cu comportamentul si actele obisnuite ale mamei sau tatalui, aceasta fiind o sursa de dificultati psihologice, care se imprima si comportamentului ulterior al copilului.

Daca aceste obiective nu sint indeplinite procesul educativ este perturbat si implica o serie de sinuozitati. Astfel se releva ca simpla existenta a unei familii nu este suficienta pentru realizarea unui proces adecvat de dezvoltare a personalitatii copilului ci este necesar ca in cadrul familiei functiile specifice sa fie indeplinite in mod normal de ambii parinti. O familie normala inseamna pentru copil un mediu afectiv, un mediu ocrotitor si un mediu eterogen. Cea mai mica tulburare in echilibrul afectiv al parintilor provoaca tulburari si in psihicul copiilor. Afectivitatea excesiva din familie este nevitalizanta pentru copil, severitatea provoaca indepartatre, anxietate si tendinte de eliberare, indiferenta este insa cea mai greu de suportat si cu consecintele cele mai evidente prvind cerintele de afirmare de sine, foarte importante in constituirea identitatii.

Cercetarile psihologice desfasurate asupra perioadei primei copilarii au evidentiat ca acei copii lipsiti de dragoste materna devin mai vulnerabili si mai fragili decit cei carora mama le asigura un suport afectiv adecvat. Relatiile afective stabilite de copil cu membrii familiei sint esentiale mai ales in prima parte a dezvoltarii si procesului de crestere, in absenta lor viata relationala fiind profund alterata.

Structura familiei nu implica numai relatiile copilului cu parintii, ci cuprinde si celelalte relatii, cu fratii sau surorile. Aceasta diversitate de legaturi confera familiei calitatea de a fi un mediu eterogen pentru copil, in asa fel incit imaginea complexa oferita de diversitatea raporturilor cu tatal, mama fratele sau sora sa-i imbogateasca universul de viata si sa-i ofere repere selective de orientare si identificare. Varietatea membrilor familiei reprezinta cea mai adecvata conditie educativa, iar absenta ei creeaza o serie de dificultati procesului de crestere si dezvoltare a copilului. In situatia familiilor cu un singur copil este favorizata dependenta prea strinsa de adulti a acestuia, in timp ce copilul care are frati sau surori poate dezvolta relatii mai diverse si mai bogate in continut. Pe de alta parte, familiile in care predomina fie grupul masculuin, fie cel feminin, omogenitatea relatiilor afecteaza dezvoltarea morala a copilului, producindu-i dificultati de adaptare la intrarea sa intr-o colectivitate mai diferentiata. Diferite studii psihosociologice arata ca omogenitatea, constind in raporturile exclusive intretinute cu o singura ruda (mama, tata, bunic sau bunica), determina diferite tulburari caracteriale, in timp ce eterogenitatea universului familial, constituita de diversitatea legaturilor cu mai multe rude, reprezinta cea mai buna solutie pentru educatia adecvata a copilului si adolescentului, cu atit mai mult cu cit prin diviziunea rolurilor si a relatiilor familiale eventualele conflicte isi pierd din intensitate.

Normele generale dupa care trebuie sa se desfasoare procesele de crestere si educare a copilului in cadrul familiei impun responsabilitati si sarcini precise ale parintilor printre care cele mai importante pot fi neumerate urmatoarele:

1) asigurarea subzistentei si educatiei;

2) educarea si dirijarea trebuintelor fiziologice in raport cu oportunitatiile familiei si cu standardele sociale si culturale de viata;

3) dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului si stimularea exercitarii capacitatilor practice, cognitive, tehnice si sociale, care au rolul de a facilita securitatea personala si comportamentul autonom;

4) orientarea spre lumea imediata a universului familial, spre comunitatea mai larga, spre societate, in asa fel incit copilul sa fie pregatit sa se confrunte cu marea varietate de situatii si pozitii sociale care vor interveni in viata de adult.

5) transmisia principalelor scopuri sociale si valori culturale care definesc modelul cultural – normativ al societatii, formarea motivatiei personale in raport cu scopurile parentale si sociale;

6) dezvoltarea capacitatii de a intretine raporturi interpersonale si de a raspunde in mod adecvat sentimentelor altora;

7) controlul libertatii de comportament, limitarea “transgresiunilor” de la norma, corectarea erorilor, oferirea unor indrumari si interpretari;

Cele mai multe dintre responsabilitatile parintilor sint definite de norme specifice care reglementeaza conditiile si modul lor particular de indeplinire, in fiecare din cele trei etape de dezvoltare prin care trece copilul in timpul formarii personalitatii sale (dependenta absoluta, dependenta relativa si independenta).

Fiecare societate incredinteaza parintilor si familiei ca intreg sarcina extrem de importanta de a transmite copiilor norme si reguli morale de conduita si de a asigura internalizarea acestora sub forma de convingeri, atitudini si motivatii. In acest sens, pe linga comunicarea verbala nemijlocita, care determina dezvoltarea unor atitudini si reprezentari corspunzatoare asupra notiunilor de “bine” si “rau”, comportamentul nemijlocit al parintilor, exemplele personale oferite de acestia marcheaza semnificativ conduita copilului. Se poate considera din acest punct de vedere ca totalitatea manifestarilor comportamentale adecvate ale copilului este dependenta de integralitatea functionalitatii familiei, orice conduita morala a copilului depinzind de influentele favorabile exercitate de anturajul sau familial. Exista insa si situatii in care nerealizarea unora dintre functiile familiei (in special a celei pedagogico-educative) determina tendinte neconforme cu normele de conduita valorizate pozitiv de societate. In acest caz copilul manifesta tendinte de marginalizare si devianta (definita ca abatere a comportamentului de la normele si valorile sociale de baza), care au o influenta negativa asupra dezvoltarii armonioase a personalitatii. Majoritatea anomaliilor sale psihice, afective sau caracteriale sint determinate de absenta realizarii functiilor familiei si responsabilitatii parintilor. Din acest punct de vedere, familia reprezinta un fel de “personalitate colectiva “, a carei armonie sau dizarmonie are rezonanta in structura personalitatii copilului, in sanatatea si echilibrul sau psihic.

Cind unele functii ale familiei sint deteriorate sau absente apar traume sufletesti pe care copilul le resimte in modul cel mai acut cu putinta la nivelul constiintei sale morale in curs de formare. O serie de studii si cercetari au pus in evidenta, de pilda, corelatia intre nerealizarea uneia sau mai multor functii ale familiei sau lipsa de responsabilitate a parintilor si tulburarie afective si caracteriale ale copilului, care ating usor nivelul patologic. Faptul ca intr-o serie de familii destramate sau caracterizate prin lipsa de armonie a parintilor au fost identificate mai multe cazuri de copii cu defecte de vorbire, tulburari nervoase si de caracter, perturbari sau retardari in dezvoltarea intelectuala si scolara si chiar perturbari ale moralitatii demonstreaza ca exista o legatura strinsa intre asa-zisa “patologie a copilariei” si psihologia sau comportamentul parintilor.

Exista si alte situatii familiale similare, care favorizeaza tendinte caracteriale pregnant deviante: copilul minte in permanenta, savirseste acte de furt, demonstreaza exaltare sau agresivitate, este iritabil, lipsit de sensibilitate, dovedindu-se ceea ce se numeste un “copil dificil”. Aceste conduite deviante dezvoltate inca din perioada copilariei, constituie premisa formarii unei constiinte morale deficitare, care poate conduce ulterior la savirsirea unor acte cu caracter antisocial. S-a stabilit, astfel, ca exista un raport intre absenta climatului afectiv oferit de familie si sentimentele de responsabilitate sau de “culpabilitate” ale copiilor, cu implicatii asupra tendintelor sale spre delincventa sau nondelincventa.

Corelind trasaturile climatului familial cu tipurile de autoritate parentala, diferite alte cercetari au ajuns la concluzia ca gradul de control exercitat si maniera (afectiva sau ostila) in care este efectuat sint esentiale pentru formarea comportamentului moral, ca parte esentiala a procesului de socializare. W. C. Becker arata, ca parintii autoritari si totodata afectuosi au, in general, copii bine socializati din punct de vedere moral, dar care tind a fi mai putin independenti, creativi si deschisi din punct de vedere social decit cei cu parinti afectuosi si mai putin autoritari.

3.2. Studii de caz

CAZUL 1 – zona rurală

R. – DELINCVENȚĂ MALTRATAT LA UN COPIL DIN ZONA RURALA

Cei mai mulți dintre copiii care trăiesc într-un mediu –dezorganizat, tensionat, dominat de neînțelegeri și certuri între părinți – găsesc rezolvarea situației apăsătoare și nesigure în care se află, în acțiunea de evadare din acest mediu considerat ostil. Cel mai comod mijloc de evadare este fuga de acasă. Aceasta este extrem de periculoasă, fiindcă poate fi însoțită de accidente felurite (fizice, morale) și se poate ușor transforma în vagabondaj și delincvență (copilul fură bani, alimente, motivând că o face pentru a putea trăi).

În această categorie intră și subiectul primului meu studiu de caz – R. care întrebat fiind de ce a fugit de acasă a dat un răspuns simplu: „de trai rău”, al cărui tată nu poate concepe ca băiatul pleacă de acasă din pricina lui, principalul lui mijloc educativ bătaia și prioritatea în utilizarea venitului deținând-o consumul de băuturi alcoolice.

Fuga de acasă a lui R. constituie în începutul unor comportamente infracționale la care acesta recurge : furturi, spargeri ajungând ca la numai 16 ani si câteva luni sa aibă nu mai puțin de 43 dosare penale. Nu trebuie neglijat faptul ca la conturarea calităților lui de infractor au contribuit si tatăl si fratele acestuia, unchiul lui R., care a fost închis pentru jaf si tâlhărie. La început la pus sa fure găini (veniturile lor sunt foarte mici, trăiesc numai din alocațiile copiilor), ca mai apoi sa fie certat de către unchiul sau daca nu-i aducea si bani.

Ajuns în stradă, neavând nici un venit și nedorind sa se întoarcă acasă, singura soluție pentru el a constituit-o spargerea magazinelor, ajungând de foarte multe ori la Centrul de Primire Minori din municipiul Dr. Tr. Severin.

În momentul în care am luat cunoștință de acest caz de la Poliția Municipiului Dr. Tr. Severin, R. se afla la Centrul de Minori datorită spargerii unui magazin și unei sifonării din localitatea în care locuiește, localitate aflată lângă Dr. Turnul Severin. Mi-a fost recomandat cazul de către un ofițer de Poliție, care se ocupa de acest copil încă de la prima infracțiune comisa (7.03.2002), când a spart un magazin împreuna cu alți 2 copii de aceeași vârstă.

Acesta mi l-a prezentat ca fiind un băiat care provine dintr-un mediu conflictual și asupra căruia violența tatălui și-a pus amprenta puternic. De remarcat este faptul că în această privință nu s-a luat absolut nici o măsură, R. fiind tratat ca un infractor – singurul răspunzător de faptele sale.

Istoricul familiei

Elena si Ionel, români de religie ortodoxă, s-au cunoscut în urma cu 15 ani. El lucra la o uzină din localitate, iar ea era vânzătoare la un magazin din apropiere. Aveau 22 de ani și multe planuri de viitor. S-au căsătorit destul de repede, și-au luat un apartament, după care au apărut scandalurile provocate în primul rând de neajunsuri materiale, la care s-a adăugat și moartea primului copil la numai 3 luni – meningoencefalita. După 3 ani de conviețuire în oraș s-au mutat la țară, într-o casă cu 2 camere și o bucătărie.

S-au mutat la țară datorită faptului că au rămas fără serviciu, neputând astfel să întrețină apartamentul și neavând posibilitățile materiale necesare asigurării unui trai decent – e prea mult spus – hranei „de azi pe mâine”. Nu se cunosc amănunte privind modul cum s-au cheltuit banii rezultați din vânzarea apartamentului, însă având in vedere că nu stau cu nici unul din părinți (nici ai Elenei, nici ai lui Ionel), se presupune că și-au construit casa de la țară.

În prezent au 37 de ani, 5 copii și locuiesc împreună în aceeași casa degradată, fără baie și dotată cu un echipament foarte redus: un aparat de radio, un televizor care nu merge și un aragaz. Încălzirea se face cu ajutorul sobelor de teracotă, iar iluminatul este corespunzător. Copiii nu au camere separateșsi nici spațiu amenajat pentru învățătură. În prezent nici Elena nici Ionel nu mai lucrează și nici nu mai beneficiază de ajutorul de șomaj. Singurul venit provine din alocațiile copiilor; mai beneficiază și de venituri ocazionale în urma „muncii cu ziua” la alți oameni.

Dintre cei 5 copii, doar 4 sunt în grija lor, o fata fiind internată într-o secție de recuperare, de la vârsta de 1 an, datorită problemelor la coloana vertebrală, nemaiputând să meargă.

Deci în gospodărie sunt 6 persoane: părinții și 4 copii: Adelin – 14 ani, Robert – 14 ani, Guardiola – 7 ani, Mihăiță – 3 ani.

Robert a avut și el probleme cu sănătatea, fiind internat 2 ani in spital, de la vârsta de 1 an, datorită unei boli la cap (nu au știut numele bolii). Mama este suspectă de cancer.

Deși Ionel si Elena nu și-au dorit decât 2 copii (dar „deh, ce să-i faci dacă au venit unul după altul”) și-au crescut singuri toți copiii, nedând nici unul în grija bunicilor, chiar dacă părinții lui Ionel locuiesc la câteva case. La creșă nu au fost, iar la grădiniță cu program normal, doar câteva luni înainte de începerea școlii.

Deci familie numeroasă, bani puțini, dintre care cea mai mare parte se cheltuiesc pe băuturi alcoolice, care generează certuri, neînțelegeri, conflicte, mergând până la manifestari agresive în cadrul familiei. Nu de puține ori Ionel și-a bătut soția în fața copiilor, ba uneori l-a mai și alungat din casa. Chiar în ziua în care am vorbit cu ea, Elena avea un ochi negru și o buză spartă. Rugată să vorbească mai tare, a spus că nu poate, deoarece cu o zi înainte soțul ei încercase sa o sugrume (el a crezut ca a fost chemată la Politie, unde‚ urmau să stea de vorbă cu ea ca să o aresteze). Cearta, scandalurile și-au găsit un loc permanent în casă. Cauza principală o constituie consumul de băuturi alcoolice. Sub influența alcoolului Ionel devine foarte violent sub diferite pretexte, fiind foarte agresiv cu cei din jur. O dată și-a bătut soția așa de tare încât i-a provocat hemoragie si o săptămână nu s-a mai putut ridica din pat. Copiii vor asista neputincioși la acest spectacol. Tatăl lor nu poate să priceapa de ce Robert spune că a plecat de acasă “de trai rău”, cand el îi dă să mănânce și îi mai și cumpără țigări. El isi reduce obligația de părinte și educator la asigurarea hranei, pentru el aceasta fiind echivalentul « traiului bun », dupa prima fugă de acasă a lui Robert și respectiv, prima spargere, în loc să se gandească că el ar putea fi cauza, l-a snopit în bataie cu lanțul „până i-a crăpat pielea pe el”, l-a ținut o noapte întreagă legat de copac și l-a obligat sa bea apa cu sare. Altă dată, pentru că nu a vrut să-i cumpere țigări, l-a legat de piciorul patului și l-a ținut acolo o săptămână. Însă pedeapsa preferată este bătaia cu furtunul, deoarece „este subțire, elastic, se mulează mai bine pe corp și ustură mai rău”. La ultima bataie l-a rupt pe Robert, fapt care a făcut-o pe soția acestuia să facă „haz de necaz”, afirmând „că-i pare rău de furtun”, că era al ei – îi era destinat ei.

Din arsenalul de rele tratamente aplicate lui Robert, cât si fraților lui, nu trebuie uitate bătaia cu pumnii și cu picioarele sau amenințarea cu cuțitul. Robert chiar mi-a arătat o cicatrice cu care s-a ales în urma unei „zgârieturi” cu cuțitul, „așa ca să-l sperii, să-i vină mintea la cap”.

Ionel nu este de acord cu părinții, care îsi maltratează copiii să fie sancționați; de fapt nu este de acord cu formularea: „părinți care îsi maltratează copiii”. El crede că fiecare îsi învață copilul „de bine” și încearcă „sa scoată om din el” cum crede de cuviință; are acest drept ca părinte și cel mai bun mijloc este bătaia – pe care o consideră „ruptă din rai”, iar în ceea ce privește pedeapsa corporală aplicată soției afirmă că: „Femeia are niște coaste de drac, pe care bărbatul trebuie sa i le scoată”.

O problemă de importanță majoră o reprezintă relația dintre profilul moral comportamental al părinților și moștenirea ereditară pe care o lasă în urma lor. Pentru o influență ereditară nefastă este suficient chiar și alcoolismul mamei sau al tatălui care nu implică neapărat un conflict cu justiția. Ionel este o persoană care dorește sa aibă întotdeauna ultimul cuvânt. Această atitudine ia forme diferite: încercarea de a-i domina pe alții, chiar înfricoșându-i; monopolizarea cuvântului în familie; plăcerea de a contrazice; de a șoca sau de a critica cu răutate, de a umili; dorința de razbunare pentru cea mai mică ofensă, reală sau imaginară. Această atitudine suscită, bineînțeles antipatia celorlalți.

În cazul lui R., întâlnim atât maltratare psihică, determinată de relațiile conflictuale dintre părinți (când i-am spus că am stat de vorbă cu părinții lui, prima intrebare pe care mi-a pus-o a fost dacă iar era mama lui bătută), cât si fizică, determinată de pedepsele corporale aplicate de tatăl său. Timorat fiind și adus de către părinți în situația de a trăi un puternic sentiment de nesiguranță, a dobândit cu alți hoinari ai străzii un sentiment al puterii, al siguranței și libertății, devenind în felul acesta foarte activ și inspirat în a comite tot felul de acte aberante, cu caracter predelictual și delictual (fumat, beții, frecventarea jocurilor de noroc, hoții, spargeri, etc.), ajungând așa cum am amintit, ca la 12 ani și câteva luni să aibă în jur de 43 de dosare penale. Unii dintre partenerii lui de vagabondaj se numește Boceanu și are 14 ani. Și el provine dintr-o familie nu tocmai fericită: mama sa face negoț la sârbi, deci este mai tot timpul plecată, iar tatăl de-al doilea nu se prea poartă ca un părinte cu el; însa familia lui dispune de o situație materială destul de bună, nu de puține ori acesta furând bani de acasă. Și sora lui Robert, Guardiola, beneficiind de același tratament în cadrul familiei, a luat împreună cu acesta drumul pribegiei. Însa ea nu a rezistat timp Îndelungat nesiguranței zilei de mâine și s-a întors acasă. Deși nu se simte prea bine în mijlocul familiei dorește să se reintegreze acesteia. R.însă nici nu vrea sa audă. El a spus că, după ce va ieși din Centru, nu va mai vagabonda, dar cu condiția să se mute la părinții mamei lui care locuiesc într-o comună apropiată de orașul lor. De asemenea dorește sa-și reia școala, pe care a întrerupt-o în clasa a V-a.

Având in vedere comportamentul său în Centrul de Minori, acesta a fost caracterizat de către referenți ca fiind „un copil rău”, care le-a dat multă bătaie de cap mințindu-i de multe ori și încercând să evadeze, câteodată chiar reușind. În ultima tentativă a tăiat gratiile de la fereastră și a sărit de la etajul III. Nu a pățit nimic, dar a fost și prins. Întrebat fiind de ce a încercat să fugă a răspuns că se plictisește și că nimeni nu se ocupă de el.

Înrăirea lui Robert este o fatalitate? Cu siguranță ca nu. Este doar un răspuns firesc la atitudinea și procedeele greșite ale celor din jur, mai ales ale familiei. Comportamentul infracțional este mai degrabă expresia unui deficit de afecțiune și încercarea disperată de a atrage atenția asupra sa. Un exemplu în acest sens îl poate constitui și paguba pe care o face într-un magazin, mai mare decat furtul în sine: într-o noapte fiindu-i foame, a intrat într-un magazin universal, dorind să mănânce ouă ochiuri. Cum nu a știut să dea drumul la aragaz a „jucat” în picioare 500 de oua; altă dată, fiindu-i poftă de banane, a spart un chioșc, a mâncat până s-a săturat; iar cu restul a început să se distreze aruncând în oamenii de pe stradă.

În ceea ce privește „minciuna – cauzele care îl determin pe copil să minta sunt numeroase, însă cele mai importante sunt cele care exprima insecuritatea afectiva a copilului sub influenta negativa a parintiilor” ; „minciuna de aparare”, dezvoltata ca o reactie a copilului la teama de pedepse brutale („ca sa nu ma bata il minteam ca i-am adus tigari”). Copilul învață adesea să mintă și printr-un act de imitare a comportamentului adultului. Același lucru se întâmplă atunci când unul din părinți îi cere sub amenințarea unei pedepse aspre, să nu dezvăluie un fapt, obligându-l în felul acesta să mintă, să-și formeze în felul acesta deprinderea de a ascunde adevărul, pentru a salva anumite „situații critice”.

În prezent copilul a fost eliberat din Centrul de Minori pe baza unei semnături din partea părinților ca vor avea grija de el (acest lucru s-a mai întâmplat de aproximativ 10 ori, deci nu stiu cat succes va avea aceasta metoda). Nu trebuie uitat faptul ca Robert nu doreste sa se intoarca in mijlocul familiei, socotind ca singura solutie este sa locuieasca la parintii mamei.

Unii specialiști spun că un copil se dezvoltă armonios numai în cadrul familiei alături de părinții lui. Și așa este normal. Însă aceasta este clar o abatere de la normalitate (pe care as vrea sa o consider excepția care întărește regula, dar realitatea nu este numai aceasta). Dacă nici conviețuirea cu bunicii nu da roade, unica soluție oferita de cadrul legislativ actual in protecția copilului o constituie internarea lui intr-un Centru de Plasament.

Robert dorește să reînceapă școala și să fie în viitor de meserie POLIȚIST(!!!).

Cazul 2 – zona rurală

Eșecul si abandonul școlar ; lipsa de supraveghere a scolii. Aparitia unor manifestari deviante ale minorilor-elevi este strâns legata de existenta unor disfunctii educative ale scolii, concretizate in insuficienta cunoastere a conditiilor sociofamiliale in care acestia locuiesc si se dezvolta, nesupravegherea de către scoala a elevilor – „problema”, a anturajului acestora etc.

Numitul N. F. impreuna cu cei doi prieteni ai săi, aveau de mult in gand sa incerce o experienta noua si asfel intr-o zi au hotarat sa-si incerce norocul la fete. Intamplarea a facut sa o intalneasca pe R., o colega cu doi ani mai mica si sa o convinga sa vina cu ei. „Prima lor experienta” a fost un viol in grup.

Istoricul familiei

C.E. (fosta N.E.), mama minorului N.F. s-a născut la data de 27. 01. 1967 în localiatatea Orșova, județul Mehedinți, a absolvit 12 clase, fiind de profesie „prelucrător în lemn”.

La vârsta de 18 ani în urma unei relații întâmplătoare a dat naștere copilului N.F., pe care l-a crescut cu greutate, facând și multe sacrificii (umblând cu el din spital în spital, copilul fiind născut și prematur, la 7 luni, cu greutatea de 950 g).

În anul 1989 s-a căsătorit cu numitul C.P., căsătorie în urma căreia au rezultata 3 copii : C.B., născută la 7.05. 1995, C.G., născută la data de 25.10.1989 și C.S. născut la data de 13.07.1993.

Soții C. locuiesc împreună cu cei trei copii ai lor în com. Ieșelnița, jud. Mehedinți, într-o casă compusă din trei camere, un hol și o bucătărie, care este proprietatea numitei C.A., mama lui C.P., iar N.F. este internat într-o școala specială, care are un program special pentru copiii cu tulburări de comportament și cei cu deficiențe mentale.

Situația materială a familiei C. este precară, singurul care aducător de venituri fiind soțul.

Din punct de vedere medical întreaga familie (în afara subiectului acestui caz și uneori a comportamentul tatălui față de copilul soției, atunci când este în stare de ebrietate) se încadrează în categoria persoanelor sănătoase clinic.

Relațiile intrafamiliale se desfășoară normal, cu anumite divergențe ivite ca urmare a lipsurilor materiale, fiindcă soțul este singurul care aduce bani în casă, dar o parte din ei se mai duc și pe plăcerea soțului de a consuma alcool. Iar această plăcere o practică mai ales în week-end, când subiectul N.F. („copilul din flori” al soției lui) este și el acasă. Tatăl cel vitreg al lui N.F., bea de față cu copiii, iar pe N.F. îl tratează ca fiind un intrus în acea familie și devine violent, agresiv, pornește la ceartă și când ajunge la starea de ebrietate face scandal și adresează cuvinte jignitoare și înclinații sexuale mamei și mai ales copilului acesteia.

La acestea asistă și subiectul celui de-al doilea studiu de caz, care ar trebui scos din mediul familial și să fie internat definitiv într-un centru de plasamnet sau într-un centru privat și să fie sub supraveghere de către o instituție sau o persoana autorizată, pentru al integra în cadrul social.

Ar fi indicat :

să se acorde evenimentului importanța cuvenită, acesta putându-se constitui într-un precedent ;

să îndrume cazul către cabinete specializate de recuperare ;

cazul să fie instrumentat complex, iar concluziile investigației să conducă la un verdict și la o soluție adecvată nevoilor vârstei copilului.

Cazul 3 – zona urbană

Date biografice

BCA născut în data de 17.02.1993, în Dorbeta Turnu Severin, domiciliat în același oraș, fiind în clasa: AVIII A la școala normală din localitate, provenind dintr-o familie monoparentală.

Date despre familie

BL mama lui BCA, născută în 21.06.1968, având ca studii liceul, fiind plecată la munca în italia din anul 2002. La Tata CA nu i se stie nici o dată de identificare, a plecat imediat ce s-a născut BCA și nu s-a intors.

Istoricul social

BCA,domiciliat in Drobeta Tursnu Severin, are 17 ani si este elev in clasa a VIII -a la o scoala normala din Drobeta Turnu Severin. Provine dintr-o relatie de concubinaj dintre parintii sai, mama este plecata la munca in Italia din 2002,iar pe tatal sau nu l-a cunoscut. Din partea tatalui mai are doua surori care locuiesc cu tatal. De la plecarea mamei subiectul BCA este in grija bunicilor materni,bunica grav bolnava cu inima iar bunicul mare consumator de bauturi alcoolice. Mama a plecat fara ai lasa tutela minorului bunicii acestuia. Mama nu a mai sunat niciodata de cand a plecat din tara.

Rezultatele scolare ale minorului sunt foarte proaste repetand de mai multe ori clasa a V a si clasa a VI a.

Din anul 2005 a intrat intr-un grup de minori delincventi si a inceput sa consume droguri.

Bunica a facut diverse sesizari la autoritati dar nu ia nimeni nici o masura.

Istoricul delincvențional

Prima fapta infractionala realizata de minorul BCA a fost in 2007 prin spargerea unui chiosc de strada, apoi au urmat spargeri de masini,sub influenta drogurilor si-a batut bunicul foarte grav de 2 ori , iar in ultimul timp isi ameninta bunicii cu un cutit spre disperarea acestora.

A fost luat o singura data in evidenta de politia Drobeta Turnu Severin .

BCA nu a suferit boli cronice și ceilalți membri a familiei

Date psihologice

Subiectul se caracterizaza printr-o dezvoltare intelectuala medie. Din punctul de vedere al comportamentului si al personaliatii se poate observa un accentuat sentiment de superioritate si agresivitate verbala.

Genograma

IX.Ecomapa

Legenda

Relatie ocazionala Relatie permanenta

Relatie conflictuala Relatie inexistenta

Cazul 4 – zona urbană

Minorul D.W. în etate de doar 16 ani și jumătate, sancționat pentru comiterea infracțiunii de tâlhărie, împreună cu doi majori, prin devalizarea unor magazine și autoturisme. Provine dintr-o familie organizată, cu o situație materială bună, nelipsindu-i cele necesare creșterii și educării. Din nefericire, mama sa a avut o atitudine de protejare excesivă a minorului, „ocrotindu-l” de toate dificultățile și satisfăcându-i toate poftele. Atras de mirajul aventurii, a încercat la un moment dat să plece în altă țară, însă fiind minor, a fost readus în țară și încredințat unui colectiv de muncă și supraveghere. Într-un interval de numai șase luni, minorul a schimbat trei locuri de muncă pentru a i se pierde urma, ajungând, în final, să comită fapte de tâlhărie în complicitate cu doi prieteni majori.

Istoricul familiei

D.M. și D.B., români, de religie romano-catolică, s-au cunoscut în urmă cu 27 de ani, în localitatea Craiova, unde își terminau studiile superioare. După terminarea studiilor s-au căsătorit și au făcut o nuntă frumoasă.

Locuiesc într-o casă frumoasă și mobilată adecvat, cu aparaturi electronice performante de tot felul care le ușurează viața de zi cu zi, au tot confortul, cu condiții materiale care le asigură o existență civilizată, plăcută, comodă și igienică.

Dar viața pe care o duc ei, o viață modernă, confortabilă și cu toate plăcerile pe care și le pot satisface având posibilități materiale, nu compensează cu dragostea și afecțiunea pe care trebuie să o ofere părinții în cadrul familiei. Acest confort, nu este de ajuns pentru creșterea și educarea copilului, ca el să se poată forma psihic și social.

Tatăl copilului, fiind căpitan pe un vas (navigând în jurul lumii), și meseria nepermițându-i să fie în mijlocul familiei așa cum ar fi normal și benefic pentru creșterea fiului lor, ajunge în cursul unui an doar de 3-4 ori să-și vadă fiul care ar avea nevoie de autoritatea tatălui pentru a nu continua să se comporte ca un infractor și chiar săvârșind acte aberante.

Deci, copilului i-a lipsit autoritatea tatălui, D.W. fiind crescut de mama, care a avut o atitudine sufocantă asupra copilului exagerând prin protejarea acestuia de orice problemă, îl răsfăța și îi dăruia copilului tot ce acesta cerea.

Dar copilul fiind pasionat de aventură, și sătul de atitudinea excesivă a mamei, intră într-un anturaj cu caracter delictual, ajungând să comită fapte de tâlhărie, de furturi din mașini și altele în complicitate cu doi prieteni majori.

În concluzie, baza economică nu este esențialul în creșterea copilului, deși ajută destul de mult în posibilitatea de a-i oferi aproape orice (o școală bună, alimentație echilibrată, satisfacerea pasiunilor pentru activitățile înspre care copilul are înclinații etc.), una dintre cele mai importante funcții ale familiei, este funcția formativ-educativă,respectiv modul în care părinții reușesc să-și educe copiii, să-i integreze în viața de familie și în societate. Familia trebuie să-i inoculeze copilului ideea datoriei sale, să-i cunoască relația cu școala, modul cum își utilizează timpul liber, precum și anturajul în care se află.

Subiectul ultimului studiu de caz ar avea totuși o șansă mai mare de „recuperare”, și să nu mai continue cu săvârșirea nenumăratelor infracțiuni, dacă acesta ar fi internat într-un centru de reeducare și s-ar pune în aplicare măsurile educative (în special mustrarea, și bineînțeles internarea într-un penitenciar pentru minori), pentru a-și da seama de greșelile și faptele comise, de asemenea că a încălcat niște norme care trebuie respectate.

O încercare de tipologizare a manifestărilor delincvente juvenile

În evaluarea și estimarea diferitelor manifestări delincvente juvenile un rol important revine identificarii si localizării deficiențelor educative din mediul familial, scolar si social, ca și condiționărilor obiective si subiective, spontane și conștiente, necesare si întâmplătoare dintre unii factori interni (care țin de personalitatea tânărului) și externi (de natură economică, socială, culturală). În consecință, în mecanismul etiologic al comportamentului delincvent juvenil intervin o serie de situații si circumstanțe, între care mai importante sunt următoarele: 1) situație socio-economică și culturală a tânărului și a familiei din care face parte; 2) situația și condițiile în care se realizează socializarea, integrarea și controlul social al comportamentului tânărului; 3) situația personalității tânărului; 4) situații sau condiții favorizante ori incitante.20

În funcție de gradul de influența si intersectare a acestor situatii si condiții, comportamentul delincvent juvenil prezinta diferente sensibile de la un individ la altul, mergand de la simple conduite nonconformiste, de evaziune si independenta, pana la forme de comportament grave si deosebit de grave. Pe acesta baza, s-a incercat chiar alcatuirea unor tipologii a diferitelor categorii d comportamente delincvente, fiind stabilite patru tipuri: 1) comportament antisocial accidental sau ocazional ; 2) comportament predelictual ; 3) comportament delictual propriu-zis ; 4) comportament infracțional patologic.

Deși are meritul de a sesiza diferențele dintre primele doua tipuri de comportament, incluse de fapt in aria predelincventei juvenile, si uramatoarele doua (care necesita intervenția social-juridica și, respectiv, medicala), această clasificare utilizează criterii diferite, atât de natura social-juridica, cat și de natură psihologică și psihiatrică (cum ar fi, de pildă, devierea de la normalitate). Având în vedere vârsta și persoana tânărului delincvent, tipul de delict săvârșit, antecedentele socioeconomice și culturale ale mediului din care provine tânărul, atitudinea față de fapta comisă și posibilitățile reale de recuperare și resocializare, pe baza analizei etiologice și predictive a minorilor internați am alcătuit o tipologie sumară a diferitelor comportamente delincvente juvenile :

comportamente delincvente ocazionale,nestructurate, cu un grad scăzut de periculozitate socială, caracterizând pe cei minori care au beneficiat d condiții adecvate de socializare familială și școlară. În această categorie sunt incluși, de regulă, minori care au intrat sub influența unor anturaje nefaste, fiind scăpați de sub supravegherea părinților și a școlii. Pentru marea majoritatea a acestor minori există șanse reale de recuperare socială, dacă sunt evitate pericolele „etichetării” răului și „inducției” negative existente în timpul perioadei de resocializare a lor in institutele de profil ;

comportamente delincvente structurate, cu un grad de periculozitate socială, caracterizând pe acei minori cu un nivel scăzut de integrare socială și profesională și care prezintă dificultăți de adaptare, tulburări de comportament sau de socializare. Deși au fost sancționați în mod repetat, nu s-a reușit recuperarea lor, fiind internați de mai multe ori în școlile de profil;

comportamente delincvente recurente, cu o deosebită periculozitate socială, concretizate în delicte de omor, viol, tâlhărie, vătămări corporale grave etc. Ele definesc pe acei minori care provin, de regulă, din medii de socializare „negativă”, medii parazitare, unde au fost „socializați” și „învățați” într-un spirit agresiv și violent, începând cu un limbaj obscen, minciună, cerșetorie, prostituția și perversiunile sexuale și terminând cu violurile, tâlhăriile și omuciderile. Întrucât asemenea acte sunt comise prin violență și agresivitate sporită, se impune adoptarea unor măsuri speciale de resocializare a făptașilor minori, prin internarea lor în școli speciale de muncă și reeducare cu regim sever.

3.3. Ghid de interviu pentru minori si membrii familiei

Planul 1.

Beneficiar Minorul D. W. de 16 ani

Domiciliul Craiova

Obiective

Acest copil a ajuns delincvent, fiind sancționat pentru comiterea de infracțiunii, de tâlhărie, devalizarea unor magazine și autoturisme. Provine dintr-o familie organizată, cu o situație materială bună, nelipsindu-i cele necesare creșterii și educării.

Acțiuni/Durată/Resurse

Data întocmirii 20.05.2010

Asistent Social Beneficiar:

D.W.

___________________ ____________________

Supervizor

Planul 2.

Beneficiar BCA de numai 14 ani

Domiciliul Drobeta Turnu Severin

Obiective

Prima fapta infractionala realizata de minorul BCA a fost in 2007 prin spargerea unui chiosc de strada, apoi au urmat spargeri de masini,sub influenta drogurilor si-a batut bunicul foarte grav de 2 ori , iar in ultimul timp isi ameninta bunicii cu un cutit spre disperarea acestora.

A fost luat o singura data in evidenta de politia Drobeta Turnu Severin .

BCA nu a suferit boli cronice și ceilalți membri a familiei

Acțiuni/Durată/Resurse

Data întocmirii 20.05.2010

Asistent Social Beneficiar:

B.C.A și familia lui

___________________ _____

Capitolul 4 Rolul in asistenta psihosociale penală al minorilor
4.1. Caracteristicile socializării în copilărie și adolescență

Vorbind despre delincvența juvenilă avem în vedere o anumită categorie de vârstă, adolescența. Cele mai multe dintre lucrările consacrate acestui subiect analizează caracteristicile adolescenței, cu accent pe criza juvenilă. Totuși, în etiologia delincvenței am constatat cauze, factori și condiții favorizante ce țin de o etapă de vârstă mai mică, mergând până spre prima copilărie. Este motivul pentru care vom face câteva considerații și asupra copilăriei.

Debutul existenței copilului este marcat de dependența totală față de adult, fiziologic și afectiv. În perioada primei copilării (0-3 ani) copilul se diferențiază progresiv de mamă, distingându-se, spre sfârșitul perioadei, ca actor și membru într-un sistem interactiv, având un nivel elementar al conștiinței de sine. Prima „reușită socială” a copilului este consimțământul de a-și lăsa mama să se îndepărteze fără să manifeste angoasă. Este semnul interiorizării unei relații.

Din punct de vedere psihanalitic, perioada poate fi subîmpărțită în stadiul psiho-sexual oral (0-2 ani) în care gura, suptul, mușcatul este sursa principală a plăcerii. Această fază se caracterizează prin absența diferențierilor eu-lume, prin narcisism primar și prin dependență față de mamă. Comunicarea se desfășoară pe o bază accentuat afectivă, impactul cel mai semnificativ sub raport socializator avându-l mama, cu care realizează „contagiunea afectivă”. Zâmbetul este primul semn al sociabilității, un „instrument de organizare a relațiilor și contactelor sociale primare” (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 107). Toți copiii zâmbesc, chiar și cei născuți orbi, după o lună sau șase săptămâni. Dacă psihanaliza evidențiază efectele grave pe care le poate genera separarea de mamă asupra dezvoltării armonioase a copilului, alte teorii semnalează efectele negative asupra mamei și familiei în întregul ei, considerându-se că însăși familia este modelată de evoluția copilului.

La 2-3 ani sursa plăcerii devine regiunea anală – stadiul anal, dezvoltarea personalității fiind influențată de experiența toaletei anale. Se acordă importanță curățeniei, ordinii, punctualității. B. Lahire (2000) afirmă că ordinea domestică și ordinea cognitivă cerută mai târziu de activitatea școlară sunt indisolubile. Copilul care trăiește într-un univers domestic ordonat dobândește implicit metode de organizare a structurilor cognitive ordonate, predispuse să funcționeze ca structuri de ordonare a lumii.

Controlul sfincterelor are pentru Parsons semnificația de prim rol autonom al copilului, ce permite prima diferențiere a sinelui ca obiect. Momentul acesta se produce în jurul vârstei de 21-25 de luni, când copilul ajunge să se recunoască pe sine. Tot acum apar tandrețea și rușinea, ca premise ale judecății morale.

Cel mai important eveniment socializator al perioadei este achiziția limbajului, purtător al „genelor sociale”. Rolurile sociale se învață în procesul comunicării în care obiceiurile lingvistice ale grupului au o importanță deosebită pentru evoluțiile ulterioare, lumea „reală” a fiecăruia fiind într-o mare măsură o construcție inconștientă bazată pe obiceiurile lingvistice ale grupului (Bernstein, 1978). Limbajul va fi mediatorul culturii școlare, producând diferențieri și chiar handicapuri cu repercusiuni asupra succesului școlar.

Perioada 3-6 ani debutează cu prima criză de independență (Wallon) față de adult, manifestă în dorința de a face totul singur, de a acționa pe cont propriu. Criza de independență este un salt în autonomia comportamentală.

La 4 ani egoul se maturizează, sursa plăcerii se transferă treptat către regiunea genitală; dragostea rămâne centrată pe mamă, dar se descoperă „străinul intim”, tatăl, cu care trebuie să o împartă. La această vârstă se declanșează criza oedipiană, manifestă în atracția față de părintele de sex opus și rivalitatea față de părintele același sex. Rezolvarea crizei se realizează prin identificarea cu părintele de același sex. Interiorizarea imaginii parentale face ca prezența efectivă a părinților să nu mai fie necesară pentru respectarea normelor și consemnelor impuse. Se constituie o conștiință morală primară (Supra-Eu în limbaj freudian), care acționează ca un fel de voce interioară a părinților, asigurând reglarea conduitelor și o anumită securitate.

Imaginea parentală interiorizată este contradictorie, părinții fiind concepuți deopotrivă ca adulți generoși, perfecți, securizanți, dar, în același timp, și ca ființe frustrante, agresive. Aceasta îi determină pe copii și să respecte normele, dar și să le încalce.

Interiorizarea normelor se produce paralel cu accelerarea diferențierii sexuale și rapida învățare a rolului de sex. „Copilul își construiește identitatea sexuală, afirmă Pierre Bourdieu, element capital al identității sociale, în același timp când își construiește reprezentarea despre diviziunea muncii între sexe, pornind de la același ansamblu socialmente definit de indici ce sunt, inseparabil, biologici și sociali. Cu alte cuvinte, conștientizarea identității sexuale și incorporarea dispozițiilor asociate unei definiții sociale determinate a funcțiilor sociale ce le revin bărbaților și femeilor merg mână în mână cu adoptarea unei concepții socialmente definite despre diviziunea sexuală a muncii” (2000, p.125). Potrivit unor studii americane (citate de Stănciulescu, E., 1997), bărbații sunt mai implicați în cultivarea rolurilor de sex, acordând fetelor mai multă atenție și afecțiune, în timp ce băieților le impun o disciplină instrumentală mai riguroasă, manifestând față de ei o mai mare exigență. Discriminările sexuale de mai târziu își au o parte din origini aici, în momentul în care se internalizează rolul de sex, cu întreaga constelație atitudinală asociată acestuia.

Perioada soluționării complexului Oedip este considerată crucială de către psihanaliză, pregătindu-l pe copil, pentru depășirea limitelor sistemului familiei, caracterizat prin particularism și afectivitate, și intrarea în alte subsisteme sociale.

Socializarea primește noi dimensiuni prin integrarea copilului în grădiniță, unde cadrul lui de referință se diversifică, relația cu părinții fiind concurată de o nouă relație, ce cu cei de aceeași vârstă. Dacă relația cu vârstnicii este prioritar afectivă și constrângătoare, cea cu covârstnicii este concurențială și consensuală. Este etapa în care activitatea solitară de până la trei ani, când copilul îi tratează pe cei din jur ca pe niște obiecte, se deschide spre ceilalți, mai întâi, printr-o activitate paralelă (3-4 ani), iar apoi asociativă (5-6 ani) și colectivă (6-7 ani) (Osterrieth, apud Păun, 1982, p. 112).

Perioada post-oedipiană (6-11 ani) este o perioadă de stabilitate sexuală, cu achiziții culturale rezultate din contactul cu alte grupuri decât familia. Raportul dependență-autonomie evoluează către o rebeliune a copilului împotriva autorității parentale sesizabilă mai ales în relația tată-fiu, copilul devenind impulsiv, excesiv de sensibil, cu tendință de a dramatiza.

Vechea identitate cu familia se destramă, asumarea altor roluri este aspectul esențial al acestei faze. Grupul școlar, caracterizat prin neutralitate afectivă și universalism, dezvoltă capacitatea de achiziție de noi roluri sociale.

Socializarea secundară, școlară, provoacă interiorizarea valorilor și normelor societale, elevul fiind constrâns să accepte diferențieri pe axa performanței școlare. Exaltarea succesului sau a insuccesului poate provoca ruperea punților cu familia. În cazul copiilor care trăiesc insatisfacții în familie, succesul școlar îi poate face dependenți de instituție, în care găsesc compensare prin respectul și aprecierea profesorilor și colegilor. Dependența de instituția școlară generează dificultăți în integrarea socială de după școală, un loc al satisfacțiilor de multe ori neconștientizate.

Rolurile sexuale se întrețes cu diferențieri calitative ale tipurilor de performanță, pregătindu-se noi criterii de evaluare și clasificare a indivizilor. Aceste noi tipuri de diferențieri, axate aproape exclusiv pe axa performanței de tip școlar, sunt tot mai des criticate astăzi pentru caracterul lor artificial în raport cu viața socială. Bourdieu vorbește despre “lipsa de gravitație socială” a învățării școlare, care ar fi “liberă de sancțiunea directă a realului.”(Bourdieu, P., 1997, p. 29)

Adolescența este deschisă de preadolescență sau pubertate (11-15 ani), urmată de adolescența propriu-zisă (15-18 ani). Debutul adolescenței, cum este considerată perioada pubertară, este marcat de o scădere a stimei de sine. Este perioada vârstei critice, a crizei sau revoluției adolescenților, când moștenirea culturală este desacralizată, tânărul situându-se într-un vid cultural, datorită simțului său critic deosebit de ascuțit. Ieșirea din conformismul infantil face ca autoevaluarea să nu mai găsească suport, ceea ce a fost important în perioada anterioară nu mai este actual, iar noile opțiuni sunt încă în faza de tatonare. Se produce o deplasarea de interes dinspre mediul securizant al familiei spre cel al grupurilor de egali, ceea ce face să apară neliniști, depresii, anxietate. Confuzia identitară este agravată și de înclinația adolescentului spre autochestionare. Societatea adulților îi apare adolescentului ca o societate represivă, dominatoare și manipulatoare în virtutea criteriului vârstei și a unor valori ce nu mai au relevanță pentru el.

Referindu-se la adolescența lui Baudelaire, J.-P. Sartre caracterizează inspirat situația oricărui tânăr: „Drama începe – afirma filosoful francez – când copilul, crescând, își depășește părinții cu un cap și privește peste umerii lor. Or, în spatele lor nu este nimic: depășindu-și părinții, judecându-i poate, el face experiența propriei sale transcendențe. Tatăl și mama au descrescut; iată-i pirpirii și mediocri, nejustificabili și nejustificați; majestoasele gânduri, care reflectau universul, decad la rangul de păreri și dispoziții. Pe loc lumea trebuie refăcută, toate treptele și ordonanța însăși a lucrurilor sunt contestate și, dat fiind că o rațiune divină nu le mai gândește, dat fiind că privirea care le fixa nu mai este decât o lumină neînsemnată printre atâtea altele, copilul își pierde esența și adevărul; dispozițiile vagi, gândurile confuze care-i păreau altădată reflexele frânte ale realității sale metafizice devin dintr-o dată unicul său mod de a exista. Datoriile, riturile, obligațiile precise și limitate au dispărut deodată. Nejustificat, nejustificabil, el face brusc experiența teribilei sale libertăți. Totul trebuie luat de la început: el țâșnește în singurătate și neant”

Criza juvenilă are semnificații eminamente sociale, rezultând din atitudinea societății față de adolescent, în societățile primare ea nefiind prezentă. Unele studii comparativ-culturale (Schlegel; Berry, 1991) constată că, în general, relațiile adolescenților cu familiile lor sunt armonioase, conflictele apărând în special în societățile în care rezidența este nelocală, schimbările socioeconomice rapide, iar individualismul și realizarea personală sunt valori culturale centrale. Alte cercetări accentuează dimensiunea conflictuală, vorbind de „tineretul revoltat” (H. Marcuse) sau de „generația evaziunii” (J. Coleman).

Problema dificilă în această perioadă o constituie concilierea impulsurilor sexuale deosebit de puternice cu modelele de comportament deja instalate în stadiile precedente și cu sistemul de constrângeri și presiuni culturale datorate distanțării în timp a maturizării biologice de cea socială. Datorită condițiilor de nutriție și nu numai, maturizarea biologică a coborât la 11 ani, iar cea socială întârzie mult după 18 ani. Această perioadă se caracterizează prin absența funcției sociale a adolescentului, care este doar consumator de buget și nu producător, un rol tranzitoriu, cu ambiguitate de statut social, nici copil și nici adult, întins pe o perioadă foarte lungă. Atitudinile sociale tipice ale adulților sunt contradictorii, fie prin extindere a copilăriei, fie prin coborâre a vârstei adulte, ambele putând provoca revolta adolescentului.

Suspendat între paradisul pierdut al copilăriei și vârsta adultă refuzată, tânărul este ezitant, derutat. Se produc acum destructurări și restructurări, se pendulează între originalitate și conformism. Originalitatea, pârghie fundamentală în educație, se manifestă acut la 14-16 ani, prin teribilisme de tot felul, prin radicalism al opiniilor, prin episoade violente și spectaculoase, atitudini ce exprimă aspirația la independență, autonomie și libertate și vor sfârși prin realizarea unui nou echilibru al personalității.

O mare eroare este de a-l considera pe adolescentul ce se vrea original ca pe un copil, urmarea fiind rezistența la actul educațional și la comunicare. Tânărul este dispus să-l urmeze pe adultul care-l respectă. Comportamentul adolescentului trebuie îndrumat spre depășirea conformismului anost înspre o creativitate în acord cu aspirațiile individuale și sociale.

Există la adolescenți o mare nevoie afectivă, dorință de a fi acceptați, iubiți, prețuiți, dar se opun tendinței de a fi acaparați. Este vârsta la care tânărul se află în căutarea identității, manifestând tendințe contradictorii, oscilând între egocentrism și altruism, solitudine și socialitate. El se caută fără a se regăsi. În fapt n-are cum să se regăsească fiindcă încă n-a fost. El este doar proiect, nu este, ci va fi. De aici instabilitatea afectivă, nonconformismul, indisciplina, agresivitatea, protestul, ostilitatea la intruziunea în spațiul intimității confuze. Astfel de atitudini port fi ușor etichetate ca tendințe spre devianță.

Mediul social acționează, nu doar pentru adolescent, ca o oglindă. Identitatea psihosocială, imaginea de sine, este rezultatul privirii celuilalt semnificativ. Pentru adolescent privirea celuilalt semnificativ are o importanță capitală fiindcă el este într-o criză identitară.

Criza adolescenților sau conflictul dintre generații este datorat și situării în timpi psihologici diferiți. Adultul este situat inconștient pe dimensiunea timpului prezent, compus din clipe egale, iar „adolescentul are viitorul în sânge” (Tofler).

Adolescența este marcată de tendințe aparent contradictorii: nevoia de afiliere și nevoia de intimitate, dar nu de singurătate – stare subiectivă generată de insatisfacția relaționării sociale. Cei apropiați, părinții, dar și profesorii, trebuie să respecte aceste nevoi. Descifrarea sensului autentic al moralității adolescentine presupune un act hermeneutic, de stăpânire a codului și a tehnicilor de decodificare. Uneori, actele deviante nu sunt decât manifestări ale creativității de protecție, care permit tânărului o anumită identitate și evitarea rigorilor convenției moralei adulte. Fuga, chiulul, vagabondajul, cerșetoria pot reprezenta forme de evaziune, aventuri eliberatoare sau, alteori, modalități de supraviețuire. Criteriul respectului necondiționat al regulilor sau al strictei moralități este inaplicabil; până la un anumit punct, astfel de conduite pot fi expresia capriciilor vârstei.

La această vârstă, o importanță deosebită în constituirea personalității o au identificările cu modelul, eroul, prietenul. De aici prieteniile durabile și nevoia de a le îndruma cu tact. Educatorul, părinte sau profesor, trebuie să practice un stil mai puțin directiv, cu asocierea ideii de responsabilitate libertății și încrederii reciproce. Presiunea necondiționată și indiscutabilă spre conformism nu mai are aderență. Controlul social exterior se interiorizează, devenind autocontrol, motivațiile comportamentului trecând de la dominanta normativă, reglată exterior, la dominanta normală, reglată interior, printr-o dialectică subtilă între constrângere, model și libertate.

Stilul de educație autoritar și represiv, care-și propune învățarea necondiționată a consemnelor și conformității, cu reprimarea oricăror opoziții prin care tânărul își rezervă dreptul la autonomie morală, generează insecuritate afectivă, cu tendințe spre evaziune, acte de violență și agresivitate, conduite structurate defectuos, tendințe conflictuale sau frustrante, comportamente marginale sau deviante, crize prelungite. O astfel de pedagogie a conformismului social riscă înscrierea adolescentului mai curând pe panta alunecoasă a devianței, decât pe cea a integrării și realizării de sine.

Majoritatea anomaliilor de socializare provin din absența realizării adecvate a funcțiilor familiei, un gen de „personalitate colectivă”, a cărei armonie sau dizarmonie are rezonanță în structura personalității morale a adolescenților. Valorile și atitudinile, gradul de organizare și coeziune, climatul conjugal, relații intrafamiliale, modelul comportamental, toate aceste aspecte ale vieții de familie influențează puternic socializarea morală a tinerilor. Asupra acestor aspecte vom reveni în capitolul următor.

Soluționarea crizei adolescenței conduce la maturizarea deplină, permițând integrarea în colectivitatea adultă, în care familia de procreare, sistemul ocupațional și comunitatea locală prezintă importanță deosebită. Integrarea în aceste noi colectivități impune interiorizarea de roluri inaccesibile până acum: rolul de soț, soție, rolul profesional, rolul de cetățean, de enoriaș.

Conform lui Allport (1991) personalitatea matură se distinge prin următoarele caracteristici:

extensiunea simțului eului, adică încorporarea în personalitate a unor noi rol-statusuri;

raportarea caldă a eului la ceilalți, prin depășirea egocentrismului infantil, manifestări ale intimității, respectului, compasiunii, toleranței;

securitatea emoțională, asumarea rațională a riscurilor, toleranță la frustrare;

percepție realistă, asumarea sarcinilor și disponibilitatea rezolvării lor;

obiectivarea eului, capacitatea de intuiție și umor;

filosofie unificatoare a vieții, închegarea unei viziuni unificatoare asupra existenței.

Procesul de socializare se desfășoară de această dată cu anticipație, în colectivitățile ce prefigurează structurile societății adulte: cuplurile de adolescenți funcționează ca proto-familii de procreare, iar sistemul școlar dobândește caracteristicile unui proto-sistem ocupațional.

*

Socializarea nu se încheie aici, în adolescență, ci se continuă pe întreg parcursul vieții, existând tranziții de realizat, crize de depășit. Tânărul are libertatea de a crea legături sexuale sau maritale, relații profesionale, libertate care implică „condamnarea la responsabilitate” despre care vorbește Sartre. Din păcate, suntem zguduiți de această condamnare la libertatea alegerii în raport cu propria viață uneori prea târziu. E condamnare, pentru că suntem singuri și nu avem nici o scuză în fața conștiinței noastre în privința alegrilor pe care le facem, deși nu deținem toate datele necesare unor astfel de alegeri în cunoștință de cauză. Așa se face că uneori alegerile nu sunt dintre cele mai fericite. Crizei adolescenței îi poate urma, peste ani, criza vârstei de mijloc, generată de sentimentul irosirii și conștiința irepetabilității clipei. Căderea în această conștiință a temporalității ființării noastre poate repune în discuție opțiunile anterioare, valorile și fundamentele acestora. Uneori o putem lua de la capăt, atunci când încă nu e prea târziu. Dar târziul vine ineluctabil. Vârsta pensionării răstoarnă canoanele unei existențe de o viață de om. Acomodarea la inutilitate și disprețul social pot fi destul de dureroase. Și mai dureros este orizontul morții, ca punct final al unei existenței. Despre stadiile procesului comprimat de socializare și adaptare la iminența morții vorbește Elisabeth Kübler-Ross (1987), care amintește următoarea succesiune: negarea, mânia, tocmeala, depresia și, uneori, acceptarea.

Cea mai complexă stadialitate este realizată de E. Erikson (1950), care a distins opt stadii principale ale parcursului vieții, fiecare dintre ele caracterizându-se printr-o situație de „criză psihosocială”, în care persoana se va situa în apropierea uneia dintre valorile dominante (încredere – neîncredere, autonomie – rușine, inițiativă – vinovăție, hărnicie – inferioritate etc.), în raport cu experiența particulară de viață. Pentru primele patru stadii un rol important în criza psihosocială îl au familia și școala. Stadiul al cincilea, care desemnează adolescența („vârsta metafizică”) este considerat crucial pentru cristalizarea identității de sine.

Dăm aceste stadii în următorul tabel:

Tabelul nr. 1. Stadiile de dezvoltare psiho-socială după Erikson

(prelucrare după Grecu; Rădulescu, 2003, pp. 166 – 167)

Aceste stadii și caracteristici asociate lor trebuie privite în relativitatea și convenționalitatea lor, dezvoltarea personalității fiind un proces continuu și singular.

4.2. Funcțiile socializatoare ale familiei contemporane

Familia este factorul primordial al formării și socializării copilului, reprezentând în viziunea structural-funcționalistă „cureaua de transmisie a normelor culturale din generație în generație” (Merton). Socializarea primară, desfășurată în familie, este decisivă pentru structurarea personalității copilului, oferind matricea în interiorul căreia se vor structura cele mai importante trăsături morale și caracteriale, care îl vor marca decisiv pentru întreaga viață. Intuiția simțului comun vorbește de „cei șapte ani de acasă”. Specificul socializării în familie constă în faptul că acțiunea ei se desfășoară într-un cadru informal, în care suportul afectiv joacă rolul primordial. Aceasta face ca structurile dobândite în familie să fie mult mai rezistente decât celelalte. Toate influențele socializatoare ulterioare se vor plia pe schemele socializării primare. Socializarea secundară nu va avea eficiența și profunzimea celei primare, copilul rămânând timp îndelungat prizonierul lumii definite de către părinți. De aici și importanța socializării primare, căci orice disfuncție a familiei este susceptibilă să inducă tulburări în personalitatea copilului.

Majoritatea cercetătorilor identifică două funcții fundamentale ale educației familiale:

producere a personalității sociale și

transmitere intergenerațională a modelelor culturale și a statutelor sociale.

Cele două funcții nu pot fi decât artificial disociate, distincția lor vizând mai mult referentul, pentru prima accentul căzând pe individ (personalitate), iar pentru cea de a doua, pe societate (reproducere culturală). În realitatea lor concretă, cele două funcții se presupun reciproc, personalitatea socială presupunând achizițiile culturale, iar aceste achiziții asigură reproducția culturală.

În ordine cronologică, funcția elementară a familiei este cea de factor al securității, oferind copilului sentimentul siguranței, care îi permite construcția echilibrată a personalității. Securitatea presupune:

– satisfacerea trebuințelor elementare;

– coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare;

– protecția împotriva factorilor externi;

– asigurarea sentimentul de a fi acceptat necondiționat ca membru al familiei;

– prezența iubirii părintești;

– consolidarea sentimentului unei personalități distincte, cu posibilitatea opțiunii între anumite limite ale libertății.

O personalitate puternică și echilibrată a copilului se pare că este rodul acceptării lui necondiționate de către părinți (Neamțu, C., 2003, p. 66). Aceasta mediază, la rândul ei, acceptarea de sine a copilului. Cercetările evidențiază faptul că majoritatea copiilor cu perturbări emoționale și conduite deviante au primit din partea părinților o acceptare condiționată, de bună purtare sau de performanță, în care adulții respingeau anumite aspecte ale personalității lor. Aspectele criticate ale personalității vor fi ulterior negate de copil și proiectate asupra altor persoane sau exprimate în moduri inacceptabile. O mamă care acceptă necondiționat personalitatea copilului va fi mai capabilă să îl învețe pe acesta să tolereze frustrarea, ostilitatea sau aspectele negative ale personalității sale. Pierderea acceptării de către mamă determină încercări de stabilirea a relației cu alt adult, iar eșecul, de cele mai multe ori inevitabil, va genera restaurarea sentimentului de frustrare și neîncredere în alții, dar și în sine.

Desigur, conținutul socializării primare nu se reduce doar la dimensiunea afectivă; am putea spune că dimensiunea afectivă este mediul socializării în această perioadă a copilăriei, dar educația familială presupune și dimensiunea cognitivă. Explicit sau implicit, familia reprezintă filtrul hermeneutic prin care copilul își apropie lumea și-o face o lume a sa. Părinții, în calitatea lor de primi adulți semnificativi, exercită direct și indirect influențe educațional formative, oferind primele modele de identificare într-un anumit climat afectiv. Atât educația directă, cât și modelele și climatul, au rol important în maturizarea copilului.

Kari Killen (1998) identifică șapte funcții parentale pe care părinți le exercită diferențiat, în raport cu abilitățile lor:

abilitatea de a da prioritate satisfacerii nevoilor de bază ale copilului;

abilitatea de a oferi copilului experiențe noi, de a-l stimula cognitiv și afectiv;

abilitatea de a avea o relație empatică cu copilul;

abilitatea de a-și înfrâna propriile dureri și porniri agresive fără a le răsfrânge asupra copilului;

capacitatea de a avea așteptări realiste față de copil;

capacitatea de a percepe copilul în mod realist;

abilitatea de a răsplăti și de a valoriza copilul.

Văzută dinspre societate, familia este cea care transmite valorile și atitudinile specifice unui anumit model cultural. Valorile educative au o dimensiune cognitiv – evaluativă (ce e „bine” și ce e „rău”), o dimensiune afectivă, implicând un atașament diferențiat în raport cu diversele valori și o dimensiune pragmatică sau comportamentală, constituindu-se într-un ghid pentru acțiune. Seturile valorice pe care familiile le transmit sunt dependente de structura socială, de apartenența socio-profesională, de nivelul lor de instrucție, de mediul de rezidență și de alți factori.

Numeroase studii de sociologie a educației (enumerate de Stănciulescu, 1997, p. 61) argumentează teza conform căreia părinții aparținând unor categorii socio-economice diferite transmit copiilor valori diferite. Dacă în clasele mijlocii și superioare sunt valorizate superior autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, în clasele de jos accentul este pus pe ordine și curățenie, obediență și respect al vârstei. La fel se prezintă lucrurile și în raport cu profesiile părinților: că cât statutul ocupațional este mai înalt, cu atât este mai apreciată autonomia copilului; cu cât statutul este mai scăzut, cu atât mai mare este accentul pus pe conformitate și obediență. Constatările inductive ale sociologilor nu constituie o noutate ideatică, dimpotrivă, teza susținută de ei o regăsim în filozofie încă de la sofiștii greci, care făceau distincție între morala celor mulți și morala stăpânilor și până la Nietzsche, cu distincția între „morala sclavilor” și „morala aristocrată”. Valorile celor două morale sunt mijloacele specifice de conservare a existenței. Desigur că această dependență a valorilor educative de statutul socio-economic are relevanță statistică, dar nu trebuie absolutizată, intervenind cumulat o multitudine de alți factori.

Modalități de evaluare și predicție a delincvenței juvenile

Evaluarea și predicția fenomenului de predelincvență și delincvență juvenilă este o condiție esențială a instituirii programelor de prevenire și diminuare a actelor infracționale în rândul tinerilor. Spre deosebire de evaluarea delincvenței adulte, în cazul tinerilor se cere maximă prudență profesională, datorită caracteristicilor vârstei ale cărei manifestări glisează permanent între normalitate și devianță, între conformism și nonconformism. De aceea este necesară nu doar constatarea prezenței unei conduite ce poate fi etichetată ca fiind delincventă, ci și decriptarea semnificațiilor personale și decelarea ansamblului de factori care au determinat sau favorizat respectiva conduită. Ținând seama de influența negativă a etichetării, este necesară realizarea unei distincții între caracterul obiectiv al infracțiunii și caracterul ei subiectiv, ținând de particularitățile de dezvoltare, de prezența discernământului, de conținutul socializării morale primite în familie, de influențele din partea anturajului, a grupului de egali etc., fără a uita că avem de-a face cu minori ce se află în derivă, ei înșiși victime la rândul lor, iar societate în întregul ei este responsabilă de o astfel de stare de lucruri. În cazul unora dintre ei, maturizarea determină eliminarea conduitelor indezirabile și integrarea firească în societatea adultă; în cazul altora, predelincvența constituie o anticameră a delincvenței, caz în care intervenția socială corectivă este absolut obligatorie.

Cu aceste asumții, cercetarea științifică a fenomenului delincvenței juvenile se poate realiza printr-un ansamblu complex de tehnici psihologice, sociologice, criminalistice, așa cum sunt experimentele psihologice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, studiile de caz, cazuisticile, expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale, anchetele cu subiecți minori, care pot aduce multiple clarificări fenomenului.

Specialiștii în domeniu (Banciu, D., ; Rădulescu, S.M., 2002), inventariază următoarele metode și tehnici de cercetare a tendințelor spre delincvență: tabelele de predicție Glueck, tehnica bazată pe principiul „extrapolării”, tehnica scalării centroide a variației, teste de măsurare a propensiunii spre delincvență, scale de măsurare a atitudinii față de delincvența juvenilă. Le vom prezenta succint.

Tabelele de predicție Glueck. Primele instrumente științifice de predicție în domeniul delincvenței juvenile au fost construite de către Sheldon și Eleanor Glueck (1967) în perioada interbelică. Cercetarea s-a făcut de către o echipă multidisciplinară, alcătuită din antropologi, psihologi, psihiatri, sociologi și investigatori sociali, prin compararea unui lot de 500 de minori delincvenți cu altul, similar ca structură, alcătuit din copii nedelincvenți. Prin compararea loturilor au rezultat 402 caracteristici, dintre care cele mai semnificative au fost grupate câte cinci în patru tabele de predicție, care au valoare predictivă numai dacă sunt considerate împreună:

tabelul I cuprinde factori sociali predictivi:

disciplinarea minorului de către tată;

supravegherea minorului de către mamă;

afecțiunea tatălui;

afecțiunea mamei;

coeziunea familiei;

tabelul II este bazat pe cinci trăsături predictive ale structurii caracteriale:

afirmare socială;

sfidare;

suspiciune;

tendințe distructive;

labilitate emoțională;

tabelul III inventariază trăsături de personalitate:

aventurism;

extravertit în acțiune;

sugestibilitate;

încăpățânare;

instabilitate afectivă;

tabelul IV este bazat pe cinci factori predictivi ai testului psihologic:

scor de informație;

abatere de la scor;

coeficient de lectură;

coeficient aritmetic;

scorul calcului aritmetic al vârstei în luni.

Tabelele s-au dovedit utile pentru estimarea șanselor unui minor de a ajunge delincvent, cu toate că ulterior s-au dovedit a nu avea eficiența predictivă scontată (cf. Banciu, D., ; Rădulescu, S.M., 2002).

Tehnica scalării centroide a variației pleacă de la premisa că delictele care caracterizează o carieră delincventă se leagă între ele într-o anume succesiune, ceea ce dă posibilitatea schițării traiectoriei predictibile a comportamentului delincvent.

Testele de măsurare a propensiunii spre delincvență. Printre cele mai utilizate teste în domeniul cunoașterii fenomenului delincvenței se numără cele de inteligență, testele de personalitate și testele sociometrice. Pentru predicție se dovedesc de a fi de o utilitate deosebită testele proiective.

Testul Rorschach oferă informații semnificative asupra unor componente ale personalității, asupra conflictelor intra- și inter-personale și asupra mobilurilor specifice unor conduite antisociale.

Testul de percepție tematică (T.A.T.) este considerat util pentru evidențierea unor sentimente și atitudini față de anumite persoane (părinți, educatori, prieteni) și situații sociale frustrante, ca și pentru descifrarea unor motivații și tendințe ale conduitei (impulsivitate, agresivitate, echilibru, inerție etc.).

Testul Rosenzweig evidențiază anumite tendințe agresive sau masochiste care pot caracteriza tânărul cu tendințe antisociale.

Testul Szondi identifică tendințele fundamentale și caracteristicile antisociale ale personalității tânărului.

Inventarul multifazic al personalității (testul Minnesota) este util în evidențierea unor trăsături care caracterizează morala adolescentină și raporturile tânărului cu educatorii, părinții și alți semnificativi pentru adolescent.

O normă elementară de deontologie ne obligă să tratăm rezultatele obținute prin astfel de teste cu multă precauție, fără a le absolutiza valoarea diagnostică sau prognostică și fără ca în baza lor să recurgem la etichetări.

Dintre scalele de măsurare a atitudinilor, Banciu și Rădulescu (2002) amintesc:

atitudinea față de lege și morală, dezvoltată de M.R. Kratz în 1931;

atitudinea față de justiție, elaborată de E.A. Rundquist și R.F. Sletto, în anul 1936;

atitudinea față de lege și justiție, dezvoltată de N. Watt și B.A. Maher în 1958;

atitudinea față de organismele juridice, elaborată de A. W. Chapman în 1960;

atitudinea față de delincventul minor, elaborată de W E. Alberts.

Tratate cu prudență, astfel de instrumente se pot dovedi utile în cunoașterea fenomenului delincvent, în baza căreia se pot stabili apoi programe speciale de prevenție.

4.4. Programe speciale de prevenire a delincvenței juvenile

Faptul că este mult mai eficient să previi decât să tratezi este o aserțiune de domeniul evidenței. Chiar dacă nivelul delincvenței juvenile în țara noastră este încă departe de a-l egala pe cel din alte țări, tendințele de intensificare manifeste în ultimul timp impun o mai intensă și coerentă activitate preventivă. Prevenirea delincvenței juvenile este o activitate complexă, ce nu se poate realiza prin activități sporadice, de tip campanie, și sectoriale, declanșate de o anumită instituție într-un anumit interval de timp. Pentru a avea eficacitate, prevenția delincvenței juvenile trebuie să fie parte componentă a politicii sociale, care să implice într-o acțiune coerentă, susținută și pe termen lung, diferite instituții, începând cu cele educative, familia, școala, comunitatea, continuând cu cele de asistență socială și cu cele sancționatoare, ca poliția și justiția. O astfel de activitate cere coroborarea autorităților publice cu comunitatea și organismele non-guvernamentale, într-un efort conjugat, coerent și realist.

În funcție de instituțiile care participă la realizarea prevenirii, unii autori (Rădulescu; Banciu, 1996) disting între:

prevenția primară, prin antrenarea instituțiilor cu rol de socializare și control social în acțiunile de identificare și combatere a surselor potențiale de criminalitate;

prevenția secundară, îndreptată spre combaterea și neutralizarea delincvenților, diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii și sancționarea delincvenților;

prevenția situațională sau contextuală, prin atragerea comunității și publicului în acțiunea de prevenire și neutralizare a delictelor și delincvenților, utilizându-se în acest scop o serie de măsuri ce vizează informarea publicului și a indivizilor din arii și zone criminogene despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte, existența unor factori de risc în anumite zone etc.

În raport cu momentul desfășurării acțiunilor preventive, putem distinge între:

măsuri adoptate înainte de producerea delictului (singurele măsuri care pot fi numite la propriu prevenție);

măsuri adoptate în timpul producerii delictului, întreprinse de organismele de poliție, procuratură, justiție (pe care le putem numi măsuri de intervenție);

măsuri aplicate după comiterea delictului (măsuri sancționatorii și corective).

Desigur că toate aceste acțiuni, inclusiv sancțiunea și încarcerarea au și un rol preventiv, dar adevărata prevenție este cea realizată în scopul de a preîntâmpina producerea delictului (ante delictum).

Majoritatea criminologilor contemporani relevă necesitatea planificării acțiunilor de prevenire a delincvenței juvenile, plecând de la premisa că o astfel de întreprindere nu poate avea succes dacă se desfășoară haotic și conjunctural. O planificare a unei astfel de activități presupune formularea rațională, concretă și realistă a obiectivelor, de pe poziții multidisciplinare, care să implice efortul conjugat al diverselor structuri și specialiști, cuprinzând criminologi, psihologi, sociologi, asistenți sociali, juriști, reprezentanți ai administrației, ai comunităților locale etc.

Punctul de plecare al unei astfel de planificări trebuie să fie cunoașterea situațiilor de fapt, în baza cercetărilor de teren, în relație cu nevoile și resursele comunității. Componentele programelor trebuie adaptate specificului național și local, fără a copia modele străine, cu ignorarea condițiilor particulare. Acest fapt nu trebuie însă să ne facă să ignorăm experiența altor țări care au o bogată tradiție în acest domeniu.

În absența unor programe coerente pe plan național, vom sintetiza în cele ce urmează experiența în domeniu a SUA, prezentată de Florentina Grecu și Sorin M. Rădulescu în Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România (2003).

Printre componentele programelor de prevenire a delincvenței juvenile, autorii citați enumeră:

a) Programe bazate pe mobilizarea eforturilor comunității, în care sunt incluse:

– Programe clinice de orientare și ghidare a minorilor care ridică probleme speciale. În categoria acestora sunt intră:

– terapia și consilierea individuală, atât în cadrul instituțional, cât și în cadrul familiei, școlii și al aplicării programelor de probațiune de către specialiști anume instruiți, psihologi, psihiatri, asistenți sociali, ofițeri de probațiune;

– terapia de grup, care pornește de la principiile schițate de Moreno, utilizând ca metode principale psihodrama și sociodrama;

– comunitatea terapeutică, ca formă complementară a terapiei de grup, formată din delincvenți și foști delincvenți.

– Programe zonale de prevenire a delincvenței juvenile ce au ca model „Proiectul Zonei Chicago”, inițiat de C. Shaw, care viza mobilizarea comunității pentru rezolvarea propriilor probleme sociale, economice, educaționale, sanitare, morale.

– Asociații formate din tineri și adulți ca modalitate de prevenire. Relevant pentru această categoriei este proiectul inițiat de Lewis Yablonsky în 1953, denumit „Asocierea între tineri și adulți”, prin care se urmărea realizarea unei interacțiuni naturale și constructive între tinerii delincvenți, aparținând unor bande sau grupuri stradale, proveniți din familii în care tatăl era absent sau oferea modele negative, cu adulți responsabili; un rol important era acordat acțiunilor sportive, luând ființă ligi și cluburi sportive, cu acțiuni și reguli, programe și orare de antrenament și competiții, minimalizând influența nocivă exercitată de bande asupra tinerilor; alături de activități sportive se acorda importanță dezvoltării activităților recreative, prin mobilizarea voluntarilor adulți, utilizarea facilităților comunității și obținerea sprijinului moral și financiar din partea comunității locale.

b) Programe de intervenție în sprijinul familiilor care au copii aflați în situație de risc. Plecând de la premisa că factorii principali asociați cu riscul conduitelor delincvente sunt sărăcia, familia monoparentală și abuzul parental, au fost implementate programe ce vizează asistența pentru reducerea dificultăților financiare, terapii familiale pentru ameliorarea comunicării, reducerea absenteismului și a eșecului școlar prin intervenții cu caracter specific în școală.

Principalele repere ale planului pentru justiția și prevenirea delincvenței juvenile elaborat de Departamentul de Justiție al SUA cuprinde o rețea complexă de actori și acțiuni desfășurate la nivelul individului, familiei, școlii, grupurilor și comunității în ansamblul ei:

Tabelul nr. 2.. Repere ale planului pentru prevenirea delincvenței juvenile în SUA

Conform estimărilor experților, costul unor astfel de programe aplicate în SUA ajunge la o sumă anuală cuprinsă între 2.000 și 3.000 dolari pe copil. Evident că astfel de sume încă nu pot fi suportate de autoritățile române.

Cu resursele materiale și mijloacele logistice limitate de care dispun autoritățile române, au fost întreprinse în ultima perioadă măsuri de prevenire a delincvenței, începând cu revizuirea legislației și continuând cu constituirea diverselor organisme guvernamentale și neguvernamentale de intervenție. Printre aceste măsuri aflate în derulare amintim reforma sistemului penitenciar, dezinstituționalizarea sancționatorie a minorilor delincvenți prin înlocuirea pedepsei cu închisoare cu măsuri alternative, incluzând aici probațiunea (eliberarea de probă) și munca în folosul comunității, instituirea tribunalelor speciale pentru minori.

În anul 1993 a fost inițiat de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educației Programul Național de Prevenire a Delincvenței Juvenile, iar în anul 2000 a fost creată Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor; ca efect imediat a fost lansat programul național de protecție a copilului denumit „Integrarea socială a copiilor străzii”.

De remarcat în acest context și activitatea unor organisme non-guvernamentale, cum ar fi organizația „Salvați Copiii”, care a desfășurat un amplu proiect de recuperare socială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopție, în centre de plasament și în alte instituții de ocrotire, sprijinind reintegrarea lor socială și profesională. În prezent se desfășoară un amplu program de dezinstituționalizare a copiilor, cu fonduri nerambursabile sub monitorizarea Uniunii Europene.

Toate aceste măsuri „de prevenire”, după cum lesne se poate sesiza, au în vedere mai ales ameliorarea unor efecte și nu operează în domeniul cauzalității. Pentru a opera la acest nivel, acțiunile ar trebui să vizeze mai ales familia și școala. Cum familia este, totuși, o zonă a intereselor private, unde autoritatea nu poate interveni decât prin măsuri de protecție, de remediu sau substituționale în cazul încălcărilor de drepturi, școala este o instituție publică, unde autoritățile și comunitatea sunt obligate să intervină.

Dată fiind legătura dintre devianța școlară și delincvența juvenilă, începând cu anii ̀80 școala a devenit nodul central al activităților de prevenție, intervenția juridică trecând în plan secundar față de intervenția educativă. Premisa de la care se pleacă este aceea că dacă se acționează în sensul însănătoșirii morale a mediului educativ, se poate preveni nu doar comiterea delictului în prezent, ci și criminalitatea viitoare (Neamțu, 2003). Este mult mai preferabilă, atât pentru societate, cât și pentru individ, investiția în educație în comparației cu investiția în constrângere și corecție. Așa se face că astăzi, politicile de prevenție implică un parteneriat care reunește poliția, serviciile administrative, serviciile sociale, dispozitivele de ajutor (guvernamentale și neguvernamentale), asociațiile comunității în jurul unui pivot central, care este școala. În activitatea acesteia, un rol important îl are psihologul și consilierul școlar.

4.5. Concluzii și propuneri

Practica ne arată că minorii internați în centrele de reeducare și închisorile de minori se confruntă de foarte multe ori cu grave încălcări ale drepturilor lor, existând posibilitatea ca cineva să rămână în custodie foarte mult timp până când pedeapsa să-i fie pronunțată. Pe lângă toate aceste aspecte, mai există și problema economica a ineficienței acestor măsuri, privarea de libertate fiind foarte costisitoare și foarte puțin ineficientă la o analiză cost/beneficiu.

Astfel, pe viitor ar fi utilă considerarea unei reforme a sistemului în sensul asigurării respectării drepturilor copilului :

înființarea unor instanțe speciale pentru copii ;

dezvoltarea de programe de popularizare a drepturilor copilului, atât în rândul minorilor delincvenți, cât și al cadrelor ce lucrează în locurile de detenție ;

angajarea în sistem a unor specialiști pe problemele drepturilor copiilor care să fie pregătiți în lucrul cu copii ;

dezvoltarea de servicii sociale de stat și private care să monitorizeze gradul de respectare a drepturilor copilului ;

creșterea rolului organizațiilor care au ca obiect respectarea drepturilor omului și al celor ce se ocupă de copii ;

dezvoltarea de alternative viabile la sancțiunile cu privarea de libertate ;

dezvoltarea unui sistem de justiție recuperativă și nu punitivă pentru minori, care să stipuleze următoarele :

tânărul implicat își asumă răspunderea pentru actele săvârșite și se supune consecințelor acestor acte ;

copilul să fie implicat în deciziile care îl privesc ;

deciziile referitoare la minor implică și familia ;

să se asigure un contact eficient și terapeutic între victimă și agresor ;

să se evite pe cât posibil un proces greoi și contactul cu justiția formală;

să se evite privarea de libertate a tânărului, acest proces să fie utilizat doar pentru integrarea și corectarea copilului și nu pentru excluderea și marginalizarea lui ;

crearea unor centre /servicii de arest preventiv pentru minori care să aparțină de Primării sau să fie în subordinea Ministerului de Justiție ;

organizarea de minicentre de reeducare în subordinea Ministerului de Justiție folosind spații puse la dispoziție de Prefectură ;

desființarea centrelor de reeducare de mari dimensiuni ;

modificarea legislație în vigoare, mai exact a Codului Penal, a Codului de Procedură Penală, a Decretului 575/1972, aplicarea legii probațiunii, în sensul că odată arestat, un minor să fie chemat serviciul de probațiune și, implicit, pentru reținerea pe durata a 24 de ore la sediul poliției să fie solicitat de îndată serviciul de urgență de asistență socială.

La nivel macrosocial, măsurile de prevenție și profilaxie sunt mai dificil de elaborat (neavând încă dimensiune reală a fenomenului) și aplicat (neavând încă o legislație statuată în acest domeniu). Oricum, trebuie să evităm pe cât posibil multiplicarea textelor legislative care să includă norme prohibitive pentru tineri și să extindem prescripțiile normative ce permit accesul nelimitat al acestora spre statusuri sociale superioare. Având în vedere, în acest sens, elaborarea unei noi legislații a muncii pentru tineri, a unui nou cadru al dreptului familiei tinere ca și a uni cod moral și penal pentru faptele săvârșite în perioada minoratului etc. Acordând drepturi sporite tinerilor în societate, în funcție de aptitudinile, capacitățile și competența lor profesională și culturală, în mod corelativ va trebui să includem și obligații și, în primul rând, cea de a respecta legile și normele de conviețuire socială dezirabile.

La nivel microsocial, se impune revitalizarea funcțiilor de bază ale instituțiilor sociale cu rol educativ și de control social, în primul rând, ale familiei, școlii, întreprinderii, clubului de tineri etc.

Întrucât familia reprezintă factorul primordial al socializării morale și al integrării adolescentului în societate se impune, cu necesitate, adoptarea unor măsuri de stimulare economică a familiilor cu dificultăți financiare, care au în creștere sau întreținere copii minori. Același lucru este valabil și pentru familiile alcătuite din părinți handicapați fizic ori psihic sau care au în întreținere copii handicapați. O altă măsură de politică familială vizează mărirea numărului de instituții de asistență socială, ale cărei tradiții pot fi valorificate, într-un sens benefic pentru protecția și ocrotirea familiei și adolescentului care ridică probleme de adaptare și comportare socială. De asemenea, propun înființarea și multiplicarea, în cadrul centrelor și cabinetelor de consiliere familială, a unor grupuri de lucru specializate în cauzele cu copii – „problemă” și a unor centre specializate pe delincvență juvenilă și consiliere a minorilor și adolescenților care au comis fapte reprobabile.

Concluzii

Delincvența este marea problemă cu care se confruntă sociatatea de azi, problemă pe care am dezbatut-o și eu în această lucrare, arătând rolul și necesitatea familiei în educarea și coordonarea propriului copil.

Prevenirea delincvenței juvenile reclamă necesitatea elaborării unei strategii noi și unitare, cu acțiuni concertate din partea tuturor instituțiilor, organismelor și organizațiilor care pot contribui la reducerea fenomenului infracțional, avându-se în vedere:
* înființarea unor organisme naționale și locale, care să contribuie la cunoașterea exactă a situațiilor familiilor cu mulți copii, îndeosebi a celor cu greutăți materiale și insuficient consolidate moral;
* cunoașterea familiilor care își neglijează îndatoririle față de copii, îi abandonează, maltratează sau îi expun unor riscuri sociale;
* avându-se în vedere deficitul de experiență pedagogică existent în prezent în interiorul unei familii, îndeosebi a celor recent constituite, instituțiile specializate vor trebui să elaboreze împreună cu alți factori educativi, acțiuni menite să deprindă părinții în legătură cu îndatoririle ce le revin în domeniul îngrijirii și educării copiilor, relațiile care trebuie să caracterizeze o familie, perioadele critice din viața copiilor, metodele care trebuie folosite pentru depășirea momentelor dificile etc.;
* cunoașterea riguroasă, pe fiecare localitate și unitate teritorială a minorilor care prezintă tulburări de comportament, tendințe de inadaptabilitate, astfel încât să se poată lua măsurile care se impun (medicale, educative etc.);
* cunoașterea pe bază de analiză a stării infracționale în rândul minorilor și elaborarea unor strategii de diminuare a acesteia;
* instituirea unui sistem de pregătire a unor specialiști în probleme de prevenire și combatere a delincvenței juvenile;
* asigurarea necesarului de instituții special amenajate pentru ocrotirea minorilor, care din diverse motive nu au nici un fel de cămin, trăind în stradă;
* organizarea de către autoritățile publice locale a unor acțiuni de cuprindere în procesul de învățământ a copiilor care provin din familii de rromi.

Anexe

Anexa 1. PLANUL DE INTERVENȚIE

Beneficiar_______________________________________________________

Domiciliul ______________________________________________________

Obiective

Acțiuni/Durată/Resurse

Data întocmirii __/__/____

Asistent Social Beneficiar

___________________ ____________________

Supervizor

Ghid pentru utilizare

Planul de intervenție este utilizat de către asistentul social în cazurile de intervenție asupra familiilor care se află în dificultate și presupune atingerea unor obiective, cum ar fi: prevenirea abandonului copilului, intervenția în caz de neglijență și abuz, prevenirea abandonului școlar, integrarea socio – profesională a părinților, prevenirea și intervenția în cazurile de violență domestică, prevenirea excluderii și marginalizării sociale, etc.

Pentru atingerea acestor obiective, asistentul social împreună cu supervizorul și beneficiarul vor stabili o serie de acțiuni specifice tipului de caz. În desfășurarea acestor acțiuni, asistentul social abordează mai multe sfere de intervenție, cum ar fi: copii, familie, relații în comunitate, rețeaua de instituții, etc.

Similar planului de permanență, acest instrument poate fi modificat în funcție de schimbările care intervin în evoluția cazului. Orice modificare va fi realizată împreună cu beneficiarul și supervizorul (ex. decesul unui părinte poate determina dificultăți de ordin material, financiar, de atașament și orientare).

Familia – se va înregistra numele familiei beneficiare. Pentru situația în care familia este formată prin uniune consensuală se vor înregistra numele ambilor parteneri.

Domiciliul – Practica asistenței sociale a evidențiat faptul că pentru cele mai multe dintre familiile care reprezintă cazuri sociale domiciliul legal nu coincide cu domiciliul în fapt. De aceea, este recomandat ca asistentul social să înregistreze adresa la care locuiește familia în realitate.

Tipul familiei – Este relevant a se preciza tipul familiei (normal, monoparentală, uniune consensuală) deoarece acesta poate influența modalitatea de construire a demersului de intervenție.

Fiecare dintre aceste trei tipuri familiale dispune de resurse specifice (materiale, financiare, relații de susținere interpersonale, etc.) care trebuie direcționate către scopul intervenției.

Număr copii – Se va înregistra numărul total al copiilor (atât cei ocrotiți în familie, cei care nu locuiesc cu părinții, cât și cei ocrotiți în centrele de plasament).

Obiective – Planul de intervenție trebuie să cuprindă concretizarea demersului de intervenție prezentată în linii generale de acțiune (ex.: identificarea unui loc de muncă pentru părinți, consolidarea relațiilor interpersonale, creșterea gradului de integrare în comunitate, etc.). Aceste obiective trebuie să îndeplinească anumite caracteristici: să fie verificabile în timp, concrete, adaptate la specificul clientului, ușor de aplicat, măsurabile.

Acțiuni/Durată/Resurse – Conform structurii din tabel vor fi înregistrate acțiunile care vor fi întreprinse pentru atingerea obiectivelor, durata lor de desfășurare precum și resursele necesare/disponibile pentru realizarea acestor acțiuni.

Este importantă structurarea acestor informații deoarece în acest fel asistentul social urmărește resposabilizarea membrilor familiei față de implicarea acestora, identificarea dificultăților și pregătirea familiei pentru depășirea lor, identificarea și valorificarea resurselor familiei.

Exemplu

Bibliografie

*** Monitorul Oficial al României – Partea I, nr. 651 din 13 decembrie, 2000;

*** Organizația Națiunilor Unite (1954);

ABRAHAM, P., NICOLĂESCU, V., ȘTEFĂNIȚĂ, Jașnic, “Introducere în probațiune”, Editura Național, 2001,

BANCIU, Dan, RĂDULESCU, Sorin M., VOICU, Marin, Adolescentii si familia, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987;

BECKER, S.H. , Outsiders, Free Press, New York, 1963;

BUTOI, Tudor., Tratat universitar de psihologie judiciara – Teorie si practica, Ed itura Phobos, Bucuresti, 2003;

COHEN, A., Deviance and control, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New-Jersey, 1986;

NEAMȚU, George, BOCANCEA, Cristian Elemente de asistență socială, Editura Polirom, București;

OPRESCU, N., Pedagogie, Editura Fundației România de Mâine, București, 1999;

PETCU, Marioara, Delicventa. Repere psihosociale, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1999;

RADULESCU, Sorin M., Anomie, devianta si patologie sociala, Editura Hyperion XXI, Bucuresti, 1991;

RADULESCU, Sorin, BANCIU, Dan, “Introducere in sociologia deviantei juvenile-Adolescenta intre normalitate si devianta”, Ed.Medicala, Bucuresti, 1990;

SARTRE, J.-P., Copilul își consideră părinții drept zei. Actele ca și judecățile lor sunt absoluturi; ei încarnează rațiunea universală, legea, sensul și scopul lumii, București, 1969;

SCHIOPU, Ursula, VERZA, Emil, Adolescenta – personalitate si limbaj, Editura Albatros, Bucuresti, 1989;

TURIANU, C. Răspunderea juridică pentru faptele penale săvârșite de minori, București, Editura Humanitas, 1998;

VOINEA, Maria, Psihosociologia familiei, Editura Universitatii Bucuresti, Bucuresti, 1996;

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Familia Si Delincventa Juvenila. Strategii de Interventii Sociale (ID: 165289)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Familia Si Delincventa Juvenila. Strategii de Interventii Sociale

Copyright Notice

Dezvoltarea Limbajului Prescolarilor Prin Intermediul Povestiolor

Rolul Lecturii In Dezvoltarea Personalitatii Prescolarului Si a Scolarului Mic

Basmul. Modalitati de Receptare In Invatamantul Prescolar

Caracteristicile Schizofreniei

Relatia Dintre Stilul Parental, Temperamentul Copilului Si Performanta Scolara

Cunoasterea Personalitatii Prin Dezvoltarea Afectiva

Copyright Notice

Similar Posts