Familia Peica (banatica 2005) [613797]

MUZEUL BANATULUI MONTAN
REȘIȚA
BANATICA
17
REȘIȚA
2005

Colegiul de redacție:
NICOLAE BOCȘAN
LIGIA BOLDEA
GHEORGHE LAZAROVICI
VALERIU LEU
CARMEN ALBERT -secretar de redacție
ADRIANA RADU -secretar de redacție
DUMITRU ȚEICU -redactor șef
„BANATICA"
Orice corespondență se va adresa:
Muzeul Banatului Montan,
320151 REȘIȚA,
B-dul Republicii nr. 10
ROMÂNIA
„BANATICA"
Any mail will be sent to the
following address:
Muzeul Banatului Montan,
320151 REȘIȚA,
B-dul Republicii nr. 10
ROMÂNIA ISSN 1222-0612
,,BANA TICA"
Toute la correspondance sera envoye a l'adresse:
Muzeul Banatului Montan
320151 REȘIȚA,
B-dul Republicii nr. 10
ROMÂNIA
,,BANA TICA"
Richten Sie jedwelche Korrespondenz an die
Adresse:
Muzeul Banatului Montan
320151 REȘIȚA,
B-dul Republicii nr. 10
ROMÂNIA

FAMILIA NOBILILOR PEICA DE CARANSEBEȘ
ÎN SECOLELE XVI -XVII
DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGĂU
Către mijlocul secolului al XVI-iea, documentele referitoare la
societatea Banatului montan consemnau prezența în rândurile nobilimii
severinene a unei noi familii, care purta numele Peica de Caransebeș. De la
început trebuie precizat faptul că în privința acestei familii, informațiile
istorice nu sunt foarte generoase, întrucât puține mărturii au avut întreita
șansă de a scăpa permanentului pericol de distrugere, apoi de a fi depistate
în ascunzișul vreunei colecții, iar la urmă de a mai fi și repuse în circuitul
științific prin publicare. Așadar, materialul rămas este cu atât mai prețios
pentru reconstituirea unor aspecte esențiale din viața acestei familii nobiliare
(originea etnică, onomastica, succesiunea generațiilor, înrudirea cu alte
familii, situația materială, funcțiile și demnitățile dobândite, cultura și
mentalitățile) pe o secvență temporală de un secol și jumătate (1534 –
1688). Cu toate că documentația despre acest neam de nobili a fost editată
acum mai bine de un secol, fiind ulterior completată cu informația altor
diplomatarii 1, totuși, acest subiect nu a fost abordat într-un studiu special.
Existența și faptele membrilor familiei Peica încep a fi consemnate
relativ târziu, într-o perioadă în care nobilimea și cnezimea din districtele
bănățene reprezentau de aproape un secol o comunitate pe deplin conturată
(universitas nobilium et keneziorum de districtu Karansebes), căreia regali­
tatea maghiară îi conferise importante privilegii. Mai mult, feudalitatea
românească se afirmase ca o grupare unită nu numai sub raport admi­
nistrativ și militar, dar și ca statut și aspirații2
. Totodată, în primele decenii
ale secolului al XVI-iea, multe dintre familiile marcante ale Banatului de
munte (Bizere-Găman, Birta, Cerna, Fiat, Gârleșteanu, Ivul, Măcicaș,
Mâtniceanu, Pobora, Racoviță, Simon, Vaida etc.) își aveau reședința, sau
I Frigyes Pesty, A Szorenyi Bansag es Szoreny varmegye tortenete, voi. 3, Budapest, 1878;
idem, Krass6 varmegye tortenete, voi. 3-4, Budapest, 1882-1883; Costin Feneșan,
Documente medievale bănățene (1440 -1653), Timișoara, 1981.
2 Ioan-Aurel Pop, Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele
XIII -XVI, București, 1998, p. 78-79; Ioan Drăgan, Nobilimea românească din
Transilvania între anii 1440 -1514, București, 2000, p. 238-239.

324 DRAGOȘ.LUCIAN ȚIGÂU
măcar una din ele, în orașul Caransebeș care devine, treptat, o adevărată
"rezidenza de nobili", preponderent românească3
.
În privința numelui de familie -Peica -ortografiat sub diverse forme
(Beckha, Pecko, Pejka, Peka, Peyka, Plyka, Poika, Pjika), părerile lingviști­
lor sunt consonante: acesta are o certă origine sud-slavă. Numele Peica –
Peicul provine fie din sârbo-croatul Pajko (= Paulus), fie din bulgarul Pejka,
fiind înrudit cu Peicu -Pejko și Paica -Pajka4• Un indiciu relevant este
faptul că un anume Peicul, care cumpăra o moșie din Țara Românească la 8
ianuarie 1571, era prezentat ca "fiul Sârbului din Lubnic"5. Numele apare
consemnat atât în Banat6, cât și în restul spațiului românesc7, fiind purtat de
persoane din toate categoriile societății.
Originea acestei familii nobile rămâne însă obscură, căci numele ei nu
apare în nici un document privitor la teritoriile bănățene sau sud-slave,
anterior anilor 1534 -15368• Prima atestare certă a unui membru al familiei
3 I. Drăgan, op. cit„ p. 325; în 1583, misionarul iezuit Antonio Possevino socotea
Caransebeșul ca o "reședință a nobililor" (Călători străini despre Țările Române, voi. 2,
București, 1970, p. 557) pentru ca în 1586 un alt iezuit, Valentin Lado, să arate orașul ca
fiind locuit de o nobilime însemnată (magna nobilitas), unde locuitorii "sunt toți români
vorbind românește( … ) căci puțini știu ungurește" (ibidem, voi. 3, 1971, p. 121).
4 N. A. Constantinescu, Dicționar onomastic românesc, București, 1963, p. 341; Iorgu
Iordan, Dicționar al numelor de familie românești, București, 1983, p. 360.
5 Documenta Romaniae Historica B. Țara Românească, voi. 7 (1571-1575), București,
1988, d. 4, p. 4.
6 Michael Peikonye din Jdioara (iobag și martor într-un proces din 3 iunie 1590) sau fetele
Magdalena și Caterina Peka (1 iunie 1635), cf. Pesty, Krass6, voi. 4, p. 161 și 303-304.
7 Pârcălabii moldoveni Ionașcu Peicul și Iane Peicul, amintiți la 16 februarie 1633 (DRH. A
Moldova, voi. 21 (1632-1633), București, 1971, p. 370), respectiv 23 septembrie 1668
(Catalogul documentelor moldovenești din Arhiva Istorică Centrală a statului, voi. 3
(1653-1675), București, 1968, p. 361, nr. 1688). În Țara Românească numele Peica –
Peicea a fost purtat de: doi proprietari de moară și prăvălii, pe la 1580 -1620 (Docu­
mente privind istoria României B. veac XVII, București, 1951, voi. 2 (1611-1615), p.
334, nr. 297; voi. 3 (1616-1620), p. 510, nr. 461), de un martor la o vânzare amintită la 9
septembrie 1599 (DRH. B. voi. 11 (1593-1600), București, 1975, p. 487) și de un rumân
din satul Ulmet-Vâlcea, Ia 18 iunie 1633 (Catalogul documentelor Țării Românești din
Arhivele Statului, voi. 4 (1633-1639), București, 1981, p. 63, nr. 107). Pentru Transil­
vania cunoaștem doar pe iobagul Peika din Othmarest, localizat Ia începutul secolului
XVI într-una din pertinențele exterioare ale domeniului Hunedoarei (cf. Eudoxiu
Hurrnuzaki, Documente privitoare la istoria Românilor, voi. 11/3 (1510-1530), București,
1892, p. 273).
8 Marile culegeri de documente privitoare la istoria Ungariei și a teritoriilor slavilor de sud,
avantajate de existența unor indici de nume proprii, nu fac nici o referire la familia
discutată aici (Codex diplomaticus Hungariae ecc/esiasticus ac civilis, editat de G. Fejer

Famllla nobililor Pe/ca de Caransebeș in secolele XVI -XVII 325
datează din 24 iulie 1534, când Moise Peica, având deja rangul de nobil, era
prezentat ca locuitor al Caransebeșului și martor într-un proces al familiei
Fiat de Armeni{ Următoarele mărturii documentare (din 22 septembrie
1535 și 9 octombrie 1536) îi aminteau pe nobilii Ioan, George și Petru Peica
(probabil frați) ca fiind stăpânii a nu mai puțin de 13 sate și predii în
districtul Caraș10
• Cei trei stăpâneau din vechime aceste moșii, dar scrisorile
lor de posesie primite de la regele Ludovic II, ca răsplată pentru serviciile
credincioase, fuseseră pierdute în tumultul evenimentelor din acei ani, fapt
ce i-a determinat să solicite regelui Ioan Zăpolya o nouă confirmare a
stăpânirii satelor cărășene. Așadar, documentele anilor 1534 -1536 certifică
rară echivoc faptul că cei patru membri ai familiei Peica erau persoane
ajunse la vârsta maturității, care aduseseră servicii Coroanei maghiare, mai
precis regelui Ioan Zăpolya, predecesorului său -Ludovic II (1516-1526) și,
posibil, chiar lui Vladislav II (1490-1516). Totodată, ei stăpâneau de mulți
ani proprietăți atât în Caransebeș, cât și în districtul Caraș, aceste bunuri
asigurându-le rangul și traiul nobiliar.
În legătură firească cu declarația nobililor Peica, făcută regelui, cum
că prediile cărășene erau stăpânite în mod netulburat "încă de multă vreme
de strămoșii lor și de ei înșiși", se naște o întrebare: familia Peica și-a avut
originile în părțile locului sau prezența sa în mediul bănățean este relativ
recentă? Este cunoscut faptul că în um1a cuceririi progresive a Peninsulei
Balcanice de către otomani, o parte a bulgarilor și sârbilor s-au refugiat spre
(44 voi., 1829-1866), indexat de M. Czinar (1866) și completat ulterior de seriile colecției
"Monumenta Hungariae Historica": Codex diplomatici Arpadiani continuati (ed. G.
Wenzel), Codex diplomaticus Hungaricus Andegavensis (7 voi.), Diplomataria
(îndeosebi voi. 31, 33, 36, 40 pentru Croația, Serbia, Slavonia și Jaicza); repertoriul lui E.
Mălyusz, Zsigmondkori Okleveltilr (5 voi.); seria "Tortenelmi Tăr" (Budapest, 1878-
1917) și corpusul "Monumenta spectantia Historiam Slavorum Meridionalium" (Zagreb,
1868-1917), ambele de câte 40 de volume; cele 11 volume (Zagreb, 1904-1934) din
Codex diplomaticus Regni Croatiae, Dalmatiae et Slavoniae, ed. T. Smi~iklas. Informația
lipsește și din valoroase dicționare, enciclopedii sau repertorii. Familia a rămas necu­
noscută genealogului Nagy Ivan (Magyarorszizg csalizdai czimerekkel es nemzedekrendi
tizblizkkal, 13 voi.), iar Dezso Csănki (Magyarorszizg tortenelmi foldrajza a Hunyadiak
korizban, 5 voi.) nu cunoștea pentru secolul XV, nici un proprietar cu numele Peica.
Lucrările mai noi ale erudiților istorici Domokos Kosăry (Bevezetes Magyarorszizg torte­
netenek forrizsaiba es irodalmizba, Budapest, 1970) și Păi Engel (Magyarorszizg vilagi
archontol6giaja. 1301-145 7, 2 voi„ Budapest, 1996) nu aduc vreo luminare în privința
acestui subiect.
9 Hurmuzaki, Documente, voi. IV4 (1530-1552), București, 1894, p. 57.
10 Ibidem, p. 98-99 (reprodus din Pesty, Krass6, voi. 4, p. 19-21); C. Feneșan, Documente,
p. 54-56.

326 DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGĂU
nord și spre vest. Exodul localnicilor s-a realizat îndeosebi în perioada 1370
-1480, în câteva etape, și a vizat inclusiv Banatul 11• Așezarea refugiaților în
Banat a continuat până în secolul al XVII-iea, dovadă că la 1645 un număr
de 55 de oșteni, mulți dintre ei sârbi, "părăsindu-și vetrele părintești, au
trecut din stăpânirea turcească în târgul nostru Lugoj, unde și-au stabilit
reședința"12
. Procesul poate fi urmărit și la Caransebeș, unde în 1544 exista
o "uliță sârbească" (Raaczucza ), iar în 1579 se menționa "biserica
sârbilor"13. Pe de altă parte, onomastica oferă sugestii interesante nu numai
despre situația materială a unei familii nobile, ci și în privința neamului sau
țării de origine. Astfel, unul din nobilii amintiți la 1535 -1536, anume
George Peica, apare în câteva documente purtând un prenume slav, în mod
sigur cel real: Jurgko Pecko (1552), Gywrka Peyka (1565)14• Preferința
pentru acest prenume este un indiciu indirect al originii înaintașilor săi 15.
Coroborarea acestor aspecte nu exclude, prin urmare, varianta ca familia
Peica să-și avut originile la sud de Dunăre, ulterior fiind constrânsă de
evenimente politico-militare nefaste să se stabilească în părțile Banatului de
munte. Pentru perioada de după anul 1500 se pot admite două aspecte certe:
familia Peica locuia deja în Banat, unde se integrează într-un mediu nobiliar
preponderent românesc, câștigându-și ori menținându-și o poziție onorabilă
prin serviciile aduse regalității maghiare 16 •
•
Reconstituirea arborelui genealogic al familiei este tributară unei
documentații lacunare și restrânse. Pentru secolele XVI -XVII există
dovezi despre viața a 32 de persoane (din care 21 sunt bărbați), dar dintre
acestea doar 20 au atestată cel puțin o legătură de rudenie cu ceilalți membri
ai familiei.
11 Ștefan Manciulea, Elemente etnice străine așezate în Banat între anii 1 OOO -1870, în
"Revista Institutului Social Banat-Crișana", 12, noiembrie -decembrie 1943, p. 336-340
și 343.
12 C. Feneșan, Documente, p. 188; stabilirea sârbilor era reglementată și de Constituțiile
Aprobate din 1653 (partea V, edictul 49), v. ediția lui Liviu Marcu, Cluj-Napoca, 1997, p.
234.
13 Hurmuzaki, Documente, voi. Il/4, p. 371; Pesty, Szărenyi, voi. 2, p. 210-211și238.
14 C. Feneșan, Banatul Caransebeșului și Lugojului între Habsburgi și Poartă în anul 1552,
în "Studii și materiale de istorie medie", 12, 1994, p. 198-199, d. 21; Hurrnuzaki,
Documente, voi. Il/5 (1552-1575), București, 1897, p. 578.
15 I. Drăgan, op. cit„ p. 191; numele slav Giurcă este purtat și de români.
16 Familia Peica este arătată ca fiind românească mai întâi de Ioan Pușcariu (Date istorice
privitoare la familiile nobile române, voi. 2, Sibiu, 1895, p. 297), apoi și de Costin
Feneșan (Documente, p. 8-9).

Faml/la nobili/or Pe/ca de Caransebeș in secolele XVI -XVII 327
Prima generație cunoscută a fost formată din cei patru nobili amintiți
mai sus. Despre Moise Peica, informația este rezumată într-un singur
document (24 iulie 1534) care îl arăta ca fiind nobil, locuitor pe strada
Călugărilor din Caransebeș și martor într-un proces al familiei Fiat de
Armeniș. Ioan, George și Petru Peica apar simultan în atenția documentelor,
cu ocazia reconfirmării vechilor stăpâniri de sate și predii din districtul
Carașului. Modul de alăturare a celor trei nume în documente, ca și stăpâ­
nirea pe mai departe în comun a posesiilor strămoșești, sugerează posibili­
tatea ca cei trei nobili să fi fost frați.
Ioan Peica era probabil și cel mai în vârstă, fiind amintit mereu
primul. El mai poate fi întâlnit doar într-o singură împrejurare, anume cu
ocazia întrunirii unei mari adunări a orașului Caransebeș la 24 februarie
154417•
Despre viața lui George Peica știrile sunt mult mai ample și acoperă
un interval de trei decenii. Documentele îi înregistrează numele sub diverse
forme: Georgius Pyka (13 ianuarie 1547), Jurckha Peckha (20 iunie 1552),
Gywrka Peyka (12 iulie 1565)18
și atestă faptul că mulți ani la rând (1544 –
1548) a îndeplinit funcția de castelan al districtului Caransebeș19
• A fost ales
prim-jude al Caransebeșului într-un moment crucial al existenței orașului,
când pericolul ocupării de către otomani era iminent (1552). Viața sa, relativ
lungă, a fost împlinită și prin faptul că a avut o fiică, Caterina, căsătorită cu
nobilul Gabriel Vaida. La 28 mai 1597 se consemna tardiv atât decesul lui
George Peica, cât și al fiicei sale Caterina, ultima lăsând în urmă un băiat,
pe Ladislau Vaida20.
Dintre nobilii pomeniți în 1535 -1536, cel mai longeviv a fost Petru
Peica. Între 1561 -1564 el a îndeplinit diverse funcții administrative,
reușind în 1563 să devină chiar judele Caransebeșului21
• Din viața sa privată
se știe că a fost căsătorit, soția i-a dăruit un fiu, pe Ioan Peica, dar spre
bătrânețe (3 iunie 1586) a rămas văduv (Joannis fily Petri similiter Peyka de
Karansebes ex Nobili scilicet quondam domina Catherina Oztrovy
")22 procreatz .
17 Hurmuzaki, Documente, voi. 11/4, p. 367.
18 lbidem,p. 394; vezi și trimiterile de la nota 14.
19 lbidem,p. 388, 394, 397-398, 410, 419-420, 435; voi. 11/5, p. 671.
20 C. Feneșan, Documente, p. 100.
21 Hurmuzaki, Documente, voi. 11/5, p. 500, 543; Pesty, Szărenyi, voi. 2, p. 257.
22 Pesty, Krass6, voi. 4, p. 121.

328 DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGAU
În ceea ce îl privește pe Ioan Peica, se poate afirma că în momentul
primelor sale atestări (1583, 1586)23 era o persoană în vârstă. Amintit ca
nobil și "ales" (egregius) în câteva documente din 1590 -1591, Ioan Peica
se stingea din viață puțin înainte de 28 mai 159724• Actul care consemna
moartea lui preciza că a avut o fiică, Magdalena, la rândul ei decedată, care
fusese soția nobilului Ioan Fiat. Cercetându-se genealogia familiei Fiat de
Armeniș, se poate constata că Ioan Fiat, copil prin 1531, și-a srarșit viața în
intervalul 1569 -1576. El a fost căsătorit de două ori, prima dată cu
Magdalena Peica, cea care i-a dăruit cinci băieți consemnați, pe rând, după
1566. Ținând cont că primul băiat era căsătorit în 1572, se poate admite că
Magdalena Peica (mama sa) era născută în deceniul 1530 -1540, iar Ioan
Peica (bunicul său) văzuse lumina cu 20 de ani mai devreme25• Conținutul
pomenitului act din 28 mai 1597 lasă să se întrevadă faptul că Ioan Peica a
mai avut și o altă fiică. Aceasta se numea Ana Peica și era de puțin timp
văduvă, prin moartea soțului ei Ioan Basarab, fapt reiterat și în 159926.
Un alt personaj important al familiei a fost Ladislau Peica, care în
1599 împlinea respectabila vârstă de 70 de ani27. Documentele îl atestă cu
certitudine în intervalul 1574 -1603, fie în postura de jurat și castelan al
Caransebeșului, fie îndeplinind diverse porunci ale principilor Băthori28
. La
11 august 1600, într-un act de punere în posesie, ordonată de Mihai
Viteazul, numele său era ortografiat Plyka29. Alte documente, din 3 iunie
1586 și 23 ianuarie 159130, dovedesc că Ladislau era o rudă apropiată,
posibil chiar frate după tată, cu sus amintitul Ioan Peica. În 1586, din toată
familia Peica, doar cei doi se împotriveau ca averea lăsată de Francisc
Modlina din Lugoj să fie preluată de fiscul princiar. Opoziția apare ca
firească numai dacă exista un drept temeinic de moștenire, transmis de la o
rudă comună. Din cele ce se cunosc până acum, rezultă că acest Francisc
23 Pesty îl menționează cu anul 1583 (Szărenyi, voi. 1, p. 473); pentru atestarea din 1586
vezi nota precedentă.
24 Pesty, Krasso, voi. 4, p. 152 (pt. 1590); C. Feneșan, Documente, p. 80, 85 (pt. 1591) și
100 (pt. 1597).
25 A se vedea studiul nostru Familia Fiat de Armeniș în secolele XV -XVII, din "Banatica",
14, 1996, p. 24-25 cu tabloul genealogic din anexă.
26 Pesty, Szărenyi, voi. 1, p. 473.
27 Ibidem.
28 Ibidem, p. 322; voi. 2, p. 224, 475; voi. 3, p. 405, 417; Hurmuzaki, Documente, voi. Il/5,
p. 743; C. Feneșan, Documente, p. 67 și 73.
29 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei și Țării Românești,
voi. 6 (1600-1601), București, 1933, p. 157, d. 150.
30 Pesty, Krasso, voi. 4, p. 121; C. Feneșan, Documente, p. 80.

Famllla nobll/lor Pe/ca de Caransebeș în secolele XVI -XVII 329
Modlina devenise al doilea soț al Caterinei Osztrovi31, cea care fusese odată
și nevasta lui Petru Peica, tatăl lui Ioan. Așadar, nu părea exagerată pretenția
lui Ioan și Ladislau Peica de a reclama ceva din averea care aparținuse
cândva și fostei lor mame (bună sau adoptivă). Peste câțiva ani, în 1591,
Ladislau și Ioan Peica stăpâneau în comun, iarăși numai ei doi, o grădină în
Caransebeș, ceea ce poate fi încă un indiciu al rudeniei lor apropiate.
Compararea vârstei atribuită lui Ladislau (70 de ani în 1599) cu etatea
aproximată a lui Ioan Peica (75 -85 de ani în 1596) nu exclude posibilitatea
ca cei doi să fi fost frați după tată.
Descendența nobilului Ladislau Peica este cunoscută tot din conținutul
actului redactat la 28 mai 1597, fiind reprezentată de patru fete: Ana,
Caterina, Barbara și Elisabeta. Prima dintre fiice, Ana Peica, era deja soția
nobilului Nicolae Gârleșteanu, legătura matrimonială fiind atestată și în
ianuarie 1604, când cei doi cumpărau un teren în Caransebeș32
. Căsnicia s-a
destrămat prin 1612, în urma morții soțului Anei. Rămasă văduvă, ea a trăit
până după 1 iulie 1618, când depunea mărturie într-un proces de
succesiune33. Celelalte fete nu erau încă măritate în 1597, fiind prezentate
drept copile. Curând însă, Caterina Peica s-a măritat, fiind, se pare, a doua
nevastă a nobilului Ladislau Pobora care avea deja în 1594 o fiică. Legătura
nu a durat prea mult, pentru că la 26 aprilie 1602, Chaterina Poika era
amintită ca văduvă34
. Despre surorile sale mai mici, Barbara și Elisabeta, nu
există încă informații suplimentare.
Actul redactat de arhivarii capitlului din Alba Iulia la 28 mai 159735,
se dovedește cu atât mai prețios cu cât permite nu numai reconstituirea unor
noi ramuri ale familiei, dar și diferențierea unor persoane cu nume identice,
lesne de confundat între ele. Este cazul Anei și Caterinei Peica, altele decât
doamnele avute în vedere mai înainte. Ana Peica era la acea dată soția
nobilului Wolfgang Szabo. Tatăl ei se numea Ambrozie Peica și avusese o
condiție aleasă, deoarece la 6 iulie 1574 figura printre jurații orașului
Caransebeș36
. Ținând cont de aceste indicii, putem aprecia că părintele Anei
avea în momentul stingerii sale din viață, prin 1596 -1597, cel puțin 45 –
50 de ani. Despre Caterina Peica se făcea precizarea că era încă o copilă,
31 Pesty, Szorenyi, voi. 1, p. 473.
32 C. Feneșan, Documente, p. 100 și 130.
33 Pesty, Szorenyi, voi. 1, p. 468; idem, Krass6, voi. 4, p. 272-273.
34 Idem, Szorenyi, voi. 1, p. 473; A. Veress, Documente, voi. 7 (1602-1606), București,
1934,p.25.
35 C. Feneșan, Documente, p. 98-99 (original), 99-101 (traducere).
36 Hurmuzaki, Documente, voi. IU5, p. 743.

330 DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGĂU
rămasă orfană de puțină vreme. Părintele acestei fete se numea Mihai Peica,
nobil cunoscut doar din trei împrejurări distanțate în timp: implicarea într-un
proces de proprietate (25 octombrie 1568), participarea la o punere în
posesie (12 noiembrie 1578) și la dezbaterea unui bilanț financiar (6 martie
1594)37.
Printre multele rudenii amintite la 1597 se afla și George "fiul
nobilului Nicolae Peica cel tânăr fiul ales răposatului Emeric Peica din des
pomenitul Caransebeș". Emeric Peica este cunoscut din cuprinsul a două
ordine ale principelui Christofor Bâthori (8 octombrie 1576 și 22 iulie 1577)
de punere în posesie și de restabilire a documentației privitoare la părțile de
moșie ale Anei Găman38
. Se pare că au fost printre ultimele servicii aduse
principelui, fiindcă în 1579 se amintea de "condam Emericus Peika de
Karansebes "39. Nicolae Peica cel tânăr este atestat doar pentru un scurt
interval, cuprins între 28 mai 1597 și 2 martie 1598. În acea perioadă el era
o persoană matură, fapt dovedit prin dispariția tatălui său, cu 20 de ani în
urmă, și de existența unui fiu, George. Dacă data până la care a trăit rămâne
necunoscută, totuși se poate remarca faptul că Nicolae Peica cel tânăr este
diferit de un alt Nicolae Peica atestat sistematic, între 1644 -1658, ca jurat
în adunarea orașului Caransebeș.
Existența lui George Peica (cu siguranță, copil în 1597) poate fi
urmărită până în 1650 -1651, când mărturiile scrise îl surprind exercitându­
și calitatea de jurat al adunării aceluiași oraș40
•
O importanță deosebită prezintă chiar numele Nicolae Peica cel tânăr
(Nicolaus Peykajunioris), această precizare având rostul de a-l diferenția de
un alt Nicolae, cu mult mai în vârstă. Urma acestui Nicolae Peica "cel
bătrân" se regăsește explicit într-un act din 2 martie 159841, când deschidea
în numele său (annotatum Nicolaum Peyca Seniorem personaliter„.) și
pentru "aleșii" (egregiorum) Ladislau, Ioan, Petru, Francisc, un alt Petru și
Nicolae cel tânăr (!) o acțiune împotriva lui Andrei Barcsai. În anul
următor, acest nobil împlinea 50 de ani42, vârstă ce îi justifica apelativul de
"cel bătrân". Născut, așadar, la mijlocul secolului XVI, Nicolae Peica
bătrânul este atestat în serviciul principelui Sigismund Băthori (1584 –
37 Ibidem, p. 650; Pesty, Szorenyi, voi. 3, p. 418; voi. 2, p. 224.
38 Pesty, Szorenyi, voi. 3, p. 405 și 413.
39 Ibidem, voi. 2, p. 252.
40 Ibidem, p. 268; C. Feneșan, Documente, p. 196-198; vezi și nota 93 a studiului.
41 Pesty, Krass6, voi. 4, p. 215.
42 Idem, Szorenyi, voi. 1, p. 4 73.

Familia nobil/lor Pe/ca de Caransebeș în secolele XVI -XVII 331
1597) și ca membru al conducerii orașului Caransebeș (1594)43. Două
însemnări, din 1 O septembrie 1596 și 26 februarie 1598, îl arătau căsătorit
cu Barbara Orszâg, fără însă a se preciza dacă avea și copii44.
Împotrivirea făcută lui Andrei Barcsai de către Nicolae Peica la 2
martie 1598 a evidențiat că familia de atunci era formată din multe persoane
"alese'', despre care astăzi se știe încă foarte puțin. Primul și ultimul din
enumerare erau Ladislau Peica (născut prin 1529 -1530) și Nicolae Peica
junior, ale căror vieți au fost evocate mai înainte. Al doilea nobil era Ioan
Peica, o persoană care nu poate fi confundată cu acel Ioan din primele
mențiuni ale familiei (1535 -1536) și nici cu fiul lui Petru Peica, care în
mai 1597 era "nu demult răposat". Prin urmare, este vorba de un personaj
nou, care în iunie 1609 ocupa demnitățile de castelan și comite al
comitatului Severin45. Ultima informație relevantă datează din 13 martie
161946, când se făcea referire la "bunurile fetelor lui Ioan Peica". Este
indiciul faptului că Ioan Peica se căsătorise și devenise tatăl a cel puțin două
fete, încă nemăritate în momentul consemnării lor.
Petru Peica, al treilea personaj din enumerare, intră în atenția
documentelor începând cu 5 ianuarie 1597, moment în care participa la o
punere în posesie, împreună cu ruda sa, Nicolae Peica47. În următorul sfert
de secol, până la 25 martie 1622, este întâlnit exclusiv în postura de jurat al
adunării orașului Caransebeș48
. Totuși, pe cât de clară este diferența față de
înaintașul său cu același nume (din anii 1535 -1536), pe atât de dificilă este
încă disocierea de un "alt Petru" menționat și el în chip explicit la 2 martie
1598. În sfârșit, despre al patrulea bărbat nominalizat în act, Francisc Peica,
nu se poate aduce nici o informație suplimentară.
Documentele secolelor XVI -XVII fac referire și la alți membri ai
familiei Peica de Caransebeș, însă din nefericire, pentru aceste persoane nu
se poate stabili încă nici o legătură cu restul neamului lor. Unul dintre aceste
personaje este Adam Peica, atestat la 2 ianuarie 1589, cu ocazia unui
43 C. Feneșan, Documente, p. 67-68, 88, 92-93; Pesty, Szorenyi, voi. 2, p. 224; idem,
Krass6, voi. 4, p. 192.
44 C. Feneșan, Documente, p. 90; Pesty, Krasso, voi. 4, p. 215; idem, Szărenyi, voi. 2, p. 92
(o referire la un Nicolae Peica de Ilhova pentru anul 1601); vezi și nota 93 a studiului.
45 A. Veress, Documente, voi. 8 (1607-1613), București, 1935, p. 65; Pesty, Krass6, voi. 4,
p. 255 și 257.
46 C. Feneșan, Documente, p. 148.
47 Pesty, Krass6, voi. 4, p. 192.
48 C. Feneșan, Documente, p. 130-131, 144, 148, 149; Pesty, Krass6, voi. 4, p. 272; idem,
Szorenyi, voi. 2, p. 264.

332 DRAGOȘ.LUCIAN ȚIGAU
conflict de proprietate. Cu siguranță, și el a avut statutul de nobil, căci în
1589 era prezentat ca proprietar ifeoldet) la Ohabița, iar la 19 aprilie 1608 se
făcea o ultimă referire la pământul său, fapt ce sugerează că mai trăia pe
atunci49•
În anii maturității lui Adam Peica s-au născut reprezentanții unei noi
generații care intră în atenția documentelor abia după anul 1630. O unică
mărturie din 1633 consemnează laconic legătura matrimonială dintre
Emerenciana Peica și nobilul Francisc Lățug50
. Doi ani mai târziu, începe
șirul mențiunilor, întinse pe un sfert de secol (1635 -1658), despre viața lui
Nicolae Peica. A fost nu numai o persoană de rang nobiliar, ci și un personaj
influent. La 17 martie 1635 lui Nicolaus Peka i se încredința rezolvarea unui
proces de proprietate, iar câteva luni mai târziu (12 septembrie) el figura ca
martor într-o anchetă penală51
• Apoi, timp de aproape 14 ani, Nicolae Peica
a fost mereu cooptat ca jurat în adunările orășenești ale Caransebeșului52
•
După ocuparea orașului de către otomani, în septembrie 1658, cariera și
viața acestui nobil devin obscure.
O mărturie interesantă se regăsește și în testamentul cărturarului
bănățean Mihai Hatiei-fiul (1643 -1712) care, înainte de a pleca în
Occident, a lăsat dispoziții clare referitoare la averea sa și la o eventuală
succesiune a bunurilor personale. În testamentul redactat la Sibiu (31
octombrie 1674), cea dintâi în șirul persoanelor îndreptățite la moștenire era
Caterina Peica, nevasta lui Ioan Simion din Ilia. Cu siguranță, soțul
Caterinei era un mic nobil român din zona Hunedoarei, căci actul redactat în
limba maghiară nu utiliza prenumele Janos, ci pe cel de Jon Szimion. Apoi,
Mihai Hatiei preciza în chip expres că era rudă cu Caterina Peica (kivel
atyafi gyermek vagyok), motiv pentru care îi lăsa conținutul unei lăzi nu prea
mari. În tot cazul, moștenitoarea nu a mai folosit acele obiecte, pentru că
testamentul lui Hal ici s-a deschis abia în 171253.
Ultimele informații despre reprezentanții familiei Peica se plasează în
anul 1688, în contextul eliberării orașului Caransebeș de sub stăpânirea
otomană. Cu acea ocazie s-a redactat o listă a proprietarilor de bunuri din
49 Pesty, Krass6, voi. 4, p. 125 și 249.
50 Ibidem, voi. 1, p. 4 73.
51 Pesty, Krass6, voi. 4, p. 297; C. Feneșan, Documente, p. 168.
52 Pesty, Szorenyi, voi. 2, p. 267-268; C. Feneșan, Documente, p. 192, 194, 196-198, 200,
202.
53 N. Drăganu, Mihail Ha/ici (Contribuție la istoria culturală românească din sec. XVII), în
"Dacoromania", voi. IV/I (1924-1926), Cluj, 1927, p. 163 și facsimilul 5 de la sfârșitul
studiului.

Familia nobllllor Pe/ca de Caransebeș în secolele XVI -XVII 333
oraș (30 august 1688), ce urmau să-și recapete imobilele și terenurile,
printre aceștia figurând Francisc, George și Nicolae Peica54. Din viața și
faptele acestor trei bărbați nu se cunoaște nici un amănunt semnificativ, cu
toate că documentele anilor 1688 -1700 oferă destule informații despre
activitatea autorităților și nobilimii severinene.
Aspectele evocate mai înainte dovedesc cu prisosință că lipsa unei
serii de documente, grupate într-o arhivă sau colecție, dă tabloului
genealogic al familiei un aspect fragmentat și incoerent, asemănător unui
arbore tranșat în bușteni. Informația lacunară lasă totuși să se întrevadă
câteva realități. În primul rând, încă de la începutul secolului al XVI-iea,
familia evolua pe mai multe ramuri colaterale care, în veacul anterior, s-au
desprins dintr-un trunchi comun. Apoi, pe parcursul a 150 de ani se pot
contura cel puțin cinci-șase generații, ele succedându-se la un interval mediu
de 25 -30 de ani. În sfârșit, se remarcă puternica tendință de restrângere a
familiei, întrucât multele sale fete au intrat, prin căsătorie, în familii străine .
•
Dacă în privința aspectelor genealogice documentele au dezamăgit,
acestea reușesc să ofere o compensație prin informațiile despre patrimoniul
material și funcțiile deținute de membrii familiei Peica de Caransebeș.
Referitor la primul aspect, mărturiile secolelor XVI -XVII atestă
faptul că familia Peica a stăpânit un însemnat patrimoniu imobiliar. Acesta
era format din sate și predii, grupate îndeosebi în districtele Almăjului și
Carașului, la care se adăugau numeroase case, grădini, mori și parcele
răspândite pe cuprinsul districtului și orașului Caransebeș. Ca și în cazul
altor familii bănățene nobile, acumularea bunurilor s-a realizat treptat, fie
prin conferirea lor de către autoritatea centrală, fie pe calea cumpărării sau
moștenirii.
La 22 septembrie 1535 și 9 octombrie 1536, serviciile credincioase ale
nobililor Ioan, George și Petru Peica au fost răsplătite de regele Ioan
Zăpolya prin întărirea stăpânirii acestora asupra a 13 predii din districtul
Caraș. Prediile erau deținute din vechime (ab antiquo perstitisse), cei trei
nobili susținând că nu numai ei, dar și strămoșii lor le stăpâniseră de multă
vreme netulburați (in quarum pacifico et quieto dominio progenitores suos a
multis iam temporibus perstitisse seque ipsos persistere asserunt eciam de
presenti)55• În mod cert, prediile fuseseră deținute și în timpul domniei
54 C. Feneșan, Caransebeșul la începutul celei de-a doua stăpâniri habsburgice (1688), în
"Revista Istorică'', 7, 1996, nr. 1-2, p. 80-82.
55 Idem, Documente, p. 55.

334 DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGĂU
regelui Ludovic II, tot în temeiul unor scrisori de confirmare a stăpânirii.
Întrucât acele acte fuseseră pierdute sau înstrăinate în vâltoarea
evenimentelor politico-militare din preajma anului 1526 (per hec
disturbiorum tempora deperdite et alienata esse)56, a fost necesară o nouă
reconfirmare a stăpânirii sub forma unei noi danii (nove nostre donacionis
titulo dederimus, donaverimus et contulerimus … ).
Șase decenii mai târziu (10 septembrie 1596), nobilul Nicolae Peica a
beneficiat și el de milostivirea princiară, prin recunoașterea dreptului de a
stăpâni șapte predii din zona de sud a Banatului. Aceste predii au aparținut
inițial strămoșilor nobilei doamne Barbara Orszag, soția lui Nicolae Peica,
ulterior au fost ocupate de otomani (cel mai probabil în 1552), fiind
recucerite de creștini în campania anilor 1595 -1596 (per violentias
Turcarum occupate ac nuper in potestatem nostram armis nostris
recuperata). Documentul este important pentru că subliniază o dublă
modalitate de a intra în posesia unor pământuri. Prima este cea a donației
princiare privită atât ca o răsplată pentru credința și serviciile credincioase
făcute în locuri și vremuri deosebite, cât și ca un îndemn pentl1J a aduce noi
slujbe (fum vero attentis et consideratis fidelitate et flde!ibus sen1itiis
egregii Nicolai Peyka de Caransebes, quae ipse nobis et huic regno nostro
Transsylvaniae pro locorum et temporum varietate fideliter exhibuit el
impendit ac in futurum quoque exhibiturus et impensurus est„.)57• A doua
modalitate o reprezenta moștenirea unor rude prin alianță, deposedate în
condiții excepționale cu peste 40 de ani în mmă, în privința cărora existau
șanse infime de a mai trăi și de a emite pretenții de restituire.
În toate actele de reconfimrnre a stăpânirii se arăta în mod explicit că
prediile erau acordate ''dimpreună cu tot și întregul nostru drept regal și
deopotrivă împreună cu toate folosințele și orice fel de pertinențe ale lor
(„ .) așa cum se găsesc și sunt stăpânite" (1516) … "și care se află în
adevăratele lor hotare și în vechile lor margini" (1596). Obligațiile care
condiționau deținerea moșiilor nu erau specificate, însă dania din 1596 le
întrezărește: "credința și slujbde credincioase … pe care le va aduce și le va
face chiar și în viitor … "58•
Pe lângă aceste predii, nobilii familiei Peica dețineau și alte terenuri
răspândite prin tot Banatul de munte. O conscripție a unităților fiscale din
1603, arăta că la Bozovici (Buzovitt) și în satul Retkonia figurau cu câte o
50 Ilurmuzaki, Documente, V•Jl. II/4, p. 99 (reprodus după Pesty, Krass6, voi. 4, p. 20).
57 C. Feneșan, Doc11mente, p. 89.
53 Ibidem, p. 56 și 90.

Famllla nobl/llor Pe/ca de Caransebeș în secolele XVI-XVII 335
poartă nobilii Ambrozie Peica, respectiv Ladislau Peica, iar la Ilova
(Jelhova) avuseseră tot câte o poartă Emeric și Mihai Peica59. Peste câțiva
ani ( 19 aprilie 1608) în satul Mâtnicul Mare (Matnok faluan) era menționată
încă o proprietate a familiei (tudnia illik Pejka Adam teleket).
Simultan, în orașul Caransebeș și în împrejurimile sale, sunt amintite
numeroase proprietăți ale familiei, care au permis membrilor acesteia să
ocupe funcțiile de juzi și primari. Bunurile imobiliare au fost obținute cel
mai probabil prin cumpărare. Această modalitate apare consemnată explicit
doar la 12 ianuarie 1604, când Ana Peica și soțul ei Nicolae Gârleșteanu
cumpărau de la Andrei Birta un teren viran lângă zidul de piatră al orașului,
parcelă prețuită la 50 de florini60. În rest, se fac referiri la proprietăți deja
stăpânite, existând chiar posibilitatea de a le surprinde de două ori în acte
emise la un interval mare de timp. Această identificare este cu atât mai
facilă cu cât, în secolele XVI -XVII, orașul Caransebeș avea o întindere
mică, mai ales în ceea ce privește zona din interiorul zidurilor61. Astfel,
locul stăpânit de Moise Peica pe strada Călugărilor, în iulie 1534, trebuie să
fie identic sau măcar alăturat cu grădina lui George Peica amintită în iulie
1565, lângă o curte de vânzare tot de pe strada Călugărilor62
• Apoi, în 1581,
o livadă de lângă "apa călugărilor" (aqua monachorum), numită popular și
ierugă, se învecina și cu un teren al familiei Peica. În mod cert, acest teren
este grădina lui Nicolae Peica, localizată în martie 1642 lângă "ieruga ce se
face din apa Sebeșului"63
.
Un alt aspect care merită a fi cercetat îl constituie raporturile de
proprietate stabilite între membrii familiei Peica, apoi între aceasta și alte
familii nobile cu care avea legături matrimoniale. De la început trebuie
precizat faptul că stăpânirea în comun a unor bunuri imobiliare și pretenția
fetelor de a fi considerate egale cu bărbații la moștenirea averii înaintașilor,
au generat nu numai o stare de discordie între membrii familiei, ci și procese
59 Pesty, Szărenyi, voi. 2, p. 33, 92, 475; Emeric și Mihai Peica erau decedați atunci de mult
timp: primul din 1579, iar ultimul în 1597.
6° C. Feneșan, Documente, p. 129-130.
61 Zidul de incintă al orașului avea un perimetru de circa 800 de metri, închizând o
suprafață de aproximativ patru hectare (Liviu Groza, Aspecte militare ale Caransebeșului
medieval, Lugoj, 1993, p. 22). Pe acest spațiu se aflau, în august 1688, 170 de case, locuri
de casă, mori, vii și grădini (C. Feneșan, Caransebeșul, p. 75). O prezentare densă a
evoluției urbanistice a fost realizată de L. Groza în capitolul "Contribuții privind
dezvoltarea orașului medieval Caransebeș" (op. cit„ p. 67-73).
62 Hurmuzaki, Documente, voi. IU4, p. 57; voi. IU5, p. 578.
63 Pesty, Szărenyi, voi. 2, p. 237-238; C. Feneșan, Documente, p. 176.

336 DRAGOȘ.LUCIAN ȚIGĂU
ce au ajuns până în instanța princiară. Pentru ilustrarea elocventă a acestei
realități trebuie făcut apel încă o dată la conținutul cunoscutului document
din 28 mai 1597. Acest act reprezenta forma "unei întâmpinări, împotriviri
și opreliști osebite" făcută de nobilul Francisc Fiat de Armeniș nu numai
pentru el, dar și în numele a opt persoane din familiile Fiat, Peica și Vaida
împotriva a zece fete și femei de rang nobiliar din familiile Bucur, Căstruț,
Gârleșteanu și Peica care "s-au îngrijit să fie înzestrate cu drept de
moștenire pe linie bărbătească" pentru 12 moșii din districtul Caraș. Acest
drept fusese obținut de la principele Sigismund Bâthori "spre paguba și
dauna și încălcarea vădită a dreptului de moștenire a celor mai sus numiți
care au făcut întâmpinarea". Iritarea opozanților era cu atât mai mare cu cât
aceste femei nu numai că le restrângeau partea lor de moștenire, dar aveau
toate drepturile "în privința dobândirii, ocupării, amestecului în stăpânire,
deținerii, cotropirii, vânzării, dării în stăpânire, culegerii ori strângerii
roadelor sus amintitelor moșii"64
.
Pentru a se evita o asemenea perspectivă, care conducea sigur la
micșorarea proprietăților unei familii, s-a adoptat obiceiul ca din averea
părinților fetele să primească doar darurile de nuntă (honores nupciales) și
zestrea (dota) ce consta dintr-un sfert din pământuri (quarta puellaris et
portiones congruentes). Dar în timp ce nobilii bărbați nu admiteau
moștenirea posesiilor decât exclusiv pe linie masculină, fetele și femeile au
încercat prin toate mijloacele ca succesiunea să fie nediscriminatorie.
Această confruntare se poate observa în cadrul multor familii bănățene din
secolele XV -XVII65• Grija femeilor de a fi înzestrate cu drept de moștenire
pe linie bărbătească era justificată și din alte considerente. La 1597, multe
dintre acestea erau încă nemăritate sau deja văduve, statut ce nu le putea
asigura o protecție deplină. În plus, siguranța materială, de care depindea și
prestanța socială, le era amenințată permanent de cupiditatea societății și de
numeroasele confruntări militare. În acest sens, se cunoaște promisiunea
fermă, făcută la 26 aprilie 1602 de principele Sigismund Bâthori lui Ioan
Brankuith, că îi va acorda stăpânirea posesiilor Cireșa, Zăvoi, Valemare și
Voislova din districtele Bistrei și Caransebeșului, dacă doamnele Veronica
64 C. Feneșan, Documente, p. 100-101.
65 D. L. Țigău, Familia Fiat de Armeniș În secolele XV -XVII, în "Banatica'', 14, 1996, p.
32-34; idem, Familia Bizere-Găman În secolele XV -XVII, în "Banatica", 15/2,1999, p.
54.

Famllia nobllilor Pe/ca de Caransebeș în secolele XVI -XVII 337
Maciova și Chaterina Poika, văduve după nobilii Nicolae ș1 Ladislau
Pobora, ar muri fără moștenitori66
.
Revenind la conținutul actului din 1597, nu poate trece neobservat
faptul că unele posesii amintite acolo fuseseră recuperate recent de la
otomani. Această realitate nu apare explicit, dar totuși este dovedită de alte
mărturii. Pentru una din posesiile enumerate "Ilsawa cu alt nume Măidan"
se face referire și într-un document anterior, din 17 februarie 1591, când se
vestea asasinarea nobilului Nicolae Fiat de "niște ucigași din Măidan și
Kutreczy ( … )din satele de sub stăpânirea pașei din Timișoara"67
. Așadar,
prin 1595 -1596, familia Peica a reușit să reintre în stăpânirea vechilor sale
posesiuni, dar diligențele făcute de femeile nobile pentru a le fi recunoscute
drepturile de succesiune au generat o aprigă dispută între rudenii.
Demersuri stăruitoare au mai întreprins nobilii Peica atât pentru a
contracara tentativele altor nobili de a-i deposeda, cât și în privința susținerii
dreptului de a moșteni averea unor familii înrudite. Patru documente, toate
din secolul XVI, evidențiază aceste eforturi.
În primul conflict de proprietate au fost implicați Ioan, George și Petru
Peica, cărora regele Ioan Zapolya le reconfirmase, în septembrie 1535,
stăpânirea a 11 predii cărășene. Cei trei nobili nu s-au putut bucura în liniște
de acest privilegiu, căci la 1 O octombrie 1536, Nicolae de Bucoșnița s-a
opus introducerii lor în posesie, pe motivul că el însuși avea drepturi asupra
acelor predii. Cu acel prilej, instanța regală de judecată i-a permis
reclamantului să strângă și să-i prezinte dovezile până la sărbătoarea Sf.
Martin (13 noiembrie 1536)68. Dacă finalul procesului nu este cunoscut,
rămâne ca o certitudine faptul că Ioan de Bucoșnița, părintele lui Nicolae,
stăpânise din vechime cel puțin patru (Gârliște, Carașova, Kethezwthwztha)
din cele 11 predii în litigiu69. În 1597, posesiile Gârliște și Carașova figurau
din nou între posesiunile familiei Peica.
Următorul moment de rivalitate este consemnat la 25 octombrie 1568,
când nobilul (nemes) Mihai Peica figura printre opozanții la introducerea lui
Ioan Fiat în posesia moșiei Criva70. A fost, se pare, ultima acțiune a unui
66 A. Veress, Documente, voi. 7 (1602-1606), București, 1934, p. 25.
67 Ibidem, voi. 3 ( 1585-1592), București, 1931, p. 240.
68 Hurmuzaki, Documente, voi. 11/4, p. 101-103 (reprodus după Pesty, Krass6, voi. 4, p. 23-
25); procesul a fost judecat de protonotarul Transilvaniei la Oradea, chiar în prezența
regelui.
69 Ibidem, p. 102; despre istoricul acestor așezări, vezi Pesty, Krass6, voi. 11/1, p. 184-186,
236, 256-262.
70 Hurmuzaki, Documente, voi. 11/5, p. 650.

338 DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGĂU
lung proces ce a durat între ianuarie 1561 -noiembrie 1568, pentru
delimitarea stăpânirii familiilor Fiat, Fodor și Pribek asupra posesiilor Criva
și Domașnea. Mobilul acțiunii lui Mihai Peica nu este lămurit, însă se
cunoaște că opoziția față de ruda sa nu a dat rezultate, deoarece în urma
sentinței principelui Ioan Sigismund Zapolya de împărțire a pământurilor,
posesia Criva rămânea familiei Fiat de Anneniș (20 noiembrie 1568) 71.
A treia împotrivire datează din 3 iunie 1586, fiind realizată de Ioan și
Ladislau Peica, alături de alți nobili, după ce au aflat că 11 posesii și o curte
nobiliară din Lugoj, rămase de la Francisc Modlina, urmau să fie trecute de
principele Sigismund Bathori "ad fiscum iusque Regium nostrum, iuxta
antiquam Regni consuetudinem". Temeiurile acestei opoziții au fost
prezentate deja, cu ocazia evocării vieții lui Ladislau Peica72.
Ultima acțiune judiciară inițiată de nobilii Peica, din cele cunoscute
până acum, poartă data 2 martie 1598. Punctul de plecare al acestui litigiu
este plasat la 18 august 1597, când principele Sigismund Bathori îi dona lui
Andrei Barcsai, căpitanul garnizoanei din Caransebeș ( capitaneus praesidii
Caransebesiensis) și viitor ban, târgul Carașova dimpreună cu alte zece
posesii învecinate73. Donația principelui a fost oarecum neinspirată, fiindcă
patru dintre moșii (Goruia, Potokwl alias Zpenczwracz, Go~icza,
Jelhowecz) figurau încă de la 28 mai 1597 în posesia nobililor Fiat și Peica
("toate și întregile moșii …. aflătoare și stăpânite în districtul Caraș, care
privesc cu cel mai deplin temei legal pe aceștia … "). Conflictul s-a declanșat
efectiv la 26 februarie 1598, când căpitanul Andrei Barcsai urma să fie pus
în posesie. La acea acțiune au participat ca reprezentanți și persoane aflate
pe moșiile și în serviciul familiei Peica, care după nume erau neîndoielnic
români (Joseph Dragoy Peykensium in Krassowecz; providis et ignobilibus
. . . Petrus et Michael Duda, ac Martinus Tynkwl eorundem Peykensium
Nobilium Caransebesiensium in Gerliste)74• Dacă pretenția femeilor din
familie, de a fi îndreptățite la succesiune, a stârnit iritarea nobililor Peica, cu
atât mai aprigă trebuie să fi fost contestația acestora din urmă față de donația
princiară. Andrei Barcsai a avut de întâmpinat opoziția a șapte nobili, cu
toții din neamul Peica75, fapt ce sugerează că cele patru sate erau stăpânite
71 A se vedea studiul nostru, Familia Fiat, p. 32.
72 Pesty, Krass6, voi. 4, p. 121.
73 C. Feneșan, Documente, p. 19, n. 41.
74 Pesty, Krass6, voi. 4, p. 214.
75 Ibidem, p. 215.

Famllla nobililor Pe/ca de Caransebeș în secolele XVI -XVII 339
exclusiv de amintita familie. Rezultatul procesului a rămas necunoscut până
acum.
Tenacitatea cu care nobilii Peica și-au apărat patrimoniul imobiliar a
avut un succes pe măsură doar în confruntarea cu elemente din societatea
locală. Cucerirea de către otomani a defileului Dunării și a șesului bănățean,
în 1552, apoi și a zonei montane cu orașul Caransebeș, la 1658, a
reprezentat o grea lovitură pentru bogăția familiei. Șocul a fost cu atât mai
puternic cu cât, spre deosebire de alte neamuri nobile care și-au putut salva
până la 1658 moșiile de pe Valea Bistrei și de pe Culoarul Timiș-Cerna,
familia Peica a pierdut de timpuriu (1552) majoritatea posesiilor grupate în
sudul Banatului. Tot ceea ce au putut face nobilii Peica a fost să-și
exploateze terenurile din zona neocupată, iar când conjunctura politico­
militară a devenit favorabilă, să-și recupereze vechile posesii. Demersurile
pentru reluarea satelor cărășene au fost fructuoase în 1596, dar rezultatele nu
au fost durabile, știut fiind faptul că la începutul secolului XVII regiunea a
fost reocupată de otomani. Un deznodământ asemănător au avut și eforturile
nobilimii severinene de a-și recupera, în anii 1688 -1700, proprietățile
cucerite de otomani în septembrie 1658. La 30 august 1688, printre cei care
își revendicau bunurile imobiliare avute în Caransebeșul abia părăsit de
otomani, se aflau și "Franciscus Pejka, cum appertinentiis praeter
molendinum; Georgius Pejka, similiter; Nicolaus Pejka, similiter "76• Dar, în
anii următori, membrii familiei nu se regăsesc în rândurile nobilimii
severinene care a încercat, prin mai multe memorii (1688, 1689, 1695,
1698) înaintate Curții de la Viena, să obțină recunoașterea vechilor drepturi
de stăpânire deplină asupra satelor, precum și restabilirea administrației
comitatense tradiționale7 • Abia într-un "regestrum dominorum nobilium
aut possessorum comitatus Zăriniensis ibidemque districtus Karansebes" de
Ia sfărșitul secolului XVII este consemnat trecător Michael Kriscsorij a
familia Pejka78. Aceasta este ultima mărturie despre existența familiei în
Banat. În anii 1699 -1700, autoritățile otomane s-au reinstalat în zona
76 Vezi nota 54.
77 C. Feneșan, Comitalul Severinului la sfârșitul secolului al XVII-iea, în "Tibiscum", 7,
Caransebeș, 1988, p. 197, 206-207, 211-212; idem, Stăpâni și supuși în comitalul
Severinului în timpul celei de-a doua ocupații habsburgice (1688 -1699), în "Banatica",
14, 1996, p. 149-153, 159-160, 177-181.
78 C. Feneșan, Comitalul, d. 24, p. 223.

340 DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGÂU
montană a provinciei, silind multe familii nobiliare să pribegească din nou
în Transilvania79, de unde nu se vor mai reîntoarce niciodată .
•
Cercetarea demnităților și funcțiilor întregește panorama asupra
evoluției familiei și, mai mult, stabilește cel mai bine care a fost locul și
rolul acestui neam în cadrul societății bănățene a secolelor XVI -XVII.
Documentele din perioada amintită evidențiază faptul că, în cadrul
activităților desfășurate, membrii familiei apar în trei ipostaze diferite.
Prima dintre ele îi arată ca reprezentanți ai autorității centrale, îndeplinind
diverse misiuni cu caracter administrativ, judiciar sau militar. Următoarea
ipostază îi surprinde tot în exercitarea unor atribuții și competențe variate,
dar de această dată în interesul și în serviciul comunității din Caransebeș și
al "universității nobililor" din districte. În sîarșit, unii membri ai familiei au
figurat ca martori la diverse procese, puneri în posesie etc.
Influența și sprijinul de care se bucurau în rândul nobilimii severinene
sunt dovedite de funcțiile importante deținute în timp: castelani, jurați și
primari ai Caransebeșului. Acest sprijin a fost folosit de nobilii Peica și
pentru realizarea intereselor proprii. Se cunoaște bine că Ioan Zapolya (1535
-1536) și Sigismund Băthori (1596) au fost determinați să le reconfirme
stăpânirea prediilor nu numai pentru merite evidente, ci și "la rugămintea
deosebită a unor credincioși ai noștri făcută în acea privință"80
. Încă în
primele acte cunoscute ale familiei, din 1535 -1536, se remarcă "credința și
slujbele credincioase ale lui Ioan, George și Petru Peica, aduse și făcute mai
înainte Coroanei acestei țări a noastre a Ungariei, iar apoi Maiestății
Noastre, în locuri și vremuri deosebite, pe măsura putinței lor. .. ". Cu
certitudine, acele dovezi de loialitate vor fi fost fapte de arme deosebite și
misiuni de încredere, atât în cadrul luptelor antiotomane, cât și în contextul
confruntării cu tabăra lui Ferdinand de Habsburg. Totuși, nici un
reprezentant al familiei nu apare că și-ar fi vărsat sângele, ori ar fi murit în
luptă, așa cum se consemnează explicit în cazul altor familii nobile române.
Înclinația nobililor Peica pentru cariera militară este dovedită de ocuparea
funcției de castelan al districtului Caransebeș. George Peica și Gabriel
79 Prezența familiilor bănățene în zona Hunedoarei (sec. XVIII) poate fi urmărită în studiul
lui J. Koncz, Benko J6zsef Hunyadmegyerol din "A Hunyadmegyei Torteneti es
Regeszeti Tărsulat Evkonyve", 12, Deva, 1901, p. 67-70; familia Peica nu se regăsea
printre acele neamuri. În schimb, printre locuitorii comunei militare Lescovița (Caraș) se
afla în decembrie 1771 și Jankul Peyca ( cf. Grigore Popiți, Date și documente bănățene
(1728 -1887), Timișoara, 1939, p. 26).
80 Hurrnuzaki, Documente, vol. IV4, p. 98; C. Feneșan, Documente, p. 56 și 90.

Familla nobililor Pe/ca de Caransebeș in secolele XVI-XVII 341
Gârleșteanu au deținut această dregătorie mai mult de patru ani (27
septembrie 1544 -12 noiembrie 1548), răstimp în care s-au ocupat cu buna
aprovizionare a garnizoanei, cu întreținerea cetății și apărarea ordinii în
districtul înconjurător. Pe lângă aceste misiuni, cei doi castelani împreună
cu judele nobililor au îndeplinit și activități cu caracter administrativ și
judiciar: adeverirea depozițiilor unor martori (1546 -1547) sau a
înțelegerilor dintre doi proprietari (1548), împărțirea între urmași a unei
moșteniri (1544) și stabilirea tutelei asupra unor copii rămași orfani (1548),
rezolvarea litigiilor de proprietate, iar în caz de nesoluționare, sesizarea prin
rapoarte (li teras transmissionales) a comitelui timișan Petru Petrovici ( 154 7
-1548), executarea unor sentințe (1544 -1548), apărarea liniștii și
privilegiilor nobililor (mai 1547)81• În legătură cu ultima atribuție, se cuvine
precizat faptul că la 1 iunie 1609, castelanii comitatului Severin, Ioan Peica
și Daniel Kun, luau cunoștință de reînnoirea celebrului privilegiu (din
august 1457) pentru nobilii români care trăiau în cele șapte districte
bănățene. Prin urmare, cei doi castelani aveau obligația de a aplica și
respecta conținutul privilegiului reactualizat cu puțin timp înainte (3 aprilie
1609) de principele Gabriel Băthori82
.
Încrederea arătată de regii maghiari sau de principii ardeleni nobililor
Peica, ca și devotamentul acestora din urmă față de puterea centrală au fost
evidențiate și cu alte ocazii. Dintre acestea se pot aminti participarea la
introducerea unor nobili în posesia satelor donate sau reconfirmate (1535 –
1635) precum și hotărnicirea unei moșii, în octombrie 156183. În unele
cazuri, poruncile princiare au vizat restabilirea documentației pentru părțile
de moșie ce reveneau unei femei nobile (iulie 1577) sau chiar restituirea
acelor părți către posesoarea în drept (mai 1584 și martie 1635)84• Se
cunoaște și o situație când comiții Ioan Peica și Daniel Kun au certificat
clauzele și valoarea (16 florini) unui zălog făcut de un nobil și rămas în
seama văduvei lui (1609)85.
81 Ibidem, voi. 11/4, p. 368, 388-389, 391-394, 397-399, 408-410, 413, 419-420, 435-436;
voi. 11/5, p. 671.
82 Pesty, Krass6, voi. 4, p. 255 (diploma originală) și 295 (copia din 17 mai 1634 pentru
lugojeni); publicat și de A. Veress în Documente, voi. 8, p. 65.
83 Hurmuzaki, voi. 11/4, p. 82; voi. 11/5, p. 500; Pesty, Szărenyi, voi. 3, p. 405, 418; idem,
Krass6, voi. 4, p. 192, 299-301; C. Feneșan, Documente, p. 92-93.
84 Pesty, Szărenyi, voi. 3, p. 413, 417; idem, Krass6, voi. 4, p. 297-299; C. Feneșan,
Documente, p. 66-68.
85 Pesty, Krass6, voi. 4, p. 257-259.

342 DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGĂU
Nobilii Peica au ocupat funcții importante și în cadrul consiliului
orășenesc al Caransebeșului. Doi dintre aceștia, George și Petru Peica, au
avut șansa de a fi onorați cu demnitatea de primar (judex primarius Civitatis
Karansebes) în anii 1552, respectiv 1563. George Peica a slujit cu
devotament și pricepere interesele orașului într-un moment extrem de
dificil, când pericolul ocupației otomane era iminent. Astfel, între 2 -16
iunie 1552, primarul George Peica împreună cu ceilalți juzi-jurați ai orașului
îi informau prompt atât pe generalul Gianbattista Castaldo, conducătorul
trupelor imperiale din Transilvania, cât și pe Ștefan Lossonczi care comanda
cetatea Timișoara, despre concentrarea trupelor otomane la Orșova și
construirea la Haram a unui pod care să permită oștilor islamice trecerea
Dunării. Informațiile erau fumizate conducerii orășenești de către spionii
trimiși la Dunăre, aceste știri fiind de cel mai mare folos căpitanului Ștefan
Lossonczi care a intuit din timp că ținta principală a atacului otoman era
Timișoara86
. În același timp, primarul a făcut demersuri concrete în vederea
sporirii capacității de apărare a orașului Caransebeș. La 20 iunie 1552,
registrul arsenalului din Sibiu consemna că George Peica procurase de acolo
armament (12 archebuze simple și altele ~atru cu țeavă dublă, două
falconete) și muniție (pulbere, plumbi și fitile) 7• După cucerirea Timișoarei
(26 iulie 1552), conducerea orașului Caransebeș a depus toate eforturile
pentru a nu împărtăși o soartă asemănătoare. Timp de o lună (28 iulie -26
august) s-a purtat o susținută corespondență cu generalul Castaldo căruia i
se cerea insistent ca, în noua conjunctură, nu numai să-și precizeze
atitudinea și planurile, ci și să acorde imediat orașului un substanțial ajutor
material88. Stăpâni pe situație, otomanii au pretins locuitorilor din Lugoj și
Caransebeș să plătească un tribut, amenințându-i că un refuz i-ar costa
distrugerea și ocuparea orașelor (nune autem <Turcae> ex ii/o loco
Lugasiensibus et Karansebesensibus pensione tributi non obstante exitium
minitantur)89. Buni diplomați, la 11 august "caransebeșenii și alți oameni
tocmai s-au închinat cu condiția ca, plătind haraciul, să rămână
netulburați"90
. În același timp (25 -26 august 1552) conducerea orașului
făcea un ultim apel la generalul Castaldo, arătându-i deschis că "nu îi vom
86 C. Feneșan, Banatul, p. 184-190, d. 7, 9-10, 12-14.
87 Ibidem, p. 198-199, d. 21.
88 /bidem, p. 175-176 și 194-197, d. 18-20.
89 Citat din raportul generalului Castaldo către Ferdinand de Habsburg (la 6 august 1552),
cf. A. Veress, Deva es kornyeke Casta/do idejeben, Kolozsvăr/ Cluj, 1898, p. 22.
90 C. Feneșan, Banatul, p. 176 (raportul lui Castaldo către arhiducele Maximilian de
Habsburg).

Familia nobl/llor Pe/ca de Caransebeș in secolele XVI -XVII 343
mai putea duce <pe otomani> cu nici un fel de lingușeli" în privința plății
haraciului91• Primarul și consiliul orașului au adoptat în acele momente
critice cea mai bună soluție, salvând Caransebeșul de ocupația otomană. De
altfel, plata haraciului a fost de scurtă durată, fiind reconvertită chiar de
sultanul Suleyman Kânunî, în martie 155492.
Funcția de jude sau consul al orașului a fost mult mai accesibilă
nobililor Peica, realitate dovedită de cele aproximativ 30 de mărturii din
perioada 1544 -165893. Majoritatea dintre acestea îi surprind în momentul
în care adeveresc realizarea unor tranzacții imobiliare. În alte câteva situații,
se mărginesc doar să certifice stăpânirea unor terenuri (1594) și împărțirea
unor bunuri lăsate ca moștenire (1652) ori să consemneze declarațiile făcute
de orășeni (1622)94. Un caz oarecum deosebit este semnalat la 6 iulie 1574,
când Ladislau și Ambrozie Peica împreună cu ceilalți membri ai sfatului
91 Ibidem, p. 195-196, d. 19.
92 La 5 noiembrie 1552 Mircea Ciobanul, domnul Țării Românești, îi arăta judelui
Brașovului că a obținut de la otomani ca cele două orașe bănățene să plătească tributul
împreună (cf. Hurmuzaki, Documente, vol. II/1 (1451-1575), București, 1890, p. 295). În
1552 -1553, turcii au făcut mari presiuni pentru plata acestui haraci (v. Cristina Feneșan,
Constituirea principatului autonom al Transilvaniei, București, 1997, p. 230-231 ), dar în
martie 1554 s-a hotărât cedarea acestei sume lui Ioan Sigismund Zăpolya pentru a i se
înlesni reluarea scaunului princiar (ibidem, p. 233; Hurmuzaki, Documente, vol. II/5, p.
182, 185). George Peica este amintit ulterior cu ocazia pregătirilor lui Petru Petrovici de a
intra în Transilvania (13 noiembrie 1553), cf. Hurmuzaki, Documente, vol. II/5, p. 133.
93 Folosim prilejul pentru a semnala o evidentă eroare din lista juzilor orașului Caransebeș,
publicată de Pesty în 1878. În listă, sfatul orășenesc din 1610 are aceeași componență cu
cea a adunărilor reunite 40 de ani mai târziu ( !) în 1650 -1651 ( cf. Szorenyi, vol. 2, p.
262 și 267-268). La fel, sfatul notat cu anul 1614 este identic cu cel din … 1651 (!) și
asemănător prin componență cu adunarea anului 1652 (cf. ibidem, p. 263 și 268). Eroarea
se explică fie prin neglijența notarilor de atunci, fie prin faptul că între timp textul a
devenit ilizibil. Astfel, actul văzut de Pesty ca fiind din 1614 (ibidem, p. 246), a fost
publicat de C. Feneșan cu data 21 aprilie 1617 (v. Documente, p. 145, apoi și lista lui
Pesty (p. 263) unde pentru 1617 nu apare nici un dregător). Data cea mai probabilă și
realistă trebuie să fie 21 aprilie 165 2, întrucât actul se aseamănă cu cel emis puțin mai
înainte, la 12 aprilie 1652 (Documente, p. 199-200). Este frapant cazul cărturarului Mihai
Halici tatăl ( 1615 -1671) care nu putea figura ca proprietar și membru al sfatului
orășenesc la 1617 (nicidecum în 1614 !). Tot așa, numele din actele datate 1610, 1614
( 1617) nu se potrivesc în șirul dregătorilor din 1616 -1619, dar sunt identice cu cele de
la 1650 -1658. Prin urmare, în ceea ce ne interesează aici, nu există nici o dovadă
temeinică despre existența lui Nicolae și George Peica în anii 1610, 1614 (1617).
94 C. Feneșan, Documente, p. 88, 145, 149-150.

344 DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGĂU
orășenesc cercetau conflictul dintre doi nobili pentru o datorie de 178 florini
rămasă după împărțirea unei succesiuni95.
Dar documentele îi arată pe nobilii Peica implicați nu numai în
rezolvarea problemelor personale ale concetățenilor lor, ci și în dezbaterea și
hotărârea unor chestiuni de interes general, în cadrul consiliului orașului. La
24 februarie 1544 s-a convocat o mare adunare a orașului Caransebeș,
formată din primar, cei șase juzi colaterali ai sfatului și alți 49 de cetățeni
jurați și consuli. Printre aceștia din urmă era nominalizat și Ioan Peica96.
După o chibzuire liniștită și cât se poate de serioasă (vero matura ac libera
deliberacione nostra), adunarea a hotărât să îl asigure pe primarul Ladislau
Racoviță că, în problemele ce privesc bunăstarea și liniștea orașului (pro
bono publico ac quiete tranquillitateque eiusdem ciuitatis), nu îl vor părăsi
niciodată la nevoie. De asemenea, primarul primea garanția că bunurile sale
vor fi apărate de comunitate nu numai pe timpul cât va rămâne în funcție, ci
și pentru tot restul vieții sale. La rândul său, prim-judele Ladislau Racoviță a
dat asigurări similare orășenilor, promițându-le ajutor și protecție (ad ~uod
idemque dominus Judex noster se mutuo nobis simili modo obligavit) 7. O
jumătate de secol mai târziu (6 martie 1594), un alt document ilustrează
întrunirea unei comisii formate din 21 de locuitori ai Caransebeșului, între
aceștia figurând foștii primari Ladislau Olăh și Ioan Josika, precum și
nobilii Ladislau, Mihai și Nicolae Peica. Comisia era condusă de Nicolae
T6th, care ținea locul prim-judelui, și avea misiunea de a examina darea de
seamă făcută de primarul Ludovic Fiat în privința veniturilor orașului98
•
În sfărșit, trebuie menționată și calitatea de martor jurat pe care unii
membri ai familiei au avut-o în procese pentru stabilirea dreptului de
succesiune (Moise Peica în 1534; Ana și Petru Peica în 1618) și de
proprietate (Ioan Peica, la 2 mai 1590), precum și într-o anchetă penală
(Nicolae Peica în septembrie 1635)99.
Trecerea în revistă a principalelor demnități și funcții deținute în timp
de diverșii membri ai familiei lasă loc pentru câteva considerații asupra
95 Hurmuzaki, Documente, voi. 11/5, p. 743.
96 Ibidem, voi. 11/4, p. 367.
97 Ibidem, p. 368; Ioan-Aurel Pop caracterizează adunarea ca "un exemplu grăitor de
solidarizare românească în fața vicisitudinilor epocii'', cf. Instituții medievale românești.
Adunările cneziale și nobiliare (boierești) din Transilvania în secolele XIV-XVI, Cluj
Napoca, 1991, p. 158.
98 Pesty, Szorenyi, voi. 2, p. 224-225.
99 Hurmuzaki, Documente, voi. 11/4, p. 57; Pesty, Krass6, voi. 4, p. 152, 272-273; C.
Feneșan, Documente, p. 167-168.

Familia nobililor Peica de Caransebeș in secolele XVI -XVII 345
nivelului de cultură și de instrucție al acestor oameni. Dacă în izvoarele
scrise nu se găsește nici o referire expresă la această chestiune, totuși,
conținutul multor documente atestă în mod indirect gradul de cultură relativ
ridicat al nobililor Peica. În primul rând, îndeplinirea în bune condiții a
funcțiilor publice a impus acestor persoane să cunoască și să utilizeze curent
limbile latină, română, maghiară, chiar și sârbă. Apoi, alcătuirea unor
procese verbale și rapoarte, deslușirea poruncilor princiare, aplicarea
dreptului cutumiar bănățean și a legislației Dietelor transilvane, parcurgerea
tuturor etapelor unei proceduri judiciare, verificarea unui bilanț financiar
etc. nu se puteau realiza corect și eficient fără stăpânirea unor temeinice
cunoștințe de gramatică, de matematică comercială, de drept și chiar de
retorică 100•
•
Această scurtă anchetă a demonstrat, credem, că informația lacunară,
care nu acoperă echitabil întreaga perioadă și toate aspectele esențiale din
existența neamului Peica, permite totuși reconstituirea adevăratului statut pe
care familia l-a avut în cadrul societății medievale bănățene. Considerăm că
perioada 1534 -1688 a reprezentat una din cele mai importante secvențe
din istoria familiei, pentru că tocmai atunci averea, influența și prestigiul
nobililor Peica au atins un nivel remarcabil. Această poziție onorabilă a fost
asigurată de alianțele matrimoniale cu alte mari familii nobiliare, apoi de
funcțiile importante deținute la nivelul districtului și orașului Caransebeș,
precum și prin stăpânirea unui număr însemnat de proprietăți care ulterior,
ce-i drept, a fost mult diminuat de cucerirea otomană. Pe de altă parte,
trebuie remarcat faptul că deși familia se bucura de statutul nobiliar și de o
distincție pe măsură, ea nu s-a ridicat niciodată la nivelul puternicelor
familii bănățene Bizere-Găman, Fiat, Gârleșteanu, Măcicaș, Mâtniceanu și
Vaida. În această privință, documentele deja cunoscute nu lasă loc nici unei
iluzii. Cât despre mărturiile încă inedite, ele vor avea darul să ofere familiei
Peica de Caransebeș privilegiul unei cunoașteri mult mai coerente și
cuprinzătoare.
100 Se cunosc două rapoarte din 1547 -1548, adresate comitelui Petru Petrovici, în care
numele semnatarilor (castelanii George Peica și Gabriel Gârleșteanu; judele nobililor
George Thar de Slatina) sunt scrise de altă mână (cf. Hunnuzaki, Documente, voi. II/4, p.
394 și 410). În 1609, pe privilegiul acordat de principele Gabriel Băthori, s-a însemnat că
actul a fost prezentat și castelanilor Daniel Kun și Ioan Peica. O copie din 1634 a
privilegiului indica explicit că pe original se aflau semnăturile (manu propria) celor doi
castelani ( cf. Pesty, Krasso, voi. 4, p. 255 și 295).

346 DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGAU
Anexa nr. 1
PATRIMONIUL IMOBILIAR AL FAMILIEI
PEICA DE CARANSEBEȘ ÎN SECOLELE XVI -XVII
I. Posesii și părți posesionare
a) districtul Caraș
Așezările dispărute sunt însemnate cu asterisc.
Nr.
crt.
1
2
3
4-5
6
7
8
9
IO
11
12
13 Posesia
Gârliște
Carașova
Ciudanovița
Kethezwthwztha
*
Bwdinach*
Hewes Izwar*
Jitinul de Jos
Jitinul de Sus
Jamsorowyth*
Marowvth*
Agadici
Gorylycza*
14 Ilsawa (Măidan)
15 Răchitova
16 Goruia
17 Greoni
18 Petrowecz*
19 Potokwl alias
Zpenczwracz*
20 Gorwicza* Data
22 sept.
1535
9 oct.
1536
28 mai
1597 Beneficiar
Ioan, George
și
Petru Peica
Ioan, George
și
Petru Peica Observații
Predii stăpânite din vechime,
pentru care au avut scrisori de
danie de la regele Ludovic 11; în
1535 Ioan Zapolya le-a reconfirmat
stăpânirea prediilor, ca răsplată a
serviciilor și credinței dovedite.
(Hurrnuzaki, Documente, voi. IU4,
p. 98-99).
Predii stăpânite din vechime și
reconfirmate de Ioan Zapolya
pentru credință.
(C. Feneșan, Documente, p. 54-56).
Împreună cu alte 5 predii amintite
în 1535-1536, aceste moșii erau
obiect de dispută între rudenii din
familiile Peica, Fiat, Vaida, Bucur,
Căstruț și Gârleșteanu. Posesiile
erau, cel mai probabil, recuperate
recent de la otomani.
(Ibidem, p. 98-100).

Fam//la nobllllor Pe/ca de Caransebeș în secolele XVI -XVII 347
b) districtul Caransebeș
Nr. Posesia Data Beneficiar Observații crt.
21 Ohabița 2 ian. AdamPeica Stăpânea deja părți din sat.
1589 (Pesty, Krasso, voi. 4, p. 125).
22 II ova 1579 Emeric și Decedați din 1579, respectiv 1597,
1603 Mihai Peica cei doi figurau cu câte o poartă
fiscală în acest sat
(idem, Szorenyi, voi. 2, p. 92).
23 Retkonia* 1603 Ladislau Peica Conscripția fiscală îi amintea ca
și Mihai Lazăr stăpânind fiecare câte o poartă
(Ibidem, p. 475).
24 Mâtnicul Mare 19 apr. AdamPeica Stăpânea un lot de pământ
1608 (idem, Krasso, voi. 4, p. 249).
c) districtul Almăj
Nr. Posesia Data Beneficiar Observații crt.
25 Tisovița 10 sept. Nicolae Peica Stăpânite din vechime de strămoșii
26 Rudincz* 1596 soției sale, aceste predii i-au fost
27 Dragozela* conferite ca răsplată pentru servi-
28 Zetnicza* ciile aduse principelui S. Băthori;
29 Persipna* până în 1596, prediile au fost
30 Lerbenicze* ocupate de otomani
31 Petloncz* (C. Feneșan, Documente, p. 89-90).
32 Bozovici 1603 Ambrozie În conscripția din acest an figura cu
Peica o poartă fiscală.
(Pestv, Szorenvi, voi. 2, p. 33).

348 DRAGOȘ.LUCIAN ȚIGĂU
II. Proprietăți în orașul Caransebeș
Nr. Data Proprietari Bunuri stăpânite crt.
1 24 iul. Moise Peica Avea o casă pe strada Călugărilor
1534 (Hunnuzaki, Documente, voi. 11/4, p. 57).
2 13 iul. George Peica Avea o grădină învecinată cu o curte de pe strada
1565 Călugărilor
(Ibidem, voi. 11/5, p. 578).
3 1581 Un teren (livadă ?) al familiei Peica se învecina cu o
livadă de lângă "aqua monachorum"
(Pesty, Szorenyi, voi. 2, p. 237-238).
4 23 ian. Ioan și Ladislau Aveau o grădină de făn situată, probabil, la marginea
1591 Peica orașului
(C. Fenesan, Documente, p. 80).
5 12 ian. Ana Peica Cumpăra împreună cu soțul ei, Nicolae Gârleșteanu,
1604 un teren viran lângă zidul de piatră al orașului;
prețul era de 50 de florini
(Ibidem, p. 130).
6 13 Fetele lui Ioan Stăpâneau bunuri în interiorul împrejmuirii orașului
mar. Peica (Ibidem, p. 148).
1619
7 31 Nicolae Peica Stăpânea o grădină lângă "ieruga ce se face din apa
mar. Sebeșului"
1642 (Ibidem, p. 176).
8 30 aug. Francisc, George Își revendicau parcelele și moara stăpânite în oraș,
1688 și Nicolae Peica anterior cuceririi otomane
(idem, Caransebeșul, p. 80, 82).

Famllla nobili/or Pe/ca de Caransebeș în secolele XVI -XVII
Nr.
crt.
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11 FUNCȚII DEȚINUTE DE MEMBRII FAMILIEI
ÎN SECOLELE XVI -XVII
Numele Funcția
George Peica Desemnat homo regius, împreună cu alți trei
nobili, la o introducere în posesie
(Hurmuzaki, Documente, vol. 11/4, p. 82).
Ioan Peica Cetățean jurat (consul) în marea adunare a
orașului Caransebeș
(Ibidem, p. 367).
George Peica Împreună cu George Gârleșteanu a fost
castelan al districtului Caransebeș
(Ibidem, p. 388, 394, 397-398, 410, 413,
419-420, 435; voi. 11/5, p. 671).
George Peica Împreună cu protonotarul Transilvaniei și
alți șapte "nobiles juratique et ciues, omnes
de Karansebes, arbitri electi" participă la
împărțirea unei moșteniri
(Ibidem, p. 368).
George Peica Primar al orașului Caransebeș
(C. Feneșan, Banatul, p. 184-199).
Petru Peica Desemnat cu alți trei locuitori din
Caransebeș să hotărnicească moșia Buchin
(Hurmuzaki, Documente, vol. 11/5, p. 500).
Petru Peica "judex civitatis Karansebes"
(Ibidem, p. 543; Pesty, Szorenyi, voi. 2, p.
257).
Ladislau și Juzi-jurați ai orașului Caransebeș
Ambrozie Peica (Ibidem, p. 743).
Ladislau și Desemnați alături de castelani, judele
Emeric Peica nobililor și alți 12 nobili să realizeze o
punere în posesie
(Pesty, Szorenyi, voi. 3, o. 405).
Emeric Peica Împreună cu alți doi nobili urma să
restabilească documentația unor părți
posesionare
(Ibidem, p. 413).
Ladislau Peica Martor jurat (cu alți nobili) într-un proces al
familiei Găman
(Ibidem, p. 417). 349
ANEXA NR. 2
Data sau
perioada
5 oct. 1535
24 febr. 1544
27 sept. 1544 –
12 nov. 1548
20 nov. 1544
2 -20 iun. 1552
19 oct.1561
1563 -ian. 1564
6 iul. 1574
8 oct. 1576
22 iul. 1577
10 mart. 1578

350 DRAGOȘ.LUCIAN ȚIGAU
12 Mihai Peica Desemnat împreună cu alți nouă nobili să 12nov.1578
asiste la o punere în posesie
(Ibidem, p. 418).
13 Ladislau Peica Castelan al districtului Caransebeș, inițial 1583 -1584
alături de Francisc Basarab
(Ibidem, voi. 1, p. 322).
14 Ladislau și Împreună cu alți cinci nobili aveau misiunea 1mai1584
Nicolae Peica de a executa restituirea părților posesionare
cuvenite unei femei
(C. Feneșan, Documente, p. 66-68).
15 Ladislau Peica Membru jurat al adunării nobililor din 20 apr. 1588
Caransebeș
(Ibidem, p. 72-73).
16 Nicolae Peica Jude jurat în sfatul orașului Caransebeș 7 ian. 1594
(Ibidem, o. 88).
17 Ladislau, Mihai Membrii jurați ai adunării nobililor din 6 mart. 1594
și Nicolae Peica Caransebeș
(Pesty, Szorenyi, voi. 1, o. 224, 260).
18 Ladislau Peica Locțiitorul unuia dintre comiții 1596
Caransebeșului sau "hagyott ispân"
(Ibidem, p. 324).
19 Nicolae și Petru Desemnat să realizeze o punere în posesie 5 ian. 1597
Peica (idem, Krasso, voi. 4, p. 192).
20 Nicolae Peica Însărcinat alături de alți patru nobili cu o 19 apr. 1597
punere în posesie
(C. Feneșan, Documente, p. 92-93).
21 Ladislau Peica Desemnat împreună cu alți șapte nobili să 11 aug. 1600
realizeze o punere în posesie
(A. Veress, Documente, voi. 6, p. 157).
22 Petru Peica Jude jurat în sfatul orașului Caransebeș 1602 și
(C. Feneșan, Documente, p. 130-131; Pesty, 12 ian. 1604
Szorenvi, voi. 2, o. 262).
23 Ioan Peica Împreună cu Daniel Kun a fost castelan și l -5 iun. 1609
comite al comitatului Severin
(Pesty, Krasso, voi. 4, p. 255, 257).
24 Petru Peica Jude jurat în sfatul orașului Caransebeș 20 mart. 1616, l
(C. Feneșan, Documente, p. 144, 148-149; iul. 1618, 13
Pesty, Szorenyi, voi. 2, p. 264; idem, Krasso, mart. 1619 –
voi. 4, p. 272). 1620, 25 mart.
1622
25 Nicolae Peica Desemnat împreună cu alți patru nobili din 17 mart. 1635
Caransebeș să cerceteze și să judece în
cadrul tribunalului districtual problema dotei
unei femei nobile recăsătorite
(Pesty, Krasso, voi. 4, p. 297-299).

Familia nobllllor Pe/ca de Caransebeș in secolele XVI -XVII 351
26 Nicolae Peica Împreună cu alți șase nobili din Caransebeș 20 mart. 1635
urma să realizeze o punere în posesie
(Ibidem, p. 299-301 ).
27 Nicolae Peica Jude jurat în adunarea orășenească a 1644 -20 apr.
Caransebeșului 1647, 20 apr.
(idem, Szărenyi, voi. 2, p. 267-268; c. 1650 -1654,
Feneșan, Documente, p. 145, 194, 196-198, 1658
200, 202).
28 George Peica Jude jurat în adunarea orășenească a 20 apr.1650 –
Caransebeșului 1651
(Ibidem, p. 268; C. Feneșan, Documente, p.
145, 196-198).

352 DRAGOȘ-LUCIAN ȚIGAU
FAMILIA PEICA DE CARANSEBEȘ
(SEC. XVI-XVII)
MOISE
'/–PEICA
1534
IOAN
–-PEICA
I 1535 -1544 li
GEORGE CATERINA
PEICA PEICA
-I 535 -l 565 –––-Gabriel Vaida
mante
28 mai 1597
PETRU
PEICA '/
. l 535 -l 586––­
-Colcr1na
05Ztrovi
anic 1586 m. ante
28 mai 1597
LADISLAU
PEICA
n. 1529
1574 -1603
IOAN PEICA r··· 1586-1591
m. ante –
28 mai 1597
AMBROZIE PEICA
?–- 1574
m. ante 28 mai I 597 IJJ
ANA PEICA
1597-1618
-· =Nicolae
Glrlcștcanu
1597-1612
CATERINA
PEICA
–1597-1602
•Ladislau Pobora
anlc 1602
BARBARA
PEICA
1597
ELISABETA
-PEICA
1597
MAGDALENA
PEICA
•Ioan Fiai c.1565
m. ante
2K mai 1597
ANAPEICA
1597 -1599
•Ioan Basarab
anle 1597
ANA PEICA
1597
•Wolfgang
Szabo
MIHAI PEICA CATERINA
'!–- l 568 -I 594 –-·– PEICA
m. anlC 28 mai l 597 I 597
EMERIC PEICA NICOLAE
?–- I 576 • 1577 ··–···- PEICA
m. nnlc 1579 rel Tinlr
1597. 1598 IV
GEORGE
PEICA
1.597-1651
NICOLAE PEICA
Cel Bllrin IOAN PEICA –-·- fetele sale
?-···· n. 1549
1584. 1599
=Barbara Orszag
1596
?–·· ADAM PEICA
1589. 1608 ?–··· 1598. 1609 1619
PETRU
?–– PEICA
1597 -1622
FRANCISC EMERENCIANA
?··-· PEICA
1633
•Francisc Llllu&
?–PEICA NICOLAE
1598 ?–· PEICA
ah PETRU
1–· PEICA
1598 1635 -1658 '!·–-
?–-·
1–
?–V
CATERINA
PEICA
1674
-Ioan Simion
din Ilia
•"RANCISC
PEICA
1688
GEORGE
PEICA
1688
NICOLAE
PEICA
1688

Familia nobililor Pe/ca de Caransebeș in secolele XVI -XVII
DIE FAMILIE DER AD LI GEN PEIKA VON KARANSEBESCH
IM 16. -17. JAHRHUNDERT
Zusammenfassung 353
Die Entwicklung der Familie Peika von Karansebesch kann urkundlich nur im 16. –
17. Jahrhundert studiert werden.
Es ist moglich, dass die Familie von slawischer Herkunft -und zwar vom Silden der
Donau -gewesen ist. Nach 1500 erscheint die Familie in ein vorwiegend rumănisches
Adelsmilieu einbezogen. Filr das 16. -17. Jahrhundert gibt es Beweise liber das Leben von
32 Personen (unter denen 21 Mănner), die 5 -6 Generationen umfassen.
Die Zeitspanne 1534 -1688 war eine der wichtigsten Sequenzen aus der Geschichte
dieser Familie, weil -zu jener Zeit -das Vermogen, der Einfluss und das Ansehen der
Adligen Peika ein bemerkenswertes Niveau erreicht haben.
Dieser ehrwiirdige Platz wurde durch folgende Mittel gesichert: durch
Verschwăgerungen mit anderen groBen Adelsfamilien (Fiat, Vaida), durch wichtige im
Distrikt oder in der Stadt Karansebesch innegehabte Ămter (Schlossherren, Gespanen,
Geschworene, Bilrgermeister), als auch durch den Besitz von zahlreichen Eigentilmem
( etwa 40 Landgilter, Landhăuser und Gărten).
Zum Unglilck fiihrte die zunehmende Eroberung des Banats durch die Tilrken zur
Verringerung des Reichtums und der Macht der Adligen Peika. Nach 1700 verschwindet
diese Familie aus dem Banater Leben.