Familia Perspective Istorice Si Functionale

Familia este una dintre cele mai vechi și mai importante instituții din lume.

Conform DEX, familia este: “forma socială de baza intemeiată prin căsatorie și care constă in soț, soție si descendenții acestora.”

Antropologi renumiți și-au orientat cercetările asupra familiei, rudeniei si in special asupra mariajului. Cele mai cunoscute definiții antopologice date familiei au doua valori și anume: prima valoare se bazează pe casătorie și cuplu, acestea genereaza viața de familie; iar in sens mult mai larg a doua valoare se bazează pe faptul că mmembrii familiei sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie, adopție, trăiesc impreuna și au grijă de copii.

Enciclopedia Britanica îi atribuie familiei trei trăsături specifice: locuința comună a membrilor, cooperarea econommică și reproducerea biologică. În 1930, Mary Richmond (apud Hartman, Larid) a dat o frumoasă definiție familiei și anume: „familia este alcătuită din toți cei care împart aceeași masă.”O definiție formulată de Burgess, Locke și Thomas (1971, apud Hartman, Larid, 1983) este următoarea: “un drup de presoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau adopție; gospodarindu-se împreună; interacționând și comunicând între ele de pe poziția rolurilor sociale de soț și soție, mama și tată, fiu și fiică, frate și soră; creâmd si menținând o cultură comună.” Aceasta definiție ridică unele probleme: poate apărea cazul în care nu se cunoaște tatăl biologic, de asemenea tatăl poate fi inexistent. Definiția sociologică, ținând cont de funcțiile familiei ca unitate societală, care are responsabilități atat față de fiecare membru al familiei cât și față de societate, ia în considerare cele mai surprinzătoare forme structurale și funcționale. Hartman și Larid (1983) definesc familia ca: „o familie devine familie când doi sau mai mulți indivizi decid că ei formează o familie și asta înseamnă că, în momentul respectiv pe care îl trăiesc împreuna, ei dezvoltă o initimitate în care își împărtășesc nevoile emoționale de apropiere, de a trăi într-un spațiu numit de ei “căminul lor” și în care se definesc roluri și sarcini necesare pentru a satisfice nevoile biologice, sociale și psihologice ale indivizilor implicați”.

Familia, aparent independentă în raport cu societatea în care se formează, etse determinată și condiționată de modul de organizare al societății.

Funcțiile familiei

Familia îndeplinește anumite funcții atât pentru membrii săi cât și pentru societate. Funcțiile principale ale unei familii sunt: transmiterea moștenirii biologice și culturale, asigurarea protecției materiale și emoționale pentru descendenți, formarea unui climat de dezvoltare a personalității tuturor membrilor ei. Mai mulți cercetători, sociologi și antropologi au caracterizat funcțiile familiei, însă cea mai completă caracterizare aparține sociologului Henry H. Stahl. Acesta a împărțit funcțiile în două mari categorii: funcții interne și funcții externe.

Funcțiile interne contribuie la crearea unui regim de viață intimă care asigură membrilor familiei siguranța, protecția și afecțiunea de care au nevoie. Din categoria funcțiilor interne fac parte: funcțiile bilogice, funcțiile economice, funcțiile educative, funcțiile de solodaritate.

Funcțiile externe contribie la dezvoltarea personalității a ficărui membru din cadrul familiei, la modul în care se integrează in viața socială și socializarea lor.

Funcția biologică – este o dimensiune esențială deoarece asigură satisfacerea unor nevoi vitale pentru indivizi, aceste fiind: nevoi sexuale, nevoia de reproducere întărirea unității, coeziunii, a solidarității familiale.

Funcția economică – în mediul rural tradițional familia reprezenta o unitate de producție unde se asigurau cele necesare traiului prin munca tuturor. Părinții erau interesați ca proprii lor copii să le moștenească numele, bunurile dobândite, ocupațiile și să asigure o continuitate a neamului. În cocietatea contemporană se divizează munca între membrii familiei și astfel se diminuează somponentele tradiționale. Există 3 cauze care au contribuit la reducerea rolului familiei moderne în instrucția copiilor:

părinții lucrează în afara familiei și își petrec mai puțin timp împreună cu copiii lor;

părinții muncesc în domenii diferite, aceasta determină pierderea obligativității de transmitere a meseriei de familiei;

copiii trebuie să învețe mai multe lucruri iar părinții le satisfac cu dificultate nevoia de instrucție.

Funcția educativă – în orice societate familia constituie factorul primordial al formării și socializării copilului; familia reprezintă cadrul principal în interiorul căruia, datorită procesului de socializare, indivizii își însușesc primele noțiuni cu privire la datorie, responsabilitate și interdicție, astfel se dezvoltă o structură generalizată a conștiinței morale și juridice. În familie se construiesc modele pentru toate relațiile. O serie de teorii abordează socializarea ca un proces de maturizare ce permite o cunoaștere progresivă a normelor și valorilor, a modurilor de a reacționa la ele a copilului. În acest proces de maturizare progresivă modul în care se comportă părinții dar și atitudinea lor reprezintă experențe experiențe de socializare pentru evoluția ulterioară a personalității copilului.

Funcția de solidaritate familială – Manifestarea solidarității familiale începe încă din familiile de origine ale partenerilor, prin modul în care ei au fost pregătiți, educați, orientați spre înțelegerea celuilalt, pentru a oferii protecție si afectivitate. Solidaritatea familiei depinde de motivația căsătoriei, de intensitatea și trăinicia sentimentelor dintre parteneri, în asigurarea acestora fiind antrenați mai mulți factori interni (dragostea reciprocă, sentimentul datoriei față de partenerul de viață dar și față de copii, aspirații comune, grija pentru casă și gospodăria comună) dar și factori externi ( religia, modul de organizare a gospodăriei în căsnicie cât și în afara acesteia și asigurarea unei locuințe).

Cadrul familial este singurul loc unde i se poate oferi copilului cele mai optime condiții de dezvoltare, prin atașamentul față de mamă. Familia este în acelaș timp și mediu în care copilul învață, în cel mai natural mod, în special prin valoarea exemplului cele ce îi sunt necesare pentru viață, de ceea ce are nevoie pentru a supraviețui ca ființă umană și pentru a „supraviețui” în mediu social. Numai în familie se dezvoltă sentimentul de solidaritate familială și apartenență. Tot în cadrul familiei copilul poate învăța să deosebească rolul bărbatului și al femeii, rolul de părinte și copil și felul în care aceștia relationează.

Funcțiile și abilitățile părinților

Mediul în care se dezvoltă copilul în familie este conturat de modul în care sunt realizate funcțiile părinților. De gradul și modul în care sunt îndeplinite funcțiile părinților deăinde măsura în care familia devine un cadru mai mult sau mai puțin favorabil, prielnic, potrivit dezvoltării copilului.

Statisticile arată ca 9 din 10 persoane adulte devin părinți iar trei sferturi dintre aceștia vor avea mai mulți copii. Întrebarea este însă, dacă este dificil fi părinte, de ce își mai doresc adulții copii? Se pare că răspunsurile părinților la această întrebare sunt destul de egoiste, satisfacerea nevoilor copiilor, pentru ca aceștia să se dezvolte normal, trece pe ultimul loc.

A fi părinte este una dintre cele mai dificile, exigente și importante meserii pe care o desfășoară un adult în viața sa. Dar, din păcate viata de zi cu zi aduce mai mult stress, mai multe probleme decat satisfacții, placeri și sentimente de mulțumire astfel este foarte ușor pentru părinți sa-și reverse resentimentele și frustrările pe copii.

În urma cercetărilor dar și a literaturii de specialitate Kari Killen subliniază faptul că nu există părinți perfecți. Tot ea mai definește șapte funcții pe care părinții le îndeplinesc în măsura abilităților pe care aceștia le au:

Teoria îngrijirii

Teoria îngrijirii se referă la individual în situațiile de risc, la familia din care face parte dar și la mediu social degradat (sau care este în curs de degradare).

În domeniu s-au efectuat cercetări care au arătat faptul că dacă familiile se implică în îngrijirea copiilor aflați în dificultate și a persoanelor vârstnice crește rata succesului îngrijiirii, astfel cea mai bună alegere de îngrijire pe care o poate oferii asistentul social în cadrul familiei, este aceea în care cu sprijinul asistentului social familia își îngrijește membrii/membrul alfat într-o stare defavorizată, aflați în dificultate.

Obiectivul fundamental al îngrijjirii îl reprezintă asigurarea pe termen cât mai lung a independenței beneficiarilor față de sistemul de protective socială.

Teoria atașamentului

David Howe afirmă: „părinții și copilul sunt programați biologic să devină atașați unul de celălalt.”

Condițiile în care se dezvoltă copilul pot dezvolta trei tipuri de atașamente:

Sigur și stabil – dragostea și protecția oferită de părinți copilului îi înlătura copilului stările de stres, tristețe și/sau nesiguranță, oferindu-i acestuia încrederea să exploateze lumea înconjurătoare.

Nesigur – ambivalent sau anxios – copilul nu este sigur de sentimentele părinților, nu este sigur că părintele este dispus să-i răspundă astfel copilul este supus fricii de separare.

Agnoasant- evitant sau foarte nesigur – părinții îl lipsesc total pe copil de afectivitatea și dragostea părintească în perioada în care acesta are cel mai mult nevoie de ele adica în primul an diin viață de aceea copilul are tendința să păstreze o distanță pentru ceilalți copii.

Personaliteatea. Temperament. Caracter. Aptitudinile.

Personalitatea

„Personalitatea desemnează o organizare funcțională rezultatp din integrarea elementelor bio-constituționalepsihice și psiho-sociale, care permite o echilibrare cantitativ-superioară a individului la solicitările mediului extern" aceasta este o definiție din perspectivă psihologică. O altă definiție a personalității este cea dată de Gordon Allport (1981) „personalitatea constă în organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice, care determină gândirea și comportamentul său caracteristic.” Tot conform lui Allport, personalitatea se caracterizează prin: „globalitate, coerență, constanță și consecvență. În continuare el explica fiecare caracteristică:

Globalitatea – relevă faptul că „ personalitatea este construită dintr-un ansamblu de caracteristici care permit descrierea unei persoane, identificarea ei printre ccelelalte, descrierea conduitelor și aspectelor psihofizice care fac din orice om un exemplar unic”

Coerența – vizează existența unei anumite organizări și independențea elementelor componente ale personalității; aceasta devine astfel un sistem funcțional format din elemente independente.

Constanța și consecvența – relevă faptul că modelele comportamentale ale unei persoane manifestă stabilitate în timp și spațiu; chiar dacă o persoană se transformă, se dezvltă, ea își păstrează identitatea psihică.”

Temperamentul

S. Rubinstein a definit temperamentul ca fiind „latura dinamico-energetică a personalității”, această latură apersonalității se referă la dinamica subiectului uman, cât de mobil sau rigid , rapid sau lent, energic sau neobosit este acesta. „ temperamentul are un sens real numai în plan psihocomportamental.” I. P. Pavlov a explicat însușirile de temperament corelându-le cu sistemul nervos; tot el a identifiat următoarele caracteristici ale sistemului nervos:

Forța sau energia – exprimată prin forța la socicitări;

Mobilitatea – se poate afirma despre un individ că are o activitate superioară atunci când își modifică deprinderile cu ușurință;

Echilibrul – care există între procesele neurofiziologice de excitație și inhibiție.

Cercetătorii olandezi au descris opt tipuri temperamentale pornind de la combinarea a trei variabile: emoivitatea, activitatea și ecoul (răsunetul). Cele opt tipuri temperamentale ce rezultă din combinarea acstor trei caracteristici sunt:

Tipul pasionant (emotiv, activ)

Tipul coleric (emotiv, activ)

Tipul sentimental (emotiv, nonactiv)

Tipul nervos (emotiv, nonactiv)

Tipul flegmatic (nonemotiv, activ)

Tipul sanvinic (nonemotiv, activ)

Tipul apatic (nonemotiv, nonactiv)

Tipul amorf (nonemotiv, nonactiv)

Cele mai populare tipologii temperamentale este cea propusă de Hipocrates, medic grec, în sec V î.e.n. O să przint în contunuare câteva caracteristici ale celor paru tipuri de temperament:

Tipul coleric – exploziv, irascibil, neastâmpărat, agresiv; tendința de dominare în grup, incapabil să desfășoare munci de miglă, în relații își exagereaă atât aiciția cât și onestitatea;

Tipul sangvinic – activ, sociabil, vesel, vioi, echilibrat; se angajază ușor în activitate, este rapid în decizii.

Tipul flagmatic – pasiv, lent, grijuliu, pașnic, controlat; înclinat spre rutină, refuză schimbările;

Tipul melancolic – anxios, întristat, sobru, rigid, pesimist; este puternic afectat de insucces, se adaptează greu.