Familia Si Caracteristicile Definitorii ale Acesteia

CAPITOLUL 1

1.1. Caracteristici definitorii ale familiei

Când vorbim de conceptul de familie începem cu o definire a termenului. Și începem prin a afirma că familia este un grup de indivizi, legați prin… Apoi completăm afirmația, spunând că familia este un grup de indivizi legați prin sânge. Nu întotdeauna. Legați prin nume. Nu întotdeauna. Legați prin iubire. Nu întotdeauna. Legați prin scopuri comune. Nu întotdeauna. Legați de oamenii care locuiesc împreună în aceeași casă. Nu întotdeauna.

Este atât de complicat de definit prin ce sunt legate familiile… De fapt cu toții suntem de acord că nu există o definiție generală a familie, care să se potrivească tuturor familiilor. Fiecare familie este unică. Fiecare familie este atât de diferită… Nu există familie care să fie exact ca a noastră.

Sociologii au încercat să redefinească cuvântul „familie”. Există multe opinii despre ceea ce este sau nu o familie. Karl Moxnes definește „familia” ca instituție și ideologie:

„Familiile reprezintă relațiile dintre oameni, cum sunt cele dintre părinți, dintre părinți și copii, precum și relațiile dintre frați. Familia înseamnă o instituție și o ideologie- ideologii despre relațiile dintre sexe, dragostea maternă și intimitatea familiei. Familiile locuiesc în gospodării și sunt astfel responsabile de producere, reproducere și consum, toate organizate în moduri diferite”(50, p. 106).

Prin această definiție Moxnes indică ideologia familiei ca pe un aspect important al percepției noastre despre familie, promovând astfel o mai bună înțelegere a conceptului.

Arnlaug Leira își face explicit punctul de vedere asupra familiei: „De obicei, termenul „familie” se referă la cel puțin 2 persoane – fie adulți care împart același pat și aceeași masă – conform unor expresii norvegiene – fie unul sau mai mulți adulți care-și asumă responsabilitatea parentală pentru unul sau mai mulți copii. Se poate referi de asemenea la unul sau mai mulți copii adulți, care împart locuința cu părinții lor”(50, p. 90).

Carlfred Broderick (1983) statuează faptul că familia este structura umană evolutivă cea mai puternică. Ea va persista mai mult decât orice alt sistem. Dovada este clară, în sensul că poartă cu sine urme de cultură și civilizație trecute și transmite la rândul său mare parte din caracteristicile acestora. Hrana, îmbrăcămintea, adăpostul și serviciile de tip personal – toate se regăsesc în familie, aceasta deținând de asemenea și responsabilitatea copleșitoare față de aproape toți membrii societății: copii, bătrâni, handicapați, bolnavi, șomeri. Dincolo de cele prezentate se poate afirma că familia este locul unde se însușesc deprinderile de bază (regulile de interacțiune socială și comunicare, igiena personală, responsabilitățile) și reprezintă un sprijin crucial în asigurarea succesului instituțiilor de tip secundar, cum sunt școlile, de pildă.

Broderick completează comentariile legate de familie cu următoarea afirmație:

„Poate că nimic nu demonstrează mai puternic rezistența evolutivă a familiei decât recordul său de supraviețuire în condiții în care politica socială dorea s-o distrugă (Rusia – 1920 și 1930). A supraviețuit celor mai cumplite războaie. Guvernele apar și dispar, într-adevăr, dar structura de bază a familiei se perpetuează de la o generație la alta”(20, p.43).

Institutul canadian pentru familie Vanier definește termenul de familie astfel:

„Familia este definită ca orice combinație de două sau mai multe persoane, care relaționează în timp prin legături de acord reciproc, naștere și/sau adopție sau plasament și care își asumă împreună responsabilități de tipul următor:

Susținere fizică și grijă față de membrii grupului;

Adăugarea de noi membri prin procreare și adopție;

Socializarea copiilor;

Controlul social al copiilor;

Producere, consum și distribuire a bunurilor și serviciilor;

Hrana afectivă – dragostea.”

Probabil cea mai faimoasă și mai răspândită definiție a familiei este cea a lui Murdock. Aceasta a exercitat o influență puternică asupra sociologiei familiei. El definește familia ca: „grup social caracterizat printr-o locuință comună, cooperare economică și reproducere. Include adulți de ambele sexe, cel puțin doi dintre aceștia întreținând relații sexuale aprobate social, și unul sau mai mulți copii proprii sau adoptați.”

O reformulare modernă a acestei definiții clasice funcționale a familiei este cea dată de Rose Laub Coser¹: „familia este un grup, ce manifestă următoarele atribute organizaționale: își are originea în căsătorie; constă în soț, soție și copii născuți din căsătoria lor, deși alte rude își pot găsi un loc aproape de grupul nucleu,iar grupul e unit prin drepturi și obligații morale, legale, economice, religioase și sociale (inclusiv drepturi și restricții sexuale, precum și sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracția, respectul față de părinți și admirația).”

O altă definiție citată adesea ne-a fost furnizată de Stephens, care definește mariajul ca: „o uniune sexuală legitimată social, începută printr-un anunț public și care implică ideea de permanență; presupune un contract de căsătorie, mai mult sau mai puțin explicit, care specifică drepturi și obligații reciproce între soți și viitorii lor copii.”

Stephens continuă cu definiția familiei, văzută ca: „un aranjament social, bazat pe căsătorie și contract de căsătorie, care include recunoașterea drepturilor și obligațiilor părintești, reședință comună pentru soț, soție și copii, precum și obligații economice reciproce între soț și soție.”

Ceea ce ne interesează este nu doar ce sau cine este definit ca parte a familiei, dar mai ales ce sau cine este definit ca nefiind parte a familiei.

Nici una dintre definiții nu încorporează cuplurile care fac naveta sau familiile ai căror copii sunt în alte locuri, cum ar fi: internatele sau alte instituții. Mai mult decât atât, nici una din definițiile de mai sus nu include familiile cu un singur părinte sau cele cu părinți recăsătoriți, în care unul sau ambii adulți pot avea copii cu care păstrează legătura, dar care locuiesc în casa fostului soț sau a fostei soții. În prezent toate aceste grupări sunt recunoscute într-o numită măsură. Folosind terminologia definițiilor anterioare și aplicând-o la realitatea existentă, putem oferi o definiție a familiei, care să descrie acele grupări deja menționate.

Familia este un grup social, care poate sau nu să includă adulți de ambele sexe (de exemplu, familiile cu un singur părinte) poate sau nu poate include unul sau mai mulți copii (de exemplu, cuplurile fără copii), care pot sau nu să fie născuți din căsătoria lor (de exemplu, copiii adoptați sau copiii unui partener dintr-o căsnicie anterioară). Relația dintre adulți poate sau nu să aibă originea în căsătorie (de exemplu, cuplurile care coabitează), ei pot sau nu să împartă o locuință comună (de exemplu, cuplurile care fac naveta), adulții pot sau nu să coabiteze sexual, iar relația poate sau nu să implice sentimente valorizate social, cum sunt: dragostea, atracția, respectul față de părinți și admirația.

Nu este nici aceasta o definiție foarte utilă sau satisfăcătoare, într-adevăr, dar este una mai degrabă realistă. Trebuie luat în considerare că nu am inclus grupurile familiale existente în prezent, dar care nu sunt recunoscute în general ca familii, cum ar fi cuplurile homosexuale cu sau fără copii, precum și asa-zisele „căsătorii de conveniență”.

Trebuie să admitem faptul că granițele familiilor contemporane sunt mobile.

1.2. Tipuri de familii

Cuvântul „familie” pentru mulți dintre noi, implică imaginea tradițională a doi părinți, de obicei căsătoriți, și copiii acestora. Cât de realist este să ne așteptăm ca familiile să fie astfel acum și în viitor?

Se pare că cei căsătoriți de 30, 40 sau chiar mai mulți ani se plâng de faptul că cei ce își întemeiază azi o familie văd divorțul ca pe o cale ușoară de a renunța și nu iau în considerare nevoia de a „lupta” pentru menținerea relației lor.

Ce putem spune despre bărbații și femeile care trebuie să se descurce „singuri”? Pentru că există și parteneri dificili, iar în caz de divorț, imaginea deformată creată „părinților singuri” le îngreunează acestora și mai mult situația. Va reuși o mamă vitregă sau un tată vitreg să creeze un cămin cald și primitor pentru copii? Ei trebuie, de asemenea, să depășească prejudecățile celor din jur, construindu-și în același timp o relație cu copiii și cu noul partener. Vor reuși cei din familiile „amestecate” să-și întemeieze o nouă familie, în condițiile în care cuplurile ce se unesc au deja copii? Trebuie, de asemenea, să fim conștienți de existența bunicilor, care-și cresc nepoții, adesea venind după o criză familială puternică. Este destul de dificil să devii părinte „a două oară”. Există o altă situație, și anume cuplurile de homosexuali și de lesbiene, care cresc un copil, provenit probabil dintr-o relație heterosexuală anterioară.

Familia nu este probabil la fel de recunoscută acum ca în trecut, dar ea încă reușește să se mențină printr-o multitudine de căi. La fel cum au existat modele vechi, așa au apărut și altele noi, pe care trebuie să învățăm să le recunoaștem, să le sprijinim și să le valorizăm.

Este diferită familia de astăzi față de cea din perioadele trecute? Au apărut schimbări semnificative, dar există și continuitate. Căsătoria era prea puțin întemeiată pe dragoste, în secolele anterioare. Considerentele de ordin practic, precum și expectațiile familiei jucau un rol extrem de important în timpurile acelea. Multe cercetări de tip istoric au dorit să evidențieze măsura în care dragostea romantică stătea la baza alegerii soțului sau a soției, iar rezultatele au arătat că mare parte dintre mariaje erau lipsite de afecțiune și – mai ales – încărcate de ostilitate.

Există însă și dovezi puternice că era armonie între partenerii unei căsnicii și că, într-adevăr, dragostea intensă, pasională dintre soți era posibilă în multe cazuri. Avem poezii și piese de teatru, ce au ca temă iubirea puternică dintre soți și sunt și alte scrieri (jurnale) sau alte surse, care reflectă aceleași sentimente.

Familia – ca grup social de bază, unit prin legături de rudenie sau căsătorie – este prezentă în toate societățile. În mod ideal, familia le oferă membrilor săi protecție, companie, siguranță și permite socializarea acestora. Structura familiei și nevoile acesteia variază însă de la o societate la alta. Familia nucleară, formată din doi adulți și copiii acestora – constituie pricipala unitate în anumite societăți. În altele ea este o parte subordonată familiei de tip extins, care cuprinde, de asemenea, bunicii și alte rude. Un al treilea tip de grupare este familia cu un singur părinte, în care copiii locuiesc cu un tată sau o mamă, care este divorțat(ă), necăsătorit(ă) sau văduv(ă).

Institutul pentru familie, Vanier, a descris in 1994 următoarele tipuri de familie (63,p.96):

familiile „nucleare” compuse din doi părinți și unul sau mai mulți copii biologici sau adoptați, care locuiesc împreună; când familia nucleară a fost condusă de un bărbat, ca unică persoană cu venit din casă, în anii `50 – a fost considerate o familie convențională; acum este doar una dintre tipurile principale existente;

familiile „extinse”, compuse din părinți, copii, unchi, bunici și alte rude de sânge, care locuiesc împreună sau nu;

familiile „amestecate” sau „recombinate” sau „reconstituite”, compuse din părinți care au divorțat, s-au recăsătorit sau au format o nouă familie, care include copiii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri și/sau din această căsătorie;

familii „fără copii”, reprezentate de un cuplu;

familii „cu un singur părinte”, compuse dintr-un părinte – adesea o mamă – cu un copil sau mai mulți;

„cupluri care coabitează” și „căsătorii convenționale” – aranjamente familiale, care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul.

Familia nucleară conține adesea un cuplu căsătorit, partenerii fiind părinții unor copii biologici sau adoptați; toți membrii locuiesc împreună în același cămin. Acest tip de familie este considerată de cercetători familia intactă, semnificând faptul că familia nu a trecut printr-un divorț, o separare sau moarte a unui membru. Deși modelul acestui tip de familie este cunoscut, au existat și excepții. De exemplu, în perioade timpurii, într-un număr de societăți americane native femeile uneori se căsătoreau cu alte femei, una dintre ele asumându-și rolul social de soț. Copiii era uneori crescuți în aceste cămine, adesea aparținând uneia sau alteia dintre femei, dintr-o căsătorie anterioară.

Unul dintre miturile familiei este cel al „familiei tradiționale”. Oamenii moderni își imaginează familia ca fiind mult mai unită și stabilă în trecut decât în prezent. Preiau obiceiuri din trecutul apropiat, le declară „tradiționale” și le valorizează mai mult decât au fost valorizate la vremea lor. Astfel, o dată cu schimbarea în timp a familiei sunt câteva perioade considerate tradiționale, care includ societatea preindustrială, cea victoriană și cea americană a anilor `50.

Clasa mijlocie protestantă a erei victoriene e prima care a adus tradiționalismul dincolo de celebrarea originilor și obiceiurilor familiei, transformându-l într-o reînviere nostalgică a vieții de familie din vremuri îndepărtate.

Nu de mult timp, istoricii au observat că, de fapt, problemele familiilor preindustriale au multe în comun cu cele ale familiilor din ziua de azi. Se remarcă și modul în care acest tip de familie a deviat de la cel cu adevărat tradițional, după care tânjește. Sistemul familial european a fost caracterizat prin existența unor familii monoparentale, independente, a unor căsătorii relativ târzii (în jur de 26 ani la bărbați și 23 ani la femei) și mortalitate ridicată. Viața scurtă și sărăcia îi împiedicau pe părinți să-și crească copiii până ce aceștia ajungeau la maturitate. De aceea mulți copii își părăseau căminul încă din adolescență și lucrau în alte gospodării (de obicei mai prospere) mulți ani înainte de a se căsători. Pentru a nu conviețui trei generații în aceeași casă, cei mai în vârstă aranjau în așa fel încât să locuiască la cunoștințe. Familia îi includea pe toți ai casei, rude sau nu. Rolul de mamă sau de tată se referea mai ales la cei care dețineau rolurile cheie ale căminului, și mai puțin la paternitatea biologică. Nunțile și înmormântările erau mai mult evenimente ale comunității decât adunări de familie. Locuințele erau mai mult locuri aglomerate în care se discutau afaceri, decât spații liniștite în care să se retragă cei ai casei. Casa era cea în care locuia individul la acel moment. Oamenii erau conștienți de poziția ocupată în societate, dar nu le prea păsa de istoria și originile lor.

La mijlocul secolului al XIX-lea, familiile trebuie să trăiască într-o lume a unui timp liniar. Prin cariera pe care o au, bărbații clasei de mijloc sunt mult mai implicați în acest timp liniar decât femeile, care sunt văzute ca fiind prinse într-o capcană, într-un alt fel de timp, mai natural, ciclic.

Viața de familie devine mult mai strictă și mai limitată de acest timp liniar. Familiile petrec împreună doar timpul ce le rămâne după întoarcerea de la școală sau de la slujbă. Indivizii încearcă să transforme această perioadă într-un timp neliniar pe care să-l dedice ritualurilor de celebrare a vieții de familie. Serile se transformă în ocazii pentru tați de a-și săruta copiii și de a le ura noapte bună. Duminicile devin ocazii pentru a organiza mese mai sofisticate și pentru ieșiri în natură. Sărbătorirea în comun a Crăciunului, faimoasă pentru veselia și ospitalitatea generală în care se desfășoară este înlocuită cu un ritual familial, ce gravitează în jurul momentului oferirii darurilor. În timpul vacanțelor petrecute cu familia se încearcă mai ales evadarea în natură.

Timpul pe care bărbații îl dedică familiei este mult mai ritualizat decât cel al femeilor. Oportunitățile de a sta cu cei dragi îi permit individului să restabilească legătura cu familia, pe care industrializarea a distrus-o. Figura lui Moș Crăciun, ce apare ca un tată generos, devine simbolul central al Crăciunului, reprezentând bărbatul, așa cum și-ar dori să fie. Majoritatea aspectelor ce vizează ritualurile familiei este legată de prezența femeii, ca singura capabilă a “satisface fanteziile celorlalți”. De vreme ce ea pregătește tot felul de ocazii speciale, dar și masa zilnică, pentru ea timpul afectat familiei este continuu, în constrast cu cel al bărbatului, care este unul de tip liniar, întrerupt doar de ritualurile din sânul familiei.

Conform studiilor istorice, structura familiei a fost mai puțin schimbată de urbanizare și industrializare, decât se credea odată. Chiar dacă gruparea preindustrială cea mai răspândită a fostși este încă unitatea de bază a organizării sociale familia nucleara, familia modernă diferă de formele tradiționale timpurii prin funcțiile sale, precum și compoziție și ciclu de viață, dar nu în ultimul rțnd prin rolurile bărbatului și ale femeii contemporane.

Unica funcție a familiei care continuă să supraviețuiască schimbării este aceea de a oferi sprijin afectiv, emoțional copiilor. Instituții specializate îndeplinesc azi multe dintre funcțiile performate anterior de familie: cea economică, educativă, religioasă și de recreare. Slujbele profesionale sunt, de obicei, separate de grupul familial; membrii familiei au ocupații diferite și lucrează în locuri diferite, departe de casă. Educația e furnizată de stat sau de grupuri private. Experiențele de tip religios, precum și petrecerea timpului liber se consuma în afara casei, deși amândouă au locul lor în viața de familie. Familia este încă responsabilă de socializarea copiilor. Chiar și din acest punct de vedere influența celor de aceeași vârstă, precum și mass media au un rol important.

Pe la începutul anului 1970 familia nucleară a cedat, într-o anumită măsură, în favoarea structurilor modificate, ce include familia cu un singur părinte, familia vitregă și pe cea în care nu există copii.

Familii extinse

Cuprinde, în mod tradițional, rudele biologice ale celor din familia nucleară, de pildă, părinții, frații și surorile ambilor membri ai cuplului căsătorit. A fost folosit uneori cu referire la cei ce locuiau în același cămin cu părinții și copiii. Cum relațiile și configurațiile familiale au devenit mai complexe datorită divorțului și recăsătoririlor, familia extinsă cuprinde acum toate rudele biologice, adoptive, vitrege.

În timpurile noastre oamenii trăiesc mai mult, amână căsătoria, există mai mulți copii care “stau acasă” ce frecventează facultatea și se află în creștere numărul copiilor adulți care se întorc acasă după un divorț sau după pierderea slujbei. În consecință, foarte multe cupluri aflate “între două vârste” se află prinse la mijloc între dorințele părinților lor, care îmbătrânesc și cele ale propriilor copii. Astfel sunt cuplurile și indivizii care au între 45 și 60 ani și care s-au așteptat ca fiii și fiicele lor să crească, să plece de-acasă și să trăiască viața ca niște adulți independenți.

Familiile extinse – care includ și alte rude, în afara familiei nucleare, sunt comune multor societăți. Un model în care bunicii locuiesc cu un fiu sau o fiică poate fi un tip de familie extinsă. Un număr de societăți tradiționale europene a fost caracterizat de acest tip de familie tulpină care încă mai există și astăzi în lume. Se cunosc, de asemenea, și alte tipuri de familii extinse; de pildă, cazul grupurilor de frați, care locuiesc în același loc cu soțiile și copiii lor.

Familiile monoparentale

Alături de familia nucleară, alte combinații complexe de indivizi au condus la ceea ce cercetătorii numesc familiile nontradiționale sau amestecate. Când o familie a trecut printr-un divorț sau moartea unuia dintre parteneri, lăsând un singur părinte responsabil pentru creșterea copiilor, ea a devenit familie monoparentală. (Termenii de familie destrămata sau cămin destrămat nu se mai folosesc datorită conotațiilor lor negative)

Un răspuns dat familiilor cu un singur părinte a fost acela de a îmbunătăți sprijinul acordat copiilor, prin măsuri cum ar fi creșterea sprijinului material și stabilirea de formule standard în această privință. Se fac, de asemenea, eforturi pentru a-i determina pe bărbați să recunoască paternitatea. Sprijinirea copiilor rămâne o mare problemă, pentru că mulți bărbați sunt prea săraci pentru a plăti întreținerea copiilor sau refuză să o plătească, așa încât statul continuă să compenseze totul.

Diminuarea cazurilor de divorț ar putea împiedica formarea de familii cu un singur părinte, dar aceasta e dificil de realizat. A forța cuplurile nepotrivite să rămână căsătorite nu e o soluție bună pentru copii, mai ales în caz de abuz sau abandon.

Prevenirea creșterii copiilor de către persoanele necăsătorite este, de asemenea, foarte dificilă. Pentru minoritatea mamelor necăsătorite adolescente (și care sunt adesea lăsate însărcinate de către bărbați mai în vârstă) o lege strictă împotriva violurilor de orice fel ar putea ajuta, dar ar implica mari costuri sociale închiderea în pușcării a tinerilor tați. Tinerii ar fi mai puțin tentați să-și demonstreze masculinitatea prin forță, dacă ar avea perspective mai bune pentru un loc de muncă sau pentru căsătorie.

Familiile cu un singur părinte tind să fie privite negativ în cultura noastră. Poate pentru că familia formată din doi părinți – cu mamă, tată și copii – reprezintă idealul cultural. Percepțiile negative sunt alimentate de prejudecata conform căreia copiii se dezvoltă mai bine într-o familie de tip nuclear, decât în cadrul uneia cu un singur părinte.

În ziua de azi întâlnim tot felul de familii cu un singur părinte: conduse de mame, de tați, de un bunic care-și crește nepoții.

Viața într-o astfel de familie, deși obișnuită în linii generale, poate fi destul de stresantă atât pentru adult, cât și pentru copii. Membrii săi pot să se aștepte în mod nerealist ca familia să funcționeze ca una de tip nuclear și uneori li se poate părea că ceva nu funcționează cum trebuie, deși nu e adevărat. Părintele unic se poate simți depășit de responsabilitatea de a îngriji copiii, de a-și menține slujba și de a suporta toate cheltuielile familiei. Și în mod tipic finanțele și resursele se reduc drastic, după un divorț.

Familiile din această categorie se confruntă cu multe alte presiuni și probleme potențiale, pe care familia nucleară nu e nevoită să le înfrunte. Unele dintre acestea ar fi:

problemele de vizitare și custodie;

efectele menținerii conflictului dintre părinți;

mai puține oportunități pentru părinți și copii de a-și petrece timpul împreună;

efectele despărțirii asupra performanțelor școlare ale copiilor și asupra relațiilor lor cu cei de aceeași vârstă;

destrămarea relațiilor cu familia extinsă;

probleme cauzate de întâlnirile părinților cu alți parteneri și intrarea acestora într-o nouă relație.

A devenit obișnuință să ne confruntăm cu problemele unor asemenea familii. Dificultățile lor se centrează de obicei pe dezavantajele copiilor. Familiile cu părinte unic nu sunt ajutate să devină mai puternice dacă ne fixăm numai pe slăbiciunile și problemele lor. Util ar fi ca, pentru a ajuta familia să devină eficientă, să se construiască pe ce are ea mai bun.

Părinții unici și copiii lor constituie o populație în continuă creștere. Multe dintre cercetările inițiale în acest domeniu s-au centrat pe mamele rămase singure și pe absența tatălui. În ultima vreme au primit mai multă atenție tații singuri, mamele adolescente necăsătorite, alți părinți unici, precum și procesele de adaptare ale acestora la noua situație. Deși cercetările timpurii au lăsat impresia că acest tip de familie reprezintă o formă maladivă a familiei, toate cele prezentate anterior constituie, în zilele noastre, alternative viabile la familiile nucleare.

Familii vitrege

După ce se pune capăt unei căsătorii, fiecare dintre foștii parteneri se poate hotărî să întemeieze o altă familie, intrând într-o nouă căsnicie. Prin acest proces de recăsătorire se formează familiile vitrege. Al doilea soț devine părintele vitreg al copilului din căsătoria anterioară. În familia nou formată, copiii fiecărui partener din mariajul anterior devin frați vitregi. Copiii născuți sau adoptați de către acest nou cuplu sunt, la rândul lor, frații vitregi ai copiilor din prima căsătorie, de vreme ce au un părinte comun.

În unele cazuri părintele vitreg adoptă, în mod legal, copiii din prima căsătorie ai soțului/soției. Tatăl sau mama biologic(ă) trebuie să fie absent, nepretinzînd deloc custodia copilului, fie să acorde permisiunea părintelui vitreg de a-i adopta copilul.

În situațiile în care părintele unic locuiește cu cineva în concubinaj, acea persoană devine „co-părinte”. Se numește astfel și partenerul aflat într-o relație homosexuală care împarte responsabilitățile casei și pe cele de părinte cu părintele natural sau adoptiv al copilului.

Familia vitregă este creată astfel printr-un nou mariaj al părintelui unic. E bine de precizat că ea poate fi compusă și din: un părinte cu copiii săi și un alt părinte fără copii, un părinte cu copiii săi și un alt părinte ai cărui copii locuiesc în altă parte. În familiile de acest tip, problemele dintre părinții nenaturali și copii pot genera tensiuni; dificultățile pot fi mari, mai ales în cazul căsătoriilor dintre doi părinți unici, atunci când copiii acestora locuiesc cu ei, devenind frați vitregi.

Povestirile tradiționale ne oferă o imagine negativă a părinților vitregi și legea tradițională îi exclude de la drepturile și obligațiile familiale.

Familiile vitrege se formau de obicei datorită morții unuia dintre părinți, dar azi se formează în special în urma divorțului sau a recăsătoririi. Pentru că mamele – de cele mai multe ori – primesc custodia copilului în urma divorțului, părintele vitreg – ce locuiește cu copiii – este tatăl vitreg. Dar rolul acestuia este limitat de prezența continuă a tatălui biologic în viața copiilor, deși contactul cu el și sprijinul său sunt adesea nu foarte substanțiale.

Relațiile dintre părinții vitregi și copiii vitregi variază, dar cu o mai mare posibilitate de conflict sau neimplicare, în comparație cu relațiile naturale. Astfel, copiii adolescenți au mai multe probleme decât cei mici în a-l accepta pe părintele vitreg. De asemenea, un bărbat fără copii și care are o relație durabilă cu mama copiilor are mai multe șanse să construiască o relație puternică cu copilul vitreg, pe parcursul anilor.

Copiii vitregi au trecut printr-o serie de tranziții familiale adesea dificile și se aseamănă în comportament mai mult cu cei din familiile cu părinți unici, decât cu cei din familiile nucleare. Ei au însă avantajul contribuției financiare a părintelui vitreg la finanțele familiei, care, de obicei, în cazul taților vitregi este consistentă.

Copiii reacționează bine, în general, atunci când ambii părinți dicută cu ei despre divorț, împreună centrându-se pe explicații concrete, clare. Părinții nu trebuie să le ofere o explicație detaliată pentru separare. Cel mai adesea copiii ghicesc deja că ceva s-a schimbat. Ascultându-i pe părinți vorbind deschis despre acest subiect, pentru copii poate însemna o mare ușurare, mai ales că de cele mai multe ori e posibil ca ei să-și fi imaginat lucruri mai grave. Cel mai important lucru este, pentru copil, ca el să știe că dragostea și grija fiecărui părinte față de el va continua și că vor face tot efortul pentru ca el să suporte cât mai ușor tranziția. Copiii trebuie să fie conștienți de faptul că nu din vina lor divorțează părinții; de cele mai multe ori ei consideră că dacă ar fi fost mai „cooperanți” și mai „supuși”, părinții nu s-ar fi separat.

Un divorț include, de cele mai multe ori, experimentarea unor sentimente puternice de furie, de anxietate, depresie și pierdere. Acestea trebuie conștientizate și împărtășite în consecință, fie cu prietenii apropiați, fie cu membrii adulți ai familiei, fie cu un consilier profesionist. Copiii nu ar trebui să-și manifeste zgomotos aceste sentimente. Indiferent de motivele de divorț, ambii părinți ar trebui să realizeze că acest conflict îi vizează pe ei și nu include copiii. Ar trebui să fie foarte fermi în a nu-i implica pe aceștia în conflict. Din punct de vedere practic înseamnă ca fiecare părinte să-i vorbească copilului foarte frumos despre celălalt, cu respect. Dacă amîndoi părinții reușesc să se poarte respectuos unul față de celălalt, copiii vor fi sprijiniți să privească divorțul părinților mai degrabă ca pe o tranziție acceptabilă decât ca pe un sfârșit traumatizant.

Cele mai importante nevoi ale copilului sunt cele de siguranță și dragoste. Ambele sunt foarte bine transmise prin comunicare deschisă și onestă. Nu e nevoie ca totul să fie spus, dar sensurile și planurile ascunse, secretele pot fi distructive prin aceea că pot crea confuzie și pot provoca anxietate copilului. Acestuia ar trebui să i se expună faptele și schimbările care-i vor afecta viața. Copilul va fi curios să afle care sunt încă sentimentele părinților săi, ale unuia față de celălalt, iar acest fapt ar trebui abordat cu grijă. Adesea copiii păstrează încă speranța de împăcare a părinților lor.

Cel mai dificil aspect al vieții unei familii vitrege este acela de a fi părinte. A forma o asemenea familie cu copii mici e mai ușor decât cu adolescenți, datorită diferitelor stagii de dezvoltare.

Părinții vitregi ar trebui la început să stabilească o relație cu copiii, care sunt mai degrabă dornici de un prieten sau un „sfătuitor”, decât de cineva care să-i disciplineze. Cuplurile trebuie să fie de acord asupra faptului că părintele biologic rămâne principalul responsabil pentru controlul și disciplinarea copilului, în vreme ce părintele vitreg are nevoie de timp pentru a construi o legătură solidă cu acesta.

Până ce părinții vitregi își vor asuma responsabilitățile parentale, ei pot doar să monitorizeze comportamentul și activitățile copiilor și să-l informeze permanent pe partener.

Pentru că legăturile dintre copii și părinții vitregi tind mai mult spre conflicte decât cele din familiile nucleare, ele trebuie monitorizate de o intervenție profesionistă. Atunci când încearcă imediat să stabilească o relație apropiată cu copiii, părinții vitregi e bine să ia în considerare – mai întâi – statutul emoțional și de gen al copilului.

Atât băieții, cât și fetele din astfel de familii au afirmat că preferă afecțiunea verbală (laudele și complimentele) mai mult decât apropierea fizică (îmbrățișările și săruturile). Fetele, în special, au precizat că nu se simțeau confortabil cu gesturile fizice de afecțiune din partea taților. În general, se pare că băieții acceptă un tată vitreg mai usor decât fetele.

În mod frecvent, problemele de loialitate apar ca o amenințare a relației dintre părintele vitreg și copilul vitreg. De pildă, un tată vitreg se poate întreba dacă noua soție îi este mai loială copilului decât lui. Această atitudine creează un triunghi neporivit, care include copilul, părintele biologic și pe cel vitreg, tatăl vitreg presupunând că el și copilul ocupă același loc în ierarhia familiei.

Familii de homosexuali/lesbiene

După o fază de căutare a libertății în afara familiei, homosexualii și lesbienele experimentează acum o mișcare pro-familie. Familiile de homosexuali nu împărtășesc o formă anume, ci doar o luptă comună pentru acceptarea socială.

Deși relațiile dintre persoanele de același sex au fost întâlnite în majoritatea societăților, familia de homosexuali/lesbiene ca o categorie socială a apărut recent, fiind un produs al revoluției sexuale, al feminismului și noilor tehnologii de reproducere. Mișcarea pentru drepturile homosexualilor i-a încurajat pe aceștia să ceară custodia copiilor, iar pe de altă parte, destul de frecvent femei independente au născut copii cu ajutorul donării de spermă mai degrabă decât ca urmare a relațiilor cu un bărbat. Ambele fenomene s-au dezvoltat și au înfruntat o puternică opoziție socială. Lesbienele și-au format legături maternale cu copiii iubitelor lor, dar se acordă mai multe șanse drepturilor paternale ale donatorilor de spermă, chiar dacă aceștia au renunțat, inițial la acele drepturi. Drepturile de adopție al celui de-al doilea părinte pentru partenerii homosexuali au fost acordate în Vermont, Massachusetts și New York. Dezbaterea cu privire la aceste drepturi este similară celei legate de părinții vitregi; ambele reprezintă controverse asupra definirii legăturilor de rudenie de tip biologic sau social.

Experiențele acestor familii sunt relevante pentru multe dintre problemele familiei contemporane. Într-o vreme în care lipsa tatălui este promovată ca un ingredient familial indispensabil, cercetătorii constată că se dezvoltă foarte bine copiii mamelor lesbiene, în vreme ce mulți dintre copiii expuși abuzurilor de tot felul trăiesc în familii tradiționale cu tați. Homosexualii și-au construit relații în afara celor de rudenie, folosindu-se de abilități sociale, care devin din ce în ce mai importante într-o societate multiculturală, complexă.

Am considerat necesară prezentarea unor asemenea familii, pentru că nu putem nega anumite formațiuni deja apărute în ultimii ani.

Cel mai important este să învățăm cum să ne adaptăm unor astfel de apariții, pentru că ele sunt reale iar ignorarea lor nu ar face nimic altceva decât să evite la nesfârșit o problemă deja evidentă, ce trebuie înfruntată așa cum se cuvine.

Familii întemeiate de adolescenți

Dintre toate tipurile de familii, cele întemeiate de adolescenți sunt privite, mai ales, ca o problemă socială. Deși numărul fetelor aflate în această situație (cu vârsta mai mică de 18 ani) este mai mic decât în anii ’50, totuși este un fenomen îngrijorător, mai ales că cele din ziua de azi se presupune că primesc mai multă educație și se pregătesc pentru o carieră. Mamele adolescente au o șansă foarte mică să-și termine studiile liceale și, în consecință, se îndreaptă cu siguranță spre sărăcie. Copiii lor prezintă mari probleme de sănătate, sunt expuși abuzului, neglijenței; au probleme serioase cu școala și cu legea.

Majoritatea sarcinilor sunt neplanificate și o explicație ar fi aceea că adolescentele nu au primit o educație sexuală adecvată. Dar studiile demografice evidențiază și alte motive: culturale și structurale.

Rolul de mamă la o astfel de vârstă le oferă fetelor un fel de „pseudoadultețe”, de fapt, pe de o parte, un grad de responsabilitate și un anumit status, iar pe de altă parte, dependență continuă față de alții. Oferă, de asemenea, speranța împlinirii nevoilor emoționale pentru cele ce au fost abuzate.

Familii alcătuite dintr-o singură persoană

O astfel de familie înseamnă – în general – doar un membru, un individ. În Norvegia un asemenea tip de familie s-a modificat. Poate conține aproape orice formă de familie care nu include copii: bărbați și femei care locuiesc singuri, cupluri ce coabitează și nu au copii, văduve.

Familii cu un singur părinte

Se pot forma pe diverse căi: de la o mamă necăsătorită ce naște un copil, pe care-l crește singură; de la o persoană singură care adoptă un copil; de la o familie cu doi părinți, care se destramă prin separare, divorț, părăsire de domiciliu sau moarte. Acesta este, în fapt, un concept ce acoperă o gamă foarte largă de situații. Dar, din perspectiva noastră, doar câteva dintre ele cuprind adevărata familie cu un singur părinte și acestea sunt: nașterea unui copil de către o mamă necăsătorită, cu un tată necunoscut (de pildă, cazul în care copilul e conceput prin inseminare artificială) sau de negăsit (de exemplu, cazul în care copilul are ca tată un soldat care s-a întors în țara natală); moartea unui părinte; adoptarea uni copil de către un adult singur sau părăsirea domiciliului de către un părinte, fără a i se va mai da vreodată de urmă. Toate celelalte cazuri de așa-zise „familii cu părinte unic” implică, de fapt, ambii părinți, deși unul dintre ei nu locuiește cu toți ceilalți membri ai familiei, probabil că nu are legături sexuale regulate cu partenerul, mai mult ca sigur are doar responsabilități parțiale în ceea ce privește bunăstarea materială a familiei și de obicei, nu este legal căsătorit cu celălalt părinte. Cu alte cuvinte, părinții interacționează slab pe toate dimensiunile, cu excepția celei de procreare, și, ca o consecință, ei sunt adesea tratați în literatură ca și cum nu ar interacționa nici în planul dimensiunii de socializare; fapt ce poate sau nu să fie adevărat.

Ca o consecință a identificării familiilor în care doar unul dintre părinți are custodia, ca fiind „familii cu un singur părinte” nu vom ști câți părinți divorțați sau necăsătoriți reușesc să dezvolte dimensiunea „socializare” la copiii lor. Vom fi capabili să investigăm această problemă doar atunci când vom redefini familiile cu persoane divorțate sau necăsătorite așa cum trebuie, fără a face presupunerea că lipsa unuia dintre părinți e similară cu retragerea acestuia din procesul de socializare a copilului. Din contră – conform unui studiu realizat în anii ’70 – tații din familia de tip soț-soție care aveau serviciu și care erau singurii cu venit din familie, petreceau în medie cam 6 minute pe zi pentru îngrijirea copilului lor(Meisner). Alte studii, apărute între 1971 și 1981, sugerează doar o ușoară creștere în ceea ce privește participarea bărbaților căsătoriți în activitățile de îngrijire a copilului.

Gradul în care tații – din așa numitele familii cu doi părinți – se implică, de fapt, în procesul de socializare al copiilor lor trebuie privit ca o problemă deschisă. Se pare că multe dintre așa-numitele familii cu doi părinți, intacte, complete sunt – de fapt – familii cu un singur părinte, destrămate sau incmplete, în ceea ce privește procesul de socializare.

În general în Europa e dificil să realizăm clasificări ale tipurilor de familii, pentru că diferă foarte mult criteriile.

Unii autori găsesc alte denumiri pentru tipuri asemănătoare de familie și de aceea tendința este de a prezenta tipurile deja cunoscute. Am considerat însă de cuviință să punem în valoare și alte tipuri de familii, a căror denumire nu este foarte des întâlnită.

Familii de tipul soț-soție

Prin această denumire desemnăm familiile în care cei doi parteneri locuiesc în aceeași casă, cu sau fără copii.

Conceptul de „familie de tip soț-soție” nu face distincția între căsătorii, în sensul că nu se ține cont dacă este prima căsătorie sau a doua a unuia sau a ambilor parteneri și, în funcție de context, poate sugera în mod absolut eronat că nu există diferențe structurale între diversele tipuri de familii din această categorie, când, de fapt, recăsătoria este o variabilă extrem de importantă.

Determinat de faptul că familiile sunt foarte rar sau chiar niciodată clasificate pe baza relațiilor parentale, acest concept nu ne permite să diferențiem între familiile în care copiii sunt ai ambilor parteneri și cele în care aceștia aparțin doar unuia dintre soți. În aceste condiții conceptul devine dificil de utilizat.

Toate cele prezentate se regăsesc în literatura de specialitate și consider că a fost utilă prezentarea lor, chiar dacă o parte dintre ele nu constituie tipuri clasice de familii.

1.3. Funcțiile familiei

În abordarea acestui subiect am avut în vedere unele dintre clasificările pe care le-am considerat mai puțin comune și nu am analizat strict funcțiile de bază ale familiei, așa cum au fost ele însușite în literatura de specialitate, adică: economică, de socializare, educativă și de reproducere.

Astfel, institutul canadian pentru familie Vanier consideră că familiile performează funcții vitale pentru societate și membrii săi. Cercetătorul Shirley Zimmerman (1988) a elaborat o listă ce cuprinde 6 funcții de bază ale familiei:

Susținerea fizică și grija față de membrii familiei. Într-o familie sănătoasă copiii, adulții și cei în vârstă primesc cu toții îngrijirea și sprijinul de care au nevoie: mâncare, adăpost, îmbrăcăminte, protecție. Acolo unde familiile sunt incapabile să furnizeze aceste servicii, membrii lor suferă și-și găsesc substitute în realitatea imediată, refugii care nu de puține ori sunt periculoase.

Creșterea numărului de membri prin naștere sau adopție. Societatea renaște prin familii. Pentru această funcție nu există nici un substitut.

Socializarea copiilor pentru rolurile de adulți. Familiile își pregătesc copiii pentru viață. Multe dintre ele reușesc foarte bine să le insufle deprinderi, valori și atitudini, care să le fie utile pentru a-și întemeia prietenii, pentru a obține o slujbă mai bună, pentru a contribui la progresul social.

Controlul social al membrilor – menținerea ordiniii în cadrul familiei și în grupurile exterioare acesteia. În familii indivizii își însușesc valori și comportamente pozitive și sunt criticați pentru cele negative.

Păstrarea moralității familiei și a motivației de a face performanță în familie și în alte grupuri. Din acest punct de vedere, familiile sunt cele ce mențin indivizii împreună și îi permit societății să funcționeze.

Producerea și consumul de bunuri și servicii. Familiile se pot întreține singure, prin producerea de hrană, asigurarea sănătății membrilor ei. Ele joacă un rol vital în economia națională, prin faptul că se străduiesc să răspundă nevoilor membrilor lor.

Margrit Eichler a realizat o clasificare a principalelor tipuri de „dimensiuni ale interacțiunilor familiale”.

Cele mai importante dimensiuni, din perspectiva sa, sunt: procreativă, de socializare, sexuală, rezidențială, economică și emoțională. Trebuie ținut cont de faptul că aceasta nu este o listă exhaustivă. O altă dimensiune, ce nu a fost inclusă, deși era nevoie de ea, este cea legală. Motivul neîncorporării sale aici este că aceasta traversează toate celelalte dimensiuni. Mai mult decât atât, reprezintă un factor extern, față de celelalte care sunt, în mare măsură, interne sistemului familial. În cadrul fiecăreia pot fi identificate grade variate de interacțiune.

Dimensiunea procreativă se referă la interacțiuni de tipul: cupluri ce au copii împreună, cupluri care au un copil sau mai mulți împreună plus alții cu alți parteneri, cupluri ce au copii doar cu alții sau care nu au copii deloc.

Dimensiunea de socializare se referă la cazul în care: ambii soți sunt implicați în socializarea copiilor, doar unul dintre ei se implică în acest proces (în cazurile de divorț, în care numai unul din părinți obține custodia, iar celălalt nu are nici măcar drept de vizitare); nici unul nu e implicat (când copilul a fost dat spre adopție sau în situația în care nu au copii).

Dimensiunea sexuală se referă la interacțiuni de tipul: un cuplu căsătorit, în care soții fac dragoste numai între ei; un cuplu căsătorit, în care partenerii fac dragoste și cu alții; un cuplu în care partenerii fac dragoste numai cu alții sau celibatari.

Dimensiunea rezidențială – toți membrii familiei locuiesc în aceeași casă; toți sau o parte din ei locuiesc în cămine complet separate sau au o multitudine de alte aranjamente.

Dimensiunea economică – cooperarea economică se referă la o varietate de relații posibile. În ceea ce privește interacțiunile familiale, relaționarea economică cea mai importantă se referă la obligații de întreținere și de furnizare de sprijin între membrii familiei. Se referă la situațiile în care: un membru al familiei este total responsabil pentru întreținerea tuturor; toți membrii sunt independenți din punct de vedere economic. Există grade intermediare, în sensul că, de pildă, o persoană este responsabilă pentru unii dintre membri (când soțul plătește pentru el și copii, iar soția pentru propriile sale cheltuieli) sau când unul dintre membri este doar parțial responsabil pentru câțiva dintre aceștia, ca atunci când soții își plătesc propriile cheltuieli și-și împart toate cheltuielile legate de întreținerea copiilor.

Dimensiunea emoțională – situații în care: toți membrii familiei sunt implicați emoțional pozitiv, negativ sau deloc. Această implicare emoțională poate fi asimetrică – cineva poate iubi pe altcineva din familie, care este fie neimplicat emoțional în relația cu el (părinte sau soț absent emoțional sau un copil autist), fie are o implicare de tip negativ față de acesta.

1.4. Stiluri educative în familie

Până nu demult nici nu se punea problema unui „stil educativ în familie”. Copiii erau educați într-un mod asemănător: cu o autoritate strictă. prin măsuri punitive. Teorii conform cărora „părinții știu cel mai bine”, „părinții știu totul și copilul nimic”, erau de neclintit. Principiile mai vechi de creștere a copiilor se întemeiau pe dogma religioasă și moralitate. Părinții le făceau cunoscute copiilor regulile și le aplicau strict, fără compromis.

Cercetările au demonstrat că există în principal 4 stiluri educative în familie, care corespund unui echilibru între dragoste și limite. Aceste 4 stiluri sunt:

de respingere/neglijare: dragoste scăzută și limite scăzute;

autoritarism: dragoste scăzută și limite înalte;

permisiv: dragoste ridicată și limite scăzute;

democratic sau echilibrat: dragoste ridicată și limite înalte.

Uneori mai apare în discuții și stilul autoritar, dar o analiză a acestuia va fi realizată pe parcursul lucrării, la momentul potrivit.

Stilurile parentale sunt definite ca maniera în care părinții își exprimă credințele despre cum trebuie să fie părinții buni sau cei răi. Toți părinții (cel puțin 99%) vor să fie părinți buni și evită să facă ceea ce cred ei că ar face un părinte rău. Adoptă stilurile însușite de la părinții lor, pentru că nu știu ce altceva să facă și simt că aceasta este modalitatea corectă de a fi părinte.

Stilul parental de respingere sau neglijare

Acest stil presupune atât dragoste scăzută cât și limite scăzute. În acest caz se consideră ca fiind inadecvat să întâmpini nevoile copiilor. Uneori este considerat că „un stil parental indiferent”, datorită lipsei de implicare emoțională și de control asupra copilului.

Într-o asemenea familie părinții și copiii sunt angajați frecvent în cercuri vicioase de interacțiune. Un exemplu al unui astfel de cerc este cel ce urmează:

Părintele încearcă să controleze comportamentul copilului prin mijloace ineficiente. De pildă, un părinte poate striga la copil să-și adune jucăriile sau poate să-l amenințe că i le pune pe toate la gunoi, dacă nu le strânge imediat. Copilul își ignoră părintele sau protestează sau se ceartă, ca răspuns; părintele încetează să mai țipe sau să amenințe și iese din situație. Prin această acțiune seste întărit exact lucrul pe care părintele și-a propus să îl împiedice (mai précis dezordinea), făcând exact ceea ce vrea copilul (respective să îl lase în pace);

Copilul a adoptat astfel o măsură de control asupra părintelui, pentru că el/ea tocmai a asistat la o scenă de „retragere” a adultului, iar conflictul degenerează, astfel încât părinții forțează miza și încep amenințările și strigătele serioase sau abuzul fizic. Drept urmare, copilul acceptă în final cererea părinților de a strânge jucăriile, iar comportamentul abuziv al acestora este întărit de reușită -părinții simt astfel că trebuie să fie furioși, violenți sau abuzivi pentru a-l face pe copil să se supună voinței lor.

O altă posibilitate ar fi aceea în care copilul continuă să refuze să coopereze, protestând tot mai mult, ignorându-i sau fugind de-acasă; Părinții renunță sau îi pedepsesc pe copii într-o totală frustrare.

Ceea ce e esențial în cercul vicios este că acest copil are, și el, un rol de jucat în interacțiune. Prin urmare, copilul face schimbări în comportamentul său, pentru a preveni reacția abuzivă a părinților (adună jucăriile). Aceștia cred, de obicei, că faptul că l-au determinat pe copil să se supună, indiferent de mijloace, le justifică acțiunile. Înțelegerea acestor fapte e importantă, dacă se urmărește prevenirea comportamentului abuziv. Nu va fi suficientă doar însușirea metodei time out-ului, pentru că și valorile și credințele acestor părinți trebuie să se schimbe. Altfel, îl vor sprijini doar formal pe profesionist și vor merge acasă și vor face tot ceea ce cred ei că e bine.

Stilul parental autoritarist

Presupune limite înalte și dragoste scăzută. Aceasta nu înseamnă că un părinte autoritarist nu-și iubește copilul. Ei își iubesc copilul, dar punctele tari ale stilului lor sunt în disciplina acțiunii (fixarea de limite) și nu în disciplina relației (dragostea).

Cei mai mulți dintre copiii cu părinți autoritariști nu recunosc existența unei relații apropiate, calde cu părinții lor. Prin urmare, acești părinți nu-și încurajează copiii să se îndrepte spre ei pentru a-și rezolva problemele și a fi înțeleși. Părinții autoritariști valorizează supunerea și respectul. Ei nu negociază reguli și treburi casnice. Și cred într-o ierarhie a familiei, cu tatăl de obicei în vârf, mama imediat alături și copiii pe ultimul loc.

Acest stil nu mai e la modă astăzi în societate. Standardele actuale îl cataloghează, adesea, ca abuziv. Dar este un punct tare. Se stabilesc limite clare copiilor lor, iar aceștia, în general, se supun. Și astfel e obținut respectul.

Bătaia, denumită și pedeapsă corporală, a fost multă vreme unul dintre mijloacele folosite de părinți pentru a-și disciplina copiii. Deși gradul și frecvența pot varia de la familie la familie, disciplinarea fizică a fost interpretată ca o metodă de determinare a unui bun comportament și de condamnare a comportamentelor inacceptabile.

Ceea ce trebuie știut este că bătaia reprezintă un act de violență și de agresivitate.

Iată o listă, ce conține opinii pro și contra folosirii bătăii în educația în familie:

Pro

Temporar, bătaia oprește comportamentul inacceptabil al copilului.

Copilul se află în atenția dumneavoastră.

Vă face să vă simțiți puternic.

Ați dovedit că sunteți mai mare și mai puternic decât copilul.

Vă puteți întoarce la activitățile pe care le desfășurați inainte de incident.

Simțiți că ați făcut ce trebuia, pentru că este exact ceea ce ar fi făcut și părinții dumneavoastră.

Contra

V-ați rănit copilul.

Copilul simte durerea.

E furios pe dumneavoastră.

Îi e teamă de dumneavoastră.

Învață că dragostea rănește.

Învață că lovirea/violența reprezintă o cale de a rezolva conflictul.

Se concentrează doar asupra a ceea ce simte, nu asupra comportamentului care a provocat pedeapsa.

Învață că oamenii mari îi pot controla pe cei mici, rănindu-i.

Găsește o cale să vă atragă atenția… chiar dacă doare și poate repeta comportamentul inacceptabil pentru a obține din nou atenția care altfel i se refuză.

Învață să mintă și să păcălească pentru a evita bătaia.

Învață să-și exprime furia sau frustrarea prin acțiuni violente.

E posibil ca atunci când va crește să-și lovească soția sau copiii.

Stima față de sine a copilului va fi mult redusă.

Vă veți simți vinovat.

Veți începe să-l loviți mai mult de-a lungul timpului.

Legătura dintre părinte-copil va fi mult slăbită.

Ați putea să-l răniți serios pe copil și să fiți acuzat de abuz asupra acestuia.

Cei ce sunt bătuți – sau amenințați cu bătaia – devin rebeli, răzbunători refractari față de părinții lor. Nu devin mai de încredere și nici mai responsabili, cu un control intern al comportamentului lor, după ce au fost bătuți. Uneori mulți părinți își amintesc că au fost bătuți, dar foarte rar își amintesc de ce au fost tratați astfel. Faptul că recurg automat la bătaie îi împiedică să învețe cum să fie responsabili și să se comporte firesc.

Unul dintre cele mai dezastruase efecte ale bătăii îl reprezintă blocarea comunicării dintre părinte și copil. Copilul bătut este rezistent la ceea ce vrea părintele să-i spună și nu e deschis la a împărtăși problemele și sentimentele cu acesta. Bătaia creează o relație plină de teamă, furie și evitare, și nu o apropiere emoțională reciprocă.

Stilul parental autoritar

Înseamnă a lăsa copiii să fie ei înșiși și să învețe despre lumea înconjurătoare, în mod independent. Părinții încă stabilesc limite și își controlează copiii, cu toate că aceștia au o oarecare independență. Părinții care corespund acestui stil explică într-un mod iubitor și afectuos, protejțnd copilul. Astfel, un părinte autoritar poate cuprinde copilul în brațe într-un mod confortabil să spună: „știi că n-ar fi trebuit să faci asta; sa încrcăm să gasim o rezolvare mai buna, pentru data viitoare.” Demonstrând astfel doar cât de calm poate aborda părintele copilul și cum acesta nu trebuie cicălit și prin urmare supărat pentru că a greșit.

Probabil că cei mai mulți dintre copiii ce au părinți autoritari își vor cunoaște limitele și nu vor trebui să se îngrijoreze dacă părinții află că ei au făcut ceva greșit. Aceștia trebuie să se teamă că vor avea parte de un tratament violent dacă părinții află că ei au făcut ceva greșit. Nu înseamnă însă că ei, copiii, nu vor avea nici o problemă, ca urmare a stilului educativ respectiv. Beneficiul stilului autoritar le permite însă să se relaxeze, să afle cine sunt in raport cu lumea și factorul de dreptate, respective nedreptate, în timp ce fac greșeli.

Este puțin probabil ca acești copii să aibă o atitudine negativă față de viață și probabil că nu se vor strădui să încalce reguli, întrucât nu cunosc limitele.

Stilul parental permisiv

Folosesc explicația și negocierea pentru a obține acordul copilului lor. Se prevalează de atașamentul și legătura cu copilul, pentru a-l învăța ce-i bine și ce-i rău. Nu se poate afirma că părintele permisiv este abuziv sau ineficient. Copiii adesea acceptă părinții permisivi, ca rezultat al relației dintre ei. Este un fapt puțin cunoscut că acești copii vor să-și mulțumească părinții și probabil că urmează mai mult îndrumările unei persoane pe care o cunosc, o iubesc și în care au încredere, decât cele ale unora pe care nu-i agreează.

Din nefericire pentru părinții permisivi există câteva slăbiciuni ale stilului. Aceste puncte slabe fac stilul parental respectiv ineficient pe termen lung. Așa cum deja am menționat, părinții permisivi sunt inconsecvenți. De-a lungul timpului, copiii învață să-și manipuleze părinții pentru a fi lăsați să facă ce vor. Numiți-l egocentrism sau comportament egoist. Copiii manipulează. De ce? Pentru că pot și pentru că părinții permisivi îi lasă. Am putea duce raționamentul și mai departe, afirmând că părinții permisivi întăresc, de fapt, comportamentul manipulator al copiilor. Copiii dobândesc un fals sentiment de control asupra adulților, care dezvoltă comportamentul lor manipulator.

Acești părinți confundă de asemenea agresivitatea cu afirmarea. Una dintre consecințele negative ale permisivității parentale, pentru părinți, este că sfârșesc prin a se simți sclavi și martiri în fața copiilor lor.

Stilul parental democratic sau echilibrat

Aceasta înseamnă atât dragoste ridicată, cât și limite înalte. Este bazat pe conceptele democratice, cum ar fi egalitatea și încrederea. Părinții și copiii sunt egali în termenii nevoii de demnitate și valorizare, dar nu în termeni de responsabilitate și luare a deciziei. În familiile extinse, unde sunt mai mulți copii decât adulți, părinții ar fi învinși în alegeri cu ușurință, de pildă, în problema conform căreia înghețata ar trebui servită înainte sau după masă. Părinții – precum președintele dintr-o țară democratică – au puterea veto-ului asupra deciziei, care ar putea afecta sănătatea și bunăstarea celor mai tineri membri ai familiei. Stilurile parentale echilibrate au, în consecință, un set de credințe parentale precum:

părinții prezintă răul și binele cu propriile cuvinte și fapte;

disciplina e diferită de pedeapsă;

blamarea copilului nu este acceptată;

consecințele sunt inevitabile și există și frustrarea uneori;

copiii au nevoie de încurajare pentru a încerca noi activități;

trebuie învățați cum să rezolve problemele;

disciplina e folosită pentru a învăța sau ghida, nu pentru a pedepsi, manipula sau controla.

Principiile de bază ale tuturor acestor credințe oferă independență și responsabilitatea copilului. Părinții prezintă așteptări, nu cereri – pentru a câștiga cooperarea și respectul copilului. Regula de aur – să-i tratezi pe alții așa cum ai fi vrut să te trateze ei pe tine – este esența stilului parental echilibrat sau democratic. Stabiliți standarde realiste de educare în familie și valorizați omul. Prea multă dragoste și părinții vor fi prinși în plasă de copiii lor. Prea multe limite li vor deveni rigizi în relația lor cu copiii. Găsirea unui echilibru între dragoste și stabilirea limitelor este o sarcină riscantă, dar necesară.

În acest sens, iată câteva elemente importante pentru o negociere de succes:

comunicați clar;

respectați-l pe celălalt;

recunoașteți și definiți clar problema;

căutați soluții din diverse surse;

colaborați pentru a găsi o soluție comună;

fiți de încredere;

păstrați relația.

Negocierea este una din cele câteva căi de a rezolva conflicte. Poate fi utilizată atunci când părintele și copilul au adoptat o poziție față de o problemă. Ea reprezintă procesul prin care poate fi soluționat conflictul, așa încât adultul, cât și copilul se simt mulțumiți. Negocierea constă în:

ascultare și înțelegere;

interes pentru relație;

satisfacerea intereselor ambelor părți;

inventarea de noi opțiuni;

atingerea unui acord bazat pe corectitudine.

Zonele comune de negociere cu adolescenții sunt:

banii;

notele;

transportul;

petrecerea timpului liber;

hainele;

treburile casnice;

convențiile sociale.

1.5. Școala – factor primordial al educației

Un factor important al educației sistematice și continue îl constituie instituția școlară. Înțelesul etimologic al școlii – ca instituție socială și educațională, pornește de la grecescul „schola”- ce înseamnă ocupație de timp liber, plăcere, studiu; cuvânt preluat apoi și de romani, prin latinescul „scola”- școală, si devenit mai apoi ,,școala” în înțelesul de învățământ în care instituirea și educația tinerei generații se organizează și se realizează sistematic.

La nivelul acestei instituții, educația și instrucția ajung într-un stadiu de maximă dezvoltare prin caracterul programat, planificat și metodic al activităților instructiv- educative. Educația se realizează în forme diverse, cel mai adesea prin activități în comun, elevii învățând unii de la alții. Situațiile de învățare sunt construite premeditat de factorii responsabili din perimetrul acestei instituții. Conținuturile care se transmit sunt selectate cu grijă după criterii psiho- pedagogice, activitățile educative se cer a fi structurate respectandu- se principiile didactice, sunt dimensionate cele mai pertinente metode de predare- învățare iar atitudinile și conduitele trebuie să fie apreciate și evaluate. Cei care realizează procesele formative sunt cadre specializate ce dețin, pe lângă competențele disciplinare, academice, și pe cele de ordin psihologic, pedagogic și metodic. (Cucos, 2006, pag. 49 )

Școala este o organizație care învață și produce învățare (learning organization). Specificul ei decurge, în esență, din faptul că ea este investită cu funcția de a produce învățare și își structurează toate celelalte aspecte organizaționale și funcționale în această direcție. Școala este o instituție delegată de comunitate să transmită un anumit set de valori. Sub aspect axiologic, actul pedagogic nu se limitează la o simplă reproducere a valorilor morale, științifice, artistice în corpusul de expectanțe și de norme pedagogice sau în conținuturile transmise: el operează o selecție, o decantare, o ierarhizare după criterii ce au în vedere relevanțele pedagogice ale unor seturi de valori.

Analiza școlii ca organizație socială presupune valorificarea modelului de raționalitate managerială care corespunde istoric unei societăți postindustriale de tip informațional. Acest model concepe organizația școlară dintr-o perspectiva inovatoare care asigură:

a) orientarea instituției spre obiective aflate în concordanță cu cerințele funcționale ale sistemului de educație/ învățământ;

b) valorificarea deplină a resurselor pedagogice în concordanță cu cerințele funcționale ale proiectării curriculare;

c) îndrumarea metodologică a personalului didactic la niveluri de performanță aflate în concordanță cu cerințele perfecționării pedagogice;

d) administrarea eficientă a instituției în concordanță cu cerintele învățământului, de adaptare la condiții de schimbare socială rapidă. ( Kelemen, 2011, p.129- 131, p.190)

Influența dascălilor asupra dezvoltării concepției copilului despre sine și a stimei de sine este foarte puternică. Școlarul mic (6-11 ani) dobândește noi deprinderi legate de activitatea lui educativă: desenează, scrie, face adunări etc. Atunci când este încurajat să facă asemenea lucruri și este lăudat pentru realizarea lor, treptat va manifesta tendința de a munci susținut, de a persevera în realizarea sarcinilor dificile, de a pune munca înaintea plăcerilor de moment. Dacă strădaniile sale, în loc să-i aducă laude, îi vor aduce critici, pedepse, nemulțumirea profesorilor și a părinților, dacă va fi pus să arate ce poate și va fi “derogat” de la muncă și de la responsabilități, atunci copilul va dobândi treptat un sentiment de inferioritate legat de propriile sale capacități și de incapacitate în raport cu alții.

În esența sa, procesul de învățământ este un proces de creație: creativitatea se regăsește în toate componentele și activitățile sale. Școala, care stimulează creativitatea, asigură elevilor săi patru libertăți de bază: libertatea de studiu și pregătire, libertatea de explorare și investigare, libertatea de exprimare și libertatea de a fi ei înșiși.

În decursul istoriei, familia, întotdeauna, a îndeplinit un rol decisiv în educarea copilului. În funcție de statusul social- economic al familiei, părinții au demarcat principiile educației familiale ținând cont de obiceiurile, așteptările, manierele păturii sociale din care au făcut parte.

Școala, ca instituție, de-a lungul secolelor, s-a implicat în instruirea și educarea tinerilor, dar rolul său, în plan general, a crescut doar în ultimele două secole. Înainte nu se putea vorbi despre o colaborare școală- familie; fiecare factor și-a desfășurat activitatea pe baza principiilor sale fără influențarea celeilalte părți. Părintele și-a achitat obligațiile față de școală, iar instituția de învățământ și-a desfășurat activitatea zilnică de instruire și educare urmând ca la sfârșitul anului școlar, în prezența colectivului de părinți, elevii să fie întrebați din cele învățate în cursul anului școlar. Elevii talentați la sfârșitul unui ciclu școlar au fost orientați spre o formă de învățământ superior, iar cei cu rezultate mai modeste și-au terminat studiile mulțumindu-se cu cunoștințe minime.

Rolul școlii a devenit tot mai important, după încheierea celui de-al doilea război mondial,impunându-se părinților să asigure frecventarea regulată de către copiii a școlii. Astfel, relația școală-familie s-a axat încă de la începutul acesteia pe obligații părintești, fapt care a ușurat condițiile bunului mers al activității școlare. Oamenii au văzut în școală o posibilitate de avansare în ierarhia socială, începând cu epoca dictaturii comuniste, perioadă în care prestigiul școlii a crescut foarte mult. În domeniul colaborării școlii cu familia au intervenit schimbări esențiale. Părinții erau obligați să țină legătura cu școala; să participe la ședințele cu părinții, iar în acelaș timp, diriginții aveau obligația de a informa permanent și correct familia, cu privire la rezultatele școlare ale copilului si precum și note observative asupra comportamentul acestuia. Ocazional, dascălii efectuau vizite la domiciliul elevilor, să se informeze despre climatul social din care aceștia provin. Intenția de a realiza o colaborare strânsă între familie și școală a fost apreciabilă. Modul în care s-a realizat acest lucru lasă însă de dorit. În cele mai multe cazuri, totul s-a rezumat la o colaborare superficială și formală. În urma evenimentelor din anul 1989 au intervenit schimbări esențiale în procesul instructiv-educativ.

Deoarece elevul petrece cea mai mare parte din timpul dezvoltării sale intelectuale și morale într-un cadru instituționalizat, Donati (1989, p.5) considera că instituția școlară are datoria de a manifesta o atitudine pedagogică pozitivă și constructivă, în diverse cadre de manifestare față de familie. Promovând parteneriatul educațional centrat pe educația elevului, școala trebuie să respecte acest principiu fundamental pentru orice tip de educație democratic. Scopul general al parteneriatului dintre educatori și părinti este asigurarea caracterului pozitiv și a coerenței influențelor educative ale tuturor factorilor implicați.

Pentru atingerea unui nivel de calitate ridicat în eficientizarea relației școală- elev-familie-comunitate, este recomandată abordarea unui stil empatic de comunicare între părți. Este necesară o redefinire a echilibrului educațional dintre deciziile luate de școală și inițiativele venite din partea părinților sau a factorilor locali.

Este nevoie să se treacă rapid de la rolul autoritar și unic al școlii la un sistem de valori umaniste, cu importanță pe inițiativa responsabilă venită din toate părțile implicate în educația tinerilor. Școala trebuie să găsească formele optime prin care cei implicați în acest proces de educare să poată să gestioneze resursele umane, să aibă cunoștințe de psihologie și pedagogie, să se poată adapta rapid la managementul schimbărilor din societatea actuală. Rolul important, cel puțin acum, în contextul actual, îl are școala, cadrele didactice care, prin activitățile elaborate, pot dezvolta la elevi norme și conduite sociomorale, pot dezvolta abilități și conduite morale și civice. În acest sens, școala poate interacționa dezinteresată cu familiile elevilor, poate iniția activități utile în școală sau în afara acesteia; școala sprijină actorii implicați pentru a se cunoaște pe sine și pentru a înțelege normele si conduitele moral-civice, poate îmbunătați calitatea vieții și performanțele elevilor, poate forma abilități de gândire independentă și critică etc. Școala poate deveni un loc fertil al proiectării, asimilării și dezvoltării unor programe de învățare și formare continuă, bazate pe experiență și creație individuală sau de grup. În cadrul unor astfel de programe, elevii pot dobândi abilități metacognitive ce nu se regăsesc în procesul de predare-învățare propriu-zis, acestea fiind asociate cu latura socială a tânarului elev, cu personalitatea lui, cu formarea unei educații profesionale formative. Din această categorie pot face parte : conștientizarea interpersonală, expresivitatea creativă, încrederea în sine, organizarea unor activități extracurriculare, abilitatea de a raționa logic, lucrul în grup, spiritul practic etc. Pentru a putea fi puse în practică asemenea proiecte, trebuie conjugate eforturile tuturor părților implicate: societatea- cu realitatea ei situațională, familia- subiectivă de multe ori, școala-cu structurile motivaționale și proiective și, nu în ultimul rând, elevul- factorul conștient de importanța demersurilor întreprinse pentru creșterea educației sale. (Stahl, 2002, p.34-36)

1.6. Relația școală – familie

Atunci când există un adevărat parteneriat între școală, familie și comunitate, profesorii își însușesc căi noi și puternice de a îndrepta copiii către standarde școlare provocatoare; părinții discută regulat cu educatorii despre comportamentul copiilor lor, raportat la acele standarde ridicate și despre modul în care-i pot ajuta pe aceștia acasă și la școala; elevii se străduiesc să atingă noile standarde specifice disciplinelor studiate (matematică, științe, limbă, etc.). Și din ce în ce mai mulți tineri sunt bine dotați pentru a-și continua educația în universități și/sau pentru a începe o carieră sau o profesie cu un viitor promițător.

Fiecare școală devine o „comunitate a celor ce învață”, îndeplinind condițiile propriului său plan de îmbunătățire perpetuă în ceea ce priveștepredarea, învățarea și disciplina. Toți elevii săi se străduiesc, reușind de cele mai multe ori să progreseze încătre direcția atingerii standardelor dorite, în acest scop fiind ajutați de părinți, dar și de către profesori și alți parteneri.

Școlile și comunitatea îmbunătățesc instrucția, dezvoltarea profesională a cadrelor didactice, evaluarea, implicarea părinților și a oamenilor de afaceri, astfel încât fiecare aspect al educației funcționează ca parte a unui sistem al cărui rol este acela de a susține toți elevii în vederea atingerii propriilor obiectivele.

Întreaga comunitate este devotată scopurilor sale de a ajuta la formarea elevului.

De aceea se pot crea:

un parteneriat extins, care să permită realizarea planului, o relație între părinți și profesori, administratori și comitete școlare, instituții de cultură și artă, companii și instituții de învățământ superior, bunici și familia extinsă, spitale și agenții ale serviciului social, ziare și alte mijloace de comunicare în masă, organizații religioase și voluntare, biblioteci;

un plan de acțiune pentru îmbunătățirea continuă a tot ceea ce ține de școală, respective tot ceea ce influențează procesele de predare și învățare, pentru ca toți copiii să atingă acele standarde impuse de învățar.

În continuare voi prezenta câteva exemple de practici și programe, pe care școlile le pot folosi pentru a încuraja familia și a obține sprijinul comunității în procesul de învățare a elevilor. Trebuie întărit faptul că părinții sunt persoanele cheie în planificarea, organizarea, implementarea și evaluarea oricăror practici eficiente.

Dezvoltarea abilităților parentale

Sponsorizează ateliere de învățare pentru familie, pe teme sugerate de părinți și le defășoară în perioadele de timp și locurile accesibile tuturor acestora.

Solicită familiilor să precizeze ce tipuri de ateliere sau evenimente informative i-ar interesa să frecventeze și care sunt perioadele convenabile pentru desfășurarea lor.

Împrumută cărți familiilor, precum și casete cu ateliere pentru părinți.

Oferă informații despre dezvoltarea copilului.

Le oferă informații despre dezvoltarea condițiilor de acasă, care să sprijine învățarea școlară.

Au un centru pentru familie sau îi ajută pe părinți să aibă acces la alte centre de resurse din comunitate.

Au grupuri de sprijin pentru familiile cu interese și nevoi speciale.

Realizează sondaje printre părinți pentru a determina nevoile acestora, cere membrilor conducerii să ajute la împlinirea nevoilor respective și lucrează pentru a pune în legătură părinții cu resursele comunității.

Îi instruiesc pe membrii personalului școlii și îi sprijină pentru a contacta toate familiile.

Accentul pe comunicare

Programează ședințele cu părinții, profesorii și elevii, pentru a fixa obiectivele învățării elevilor pentru anul respectiv.

Îi ascultă pe părinții care prezintă punctele tari ale copiilor lor și modul în care învață aceștia.

Urmează „Regula celor șapte”, oferindu-le șapte căi diferite prin care părinții împreună cu membrii comunității pot afla despre ce se întâmplă în școală și pot comenta.

Profesorii au acces oricând la telefoane, pentru a comunica cu părinții în timpul sau după o zi de școală.

Implică părinții în evenimentele în care copiii sunt răsplătiți, premiați pentru realizările lor.

Încurajează membrii personalului să discute cu părinții – despre progresul școlar al copiilor lor – de câteva ori pe semestru.

Membrii conducerii transmit acasă mesaje pozitive despre elevi.

Se fac eforturi pentru a comunica cu tații.

Părinții cunosc numerele de telefon ale membrilor personalului didactic și orele în care aceștia pot fi sunați.

Comunică părinților misiunea școlii și expectațiile față de studenți.

Școala are o linie directă de sprijin în efectuarea temelor sau un alt tip de sistem de comunicare.

Furnizează părinților căi structurate de a comenta asupra mijloacelor de comunicare din școală, de pildă: telefon, mail.

Au personal didactic dispus să asiste și să-i sprijine pe părinți în interacțiunile lor cu școala.

Cadrele didactice fac vizite la domiciliul elevilor.

Se adresează direct părinților – dacă elevii au dificultăți de învățare sau provoacă tulburări la ore, înainte de apariția crizei.

Furnizează bibliotecilor publice copii ale manualelor sau ale altor publicații ale școlii.

Trimit comunicări acasă despre:

progresul școlar al elevului;

felul în care părinții pot ajuta la teme și pot încuraja învățarea acasă;

resursele comunității disponibile familiilor;

întâlnirile de la școală;

curriculum;

modul în care pot fi implicați părinții ca voluntari sau în conducerea școlii;

modul în care pot comunica părinții cu personalul școlii;

modul în care se pot implica părinții în activitățile elevilor;

asociația părinților;

disciplina elevului;

strategia de dezvoltare a învățării de către școală.

Învățarea acasă

Au obiective specifice și activități, prin care părinții sunt informați despre modul în care-și pot sprijini copiii la teme.

Oferă activități și evenimente de învățare pentru întreaga familie.

Invită părinții să împrumute publicații din biblioteca școlii, atât pentru ei, cât și pentru familiile lor.

Stabilesc legături ale părinților cu resursele și acțiunile comunității, prin care este promovată învățarea.

Oferă părinților materiale, pe care aceștia le folosesc pentru a evalua progresul copilului și a furniza feed-back profesorilor.

Îi ajută pe părinți să înțeleagă evaluările elevilor, inclusiv testele, și să sprijine elevii pentru a-și îmbunătăți performanțele.

Personalul didactic și mijloacele de comunicare ale șolii îi ajută pe părinți să conecteze activitățile de învățare de-acasă cu cele din clasă.

Includ părinții și alți membri ai comunității în dezvoltarea învățării copiilor în activitățile extrașcolare.

Voluntariatul

Încurajează familiile și pe alți membri ai comunității să devină voluntari în evenimentele organizate de școală.

Solicită părinții să precizeze modul în care doresc să participe ca voluntari în școala la care se află copiii lor și răspund în timp util sugestiilor acestora.

Oferă servicii elevilor ce doresc să fie voluntari în cadrul comunității.

Încurajează membrii familiilor și ai comunității să se implice:

ca participanți în consiliile de conducere;

ca tutori/mentori;

în prezentarea către elevi a carierelor lor și a altor subiecte;

ca asistenți în spectacolele organizate de copii;

ca însoțitori în excursii sau alte ieșiri cu clasa;

ca asistenți de instruire la ore, în bibliotecă sau în cabinetele de informatică.

Adună informații despre nivelul și frecvența familiei și comunității la programele școlii.

Au un program de recunoaștere a voluntarilor școlari.

Ajută personalul școlii să învețe cum să lucreze cu părinții voluntari și cu cei ce aparțin comunității.

Oferă oportunități de voluntariat pentru părinții singuri sau pentru cei ce muncesc.

Conducere și susținere

Încurajează părinții să frecventeze întâlnirile consiliilor și comitetelor școlii.

Solicită membrii personalului să-i ajute pe părinți să depășească situațiile dificile, provocate de copii.

Invită personalul didactic și grupurile de părinți să lucreze în colaborare și oferă spațiu și timp pentru aceasta.

Ajută familiile să se sprijine una pe cealaltă.

Implică părinții în:

planificarea programelor de orientare pentru noile familii;

dezvoltarea programelor de însușire și întărire a abilităților parentale;

angajarea membrilor personalului;

revizuirea curriculum-ului școlar.

Capitolul 2

1.1.Definirea parteneriatului

Parteneriatul reprezintă procesul de colaborare dintre două sau mai multe părți care acționează împreună pentru realizarea unor interese sau scopuri comune.

Modele de “servicii suport” pentru parteneriate în educație

În țările dezvoltate, parteneriatele școală – familie- comunitate sunt esențiale în procesul de educație a elevilor și în succesul lor la școală.

În fiecare țară din Uniunea europeană există structuri formale organizate de participare a părinților în sistemul educațional. Legislațiile și proiectele de reformă educațională ale anilor ‘90 au definit, în majoritatea țărilor, noi legi referitoare la participarea parentală în sistemele educaționale.

În România, în cadrul Ministerului Educației Naționale, există Direcția de programe și învățare pe tot parcursul vieții care, printre alte obiective, își propune dezvoltarea unor parteneriate capabile să faciliteze proiecte educaționale din țara noastră, printr-o eficientă colaborare cu: inspectorii școlari pentru programe și proiecte educaționale din inspectoratele școlare, responsabilii de proiectele europene și activitățile educative din unitățile de învățământ, reprezentanții din consiliile județene și ai primăriilor în sfera programelor educaționale. De asemenea, trebuie amintit faptul că tot mai multe comitete reprezentative ale părinților din unitățile de învățământ dobândesc personalitate juridică, putând astfel să dezvolte parteneriate utile la nivelul comunității.

1.2.Tipuri de parteneriat

Sfera lărgită de manifestare , impune identificarea unor criterii care să diferențieze tipurile de parteneriate astfel:

Forma parteneriatului stabilit. În funcție de acest criteriu, la propunerea autorităților Luciana-Simona Velea, Nicolae Toderaș și Mihaela Ionescu, se disting:

Parteneriatul informal – între părți asemănătoare, care se cunosc destul de bine sau care au avut ocazia să mai lucreze împreună anterior. Scopul stabilit este specific fiecăreia dintre părți și fiecare parte se poate implica în realizarea acestuia. Acesta poate fi dezvoltat pe o perioadă scurtă sau lungă de timp. Exemplu: realizarea unei reviste a școlii sau organizarea unei excursii.

Parteneriatul formal – între părți diferite ca formă de organizare și ca misiune instituțională, dar care se coalizează pentru rezolvarea unei anumite probleme. Domeniul de activitate și interesul comun este liantul acestui tip de parteneriat. De obicei, parteneriatele formale sunt stabilite peantru o perioadă îndelungată și fiecare parte implicată are de îndeplinit seturi de acțiuni pe care trebuie să le întreprindă. Un exemplu de parteneriat la nivelul școlii ar fi cel încheiat între școală și autoritățile locale, pentru îngrijirea unui parc de copii și părinți sau pentru organizarea unei expoziții tematice cu ocazia Zilelor localității.

Obiectivul parteneriatului stabilit. Conform acestui criteriu, se pot deseobi:

Parteneriatul operațional – se realizează în baza unui proiect concret. Proiectul poate fi propus de către una dintre părți sau poate fi rezultatul unei preocupări comune. Exemplu: realizarea unui post de radio pentru copiii școlari.

Parteneriatul de reprezentare este determinat de nevoia de coalizare pentru realizarea unui scop comun. Un exemplu ar putea fi consiliul părinților, consilii, alianțe.

Finanțarea parteneriatului. Acest criteriu determină mai multe categorii de parteneriate. În funcție de modul de finanțare, există:

Parteneriatul care nu necesită finanțare – scopul propus poate fi realizat cu resurse minime, care nu implică obligatoriu alocarea unor resurse financiare speciale. Elementul primordial al acestui tip de parteneriat este participarea activă a membrilor unei comunități. De exemplu, se pot realiza vizite la care să participe copiii, părinții sau se pot organiza activități de ecologizare a localității în care locuim. Acest tip de parteneriat este de scurtă durată și are efecte imediate.

Parteneriatul care necesită finanțare – scopul propus este unul complex și necesită finanțare. Tipul acesta de parteneriat se bazează pe o redistribuire a sarcinilor financiare între părți. Un partener poate implementa o anumită acțiune, iar alt partener poate finanța respectiva acțiune. În comparație cu parteneriatul care nu necesită finanțare, acesta este mai greu de stabilit, negocierile financiare fiind mai anevoioase.

În raport cu sursa de finanțare, pot fi identificate:

Parteneriate finanțate din fonduri provenite de la bugetul de stat sunt fonduri prevăzute în bugetul unităților de învățământ, ale primăriilor, ale consiliilor locale/ județene, ale Ministerului Educației Naționale, având o destinație clar definită, aceea de a reprezenta surse de finanțare pentru derularea unor parteneriate cu scopul organizării unor concursuri județene sau naționale, premierea rezultatelor excepționale ale copiilor, dotarea cu mijloace materiale sau didactice, investiții în spațiile de învățământ etc.

Parteneriate finanțate din fonduri extrabugetare sunt surse importante obținute de către unitatea de învățământ prin parteneriate stabilite cu agenți economici, organizații nonguvernamentale, asociația părinților sau ca urmare a derulării altor proiecte. Exemplu: organizarea unui târg caritabil ( Din inimi de copii pentru copii), vizite la muzee, excursii tematice, vizionări de spectacole etc.

Parteneriate finanțate din fonduri europene sunt fonduri nerambursabile, în cea mai mare parte, obținute în urma aplicațiilor depuse ca urmare a apelurilor naționale ale ANPCDEFP (Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale), POSDRU ( Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane) etc.

Durata parteneriatului. În funcție de termenul de derulare a parteneriatelor, există:

Parteneriate pe termen lung pot fi cele precum proiectul Să citim pentru mileniul III desfășurat între școală și biblioteca locală pe perioade mai lungi de timp de unu, doi ani, în funcție de nivelul clasei de elevi.

Parteneriatele pe termen scurt pot fi de tipul celor întâlnite în perioada sărbătorilor culturale sau religioase, organizate în funcție de specificul localității. Exemplu: Împreună de Crăciun desfășurat împreună cu consiliul local pe durate de două-trei săptămâni și încheiat cu un eveniment festiv.

Cine pot fi parteneri?

Alegerea potențialilor parteneri poate fi făcută cu ajutorul unei autoevaluări răspunzând unor întrebări( conform Velea Lucian S., Ionescu M., Toderaș N., 2006), cum ar fi:

Cine suntem?

Ce dorim să facem?

Pentru cine dorim să facem?

În cât timp dorim să realizăm respectiva acțiune?

De ce resurse avem nevoie?

Ce putem face de unii singuri și ce trebuie să facă parteneriatul?

Ce îi putem oferi parteneriatului?

Ce putem face dacă nu ne găsim un partener viabil?

Aceste întrebări ne pot ajuta la stabilirea portretului viitorului partener pentru realizarea activității propuse.

Partenerii posibili ai școlii pot fi:

părinți, aociații ale părinților;

instituții de educație: grădinițe, școli, licee, universități, palate ale copiilor, centre de resurse educaționale sau asistență psihopedagogică etc;

agenți educaționali: cadre didactice, specialiști (psiholog, consilier școlar, logoped, psihopedagog, kinetoterapeut), bibliotecari, muzeografi, organizații nonguvernamentale care acționează în domeniul educației și protecției copilului etc.;

membri ai comunității cu influență asupra creșterii, educării și dezvoltării copilului ( medici, reprezentanți ai bisericii, poliției, ai consiliilor locale, mediatorul școlar etc.);

reprezentanți ai unor instituții: primării, dispensare, instituții de cultură (teatre, muzee, biblioteci etc.), instituții religioase, pompieri, poliție, agenții de protecție a mediului, organizații nonguvernamentale, agenți economici.

1.3. Cum se stabilește un parteneriat?

Pentru realizarea unui parteneriat trebuie stabilite câteva forme de relaționare necesare. Astfel, trebuie respectate patru condiții de realizare a acestui proces: comunicare, coordonare, cooperare și, în final, parteneriat. Aceste distincții sunt importante pentru decizia privind tipul de relaționare pe care se pot miza, pentru un anumit partener din cadrul comunității.

Procesul de colaborare pornește de la un nivel inferior, cel al comunicării, și tinde spre un nivel superior, cel al parteneriatului. Cu alte cuvinte, parteneriatul este o formă avansată a relației dintre două sau mai multe părți. În aceeași ordine de idei, cooperarea și coordonarea sunt formele intermediare care facilitează stabilirea unui parteneriat.

Dacă în cazul comunicării nu există niciun scop comun, dar există un cadru al schmbării de idei și sugestii, atunci, în cazul parteneriatului, scopul final și comun este similar cu scopul individual al fiecărei părți.

În cazul coordonării, scopul final este separat în două părți distincte și nu este similar scopului final individual, iar în cazul cooperării, scopul final și comun este unul unitar, dar necorespunzător întocmai scopului final individual.

Această reprezentare grafică poate servi ca exemplu relevant pentru nivelul optim de atins și pentru a conștientiza gradul responsabilităților care trebuie asumate atunci când se stabilește un parteneriat.

Pentru unele tipuri de activități, este utilă încadrarea unor parteneri la nivelul comunicării, iar a altora la nivelul coordonării. În schimb, pentru alte tipuri, se impune încadrarea acelorași parteneri la nivele superioare. Prin urmare, colaborarea dintre parteneri trebuie să se realizeze într-o manieră dinamică, flexibilă.

Odată ce s-au făcut distincțiile corespunzătoare între formele de relaționare, se pot enumera și pașii care trebuie urmați pentru stabilirea unui parteneriat eficient și de durată.

Un parteneriat se realizează astfel:

Pasul 1. Identificarea nevoilor instituției și realizarea unei propuneri de proiect. Pentru a implementa un proiect care să genereze efecte pozitive pe termen lung, este recomandat ca tematica acestuia să fie determinată de nevoile reale ale instituției, și nu de preferința pentru anumite teme sau parteneri familiari. Așadar, în urma realizării unei analize SWOT,se identifică nevoile reale ale școlii, în funcție de care se conturează ideea de proiect ce urmează a fi operaționalizată în etapele următoare.

Pasul 2. Constituirea grupului de lucru la nivelul școlii. Pentru a asigura succesul proiectului este foarte important să găsim în cadrul școlii persoanele potrivite proiectului ales. Acestea trebuie să dorească să se implice în proiect, să aibă cunoștințe și abilități în concordanță cu subiectul propus și, nu în ultimul rând, să aibă calități de comunicare și relaționare.

Pasul 3. Autoevaluarea. Grupul de lucru stabilit la nivelul școlii trebuie să-și analizeze nevoile și resursele interne de care dispune. Apoi, ar trebui să identifice, pe de o parte, factorii care ar încuraja, stimula și sprijini proiectul, iar pe de altă parte, factorii care ar împiedica și ar constrânge realizarea acestuia cu succes. În același timp, se aplică aceeași analiză și asupra oportunității de a stabili relații de parteneriat cu alte organizații sau care pot sprijini campania.

Pasul 5. Contactarea partenerilor selectați. Inițial, grupul de lucru va trebui să stimuleze modul în care va arăta parteneriatul, cum va fi el realizat, ce rezultate va produce, ce așteptări are fiecare parte de la parteneriat. Apoi, va trebui să întreprindă acțiuni de contactare și abordare directă a partenerilor selectați. Se va realiza și o negociere a responsabilităților fiecărei părți. Această etapă se poate solda fie cu un acord al parteneriatului selectat, fie cu un refuz. În cazul acordului, se trece la etapa următoare, iar în cazul refuzului, se repetă pasul 3 cu un alt posibil partener, dintre cei identificați în pasul 2.

Pasul 6. Testarea. În cazul în care contactarea parteneriatului s-a finalizat cu succes, grupul de lucru va trebui să planifice, să deruleze și să evalueaze o activitate mai simplă din cadrul campaniei, pentru a vedea dacă parteneriatul este într-adevăr viabil și demonstrează că sunt șanse pentru a funcționa eficient. Această etapă este importantă pentru a evita consumul de resurse, fără predicția succesului, pe baza rezultatelor intermediare. Dacă rezultatele intermediare sunt încurajatoare, relația dintre grupul de lucru și partenerul respectiv se va intensifica și va căpăta o nouă dimensiune, specifică pasului următor.

Pasul 7. Creșterea. Acest pas presupune intensificarea relațiilor, prin renegocierea celor stabilite în pasul 3. Aceasta demonstrează existența încrederii între școală și partenerul ales. De obicei, atingerea acestui pas face posibil un parteneriat durabil și eficient.

Pașii prezentați succint nu sunt pași canonici care trebuie respectați întocmai. Procesul este unul firesc care îmbină armonios și conform necesităților etapele realizării unui parteneriat eficient. Pașii enumerați pot fi adaptați pentru fiecare activitate în parte. Deși nu există rețete de succes, respectarea acestor pași poate ajuta la construirea unui parteneriat de durată.

1.4. Cum se aleg partenerii?

Există câteva principii care trebuie respectate pentru realizarea unui parteneriat durabil și eficient. Aceste principii vor ajuta la construirea parteneriatului, astfel ca partenerii să conștientizeze importanța contribuției fiecăruia dintre ei.

Principiul indispensabilității.Există anumite instituții de care trebuie ținut seama în demersurile partenerilor de implementare a unor activități. De obicei, aceste instituții sunt cele care dețin resursele principale sau expertiză într-o comunitate, iar școala are datoria de a încerca să le angreneze în demersurile sale. De exemplu, campania de educație ecologică și protejare a mediului nu poate avea impactul dorit, dacă nu este sprijinită de către consiliul local.

Principiul egalității. Conform acestui principiu, fiecare partener trebuie să fie tratat egal, fără niciun fel de discriminare. Uneori acest principiu este dificil de respectat, mai ales atunci când unii adulți au dificultăți în a aprecia opiniile tinerilor sau ale copiilor.

Principiul responsabilității. Orice responsabilitate asumată trebuie realizată conform înțelegerii inițiale pentru atingerea scopului final. Dacă una dintre părți nu-și îndeplinește obligațiile, atunci scopul final poate fi imposibil de realizat. De aceea, este important ca în momentul stabilirii parteneriatului să se precizeze cu exactitate toate situațiile și riscurile posibile.

Principiul flexibilității.Parteneriatul presupune ca părțile să coopereze și să comunice permanent. De multe ori, specificul instituțiilor, ideile și interesele partenerilor nu corespund între ele. Astfel, pe parcursul desfășurării activității în parteneriat trebuie să se manifeste un anumit grad de flexibilitate și înțelegere. Partenerii trebuie să evite comportamentul rigid ( de exemplu, pentru realizarea unei campanii, grupul de lucru a elaborat un comunicat de presă, care nu se ridică la standardele specialiștilor din presă; prin urmare, partenerii media trebuie să manifeste înțelegere și să ofere sprijin pentru redactarea comunicatului).

1.5. Cum se pregătesc strategiile de implicare

Pentru pregătirea strategiilor de implicare este importantă stabilirea rolurilor pentru toate persoanele implicate.

Directorul școlii – are un rol în stimularea participării părinților și a comunității în activitatea școlii, precum și în stabilirea legăturilor cu agențiile de lucru din afara școlii, prin unele din atribuțiile sale:

analizează acivitățile curente ale școlii;

centralizează opiniile factorilor interesați de ceea ce trebuie să se întâmple în viitor;

se preocupă de realizarea în școală a unui mediu incluziv, care să faciliteze implicarea părinților și a membrilor comunității în procesul de învățare;

elaborează (în echipă) planul anual de activitate;

Cadrele didactice – au un rol esențial în stabilirea parteneriatelor, iar directorul poate alege o persoană care să conducă procesul. Cadrele didactice:

introduc teme de interes care să atragă colaborarea părinților;

organizează ateliere de lucru despre curriculum pentru părinți;

vin în întâmpinarea preocupării părinților legate de educația copiilor prin organizarea de activități extrașcolare;

organizează întâlniri în cadrul cărora să îi consilieze pe părinți în vederea alegerii liceului.

1.6. Beneficii ale parteneriatului

Dialogul și conlucrarea facilitează schimbul de idei între părți. Parteneriatul este modalitatea prin care două sau mai multe părți decid să acționeze împreună pentru realizarea unui scop comun sau pentru rezolvarea unei probleme.

Unele probleme sunt mai ușor de detectat și de explicat, altele nu. De aceea, pe lângă forma de colaborare pe care o oferă, parteneriatul creează cadrul pentru a sesiza diverse aspecte care nu au fost analizate individual. Dialogul și conlucrarea facilitează schimbul de idei între părți,nuanțând aspectele cele mai importante ale unei probleme. Unele dintre aspecte pot fi știute, altele pot fi și noi. Parteneriatul face posibilă completarea punctelor forte ale fiecărei părți, generând totodată noi idei.

Parteneriatul anticipează și previne unele probleme. Un alt beneficiu al parteneriatului constă în anticiparea și prevenirea unor probleme și evitarea apariției altora, ca efecte colaterale ale intervenției noastre. Deoarece problemele sunt legate între ele, soluționarea uneia poate cauza o serie de efecte.

Parteneriatele trebuie văzute ca o componentă esențială în organizarea școlii și a clasei de școlari. Ele nu mai sunt de mult considerate doar o simplă activitate cu caracter opțional sau o problemă de natura relațiilor publice.

Parteneriatul încurajează inovația. Parteneriatul constituie un mediu prielnic pentru crearea unor soluții noi, a unor modalități inedite de lucru. Acolo unde mai multe persoane sau instituții analizează o situație, reflectează asupra soluțiilor și propun variante de lucru, de oferire a unor soluții ingenioase.

Concursurile reprezintă forme de manifestare a spiritului inovator în cadrul parteneriatelor la nivel internațional, național, regional sau local. Participarea la aceste concursuri presupune eforturi concentrate ale întregii comunități educaționale (copii, părinți, educatori, consilii locale) pentru a asigura resursele necesare derulării activităților.

Concursurile la care pot participa micii școlari se manifestă în sfera mai multor domenii, astfel:

domeniul cultural-artistic (arte vizuale, literatură, muzică, dans, teatru, folclor, tradiții, obiceiuri);

domeniul culturii și civilizației;

domeniul ecologie și protecția mediului;

domeniul educație civică, voluntariat, proiecte caritabile;

domeniul sportului.

Este foarte important ca aceste concursuri să nu fie privite ca forme de organizare pentru încurajarea competiției între copii, ci modalități de manifestare și susținere a talentelor și abilităților micilor școlari.

Ministerul Educației Naționale avizează anual o serie de activități educative (concursuri și proiecte organizate la nivel național și internațional) la care poate participa orice școală.

Parteneriatul stimulează participarea activă și responsabilă a tuturor la viața comunității. Gradul de activism și de interes al cetățenilor este variat: unii sunt foarte activi, alții, mai puțin. Există și o categorie de persoane care sunt interesate să participe, dar nu dispun de resursele și de capacitățile necesare pentru a acționa eficient. Parteneriatul oferă această posibilitate a schimbului de resurse. Cetățenii interesați de problemele și perspectivele comunității se pot ralia pentru elaborarea și implementarea unor soluții sau direcții de dezvoltare. Acest proces contribuie la dinamizarea vieții comunitare și influențează gradul de participare a cetățenilor la viața comunității. Mai mult, parteneriatul îi stimulează și pe cei care sunt mai puțin interesați,demostrându-le că există oricând o alternativă la pasivitate și indiferență.

Parteneriatul constituie și un factor motivant: pentru unii, satisfacția constă în faptul că ideile lor sunt puse în valoare și sunt apreciate de ceilalți, iar pentru alții, în faptul că pot fi utili cu ceva comunității din care fac parte.

1.7. Colaborarea în parteneriatul școală-familie

Relația familie – școală

În această lume în permanentă schimbare – aflată sub presiunea competițiilor de orice fel – părinții, educatorii, oamenii de afaceri, comunitățile locale, statele și guvernele naționale se străduiesc împreună să încurajeze sistemele de îmbunătățire a educației, pentru a-i ajuta pe copii să se dezvolte. Unul dintre mijloacele de îndeplinire a acestui scop – implicarea familiei în educație – a existat de generații.

Familiile trebuie să fie implicate în îmbunătățirea învățării acasă, precum și în școală, dacă avem copii care vor să devină persoane instruite. Familiile pot întări învățarea acasă, prin implicarea în școlile în care studiază copiii lor, încurajându-i pe aceștia să participe la lecții și susținându-le interesul pentru discipline incitante și lărgindu-și propriile abilități parentale.

Toate acestea sunt utile, pentru că familiile în societatea modernă se confruntă cu solicitări ridicate, cu o compretiție crescută pentru obținerea atenției din partea copiilor lor, precum și cu poveri economice, care forțează tot mai mulți părinți să lucreze în afara căminului și limitează serios timpul pe care aceștia îl petrec cu copiii lor. Provocările respective sunt complicate și de lipsa comunicării între școli și familii și de faptul că adesea practicile școlare eșuează în a veni în întâmpinarea nevoilor multor familii ale elevilor.

În același timp, există semne conform cărora legăturile dintre cele două instituții pot deveni mai puternice. Părinții își doresc foarte mult ca cei mici să reușească și vor să lucreze cu școala pentru a atinge succesul.

Școlile pot și chiar joacă un rol important în întărirea acestor interdependențe. Părinții se întorc către școală pentru a fi îndrumați. Când profesorii și conducerea sunt dornici să-i atragă pe părinți, atunci rezultatele copiilor se îmbunătățesc. Există multe inițiative promițătoare care demonstrează căile inovative de a îndrepta familiile către procesul de învățământ. Prin astfel de eforturi, precum și altele asemănătoare, școlile vor obține un sprijin și mai mare din partea părinților și se va observa mai clar progresul elevilor.

Familiile trimit copiii la școală, acolo unde speră ca ei să-și dobândească instrumentele necesare pentru a reuși în viață. Școlile preiau copiii și îi trimit înapoi în familiile lor, acolo unde presupun că le va fi furnizat sprijinul de care aceștia au nevoie pentru a crește și a învăța. Cercul acesta, în care casa și școala își împart acțiunea asupra capacităților copiilor, este unul ce a fost considerat centrul dezvoltării, al dezbaterilor și al obținerii informațiilor de orice natură. majoritatea instituțiilor educaționale are un grup formal de legătură școală – familie, fie că este comitetul de părinți, consiliul școlii sau „camera părinților”, în unele state, dar toți lucrează pentru a crea o punte între familie și sistemul de învățământ.

Atât părinții, cât și educatorii au un interes deosebit față de succesul copiilor și dețin și sistemul de legături care să faciliteze reușita. Nimeni nu trebuie să se îndoiască de acest aspect. Însă conceptualizarea și operaționalizarea legăturilor familie – școală a fost realizată în moduri diferite de practicieni, creatorii de politici educaționale și cercetători, care au avut idei anume referitoare la drepturile, rolurile și responsabilitățile participanților la educație. Pentru unii, centrarea pe acest tip de cercetare a constat în descrierea programelor și a practicilor care să determine creșterea implicării părinților în activitățile legate de școală. În cadrul acestei literaturi, se fac conexiuni între practică și rezultate. Lucrările respective au caracter foarte pragmatic. În contrast, alți autori se centrează pe interacțiunile părinților cu educatorii, pentru a pune în evidență dimensiunile puterii și ale ideologiei. Ei oferă căi de problematizare a situației, care implică noi moduri de gândire, în loc să direcționeze către politică sau practică încă de la început.

Realitatea de zi cu zi a familiei este diferită azi de cea a generațiilor anterioare. Părinții și copiii își petrec mult mai puțin timp împreună și aproape toți adulții se confruntă cu o permanentă dorință de a echilibra cererile vieții de familie, cu cele ale slujbei. Într-o vreme în care părinții se află sub presiuni fantastice, care-i fac mai puțin capabili să participe la viața copiilor lor, există o nevoie și mai mare de a se implica mai ales în educație.

Părinții recunosc această necesitate. Conform sondajelor, aproape 40% dintre americani, de pildă, cred că nu-și alocă suficient timp pentru educarea copiilor lor. Această problemă – una dintre cele mai importante, care afectează educația în zilele noastre – va fi rezolvată doar printr-un efort comun, care să implice părinții, școlile și comunitatea.

Școlile trebuie să răspundă nevoilor părinților și să le ofere acestora sprijinul necesar pentru ca ei să se poată implica în procesul de învățare al copiilor. În același timp, părinții trebuie să încetinească ritmul vieții cotidiene, acordând mai multă importanță deținerii de către urmașii lor a unei bune educații. E util ca ei să servească drept model pentru copiii lor.

Cercetările confirmă că, indiferent de mediul economic sau cultural al familiei, când părinții sunt parteneri în educația copiilor lor, rezultatele determină performanța elevilor, o mai bună frecventare a școlii, reducerea ratei de abandon școlar și scăderea fenomenului delicvenței.

Astfel, că primii profesori ai copiilor lor, părinții și familiile ar trebui:

să elaboreze un program zilnic pentru teme. Acesta să fie verificat regulat. Să existe un loc liniștit de studiu, fără TV sau radio. Să se descurajeze convorbirile telefonice, în timpul lucrului. Părinții să încurajeze eforturile copilului și să fie disponibili să le răspundă la întrebări, precum și să discute cu ei ceea ce și-au însușit.

Așa cum școlile au responsabilitatea de a da teme serioase, elevii trebuie să le finalizeze. Timpul petrecut astfel de elevi este direct proporțional cu performanța obținută;

să citească împreună cu copilul. Să-l ducă pe acesta la bibliotecă și să-l ajute să-și găsească – în funcție de hobby-urile și interesele sale – cărți potrivite.

Studiile demonstrează că atunci când părinții le citesc copiilor sau îi ascultă cum citesc, în mod frecvent, performanțele acestora se îmbunătățesc. Pentru un părinte, a aloca din timpul său pentru a citi cu copilul reprezintă calea cea mai de succes pentru a-l încuraja pe cel mic să citească, iar aceasta constituie un aspect esențial în educarea sa;

să folosească televizorul cu înțelepciune. Să stabilească anumite ore pentru privitul la TV și să-l ajute pe copil să-și aleagă programele potrivite. Să selecteze programe, pe care să le urmărească și să discute împreună subiectele respective.

Părinții trebuie să le limiteze timpul de privit, dar și să-i sprijine să selecteze programele educative. Dacă sunt alese cu atenție, unele dintre ele pot determina creșterea interesului copiilor în învățare;

să păstreze legătura cu școala. Nu trebuie să lase școala să fie cea care-i anunță cum se descurcă copilul. Să știe ce învață copilul, care-i sunt temele și cum și le rezolvă. Să-și stabilească în program un moment în care să meargă la școală și să vorbească cu profesorii. Dacă nu pot, să-și planifice să dea un telefon. Nu trebuie așteptat până apar problemele.

Un studiu asupra performanței elevilor de liceu a demonstrat că părinții care se informează în mod constant în legătură cu programul școlar al copiilor pot contribui la rezultate mai bune. Parteneriatul dintre părinți și profesori reprezintă cheia creării unui climat favorabil învățării atât la școală, cât și acasă;

să-i laude pe copii, să le aprecieze efortul. Să-i încurajeze să persevereze. Să cultive acasă o atmosferă caldă și suportivă, dar în același timp să stabilească și standarde referitoare la modul de elaborare a temelor.

Părinții joacă un rol dominant în influențarea încrederii și motivației copilului de a deveni un individ de succes. Ar trebui să-i încurajeze să-și elaboreze toate temele, precum și să-i introducă în programe de îmbunătățire a activităților lor, dar și în cele de tip extrașcolar, în care-și pot valorifica talentul.

să le vorbească adolescenților (mai ales la această vârstă). Să le cunoască prietenii și locurile în care își petrec timpul liber. Să-i sprijine în activitățile extracurriculare. Să-i implice în activitățile familiei. Să continue să stabilească reguli. Să le precizeze copiilor adolescenți că ei reprezintă un model pentru frații mai mici.

Copiii și părinții pot învăța multe unii despre alții doar printr-o simplă acțiune de comunicare. Adulții ar trebui să le prezinte deschis acestora valorile lor. Discutând despre importanța unora, precum: onestitate, încredere de sine, responsabilitate, părinții își ajută copiii să decidă singuri și să adopte cele mai bune soluții.

Pentru a realiza o schimbare reală în școli, părinții trebuie să fie direct implicați în educarea copiilor. Astfel că, pentru a susține aceasta, e nevoie și de sprijin din partea școlilor și comunităților.

În efortul de a stabili legătura cu școlile, acestea ar trebui:

să încurajeze familiile și profesorii să stabilească acorduri de învățare. Acestea ar trebui să definească scopurile, expectațiile și responsabilitățile împărtășite ale școlilor și părinților, ca parteneri egali la succesul elevilor. Înțelegerile de acest tip, folosite împreună cu alte strategii ale școlii întăresc relațiile dintre familii, elevi și profesori și creează un mediu mai puternic de învățare;

să instruiască pe cei din conducerea școlii. Școlile bune valorizează implicarea parentală și îi caută pe părinți. Cel mai adesea, școlile îi contactează pe aceștia doar când sunt probleme. În dezvoltarea unui parteneriat va fi necesară instruirea directorilor, profesorilor și a altor membri din conducerea școlii, precum și a părinților, în scopul de a-i ajuta pe toți colaboratorii să obțină abilitățile necesare. Toți trebuie să sprijine parteneriatele de acest tip;

să ofere teme, care să-i atragă pe părinți. Cele pe termen lung i-ar implica pe aceștia în procesul de învățare, astfel încât i-ar putea ajuta, de pildă, să-și construiască arborele genealogic, reconstruindu-și istoria familiei;

să acorde părinților dreptul de a lua decizii. Ar putea să se implice în hotărâri care privesc școlarizarea copiilor. Școlile pot prezenta opțiuni, pentru ca părinții să se angajeze individual sau colectiv în luarea de decizii referitoare la scopurile și standardele copiilor și cele ale instituției de învățământ;

să extindă programul de lucru din școală. Rămânând deschise după-amiaza, seara și la sfârșit de săptămână, școlile permit elevilor și familiilor să se angajeze în activități de învățare și recreative și oferă programe de educația adulților și de instruire a părinților;

să creeze un centru de resurse pentru părinți. Să desemneze o zonă în școală, unde să invite părinții să împărtășească experiențele celorlalți și să lucreze cu profesorii și conducerea școlii în activități specifice instituției respective de învățământ.

Dar și comunitățile pot sprijini relațiile dintre familii și școli în mai multe moduri. Astfel, ar trebui:

să contribuie la educarea generațiilor următoare, prin voluntariat. Membrii comunității și cei ai unor afaceri locale pot sprijini implicarea familiei, prin extinderea mediului de învățare. Voluntarii pot asista școlile fie cu ocazia unor evenimente speciale, fie – în mod obișnuit – prin acțiuni de consiliere. Implicarea familiei și a comunității ar trebui să fie susținută în scopul sprijinirii dezvoltării elevilor de toate vârstele. De asemenea, prin apartenența la consiliul comunității locale, membrii comunității pot influența programul de politici al acesteia;

să sprijine dezvoltarea copiilor și a familiilor lor. Să pună la dispoziția școlilor și a familiilor resursele necesare. Organizațiile comunității pot ajunge la părinți, prin oferirea de servicii, cum ar fi cele de îngrijire a copilului, programele de după școală, asistență la lecții, programe de educație pentru părinți sau programe de consiliere a tinerilor și a familiei. Un alt mod de a susține parteneriatul ar putea fi invitarea unor reprezentanți oficiali ai învățământului de a se adresa grupurilor comunității în probleme legate de școală;

să sprijine existența unor orare flexibile ale părinților la locul de muncă și a unor programe speciale pentru ca aceștia să participe la activitățile școlare ale copiilor lor. Angajatorii ar putea să creeze orare tip, care să le permită părinților să se implice voluntar în diverse activități, la școlile copiilor lor, fără să mai pretindă „recuperarea” timpului de lucru.

Ce înseamnă de fapt „implicarea familiei în educație”? Presupune o mulțime de activități. Unii părinți și unele familii poate că au timp să se implice în mai multe moduri, alții doar în una sau două activități.

Răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi: „a citi o poveste înainte de culcare…, a verifica temele în fiecare seară…, a discuta cu profesorii asupra progresului copiilor dumneavoastră…, a ajuta școala în a-și stabili standarde de performanță…, a limita vizionarea programelor TV la nu mai mult de două ore în timpul zilelor de școală…, a deveni un susținător al unei mai bune educații în comunitatea căreia aparțineți și a insista în a impune standarde ridicate de comportament copiilor dumneavoastră” (17, p. 83).

În ceea ce privește parteneriatul școlii cu familiile elevilor, adesea aceasta se așteaptă ca părinții să acționeze singuri. Dezvoltarea parteneriatelor eficiente cu familiile solicită tuturor celor din conducerea instituției de învățământ (administratori, profesori) să creeze un mediu școlar, care să-i întâmpine deschis pe părinți și să-i încurajeze să întrebe, să-și exprime îngrijorările, precum și să participe în mod adecvat la luarea deciziilor. De asemenea, reprezentanții școlii trebuie să le ofere părinților informațiile de care au nevoie și să le arate cum se pot implica mai bine.

Iată câteva principii fundamentale ale colaborării familie-școală:

Copiii să se implice ca participanți activi în interacțiunile familie-școală, centrate pe învățare.

Să ofere tuturor părinților oportunități de a participa activ la experiențele educaționale ale copiilor lor, chiar dacă vin sau nu la școală.

Colaborarea familie-școală să fie folosită pentru rezolvarea problemelor dificile și drept cadru de sărbătorire a realizărilor, a performanțelor deosebite.

Relația dintre cele două instituții atât de importante să constituie fundamentul restructurării educaționale și al reînnoirii comunității.

Eficiența profesională a cadrelor didactice, a administratorilor și a întregului personal al școlii să fie maximizată prin dezvoltarea unor abilități concrete, esențiale conexiunii cu părinții și comunitatea.

În abordarea parteneriatului descris anterior este util să amintim și câteva strategii de depășire a barierelor obișnuite, ce apar în situația implicării familiei în școală. Acestea pot fi:

depășirea constrângerilor de timp și resurse. Pentru a construi parteneriate puternice, membrii familiei și ai conducerii școlii au nevoie de timp pentru a cunoaște mai bine, pentru a planifica modul în care vor lucra împreună pentru determinarea unei creșteri a dorinței de învățare a elevului și pentru a-și duce la îndeplinire ceea ce și-au propus. Programele reușite găsesc și timp și resurse, atât pentru profesori, cât și pentru părinți;

oferirea de informații și instruire pentru părinți și conducerea școlii. Între părinți și personalul școlii pot apărea greșeli de percepție și neîncredere, dacă nu există informații și abilități de a comunica. În centrul tuturor programelor care vizează colaborările de acest tip se află inițiativele de depășire a golului informațional existent între părțile implicate, adică familie și școală. Prin atelierele organizate și prin varietatea activitățilot utile, cum ar fi scrisorile de informare, manualele și vizitele acasă – pe care părinții și conducerea școlii le parcurg în cadrul acestor programe – fiecare învață cum să aibă încredere în celălalt și cum să lucreze împreună, pentru a-i ajuta pe copii să reușească;

restructurarea școlilor pentru a sprijini implicarea familiei. Dezvoltarea unui parteneriat de succes între școală și familie presupune un efort total al școlii, și nu doar munca unei singure persoane, și nici existența unui singur program. Organizarea școlară tradițională și practicile acesteia, în special în gimnaziu, descurajează adesea familiile, determinându-le să nu se implice. Pentru a crea un mediu primitor pentru părinți, unul care să-i angajeze pe aceștia în activitatea de determinare a succesului copiilor lor, școlile pot face schimbări, care să le prezinte drept locuri mai personale și mai „îmbietoare”. Indiferent de pașii întreprinși de școli în dezvoltarea parteneriatelor cu familiile, cele mai de succes sunt pregătite să-și reconsidere toate modalitățile de a se organiza și să se restructureze pe căi care să le determine să devină mai puțin ierarhizate, mai personale și mai accesibile părinților;

depășirea diferențelor dintre școală și familie. Diferențele de limbă și cele culturale, precum și deosebirile în ceea ce privește realizările de ordin educativ, care separă familiile de conducerea școlii, fac dificilă comunicarea și participarea lor la activitățile școlare. Strategiile de depășire a acestora includ implicarea părinților cu un nivel scăzut de instruire, iar în ceea ce privește diferențele de limbă, ele pot fi depășite prin acordarea de servicii bilingve de comunicare atât orală, cât și scrisă, pentru ca familiile să fie informate despre programele școlii și despre progresul copiilor lor. E bine, de asemenea, ca școala să promoveze înțelegerea culturală pentru a construi încrederea între cei de acasă și cei de la școală;

obținerea de sprijin extern pentru parteneriat. Multe școli și-au întărit colaborarea cu familia, prin obținerea de sprijin material de la comunitățile locale și nu numai. Eforturile comune pot implica agențiile care oferă sprijin comunității, colegiile și universitățile și alte instituții interesate.

Iată câteva sugestii pentru obținerea unor parteneriate de succes:

Nu există o abordare potrivită tuturor tipurilor de parteneriat. Trebuie construit pe ceea ce funcționează cel mai bine. E recomandabil să se înceapă parteneriatul familie-școală prin identificarea – împreună cu părinții – a punctelor tari, a intereselor și nevoilor familiilor, elevilor și conducerii școlii si să se creeze strategii care să răspundă acestora.

Perfecționarea și dezvoltarea celor din conducere reprezintă o investiție esențială. Să se întărească parteneriatul famile-școală cu o perfecționare și o dezvoltare profesională a tuturor celor din conducerea școlii, precum și a părinților și a altor membri ai familiei. Toți aceștia au nevoie de cunoștințe și deprinderi, care să le permită să lucreze unii cu alții, precum și cu o comunitate mai largă, în scopul sprijinirii activităților de învățare ale copiilor.

Comunicarea reprezintă temelia unui parteneriat eficient. Să se contureze strategii, care să adapteze diversele nevoi de limbă și culturale, precum și programele de lucru și stilurile de viață ale celor din familie și din conducerea școlii. Chiar și cele mai bune programe de parteneriat vor eșua, dacă participanții nu vor comunica eficient.

Flexibilitatea și diversitatea reprezintă cheia. Trebuie admis faptul că implicarea parentală eficientă ia multe forme, care nu solicită în mod necesar prezența părinților la ateliere, întâlniri sau chiar la școală. Accentul ar trebui să fie pe ajutorul la învățătură acordat copiilor de către părinți, iar aceasta se poate întâmpla în școală, acasă sau oriunde altundeva în comunitate.

Proiectele trebuie să considere un avantaj instruirea, asistența și fondurile oferite de sursele externe școlilor. Aceste includ: regiunile de care aparțin școlile, organizațiile comunității și agențiile publice, colegiile și universitățile locale.

Schimbarea înseamnă timp. Dezvoltarea unui parteneriat de succes familie-școală necesită un efort continuu în timp, iar rezolvarea unei probleme determină apariția de noi provocări.

Proiectele trebuie să evalueze în mod regulat efectele parteneriatului, folosind indicatori multipli. Aceștia se referă la participarea familiei, a conducerii școlii și a comunității, precum și la satisfacția acestora față de activitățile întreprinse.

Termenul de „parteneriat” este bazat pe premisa că partenerii au un fundament comun de acțiune și un spirit de reciprocitate care le permit să se unească. Astfel că, pe profesori și părinți îi unește dorința de a-i sprijini pe copii, în dezvoltarea lor. Este provocarea lor, aceea de a crea un spirit de reciprocitate, astfel încât eforturile să aibă semnificație pentru toți cei implicați.

Atributele educatorilor, care par a influența pozitiv relațiile cu copiii și părinții sunt: căldura, deschiderea, sensibilitatea, flexibilitatea, încrederea și accesibilitatea (Comer și Haynes, 1991): Din punctul de vedere al părinților, caracteristicile dezirabile ale profesorilor ar fi: încrederea, căldura, apropierea, imaginea de sine pozitivă, conducerea eficientă a clasei, centrarea pe copil, disciplina pozitivă, educația și abilitățile de predare eficientă. Pe de altă parte, cercetătorii au enumerat următoarele atribute ale profesorilor, ca fiind puternic legate de implicarea parentală de succes: atitudini pozitive, planuri active de implicare a părinților, autoinstruire permanentă, angajare în dezvoltarea profesională și competență personală (Epstein, 1984; Galinsky, 1990).

Studierea problemei de față indică faptul că părinții și profesorii pot crea parteneriate viabile, angajându-se în activități comune de învățare, sprijinindu-se unii pe alții în îndeplinirea rolurilor cerute, finalizând activitățile de îmbunătățire la nivel de școală și clasă, desfășurând proiecte de curriculum colaborativ în clasă, participând împreună la diverse activități de luare a deciziei și fiind apărătorii copiilor lor. (Swick, 1991). Toate aceste acțiuni presupun comportamente și roluri ale părintelui și cadrului didactic, care permit desfășurarea unor parteneriate benefice.

Rolurile parentale sunt performate în cadrul familiei și al relațiilor de tip școală-familie. Rolurile de bază pentru dezvoltarea familială sunt: creșterea, învățarea și modelarea. În interiorul structurii extinse familie-școală, părinții trebuie să îndeplinească roluri de învățare, de acțiune, de sprijinire și de luare a deciziilor. În mod normal, părinții folosesc aceste roluri variate în context, dar le accentuează pe unele, funcție de situația dictată de familie sau de relația școală-familie (Schaefer, 1985). De pildă, cercetări recente sugerează că atunci când părinții simt că există un climat școlar primitor, se centrează și mai mult pe comportamente de educare și sprijinire, în interacțiunile cu profesorii; se intensifică, de asemenea, și participarea lor în mediul școlar (Comer și Haynes, 1991).

Rolurile profesorilor, esențiale procesului de parteneriat, includ pe cele centrate pe familie, cele de sprijin, educare și îndrumare. Rolurile care vizează implicarea familiei în activitățile școlii și ale clasei le conțin și pe cele de îngrijire, susținere, ghidare și luare a deciziilor.

Împreună, părinți și profesori pot sprijini parteneriatul prin comportamente de colaborare, planificare, comnicare ș evaluare (Epstein și Dauber, 1991; Swick, 1991).

Vizitele la domiciliu, conferințele, centrele pentru părinți, sistemele de telecomunicații, implicarea în clasă, participarea în luarea de decizii, programele de educație a părinților și adulților, activitățile de învățare acasă, rețeaua familie-școală constituie unele dintre multiplele strategii care i-au angajat efectiv pe părinți și profesori în performarea de roluri suportive și de colaborare (Swick, 1991). Utilizările creative ale tehnologiei oferă noi posibilități de construire a parteneriatelor cu părinții, care depășesc limitele tradiționale (Bauch, 1990).

Implicarea timpurie în educație a familiilor este întărită prin procesul de parteneriat. Eforturile reale de colaborare sunt realizate de profesori și părinți dintr-o perspectivă centrată pe familie. Școlile centrate pe familie trebuie să se angajeze, alături de părinți, în planificarea și dezvoltarea unor medii sănătoase. O parte semnificativă a acestui efort o constituie dezvoltarea unui curriculum, care să promoveze un proces de învățare împărtășit de toți:copii, părinți și profesori. Conținutul ar trebui să se centreze pe elemente, cum ar fi: imagine de sine, socializare, înțelegeri multiculturale, relații pozitive și empatice, disciplină adecvată și strategii de rezolvare de probleme în mod creativ.

Centrarea pe familie trebuie să devină o parte a structurii comunității. O rețea umană a celor ce învață în familie, școală și comunitate este utilă pentru crearea unor medii pozitive.

Studiul poate juca un rol important în dezvoltarea programelor eficiente de parteneriat familie-școală. Astfel poate fi demonstrată afirmația conform căreia calitatea relațiilor profesor-părinte este mult mai legată de comportamentul și rezultatul îmbunătățit al elevului decât cantitatea contactelor. Tot ca urmare a cercetării se constată că ajutorul acordat de profesor părinților și percepțiile acestora despre modul în care este privită implicarea lor sunt de departe mult mai importante decât factorii demografici atunci când dorim să stabilim implicarea parentală.

Există și câteva obstacole, care împiedică angajarea părinților în parteneriate cu școala. Două dintre barierele cel mai des citate sunt: lipsa de instruire și lipsa de timp. Doar un procent mic de profesori precizează, de pildă, că a fost instruit inițial în aspecte care se referă la implicarea parentală.

Un stil pozitiv de comunicare oferă un ton constructiv în relațiile familiei cu școala și ușurează acțiunile comune ale părinților și profesorilor, care lucrează în beneficiul copilului. Diseminarea veștilor pozitive determină interacțiuni favorabile, nu doar între părinți și cadre didactice, dar și între părinți și copii. Cei care primesc vești bune de la școală au mai multe oportunități de a discuta cu copiii succesul acestora. Iar comunicarea pozitivă le permite întotdeauna să ofere un feedback bun profesorilor, recunoscând și întărind astfel eforturile lor.

comunicare personalizată: stabilirea regulilor generale ale clasei și afișarea acestora au importanta funcție de a păstra legătura părinților cu activitățile și evenimentele din școală. Dar aceste tipuri generale de comunicare, deși o componentă necesară, nu sunt suficiente. Ceea ce atrage atenția părintelui este informația specifică, referitoare la propriul copil. Profesorii care oferă părinților exemple concrete, în legătură cu aspectele pozitive și cu lipsurile în activitățile copilului sunt cei care ating un nivel înalt de colaborare, maximizând beneficiile copilului.

Comunicarea personalizată poate implica o varietate de tehnici, cum ar fi păstrarea unui „jurnal” familie-școală, în care părinții și profesorii se informează unii pe alții despre realizările copilului sau despre temerile lor legate de acesta. Planificarea sistematică a ședințelor cu părinții oferă de asemenea oportunități pentru toți cei implicați, de a împărtăși informații specifice despre copil;

sufestii practice: un program de parteneriat eficient extinde mediul de învățare de la clasă acasă și dincolo de aceasta. Profesorii pot ușura acest proces, oferind părinților sugestii practice despre modul în care își pot ajuta copiii la școală. Aceștia vor arăta strategii variate și structurate celor care au dorința de a-și ajuta copiii.

Sugestii simple, cum ar fi număratul farfuriilor și al furculițelor, în timp ce se pune masa, oferă oportunitatea de a le întări copiilor, ceea ce au învățat la școală. Astfel, cunoștințele sunt generalizate în medii variate și prin folosirea lor multiplă, copilul devine mai încrezător în activitatea sa școlară.

monitorizarea programului: activitățile de parteneriat se pot îmbunătăți, dacă sunt evaluate sistematic. Pe parcursul anului școlar, ca parte a planificării lor, profesorii trebuie să examineze eficiența strategiilor și a materialelor folosite, să ceară feedback din partea părinților și să-și adapteze practicile în funcție de acesta. Astfel, activitățile pot fi foarte bine corelate, în mod continuu obținându-se rezultate corespunzătoare. O evaluare finală, la sfârșit de an, va furniza, de asemenea, o măsură a eforturilor depuse, precum și concluzii valoroase, care pot fi utilizate în planificarea anului următor.

Într-adevăr, părinții și cadrele didactice au responsabilități multiple și sunt în permanență sub presiunea timpului. Ritmul vieții moderne este în schimbare. Dar educatorii trebuie să admită că parteneriatele școală-familie se integrează în procesul de învățare, determinând succesul acestuia. Profesorii sunt liantul care menține colaborarea. Cu un sprijin adecvat și cu instrumente bune de organizare a timpului își pot pune ideile în practică. Procedând astfel, vor maximiza beneficiile școlii pentru toți copiii și pentru familiile lor.

Fruchter, în 1992, a identificat patru principii ale programului elaborat pentru a îmbunătăți rezultatele școlare ale copiilor, mai ales ale celor din familii cu venituri scăzute sau care aparțin minorităților:

părinții sunt primii profesori ai copiilor lor și au o influență permanentă asupra valorilor, atitudinilor și aspirațiilor acestora;

succesul educațional al copiilor cere o congruență între ceea ce se predă în școală și valorile exprimate acasă;

cei mai mulți dintre părinți – indiferent de statutul economic, de nivelul lor educațional și/sau mediul cultural, sunt puternic interesați de educația copiilor lor și pot oferi un sprijin substanțial, dacă li se dau cunoștințe și oportunități specifice;

școlile trebuie să preia conducerea în eliminarea sau cel puțin reducerea barierelor tradiționale în implicarea părinților.

Comunicarea între cele două categorii implicate nu trebuie să fie limitată. Pot fi angajați în discuții și bunicii, unchii, mătușile, frații, surorile și prietenii apropiați ai familiei. Important este ca fiecare copil să aibă un adult interesat de progresul său școlar.

Voi prezenta câteva beneficii ale comunicării, pentru toți cei angajați în acest proces.

1.7. Avantaje ale comunicării

Părinții

să își pregătească copiii pentru a învăța. Să le prezinte școala ca fiind interesantă și importantă și să le precizeze faptul că se constituie în parteneri valoroși;

să discute cu profesorii copiilor lor. Să stabilească o relație adecvată cu ei. Să conștientizeze faptul că fiecare are de învățat de la celălalt. O convorbire telefonică scurtă sau o întâlnire la școală sau acasă la copil îi poate ajuta pe toți cei implicate în procesul de învățare.

să participe la evenimentele din școală, fie că este vorba de ședințele cu profesorii, sau jocurile în școală și evenimente sportive. Toate activitățile de acest gen îi oferă părintelui șansa de a-i cunoaște pe profesorii copilului lor, iar cu timpul copilul va fi foarte mândru când părinții săi merg la școală;

să fie pregătiți, așa cum îi cer și copilului să se pregătească. Să cunoască profesorii, dar și orarul copilului, precum și regulile din școală. Să știe ce tip de temă va primi copilul, cu ce fecvențâ, durata finalizării;

să aibe discuții frecvente cu copilul despre ce se întâmplă la școală, să îi adreseze întrebări specifice, referitoare la activitatea din clasă, chiar și despre profesori și metodele lor de predare, respective activitatea pe parcursul cursurilor, dar și de alte acțiuni suplimentare;

să creeze acasă un mediu propice învățării, prin care procesul de învățare să fie augmentizat, facilitat, de o serie de activități zilnice cu copilul, precum să citească cu el, să-i verifice tema, să-i limiteze accesul la televizor sau la jocuri virtuale;

să observe și să asculte, precum și să poarte discuții cu prietenii copilului lor, astfel încât să dobțndească o vedere de ansamblu a ceea ce se întâmplă în interiorul școlii. Se recomandă ca părinții să cunoască și rezultatele altor elevi,putând astfel să conștientizeze nivelul la care se află propriu copil în raport cu clasa;

să ceară și sfatul profesorilor, întrucât aceștia știu cu siguranță mai multe despre dezvoltarea copilului, pentru că își petrec mult timp cu el;

să le ofere informații utile profesorilor, precum decesul unui animal preferat, schimbarea condițiilor familiale, divorțul, boala părinților, toate fiind elemente ce pot determina tulburări de concentrare în învățare;

să ceară angajatorului lor să sprijine eforturile sale îndreptate spre educația copilului. Orele libere pot fi folosite pentru a merge la slujbă sau pentru a veni mai devreme acasă, astfel că politica familiale „prietenoase”, cum ar fi un orar mai flexibil, care să cuprindă ore de pauză mai multe sau săptămâni comprimate de lucru, le poate oferi angajaților câteva ore în timpul zilei de școală, pentru a se implica în activitățile de aici.

să se ofere voluntari. Părinții pot cere ceară membrilor comunității școlaresă procedeze în mod asemănător, implicarea adulților reușind să îmbunătățească activitatea școlii născând mai mult entuziasm;

să se implice în organizațiile care sprijină colaborarea dintre profesor și părinte, precum șiîn reforma școlii. Părintele poate să învețe cum funcționează consiliul școlii respective și prin urmare să ajute conducerea la stabilirea de reguli interioare instituției în cauză, sau să ceară sfatul unui profesor, respectiv al directorului instituției sau al altui părinte în legătură cu modul în care se pot și ei implica active în derularea proceselor de învățare sau etapelor administrative.

Părinții și profesorii, împreună:

să aibă expectații ridicate și să-i laude adesea pe copii;

să stabilească obiceiuri bune de învățare. Să-i ajute pe copii să își planifice activitățile și să le dezvolte interesul în diverse domenii;

să se angajeze în discuții unii cu alții fie personal, fie la telefon, pentru că dacă apare o situație dificilă la va fi mai ușor s-o discute, dacă anterior au stabilit o relație bună;

să discute personal, la telefon sau să tirmită note scrise, când există probleme sau când apar aspecte bune;

să folosească fax sau e-mail, dacă există acasă și la școală, pentru a ușura comunicarea;

să se aibă în vedere și stabilirea de întâlniri în locuri convenabile ambelor părți, dacă nu este posibil să se vadă la școală;

fiecare să elaboreze o listă cu întrebări și să o prezinte. Nici unul nu trebuie însă să comenteze asupra ideilor celuilalt;

nu trebuie să se uite că părinții și profesorii au cea mai mare influență asupra tinerilor. Fiecare să încerce să ofere oportunități de învățare. Să lucreze ca parteneri.

Profesorii:

să-i determine pe părinți să înțeleagă că ușa le este deschisă și să întotdeauna vor fi bine primiți, dacă doresc să intre în clasă și să-i vadă pe copii la lucru;

să mențină fluxul comunicațional pozitiv. Să trimită lunar câteva însemnări părintelui, prin care acesta înștiințat în legătură cu activitățile clasei. Să dea „veștile bune” personal sau să le telefoneze părinților de câteva ori pe an;

să caute oportunități pentru discuții informale. Să meargă pe terenul de joacă în fiecare zi câteva minute, pentru a le oferi oportunitatea părinților de a-l cunoaște. Să participe la evenimentele comunității;

să învețe despre cultura, viața, locul de muncă al celor din familii, pentru a realiza impactul tuturor acestora asupra copiilor. Să fie receptivi la alți membri ai familiei sau prieteni apropiați ai acestora, care sunt interesați de educația copiilor;

să explice clar politica de atribuire a temelor sau de stabilire a regulilor clasei;

să descrie părinților modul în care vor fi împlinite obiectivele educative propuse;

să spună fiecărui părinte ceva special despre copilul său, astfel încât acesta să înțeleagă motivele pentru care profesorul crede că elevul va avea succes;

să ceară părinților să se înscrie ca voluntari. Dacă aceștia nu pot fi prezenți în timpul orelor de școală, atunci să le solicite sprijinul în proiecte, care se pot realiza în afara orarului obișnuit;

să informeze pe părinți în legătură cu problemele curente ale învățământului. Să le explice structura consiliului școlii și politicile școlare. Să le ofere un glosar de termeni și să evite folosirea lor, dacă părinții nu-i stăpânesc încă;

să participe la organizațiile care sprijină colaborarea profesor-părinte. Să le ajute să se centreze pe scopuri specifice și să le dezvolte. Să atragă atenția asupra nevoilor unor familii, care nu sunt prezente la ședințele cu părinții, dar ai căror copii vin totuși la școală;

să caute seminarii de dezvoltare profesională sau literatură despre modul în care pot fi contactați părinții. Să ceară directorului sau consiliului școlii să furnizeze instruirea inițială în domeniul implicării părinților în școală, precum și cea referitoare la rolurile educatorilor;

să-i ajute pe părinți să înțeleagă importanța sprijinului lor. Să mulțumească acestora pentru implicare și să le explice care vor fi avantajele acțiunilor lor pentru copil și pentru școală.

Atelierele cu părinții

Solicită o planificare și implementare atentă. Organizarea lor presupune un proces gradual.

Evaluarea nevoilor părinților

Un asemenea atelier, pentru a putea fi considerat reușit și a-i atrage pe părinți trebuie să răspundă nevoilor reale ale acestora și nu celor pe care școala presupune că le-ar avea. Determinarea intereselor lor necesită o evaluare de nevoi extinsă. Există câteva abordări.

Anchete, sondaje de opinie. Chestionarele pot fi trimise direct părinților la începutul anului școlar. Le pot sugera anumite subiecte sau le pot solicita acestora recomandări ale unor teme de interes.

Vizite la domiciliu. Acestea oferă șansa coordonatorilor de ateliere să dezvolte programe bazate pe conversații mai detaliate, individuale cu părinții.

Metode informale. Există alte căi relativ rapide și ușoare de a aduna idei legate de interesele și nevoile părinților. Ei pot fi chestionați la ședințele cu părinții și la întâlnirile consiliului acestora. Cei ce folosesc o cameră de resurse și cei plătiți din centrele familiale reprezintă o sursă bună de informare.

Identificarea resurselor

Odată identificate nevoile părinților, școlile caută resurse – care să vină în întâmpinarea cerințelor acestora – fie din interior, fie de la fundațiile externe. Acestea pot veni de la universități, din afaceri, din agențiile de servicii sociale, din centrele de educație regională și din alte sisteme școlare. În funcție de subiectele abordate, conducătorii atelierelor ar putea fi:

specialiști – medici, avocați, terapeuți specializați și asistenți sociali;

părinți abilitați – membri ai grupului părinților sau ai comunității, care au capacitatea de a-i instrui pe alții;

practicanți – conducerea agențiilor comunității și a clinicilor de sănătate; membri ai grupurilor bisericești și ai celor de voluntari; specialiști din domenii complementare;

educatori – profesori universitari, profesori, conducerea școlii sau a regiunii și educatori din comunitate.

Recrutarea participanților

Părinții au nevoie să fie informați, dar trebuie ca ceea ce află să le și provoace interesul. Un anunț în avans, care să facă publică iminența organizare a unor ateliere, cu precizarea condițiilor de transport spre locul de amplasare este esențială, pentru a-și planifica activitățile.

Materiale scrise. Informația pentru părinte poate conține articole despre atelierele ce urmează a fi organizate și poate fi urmată de broșuri, prin care să i se reamintească data, ora, locul și subiectul seminarului respectiv. Anunțurile de recrutare ar trebui să circule în toate limbile vorbite de părinții elevilor din școală și ar trebui afișate în locuri strategice, cum ar fi centre din apropiere, biserici, magazine alimentare foarte frecventate.

Vizite la domiciliu. Contactele individuale plac părinților, în special dacă vizitatorul este membru al comunității și vorbește limba acestora. Școlile îi informează, de asemenea, pe părinți despre ateliere și încurajează participarea acestora, pe parcursul vizitelor regulate la domiciliul lor.

Rețeaua de convorbiri telefonice. Atunci când toți părinții au telefon, școlile folosesc un fel de „rețea de convorbiri”, pentru a-i contacta și recruta pentru diversele activități. Astfel, părinții se anunță unii pe alții.

Anunțurile în ședințe. Ședințele cu părinții, participarea șa activitățile centrului de resurse al familiei reprezintă oportunități adecvate. Centrele din apropiere, cele de învățare pentru adulți, bisericile și instituții ale comunității pot fi dornice să anunțe iminența unor ateliere pentru părinți.

Evaluarea succesului

Școlile cu programe puternice de educație a părinților își evaluează activitățile, pentru a vedea cum pot fi modificate acestea, în caz că nu sunt viabile sau pentru a ști ce alte activități pot fi adăugate. Există două căi de a evalua programul.

Formularele de evaluare. După fiecare sesiune, părinții pot fi solicitați să completeze un formular scurt de evaluare. Acesta poate include întrebări precum:

Care a fost cea mai utilă informație?

Care a fost cea mai puțin utliă?

Ce altceva ați dori să se mai discute într-un astfel de atelier?

Ce alte tipuri de ateliere ați dori să se desfășoare în viitor?

Discuția de grup. După câteva asemenea ateliere, părinților li se solicită să împărtășească celorlalți câteva idei despre eficiența sesiunii. Li se pot pune întrebări de tipul celor conținute în formular sau discuția poate fi liberă.

Cercetările și experiența indică faptul că participarea părinților scade în cazul elevilor din clasele superioare. Învățământul secundar îi poate ajuta pe părinți să depășească provocările adolescenței.

O parte din obstacole sunt provocate de dimensiunile școlilor de acest nivel, care le fac să pară nu foarte „prietenoase” vizitatorilor. Ele se pot schimba în acest sens, astfel:

prin plasarea unor semne clare de marcaj în exteriorul clădirii, care să indice intrarea;

prin instruirea paznicilor sau a elevilor de serviciu de a primi adecvat părinții și de a-i asista în găsirea sălilor respective;

prin oferirea de recomandări celor din conducere de a comunica deschis cu părinții.

Un alt obstacol în implicarea familiei este acela că, în mod obișnuit, elevul are mai mulți profesori. Părinților li se pare dificil să aleagă pe care dintre profesori să-l contacteze. Foarte rar există cineva din conducere care să aibă o imagine completă asupra fiecărui elev, cu excepția, poate, a consilierului școlar.

Unele școli secundare se reorganizează, în sensul dezvoltării abilității profesorilor de a forma relații cu părinții și elevii. Ele pot încuraja implicarea familiilor astfel:

prin crearea de mici unități în cadrul școlii, denumite „grupuri”, „case”, „școli în școli” și alte planuri organizaționale;

prin păstrarea aceluiași consilier de-a lungul întregii perioade petrecute în școală, astfel încât fiecare elev să poată lega o relație cu cel puțin o persoană din școală;

prin crearea unor echipe de profesori care să fie alături de elevi mai mult de un an;

prin stabilirea unui orar în care profesorii de la aceeași clasă să se întâlnească și să comunice între ei despre elevii din clasa respectivă și despre cum pot construi relații continue de parteneriat școală-familie. De pildă, în Statele Unite, în școlile elementare se încearcă gruparea părinților în colective speciale de familii, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor acestora;

întâlniri pentru părinții care nu cunosc foarte bine limba oficială, cu traducători pentru ședințele cu părinții organizate la nivel de școală și de clasă;

întâlniri cu părinții elevilor, care doresc să urmeze liceul, pentru a discuta opțiunile și programele de sprijin financiar;

întâlniri pentru a descrie opțiunile extinse în programele tehnico-vocaționale și cele de planificare a carierei, în general.

Curriculum-ul de la acest nivel este adesea mai complex și mai tehnic decât cel pe care l-au parcurs părinții, pe vremea școlarizării lor. Se pot simți incapabili să-și ajute copiii și intimidați de discutarea problemelor de acest tip cu profesorii. De aceea, unele școli s-au hotărât să ofere câteva programe pentru părinți:

instruirea pe discipline școlare – unele școli oferă ateliere pentru părinți, pe teme specifice de curriculum, cum ar fi matematica, științe, computere, precum și pe alte subiecte. Părinții și elevii pot lucra împreună în activități practice și li se pot da mai multe de efectuat acasă;

rețele de părinți pentru teme – școlile pot ajuta la organizarea rețelelor de părinți, care să supravegheze sesiunile de elaborare a temelor de după amiaza și seara. Acestea sunt în mod special utile părinților singuri sau celor ce lucrează. Câțiva părinți sunt de acord să gazduiască un grup de copii, prin rotație, si să le ofere un mediu de studiu propice. Aceste rețele necesită multă coordonare, ce poate fi realizată de voluntari sau de profesorii pensionari;

Grupul de lucru părinte – profesor – elev – Profesorii din unele școli îi angajează pe părinți în lectura cărților pe care le citesc copiii lor și organizează seminarii, discuții în grup cu elevii și părinții, pe temele existente în cărți.

Schimbările recente, sesizabile în modelele sociale, sunt reflectate și în școli. Mulți factori sociali, de dezvoltare au mare impact asupra adolescenților.

Aceștia se confruntă cu realități de tipul: influența – de multe ori nefastă – a celor de aceeași vârstă cu ei, alcoolul, drogurile, problemele legate de sexualitate. Școlile și părinții trebuie să conștientizeze modul în care toate acestea îi afectează pe elevi.

În adolescență, copiii caută să aibă o mai mare autonomie. Nu mai vor ca părinții să joace același rol în școlarizarea lor, așa cum au făcut până atunci. De asemenea e mult mai probabil ca părinții lor să fie divorțați, singuri sau recăsătoriți, fapt diferit de statutul pe care-l aveau aceștia, poate, pe când copiii se aflau în școala elementară. De aceea, multe școli oferă asistență părinților aflați într-o asemenea situație.

Se organizează în școli ateliere speciale, programe de educație pentru părinți, pe teme legate de dezvoltarea adolescenților. Părinții sunt foarte interesați de acestea, pentru că aici pot discuta despre dificultățile pe care le întâlnesc în educarea adolescentului. Unele sesiuni inovative conectează activitățile educative ale părinților cu curriculum-ul copiilor. Elevii, de pildă, analizează la școală probleme cum ar fi: sinuciderea, grupul de prieteni ori bandele, drogurile, sexualitatea, în vreme ce părinții învață cum să abordeze cu ei asemenea subiecte.

În abordarea conexiunii școală-familie există câteva aspecte, ce nu trebuie omise:

părinții reprezintă cea mai bună resursă pentru profesor, în ceea ce privește descoperirea personalității copilului, comportamentul acestuia. De aceea, ei îi pot ajuta pe profesorii copilului lor să-l înțeleagă și să-l aprecieze pentru calitățile sale unice. Trebuie ca părinții să fie suportivi, să poată lucra împreună cu cadrul didactic, pentru a oferi copilului un mediu adecvat învățării;

dacă părinții observă că se întâmplă lucruri nedorite de ei la centrul de îngrijire a copilului, trebuie să ofere o șansă profesorului să explice situația, înainte de a acționa din impuls. E util să se încerce găsirea împreună a unor soluții pozitive;

când există o criză familială, părintele trebuie să explice copilului în mod simplu și deschis ceea ce se întâmplă; e bine să se admită că nu este cea mai fericită perioadă, dar nici sfârșitul lumii;

în timpul perioadelor de criză, părintele să încerce să păstreze obiceiurile familiei, regulile, cât de mult posibil. Copiii au nevoie, în aceste momente, de o atmosferă stabilă atât acasă, cât și la școală;

dacă este posibil, e bine ca părintele să discute cu copilul înainte de apariția crizei. Reducerea elementului surpriză îl va ajuta să simtă că încă deține controlul asupra situației. Apoi, împreună cu părintele se va gândi la o modalitate de depășire a situației;

părintele să încerce să nu fie defensiv, când discută cu cadrul didactic, despre copilul său. E recomandabil să fie realist, când se are în vedere comportamentul copilului și să caute împreună cu profesorul soluții convenabile ambelor părți;

nu trebuie să se ignore criza familială și să se pretindă că nu este nimic în neregulă. Copiii întotdeauna știu când se întâmplă ceva nefiresc.