Familia oglindă a Sfintei Treimi [618745]

UNIVERSITATEA ,,LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU
FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ,,SFÂNTUL
ANDREI ȘAGUNA”
SPECIALIZAREA TEOLOGIE PASTORALĂ

Familia – oglindă a Sfintei Treimi

Coordonator științific:
Arhid. Prof. Dr. Ică Ioan Jr.
Student: [anonimizat]
2019

Cuprins
Introducere ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………….. 1
Capitolul 1. Familia și Sfânta Treime ………………………….. ………………………….. ………… 3
1.1. Iisus Hristos, modelul desăvârșit al iubirii ………………………….. ………………………….. …… 4
1.2. Iubirea Treimică, fundament al iubirii interfamiliale ………………………….. ……………….. 4
1.3. Taina Treimii reflectată în viața f amiliei creștine ………………………….. …………………….. 6
Capitolul 2. Învățături dogmatice în Sfânta Taină a Cununiei ………………………….. … 10
2.1. Instituirea familiei în paradis: urmările păcatului strămoșesc asupra familiei ……….. 10
2.2. Restaurarea căsătoriei în Hristos la Nunta din Cana Galileii ………………………….. …… 13
2.3. Unitatea căsătoriei creștine ,,în Hristos și în Biserică” ………………………….. …………….. 16
2.4. Natura eclesiologică a Tainei Cununiei ………………………….. ………………………….. ……… 18
2.5. Adevăratul scop al Tainei Căsătoriei ………………………….. ………………………….. ………… 20
2.5.1. Desăvârșirea iubirii ca scop al căsătoriei ………………………….. ………………………….. … 20
2.5.2. Taina Căsătoriei ca și temei al nașterii de pru nci ………………………….. ………………….. 23
2.5.3 Căsătoria – Taina dăruirii și a desăvârșirii persoanei. Întrajutorarea soților …………….. 25
Capitolul 3. Sfânta Taină a Cununiei – Repere scripturistice și patristice . …………….. 27
3.1. Îndreptarea și sfințirea omului se înfăptuiesc în biserică ………………………….. …………. 27
3.2. Noțiune a de Taină ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 28
3.3. Sfânta Taină a Cununiei ………………………….. ………………………….. ………………………….. 29
3.3.1 Căsătoria ca Sfântă Taină ………………………….. ………………………….. …………………….. 29
3.3.2. Nunta, de la ,,iubire‖ la ,,taină‖ ………………………….. ………………………….. ……………. 34
3.3.3. Logodna ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 37
3.3.4. Cununia ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………. 43
Capitolul 4. Principiile de bază ale familiei creștine ………………………….. ……………….. 52
4.1. Soț și soție, un singur trup ………………………….. ………………………….. ……………………….. 58
4.2. Comuniunea conjugală și sfințenia familiei creștine ………………………….. ……………….. 61
4.3. Iubirea ,,agape” și rolul ei în familie ………………………….. ………………………….. …………. 66
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ….. 68
Bibliografie generală ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………… 69

1
INTRODUCERE

„Familia este reflectarea chipului lui Dumnezeu în om, manifestat prin comuniunea
specifica ei, asemenea comuniunii intratrinitare.‖1 Familia este cea mai minunată creație a
lui Dumnezeu, creație în care Dumnezeu Însuși ia chip, pentru a o desăvârși și a o readuce
la starea dintâi, cea paradisiacă, la starea asemănării plenare cu Hristos D omnul, în părtășia
și comuniunea Duhului Sfânt.
Dumnezeu nu a creat așadar bărbatul și femeia pentru a ne complica viața, pentru a
ne oferi plăceri trecătoare sau pentru a ne pune piedici în dobândirea raiului. Avem nevoie
de celălalt pentru a ieși din sinele egoist, pentru a putea spune împreună cu Sfântul Siluan
,,Aproapele e via ța mea ‖. Taina unirii conjugale ascunde o profeție referitoare la sensul
vieții noastre, e o revelație despre relația dintre Dumnezeu și om și despre natura mântuirii
noast re.
Întrebarea care se pune astăzi creștinilor căsătoriți care au copii nu este cum să
reducă la minimum obligațiile familiale, astfel încât să fie „liberi", să ducă o viață „ mai
duhovnicească", ci dimpotrivă:"Cum să cultiv în viața mea de familie iubirea de Dumnezeu
și de aproapele"? Faptul că sunt în familie este șansa pe care o am pentru a duce „lupta cea
bună‖, pentru a ieși din mine și a sluji aproapelui precum ne -a învățat Hristos. Familia este
o școală a iubirii. În acest context omul începe să înțe leagă taina iubirii părintești a lui
Dumnezeu . Slăbindu -se legătura iubirii spirituale dintre om și Dumnezeu în societatea
secularizată, familia conjugală se află astăzi într -o profundă criză spirituală, în stare
confuză și fără orizont, fiind limitată la biologic și terestru . Ca răspuns la această criză de
valori omul contemporan are nevoie mai mult ca niciodată de o înțelegere autentică a tainei
nunții, de o conștientizare reală a belșugului de har ce se ascunde în viața de familie.
Ca prolog a lucrării de față voi lăsa un text din Scrierile Parinților Apostolici,
Epistola către Diognet. Scopul acestui fragment este de a arăta cât de profundă poate fi
schimbarea societății ca un întreg dar și a omului pe plan personal, dacă acesta ințelege și
trăiește vo cația adevărata a familiei creștine:
„Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care -1 trudesc,
nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în orașe ale lor, nici nu se folosesc de
o limbă deosebită, nici nu duc o viață s trăină, învățătura lor nu -i descoperită de gândirea și
cugetarea unor oameni care cercetează cu nesocotință, nici nu o arată, ca unii, ca pe o

1 Pr. Dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei și familia creștină, Ed. Teofania, Sibiu, 2002, p. 11.

2
învățătură omenească. Locuiesc în orașe grecești și barbare cum le -a venit soarta fiecăruia;
urmează obiceiurile băștinașilor și în îmbrăcăminte și în hrană și în celălalt fel de viață, dar
arată o viețuire minunată și recunoscută de toți ca nemaivăzută. Locuiesc în țările în care s –
au născut, dar ca străinii, iau parte la toate ca cetățeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice
țară străină le e patrie, și orice patrie le e țară străină. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc
copii, dar nu aruncă pe cei născuți, întind masă comună, dar nu și patul. Sunt un trup, dar
nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor
rânduite de stat, dar prin felul lor de viață, biruiesc legile. Iubesc pe toți, dar de toți sunt
prigoniți. Nu -i cunoaște nimeni, dar sunt osândiți. Sunt omorâți, dar dobândesc viața. Sunt
săraci, dar îmbogățesc pe mu lți. Sunt lipsiți de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiți,
dar sunt slăviți în aceste înjosiri. Sunt huliți, dar sunt îndreptățiți. Sunt ocărâți, dar
binecuvântează. Sunt insultați, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiți ca răi. Ca să spun
pc scurt: ce este sufletul în trup, aceea sunt creștinii în lume."2

2 Scrierile Părinților Apostolici, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodo xe Române,
București, 1995, p. 412 -413.

3
Capitolul 1. Familia și Sfânta Treime

Odată cu crearea omului debutează o nouă fază a vieții lumii, în care porunca lui
Dumnezeu devine o chemare, iar existența omului un răspuns la această chemare. În starea
paradisiacă, căsătoria însăși este un răspuns la chemarea lui Dumnezeu prin vocea naturii,
adânc zidită în om. Căsătoria implică un act de dăruire, iar iubirea poartă spre veșnicie și în
sine dorul după această veșn icie. Iubirea este și forță creatoare, pentru că ea cheamă la viață
oportunitățile ascunse în ființa omenească prin actul creației li le actualizează.
Înainte de a fi o ființă cugetătoare, o ființă voitoare, omul este o ființă iubitoare,
iubirea fiind fund amentul adânc al oricărei înțelegeri a lumii. „încă în paradisul dintâi,
ființa și iubirea s -au arătat a fi realități care se întrepătrund și se îngemănează. Cunoașterea
însăși nu este altceva decât un „modus" al iubirii".3
Fiecare este mișcat de o iubire, dar cine poate defini acest mister? Arta de a trăi
omenește este arta de a învăța să iubești cu adevărat. Mori pentru că ești izolat, trăiești
pentru că ești iubit. Parcă omul ar fi o nevoie de iubire. Însăși sănătatea umană constă în a
te ști iubit. Fapt ul că mă știu iubit îmi dă încredere în mine. Copilul învață să iubească sub
privirea iubitoare a părinților. întreaga psihologie s -a întemeiat pe această bază. Refuzul de
a iubi este virusul cel mai nefast ce poate fi introdus în inima omului. Acest păcat înseamnă
să refuzi mereu iubirea, în timp ce iubirea este adevărul relației mele cu celălalt. Numai
iubirea mă poate ajuta să -1 descopăr pe celălalt până în taina sa. Drepturile iubirii sunt
absolute și necondiționate. „Nu există sacrificiu existențial ca re să nu fie îndreptățit în
numele iubirii adevărate."4
Sfinții și profeții au dat dovadă de duritate în felul în care i -au judecat pe oameni, dar
tot sfinții ne -au dat cele mai mari li mai angelice exemple de bunătate. Și aici ne întâlnim
cu unul dintre c aracterele fundamentale ale educației religioase care este iubirea. A fi lipsit
de iubire, în educația religioasă, înseamnă nu numai o greșeală de ordin psihologic, ci li un
păcat. Dacă iubirea este un limbaj educațional, trebuie să înveți foarte bine să v orbești acest
limbaj. Nimeni nu poate sili pe cineva să iubească, deoarece iubirea este semnul unei
persoane libere, e cea mai personală dintre energii. O viață întemeiată pe valorile iubirii,
întâlnită în persoane concrete, mai ales în familia noastră, ca dezvolta cel mai bine
capacitatea copilului de a iubi.

3 Pr.Prof. Ilie Moldovan, Iubirea -taina căsătoriei, Teologia iubirii I, Alba Iulia, 1996, p. 38.
4 Nikolai Berdiaev, Sensul creației, Ed. Humanitas, București, 1992, p.204

4
Așadar, iubirea este un element primordial al educației religioase, deoarece, pentru a –
L cunoaște pe Dumnezeu – Iubirea supremă – atât cel ce dăruiește, cât și cel ce primește,
trebuie să se împărtășeas că de iubire și să aibă deschidere față de ea. însăși iubirea este un
act de educație religioasă deoarece „Dumnezeu este iubire"5.

1.1. Iisus Hristos, modelul desăvârșit al iubirii

Din taina sfintei Sfintei Treimi decurge și înțelegerea pe care o avem de spre
umanitate, ca și cea despre Biserică și despre familia creștină. Comuniunea treimică, însă,
se descoperă oamenilor în Hristos prin Duhul Sfânt. Iisus Hristos ne -a comunicat fața
umană a lui Dumnezeu, un Dumnezeu care „se golește" prin nebunia dragoste i, pe care
omul să -L accepte în toată libertatea și să găsească în El spațiul libertății sale. Trecerea de
la comuniunea divină la comuniunea umană se face în Hristos, consubstanțial cu Tatăl și cu
Duhul Sfânt în divinitatea Sa, consubstanțial nouă în unit atea Sa, cum ne explică Sfântul
Grigore de Nazianz.6
Hristos, ca pedagog suprem, ne învață și ne îndeamnă , pe tot parcursul activității
Sale, în primul rând prin exemplul propriu, un exemplu de iubire de slujire, de blândețe și
smerenie, în Hristos se înt rupează pedagogia divină, o pedagogic a iubirii lui Dumnezeu
pentru noi, ca fii ai Săi. Așa cum prin Hristos, ca pedagog suprem și mărturisitor al Tatălui
ni s-a descoperit învățătura dumnezeiască a mântuirii, tot așa fiecare dintre noi putem
deveni mărtur isitori și purtători ai învățăturii Sale în lume. Însă, pentru a realiza acest lucru,
trebuie să -L lăsăm pe Hristos să ia chip î n noi. Prin jertfa Sa de pe cruce pentru Biserică,
săvârșește un act de iubire suprem . Această iubire trebuie sa ne -o dorim, să o cultiv ăm și
întrține prin legătura tainică și personala cu Mântuitorul . E iubirea din sânul Sfintei
Treimii , ce se oglindește în viața de familie, o iubire interpersonală, din pricina căreia a luat
ființă toată creația și spre care tinde neîncetat.

1.2. Iubirea Treimică, fundament al iubirii interfamiliale

Învățătura despre Sfânta Treime, proprie numai creștinismului, este dogma care ne
îngăduie să înțelegem pe deplin posibilitatea iubirii care este în Dumnezeu și necesitatea
existenței ei în lume. Numa i în dumnezeirea cea una, persoanele Sfintei Treimi trăiesc

5 I Ioan, 4, 8
6 Pr.Prof. Ilie Moldovan, op. cit.,I, p. 129

5
iubirea atotdăruitoare a lui Dumnezeu, a Uneia către Cealaltă, iubirea adevărată, autentică.
Sfânta Scriptură amintește că „Tatăl iubește pe Fiul și toate le -a dat în mâna Lui"7. Sfântul
Duh, care asistă Biserica întemeiată de Fiul, după voia Tatălui, nu caută nimic pentru Sine
și ajută cu iubire lucrarea Fiului (Ioan, 14,26). Aici, iubirea, în toată plenitudinea ei, este,
într-adevăr, lege a vieții și calitate ființială a dumnezeirii. Această iubi re atotcuprinzătoare
a creat lumea văzută, ca ea să constituie obiectul unei dăruiri noi.
Dumnezeu este iubire pentru că există Treimea care implică iubirea. „Dacă ar fi unul
singur, s -ar iubi pe Sine și ar fi un egocentrism, or aceasta nu poate exista în Treime.
Iubirea este ființa însăși a lui Dumnezeu văzută sub aspectul plinătății vieții interpersonale
în comuniunea treimică, adică al unei negrăite fericiri a acestei vieți intratrinitare, ca li sub
aspectul lucrării Treimii în voința de a face să partic ipe și creaturile la bunurile
dumnezeiești."8
Persoanele divine au o singură natură. Fiecare dintre cele trei persoane le conține pe
celelalte două într -o iubire interpersonală, reciprocă, acest fapt constituind circuitul
iubiriiintradivine, plenitudinea t rinității în unitate. Astfel, Dumnezeu este reciprocitate a
iubirii, iubirea celor Trei Persoane întoarse una spre cealaltă, fiecare rămânând în întregime
în celelalte două prin mișcarea nemișcată de iubire a perihorezei. Dumnezeu nu e doar
personal, ci in terpersonal, de aceea și iubirea dintre persoanele Sfintei Treimi este
interpersonală și reciprocă. „Sfânta Treime este iubire fără început și urmărește o extindere
a iubirii, căci iubirea nu satură pe nimeni niciodată"9.
Asemenea Persoanelor Sfintei Treim i, orice ipostază umană este unică și, prin însăși
existența ei, fiecare e o parte integrantă, constitutivă, a umanității ca întreg. Fiecare
ipostază e o valoare ireductibilă a existenț i tuturor celorlalți oameni. Umanitatea e chemată
să ducă o viață așa c um e viața lui Dumnezeu, ca persoane unite printr -o iubire
interpersonală. Persoana umană împlinită și -a găsit sinea adevărată nu printr -o luptă pentru
autosuficiență, ci printr -o unire dată de har cu Dumnezeu și cu semenii ei; printr -o unire
care uneori a junge să fie, în termeni pământești, o „tăgăduire de sine".10
În propria noastră creștere duhovnicească, iubirea se extinde spre celelalte persoane
nu cu de -a sila, ci printr -o dăruire ce devine reciprocă atunci când răspunsul la aceasta este
și el iubire. În Dumnezeu, iubirea e veșnic desăvârșită, astfel că reciprocitatea e o trăsătură

71 Ioan, 5, 35.
8 Prolos. Lector Justinian Cârstoiu, Iubirea lui Dumnezeu față de oameni în scrierile Sfântului Ioan
Evanghelistul, în „Studii Teologice", nr. 1-2/1998, p.289.
9Pr. Prof.dr.Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început a f ost iubirea, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al B:O.R., București, 1993, p.7
10 Maica Magdalena, Cum comunicăm copiilor credința ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p.16

6
a vieții Divine în Ea însăși. Chipul și asemănarea lui Dumnezeu apar în multe aspect e ale
oamenilor, dar se manifestă în primul rând ca forma de existență ipostatică a omului .
Termenul „hypostatis" se poate aplica cu adevărat numai celui a cărui viață este potrivită
harului, potrivită vieții dumnezeiești.11
Nu este de ajuns să spunem că există un Tată și un Fiu pentru a exprima misterul
etern al comuniunii personale. Iubirea în doi poate fi pe deplin generoasă numai dacă este
întoarsă spre un al treilea, deoarece Dumnezeu S -a revelat ca tripersonal. Duhul îi întărește
în unitate prin iubirea Lui și Ei se întăresc în unitate prin iubirea față de El12.
După cum se poate constata di n cele expuse, iubirea ca element primordial prin care
se realizează comuniunea interpersonală are ca temei Sfânta Treime. Iubirea treimică este
așadar modelul suprem pentru relațiile interumane.
Pedagogul desăvârșit rămâne Iisus Hristos. Prin viața Lui, p rin faptele vieții, El ne
învață iubirea, răbdarea, bunătatea și iertarea. Nici o familie creștină nu se poate sustrage în
viața ei intimă acestui model desăvârșit care ne urmează pretutindeni. Așa cum El și -a
răspândit pretutindeni iubirea Lui pentru oame ni, în familia creștină trebuie să domnească
toate virtuțile pe care Domnul ni le -a lăsat moștenire.

1.3. Taina Treimii reflectată în viața familiei creștine

Un scriitor creștin spune că în icoana familiei se vede unitatea Sfintei Treimi:
Dumnezeu – Tatăl, Dumnezeu – Fiul și Dumnezeu – Duhul Sfânt, care sunt una. Așa și în
familie: tata, mama și copilul sau copiii sunt una. Avem astfel experiența Treimii ca
experiență cotidiană care -și are obârșia în Dumnezeu -Tatăl, manifestarea în Dumnezeu -Fiul
și comuni carea în Dumnezeu -Duhul, omul fiind creat după după chipul Treimii
dumnezeiești. Este vorba de o experiență sociologică și psihologică, fundamentală pentru
noi. Fără ea nu putem exista deplin fiindcă omul, în ființa lui, este însetat de o iubire
nesfârșită . „Psihologic vorbind, simt față de fiica mea sau de fiul meu că nu am făcut
niciodată ceea ce trebuia să fac. Se deschide aici o perspectivă nesfârșită pentru a -mi
exercita, pentru a -mi manifesta responsabilitatea, pentru a face mai mult pentru celălalt, iar
el să facă mai mult pentru mine, pentru a ne arăta tot mai mult iubirea, la infinit."13 Prin
această raționalitate, îi simțim pe ceilalți; prin cuvintele lor, prin prezența lor, ceilalți sunt

11Ibidem, p.17
12 Pr.prof.dr.Dumitru Stăniloae, op.cit., p.67.
13 Pr. Marc -Antoin e Costa dc Beaurcgard, pr. Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, Editura Deisis,
Sibiu, 2000, p.69

7
în noi. Intrăm astfel în comuniune cu o ființă care este ea î nsăși în comuniune cu o
persoană. „în tine există și celălalt; tu ești în el și, plin de el, tu ești în mine. Când vorbesc
cu tine, mă gândesc și la celălalt cu care tu ești în legătură și el lucrează în mine; este
prezent în mine, în responsabilitatea pe care o am față de el. Astfel, sunt întotdeauna în
mine însumi o treime, sunt o icoană, un chip al Sfintei Treimi."14
În cele expuse mai sus, în viziunea părintelui Stăniloae avem exprimat în mod clar
chipul Treimii care se oglindește în om. Această comunica re treimică interpersonală se
reflectă în mod deosebit în viața de familie, unde ea poate fi descoperită în mod
experimental . În familie t atăl, mama și copilul sau copiii, prin relațiile intcrpersonale în
care ei se încadrează, prin comuniunea pe care o re alizează, devin o reflexie a tainei
comuniunii treimice ce se oglindește în cotidian. Această responsabilitate reciprocă trebuie
neapărat să vină de la o instanță supremă care a imprimat -o ca o pecete în ființa noastră.
Relațiile treimice sunt, într -adevăr , un model absolut pentru cele familiale, dar
totodată ele constituie un criteriu care ne ajută să evaluăm elementele componente ale
comunității conjugale. Valorile căsătoriei nu vor fi niciodată cunoscute decât în funcție de
însăși înțelegerea modelului c are face aceste lucruri să fie, din punct de vedere religios,
ceea ce sunt: imagini și daruri ale Sfintei Treimi.
Icoană a tainei unității treimice, căsătoria își descoperă structura proprie în două
chipuri deosebite: ca distincție de persoane unite și ca unitate de persoane distincte. Mai
întâi, căsătoria este una și soții sunt două persoane distincte și inconfundabile, fiecare
având o nelipsită conștiință de sine. Prin actul iubirii, un soț se transpune cu adevă rat în
interiorul celuilalt soț. Prin aceast a persoana care iubește se ridică deasupra ei insăși, printr –
o transcender e de sine. Oglindind în ea și unitatea Treimii, viața de familie apare mai ales
în acest sens ca cea mai dezvoltată și mai perfectă imagine a lui Dumnezeu.
Relațiile persoanelor divi ne în Treime sunt un indiciu al legăturilor spirituale dintre
membrii familiei, făcându -ne să înțelegem felul în care aceasta poate fi numită „ecclesia
domestica". „O singură persoană divină nu ar putea exprima în chipul ei unitar iubirea, nu
ar putea fi n umită un Dumnezeu unitar al iubirii"15 Tot astfel putem spune și despre om.
Dacă omul creat de Dumnezeu ar fi rămas o singură persoană, o ființă solitară, nu ar putea
fi înțeleasă ca purtătoarea chipului Creatorului său. Între comunitatea treimică și
comuni tatea familială se stabilește astfel o corelație ideală. Căsătoria este participarea în
comun a soților la viața lui Dumnezeu, este împărtășire de viață divină care, transferată de

14 Ibidem, pag. 70.
15 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., I, p. 17

8
pe înaltul ei plan dumnezeiesc, prin iconomia Fiului și aceea a Sfântului D uh, în
comuniunea ființială a celor doi soți, îi face pe amândoi părtași la fericirea cerească.
Familia umană este reflectarea tandreții lui Dumnezeu, locul privilegiat în care
privirea lui Dumnezeu se contopește cu privirea omului pentru a continua și isp răvi
împreună creația lumii. „Iisus ne -a descoperit că Dumnezeu este un Noi dinainte de toți
vecii . Trei, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt sunt Dumnezeu -Unul, Ce nu pot fi despărțiți; sunt atât
de împreună încât sunt Unul. La fel, există Adam și există Eva și ex istă iubirea lor comună.
Ei sunt omul, Ei sunt una."16
Viața creștină este o viață trăită după chipul lui Dumnezeu Ce l în Treime – o viață
împreună cu alții . După cum spune Sfântul Siluan:"Fratele meu este viața mea", tot așa un
om căsătorit poate spune: „ Soția (soțul) și copiii mei sunt viața mea, sunt conținutul vieții
mele , numai trăind alături de ei va trebui să învăț și să iub esc asemenea lui Hristos."17
Întrebarea care se pune creștinilor căsătoriți care au copii nu este cum să reducă la
minimum obliga țiile familiale, astfel încât să fie „liberi", să ducă o viață „ mai
duhovnicească", ci mai degrabă:"Cum să cultiv în viața mea de familie iubirea de
Dumnezeu și de aproapele"?18 Răspunsul la această întrebare ni -1 dă un bătrân duhovnic:
„în tot ceea ce fac i, lucrează împreună cu Dumnezeu!" A fi „împreună cu Dumnezeu"19, în
căsătorie și în educația creștină a copiilor, înseamnă cea mai importantă îndatorire, măreață
si sfântă.
Omul, care poartă în el pecetea Sfântului Duh, trebuie să imprime la rândul lui, în
chipul său, trăsăturile, poten țele sufletului său în întreaga creație, s -o transforme, să o
înnobileze, s -o înalțe si s -o înfățișeze înaintea lui Dumnezeu ca pe o întocmire desăvârșită.
Aceasta înseamnă că omul, creator și el după chipul lui Dumnezeu, nu poate crea în izolare,
de unul singur, ci numai în comuniune. Taina facerii omului, ca și taina căsătoriei însăși, ne
conduc spre Taina Prea Sfintei Treimi. Când bărbatul și femeia se află în nuntă, atunci eu
nu sunt chipul vreunui lucru omenesc, pământesc , ci chiar chipul lui Dumnezeu.
Totuși, Dumnezeu este întreit în persoane, p e când ființa omenească e doime. Însă
iubirea este întotdeauna trinitară, de aceea noi ne iubim prin Dumnezeu, Care este izvorul și
modelul ideal al iubirii. Privind la semenul me u, nu -l văd niciodată singur, ci chipul lui
Dumnezeu într -însul. În mine și în el, între mine și între el, Dumnezeu e Cel care ne unește
în chip absolut. Astfel, în nuntă, al treilea, între bărbat și femeie, este Dumnezeu, e Hristos,

16 Păr. Amedee, Dominique Meggle, Monahul și psihiatrul, Ed. Christiana, București, 1997 , p.163
17 Maica Magdalena, Cum comunicăm copiilor credința ortodoxă, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 12
18 Ibidem, p.11
19 ICorinteni, 3,19

9
și noi trebuie să -L avem mereu ca icoană a dragostei, adică să ne iubim așa cum El însuși
ne-a iubit, cu iubire dumnezeiască.20
Prezența Sfintei Treimi în nuntă ne este afirmată și de ritualul Tainei Cununiei. Mirii
se cunună, adică se unesc, „în numele Tatălui, și -al Fiului, și -al Sfântului Duh, Treimea cea
întru tot sfântă și de o ființă și începătoare de viață. "21
Mirii sunt binecuvântați de Sfânta Treime pentru că sunt chemați la aceeași unitate
desăvârșită a îndumnezeirii, o uniune care, însă, nu desființează deosebirea dintr e persoane.
Tocmai aici se relevă mai puternic pecetea Sfintei Treimi asupra ființei umane în afirmarea
deodată atât a unității , cât și a multiplicității, a identității de ființă și a distincției
persoanelor, după icoana Sfintei Treimi. În afirmarea vie a acestei antinomii stă toată
dinamica creației.

20 Pr. Constantin Galeriu, Taina Nunții, în „Studii Teologice", nr.7/8, 1960, p.486.
21 Molitfelnic, Editura Institutului Bi blic și de Misiune al B.O.R., București, 1998, p.82.

10
Capitolul 2 . Învățături dogmatice în Sfânta Taină a Cununiei

2.1. Instituirea familiei în Paradis: u rmările păcatului strămoșesc asupra
familiei

Citind primele capitole din Cartea Facer ii, în lumina numeroaselor texte ale Noului
Testament, care amintesc despre Adam și Eva, (cum ar fi Efes. 5; Rom. 5.14), ne dăm
seama că referatul biblic al creației nu e destinat numai să ne descopere evenimentul care
stă la începutul existenței umane, ci el are, de asemenea, menirea de a constitui o profeție
ce se face cunoscută prin mijlocirea zidirii primei perechi de oameni22. Împlinirea acestei
profeții este confirmată de către Sfântul Apostol Pavel prin cuvintele: „ Taina aceasta mare
este iar eu zic în Hristos și în Biserică ‖ (Efes. 5.32). Biserica este a doua creație a lumii,
fiind refacerea în har a rânduielii dintru început, prin jertfa de pe cruce și prin învierea
Mântuitorului23.
Crearea omului, potrivit Revelației divine, s -a făcut în „ziua a VI -a‖, printr -un act
creator special, omul nu a fost creat din nimic și nici prin zicere, după cum au fost aduse
celelalte ființe, ci luând țărână din p ământ, modelând -o și suflând asupra lui „ suflare de
viață și s -a făcut omul ființă vie ‖ (Fac.2.7). Omul a f ost creat ca și o încununare a creației
cu scopul de a intra în comuniune cu Dumnezeu.
Conform referatului biblic Dumnezeu l -a creat pe om în urma sfatului dumnezeiesc,
după chipul Său, cu menirea de a deveni asemenea lui Dumnezeu, după har: „ Și a zis
Dum nezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea noastră, ca să stăpânească
peștii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și
tot pământul ‖(Fac. 1.26)24. În Facere 2.21 -22 este istorisită crearea Evei din coasta lui
Adam, pe motiv că pentru acesta nu se găsise „ ajutor pe potriva lui ‖(v.20). Când a văzut –
o pe Eva, Adam a exclamat: „ Iată acesta -i os din oasele mele și carne din carnea mea; ea
se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl
său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup ‖(Fac. 2. 23 -24).

22 Pr.conf. Ilie Moldovan, Taina Nunții , în rev. Ortodoxia , Anul XXXI (1979), nr. 3 -4, p. 512.
23 Ibidem., p. 512
24 Pr. Dr. Vasile Gavrilă, Cununia viață întru împărăție , Fundația „Tradiția Românească‖, Bu curești, 2004, p.
28

11
Iată că Dumnezeu l -a creat pe om după chipul Său, adică persoană cu voință liberă,
cu capacitate de gândire și de iubire dându -i și stăpânire asupra p ământului25.
În referatul biblic se afirmă : „ Să facem om după chipul și asemănarea
noastră ‖(Fac.1.26), unii exegeți au înțeles că chipul privește doar conformitatea omului cu
ființa divină tripersonală26. De aceea omul dacă ar fi o monadă închisă, nu ar fi după chipul
lui Dumnezeu. Dumnezeu la creat pe om bărbat și femeie, fiind destinat vieții de
comuniune, după modelul comuniunii care există între Persoanele Sfintei Treimi.27 Nu
numai ca să -l ajute pe Adam crease Dumnezeu și pe Eva, ci și pentru ca să -l ferească de
singurătate, căci numai pentru că se completează reciproc, ei sunt om deplin28.
Crearea omului este o lucrare care nu ajunge la împlinire pînă la apariția femeii
pentru că și Dumnezeu a constatat că „ nu este bine să fie omul singur; să -i facem aju tor
potrivit pentru el ‖(Fac.2.18). Creat după chipul lui Dumnezeu, omul este „ dualizat ‖ de la
început în „ eu‖ și „ tu‖ predestinat a trăi în vederea iubirii. De aceea omul nu a fost făcut ca
și o ființă solitară, ci ca ființă în doi. Bărbatul se întregește așa de mult prin femeie,
deoarece numai în unire cu ea bărbatul formează omul întreg.
După ce Dumnezeu a creat -o pe Eva, și Adam constată că aceasta -i os din oasele
mele (Fac. 2.23), rostește următoarele: „ De aceea va lăsă omul pe tatăl său și pe mama sa
și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup ‖(Fac.2.24). Aceste cuvinte rostite de
Adam profetic, se vor împlinii în viața oamenilor și vor ajunge să fie desăvârșite în taina
unirii lor, în Hristos și în Biserică. Acea stă unire se poate realiza numa i după chipul lui
Dumnezeu care este iubire (I In 4.8), după cum spune și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Iubirea
are asemenea calități încât iubita și iubitul nu mai formează două ființe ci una singură… ele
nu sunt doar reunite, ci sunt una29, adică bărbat și femeie, un Adam în sensul biblic30, căci
iubirea schimbă însuși substanța lucrurilor‖31.
Cum a creat Dumnezeu pe om după chipul Său ne învață tot Sfântul Ioan Gură de
Aur, în omilia a X -a de la Facere unde ne spune că Dumnezeu „ vorbește ca la două
persoane; și aceasta când nu era făcută femeia ‖32 de ce vorbește despre două persoane ne

25 Pr.Dr.Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei și Familia Creștină în învățăturile marilor Părinți ai Bisericii
din secolul IV, Ed.Teofania, Sibiu,2002, p.16.
26 Preot Prof. Ilie Moldovan, ”În Hristos și în Biserică”.Iubirea taina căsătoriei , vol I, Alba Iulia, 1996,
p.77.
27 Pr.Dr.Constantin Mihoc, op. cit., p.16.
28 Preot Prof. Dr., Dumitru Stăniloae, op.cit ., p.120.
29 P.G. 61, 280, apud Paul Evdokimov, op. cit ., p. 129.
30 P.G. 61, 289, apud ibidem.
31 P.G. 61, 273, apud ibidem .
32 Sfântul Ioa n Gura de Aur, Omilii la Facere , ( I), trad. rom. Pr. D. Fecioru, în PSB, vol. 21, Ed. IBM,
Bucuești, 1987, p.121.

12
spune următoarele „ Vezi că vorbește de ceea ce nu s -a făcut ca și cum era făcut? Așa sunt
ochii duhovnicești! Nici nu pot vedea așa de bine cele văzute ochii aceștia trupești, cum
văd cei duhovnicești cele ce nici nu există încă ‖33.Acest lucru îl subliniază foarte frumos
teologul rus Paul Evdokimov când zice că„ Dumnezeu nu -i separă niciodată și când le
spune tu sau voi se adresează reciprocității lor, diadei lor de natură eclesia lă‖ 34.
Crearea lui Adam a fost dintr -o dată crearea unui întreg omenesc, și anume textul de
la Facere unde la început se spune „să facem om ( ha adam , la singular)… și a făcut
Dumnezeu pe om (tot la singular)… i -a făcut bărbat și femeie( observăm că p luralul
bărbat -femeie se raportează la singularul om). Și Dumnezeu i -a binecuvântat, zicănd:
Creșteți și vă înmulțiți… ‖(Fac. 1.26 -28)35.
Instituirea căsătoriei în Rai este afirmată de o tradiție veche și foarte sigură. Vorbind
despre căsătorie Domnul nos tru Iisus Hristos face referire la Vechiul Testament: „ N-ați
citit că Cel ce i -a făcut de la început bărbat și femeie i -a făcut ‖(Mt. 19.4; Mc. 10.6 -7).
Sfântul Clement Alexandrinul afirmă că „ Dumnezeu l -a făcut pe om: bărbat și femeie;
bărbatul îl reprezin tă pe Hristos, femeia reprezintă Biserica ‖36 Iubirea dintre Hristos și
Biserică se ridică la rangul de arhetip al căsătoriei preexistând astfel cuplului, căci Adam
este creat după chipul lui Hristos și Eva după chipul Bisericii, se înțelege astfel de ce
primul cuplu uman și toate celelalte se referă la acest Unic chip. Iată deci, că zidind natura
umană, Dumnezeu devine autorul căsătoriei37.
Faptul că Taina Căsătoriei a fost instituită încă în Rai este afirmat și de Patriarhul
Ieremia al II -lea, în scrisoarea sa către teologii protestanți, trimite la Fac. 2.24 și declară ca
Taina Căsătoriei este doar confirmată în Noul Testament (la fel Ecloga 2.12 și enciclica
Patriarhilor răsăriteni)38. Sfinții Părinți vorbesc de un oarecare har al căsătoriei încă de la
crearea omului pentru că Dumnezeu a binecuvântat pe om după ce l -a zidit: „ Și Dumnezeu
i-a binecuvântat zicând…” (Fac. 1.28). Într -adevăr , Mântuirtorul nostru Iisus Hristos nu a
instituit taina căsător iei la nunta din Cana Galileii.
Datorită căderii în păca t s-a alterat concepția despre căsătorie, adevărata valoare a
căsătoriei va fi redescoperită de Mântuitorul nostru Iisus Hristos la nunta din Cana Galileii.

33 Idem., p. 120.
34 Paul Evdokimov, op. cit. , p. 128
35 Ibidem , p. 128.
36 Clement Alexandrinul, Despre II Corinteni , apud Paul Evdokimov, op.cit., p. 140.
37 Preot Prof. Ilie Moldovan, op. cit., vol. I, p. 79.
38 Apud, Paul Evdokimov, op. cit. , p.141.

13
2.2. Restaurarea căsătoriei în Hristos la Nunta din Cana Galileii

Dacă în antichitatea romană sau greacă Căsătoria rămâne o realitate pur terestră, în
Vechiul Testament această realitate dobândește perspectiva mântuirii deoarece, prin
Avraam, Dumnezeu încheie primul legământ cu omenirea pentru î mplinirea făgăduinței
izbăvirii. Î n Noul Testament, Căsăt oria devine – Taina nunții, pentru a se desăvârși în
Împărăția lui Dumnezeu: „ Fericiți toți cei chemați la cina nunții Mirelui ‖(Apoc. 19.9).
Ideea nunții dintre Dumnezeu și poporul Său, atât de răspândită în iudaism, a găsit, în
tradiția primară creștină p rivitoare la Hristos și Biserică,o aplicație imediată, fondată de
altfel pe doctrina Apostolilor. Aici avem de a face cu o temă fundamentală, prin excelență
eclesiologică. În Hristos, fiecare casă, familie, „ este o mică biserică ‖39, mireasă a lui
Hristos, p recum si în plan personal fiecare suflet îl are ca Mire pe Hristos.
Trecerea de la Vechiul Testament la cel Nou, începutul împlinirii celor ascunse, în
ciuda faptului că totuși „ ceasul n -a venit încă ‖, are loc la o nuntă – Nunta din Cana Galilei
(In 2.1 -11), unde Maica Domnului, Eva cea nouă, grăbește venirea ceasului mântuirii.
Cununia este Taina care inserează obiectiv unirea celor doi soți în relația strânsă și
ființială a Bisericii cu Hristos40. În Sfânta Taină a Cununiei, se reface de fapt unitatea
primordială dintre bărbat și femeie, căci bărbat și femeie a făcut Dumnezeu pe om (Facere
1.27; 5.2; Matei 19.4).
Crearea lui Adam și a Evei este o creare a unui întreg, a unei unități. În această
unitate, cei doi sunt creați unul pentru altul, unul spre alt ul. Acestei unități formate de cei
doi, Dumnezeu i -a dat numele de om (Facere 5.2).
Adam și Eva încă de la creație au fost un tot, un întreg. Adam o conținea pe Eva, care
îi era co -ființială, interioară, aparținea însăși structurii lui. Nașterea Evei proie ctează în
lumină, în existență, ceea ce era deja prezent în interiorul ființei umane. Astfel, Adam a
fost întotdeauna Adam -Eva. Nașterea Evei din băr batul său, pentru bărbatul său ,
întregindu -se prin acesta, ne arată consubstanțialitatea conjugală a bărbat ului și a femeii.
Unul din altul, ei vor fi un singur trup, o singură ființă. Structura arhetipică a creației
omului este deci conjugală. Prin păcat se produce ruptura unității primordiale. Dar această
structură arhetipică unitară va fi refăcută prin inser area ei în ordinea harului divin, la Nunta
din Cana Galileii (In 2.1 -11).

39 Sfântul Ioan Gură de Aur, în Epist. ad Ephesios , P.G., LXII, col 143, apud drd. René Broscăreanu, Despre
taina Sfintei Cununii , în rev. Ortodoxia , anul XXXVIII (1986), nr. 4, p. 108.
40 Pr. Prof. Dumitru Gh. Radu, Caracterul eclesiologic al Sfintelor Taine și Problema intercomuniunii , în rev.
Ortodoxia , XXX (1978), nr. 1 -2, p. 308.

14
Nu este vorba, la Nunta din Cana Galileii și la orice sfântă Cununie, de o simplă
reunire a bărbatului cu femeia, ci de o repunere a omului în adevărata sa stare, în adevărata
sa nat ură. La începutul semnelor, deși părea să fie chemat întâmplător41 Mântuitorul vine la
nuntă pentru a o sfinți, refăcând unitatea lui Adam, stricată prin păcat, pentru a redeveni
„un singur trup‖ și pentru a pregăti omenirea în vederea nașterii din nou din apă și din Duh
(In 3.5).
Acum la Cana Galileii se reîntemeiază o comunitate conjugală, o Biserică domestică,
casnică imagine a Bisericii de mai târziu. Cununia din Cana, sfințită de Mântuitorul
Hristos, forma o biserică mică familială, după imaginea biseri cii de mai târziu. Prin venirea
Sa la nuntă și prin sfințirea acesteia, Fiul lui Dumnezeu, Care reînoia în El toată firea
omenească și o chema la o treaptă superioară a existenței sale, de desăvârșire, transformă
căsătoria, famillia, într -o biserică în car e fii se vor naște de acum nu numai trupește ci și
sufletește ca și fii ai Împărăției Sale42.
Cum s -a petrecut această restaurare a Căsătoriei la Nunta din Cana ne arată Sfântul
Chiril al Alexandriei când ne oferă câteva explicații cu privire la timpul, loc ul unde se face
nunta, cât și atunci când ne oferă simbolul reprezentat de minunea transformării apei în
vin.
În comentariul său la Evanghelia Sfântului Ioan el numește umanitatea mireasă, iar
pe Mântuitorul nostru Hristos, Mire, care a venit să o conving ă să rodească semințele
duhovnicești ale Înțelepciunii.
Nunta din Cana vedem că s -a săvârșit în ziua a treia (In. 2.1) adică în ziua învierii43,
după cum spune Sfântul Chiril al Alexandriei că: „nunta se săvârșește în a treia zi, adică în
ultimele timpuri a le veacului acesta. Căci numărul trei ne înfățișează începutul, mijlocul, și
sfârșitul44. Astfel se măsoară timpul întreg … Iar cel bătut prin stricăciune și moarte iarăși
s-a tămăduit în a treia zi, adică nu în primele timpuri și în cele de mijloc, ci în cele din
urmă, când, făcându -Se om a arătat firea sănătoasă, înviind -o în Sine însuși din morți …
Deci spunând ziua a treia, când s -a săvârșit nunta, arată timpul din urmă‖45.
Dar tot el ne arată că și locul unde are loc nunta are o semnificație aparte p entru că ea
nu are loc în Ierusalim ci în Cana Galileii, în afara Iudeii, în țara neamurilor, „în Galileea

41 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului I oan, trad., Pr. Prof. Dumitru Stăniloaie,
Ed. IBM, București, 2000, p. 156.
42 Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit. , p. 50.
43 Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit. , p. 50.
44 Vezi nota 274 apud Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit. , 159.
45 Sfântul Chiril al Alexand riei, op. cit. , 159.

15
neamurilor‖ cum zice Proorocul (Is. 8.23; Mt. 4.15). Căci e vădit că Sinagoga iudeilor a
respins pe Mirele din cer, dar L -a primit, cu multă iubire, Biserica dintre neamuri.
Prezența Mântuitorului la Nunta din Cana conferă celor doi miri, un dar sfințitor, dar
haric. Sub acțiunea acestui har sfințitor, apa pasiunilor naturale se transformă în vinul nobil
al dragostei ce unește, ce îi duce pe cei doi sp re recâștigarea unei stări pierdute, spre
Împărăția Cerurilor, spre unirea cu Dumnezeu. Acest vin nobil este de fapt dragostea nouă,
dragostea haristmatică ce recrează consubstanțialitatea conjugală, în Hristos46.
Maica Domnului adresându -se Fiului ei îi sp une: „Nu mai au vin‖ (In.2.3). Prin
aceste cuvinte Sfânta Născătoare de Dumnezeu se referă de fapt la integritatea cuplului
uman ce era distrusă de păcat. Între bărbat și femeie nu mai exist a decât disonanță, lipsă de
armonie. Chiar vasele de purificare al e poporului ales nu mai sunt suficiente, folositoare
pentru curățarea spirituală a oamenilor. Ele vor fi umplute cu vin nou pentru că lucrurile
vechi au trecut. Purificarea naturii umane din legea veche, nu mai era suficientă. Este
necesar ca oamenii să as culte îndemnul Fecioarei: „Faceți orice vă va spune‖ (In. 2.5).
Adică să asculte toți de legea Lui cea nouă, ce recrează unitatea ființei umane. Vinul bun
(adică dragostea) unei nunți sociale, lipsite de har se epuizează repede, iar la sfârșit mirii
beau u n vin slab. Dragostea între miri slăbește, se subțiază, asemenea unui vin lipsit de
calitate. Aceasta este ordinea naturală a unei vieți lipsite de har, de unitate și de armonie.
La Nunta din Cana această ordine este răsturnată. „ Tu ai păstrat vinul cel bu n până
acum ‖(In. 2.10). Aceste cuvinte vor să arate că o cununie în Hristos, păstrează până la
sfârșit un vin bun, adică o dragoste plină de har, ce nu se subțiază, nu se pierde. Cu cât cei
doi miri se unesc în Hristos, cu atât mai mult cupa vieții lor com une, măsura vieții lor, se
umple de vin din Cana, devine o minune dumnezeiască.
Legea Vechiului Testament este asemuită vinului vechi care a trecut, dar care nu
dădea omului putere de mântuire, iar Legea Noului Testament este asemănată cu vinul cel
nou. Legea nu avea în ea desâvârșirea în bunătăți, pe când îndrumările dumnezeiești ale
învățăturii evanghelice aduc cea mai deplină binecuvântare. Dar cine aduce vestea minunii
este cel care gustă primul din vinul cel nou și anume după porunca Mântuitorului „Sco ateți
acum și aduceți nunului‖ (In 2.8). Dar cine este acest nun, nimeni altul decât Arhiereul sau
preotul care patronează ca un nun sărbătoarea uniri sufletelor cu Hristos și gustă cel dintâi
vinul cuvântului lui Hristos, împărțindu -l apoi tuturor spre ve selia lor. Cuvântul obișnuit
omenesc, ca o apă, a fost prefăcut de El în vinul înveselitor al cuvântului dumnezeiesc. Sau

46 Drd. René Broscăreanu, art.cit. , p. 108.

16
vinul de rând al oamenilore prefăcut de El, în Sfânta Liturghie, în vinul dătător de viață
nemuritoare al Sângelui Său47.
La Nunta din Cana este prezent atât Cuvântul Întrupat, cât și Duhul Sfânt , este nunta
celor doi miri în Hristos.

2.3. Unitatea căsătoriei creștine în „Hristos și în Biserică”

Pentru antropologia biblică, dragostea între bărbat și femeie își are originea în
dragostea dumnezeiască și se deschide, se îndreaptă spre Dumnezeu. În cadrul oricărei
iubiri se poate vorbi de o anumită anamneză, de o reminiscență tainică a acestui lucru.
Fiecare bărbat poartă în el pe Eva lui, trăiește în așteptarea posibilei apariții a acestei a.
Prezența Domnului se face simțită în atracția pe care o simt cei ce se iubesc. Chipul celui
iubit este deja cunoscut, el pre -există în cel ce iubește, înainte de a fi întâlnit și recunoscut.
Pe drumul spre Emaus Mântuitorul S -a făcut cunoscut ucenicilor în momentul frângerii
pâinii. Acest moment există de asemenea și în iubirea cea adevărată, este un moment foarte
pur, când cei doi se recunosc într -o descoperire directă, într -o clipă. Cei doi se văd unul în
altul, ca într -o oglindă și la fel cum într -o oglindă chipul răspunde chipului, la fel inima
unui om răspunde iubirii celuilalt. Iar cei doi sunt împreună, în Hristos, căci după cum
spune Sfântul Apostol Pavel: „Totuși, nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în
Domnul‖ (I Cor. 11.11). Omul este creat după chipul lui Dumnezeu cunoscut în trei
persoane, esența firii sale este comuniunea de persoane48.
Dacă omul a fost creat „după chipul lui Dumnezeu‖, cu menirea de a ajunge
asemenea Lui, căsătoria a fost creată după modelul iubirii intratrinit are. Putem spune că
Sfânta Taină a Cununiei este unirea a două persoane de sex opus într -o singură ființă , într –
o singură substanță. Această unitate conjugală nu suprimă persoanele, căci acestea sunt
unite după imaginea treimii: unirea într -o singură natu ră a celor trei Persoane Treimice
formează un singur subiect, Dumnezeu Unul și Întreit în persoane în același timp. Cei doi
miri formează o unitate, în același timp fiind uniți în cel de al treilea termen al unității lor,
în Sfânta Treime.
Sfântul Teofil a l Antiohiei spune că: „Dumnezeu a creat pe Adam și pe Eva pentru ca
aceștia să -și manifeste dragostea conjugală între ei, reflectând astfel misterul unității

47 Vezi nota 275 apud Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit. , p . 160.
48 Paul Evdokimov, op. cit. , p. 57.

17
persoanelor Treimice‖49. Astfel, în nuntă al treilea, între bărbat și femeie, este Dumnezeu,
este H ristos și noi trebuie să -L avem mereu ca icoană a dragostei, adică să ne iubim așa
cum El ne -a iubit, cu o iubire Dumnezeiască.50
Perechea formată de cei doi miri este o imagine a lui Dumnezeu în Treime, iar
dogma trinitară este Arhetipul dumnezeiesc, icoan a comunității conjugale.
Căsătoria ca model al iubirii trinitare are ca exemplu de împlinire și desăvârșire
legământul dintre Dumnezeu și poporul ales, și nunta dintre Hristos și Bisercă, ce devine
icoană a Nunții în Noul Testament. În viața creștină Sfint ele Taine constitue o cale de
acces la divin. Dintre aceste taine, Căsătoria are o trăsătură caracteristică: este o imagine a
comuniunii dintre Hristos și Biserică sub un aspect particular și într -un scop bine
determinat.
„Creștinul este chemat – din lum ea aceasta – pentru a trăi o nouă viață, pentru a trăi
o nouă viață, pentru a deveni fiu și cetățean al Împărăției, și aceasta o poate împlini în
căsătorie. Însă, în această situație, căsătoria încetează de a mai fi simpla satisfacere a unei
exigențe tempo rare privind natura omului sau un mijloc de a -și asigura supraviețuirea
iluzorie de -a lungul descendenței sale. Ea devine unitate unică în iubirea dintre două ființe
ce pot transcende propria umanitate și astfel să fie uniți nu numai «unul cu altul», ci și « în
Hristos și în Biserică»‖51.
Taina iubirii dintre oameni își are izvorul și puterea în Taina iubirii lui Dumnezeu
față de om. Dar cum trebuie înțeleasă această Taină ne arată Sfântul Apostol Pavel când
spune că „ taina aceasta mare este ‖. Aceste cuvint e ale Sfântului Apostol Pavel trebuiesc
puse în legătură cu texul de la Facere 2.24: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama
sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup .‖ Am văzut că, în Vechiul Testament,
căsătoria era înțeleasă ca simbo l al unei comuniuni de viață mai profunde între doi
parteneri, și anume între Iahve și Israel. Pavel, însă spune în mod explicit: „iar eu zic în
Hristos și în Biserică‖ (Efeseni 5.32); marea taină care a fost cunoscută într -o manieră
ascunsă în Facere 2.24 este în concret unitatea de viață (într -un singur trup) între Hristos și
Biserica Sa52.

49 Teofil al Antiohiei, Trei cărți către Autolic , II, 28, trad., Pr. Prof. T. Bodogae, Pr. Prof. Olimp Căciulă, Pr.
Prof. D. Fecioru, în PSB. Vol II, Apologeți de limbă greacă, Ed. IBM, București, 1980, p. 315.
50 Pr. Magistr. Constantin Galeriu, Taina Nunții , în Studii Teologice , an XII (1960), nr. 7 -8, p. 486.
51 Jean Meyendorff, Le Mariage dans la perspective orthodoxe , YMCA -PRESS, Paris, 1986, p.16, apud
Preot. dr. Vasile Gavrilă, op. cit. , p. 64
52 E. Schillebeeckx, op. cit. , p. 124, apud Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op. cit. , p. 65 -66.

18
2.4. Natura eclesiologică a Tainei Cununiei

Sfânta Taină a Nunții este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care prin preot,
se împărtășește harul Duhului Sfâ nt, unui bărbat și unei femei ce se unesc liber în căsătorie,
care sfințește și înalță legatura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii
duhovnicești dintre Hristos și Biserică53.
Căderea în păcat a întunecat înțelesul adevărat al comuniunii conjugale. O unire strict
naturală, fizică, îl plasează pe om într -un plan al regnului animal, al speciilor. Omul se
supune acelui: „creșteți și vă înmulțiți..‖ (Facere 1.28), doar în plan fizic.
Sfânta Scriptură ne arată însă că omul nu este etern prin p erpetuarea speciei, el este
etern în Mântuitorul Hristos reînnoindu -se după chipul Celui care l -a creat. Sfânta Taină a
Cununiei îl plasează pe om în această stare de reînnoire.
Referatul biblic ce prezintă arhetipul căsătoriei din capitolul II al Facerii, vorbește
despre un singur trup, despre unitatea celor doi. Comuniunea conjugală e cea care
constituie persoana umană, pentru că unitatea „bărbat -femeie‖ este imaginea lui
Dumnezeu. Această unitate, ca și la Cana Galileii, se obține doar în prezența lui Hr istos și a
Sfântului Duh, pe care El îl revarsă peste cei doi miri. Iar acest lucru se realizează în Sfânta
Sa Biserică, depozitară a harului și a adevărului.
Sfintele Taine sunt poarta pe care Mântuitorul Hristos a deschis -o pentru noi.
Trecând pe aceast ă cale și prin această poartă El vine înspre oameni. După Înălțarea la cer
a Mântuitorului, El vine în mijlocul oamenilor prin aceste Taine sâvârșite de Sfânta
Biserică, împărtăș ind harul lui necesar mântuirii54.
Sfintele Taine sunt așadar căi de coborâre ale harului, fiind în același timp
instrumente ale mântuirii. Această unire între văzut și nevăzut, este inerentă naturii
Biserici. „Unirea văzu tului și a nevăzutului este inerentă naturii Bisericii. Cincizecime
permanentă, Biserica revarsă belșugul harulu i prin toate formele vieții sale‖55. Numai în
Hristos prin Duhul ce se revarsă în Biserică, la cererea episcopul ui sau a preotul ui, în Taina
Nunții, cei doi devin una, iar familia pe care aceștia au întemeiat -o un mic altar în care este

53 Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, op. cit. , p. 24.
54 Pr. Prof. Dr. Ene Braniște și Prof. Ecaterina Braniște, Dicționar Enciclopedic de cunoștințe religioase ,
editura Diecezană Caransebeș, anul 2001, p. 495.
55 Paul Evdokimov, op. cit. , p. 138.

19
prezent Hristos56. Integrarea în Euharistie dă mărturie despre pogorârea Duhului și darul
primit și de aceea orice Taină era întotdeauna o parte organică a Liturghiei Euharistice‖57.
Materia Sfintelor Taine nu este numai un „semn vizibil‖, ci substratul natural care se
schimbă datorită prezenței energiilor divine. În Taina Sfintei Cununii materia este
dragostea dintre bărbat și femeia. După Sfântul Ioan Gură de Aur: „Dragostea îi unește pe
cei doi miri și îi unește cu Dumnezeu‖58.
Sub starea de har edenică ce se realizează în cad ul Sfintei Taine a Cununiei,
dragostea este transformată în comuniune harismatică. Epistola către Efeseni înfățișează
Cununia ca pe o imagine a dragostei nupț iale între Hristos și Biserică.
Instituirea Căsătoriei, a unității harice, între bărbat ș i femeie își are originea în
Paradis. Vorbind despre căsătorie Mântuitorul Hristos se referă adesea la Vechiul
Testament (Matei 19.4; Marcu 10. 2 -12). La fel face și Sfântul Pavel (Efeseni 5.31).
Clement Alexandrinul spune clar: „ Cum poate fi, deci, soco tită căsătorie numai căsătoria
din Vechiul Testament, cum poate fi socotită numai descoperirea legii și cum poate fi
căsătoria dată de Domnul deosebită, când pentru noi este păstrat același Dumnezeu? Dacă
« ceea ce a unit Dumnezeu, omul – pe bună dreptate – nicicând nu poate despărți.(Matei
19.6)» apoi cu mult mai mult Fiul va păstra cele ce a poruncit Tatăl‖59.
Clement Alexandrinul spune chiar mai mult: „Dumnezeu a creat omul: bărbat și
femeie; bărbatul semnifcă pe Hristos, femeia semnifică Biseri ca‖60. „Cei doi una sunt‖61.
Dragostea între Hristos și Biserică este imaginea arhetipică a Cununiei și preexistă
cuplului, căci Adam este creat după imaginea lui Hristos iar Eva după imaginea Bisericii.
Sfântul Apostol Pavel spune: „Taina aceasta m are este, iar eu zic în Hristos și în
Biserică‖(Efeseni 5.32). Numai prin intermediul Tainei Sfintei Cununii, harul se poate
sălășlui peste cei doi miri. „Mântuitorul în Cana Galileii confirmă de fapt ceea ce El a
instituit în Paradis‖62. Prin harul Nunții, comuniunea familiei este înălțată într -un anume
sens la nivelul comuniunii eclesiale, sau comuniunea eclesială este ajutată să se realizeze

56 Pr. Prof. Dumitru Gh. Radu, art.cit. , p. 314.
57 Paul Evdokimov, op. cit., p. 138 -139.
58 Sf. Ioan Gură de Aur, Epist. Ad. Ephesios, P.G. LXII, col 141, apud drd. René Broscăreanu, art. cit. , p.
111.
59 Clement Alexandrinul, , Stromatele, Stromata a III -a, Capitolul XII. 83. 3 -4, P.S.B. vol. 4, Trad. Pr. D.
Fecioru, Ed. IB MO, București, 1982, p. 224.
60 Clement Alexandrinul, Despre II Corinteni , apud Paul Evdokimov, op. cit. , p.140.
61 Sf. Clement Romanul, Epistola a doua către Corinteni , trad. cit., p. 99.
62 Fericitul Augustin, In Evang. Ioannis, P.G. IX, 2, apud drd. René B roscăreanu, art. cit ., p. 111.

20
prin familii, care sunt și un model concret al comuniunii bisericești. Înțelegerea comunitar –
eclesială a căsătoriei creștine este un pas hotărâtor pe drumul întăririi acesteia63.
Căsătoria este o realitate profund umană a vieții umane sociale, cât și o realitate
foarte consistentă și indispensabilă a comuniunii eclesiale, în care trăiește și se manifestă
Hristo s și Biserica Sa64.
Natura eclesială a comunității conjugale reiese și din faptul că Sfântul Apostol Pavel
plasează învățătura sa despre cununie, în contextul Epistolei sale cu privire la Biserică,
Epistola către Efeseni. Este deci o strânsă legătu ră între biserica cea mică, comunitatea
familială și Biserica cea mare.

2.5. Adevăratul scop al Tainei Căsătoriei

În Biserica Ortodoxă, căsătoria este o taină. S -ar putea pune întrebarea de ce dintre
multe alte „stări‖ ale vieții umane, din ma rea varietate a vocațiilor omului doar această
„stare‖ a fost aleasă ca și taină? Se poate pune întrebarea și care este „adevăratul scop‖ al
acestei taine, oare doar binecuvântarea divină, ajutor duhovnicesc cuplului căsătorit,
binecuvântare pentru naștere de prunci? Nu , pentru că dacă ar fi așa căsătoia nu ar fi
diferită de orice diferită de orice alt act pentru care avem nevoie de ajutor, povățuire,
aprobare și binecuvântare65.
Din referatul biblic asupra creației primei perechi de oameni reiese că scopul
căsătoriei este dat de cuvintele: „Nu este bine să fie omul singur; să -i facem lui ajutor
asemenea lui.‖(Facere 2.18) și „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul!‖(Facere 1.28).

2.5.1. Desăvârșirea iubirii ca scop al căsătoriei

„O, sfântă unitate a căsătoriei! … Cine ar putea spune câte binefaceri nu rezultă din
tine?… Tu esti izvorul bogat și pururi aducător de fericire, de pace și prosperitate. Tu ești
orază din nesfârșitul veșniciei, introdus în nestatornicia lucr urilor omenești. Numai prin

63 Pr. Prof. Dumitru Gh. Radu, art. cit ., p. 315.
64 Ibidem, p.315.
65 Alexander Schmemann, Pentru viața lumi/Sacramentele și Ortodoxia ,trad. din limba enghlezăde pr. prof.
dr. Aurel Jivi, Ed. IBMO, București, 2001, p. 98.

21
tine se împlinește scopul căsătoriei, se asigură binele soților, viitorul copiilor, propășirea
națiunilor‖66.
Precum și celelalte taine, „Căsătoria nu este o „adăugire‖ religioasă la viața naturală
a individului, ci un eveniment care eliberează viața de necesitatea naturală: ea
transfigurează existența, făcând din aceasta un ipostas de alteritate și libertate personală.
De aceea Taina Căsătoriei nu trebuie nicidecum considerată ca binecuvântarea solemnă a
legăturii amor oase naturale, ca o valorizare religioasă a instituției obișnuite a familiei‖67.
Taina Nunții ridică pe om la starea de înnoire și transfigurare adusă în lume de
Hristos „Când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca și ceva pămâ ntesc,
ci întruchipare a lui Dumnmezeu însuși‖68.
Iisus Hristos devine izvor și putere transfiguratoare și a vieții conjugale, prezența Lui
modelând neîntrerupt această realitate. Iubirea dintre soți se intensifică, se adâncește, se
înnobilează con tinuu și mai presus de toate, dobândește un sens divin, pe care îl descoperă
cu adevărat Iubirea Domnului. Marea minune a existenței este că Dumnezeu a făcut doi
dintr -unul și că acești doi rămân unul prin iubire. Numai Dumnezeu poate aprinde flacăra
iubirii în inima lor și nimeni și nimic nu o poate stinge, întrucât se îndreaptă spre El și se
descoperă ca energie izvorâtă din El. Așadar căsătoria nu mai perpetuează exclusiv natura.
„Căsătoria, în plenitudinea ei de taină, presupune iubirea adevărată, izvo râtă din iubirea lui
Dumnezeu, iar iubirea presupune omul ca „persoană‖69.
Relațiile dintre soți sunt binecuvântate de Biserică, transfigurate prin harul Duhului
Sfânt și transformate întrâo alianță eternă de dragoste. Iată deci primul scop al căsă toriei și
anume desăvârșirea în dragoste .
Această desăvârșire în dragoste se realizează doar în Biserică și prin Biserică. Dacă
privim „căsătoria ca ceva care privește pe cei căsătoriți, ca ceva ce li se întâmplă lor, și nu
întregii Biserici și , prin urmare, lumii înseși, nu vom pricepe niciodată înțelesul ei adevărat.
Noi trebuie să înțelegem că adevărata temă, adevăratul „conținut‖ și obiectul al acestei
taine nu este „familia‖, ci dragostea. Taina Căsătoriei mântuiește „eros‖ -ul natural adică îl
ipostaziază în cadrul Bisericii, tocmai fiindcă îl altoiește pe asceză, care este modul
euharistic de existență: ea face ca iubirea naturală să devină asemănătoare iubiri lui
Hristos, acelei iubiri care a luat forma crucii, și să împlinească minunea cr ucii lui Hristos70.

66 Pr. Dr. Ștefan Slevoaca, op.cit. , p.260 ., apud Pop Hoban Angela Doina, op.cit. , p. 44.
67 Christos Yannaras , op.cit. , p. 44.
68 Nicodim Aghioritul, Carte folositoare pentru suflet, p. 17, apud Pop Hoban Angela Doina, op.cit., p. 44.
69 Pr. Dr. Vasile Gavrilă, op.cit., p. 333.
70 Jean Zizioulas vorbeste despre legătura dintre Căsătorie și Euharistie, în cartea Du personnage à la

22
Referitor la mântuirea noastră Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne spune: „Dacă vine
cineva la Mine și nu -și urăște pe tatăl său și pe mamă și pe copii și pe frați și pe surori,
chiar și viața sa însăși, nu poate să fie ucenicu l Meu‖ (Lc. 14, 26). Acest citat rămâne de
neînțeles, dacă ignorăm scopul urmărit. Iar scopul este „eliberarea noastră de necesitatea
naturală a exclusivității legăturii biologice create de relația trupească și de înrudire. În
perspectiva trupului euharist ic, care este și aceea a Tainei Căsătoriei, legătura trupească și
rudenia naturală nu sunt abolite, ci doar încetează de a mai fi legate de exclusivitatea
determinismului biologic…‖71.
Este superficială părerea că unirea sau comuniunea conjugală, trupească și spirituală
în același timp, este numai un epifenomen al actului înmulțirii, o premiză indispensabilă
pentru nașterea copiilor sau numai justificarea neapărat necesară în viața morală față de
invazia concupiscenței .
Vocația unui sacer doțiu conjugal este o aspirație către desăvârșire. Sub influența
acestei chemări soții pot să vadă că cea mai înaltă datorire a legăturii lor este ajutorul ce și –
l acordă unul altuia în vederea propășirii lor spirituale, cunoscând astfel și sfințenia
legământului lor. Prin însăși statutul său ontologic omul nu poate trăi singur izolat. Sfântul
Ioan Gură de Aur spunea în acest sens că: „soții desăvârșiți nu sunt cu nimic mai prejos
decât călugării, ei pot să dea dovadă de virtuți mai mari decât cele monasti ce‖72.
Obligația soților este de a trăi în sfințenia comuniunii lor cu Hristos fără întrerupere.
De vreme ce căsătoria este o taină, ea este și spațiul unei necontenite Cicizecimi. Hristos
este prezent continuu în căminul conjugal prin Duhul Sfânt revărsat prin Sfânta Taină a
Cununie i cât și prin celelalte taine.
Creștinul este chemat – din lumea aceasta – pentru a trăi o nouă viață, pentru a
deveni fiu și cetățean al Împărăției, și aceasta o poate împlini în căsătorie. Însă, în această
situație, căsătoria încetează de a mai fi simpla satisfacere a unei exigențe temporare privind
natura omului sau un mijloc de a -și asigura supraviețuirea iluzorie de -a lungul
descendenței sale. Ea devine unitate unică în iubirea dintre două persoane ce pot
transcende propria umanitate și astfel să fie uniți nu numai „unul cu altul‖ ci și „în Hristos

personne , p. 319, nota 52, apud Christos Yannaras, op. cit ., p. 168. nota 22: „Ar fi o eroare să considerăm
Căsătoria ca pe o simplă con firmare și binecuvântare a unui fapt biologic. Legată de Euharistie, ea constitue o
chemare: chiar dacă tinerii căsătoriți au parte de binecuvântarea de a -și întemeia propria familie, totuși
rețeaua ultimă și esențială de relații pe care se întemeiază real itatea lor nu este familia, ci Biserica: lucru
exprimat de adunarea euharistică. O astfel de depășire a realității biologice în eshatologie este indicată și de
„încoronarea‖ tinerilor soți, dar ea se pierde, în sfera esenței, atunci când celebrarea Căsăto riei este ruptăde
Euharistie.‖
71 Ibidem, p. 173.
72 Apud Pop Hoban Angela Doina, op. cit , p. 45.

23
și în Biserică‖73. În acest mod, căsătoria creștină nu mai este doar o simplă unire
„conjugală‖ sau o unire pur terestră, ci o legătură care va subzista în trupuri le noastre ce
vor fi „slăvite‖ iar Hristos va fi „totul în toate‖.Acesta este adevăratul scop al căsătoriei cât
și al vieții oricărui creștin anume desăvârșirea în iubire .

2.5.2. Taina Căsătoriei ca și temei al nașterii de prunci

În actul iubiri i se întâlnește Taina Căsătoriei cu taina nașterii de prunci, dar aceata
după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur nu a fost așa dintru început. El are o învățătură
aparte în legătură cu înmulțirea neamului omenesc. El este de părere că viața în rai a
protopărinților noștrii Adam și Eva era împodobită cu fecioria74; căsătoria nu era absolut
necesară pentru înmulțirea oamenilor, așa cum nu a fost necesară pentru aducerea la
existență a primei perechi de oameni. „ Spune -mi, te rog, – zice el – Adam a fost năs cut
prin căsătorie? Eva a fost născută prin durerile de naștere ale unei alte femei? Nu poți să –
mi spui! Atunci pentru ce tremuri, pentru ce te temi degeaba că va dispărea neamul
omenesc, dacă dispare căsătoria? Milioane de milioane de îngeri slujesc lui D umnezeu, mii
de mii de arhangheli stau înaintea Lui; și nici unul dintre ei nu există datorită căsătoriei,
nașterilor, durerilor nașterii și zămislirii. Prin urmare Dumnezeu ar fi înmulțit cu atât mai
mult pe oameni, fără să fi fost nevoie de căsătorie, aș a cum a făcut și pe cei dintâi oameni,
din care se trag pe toți oamenii‖75. Tot după Sfântul Ioan Gură de Aur necesitatea
căsătoriei pentru naștere de copii a apărut odată cu căderea în păcat.76 „Căci nașterea de
prunci nu o săvârșește deloc nunta , ci acel cuvânt al lui Dumnezeu: „Creșteți și vă
înmulțiți și umpleți pământul‖ (Facere 1.28). Și dau mărturie de aceasta toți câți s -au
împărtășit de nuntă, dar nu au fost părinți.Așa încât aceasta este cea dintâi pricină, adică
întreaga înțelepciune…‖77.

73 Jean Meyendorff, Le Mariage dans la perspective orthodoxe , YMCA -PRESS, Paris, 1986, p.42 -43,apud
Preot. dr. Vasile Gavrilă, op. cit., p. 12.
74 „ Nici după ce i s -a dat omului ajutor nu părea necesară căsătoria. De fapt, nici nu exista căsătoria; Adam
și Eva trăiau fără căsătorie.Trăiau în rai ca în cer și se desfătau de prietenia lui Dumnezeu‖ Sfântul Ioan Gură
de Aur, Despre feciorie/Apologia vieții monahal e/Despre creșterea copiilor , Trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Ed.
IBMO, București, 2001, p. 26.
75 Ibidem , p. 27.
76 Ibidem , p.27.
77 Sf. Ioan Gură de Aur, Cateheze maritale, omilii la căsătorie , trad. din limba greacă veche Pr. Marcel
Hancheș, Ed. Oastea Domnul ui, Sibiu, 2004, p. 14.

24
Sf. Clement Alexandrinul spune că „ prin căsătorie, prin facerea de copii și prin felul
de viețuire ne face mai cumpătați‖78, iată de ce este necesară c ăsătoria după căderea în
păcat.
Vorbind despre bărbat și femeie, vedem că în ființa lor sălășl uiește o dorință de unire,
de contopire. Această năzuință este iubirea, forță creatoare, care cheamă la viață
potențialități ascunse în om și le actualizează. Ea dinamizează toate energiile și
îmbogățește ființa și viața omului, potențând -o, împlinid -o, de săvârșind -o. Caracterul
dinamic creator, al iubirii își găsește expresia în iubirea dintre soți, afară de reciproca
dăruire, și perfecționare într -un fel deosebit prin copii. Copiii sunt întruparea iubirii.
Iubirea este creatoare: ea cheamă la viață, ea cr eaza viața, ea îmbogățește viața.
Taina prezenței divine se simte și în caracterul creator al iubirii, ea fiind nu numai
contemplație statică ci și participare la puterea creatoare a lui Dumnezeu. De aceea copiii
sunt expresie și mai concretă a prezenței divine în familia creștină. Mântuitorul nostru Iisus
Hristos în Sfânta Scriptură ne spune „că unde sunt doi sau trei, adunați în numele Meu,
acolo sunt și Eu, în mijlocul lor‖(Mt.18.20).‖79.
În orice iubire care se împărtășește din iubir ea lui Dumnezeu sălășluiește o năzuință
spre veșnicie. Felul ei de a fi, după asemănarea cu iubirea divină are un caracter creator. În
iubire ne ridicăm spre har și spre îndumnezeire. Orice iubire adevărată aspiră la eternitate,
în iubirea conjugală, ea se realizează în timp.
Aducând un copil pe lume, părinții zidesc o nouă biserică lui Dumnezeu. Lucrarea îi
împovărează cu o mare răspundere, dar în același timp îi înalță la acea vrednicie la care
sunt chemați prin Taina Căsătoriei. Copilul este un dar de la Dumnezeu, un talant
încredințat părinților, talant pe care ei nu pot să îl îngroape în pămînt. În fiecare copil nou
botezat se sălășluiește Hristos; ei sunt reflexe ale iubirii divine, reflexe ale lui Dumnezeu
între oameni. A lor este împărăția cerurilor. Ei răspândesc un duh de puritate care deșteaptă
neprihănirea cea dintâi, căci „suntem atîta de creștini cîtă copilărie pură am izbutit să
păstrăm în noi‖80.
Cu adevărat copilăria este o prelungire pe pămât a cerului. Venirea copilului în lume
deschide o nemurire, dar în același timp angajează și pe părinți la veșnicia vieții lui.

78 Clement Alexandrinul, , Stromatele, Stromata a III -a, Capitolul VI 46.1, p. 207.
79 Idem, Capitolul X 68.1, p. 216.
80 Pr. Dr. Nicolae Mladin, op. cit ., p.357, apud Pop Hoban Angela Doina, op.cit., p. 49.

25
2.5.3 Căsătoria – Taina dărui rii și a desăvârșirii persoanei. Î ntrajutorarea
soților

Sensul vocației conjugale este dăruirea. Dăruirea de sine și jert felnicie a unui soț în
raport cu celălalt soț. De fapt, în mod simplu, simpatia reciprocă dintre soți și comuniunea
în cuget și simțiri nu sunt acelea care fac căsătoria, ci voința ca două făpturi ale lui
Dumnezeu să devină o singură ființă, realzând minun ea de a fi amândo i „un trup‖, de a
deveni prin dragoste o unitate de nedespărțit.
Unitatea ființială este idealul căsătoriei iar această unire nu se poate realiza decât prin
dragoste după cum ne spune Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan că „Dumne zeu este
iubire‖(I Ioan 4,8) și „orcine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaste pe
Dumnezeu‖(I Ioan 4,7), deci unitatea se realizează doar prin apropierea de Dumnezeu și
intrarea în comuniune cu El.
În ideea de comunitate a iubirii sunt cupri nse în general și îndatoririle pe care le au
soții unul față de altul după cum ne spune și Sfântul Apostol Pavel în Epistola către
Efeseni: „Supuneți -vă unul altuia întru frica lui Hristos… Bărbaților, iubiți pe femeile
voastre, după cum și Hristos a iu bit Biserica și S -a dat pe Sine pentru ea … Așadar bărbații
sunt datori să -și iubească femeile ca pe însăși trup urile lor.‖ (Efes. 5. 21,25,28) .
Precum Fiul lui Dumnezeu a iubit biserica și s -a Jertfit pentru ea și o apără până la
sfârșitul veacu rilor, așa și bărbatul creștin este dator să țină nestinsă flacăra dragostei
pentru soția sa, la fel și femeia pentru bărbatul ei, pentru că iubirea adevărată dintre soți nu
se stinge în in imile virtuoase, ea arde mereu.
În ce privește persoana și menirea soției, ea e pusă pe aceeași treaptă de datorii și
drepturi morale cu bărbatul ei. Supunerea și ascultarea de bărbat nu poate avea decât sensul
dăruirii de sine. În viața în familie soții trebuie să învețe să -și poarte sarcinile unii altora,
pentru că familia cere j ertfă , devotament și altruism.
În ceea ce privește acest scop al căsătoriei și anume întrajutorarea reciprocă a soților,
sprijinul acordat bărbatului în rai, de către femeie se manifesta în ordinea morală. Sfântul
Ioan Gură de A ur vorbește despre acest scop foarte frumos atunci când interpretează textul
cu privire la facerea femeii: „Nu este bine să fie omul singur; să -i facem lui ajutor
asemenea lui.‖(Facere 2.18). „ Amândouă cuvintele au multă greutate; și cuvântul ajutor și
cuvântul asemenea lui . „Nu vreau ca omul să fie singur, spune Dumneze u, ci vreau ca
omul să aibă oarecare mângâiere din această împreună viețuire; și nu vreau numai atâta, ci

26
trebuie să -i dau și ajutor asemenea lui‖, vorbind despre femeie81. De aceea a spus
Dumnezeu: „Să -i facem lui ajutor‖ și a adăugat: „asemenea lui‖, ca să nu credem că este
vorba despre animale ci despre femeie. „Fericitul Moise aproape că ne spune cu acest
cuvânt iar, că toate animalele au fost create și au primit de la Adam nume, dar că nu s-a
găsit nici un ul vrednic să -i fie omului de ajutor. Vrea, deci Moise să ne învețe că are să fie
făcută o nouă ființă; și că aceasta este ființa care avea să fie creată și despre care zice: „Să -i
facem lui ajutor asemenea lui ‖; adică de aceeași ființ ă cu el, vrednică de el, întru nimic
inferioară lui‖82.
Necesitatea într -ajutorării reciproce s -a extins asupra întregii societăți, așa încât
binele unuia este legat de folosul celuilalt, asigurându -se astfel bună înțelegerea și unitatea,
nu numai în familie, ci și în afara ei.

81 Sfântul Ioan Gură de Aur , Omilii la Facere (I) , XIV,IV , P.S.B. vol. 23, Trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMO,
București, 1987, p. 162.
82 Ibidem , Omilia XV, I, p. 168.

27
Capitolul 3 . Sfânta Taină a Cuniei – Repere scripturistice și
patristice

3.1. Îndreptarea și sfințirea omului se înfăptuiesc în Biserică

Biserica este trupul lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhulu i Sfânt (Efes., 1, 23),
căreia Hristos însuși, capul ei, i -a dat puterea și mij loacele vizibile de împărtășire a
mântuirii realizate de E l pentru între gul neam omenesc . Mijloacele sau actele externe și
vizibile, prin care în Bise rica se împărtășește har ul dumnezeiesc care îndreptează și
sfințește pe oameni și îi unește tot mai strâns, sunt sfintele Taine.
Relația strânsă, ființială, dintre sfintele Taine și Biserică este dată în Hristos însuși,
Care a întemeiat și instituit prin Jertfa și prin învierea Sa Biserica și Tainele ei, în care
lucrează Duhul Sfânt . Ca comuniune și comunitate concretă a oamenilor cu Dumnezeu prin
Hristos în Duhul Sfânt, Biserica intră în istorie la Cincizecime, odată cu venirea ipostatică
sau personală a Duhului Sfânt în lume, d e la Tatăl, trimis de Fiul (Ioan, 14, 26 ; 15, 26) și
cu pogorârea Lui în chip distinct peste apostoli, care se aflau toți împreună în același loc
(Fapte, 2, 1 —3 ; 1, 13 —15), la care s -au adăugat cei pătrunși la inimă de cele văzute și
auzite (Fapte, 2, 4, 37), care au primit cuvântul Evangheliei și s -au bo tezat fiind chiar în
prima zi a Cincizecimii, ca la trei mii de suflete (Fapte, 2, 41). Î n ziua Cincizecimii ne -au
fost date ca realități concrete, divino -umane, pentru mântuirea noastră, și Biserica și
Tainele ei.
De aceea, nu există Taine în afara Bisericii, ci numai în Biserică, să vârșite mai întâi
de apostoli și apoi, chiar din timpul lor, de episcopul și preoții Bisericii. Dar nu există nici
Biserica fără Taine, căci încorporarea oamenilor în Hristo s, deci calitatea de creștin a
acestora și creșterea lor în Hristos ca mădulare ale Trupului Său, Biserica, nu se realizează
decât prin Sfintele Taine. Prin ele, Hristos este prezent și lucrează în Bise rică și în membrii
ei.

28
3.2. Noțiunea de Taină

Părintele profesor Ilie Moldovan definește Taina ca fiind „ trecerea la viața
adevărată, la mântuirea omului, la transfigurarea vieții în lumina cerească, la epifanie ‖83.
Mai mult, „ primind Sfintele Taine, credincioșii au parte, încă din lumea aceasta, de
cereasca lumină ’.84 Sfintele Taine sunt esențiale pentru mântuirea noastră pentru că ele
„vin de la Dumnezeu‖ și ne „conduc la Dumnezeu‖ prin lucrarea harului Sfântului Duh. Nu
mai puțin important este faptul că și omul lucrează împreună cu Dumnezeu pentru că :
„prin Sfintele Taine creștinul dobândește atât posibilitatea cât și obligația unei noi vieți
morale ‖85 după cum ne îndeamnă și Sf. Apostol Pavel „Dacă trăim cu Duhul, cu Duhul să
și umblăm ‖(Gal. 5.25).
Cuvântul taină sau mister este traducerea termenului grecesc \x^z-q-ptov (de la
{xueiv = a fi închis, ascuns) și etimologic înseamnă, ca și acesta, orice lucru tăinuit, secret
sau ascuns și ceea ce nu poate fi cu prins cu mintea.
a) în înțeles larg, taine sunt lucrurile și ac tele sfinte care reprezintă sau simbolizează
idei și sensuri nepătrunse în esența lor de mintea noastră. În acest înțeles sunt taine : crucea
faptele Revelației dum nezeiești și dogmele învățăturii creștine. Astfel se numesc taine :
planul din veci al mântuirii omului, rânduiala sau icon omia întrupării lui Dum nezeu
Cuvântul (Col., 1, 26), persoana Mântuitorului Hristos și mântuirea sau răscumpărarea
venită prin Hristos pentru toți oamenii (Efes. 1, 9; I Tim., 3, 16), învierea Mântuitorului
nostru Iisus Hristos și învierea din morți a tut uror celor adormiți pentru judecata obștească,
precum și parusia, adică cea de a doua venire a Domnului la sfârșitul lumii, întrucât toate
acestea întrec puterea noastră de înțelegere, fiind cunoscute și pri mite numai prin credință
și iluminare dumnezeias că (Matei, 13, 11 ; Efes.,3, 9).
b) în înțeles restrâns, Taine sunt numai acele lucrări sau acte sfinte vizibile,
întemeiate de Hristos și săvârșite de Biserică prin episcopul și preoții Săi, prin care se
comunică celor ce se împărtășesc de ele harul dumne zeiesc, nevăzut, mântuitor.
Semnific ația cuvântului se păstrează și aici, căci esența Tainei, care este harul dumnezeiesc
care se împărtă șește, rămâne ascunsă, nevăzută și necuprinsă cu mintea, dar se comunică
prin forme văzute, act și materie. În Taină n u este numai o simbolizare a vreunui adevăr de

83Pr.prof. Ilie Moldovan , Adevărul și frumusețea căsătoriei.Teologia iubirii, vol.II , tipărită la tipografia
Episcopiei Ortodoxe, Alba lulia, 1996, p. 11.
84 Ibidem, p. 11.
85 Ibidem, p.10.

29
credință, ci o împărtășire reală de h ar dumnezeiesc, iar prin aceasta sfintele Taine se
deosebesc de toate celelalte simboluri sau acte sacre întâlnite în religiile necreștine și chiar
în Vechiul Testa ment. A cele acte și lucrări sfinte întâlnite în Vechiul Testament erau doar
icoana celor ce aveau să vină prin Hristos în Noul Testament. Deci, Tainele, ca acte sfinte
vizibile prin care ni se împărtășește în mod real harul dumnezeiesc nevăzut, sunt legate de
Hristos.
Prin sfintele Taine înțelegem, deci, cele șapte sfinte Taine pe care le are Sfânta
noastră Biserică Ortodoxă, ca lucrări sfinte instituite de Hristos însuși, prin care într -o
formă văzută se împărtășește primitoru lui, în Biserică, harul dumnezeiesc nevăzut, absolut
necesar pentru mântuire (Ioan, 3, 5). Mărturisirea Ortodoxă (I, 99) dă următoarea
definiție : «Taina este o lucrare sfântă care, sub o formă văzută, pricinuiește și îm părtășește
sufletului credinciosului harul cel nevăzut al lui Dumnezeu . Rânduită de Domnul nostru
Iisus Hristos, fiecare credincios primește prin ea harul dumnezeiesc».
Instituirea Tainelor ține de Hristos însuși, căci unirea unei realități supranaturale,
harul dumnezeiesc, cu o lucrare sensibilă a Bisericii nu poate fi o lu crare așezată de
oameni.
Dar instituirea nemijlocită a sfintelor Taine de către Hristos nu în seamnă că s -au
determinat de El toate amănuntele, că s -au stabilit for mulele și s -au orânduit ceremoniile
care țin de partea văzută a Tainei.
Există o parte văzu tă, externă sau naturală a sfintelor Taine, care cuprinde un ritual,
cuvinte, formulă, materie și actele care simbolizează și prin care se împărtășește real harul
nevăzut, cum atestă și Mărturi sirea Ortodoxă (I, 100).

3.3. Sfânta Taina a Cununiei

3.3.1 . Căsătoria ca S fântă Taină

Sfânta Taină a Cununiei sau „ Taina Nunții este un act sfânt, de origine
dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtășește harul Sfântului Duh, unui bărbat și unei
femei ce se unesc liber în căsătorie, care sfințește și înalță l egătura naturală a căsătoriei
la demnitatea reprezentării unirii duhovnicești dintre Hristos și Biserică.”86

86 Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, vol.III, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997, pag. 118.

30
Definiția încadrează foarte bine Cununia în coordonatele Sfintelor Taine, vorbind
despre originea ei divină și despre harul sfințitor. În plus, aduc e în prim plan și modelul
după care poate fi înțeleasă o așa mare Taină: cel al unirii dintre Hristos și Biserică
precum și importanța libertății în cadrul ei. Aceste trăsături le voi detalia în cele ce
urmează.
Sfânta Taină a Cununiei a fost instituită de Dumnezeu în rai, iar aceasta o vedem din
faptul că El a creat dintru început bărbat și femeie care împreună formează Omul.
„Facerea lui Adam a fost deodată facerea unui întreg omenesc, în ebraică cuvântul Adam
– om, fiind un termen colectiv .‖ Adică Dumne zeu a creat pe om dintru început ca pe o
„ființă conjugală‖87 sau „ dialogică, bipolar în sine însuși ‖: „Bărbat și femeie i -a făcut și i -a
binecuvântat și le -a pus numele: Om, în ziua în care i -a făcut ‖(Facere 5.2). Binecuvântarea
au primit -o prin cuvintele: „Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul ‖(Facere 1.28).
Motivele pentru care Dumnezeu a creat pe om ființă bipolară, au fost nu numai de a -i oferi
ajutor lui Adam ci și de a -1 scăpa de singurătate pentru că „ nu există decât o singură
suferință, acee a de a fi singur ‖. Și mai presus de acestea Dumnezeu ne -a creat din iubire,
El fiind iubire și dorind să împărtășească această iubire; ne -a dăruit și nouă capacitatea de
a-l iubi pe El, pe semenii noștri, frumosul și binele și ne -a dăruit și capacitatea de a dărui
iubirea. Importanța iubirii pentru ființa noastră se vede și din faptul că va fi criteriul la
Judecata Universală.
Au fost anumite comentarii care au susținut că Taina Cununiei ar fi instituită de
Mântuitorul la nunta din Cana Galileii, ceea ce nu este corect. Prin participarea Sa la acest
eveniment la care a săvârșit prima sa minune „ Mântuitorul a confirmat ceea ce a fost
instituit în Paradis ‖, după cum ne spune Fericitul Augustin. Dar „ prezența Lui
revalorizează și înalță căsătoria până la deplin ătatea ei ontologică ‖. Sfinții Părinți spun că
așa cum Mântuitorul a prezidat această nuntă, la fel El prezidează toate nunțile creștine și
că nunta din Cana simbolizează nunta mirilor cu Hristos, o „cununie mistică a sufletului cu
Hristos‖. Pr. Prof. Vior el Sava sublinia la un moment dat, într -un studiu apărut în colecția
Teologie și Viață, că urmările păcatului se văd atât în raporturile omului cu Dumnezeu,
care s -au deteriorat după neascultarea lui Adam, cât și în prăbușirea interioară a primilor
oameni, prăbușire ce se reflectă atât în trup cât și în relațiile interumane. Astfel, dacă
Botezul re -scrie chipul lui Dumnezeu în om și -l așează pe acesta în dialog cu Creatorul său
în cazul Tainei Nunții „ legătura dintre bărbat și femeie este re -creată sau re -zidită‖. Cel

87 Ibidem , pag. 150.

31
ce reface „ e tot Hristos prin participarea la Nunta din Cana Galileii; re -face legătura
dintre bărbat și femeie dar el este prezent real la fiecare nuntă și, ca cel ce participă la
creare și la orice act de re -creare, re -crează, cu mâna Sa înt insă din înălțimea sfântului
său locaș legătura dintre toți cei ce se unesc prin Taina Nunții ‖88
Cercetând relația femeii și a bărbatului așa cum reiese din Sfânta Scriptură vom
vedea că ea include numite etape istorice pe care le voi prezenta pe scurt. Es te vorba, mai
întâi, despre căsătoria paradisiacă, apoi despre viața soților de la cădere până la venirea
Mântuitorului și în final despre Cununia restaurată a Noului Testament.
Sfântul Clement Alexandrinul vedea în comuniunea și iubirea primului cuplu ins tituirea
divină a Tainei căsătoriei. El vorbește chiar de „ harul paradisiac al căsătoriei .‖ Sfântul
Ioan Hrisostom ne lămurește asupra stării paradisiace a omului prin cuvintele „ După ce a
fost plăsmuit acela (Adam), a rămas în paradis și nu era nici un mo tiv al căsătoriei; a avut
nevoie să i se facă și un ajutor și i s -a făcut, dar nici așa căsătoria nu părea a fi
necesară…pofta împreunării, zămislire, dureri și nașteri, și orice fel de stricăciune erau
izgonite din sufletele acelora .‖ Cum însă nu știm c um era trupul omenesc dinainte de
cădere și deci cum s -ar fi împlinit binecuvântarea „Creșteți și vă înmulțiți ‖ vom rămâne la
părerile Sfinților Părinți care se limitează la a preciza faptul că „ genurile corupției : atracția
plăcerii, unirea trupească și na șterea biologică nu existau înainte de cădere. ‖89 Acestea s –
au adăugat omului ca niște „ haine de piele ‖. După cum spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul omul avea un scop înalt, acela de a concentra în sine toate cele sensibile
(creația) și să le unească cu Dum nezeu (Creatorul), adică să depășească toate diviziunile
din el, inclusiv diviziunea genurilor. Mântuitorul a desăvârșit această lucrare.90
După cădere „ omul a pierdut împreună cu acea petrecere fericită și frumusețea
fecioriei…ajungând robiți…și au pri mit stricăciunea morții, și blestemul, și durerea, și
viața chinuită… ‖91, ne spune Sf. Ioan Hrisostom. Părintele Dumitru Stăniloae scrie despre
starea de după neascultare: „ Căsătoria ca legătură naturală a fost slăbită și desfigurată în
multe forme după c ădere, prin egoismul descătușat și dezvoltat de cădere. Ea a pierdut
prin aceasta harul legat de starea primordială. Totuși ea nu a fost desființată în esență.
Căci nici natura umană n -a fost distrusă .‖92 iar această părere este deplin confirmată de
marea î nsemnătate religioasă ce se dădea nunții în perioada patriarhală și cât de multă

88 Pr. Prof. dr.Viorel Sava, Taina Nunții -aspecte liturgice, duhovnicești și pastoral misionare, în
„Teologie și Viață‖, LXX (1994), nr.11 -12, pag .48.
89 Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit , Editura Deisis, Sibiu, 1994, pag 47.
90 Ibidem , pag. 45.
91 Ibidem, pag. 47.
92 Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, op. cit . pag.122.

32
considerație se dădea, la contractarea căsătoriei, bunei voințe și binecuvântării lui
Dumnezeu, după cum știm, și binecuvântărilor rudelor – binecuvântări care în această
perioadă, erau egale binecuvântărilor preoțești. Nunta, după sensul Legii lui Moise, nu se
putea contracta fără știința și binecuvântarea observatorilor Legii sau a preoților.93
Mântuitorul Iisus Hristos a întărit din nou legătura dintre bărbat și femeie și a î nălțat în
ordinea harului. Dumnezeu a lăsat ca omul să fie acoperit de opacitatea „hainelor de piele‖
dar ceea ce sub un aspect este un efect al păcatului, sub altul este binecuvântare.94
Dumnezeu în bunătatea Sa ne -a lăsat harul sfințitor al Duhului Sfânt și bucuria ce însoțește
mereu un astfel de eveniment, „ bucuria Tainei izvorâtă din inima bucuriei dumnezeiești ‖.
Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni 5, 32 vorbește evreilor despre
legătura dintre femeie și bărbat în cadrul căsătoriei comparând -o cu relația dintre Hristos și
Biserică. O înțelegere eronată a logicii textului poate duce la o erezie și anume că Nunta nu
ar fi decât un consimțământ reciproc a doi tineri în vederea întemeierii unei familii și nu o
Sfântă Taină. Dar prioritatea în epis tola citată este de a vorbi despre cununie și nu despre
raportul Hristos – Biserică. „Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos și în Biserică.
Unirea dintre bărbat și femeie este icoana fidelă a celei dintre Hristos și Biserică. Al.
Schmemann surprin de înțelesul acestor cuvinte: ―Aceasta este o dublă analogie. Pe de o
parte, noi înțelegem dragostea lui Dumnezeu pentru lume și dragostea lui Hristos pentru
Biserică pentru că avem dragostea experienței conjugale, dar, pe de altă parte, dragostea
conjugal ă își are rădăcinile, profunzimea și împlinirea reală în marea taină a lui Hristos și a
Bisericii Sale: „iar eu zic în Hristos și în Biserică ‖. Biserica este Mireasa lui Hristos „[…]
pentru că v -am logodit unui singur bărbat, ca să vă înfățișez lui Hrist os fecioară
neprihănită ‖.(II Cor.11,2) Aceasta înseamnă că lumea își găsește restaurarea și împlinirea
în Biserică .‖95 Relația dintre soți trebuie să fie de jertfă iar atmosfera dintre ei de
rugăciune. Iată cum putem aplica în viața noastră de zi cu zi mode lul Hristos – Biserică.
După Parusie oamenii nu se vor mai căsători ci vor trăi ca și îngerii din ceruri. Se va
depăși diviziunea genurilor iar androginul își va regăsi patria. „ Androginul vrea să
reprezinte tipul veșnic al omului desăvârșit, care e mai pr esus de principiul masculin și de
principiul feminin, fiindcă le cuprinde pe amândouă în unitatea ideală și nedespărțite a

93Arhim. Silvestru – Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. IV, ed. „Credința
Strămoșească‖, Iași, 2001, pag 380.
94 Panayotis Nellas, op.cit . pag. 48.
95 Pr. Prof. Alexander Schmeman n, Pentru viața lumii – Sacramentele și Ortodoxia, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001, pag 102.

33
unei singure ființe .‖96 Patria lui este Paradisul ceresc… . „ Paradisul e primăvara
duhovnicească a frumuseții neveștejite, a lumii f ără amurg, a tinereții fără moarte, a
fecioriei neîntinate, a impasibilității desăvârșite .‖97
Scopurile căsătoriei pot fi expuse oarecum scolastic după manuale de Dogmatică
Ortodoxă sau diversitatea lor poate fi cuprinsă într -un singur cuvânt: „ Iubire ‖. Voi aborda
ambele expuneri. Scopurile căsătoriei sunt: într -ajutorarea reciprocă, ferirea de desfrânare,
nașterea și creșterea copiilor. Acestea sunt consecințe ale iubirii dintre soți și toate
împreună, împlinite cu smerenie și cu dragoste, duc la mântuirea celor doi. Căsătoria nu ar
trebui să fie supusă unor reguli; regulile sunt pentru căsătoriile din interes și nu pentru cele
în care bărbatul și femeia se iubesc. Însuși Mântuitorul a considerat necesar ca legătura
conjugală să se supună unor porunci, cum a r fi fidelitatea sau „ castitatea conjugală ‖
(pentru soț – a nu avea pe lume decât o singură ființă). Unde există iubire aceasta,
fidelitatea, vine de la sine. Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „ iubirea conjugală este
iubirea cea mai puternică știind, ca ș i credința, să vadă cele ascunse altora. Iubirea află și
intră în adâncurile tainice, ivirea ei umple și desăvârșește fără să alunge vreodată
misterul ‖. Evdokimov adaugă: „ Ești iubit așa cum ești, ceea ce îți permite să accepți și să
primești propria ființ ă ca pe un dar. Un om mediocru se descoperă geniu când iubește. ‖
Concluzia acestor păreri ar fi că omul se descoperă pe sine și îl descoperă pe celălalt în
această relație de comuniune. Părintele Dumitru Stăniloae arată relația dintre libertate și
unitate în cuplu: „Marea taină a iubirii este unirea pe care ea o realizează între cei ce se
iubesc, fără desființarea lor ca subiecte libere.‖98 Cel ce iubește îl cunoaște pe cel pe care îl
iubește, iar dacă îl cunoaște îl respectă și îi dorește tot binele. Și car e este cel mai mare
bine pe care îl poți dori unui om dacă nu mântuirea lui ? Adică unirea lui cu Dumnez eu.
Iubirea dintre cei doi candidați la căsătorie este deci esențială dar nu este suficientă.
Pentru împlinirea acestor scopuri este necesar și harul pe ntru că el este cel care transformă
iubirea celor doi, o transfigurează: „Iubirea dintre doi oameni care -i conduce la căsătorie și
care, oricât de adevărată ar fi, e supusă, ca una creată, stricăciunii, primește putere prin
Taina Cununiei și se lărgește l a infinit, se eternizează, se schimbă radical, se transformă
fără să se desființeze într -o dimensiune a iubirii pe care o are Dumnezeu pentru lume.

96 Nichifor Crainic , Nostalgia Paradisului, ed. Moldova, Iași, 1994, pag 266.
97 Ibidem, pag. 269.
98 Pr.Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica și Mistica , vol II, Editura Deisis, 1993, pag. 133.

34
Unirea bărbatului și a femeii se altoiește pe marea taină a unirii lui Hristos cu lumea, taină
care înalță l umea – și familia nouă care se creează – la treapta de Biserică.‖99
Dar nici harul nu este suficient. Mai este nevoie de efortul personal de a te menține în
această legătură. „ Ca atare, el (harul) nu trebuie primit pasiv, ci dezvoltat activ de cei
doi‖.100 Lucrarea ce se săvârșește în cadrul Sfintei Taine a Cununiei este, deci, divino –
umană, sinergică: aceasta „naștere în frumusețe‖ comportă totuși focul purificării, impune
o asceză.

3.3.2 . Nunta, de la „iubire" la „taină"

Scopul final al existenței umane, d eci și al căsătoriei care se include în aceasta, este
ca omul să ajungă la asemănarea cu Dumnezeu. Dumnezeu a spus: „Să facem om după
chipul și asemănarea Noastră. Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul
lui Dumnezeu l -a făcut; a făcut bărba t și femeie ‖(Facere 1.26 -27). Sfinții Părinți fac
distincție între chip și asemănare. Chipul 1 -am primit la creație dar la Asemănare trebuie să
ajungem prin efort personal, iar Dumnezeu, în bunătatea Sa, ne -a dat și harul Sfântului Duh
în ajutor. O dată cu darul apare și responsabilitatea noastră față de administrarea acestui
talant. „ Responsabilitatea aceasta se manifestă în fapte în mijlocul societății, căci familia
proprie nu poate fi slujită fără împlinirea unor îndatoriri în societate .‖101 Exersând aceas tă
responsabilitate omul devine cu adevărat om, care înseamnă om pentru alții.
„Responsabilitatea aceasta îl face cu adevărat persoană, factor de mare eficiență
conștientă în viața celuilalt și a societății .‖102
Cele două atribute ale căsătoriei, unitatea și indisolubilitatea, au caracterizat dintru
început această Sfântă Taină. Unitatea arată legătura dintre o femeie și un bărbat
(monogamie) prin iubire fără a fi desființate ca persoane. Fiecare persoană se dăruiește
liber celei de -a doua fără a înceta să fi e suveran al propriei persoane și primește același
lucru de la „co -ființa‖ sa, adică fiecare aparține celuilalt fără a înceta să fie și a lui însuși,
fără a -și pierde libertatea. Aceasta este marea Taină a iubirii, aceasta este Taina Sfintei
Treimi și acea sta este asemănarea cu Dumnezeu despre care am vorbit mai sus. „Propriu –
zis nici eu nu -ți aparțin ție, nici tu mie, ci amândoi unui „ noi‖ comun. Eu mă depășesc pe
mine în legătură de iubire cu tine, nu mai sunt închis în mine, ci oarecum între mine și tine ,

99 Panayotis Nellas, op. cit , pag 106.
100 Pr.prof.dr.Dumitru Stâniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol. III, pag.124.
101 Ibidem , pag.125.
102Ibidem . pag. 125.

35
sunt ieșit din cercul proprietății mele, ca și tu din cercul proprietății tale; creem o unitate
care nu se mai reduce la proprietatea unui singur eu, a mea sau a ta, și totuși nu e în afară
de noi amândoi…Această reciprocă deschidere (ieșire) e și o re ciprocă apartenență și
libertate în același timp…E o întregire a mea prin tine și a ta, prin mine.103
Indisolubilitatea se referă la faptul că această legătură nu se mai poate desface, ea
fiind încheiată pentru întreaga viață, după cuvintele Mântuitorului: „Ceea ce a împreunat
Dumnezeu omul să nu despartă ‖(Matei 19.6). Indisolubilitatea conduce la o iubire
desăvârșită, care la rândul ei realizează unitatea între cele două ființe. Pentru a înțelege mai
bine acest atribut al căsătoriei pornim de la întrebarea : ce se întâmplă atunci când omul
încalcă cuvântul lui Dumnezeu, amăgindu -se că nunta se poate desface? „ Viețuind
împreună, cele două persoane se configurează una după cealaltă, încât bărbatul se
completează și ca persoană prin femeie, și invers. Fiecare d evine un fel de co -persoană și
amândoi o unitate co -personală. De aceea, bărbatul care trece de la o femeie la alta nu se
mai realizează ca persoană, definită prin conviețuirea cu o singură persoană, cu femeia.
Trăsăturile lui personale vor deveni fluide, nedefinite. Propriu -zis el va deveni mai mult un
individ -specie, căci cel ce e lipsit de o adevărată și permanentă comuniune personală, e
mai mult un individ uniform al speciei decât o persoană. În el se dezvoltă mai mult
pasiunile speciei, nearmonizate și neînfrânte în trăsăturile unei persoane cu caractere
spirituale reliefate în mod propriu.”104 Iată de ce înțelepciunea divină a lăsat ca fiecare
bărbat să -și aibă femeia lui și de ce omul să nu despartă unirea lor, ignorând cuvântul Lui
Dumnezeu. Indisolubi litatea nu o conferă omul ci Dumnezeu.
În funcție de cele două părți ale Tainelor, văzută și nevăzută, se deosebesc aspectele
constitutive ale Tainei Nunții. Partea văzută a oricărei Sfinte Taine se referă la materie,
acte făcute și cuvinte rostite.
În Tai na Căsătoriei, materia Tainei sunt cei doi candidați la căsătorie. Săvârșitorul
Tainei este episcopul sau preotul, care reprezintă în mod vizibil pe Hristos, Cel ce
pecetluiește și sfințește legătura realizată între cei doi prin consimțământul lor.
Primito rii sunt doi creștini ortodocși, de gen diferit, care nu se află în grad de rudenie
apropiat. Credința ortodoxă acceptă și căsătoriile mixte (ortodocși -eterodocși) cu condiția
ca pruncii să fie botezați și crescuți în dreapta credință, în Ortodoxie. Cuvint ele prin care
binecuvântarea Lui Dumnezeu se pogoară asupra candidaților la căsătorie, și care sunt
logodiți deja, prin gura preotului slujitor sunt „ Se cunună robul lui Dumnezeu (N), cu roba

103 Pr.prof.dr. Du mitru Stăniloae , Ascetica și Mistica Ortodoxă, vol II, pag 137 .
104 Pr.Prof.Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă , vol III, pag 122.

36
lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin .‖ Această
binecuvântare a căpătat valoare juridică și elementul religios o aduce în anul 895 în
legislația civilă care va cere de acum înainte actul ecleziastic pentru validitate căsătoriei.
Prin aceasta atingem și problema raportului dintre ace astă Taină și Biserică: cununia se
săvârșește de către Biserică și în Biserică. Mai mult, familia devine după binecuvântare o
„mică biserică ‖, cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Atmosfera de rugăciune și de
supunere față de capul ei, adică de Hristos duc la asemănarea dintre „ mica ‖ și „ marea ‖
Biserică.
Actele văzute sunt punerea cununiilor, tămâierea în semnul Sfintei Cruci asupra
mirilor, legarea mâinilor, dănțuirea în jurul mesei și toate celelalte ce țin de partea văzută a
Tainei, de partea liturgică, f iecare având o anumită semnificație, ca de exemplu: Sfântul
Ioan Hrisostom vede în cunună simbolul ascezei conjugale, în vederea atingerii castității, a
integrității ființei. Iată cum se prezintă simbolismul Tainei Cununiei la Schmemann făcut
cunoscut nou a de Pr. Prof. Viorel Sava: așezarea cununiilor revelează mai întâi esența
regală sau împărătească a căsătoriei. Aceasta esență, acest sens este urmat îndeaproape de
cel de -al doilea, acela de martiriu care constă în primul rând în răsplata pentru păstrare a
curăției morale și a fecioriei celor doi soți până în momentul unirii dar și asumarea unei
anumite responsabilități, diferită de orice responsabilitate pe care aceștia ar fi avut -o până
în acel moment. Responsabilitatea constă în încredințarea celor doi unul altuia de către
Biserică pentru ca să se sprijinească în mântuire unul pe celălalt nu în afară de Biserică ci
mai mult clădind Biserica lui Hristos în inima fiecăruia de către celălalt, fiecare regăsindu –
și chipul și prototipul în celălalt. Să nu se î nțeleagă prin zidirea Bisericii în inimile și
sufletele celor doi soți o întemeiere a unei noi Biserici, diferită și distinctă de cea una, ci
„zidire ‖ este folosit aici cu sensul de proiectare și de reflectare a chipului Bisericii în
familia nou întemeiară care depune un permanent act de martiragiu într -o lume a
„persecuțiilor ‖, nu atât fizice, ci morale, persecuții manifestate printr -un neîntrerupt șir de
atentate la chipul lui Dumnezeu în noul „ om‖ – familia creștină. „ Adu-ți aminte de dânșii,
Doamne Dumn ezeul nostru, precum ți -ai adus aminte de sfinții Tăi patruzeci de mucenici
trimițându -le lor cununi din cer ‖ rostește preotul în cadrul unei rugăciuni pentru ca mai
apoi, în momentul întreitei înconjurări a mesei (de fapt cea care se înconjoară nu este ma sa
pentru că ea nu reprezintă nimic ci cea care se înconjoară este Evanghelia ce reprezintă pe
Hristos prezent în mod real, de față fiind, diferit însă de prezența reală precum aceea din
Euharistie) întreaga Biserică să invoce ajutorul sfinților prin cânta rea: „ Sfinților mucenici
care bine v -ați nevoit și v -ați încununat rugați -vă Domnului să se mântuiască sufletele

37
noaste ‖. Al treilea aspect al încununării celor doi e strâns legat de acela al martiriului și
constă în mărturisirea lui Hristos „ în marea fami lie, Biserica, în care au fost altoiți dar și
în familie, urmașilor pe care îi vor ridica .‖105
Partea nevăzută și totodată efectele acestei Sfinte Taine o constituie transformarea
legăturii dintre cei doi soți, sub acțiunea harului Sfântului Duh, într -o leg ătură
asemănătoare celei dintre Hristos și Biserică. Aceste efecte sunt experiate de cuplu ca
minuni și ca purtare de grijă a lui Dumnezeu, iar experiența iubirii Lui Dumnezeu în viața
lor îl motivează pe bărbat ca și pe femeie să caute modalitatea de a pă stra iubirea lor,
aceasta fiind păstrarea legăturii lor în continuă asemănare cu a celei dintre Hristos și
Biserică, după cum ne arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Efeseni, cap. V.
Locul Nunții între celelalte Sfinte Taine îl putem afla urmărind ordinea gândită de
Sfinții Părinți ordine explicată de părintele profesor Dumitru Stăniloae. Ordinea este:
Botez, Mirungere, Euharistie, Pocăință, Hirotonie, Nuntă și Maslu. O explicație a locului
pe care îl ocupă Taina Cununiei ar fi că primele patru Tai ne pun omul într -o relație directă
cu Hristos și numai indirect este pus într -o relație de slujire și cu ceilalți oameni. Hirotonia
este importantă pentru că ea face posibilă această relație directă cu Dumnezeu, necesară
pentru mântuirea lui. Cununia îl pu ne pe om într -o relație strânsă cu un semen al său iar
prin Maslu i se dă un ajutor pentru trupul său. O altă formulare ar putea fi: cele patru Taine
așezate înaintea Hirotoniei dau omului harul cu care conlucrând, el își dobândește
mântuirea, dar fructifi carea acestui har se face doar prin preoție și căsătorie.106

3.3.3 . Logodna

Verbul „a (se) logodi‖ reprezintă „a se lega de cineva‖ este de origine slavă, în timp
ce „logodna‖ reprezintă ceremonia prin care pertenerii de dragoste și iubire se angajează s ă
se căsăstoriască, își promit solemn unul altuia că se vor căsătri. Logodna a apărut din
timpuri foarte vechi corespunzând unor necesități adânci și întotdeauna resimțite.
Pentru îndeplinirea unui act de importantă (căsătoria) s -a simțit nevoia unei situa ții
pregătitoare de cunoaștere reciprocă în vederea căsătoriei, cu atât mai mult cu cât căsătoria
era privită aproape ca indisolubilă. Această necesitate a făcut să ia naștere logodna.
Logodna crea o legătură între viitorii soți, pe care ei puteau s -o desf acă destul de ușor, dacă
era cazul.

105 Pr. Prof. Dr. Viorel Sava, op cit . , pag. 49.
106 Pr.Prof. Acad. Dumitru Stăniloae, op. cit , pag 120.

38
Astăzi, în general, slujba Logodnei precede Cununia, ce are loc i madiat după aceea,
însă după cum am spus și mai sus, se poate oficia și împreună, și separat de cununie;
logodna și cununia corespund unui statiu aparte al căsătoriei. Logodna este noua formă a „
contractului‖ căsătoriei; logodnicul și logodnica se făgăduiesc în fidelitate reciprocă, dar,
în același timp, se făgăduiesc, în logodna lor, lui Dumnezeu. Întrucât ea corespunde
contractului, care pentru d reptul roman reprezenta esența și forma concretă a
consimțământului care valida căsătoria, pentru o perioadă binecuvântarea logodnei era
suficientă și avea un rol în sine – din puncul de vedere al legiuitorului civil( Alexis
Pentkovsky apud Vasile Gavrilă, 2004: 159) – și nu era, ca astăzi, doar o pregătire pentru
Cununie. Așadar, rugăciunile slujbei logodnei aparțin unui ceremonial care era suficient
pentru încheierea căsătoriei. În consecință, căsătoria încheiată prin Logodnă era o căsătorie
veritabilă, și nu doar o anticipare și anunțarea viitoarei căsătorii. După oficierea
Logodnei, tinerilor li se cerea să intre în căsătorie, ceea ce n -ar fi fost posibil, dacă era o
simplă pregătire pentru căsătorie; de aceea, în evhologiile constantinopolitane din s ecolul
al XII – lea, tinerii erau întrebați dacă doresc să se cunune (Gavrilă, 2004: 159).
Pentru a întări legământul dintre doi tineri (logodnic și logodnică) și pentru a -l sfinți,
Biserica lui Dumnezeu este chemată ca martor al acestui contra ct, căci Dumnezeu Însuși dă
binecuvântarea Sa. Prin aceasta, Logodna devine „legământ‖(Gavrilă, 2004: 159) sfânt,
încheiat în Hristos, care -i arvunește pe cei doi Împărăției lui Dumnzeu și vieții veșnice.
Tradiția ne amintește faptul că tinerii care dores c să se căsătorească trebuie să și
părinții din ambele părți de acord. Să nu se încalce porunca a cincea107, prin neascultare.
Fără binecuvântarea părinților, căsătoria nu este durabilă. Blestemele părinților strică din
temelie casele copiilor (Pr. Argatu, 2 007: 4). Iar dacă au primit binecuvântarea, în
continuare aceștia trebuie să cultive virtutea dragostei cât mai mult pentru a rămâne uniți
amândoi pentru totdeauna (Cuviosul Paisie Aghioritul, 2003: 38). Deci ce -i unește pe un
bărbat și o femeie cel mai mu lt – „recunoștința‖ (Aghioritul, 2003: 44), unul iubește pe
celălalt pentru ceea ce îi dăruiește. Femeia îi da încrederea, devotamentul și ascultarea sa
șii este doamna case. Iar bărbatul îi dă femeii siguranța că o poate proteja și este stăpânul
casei. Es ența prieteniei o constituie de fapt iubirea și respectul, însă acestea trebuie să fie
reciproc, petru că dacă nu -i reprocitate nu -i prietenie. În prietenie, de fapt , oferi și
primești, ea este trainică atunci când este sinceră. Versetele biblice spun că prietenia, este
de fapt începutul iubirii (Pr. Ioan, 2009: 4).

107 „ Cinst ește pe tatăl tău și pe mama ta ca să -ți fie bine și să trăiești bine ani mulți pe pământ.‖

39
Actul principal din slujba Logodnei îl reprezintă punerea și schimbarea inelelor.
Dintru început trebuie subliniat faptul că întrebuințarea inelelor în logodnă este un obicei
vechi, precreștin , pe care Biserica l -a preluat, l -a consfințit prin încadrarea în slujba
bisericească și căruia i -a dat un sens duhovnicesc mult mai înalt decât cel pe care îl avea în
lumea păgână. În Vechiul Testament, inelul era semnul puterii (Fac. 41, 42), al slavei s au
al adevărului; în Imperiu Roman, inelul făcea parte din darurile ce se obișnuiau a se oferi la
căsătorie: Pliniu cel Tânăr ne dă mărturia că „inelul pe care -l dă logodnicul logodnicei sale,
după un vechi obicei, este de fier‖(Pliniu, Natural. Histor., a pud Gavrilă, 2004:160). După
mărturialu Tertulian, inelul era de aur. Este posibil ca Pliniu, care locuia la Roma, să ateste
o tradiție conform căreia romanii păstrau din antichitate inelul de fier, fără valoare sau doar
cu valoare simbolică, în timp ce în Africa se trecuse la un inel de aur( Fr.J.Dolger, apud
Gavrilă, 2004: 161).
Aceeași tradiție o găsim și -n dreptul popular al țărilor din Orient, preluată de creștini,
care pe lângă o sumă de bani, ofereau la logodnă, în cadrul slujbei, și inelul. Acest ac t avea
loc, inițial, în cadrul unui prânz familial: „după schimbul făgăduințelor, logodnicul înmâna
un inel de fier tinerei fete, care -l purtape al patrulea deget de la mâna stâgă și câteva
cadour, ca mărturie pentru viitoarea unire a lor‖( Aimee Georges M artimort apud Gavrilă,
2004: 161). Punerea inelelor este menționată și de tradiția veche creștină, dar și de cei mai
vechi codici constantinopolitani.
Cândva, inelele erau așezate pe Sfânta Masă, ceea ce dădea un sens profund
eshatologic Logodnei. În Biser icile Greacă și Rusă, și astăzi se păstrează în Evhologiu și în
Trebnic rânduiala punerii inelelor pe Sfânta Masă și așezarea mirilor pe solee, în fața
Sfontelor Uși, pentru a fi binecuvântați, după care sunt duși în naos pentru oficierea slujbei.
Toate ac este tradiții, datini, sunt însoțite de anumite rugăciuni specifice fiecăreia.
Verighetele sau inelele sunt purtate de miri ca semn al iubirii, al credincioșiei și al legăturii
trainice pe care o făurește Taina Căsătoriei între viitorii soți. Ele se pun în degetul mirelui
și al miresei în timpul slujbei de Logodnă. Logodna – cuvânt de origine slavă ce înseamnă
―a face făgăduință de căsătorie‖ – este rânduită tocmirii sau așezării nunții a doi tineri care
s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvantează ace astă veche datină printr -o slujbă
scurtă, premergătoare Sfintei Taine a Cununiei. Slujba logodnei de cele mai multe ori se
face împreună cu slujba cununiei, săvârșindu -se imediat înaintea acesteia. Sunt și cazuri sau
localități în care , prin tradiție, log odna se face cu mai mult timp înainte de Cununie. Dar
întrucât Biserica consideră pe cei logodiți ca fiind obligați unul față de altul ca și prin
căsătorie, astăzi de cele mai multe ori logodna se săvârșește chiar înainte de cununie.

40
Logodna binecuvântată de Biserica are o deosebită valoare prin legătura ei cu
căsătoria, cu Sfânta Taină a Nunții, de aceea ea nu se poate strica sau desfa ce ca orice
învoială omenească.
Partea cea mai importantă a slujbei logodnei e punerea inelelor în de getele logodnicilor
de către preot și apoi schimbarea acestor inele de către nași, după ce preotul i -a însemnat cu
ele în semnul crucii. Indicațiile tipiconale din Molitfelnic spun că după ce sunt însemnați
cei doi cu inelele și aud cuvintele: ―Se logodeșt e robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui
Dumnezeu (N), în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh‖, preotul face același
ritual și pentru femeie, spunându -i și ei pe nume, ca să se arate egalitatea personală a lor și
libertatea fiecăruia în săvârșire a acestui act. Trebuie să observăm că la fiecare se amintește
și numele celuilalt și cu fiecare inel e însemnat la frunte fiecare din ei, ca să se arate că prin
inele ei sunt legați unul de altul pe toata viața în numele Sfintei Treimi, așa cum au și fost
botezați.
Inelele sunt puse în degetul logodnicilor de către preot și naș ( la bărbat) și de preot și
nașă ( la femeie) și apoi se citește o rugăciune de binecuvântare: ‖ Doamne, Dumnezeul
nostru, Care împreună cu sluga patriarhului Avraam ai călătorit în M esopotamia, trimi –
țându -l să logodească femeie stăpânului său Isaac și prin mijlocirea scoaterii de apă i -ai
descoperit să logodească pe Rebeca; însuți binecuvântează logodna robilor Tăi acestora
(N), și întărește cuvântul ce și -au dat. Unește -i pe ei cu s fânta unire cea de la Tine. Că Tu
din început ai zidit parte bărbătească și femeiască și de la Tine se însoțește bărbatului
femeie spre ajutor și spre dăinuirea neamului omenesc. însuți dar, Stăpâne, Dumnezeul
nostru, Cel ce ai trimis adevărul peste moșten irea Ta și făgădu ința Ta peste robii Tăi,
părinții noștri, cei aleși ai Tăi din neam în neam, caută spre robul Tău (N) și spre roaba Ta
(N) și întărește logodna lor în credință, în înțelegere, în adevăr și în dragoste . Că Tu,
Doamne, ai arătat să se dea l ogodire și să se întărească toate. Prin inel s -a dat lui losif
stăpânirea în Egipt; prin inel s -a preamărit Daniel în țara Babilonului; prin inel s -a arătat
adevărul Tamarei; prin inel Părintele nostru cel ceresc S -a îndurat spre fiul cel risipitor,
când a zis: dați inel în dreapta lui și, junghiind vițelul cel gras, mâncând, să ne veselim.
Această dreaptă a Ta, Doamne, a întrarmat pe Moise în Marea Roșie, căci prin cuvântul Tău
cel adevărat cerurile s -au întărit și pă mântul s -a întemeiat. Și dreapta robil or Tăi să se
binecu vânteze cu cuvântul Tău cel puternic și cu brațul Tău cel înalt. Însuți dar și acum,
Stăpâne, binecuvântează această punere a inelelor cu binecuvântare cerească , și îngerul
Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieții lor. Că Tu ești Cel ce binecuvântezi și

41
sfințești toate câte sunt și Ție slavă înălțăm, Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și
pururea și în vecii vecilor. Amin. ‖
Încă de la începutul slujbei de logodnă, bărbatul și femeia (în unele părți ale țării),
dar de ob icei nașii, țin câte o lumânare aprinsă, arătând că viitorii miri vor umbla în lumina
lui Hristos și vor urma voia Lui.
Slujba logodnei este o ierurgie, nu o Sfântă Taină, așa cum este Cununia. La origine,
a fost o ceremonie civilă, un fel de angajament a l celor doi miri pentru încheierea
căsătoriei, bazat pe credincioșia reciprocă. Din momentul în care Biserica și -a asumat
responsabilitatea despre care vorbeam, s -a conferit acestei ceremonii un cadru liturgic, așa
cum îl avem până astăzi. Întreaga alcătui re a acestei ierurgii arată înțelegerea nouă,
teologică, pe care Biserica a oferit -o unui act pur lumesc, de făgăduință sau arvună a
căsătoriei. Tema principală a slujbei logodnei rămâne credincioșia, concretizată în
schimbul de inele sau verighete între c ei doi miri. Martor al acestei credincioșii mărturisite
este chemat a fi Dumnezeu Însuși, Care făgăduiește binecuvântarea și sprijinul Său, prin
rugăciunile care se rostesc. O rupere a logodnei înseamnă, în fond, nu numai o
desconsiderare a cuvântului pe c are cei doi miri și l -au dat unul altuia, ci și o respingere a
făgăduinței pe care Dumnezeu o face celor doi, după ce aceștia L -au chemat ca martor sau
chezaș. De aceea, slujba logodnei nu trebuie privită ca un simplu angajament, ci un ultim
prag dinaintea împlinirii iubirii celor doi prin binecuvântarea pe care Sfânta Taină a
Cununiei o aduce în viața lor.Întrebuințarea inelelor sau a verighetelor la întemeierea unei
căsătorii nu este un obicei pur creștin, fiind anterior epocii creștine. Așa cum am spus d eja,
prezența inelelor este interpretată, de obicei, ca un semn al credincioșiei pe care și -o promit
cei doi miri. Dacă analizăm rugăciunile logodnei, vom observa însă că inelul este înțeles ca
semn al făgăduinței pe care Dumnezeu o face oamenilor, exemple le biblice menționate aici
(Iosif, proorocul Daniel, Tamara sau fiul risipitor) neavând o legătură cu căsătoria. De
aceea, o dată în plus, înțelegem că dragostea celor doi se poate împlini numai avându -L pe
Dumnezeu drept chezaș. În zilele noastre, rânduia la logodnei se săvârșește chiar înaintea
Cununiei. Cele două slujbe sunt percepute de majoritatea oamenilor ca un tot unitar. Este
recomandat ca lucrurile să se întâmple așa, chiar dacă, formal, slujba logodnei poate fi
săvârșită separat de cea a Cununiei.
Sunt, din păcate, unii tineri care solicită preotului săvârșirea slujbei logodnei separat
de cea a Cununiei, crezând că, după aceea, se pot comporta ca doi oameni căsătoriți,
îndeosebi în ceea ce privește relația trupească. Este o înșelare, deoarece știm cu toții că
binecuvântarea lui Dumnezeu pentru întemeierea unei familii se dobândește numai prin

42
primirea Sfintei Taine a Cununiei. În Biserica din vechime, logodna se făcea aparte de
cununie. Aceasta este rânduiala prin care mirii își dau unul altuia ine le, cu binecuvântarea
preotului. Mirii încă nu sunt soți și soție, dar își iau angajamentul de fidelitate reciprocă.
Cel mai important este faptul că fiecare dintre miri devin pentru celălalt unicul sau unica
împreună cu care va întemeia în curând o famili e deplină. Totuși, asumându -și obligațiile
de viitori soți, logodnicii nu au dreptul să trăiască împreună, ca soț și soție. Logodna avea
loc separat de cununie în perioada când aceasta se făcea la vârste foarte fragede, după care
copiii locuiau multă vrem a, până la cununie, împreună cu părinții. Pe atunci copiii erau
mult mai ascultători față de părinți și căsătoriile erau făcute mai a les după cum rânduiau
părinții.
Cred că în vreme noastră se poate face separat rânduiala logodnei doar în cazul în
care tin erii, luându -și extrem de în serios responsabilitatea căsătoriei ulterioare din
dragoste profundă și respect reciproc, nu pot locui împreună din motive serioase. De
exemplu, în cazul continuării studiilor universitare sau al lipsei unei locuințe sau dacă s unt
prea tineri pentru căsătorie. Dar, cu toate acestea, ei, ca niștecredincioși buni ai Bisericii,
înțeleg că nu poate fi vorba de nici un fel de relații trupești înaintede cununia propriu -zisă.
Pentru susținerea unor astfel de tineri serioși, în vederea ușurării așteptării vieții de familie,
se poate face logodna separat de cununie. Deoarece scopul logodnei este acela de a -i
apropia pe viitorii soți, în timpul rămas până la cununie va trece mai ușor penteru aceștia.
În celelalte cazuri, logodna trebuie să se săvârșească împreună cu cunu nia.
Logodna este pregătirea sau introducerea în căsătorie . În prealabil, se face cercetarea
reciprocă a celor doi tineri prin ei înșiși cu ajutorul părinților sau a tutorilor. Când preotul
trebuie să ia declarație scrisă cu privire la : a). Consimțământul absolut liber al
logodnicilor, verificat într -un timp mai îndelungat; b). Vârsta bărbatului trebuie să fie între
18 și 70 ani, iar a femeii 16 și 60; c). Vârsta între logodnici să nu varieze prea mult decât
între 8 și 10 an i.; d). Adevărata căsătorie creștină este monogamia; e) unul dintre ei să nu
fie monah sau hirotonit și să nu fie rude. Se obișnuiește ca preotul să afișeze pe ușa
bisericii cu 20 -30 de zile mai înainte proiectul de logodnă, pentru ca, comunitatea să
contribuie la dovedirea legalității și canonicității viitoarei căsătorii, întrebând în mai multe
duminici după liturghie, spre a atrage atenția enoriașilor.
Logodna consfințită prin slujba bisericească are putere indiscutabilă de căsătorie (
Deut. 22, 23 -24; Matei 1, 18…). În caz de desfacerea logodnei, căsătoria viitoare a fiecărui
logodnic este ca a doua nuntă. Acest soi de înrudire se oprește de la căsătorie până la al
treilea grad inclusiv, pentru ceilalți membri ai foștilor logodnici. „ Și cei logoiți întru acest

43
chip, de va muri, logodna lor, cei ce vor să se facă preoți, nu mai pot lua altă femeie,
fiindcă se socotesc ca și cum s -ar fi căsătorit a doua oară. Și totuși, de se vor fi căsătorit
nu pot fi primiți la preoție, iar de se vor hirotoni neștiin d arhiereul se caterisesc. Mirenii
nu mai pot lua pe sora, vara și alte rude ale fostei logodnice Cei ce renunță la
logodna neconsfințită bisericește din cauza neânvoielii sau ilegalității canonice sau
naturale, cum ar fi sila ( II Cor.6, 14 -16) vârsta nep otrivită, erezia, descoperirea faptelor
vicioase, boala, etc., ea n -are valabilitatea bisericească și intrarea fiecărui membru în altă
logodnă și căsăstorie, este liberă. Siluirea ambilor logodnici sau a unuia, din motive
indicate de rude, adeseori devine nenorocită, căci dragostea cu sila nu se face. De
asemenea, răpirile sânt osândite, însă când răpirea a fost făcută cu voia logodnicii
constatată prin dovezi anterioare și posterioare răpirii, după ce rudelese învoiesc, se aprobă
și de biserică, fiindcă vo ința logodnicilor trebuie să decidă în croirea soartei lor de viitor.

3.3.4 . Cununia

Din izvoarele istorice aflăm că rânduiala cununiei primelor veacuri era simplă, dar
strâns legată de comunitatea euharistică. Tinerii luau binecuvântarea părinților, a
episcopului, se pregăteau prin post și rugăciune, mergeau la biserică, participau la
Liturghia Euharistică și se împărtășeau cei dintâi cu Trupul și Sângele Domnului. Aceasta
era pecetluirea comuniunii celor doi.
Rânduiala slujbei primilor creștini era di ferită de cea a necreștinilor, privind
obiceiurile referitoare la mire și la mireasă, la petrecerile ce însoțeau căsătoria. Cel care a
avut rolul de a creștina gesturile preluate din tradiția greco -romană este Sfântul Ioan Gură
de Aur care, prin omiliile l ui și prin rugăciunile pe care le -a dezvoltat, a dat noi
semnificații vestimentației, inelului, cununilor și paharului.
Ceremonialul tradițional în primele veacuri creștine era respectat de fiecare familie,
în funcție de opțiunile sale, dar nu putea fi evi tat foarte ușor, datorită locului pe care îl
ocupa fiecare familie în societate. Pe lângă evitarea ceremonialului păgân, în creștinătatea
primelor veacuri apare un nou element, foarte important, binecuvântarea pentru tineri din
partea părintelui duhovnices c, care era, în acea vreme, episcopul. Binecuvântarea
episcopului era un act liturgic, dar și un acord pe care îl dădea episcopul tinerilor care
trebuiau să fie, în mod, obligatoriu botezați.
Căsătoriile împăraților bizantini constituie dovezi ale faptulu i că, în primele 9
secole, cununia se săvârșea în cadrul Sfintei Liturghii. În această perioadă, căsătoriile

44
împăraților bizantini, care erau săvârșite de către arhiepiscopul Constantinopolului, duc la
dezvoltarea din punct de vedere tipiconal a Tainei. În veacul al X -lea, împăratul Leon al
VI-lea Înțeleptul se căsătorește pentru a patra oară, lucru neaprobat de Biserică, printr -un
canon al Sfântului Vasile cel Mare. Pentru a se putea căsători, pentru a fi recunocut de
Patriarh și de biserică ca uns al lui Dumnezeu, Leon cere căsătoria în afara Liturghiei, căci
nu putea primi Sfânta Euharistie.
Din acest moment, apare această nouă situație, în care Biserica trebuie să -i cunune
pe cei care nu se puteau împărtăși la Sfânta Liturghie, pentru că nu mai păstrau î ntru totul
rânduielile bisericești. Acest lucru se întâmplă până în secolul al XVI -lea, când mirii se
împărtășesc într -o rânduială separată de cea a Liturghiei, asemănătoare celei de la Liturghia
Darurilor înainte Sfințite. Aceste informații se păstrează î n țara noastră într -un manuscris
semnat de Popa Floarea, ce se află, în prezent, în Biblioteca Episcopiei Oradei. Cu timpul,
a dispărut și această rânduială și s -a păstrat doar cea pe care o avem noi astăzi.
Dezvoltarea rânduielilor acestei Taine începe în veacul de aur, prin rugăciuniele
Sfântului Ioan Hrisostom, a Sfântului Grigorie Teologul. În apus, avem, în același timp, o
rânduială a luării voalului, care este foarte apropiată de o rânduială a consacrării monahilor
din Apus, dar lucrurile nu s -au defi nitivat atunci.
O rânduială stabilă există abia la sfârșitul veacului al VIII -lea, care este consemnată în
Codex Barberini Graecus, iar după aceasta, avem multe manuscrise la Sinai, la Muntele
Athos și la Vatican, care consemnează părți din rânduiala Tain ei Cununiei, dar nici unul
dintre ele nu cuprinde rânduială deplină, așa cum o avem noi astăzi. Abia în veacurile XV –
XVI găsim rânduiala pe care o păstrăm și noi astăzi.
Rânduiala cununiei poate urma imediat după cea a logodnei, dar nu este obligatoriu.
Ele pot fi oficiate și separat. Preotul primește de la miri confirmarea că se prezintă în
deplină libertate înaintea lui Dumnezeu. El îi binecu vântează cu lumânările nupțiale
aprinse pe care ei sau na șii le vor ține în timpul slujbei. Lumina lor este amint irea a ceea ce
a fost la început: „Să fie lumină‖ regăsind astfel planul creației dinainte de cădere și
cuvântul de instituire paradisiaca a legăturii conjugale. Pe de altă parte, flacăra lor este o
amintire a limbilor de foc de la Cincizecime; logodnicii sunt în așteptarea pogorârii harului
la Cincizeci mea lor conjugală.
Preotul îi tămâiază pe logodnici în formă de cruce. Acest gest simbolic trimite la
istoria lui Tobie: fumul alungă demonii, purifică și sfințește locul. în pragul noii vieți, se
face cruce a cu puterea ei de apărare. Crucea cu răță văzduhul și eliberează universul de
stăpânirea dia volului, învață Sfântul Atanasie .

45
După ectenie, preotul rostește prima rugăciune „Dum nezeule cel veșnic…‖ cerând
harului dumnezeiesc „să adune întru unire ce a fost despărțit și să pună dragostea legătură
neîntreruptă‖. Auzim aici ca un ecou al celei mai vechi rugăciuni euharistice din Didahia
(cap. 9): „Precum această pâine frântă, odinioară răspândită pe munți, a fost adunată pentru
a deveni un singur tot, tot așa Biserica Ta să fie una până la marginile pământului‖.
Dragostea lo godnicilor, în însăși inspirația ei, se înrudește și se orien tează spre comuniunea
euharistică.
Cea de -a doua rugăciune ne aduce înaintea arhetipului divin al căsătoriei: nunta lui
Hristos cu Biserica. Amploa rea ei amintește cuvântul inspirat al Sfântului loan Gură de
Aur: Căsătoria nu este ceva pământesc! Ritualul copt menționează aici istoria lui Eliazar,
slujitorul lui Avraam. Dumnezeu îl însoțește la drum și îi descoperă cum să re cunoască pe
cea aleasă pentru fiul stăpânului său. Așa călău zește Dumnezeu pașii celor ce vor să se
întâlnească; planul Lui cu îndrăgostiții este arvuna binecuvântărilor Sale.
A treia rugăciune nu este mai puțin bogată în înțelesuri și dezvăluie semnific ația
punerii inelelor. Sensul punerii și al schimbării lor între logodnici se adâncește în mod
minunat în riturile armene și siriene unde, după un foarte vechi uz, schimbarea crucilor
baptismale exprimă cu un simbolism foarte limpede încredințarea reciproc ă a vie ților.
Ritualul sirian începe la punctul culminant: „Câte taine nu sunt ascunse și cuprinse în
strălucirea inelelor!… Domnul nostru Hristos Care S -a cununat cu Biserica și Care prin
sângele Său a înzestrat -o și i -a făcut un inel din cuiele răstig nirii…‖ .
Rugăciunea ritualului bizantin îl pomenește pe Iosif: pecetea regală săpată în sigiliul
inelului era semnul puterii lui și gajul care confirma încrederea și atașamentul Rege lui față
de el. La fel, în evocarea lui Daniel aruncat în groapa cu lei, Regele și -a pus pecetea care
asigura elibe rarea profetului și însemna aceeași garanție a atașamen tului față de el. Tamara,
chemată în fața judecătorului luda, arată inelul care -i amintește judecătorului făgăduința
făcută și -1 obligă să -i fie credincios. Și, în sfârșit, fiului risipitor revenit acasă, tatăl îi pune
inelul în deget, semn al iertării și al demnității împărătești restituite.
Întâlnirea logodnicilor este ca pecetluită cu inelul fă găduinței dumnezeiești. Este
însăși istoria umanității în re zumat: copilul lui Dumnezeu este salvat prin credincioșia
Tatălui, „Filantropul‖, „Iubitorul de oameni‖. Actul divin este însoțit imediat de un dar
împărătesc: „Fie ca îngerul Domnului să meargă înaintea lor în toate zilele vieții lor‖. Este
simbolul frapan t al unității într -o singură ființă, într -un singur destin: îngerul comunității
conjugale o călăuzeș te spre împărăție.

46
în Apus, vechea Liturghie romană comporta ritul „vă lului‖, velatio, care sublinia imaginea
paulină a semnului feminității, al smereniei și al supunerii. în Răsărit femeile căsătorite
aveau în mod obișnuit capul acoperit. Ritualul răsăritean al încununării suprimă, ridică
vălul și subliniază libertatea împărătească a soților și egalitate în dăruirea re ciprocă a
persoanelor lor. Demnitatea femeii reiese foarte puternic, soție și egală cu cel din fața sa,
amândoi con stitui nd chipul unic al lui Dumnezeu.
Slujba încununării începe prin cântarea psalmului 127, integrat în slujba cununiei încă
din secolul al IV -lea. S -a cântat pentru finalul să u și trebuie să -i auzim sensul ascuns.
Aceleași cuvinte se regăsesc în rugăciunea prin cipală a Mirungerii, „Să te binecuvânteze pe
tine Domnul din Sion și să vezi bunătățile Ierusalimului în toate zilele vieții tale‖.
Consacrarea sacerdotală și deplină a unei vieți în slujba lui Dumnezeu sfârșește într -o
viziune net eshato -logică, a Ierusalimului ceresc. La fel și cântarea psalmului 127 îl invocă
pe Domnul și îi cere binecuvântarea din Sion. Acest nume înseamnă deodată loc al
mântuirii (Isaia 46, 13) și Ie rusalim, sinonim al împărăției mesianice pe care literatura
rabinică și apocaliptică o va numi Ierusali mul ceresc, mireasa Domnului. După Duminica
Floriilor, Ierusalimul îl desemnează pe Hristos și trupul Său prea mărit, Biserica mistică,
locul unde se jo acă istoria mân tuirii.
Încă de la început, această chemare de o semnificație atât de bogată îi înalță dintr -o
dată pe miri deasupra ori zonturilor pământene. Ea îi învață constanta și singura, adevărata
atitudine conjugală: în orice clipă, „în toate zi lele vieții sale‖, omul, de pe pământ, privește
Răsăritul, prin rădăcinile sale bucuria lui soarbe cerul; cununia te restră pune început
suișului pe Sion în lumina Taborului.
Rugăciunile care urmează tipicul Liturghiei diaconale menționează numele
Patriarhil or și binecuvântările date lor, ceea ce reunește cele două Testamente într -o
singură iconomie a mântuirii. Evenimentele pomenite vorbesc și slăvesc neclătinata
credincioșie a lui Dumnezeu. Impună torul cortegiu al Patriarhilor se sfârșește cu Zaharia și
Elisabeta pe de o parte și Ioachim și Ana de cealaltă.
Acestea sunt cuplurile care au născut arhetipurile umane: cel al masculinului, Sfântul
Ioan Botezătorul; și cel al femininului, Fecioara, „mireasă nenuntită‖, din care, „fără
stricăciune, S -a născut Dumn ezeu Cuvântul‖, Mirele îm părătesc al cinei fecioarelor
înțelepte. în acest fel, căsă toria se plasează sub semnul Nașterii minunate, al Roabei și al
Prietenului unicului Mire.
De aceea rugăciunile revin în mai multe reprize pentru a cere castitatea conjug ală și
patul nupțial neîntinat. Ele evocă nunta din Cana și introduc în simbolismul iubirii

47
transfigurate, devenită harismatică. Întâlnirea semnifica tivă a fecioriei cu starea conjugală
arată același izvor și aceeași plenitudine în care culminează cele do uă căi ale vieții
omenești după săvârșirea minunii din Cana.
Aceasta este întărită prin reamintirea lui Enoh, Ilie și Sem. Dumnezeu i -a luat la cer
pe acești profeți în viață fiind (o tradiție spune același lucru și despre Sem, fiul lui Noe).
Mențiunea est e importantă: cei ce se unesc sunt puși în fața prefigurării umane a înălțării
Domnului: orizontu rile terestre nu limitează cu nimic suișul comun al soților. Acest
minunat echilibru dintre cer și pământ ne readu ce în concretul existenței. în ajunul maril or
sărbători, preo tul binecuvântează grâul, vinul și untdelemnul, chip și pre zență simbolică a
îmbelșugării roadelor pământului, alma mater. Pornind de la acest punct schematic,
binecuvânta rea se extinde asupra întregului univers și îi sfințește rod nicia, căruia omul îi
este stăpân – iconom. Rugăciunea de oficiere a căsătoriei citează aceeași formulă și
precizează imediat scopul bunurilor pământești: „ca să le dea și celor lipsiți… pentru
mântuirea lor‖. Bogăția bucuriei ospățului îndreaptă și sensibi lizează atenția omului, îl face
deschis și îl predispune să ia seama la orice singurătate, suferință și părăsire departe de
Dumnezeu. De acum soții sunt pentru toți la persoana a doua, ei sunt pentru toți cerșetorul
bogat în Dumnezeu și fratele sărman al t uturor oamenilor cărora le dorește cu tot focul
inimii mântuirea.
Prima rugăciune a slujbei încununării invocă, lămu rește și face prezent evenimentul
de la Cana: „Doamne, Dumnezeul nostru, Care, în purtarea Ta de grijă cea de mântuire ai
binevoit în Cana Galileii a arăta nunta cinstită prin venirea Ta, … primește rugăciunea
noastră a robilor Tăi și precum acolo și aici, fiind de față…‖
În Evanghelie, slava desăvârșește orice lucrare în Hristos, săvârșirea ei este arătată,
slăvită prin lucrarea Duhului Sfânt. Logodnicii, în fața lui Hristos prezent, pri mesc slava
care încununează constituirea ființei lor unice și preotul îi înalță la această demnitate prin
epicleza Tai nei: „Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire și cu cinste încununează -i‖. Este
momentul efectiv al Tainei: timpul Cincizecimii conjugale, pogorârea Duhului făcând noua
făptură.
Rugăciunea centrală a ritualului încununării este foarte revelatoare: ea cuprinde și
începutul și sfârșitul destinului uman și le unește. într -adevăr, când Epistola că tre evrei
(2,7) descrie măreția omului inocent, aflat în zorii exis tenței sale, spune: cu mărire și cu
cinste l -ai încununat. Apocalipsa, situată la cealaltă extremitate, la capătul Isto riei, se
încheie cu viziunea Cetății celei noi, în care „vor aduce s lava și cinstea neamurilor‖.
Oamenii nu ajung cu mâinile goale pe țărmurile împărăției, ci purtând darurile Duhului:

48
slava și cinstea. Și iată că același enunț care adi neauri exprima făgăduința de la început și
împlinirea ei finală, Raiul și împărăția, ac um apare în cuvântul lucrător al Tainei Cununiei:
mirii sunt încununați cu mărire și cu cinste. Căsătoria apare astfel ca locul de unire dintre
alfa și omega destinului uman.
Ritualul încununării începe cu pomenirea Celor Patru zeci de Mucenici de la Sevas ta
cărora Dumn ezeu le -a trimis cununi din cer . Viața sa relatează că Sfântul îi îndemna pe cei
căsătoriți să obțină prin mucenicie nunta cerească. Acest rezumat succint orientează
procesiunea -dans nupțial spre troparul Sfinților mucenici: „Sfinților muceni ci, care bine v –
ați nevoit și v -ați încununat, rugați -vă lui Dumnezeu pentru noi‖, o îndreaptă spre același
țel arătându -i așadar sfârșitul luminos al drumului vieții. Astfel, cei doi soți fac să
țâșnească din iubirea lor reci procă această minunată rugăci une a Sfinților mucenici: „Pe
Tine, Mirele meu, Te doresc; căutându -Te mă lupt și mă răstignesc cu Tine; în apa
Botezului Tău mă îngrop și sufăr pentru Tine, ca să trăiesc în Tine‖. Pe montura inele lor
nupțiale de odinioară se puteau vedea două profiluri unite prin cruce. Iubirea desăvârșită
este iubirea răstignită. De aceea cununile amintesc cununa de spini a Domnului, singura
care poate da sens tuturor celorlalte. De -a lungul întregii lor vieți, soții vor auzi ecoul mai
mult sau mai puțin îndepărtat al t roparului Sfinților mucenici.
Sfântul loan Gură de Aur vede în cunună simbolul ascezei conjugale, pentru
atingerea castității, a integrității ființei. E demn de remarcat faptul că ritualul nu comportă
nici o teamă de unirea trupescă , nici o urmă de neînc redere sau de dis preț. Rugăciunea
pentru castitatea conjugală este la polul opus oricărei concepții despre căsătorie ca
„remediu al concupiscenței‖; ea cere cu totul altceva: minunea transfi gurării erosului.
Păcatul trupesc nu este păcatul trupului, ci păcatul duhului împotriva trupului, împotriva
sfințeniei întrupării. Toată gama de depășiri ale sexualității instincti ve pe care le oferă harul
Tainei deschide alte forme de ma nifestare din care iubirea iese veșnic tânără, nouă și neînti –
nată, curățită de stigmatele trecutului pângărit.
Libertatea moravurilor lumii moderne, în mod cu totul paradoxal, printr -un contrast
violent, determină o sete as cunsă de puritate și de văl. Măreția comuniunii conjugale cere
ca biruința să revină nu tiranului care apasă, dozează și în cele din urmă nimicește iubirea,
ci Stăpânului și Domnului care are puterea de a metamorfoza. Pe fundalul întunecat al
erotismului de astăzi, blazat și scufundat într -o uriașă plictiseală, iubirea se prezintă din nou
ca o fascinan tă și singu ra mare aventură în care ființa umană atinge ce rul nu numai poetic,
ci ontologic, prin harisma sfințeniei conjugale.

49
Unele manuscrise vechi, ca și o icoană a Sfântului Ar hanghel Mihail, îl reprezintă pe
satan cu două fețe, dintre care una e plasată sub pântece: simbol al dedublării și al
dezagregării persoanei prin concupiscența demonică. Este pervertirea ultimă a principiului
fecioriei. Ca remediu este nevoie de o adâncă penetrare sacramentală a naturii uma ne, și
căsătoria este un Sacrament, o Taină, tocmai pentru redobândirea castității pierdute.
Clement al Alexandriei vorbește de „harul paradisiac‖ care restituie spiritului uman
σοφροσύνn, integritatea inițială. După vechea tradi ție, abia după șapte zile se scoteau
cununile simbolice. Aceste șapte zil e de abstinență erau o inițiere a bărbatului pentru
înfrânare și trecea drept un noviciat monahal; cei doi petreceau în rugăciune pentru a se
pregăti pentru taina iubirii. „Nu drumul este greu, ci greul este calea‖, spune Kierkegaard, și
cuvântul lui se po trivește bine demnității amețitoare a căsătoriei.
Iubirea este tainică, ea vine dintr -o dată, dar poate să și plece pe neașteptate;
domolirea ei până la dispariție este și mai de neînțeles decât nașterea ei. Iubirea firească,
secularizată, este o victimă fără apărare a nestatorniciei ome nești. Nici o un cuvânt pur
omenesc nu -și respectă nicio dată frumoasele sale făgăduințele. „Iubire‖ și „mereu‖ (fr.
Amour și toujours) nu rimează decât în poezia „primei dimineți‖. Este de înțeles insistența
neobosită cu care Taina Cununiei cere minunea, harisma, și se roagă fără în cetare pentru
„iubire desăvârșită‖, „legătură nedesfăcută‖, „iubirea unuia pentru celălalt și prietenie
tandră.
Câtă încredere din partea lui Dumnezeu, ca să lase în mâinile noastre fragile o f iință,
un destin! Numai o iubire din lăuntrul iubirii dumnezeiești își poate asuma așa ceva. „Ce
știi tu, femeie, dacă îți vei mântui bărbatul? Sau ce știi tu, bărbate, dacă îți vei mântui
femeia?‖. Această între -bare-răspuns este sabia ascuțită care jertf ește tot ce este individual,
izolat, „pentru sine‖. După Sfântul Ioan Gură de Aur un soț adevărat nu se oprește în fața
morții, „tu ești mai de preț decât sufletul meu‖ îi spune el soției sale. lacob din Sarug (sec
V-VI), în tratatul Despre vălul lui Moise , întreabă: „Ce mire în afară de Domnul nostru a
murit vreodată pentru mireasa lui și ce mireasă și -a ales vreodată ca mire un pironit pe
cruce?… Bărbatului și fe meii li se dăduse ocazia să prefigureze această taină față de care nu
erau decât închipuire și simbol. Prin aceste nume, bărbat și femeie, Moise (relatând facerea
omului) a exprimat această mare taină ascunzând -o sub văl. Apos tolul i -a dezvăluit
strălucirea pentru toată lumea și cu vântul lui Moise s -a limpezit: „Din doi ei au devenit
unul‖.
După ritualul încununării, se citește versetul 3 din Psalmul 20: „Pus -ai pe capul lui
cunună de piatră scum pă‖, împodobiți cu acest simbol, soții ascultă citirea Epis tolei către

50
Efeseni (5,20 -33) și a Evangheliei de la Ioan (2,1 -11). Inepuizabila bogăție a textelor
amintite culmi nează spre esențial: natura euharistică a iubirii conjugale. Legând iubirea lor
de iubirea lui Dumnezeu, soții o ridică până la inima dumnezeiască, viu reprezentată de cu –
pa euharistică. Celebra icoană a Sfintei Treimi pictată de R ubliov o sugerează. Legătura
tainică între minunea de la Cana, cruce și potir se dezvăluie în ritualul paharului co mun al
mântuirii.
Molitfelnicul menționează binecuvântarea cupei. încă din secolul al XI -lea, ritualul
amintește în linii mari Litur ghia Da rurilor mai înainte sfințite. Conform Codexului
Barberini, cupa era euharistică. La armeni și la etiopi eni, căsătoria se celebrează în timpul
Liturghiei. Sfântul Simeon al Tesalonicului descrie obiceiurile din secolul al XV -lea:
„Preotul ia potirul cu Dar urile dinainte sfințite și spune: Sfintele, sfinților‖. El dă Sfânta
împărtășanie mi rilor… Căci Sfânta împărtășanie desăvârșește și pecetlu iește cununia…
Apoi preotul dă „cupa comună‖. Astăzi, mirii se împărtășesc la Liturghia de dimineață. În
slujba cununiei se dă numai „cupa comună‖ și mirii beau a stfel din cupa comună a vieții.
Acest ritual este urmat de o chemare la procesiune, un rezumat simbolic al dansului
nupțial de odinioară. Alaiul este condus de preotul care unește mâinile mirilor. Ritua lul
armean ne lămurește foarte bine semnificația acestui gest: preotul îl reprezintă pe
Dumnezeu Creatorul și îi re produce gestul de la creație: „Dumnezeu, ținând mâna Evei, o
pune în mâna lui Adam‖. Sfântul Grigorie de Na zianz, în scrisoarea către prieten ul său
Anysius, scuzându -se că n-a putut asista la nunta fiicei lui, îi spune că a unit cu gândul
mâinile celor doi miri.
Preotul, mergând înaintea mirilor, îi conduce făcând o întreită ocolire. în ürma lor vin,
purtând făcliile aprinse, nunii, cavalerul ș i domnișoara de onoare. Alaiul este însoțit de
cântarea împrumutată din slujba Nașterii Mân tuitorului: „Isaie, dănțuiește!‖ și de troparul:
„Sfinților mu cenici…‖ Întreita ocolire este o triplă intensificare a simbolului cercului.
Formă geometrică a zid urilor din jurul templelor și a orașelor de odinioară, cercul
figurează eternitatea exprimându -i puterea de protecție. Aceasta este și semni ficația
procesiunilor liturgice în jurul templului; reprodu când simbolic infinitul . Dacă timpul
sacru, liturgic, r ăspunde dorului de veșnicie, spațiul sacru răspunde însetării după Paradisul
pierdut și anticipează împărăția. Drumul vieții conjugale nu mai e un simplu itinerar, el
este plasat în axa veșniciei, așa încât de acum mersul lor comun seamănă cu axul nemișcat
al unei roți care se învârtește.
Rugăciunea de la sfârșit cere: „Binecuvântează intră rile și ieșirile lor‖. Textele II
Regi 3, 25; III Regi 3, 7; Fapte 13, 24; Luca 13, 24 se referă la importanța care s -a acordat

51
din totdeauna „intrărilor‖. Cel ce știe s ă intre și să iasă „cu vrednicie‖ este stăpân pe
propriul său destin. Rugăciunea finală coboară în timp și dă binecuvân tarea pentru o viață
lungă și mulți urmași. Iar otpustul regăsește esențialul puterii primite prin Sfânta Taină po –
menind numele Sfințil or Constantin și Elena: „Cei în tocmai cu Apostolii și care au văzut
Crucea Ta pe cer‖. Plasarea demnității lor împărătești pusă sub semnul Crucii biruitoare este
o trimitere la Preoția împărătească a soților. Dar acești Sfinți sunt cinstiți mai cu seamă
pentru că sunt „întocmai‖ cu Apostolii, pentru răspândirea misionară a credinței. Ultimele
cuvinte ale ritualului îi întoarce așadar pe soți spre misiunea lor apostolică: mărturisirea
credinței prin viața lor, prin Preoția lor conjugală.

52
Capitolul 4 . Principiile de bază ale familiei creștine

Iubirea divină descoperită de Hristos în viața de familie se evidențiază în primul rând
în relația dintre soț și soție ca receptori și purtători ai acestei iubiri. Căsătoria este una din
căile ce duc la împărăția lui Dumnezeu, e celula tuturor celorlalte comunități, atât socială,
cât și eclesială. Familia este „icoană" a împărăției, este „semn" sau chiar „începutul
semnelor" împărăției lui Dumnezeu. Căsătoria devine „modul" de slăvire a lui Dumnez eu
în mijlocul lumii. Creștinii sunt chemați să -L slăvească pe Dumnezeu nu doar în duhul lor,
ci și în trupul lor, care e „templu al Duhului Sfânt"108. Prin „preoția conjugală", ei, sfințind
propriile trupuri, dau „slavă lui Dumnezeu". Trimițând din cer bine cuvântarea Sa,
Dumnezeu îi întărește pe miri să meargă pe calea împlinirii unei uniuni desăvârșite, să
realizeze o „deplină înțelegere sufletească și trupească"109. Prin celebrarea căsătoriei, soții
nu se retrag într -un „egoism în doi", ci se deschid spre lu me, ca purtători ai tainei iubirii
divine.
Deoarece familia este în principal sursa din care copilul află semnificația iubirii,
Trebuie să reliefăm importanța relațiilor dintre soț și soție ca receptori și purtători ai iubirii
divine în viața de familie, î n principal, sarcina educației copiilor revine părinților, iar
experiența ne învață că din familie copilul primește multe cusururi și multe virtuți. Dar
părinții, ca să facă mai bună educația și să fie mai eficient și mai substanțial ajutorul pe
care-1 vor oferi, trebuie să fie ei înșiși compleți, deoarece atunci când cineva educă, nu
transferă doar cunoștințele pe care întâmplător le deține, ci ceea ce este el însuși.
Familia este, așadar, cea mai de seamă instituție așezată în slujba vieții și a formării
caracterului spiritual. Toate celelalte așezăminte, care servesc fragmentul acestei vieți, îi
sunt subordonate atât în ceea ce privește originea lor, cât și în ceea ce privește menirea lor.
Tot ceea ce pot da ele vieții este mai puțin însemnat decât ceea c e dă familia. „Familia este
un adevărat laborator de creare și formare a persoanei umane. Dumnezeu a rânduit familia
ca să -1 scoată pe ins din stăpânirea egoismului și să -1 facă capabil de dăruire pentru un
semen al său, pe care să -1 ajute și de care să fi e ajutat"110
Dragostea dintre bărbat și femeie este originară, paradisiacă, dată în toată splendoarea
sa cu mult înainte de păcat, în Paradis nu găsim călugărul, ci cuplul. Cu siguranță, condiția
deseparație (cădere) a tulburat în profunzime relația dintre b ărbat și femeie. Familia este

108 Corinteni, 6.19
109 Molitfelnic, op. cit., p. 75.
110 Preot. dr. Vasile Coman , Familia în lumina Sfintei Scripturi , în "Mitropolia Banatului" nr. 1-3/1967, p.16

53
prima comunitate umană, iar ca s -o înțelegem trebuie să pornim de la actul care o
întemeiază: căsătoria. „Căsătoria și familia reprezintă un adânc ocean purtat de valurile
timpului trecut, de la prima pereche de oameni până as tăzi, o sinergie între opera lui
Dumnezeu și implicarea umană, o măsură a iubirii în ambele sensuri, între Creator și
coroana creației, pe verticală, și intre cei încununați, pe orizontală"111 . Căsătoria și familia
sunt obiect al purtării de grijă a lui Dum nezeu pentru omul cel căzut, dar cu menirea de a
asigura – prin nașterea și creșterea pruncilor după voia dumnezeiască – cetățeni ai cerului.
Raporturile dintre bărbat și femeie, în familie, se întemeiază pe iubire. Numai iubirea
reciprocă face posibilă în țelegerea deplină a locului și rolului fiecăruia dintre cei doi în
unitatea familiei, în căsătorie, soții se împărtășesc unul de puterile celuilalt, de darurile și
virtuțile celuilalt în așa măsură încât Sfântul Apostol Pavel afirmă că „bărbatul
necredinci os se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin
bărbatul credincios"112 Darurile și calitățile unuia se comunică celuilalt pe altarul familiei,
întărindu -se și sprijinindu -se reciproc în vederea realizării lor ca persoane prin comuniunea
în iubirea primită de la Dumnezeu ca har în Taina Căsătoriei.
Căsătoria este zidită pe o temelie ontologică, pe temelia iubirii divine, în dăruirea
unui soț către celălalt, fiecare -și oferă propria sa libertate, întrucât fiecare trăiește pe ntru
celălalt și se realizează prin celălalt. Ființa bărbatului devine întreagă abia în ființa femeii și
invers. Numai pe temeiul unității ființiale în care sunt integrați cei doi soți, relația dintre ei
este o adevărată comuniune, iar comuniunea este iubi re. „Femeia se recunoaște ca femeie
numai prin iubirea bărbatului, iar bărbatul se recunoaște ca bărbat numai prin iubirea
femeii"113.
Aspectele vieții conjugale sunt luate în considerare și de către preocupările de ordin
pastoral -formativ din teologie și pe dagogie. Deplin responsabili pentru actele pe care le
săvârșesc, soții sunt priviți ca persoane morale, ca receptori și purtători ai iubirii divine și
ca factori principali de transmitere a educației religioase prin iubirea primită, căsătoria
oferindu -le în acest sens un cadru firesc de afirmare. în vederea alcătuirii unei căsnicii
trainice, se presupune că soții au nevoie de o educație care, în puține cazuri, se înfăptuiește
de la sine. Având drept model al acțiunii formative pe soțul ideal, această educaț ie
urmărește edificarea unor caractere veritabile, înainte de a cunoaște scopurile căsătoriei,

111 Pr. dr. Constantin Mihoc, Taina Căsătoriei și familia creștină, Editura Teofania, Sibiu, 2002, p. 11.5 " I
Corinteni 7,14

112 I. Corinteni 7,14
113 Preot prof. llic Moldovan, op. cit., I, p. 23.

54
fiecare și le cunoaște pe ale sale. Ca persoană, tinde spre totalitatea ființei, deci și spre
întregirea sa prin căsătorie. „Soț nu poate fi decât persoana care se regăsește în altă
persoană, având la celălalt pol al existenței sale căsătoria drept un bun suprem al său"114.
În viața de familie contează mult să știi că lângă tine este soția pe care ți -a dăruit -o
Dumnezeu, așa cum spune Adam într -unui din cele mai grel e momente prin care va trece,
un moment de criză, cu consecințe nebănuit de mari pentru toată istoria neamului omenesc:
„Femeia care mi -ai dat -o să fie cu mine"115. Pentru căsătorie n -ar trebui să cerem sau să
așteptăm un soț sau o soție care nu greșesc, ci ar trebui să așteptăm din partea lui
Dumnezeu un soț sau o soție pe care El îi consideră „ajutorul potrivit". în ființa umană,
bărbatul și femeia au aceeași identitate unică, comună, care vine de sus: chipul lui
Dumnezeu. Soțul și soția sunt chemați de Bis erică să devină „martiri" – mucenici ai lui
Hristos în lume116.
O familie este înfloritoare când, între altele, fiecare dintre membrii ei, părinți și copii,
se stimează pe sine, când comunicarea este în mod obișnuit clară și directă și când regulile
după car e se conduc sunt limpezi pentru toți, ferme și totodată capabile să evolueze. Un
progres duhovnicesc îl face pe creștinul căsătorit să -și trăiască viața de familie într -o mare
dragoste față de cei din jur, cu dorința dc a face viața partenerului de căsător ie cât mai
plăcută. Dar, în felul lor cu totul special, soții trebuie să -și urmeze propria asceză
conjugală, să -și trăiască iubirea lor răstignită117.
Persoana iubită este liber aleasă dintr -un număr oarecare de făpturi omenești, printr –
un act de autodetermin are interioară. Eul personal alege una singură și cu această persoană
stabilește o relație, de asemenea, unică. Nu prin acțiune, ci prin întreaga sa ființă, eul
consideră că persoana pe care a ales -o este unică. Ceea ce pentru toți oamenii, persoana
respec tivă rămâne o oarecare ființă, pentru acest eu ea este într -un anume fel tainică, adică
sacră. „Alegerea se cuvine să fie precedată de rugăciune pentru a fi o alegere inspirată, căci
alegerea mai înseamnă și eliberare"118.
În actul creator și eliberator al d eciziei privitoare la alegere se dezvăluie taina
chipului persoanei iubite. Pe această „oarecare" persoană, eul personal vrea să o considere
cu totul ieșită din comun, extraordinară. Deși este un amestec dc umbră și lumină, eul o

114 Ibidem, p.25.
115 Facere, 3, 12
116 Pr. prof. Ion Bria, Credința pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R.,
București, 1987, p. 306.

117 Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, Editura Christiana, București, 1995, p. 274
118 Pr. Prof. Ilie Moldovan, op. cit., I, p. 183.

55
vrea strălucitoare, deși e ste o făptură de toate zilele, eul o vrea zi de Duminică. Ceea ce
întrezărește este o revelație, este o imagine a imaginii lui Dumnezeu, este o icoană, în
această icoană întâlnește persoana unică, irepetabilă, află un „tu". Conștiința unicității este
condi ția acestei iubiri, încredințând pe cel care iubește de prima și ultima lui iubire, ca și de
situația lui fără asemănare în lume și în istorie, cel care iubește știe despre chipul persoanei
iubite ceea ce nimeni în lume nu știe, și cel ce iubește are, înto tdeauna, mai multă dreptate
decât lumea întreagă.119
„Nu pot să mă realizez în iubire dacă nu există în fața mea un „tu‖ care mă face
responsabil, care face apel la mine și căruia trebuie să -i răspund. Nu mă pot dzcolta deplin,
nu sunt fericit decât în resp onsabilitate. Dar responsabilitatea mă face să spun: cum mă pot
bucura de viață, dacă nu există un „tu‖? Numai cu lucrurile sunt singur, ma plictisesc. Am
nevoie de iubirea cuiva, am nevoie ca acest celălalt să rămână altul, să nu se confunde cu
mine, dar sa fie unit cu mine‖,120 în iubire se realizează o unitate suprapersonală în care
persoanele, prin comuniune, nu dispar, ci se desăvârșesc. Fiecare om are dorința arzătoare
dupa cineva care să împartă cu el soarta și viața, care să -i aparțină cu totul ca un alt eu al
său, care sa -l elibereze de singurătate și existența străină pe care o simte, chiar între cei mai
apropiați oameni, care să fie iubit și care să trebuiască să iubească cu deplină daruire.
Bărbatul și femeia sunt purtători ai uneia și aceleiași no tații umane, în fond, firea lor este
aceeași, voința și rațiunea sunt conduse de aceleași legi. Fiecare dintre ei a fost înzestrat de
Creator cu perfecțiuni și atribute pe care celălalt nu le are. Tocmai aceste deosebiri duc la
necesitatea ca amândoi să -și contopească viețile ca doua părți ale uneia și aceleiași ființe.
Legătura dintre soți nu apare ca un simplu accident în cursul vieții biologice a celor
ce s-au căsătorit sau ca o efemeră pulsare rapidă a unui sentiment care la urmă se retrage în
straturil e obscure al e sufletului. Dragostea nu este un delir al imaginației și al simțurilor, ea
este o putere vie, o energie, o forță de coeziuneîntre două suflete ce se atrag. Iubirea însăși
are ceva de „mare taină‖ și cere o unire veșnică. Ea dă impresia că per soanele s -au căutat și
și-au aparținut din veșnicie.
„A iubi‖ înseamnă a împropria, a aduce pe cel iubit în tine însuți, a nu -l lăsa înafa ră
de tine, a -l purta în tine.121 Iubești atunci când primești pe cineva în suflet, când îi faci loc
în inima ta. Face p arte din lumea ta de gând, fac eparte din inima ta, intră în cuprinsul

119 Ibidem, p.184
120 Pr. Marc -Antoine Costa de Beauregard, Pr. Dumitru Stăniloaie, op.cit., p.68.
121 Arhim.Teofil Pârâianu, Veniti de luați bucurie, Ed. Teognost, Cluj -Napoca, 2001, p.72

56
ființei tale, intră în componența ta, face parte din tine însuți. „Dragostea este medicamentul
pentru boala omenirii. Putem trăi dacă avem dragoste.‖122
Însă numai cel ce iubește pe Dumne zeu poate să cunoască și să iubească făptura Lui.
Orice comuniune dintre oameni își are obârșia în comuniunea cu Dumnezeu și orice act de
cunoaștere își are rădăcina în credință: „Cine nu iubește pe fratele său rămâne în moarte"123
. Iubirea omenească se apr inde de la cea dumnezeiască, ele au aceeași origine, sunt de o
ființă, într -una este prezentă cealaltă, în aspirația sa spre absolut și veșnicie, un soț caută
frumusețea în persoana celuilalt soț, asigurat fiind de transfigurarea ce are loc în făptura
amân durora datorită intervenției Sfântului Duh.
În darul frumuseții pe care -1 dobândesc mirii, Dumnezeu iese parcă din Sine însuși,
astfel încât în viața lor nimic nu mai rămâne profan, totul devenind luminat și transfigurat.
Adevărata frumusețe este nedespărț ită de iubire. Dacă atributele Duhului sunt viața și
lumina, tot ele încununează viața conjugală. Soții nu -și vor găsi adevărata vocație de a trăi
laolaltă decât printr -o altă religie, împlinind o taină teofanică: a cânta împreună numele lui
Dumnezeu. Dion isie Areopagitul susține că „iubirea, ca și frumusețea, este extatică…
nepermițând celor care iubesc să -și aparțină lor inșilor, ci celor care îi iubesc". La iubirea
extatică a lui Dumnezeu se adaugă iubirea extatică a soților.
Iubirea către aproapele es te calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a
binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru. Sfântul Duh ne învață să iubim pe
aproapele în chip sfânt. „Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc"124. Prin acest foc
se stinge focul iubirii firești, trupești, pe trupul căreia e împătimirea. Iubirea firească aduce
doar cele pământești celui iubit al său, la cele cerești ea nici nu se gândește. Dumnezeu cere
de la om să se lepede de sine, El, Care a așezat legea iubirii nu ca să -1 lipsească de iubire și
de cele iubite, ci ca, lepădând iubirea trupească, s -o primească pe cea duhovnicească.
Adevărata iubire de aproapele se întemeiază pe credința -n Dumnezeu. „Fă pentru cei pe
care-i iubești ceea ce poți să faci folositor și ceea ce e ste legiuit: dar totdeauna să -i
încredințezi lui Dumnezeu – și iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface încetul
cu încetul într -o iubire duhovnicească, înțelegătoare, sfântă" 125. Iubirea sfântă este curată,
liberă, întreagă în Dumnezeu. Desăvâr șita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu.

122 Alan Loy McGinnis, Importanța prieteniei, traducere de Adriana Ciorbaru, Ed. Curtea Veche, B ucurești,
2000,p.189
123 I Ioan 33, 14 -15
124 Sf. Ierarh Ignație Briancianinov, Despre înșelare, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, tipărit la
„Putilistor", București, p.127.
125 Ibidem, p.131.

57
Căsătoria este o cale de mântuire. Dumnezeu însuși a dat umanității căsătoria ca
Sfântă Taină și ca mod de viață. Aceasta înseamnă că este o cale de mântuire, o cale ce
duce la viața veșnică. Un progres duhovnicesc îl face pe creștinul căsătorit să -și trăiască
viața de familie într -o mare dragoste față de cei din jur, cu dorința de a face viața
partenerului de căsătorie cât mai plăcută, „în familie se întrețin și se cultivă cele mai nobile
sentimente uman e, de iubire și de dăruire a unui soț pentru celălalt și a amândurora pentru
copii"126. Numai după ce soții și -au recunoscut viața lor eternă și au înțeles că -n unirea cu
Hristos se potcunoaștere își are rădăcina în credință: „Cine nu iubește pe fratele său rămâne
în moarte . Iubirea omenească se aprinde de la cea dumnezeiască, ele au aceeași origine,
sunt de o ființă, într -una este prezentă cealaltă, în aspirația sa spre absolut și veșnicie, un
soț caută frumusețea în persoana celuilalt soț, asigurat fiind d e transfigurarea ce are loc în
făptura amândurora datorită intervenției Sfântului Duh.
În darul frumuseții pe care -1 dobândesc mirii, Dumnezeu iese parcă din Sine însuși,
astfel încât în viața lor nimic nu mai rămâne profan, totul devenind luminat și trans figurat.
Adevărata frumusețe este nedespărțită de iubire. Dacă atributele Duhului sunt viața și
lumina, tot ele încununează viața conjugală. Soții nu -și vor găsi adevărata vocație de a trăi
laolaltă decât printr -o altă religie, împlinind o taină teofanică: a cânta împreună numele lui
Dumnezeu. Dionisic Areopagitul susține că „iubirea, ca și frumusețea, este extatică…
nepermițând celor care iubesc să -și aparțină lor inșilor, ci celor care îi iubesc". La iubirea
extatică a lui Dumnezeu se adaugă iubirea ext atică a soților.
Iubirea către aproapele este calea care duce la iubirea către Dumnezeu, căci Hristos a
binevoit a se îmbrăca tainic în fiecare aproape al nostru. Sfântul Duh ne învață să iubim pe
aproapele în chip sfânt. „Iubirea aprinsă, hrănită de Sfânt ul Duh este foc"127. Prin acest foc
se stinge focul iubirii firești, trupești, pe trupul căreia e împătimirea. Iubirea firească aduce
doar cele pământești celui iubit al său, la cele cerești ea nici nu se gândește. Dumnezeu cere
de la om să se lepede de sine , El, Care a așezat legea iubirii nu ca să -1 lipsească de iubire și
de cele iubite, ci ca, lepădând iubirea trupească, s -o primească pe cea duhovnicească.
Adevărata iubire de aproapele sc întemeiază pe credința -n Dumnezeu. „Fă pentru cei pe
care-i iubești ceea ce poți să faci folositor și ceea ce este legiuit: dar totdeauna să -i
încredințezi lui Dumnezeu – și iubirea ta oarbă, trupească, nesocotită se va preface încetul

126 îndrumări misionare, Editura Institului Biblic și de Misi une al B.O.R., București, 1986, p.586.
127 Sf. Ierarh Ignație Briancianinov, Despre înșelare, Schitul românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, tipărit la
„Putilistor", București, p.127.

58
cu încetul într -o iubire duhovnicească, înțelegătoare, sfântă"128. Iubirea sfântă este cur ată,
liberă, întreagă în Dumnezeu. Desăvârșita iubire de aproapele stă în iubirea de Dumnezeu.
Căsătoria este o cale de mântuire. Dumnezeu însuși a dat umanității căsătoria ca
Sfântă Taină și ca mod de viață. Aceasta înseamnă că este o cale de mântuire, o cale ce
duce la viața veșnică. Un progres duhovnicesc îl face pe creștinul căsătorit să -și trăiască
viața de familie într -o mare dragoste față de cei din jur, cu dorința de a face viața
partenerului de căsătorie cât mai plăcută, „în familie se întrețin și se cultivă cele mai nobile
sentimente umane, de iubire și de dăruire a unui soț pentru celălalt și a amândurora pentru
copii"129.
Numai după ce soții și -au recunoscut viața lor eternă și au înțeles că -n unirea cu
Hristos se pot împărtăși de viața dumnezeias că, numai atunci înțeleg lămurit și adevăratele
condiții ale desăvârșirii ei pe pământ și astfel vor săvârși din dragoste și de bună voie tot
ceea ce ar trebui să îndeplinească din ascultare față de legea exterioară.

4.1. Soț și soție, un singur trup

Unitatea ființei umane în multiplicitatea persoanelor este redată în momentul creației
propriu -zise a femeii: „Atunci Domnul Dumnezeu a trimis un somn adânc peste om, și
omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui…, din coasta pe care o luas e
de la om…, a făcut o femeie și a adus -o la om"130.
Dumnezeu n -a creat femeia dintr -o materie eterogenă, ci din trupul bărbatului, ca să
arate unitatea naturii umane. „Nu este bine să fie omul singur pe pământ; să -i facem ajutor
asemenea lui"131 arată că bă rbatul și femeia sunt făcuți unul pentru altul, sunt două jumătăți
ale aceluiași întreg, o singură ființă prin origine și menire.
Căsătoria este unirea bărbatului cu femeia, co -părtași pentru toată viața, este uniunea
născută din iubire și susținută de iub ire. Căsătoria devine o unire tainic harică între bărbat și
femeie, iar familia „biserica familiară"132 după cuvintele Sfântului Apostol Pavel, adică o
parte din Sfânta Biserică, ca o unire divino -umană, ca un trup tainic al lui Hristos.
Datorită iubirii și în iubire, căsătoria este o realitate de ordin spiritual, ce cuprinde în
structura sa intimă universul cosmic, nu mai puțin lumea socială și cea religioasă. „Taina

128 Ibidcm, pag. 131.
129 Îndrumări misionare, Editura Institului Biblic și de Mi siune al B.O.R., București, 1986, p.586.
130 Facere 2, 21-22.
131 Facerc2, 18.
132 Episcop dr. Nicolae Macariopolski, Familia creștină ca Biserică familială, în „Mitropolia Banatului",
nr.4-6/1967, p.231.

59
aceasta este mare, eu zic în Hristos și în Biserică"133. Sfântul Apostol Pavel vorbește despre
posibilitatea de a transfigura unirea dintre mire și mireasă într -o realitate nouă, realitatea
împărăției lui Dumnezeu. Creștinismul nu a înnobilat doar natura căsătoriei, ci a zidit -o
pentru a doua oară în starea ei de „taină".
Cei doi soți părăsesc pe p ărinții lor pentru a se lipi unul de altul, căci noua însoțire
primește o mai mare putere decât vechea obișnuință de la părinți, căci acum nu -i vorba de
un fapt omenesc, Dumnezeu însuși sem ănând dragoste în sufletele lor . După cum men ționa
și Sfan tul Ioan Hrisostom , așa cum bărbatul părăsește pc tatăl său pentru a lua pe femeia sa,
tot astfel Hristos a părăsit tronul Tatălui Său pentru a se lipi de Biserica Sa; nu noi am mers
spre El, ci El a coborât spre noi.
Sfântul Apostol Pavel, vorbind despre supunerea femeii înaintea bărbatului, vorbește,
ie fapt, despre slujirea ce trebuie acordată Domnului: „Femei, plecați -vă bărbaților voștri,
ca Domnului", deoarece, de vor fi aceștia (soț și soție), întru unire, și copiii, luând exemplul
părinților, vor fi bine edu cați, în același timp, Sfântul Apostol Pav el le recomandă
bărbaților sa -și iubească soțiile precum Hristos a iubit Biserica: „Văzut -ai măsură a
supunerii? Asculte -și măsură a dragostei! Voiești să ți se supună ție femeia ca lui Hristos
Biserica? Poartă de grijă pentru dânsa, precum Hristos pentru Biserică. Și de va trebui să
dai și sufletul pentru dânsa, chiar să te zdrumici de nenumărate ori, fie să suferi, să
pătimești orice, să nu te lepezi. Și de vei pătimi acestea nimic încă nu ai făcut precum
Hristos" . Hristos S -a dat pentru Biserică, ca pe ea să o sfințească, curățind -o. Așadar, era
necurată, avea prihană. „Orice fel de muiere vei lua, nu vei lua astfel de mireasă precum
Hristos Biserica; nici care atât de departe să fie de tine pe cât Biserica de Hri stos. Însă nu
L-a îngrețoșat, nici n -a urât -o pentru multă urâciune. "134.
„A deveni un singur trup", adică o singură viață, nu înseamnă fuziune, ci comuniune,
și trebuie să știm să rămânem doi. Trebuie să te trezești la existența celuilalt, o existență la
fel de reală, la fel de interioară ca a mea, „inaccesibilă nu în opacitatea mea, ci în
transparența sa însăși"135. Adam a fost întotdeauna Adam -Eva. Scoaterea Evei din Adam
înseamnă că Eva a fost cuprinsă virtual în Adam și înainte d e aducerea ei distinctă la
existență. Dar a fost în Adam nu ca ceva identic cu el, deci ea nu este rezultat ul unei simple
dezvoltări a lui . Ca sursă infinita a iubirii, Dumnezeu este comunitate desăvârșită de
persoane. Persoanele divine au o singură natură. „Fiecare din cele trei pe rsoane le conține

133 Efeseni 5, 32.
134 Sf. loan Gură de Aur, Puțul și împărțir ea dc grâu, Editura Buna Vestire, Bacău, 1995, p. 441.
135 Olivier Clement, întrebări asupra omului, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Mia, 1997, p.105

60
pe celelalte două, aceasta constituind circuitul iubirii intradivine, plenitudinea trinității în
unitate. Oglindind în ea și unitatea Treimii, căsătoria apare ca cea mai perfectă imagine a
lui Dumnezeu.
Chemarea la unitatea de sus este c hemarea la comuniunea în iubire, nu numai în
sensul că soții intră într -o nouă legătură de regăsire și dragoste, ci, mai mult, pentru că, prin
această iubire, a unuia față de altul, ei înșiși îl descoperă și altora pe Hris tos. Căsătoria e
desăvârșită în un itatea ei, întru iubire. Unirea mirilor pentru a fi „amândoi un trup"
înseamnă a fi și „amândoi un duh", o unire realizată de Hristos atât după har, cât și după
identitatea umanității. Numai prin Hristos și Biserică ni se descoperă viața creștină,
asemenea unei renașteri, a unei nașteri de -a doua, precedată de taina Botezului. Prin unirea
cu Hristos, omul are posibilitatea de a muri cu adevărat în Hristos și cu Hristos, ca astfel să
poată ..umbla întru înnoirea vieții" prin vindecarea și transcenderea ruptu rii dintre omul
vechi și omul nou, dintre formă și conținut, dintre eros și iubire, precum și de -a uni cu
adevărat umanul cu divinul, iar și iar, „întru înnoirea vieții".
Iubirea face raiul accesibil pământului. Nu este bine ca omul să fie singur, pentru c ă
existența singuratică nu reflectă pe Dumnezeu. Neamul omenesc nu este bun decât în
unitatea masculinului și a femininului. „Adam -Eva, om -femeie este diada omenească ce
reflectă pluralitatea în Dumnezeu"136. Când bărbatul și femeia se unesc în căsătorie, ei
formează nu imaginea a ceva pământesc, ci a lui Dumnezeu însuși. Iubirea schimbă însăși
substanța lucrurilor, numai iubirea face din două ființe una singură. Numai ea unește
ființele cu Dumnezeu și apoi cu celelalte. Iubirea ajunge o formă a harului spre a depăși
starea de păcătoșenie, de separare și de izolare egocentrică. Cea mai uluitoare revelație
vestește aceeași natură a iubirii pe care Dumnezeu o are față de om și omul față de
Dumnezeul său și pe care o trăiește în adâncul inimii lui când ea este cu rată și deschisă
ființelor omenești.
Prezența unui eu conjugal în tot ceea ce soții gândesc, trăiesc și săvârșesc, în
existența lor comună, se descoperă în primu l; rând în asceza propriei iubiri dintre ei. O
anume jertfă căsatoria – sacerdotală, cotidiană ș i neîncetată, adusă pe altarul supremei
intimități dintre ei, de către eul personal al fiecăruia, face să triumfe un singur „eu‖. Chiar
numai a te lăsa iubit de către soțul tău presupune să renunți î n întregime la tine însuți, cum
renunță martirul la viața lui, pentru a dobândi o viață nouă, viața în Hristos. Prin asceza

136 Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., București, 1996, p. 320.

61
reciprocă a celor doi soți se realizează necontenit actul iubirii, se dezvăluie taina cre atoare a
chipului celui iubit.
Prin iubirea interpersonală care se naște între soți, se naște, se d ezvoltă și înflorește o
calitate proprie iubirii, împroprierea celuilalt ca fiind extensie a propriului eu. Durerea
celuilalt devine durerea ta, bucuria celuilalt devine bucuria ta, realizările lui devin
realizările tale. în acest fel, între cei doi soți s e naște o identitate, o comuniune reală, nu
formală, în care Dumnezeu se exprimă plenar, iar cei doi se împlinesc, la rândul lor, spre
desăvârșirea lor și a celor cărora le vor da naștere. Întreaga stabilitate a familiei se bazează,
așadar, pe identitatea dintre cei doi soți, în care se naște și înflorește iubirea desăvârșită.

4.2. Comuniunea conjugală și sfințenia familiei creștine

Creștinilor de astăzi, în general, li s -ar putea reproșa că nu mai înțeleg taina iubirii, că
iubitori de desfătări" mai mult decât iubitori de Dumnezeu137Lucrurile și -au ieșit din
firescul lor și criza spirituală prezentă peste tot o găsim concretizată și în viața de familie,
Senzualitatea ia locul iubirii și plăcerea ia locul comuniunii. Din perspectivă creștină, însă,
iubirea e ste prin excelență un act de ieșire din singurătate către persoana altuia. Odată
realizată comuniunea, ea nu este un câștig, ci o binecuvântare conferită de Creator celor
două creaturi, cărora dragostea le -a transfigurat întreg fundamentul ființei.
Dragost ea face pe soți ființe superioare, capabile să creeze în raporturile
interpersonale o comuniune vie și durabilă, infinit superioară plăcerii obișnuite. Dragostea
conjugală își reclamă ferm prezența în relațiile dintre soți, ea trebuie să fie totdeauna nouă ,
reînnoită, îmbogățită și îmbogățind pe celălalt. Acest fel de dragoste se recunoaște prin
adevărul, unitatea, fidelitatea și indestructibilitatea familiei.
Căsătoria este comuniune și dăruire, iar cei doi îl privesc pe Hristos privindu -se unul
pe altul. Se poate constata că destinul lumii depinde de iubirea cosmică a Sfinților, mai ales
atunci când acești sfinți sunt soți într -o familie creștină, a căror „viață este ascunsă cu
Hristos în Dumnezeu.‖ (Coloseni 3, 3). Prin însăși originea ei, căsătoria are m enirea să -i
pună în legătură directă pe soți cu Dumnezeu, iubirea dintre ei fiind un însemnat mijloc de
întâlnire cu El. Astfel, căsătoria creștină este o lucrare sfântă pe care Dumnezeu, în purtarea
Sa de grijă, o încredințează perechii umane cu scopul de a colabora cu El la opera Sa
creatoare și mântuitoare.

137 IITimotei 3,4.

62
În căutarea vieții veșnice, cei doi soți au menirea de a -L cunoaște pe Dumnezeu, căci
„aceasta este viața veșnică, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe
Iisus Hristos pe care L -ai trimis.‖138 Această cunoaștere, însă, nu este posibilă decât prin
comuniune. De fapt, aceasta este singura cunoaștere adevărată din punct de vedere religios.
A cunoaște lumea în Hristos, după slăvita Lui înviere, este de fapt a cunoaște că totul în
lume ș i însăși lumea, este darul iubirii lui Dumnezeu, este autorevelarea lui Dumnezeu prin
tot ce există, este chemarea de a recunoaște în toate pe Hristos, de a fi în comuniune cu El
prin toate, precum și de a dobândi și de a stăpâni totul ca viață întru El. Î n planul vieții
spirituale, a cunoaște nu înseamnă a vedea ceva din exterior, ci a surprinde sensul unei
realități în ea însăși, înseamnă a asimila ceva, a te identifica oarecum cu această realitate,
mai precis, a fi în comuniune.
Sfințenia face din căsăto rie o relație care transcende ordinea naturală, conferindu -i o
structură fundamental spirituală și prefăcând iubirea conjugală într-o punte de întâlnire a
arilor cu Dumnezeu. Experiența trăirii împreună, în căsătorie, e situată, astfel, la nivelul
vieții c elei mai înalte, din perspectiva căreia soții pot să înțeleagă descoperirea tainelor
mântuirii, ceea ce pentru ei înseamnă o autentică împărtășire de lumină. Având
binecuvântarea cerească asupra lor, ei trăiesc prin unire o viață îndumnezeită și harică. De
fapt, numai sfințenia face ca limita să fie o realitate spirituală, nevăzută, însăși esența
căsătoriei este sfințenia, viața ei lăuntrică fiind constituită de darul lui Dumnezeu, în
puterea Căruia credința, nădejdea și dragostea soților se țin într-o legă tură de natură
transcendentă.
Prezența Sfan tului Duh în existența celor doi miri și soți se descoperă, în primul rând,
drept o legătură între adevăr și viață, căci prezența și lucrarea Duhului, în numele Fiului,
pretutindeni și totdeauna, e creatoare de co muniune, iar comuniunea cere fiecăruia dintre
soți o dăruire de sine. Fără această dăruire, soții nu pot să se regăsească pe deplin unul în
celălalt. Astfel, ne putem da seama cât de adânc se înrădăcinează dăruirea generoasă a
soților în darul ui Dumnezeu. Numai soții care văd în darul pe care îl dobândesc de sus
adevărul vieții lor comune, înțeleg și ideea că numai în Hristos găsesc „Adevăru l și Viața"
(loan 14, 6). Prin urmare, Sfântul Duh se face instrumentul unirii Mântuitorului cu cei doi
soți într -o măsură atât de perfectă, încât se identifică El însuși cu opera pe care astfel o
realizează. Numai în aceste condiții se poate spune despre căsătorie că este și ea „viață în
Hristos". După cum Hristos este prezent, prin Sfântul Duh, în martiri, El poate fi prezent și

138 Ioan 17, 3

63
în soți. Sfântul Apostol Petru, în particular, era căsătorit, iar Clement al Alexandriei,
folosind o veche istorisire, ne spune că dragostea conjugală dintre Apostol și soția sa
ajunge la plenitudinea sa în momentul martiriului139.
În iubire nu se întâlnesc două principii cosmice, unul masculin și altul feminin, ci
două persoane. Iubirea este intenționalitate spre comuniune, proprie persoanelor omenești
în care se realizează o unire ființială printr -o dăruire reciprocă și îmbogățire reciprocă.
Perso ana nici n u exist ă fără iubire și sacrificiu, fără ieșire către un altul ca un iubit sau ca o
iubită, in ea însăși, persoana se estompează și dispare.
Raportându -ne la soți, lucrurile apar și mai semnificative, între cei care se iubesc se
subțiază membran a egocentrismului. Mirele ce se vede pe sine în mireasa sa își vede esența
cea mai intimă, își vede pe un al său alter -ego într -o ipostază specifică, întregitoare și
iluminatoare și se regăsește pe sine spunând: „Iată os din oasele mele…". Mireasa, la râ ndul
său: se percepe pe sine în eul mirelui care o iubește, devine plăcută lui în sensul cel mai
propriu al cuvântului. Altfel spus, simte că este primită în structura interioară a celui care
iubește, căci n -o privește ca pe ceva străin și n -o alungă din sine . Această unire de suflet și
de viață înlătură orice robie a unei persoane de către alta, surpă posibilitatea înfiripării
oricărei sclavii. Cel ce iubește își sculptează în suflet chipul celui iubit. Astfel, sufletul
celui ce iubește devine oglindă în care sclipește imaginea celui iubit. Păstrându -și integral
identitatea, fiecare trăiește prin celălalt, viața amândurora realizează, un „sine unit", centru
comun pe care s -a axat viața lor printr -o intervenție divină creatoare. Astfel, diferitele lor
manifest ări sunt armonice prin ele însele și tot prin ele însele își păstrează caracterul
personal.
Prezența unui eu conjugal în tot ceea ce soții gândesc, tr ăiesc și săvârșesc în
existența : comună se descoperă în primul rând în asceza proprie iubirii dintre ei. O anume
jertfa căsătoria -sacerdotală, cotidiană și neîncetată, adusă pe altarul supremei intimități
dintre ei, de către eul personal al fiecăruia, face să triumfe un singur „eu" în ispita oricărei
seducții și despărțiri, oricărei însingurări și cedări în fa ța morții. Chiar numai pentru a te
lăsa iubit de soțul tău se presupune să renunți în întregime la tine însuți, cum renunță
martirul la viața lui, pentru a dobândi o nouă viață, viața lui Hristos140.
Martiriul vieții cotidiene din căsătorie, o profundă și co nstantă chenoză și asceză, e
ascuns ochilor din afară, dar se înveterează drept eroismul unei noi forme de existență.
Având ca temei o astfel de chenoză și asceză reciprocă a celor doi soți, prin care se

139 Olivicr Clement, întrebări asupra omului, op. cit., p. 101
140 Ibidem, p. 187.

64
realizează necontenit actul iubirii, se dezvăluie ta ina creatoare a chipului celui iubit. Este
chipul unuia dintre ei, chip care își îngemănează razele cu ale celuilalt soț, pentru a alcătui
laolaltă o singură privire menită să contemple tot ceea ce este divin în cer și pe pământ, În
sensul acesta se expri mă și Dante, aflându -se cu Beatrice în Paradis: „ea îl privea pe
Dumnezeu, eu îl vedeam prin ochii ei și cerul devenise mai albastru…".
Soții se unesc unul cu altul, se sprijină și se împlinesc, dar totodată, încetul cu încetul,
își anulează patimile, î și transfigurează simțurile și își spiritualizează relațiile, astfel
înlesnindu -se creația de valori. O căsătorie în har duce încetul cu încetul către
spiritualizarea legăturilor dintre soți și astfel, Taina Nunții este și ea o punte către împărăția
lui Du mnezeu. „Oare nu și iubirea între soți se schimbă și se adâncește mereu, pe măsura
conviețuirii, nu se preface din putere în putere, punând mereu suișuri?"141. La început, când
cunoș tința lor abia în mugurește, iubirea le e mai mult trupească și cei doi sunt „un trup".
Mai apoi, iubirea -cunoaștere conlucrează spre sferele interioare ale sufletului, încât cei doi
devin un trup și un suflet, în sfârșit, după ani și ani, unirea lor devine tot mai adâncă,
spiritualizată, atât de adâncă încât cei doi ajung o inimă și-un suflet, o deoființime
duhovnicească. Abia atunci, pe culmile vieții, când, lăsând la o parte cele din afară, ca
element estetic, exterior, prezent sau nu, și celelalte se trec printr -o sete curată și statornică
de iubire și viață în Hristos și în Bis erică, flecare a trecut peste pragul din afară și a pătruns
profund în inima ființei co -părtașului său, a descoperit chipul dumnezeiesc, comorile
proprii fiecăruia, unicul personalității; nunta, căminul, unirea soților devine un reflex de
frumusețe cereasc ă, o viață dumnezeiască senină și adâncă și tare, o cale și anticipare a
împărăției, o Biserică a Duhului Sfânt pe pământ142. Prin rugăciunile de la Taina Nunții,
iubirea dintre cei doi soți se transfigurează, nu mai rămâne un sentiment trecător și fragil, c i
devine o putere .
Între bărbat și femeie trebuie să existe un raport de reciprocitate și complementaritate
în totalitatea complexă a existențelor personale. Din partea ambilor soți se cere
responsabilitate și maturitate. Baza relațiilor dintre bărbat și f emeie și ansamblul
manifestărilor vieții conjugale înseamnă, în mod real, reciprocă dăruire și primire,
participare intimă la viața unuia și a celuilalt, contopirea conștiințelor, complementaritate
de nevoi și aspirații ce trebuie să angajeze ființele celo r doi soți. În cadrul unirii conjugale,
soții își aparțin reciproc, nici unul nu mai are libertate absolută. Drepturile și îndatoririle
conjugale trebuie respectate cu strictețe și neștirbire.

141 Pr. Conastantin Galeriu, art. cit., p.489.
142 Ibidem.

65
Realizarea deplină a comuniunii între cei doi soți care tind spre sfințenie se
împlinește prin unirea lor cu Hristos euharistie. Prin împărtășirea din același potir
euharistie, între cei doi meri se întrupează, ca într -un „pântece matern", iubirea conjugală,
prin care ei dobândesc darul unei noi existențe, un „trup nou". Ca într -o „cincizecime
conjugală", ei primesc harul Duhului Sfânt pe care îl împărtășesc tuturor celor din jur143.
Prin împărtășirea cu Trupul și Sângele lui Hristos, orice imperfecțiune întâlnită înlăuntrul
vieții conjugale este înlăturată, neînțeleg erile dintre miri și soți sunt îndepărtate, distanțele
nepotrivirilor dintre ei sunt suprimate. Ceea ce se petrece între Hristos și sufletul fiecăruia
dintre cei doi devine un fapt semnificativ și pentru unirea lor. Cuminecându -se cu Hristos
euharistie, mi rii nu dobândesc doar ceva de la El, ci pe El însuși, nu primesc doar câteva
raze de lumină, ci primesc Soarele intreg. Nu dumnezeiască Pâine este asimilată de cel care
o mănâncă, ci Pâinea vieții este cea care schimbă, transformă și asimilează pe cel care -o
mănâncă. Această transformare profundă, prin care Hristos își împărtășește celor ce se
cuminecă „personalitatea" Sa, este condiția realizării unirii sfinte și indisolubile dintre miri.
Astfel, Hristos este butucul viței pe care sunt altoite noile ramuri , care sunt mirii și care nu
pot exista și nu pot crește ca fii ai împărăției decât „în Hristos și în Biserică". Fiecare mire
trăiește și simte viața celuilalt ca viață a lui proprie, luminată de mintea lui Hristos, precum
și sensibilizată și îndreptată sp re bine de Duhul lui Hristos. Așadar, mirii nu sunt numai
înrudiți, ci realmente „consângeni" (cf. Efeseni 5. 6) cu Hristos și întreolaltă, încât nu -și
mai despart, după ce își aduc și aportul voinței lor proprii, nici darurile și nici aspirațiile,
nici gâ ndurile și nici simțirile, în sentimentul lor comun de dăruire deplină lui Dumnezeu,
murind tainic împreună cu Hristos, ca și în starea lor de pregustare a stării de înviere, ei
constată că noua lor legătură, prin Sângele dumnezeiesc, devine mai importantă și mai
esențială decât legătura părintească naturală.144.
Fără integrarea în viața euharistică, căsătoria nu poate primi demnitatea de taină.
Comuniunea euharistică conferă Cununiei norma eternă a iubirii nemuritoare și o
transformă în noua realitate a vieții veșnice. Astfel, Sfânta Euharistie, fiind dătătoare a
celor mai înalte forțe morale, împărtășește și tăria legăturii dintre cei doi soți.
Vreme de opt sute de ani, neexistând o slujbă specială pentru Cununie, juruința
mirilor avea loc în fața Sfân tului Potir cu Sângele Mântuitorului. Căci nu în altă parte, ci
numai în acest Sânge stă puterea menită ca „pe cei doi să -i zidească într -un singur om

143 Arhim luvenalie lonașcu, Căsătoria și procreația – o tensiune pentru bioética, în "Gândirea", nr. 4-6/2001
P-9
144 Pr. Prof. Ilie Moldovanm op.cit., vol.III, P. 34

66
nou"145. Prin pecetluirea consimțământului lor la unirea pentru totdeauna cu acest Sânge, în
viața mirilor apare nodul divin care le împreună sufletele într -un singur „duh". Momentului
liturgic de la Epicleză îi corespunde momentul în care mirii, primind Trupul și Sângele
Domnului, se învrednicesc de rezidirea lor „în Hristos". Prin cuminecarea în ziua Cununiei ,
mirii primesc în interiorul ființei lor conjugale pe Hristos Euharistie. Hristos Domnul îi
atrage, îi transformă și ii face mădulare ale Trupului Său tainic.
A fi pe deplin icoană înseamnă a reflecta comuniunea divină în comuniunea umană și
acestei dem nități îi corespunde structura celulei umane inițiale, în care fiecare este făcut
față către fața celuilalt, „în fața" celuilalt. Libertatea lor constă în a rămâne cu totul în „da",
într-o existență reciprocă, în afirmarea lor mutuală, ca iubire nemuritoar e. La o asemenea
adâncime, I spune „te iubesc" înseamnă „trăim de -a pururi", în acest „da", în raza ochiului
veșniciei, două ființe față către față își spun una alteia cuvântul din Cântarea Cântărilor:
„Iubitul meu este al meu și eu sunt a lui" (Cântarea C ântărilor 2, 16). Existența lor este
reciprocitate ransparentă, apartenență la Dumnezeu. Unul în și prin celălalt – așa îi este dat
omului să fie al lui Dumnezeu146

4.3. Iubirea „agape” și rolul ei în familie

Prin iubire și dăruire, prin rugăciune și com uniune, prin sfințenia dobândită în urma unirii
euharistice cu Hristos, cei doi soți tind spre desăvârșirea sau împlinirea lor în viața de familie,
depășind limitele er osului și intrând în sfera iubirii duhovnicești, întreaga lor viață, trup și suflet,
tinde spre o transfigurare a legăturii dintre e i, prin comuniune și sfințenie.
Iubirea agape este dăruire din plinătatea bunătății, adică cu totul dezinteresată și lipsită de
egoism. Ea slujește, nu cere să i se slujească, ea este însăși Taina Fiului lui Du mnezeu întrupat,
care n -a venit să I se slujească, ci ca să slujească și ca să se dea pe Sine „preț de răscumpărare
pentru mulți" (Efeseni 5, 2). Prin iubirea agape, creștinismul slujește tuturora „ca toți să se poată
mântui". Această iubire întemeiază com uniunea omului credincios de Dumnezeu, iar dacă această
comuniune se strică din vina omului, numai agape poate s -o restabilească, coborându -se slujind.
Mântuirea este adusă în dar. Astfel, esențial, agape este darul pogorârii mântuitoare a lui
Dumnezeu îns uși în lume, prin har.147

145 Efeseni 2,15.
146 Paul Evdokimov, Femeia și mântuirea lumii, op. cit., p. 148
146 Efeseni 5, 19.

147 Ibidem, p 144.

67
A-ți iubi aproapele așa cum Dumnezeu ne iubește pe fiecare – acesta e modelul singurei și
adevăratei iubiri. Dumnezeu însuși deosebește iubirea divină de sentimentele omenești. "Cel ce
iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37).
Iubirea agape este o iubire harismatică, desăvârșitoare a misterului unității familiei, în Taina
Cununiei, iubirea umană e sfințită și amplificată de un dar ceresc. Adeseori se întâmplă ca mirii să
primească încă înainte de căsătorie arvuna acestei iubiri -agape, tocmai în vederea căsătoriei. Fără
această iubire -agape, nici un cuplu nu poate subzista, se sfărâmă, se sfâșie, se destramă. Unirea
este imposibilă fără sprijinul iubirii divin e a Celui care e una pri n fire.
Părinții Bisericii arată că doar iubirea dumnezeiască poate face ca două ființe să devină una.
Nici o altă iubire nu poate desăvârși această comuniune, ci, dimpotrivă, generează și amplifică
egoismul și despărțirea. Comuniunea se hrănește cu iubi re, iar fără iubire nu poate fi vorba de
comuniune. Și cum rugăciunea, iubire fiind, se hrănește și ea cu iubire, descoperim, iată, caracterul
indispensabil al rugăciunii împreună, prin care cuplul își poate înfige rădăcinile în „agape". Aceste
preliminari i sunt utile pentru a înțelege necesitatea ca cei doi să se iubească unul pe celălalt, așa
cum Dumnezeu ne iubește pe fiecare, adică să se privească așa cum Dumnezeu ne privește, să se
ierte așa cum Dumnezeu ne iartă, să -și poarte unul altuia poverile cu r ăbdare, așa cum Dumnezeu
răbdător este cu noi toți, să lucreze cu nădejde la schimbarea în bine, așa cum Dumnezeu lucrează
cu fiecare în parte148.
Vederea soțului sau a soției prin ochii lui Dumnezeu e un dar care neîncetat trebuie cerut în
rugăciunea împ reună. E o cerere esențială pentru viața cuplului, deoarece depășește orice
înțelepciune și orice raționament omenesc. Prea adesea, oamenii se privesc unii pe alții cu ochi
întunecați, lipsiți de lumina necreată a harului divin și de adevărata iubire, în c uplu, privirea este
fundamentală, căci ochii limpezi sunt icoana ochilor dumnezeiești. Harul lui Dumnezeu trece
întotdeauna prin ochii celuilalt. Iată unul din principiile de bază ale vieții spirituale în familia
creștină. De altfel, omul își vede aproapel e tot așa cum se vede pe sine. Privirea lui Dumnezeu este
totul în viața spirituală și cu atât mai mult în experiența mistică a familiei. Dacă această privire
lipsește, e înlocuită pe loc în inima omului de viziunea lumească, cu propriile -i înțelepciuni, l egi,
războaie și dezastre.149
Pe măsură ce se apropie de Dumnezeu, omul primește, primește energii le necreateă și i se
revelează treptat adevăratul său ipostas. Pe măsură ce descoperă comuniunea cu soțul în căsnicie și
renunță la sine, la vechile sale prej udecăți, din iubire pentru celălalt, omul renaște întru adevărata
sa persoană duhovnicească, în omul lăuntric, transfigurând crosul în iubirea „agape".

148 Ibidem, p.28
149 Michel Philippe Laroche, op. cit, p. 33

68
CONCLUZII

Viața creștinului este o Nuntă continuă în Biserică, nuntă care începe în Botez , se
împlinește în Euharistie și se desăvârșește în unirea cu Hristos în Împărăția Veșnică.
Căsătoria ne oferă prilejul și mijloacele de a crește și a ne maturiza emoțional și spiritual.
Legătura unității și a iubirii nesfâr șite dintre soț și soție este menită să dăruiască omeni rii o
experiență și o cunoaștere care să constituie un prim pas înspre scopul final – dragostea de
Dumnezeu și unirea cu El, care a devenit posibilă prin Iisus Hristos.
Urcușul duhovnicesc al familiei și înaintarea fiecărei persoane spre tot mai deplina
asemănare cu Hristos, nu se poate efectua decât în Biserică, unde Hristos, p rin Sfintele
Taine ne comunică și imprimă în noi Chipul Său.
Așa cum Sfânta Treime este Una, la fel și familia creștină, legată prin iubire ,
formează un singur întreg în duh și iubire. În aceasta constau puterea și fericirea ei aici, pe
pământ, și zălogul bucuriei ei neîncetate în cer. Ceea ce este comuniunea tripersonală în
sânul Dumnezeirii, aceea este comuniunea interpersonală în sânul fa miliei. Precum acolo
există o unitate de viață, dar și o trinitate de persoane, tot așa aici există o unitate de viață și
iubire, dar și o pluritate de persoane. Pluralitatea nu nimicește unitatea, unitatea nu
nimicește persoanele, ci le desăvârșește.
Cel cu adevarat iubitor trăiește nu pentru sine, ci pentru cei pe care îi iubește.
Sentimentele și gândurile lui sunt numai pentru cei iubiți. Sufletul lui este nedespărțit de ei
și nici depărtarea, nici trecerea timpului nu -l va despărți de oamenii dragi. Iub irea este mai
puternică decât moartea și nimic nu poate s -o doboare și s -o biruie.
Astfel, în familia cu adevărat creștină și iubitoare, tatăl nu trăiește pentru sine, ci
pentru soție și copii, soția pentru soț și copii, iar copiii sunt nedespărțiți cu suf letul de
părinți.

69
BIBLIOGRAFIE

Biblia sau Sfânta Scriptură , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1997.
Molitfelnic , Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
București, 1998;
Alan Loz Mc. Ginnis , Importanța prieteniei , traducere de Adriana Ciorbaru, Editura
Curtea Veche, București, 2000 ;
Amedee, Părintele, Dominique Meggle, Monahul și psihiatrul, Editura Christiana,
București, 1997;
Bălan, Ioanichie, Arhimandrit, Călăuza ortodoxă în familie și societate, II, Editura
Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Chișinău, 1999;
Băncilă, Vasile, Inițierea religioasă a c opilului, Editura Anastasia, București, 1996;
Berdiaev, Nicolai, Sensul creației, Editura Humanitas, București, 1992;
Boca, Arsenie, Ieromonah, Cartea împărăției, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe a
Aradului, 1995;
Idem, Ridicarea căsătoriei la înălțimea de Taină, Editura Agaton, Făgăraș, 2002;
Bria, Ion, pr. prof., Credința pe care o mărturisim, Editura Institutului Biblic și de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987;
Brianceaninov, Ignatie, Sf. Ierarh, Despre înșelare, Schitul Românesc Lac u, Sfântul Munte
Athos, traducere din limba rusă de dr. Adrian și Xenia Tănăsescu -Vlas, Editura
Publistar, București, 1996;
Chapman, Gary, Campbell, Ross, Cele cinci limbaje ale iubirii ale copiilor, Editura
Curtea -Veche, București, 2001;
Clement, Alexandr inul, Cuvânt de îndemn către eleni, VI, 72, traducere, introducere și
note de pr. Dumitru Fecioru, în Părinți și Scriitori bisericești, Editura Institutului
Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1982;
Clement, Olivier, Bartolomeu I, adevăr și libertate, Editura Deisis, Sibiu, 1997;
Idem, întrebări asupra omului, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, Alba Iulia, 1997;
Colan, Nicolae, Mitropolit, Pastorale, Editura Arhidiecezana, Cluj, 1995; 16. Danion
Vasile, Cum să ne creștem copiii, Editura Sophia, București, 2002; 77. Epifanie,
Teodoropulos, Arhimandrit, Familiei Orlodoxe -cu smerită dragoste, Schitul Lacu,
2001;
Evdochimov, Paul, Femeia și mântuirea lumii, Editura Christiana, București, 1995;

70
Idem, Ortodoxia, Editura Institutului Bibl ic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române,
București, 1996;
Idem, Taina iubirii, Editura Christiana, București, 1999;
Ioan, Gură de Aur, Sfântul, Puțul și împărțirea de grâu, Editura Bunavestire, Bacău, 1995;
Ioan de la Varlaam, Cuviosul, Fericirile, în colecția Comorile pustiei, 15, Editura
Anastasia, București, 1997;
Ioannidis, Klitos, Părintele Porfirie, Editura Bunavestire, Bacău, 1999;
Irineu, episcop de Ecaterinburg și Irbit, Educația religioasă a copiilor și tinerilor,
traducere de Diana Potlog, Editura Sophia, București, 2002;
Idem, Mamă, ai grijă!, Editura Bunavestire, Bacău, 2002;
Irineu, Pop Bistrițeanul, episcop dr, Pavăza credinței, Editura Omniscop, Craiova, 1994;
Îndrumări misionare, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, București, 1987;
Laroche, Michel Philippe, Un singur trup -aventura mistică a cuplului, Editura Amarcord.
Timișoara, 1995;
Lazarev, Serghei Nicolaevici, Sistemul autoreglării câmpurilor, Editura Dharana,
București, 2000;
Magdalena, Maica, Cu să comunicăm copiilor credința ortodoxă, traducere de Cristian
Pop și diac. Ioan Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2002;
Idem, Sfaturi pentru o educație ortodoxă a copiilor de azi, Editura Deisis, Sibiu, 2000;
Man, Serafim, Arhimandritul, Un buchet de pil de și învățături creștine pentru tineri,
Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureșului și Sătmarului, Baia -Mare,
1995;
Marc -Antonie, Costa de Beauregard, pr., Rugați -vă neîncetat, Editura Institutului Biblic și
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998;
Mihălțan, Ioan, episcop, De vorbă cu credincioșii, Editura Episcopiei Oradiei, 1993;
Mihoc, Constantin, pr. dr., Taina căsătoriei și familia creștină, Editura Teofania, Sibiu,
2002;
Mladin, Nicolae, /Crainic, Nicihifor/Căndea, Spiridon/ V asilescu, Emilian, Tinerețe și
înviere, Editura Omniscop, Craiova, 1999;
Moldovan, Ilie, pr. prof., Iubirea -taina căsătoriei, Teologia iubirii I, Alba Iulia, 1996;
Idem, Adevărul și frumusețea căsătoriei, Teologia iubirii II, Alba Iulia, 1996;
Idem, Adoles cența, preludiu la poemul iubirii curate, Editura Renașterea, Cluj -Napoca,
2001;

71
Natu, Grichentie, Protos, Din frumusețile viețuirii creștine, Editura Arh iepiscopiei Sucevei
și Rădăuților, Suceava, 1999;
Pârâian, Teofil, Arhimandritul, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj -Napoca,
2001;
Scrierile Părinților Apostolici, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureș ti, 1995;
Shedd, Charlie W., Scrisori Caterinei, Editura Bizantină, București, 1995;
Socoteanu, Ion, Căminul credinței sau familia, București, 1991;
Stăniloae, Dumitru, pr. prof. dr., Sfânta Treime sau la început a fost iubirea, Editura
Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1993;