Familia Monoparentala – Intre Dependenta Si Autonomie

FAMILIA MONOPARENTALĂ – ÎNTRE DEPENDENȚĂ ȘI AUTONOMIE

CUPRINS

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA TEMEI. INTRODUCERE

I.1 Noțiuni generale despre familie

I.1.2 Tipuri de familie

I.1.3 Funcțiile familiei

I.1.4 Dinamica instituției familiale

I.2. Elemente specifice ale familiei monoparentale

I.2.1. Definiții

I. 2.2. Tipologie

I.2.3 Cauze

I.2.4. Relația părinte – copil în familia monoparentală

CAPITOLUL II

II. Familia monoparentală – între dependență și autonomie

II.1. Cauze și forme de dependență

II.2.Dezvoltarea autonomiei, strategii și factori de capacitare (empowerment

II.3. Inegalități și șanse. Riscul de excluziune socială

II.4. Politici sociale

CAPITOLUL III. Aplicații practice. Studii de caz

Capitolul IV .Concluzii finale

Bibliografie

CAPITOLUL I

IMPORTANȚA TEMEI. INTRODUCERE .

Am ales această temă deoarece:

În România, după perioada comunistă fenomenul de monoparentalitate a luat amploare devenind un fapt social, iar serviciile de ocrotire și protecție a familiei și copilului, respectiv de protecție a părintelui singur sunt prelucrate frecvent cu scopul de a implementa și de a dezvolta o intervenție specializată.

M-au interesat cauzele care au dus la acest fenomen în perioada de tranziție a României „transformarea familiei nucleare – celula societății ” în familie monoparentală și consecințele acesteia.

În urma unei analize privind familia din perioada comunistă și familia din zilele noastre, perioada de tranziție 1990-2014 putem răspunde la întrebarea: De ce în perioada comunistă numărul familiilor monoparentale era mai mic în comparație cu cel de acum?

Rata divorțurilor era scăzută, divorțul era privit ca o rușine de populație, un stigmat, interzis prin lege pentru anumite categorii sociale de oameni: preoți, polițiști, militari etc.

Politicile sociale puse în practică de regimul comunism urmarea o continuă evoluție a familiei și menținerea indicatorilor demografici între anumiți parametri. Între anii 1966-1989 familia a făcut obiectul unor politici severe axate pe:

Consemnarea ratei de natalitate la niveluri ridicate, necesare creșterii volumului populației;

Prezervarea modelului familial conjugal, fiind unicul permis și legitim, astfel controlul strict al familiei de către stat a perturbat evoluția firească a familiei;

1 octombrie 1966, s-a dat decretul 770, prin care se interzicea tuturor femeilor să întrerupă sarcina, cu mici excepții. de aici ia naștere „generația decrețeilor”. Rata natalității din anul 1968 este cu aproximativ 2500000 de nou născuți față de anul 1967. O consecință a acestui fapt este numărul mare de copii abandonați, respectiv 2%.

Politica pro natalistă adoptată de regimul comunist a asigurat cetățenilor:

Locuințe, prin construirea unui număr mare de locuințe;

Serviciu stabil și sigur prin construirea de fabrici și uzine;

Învățământ gratuit și obligatoriu.

Astfel statul comunist prin aceste politici sociale a ținut unită „familia nucleară”

În perioada de tranziție statul datorită politicilor slabe de protecție socială nu poate oferi minimul de bunăstare, de menținere a familiei nucleare, acesta transformându-se în cele mai multe cazuri odată cu societatea, fiind un rezultat al dinamicii acesteia, ca fapt social în familie monoparentală.

Locuințele construite din fondul social sunt foarte puține:

Incapabilitatea tinerilor de a-și cumpăra o locuință;

Lipsa locurilor de muncă;

Educație scăzută, deoarece părinții cu venituri foarte mici nu-si permit întreținerea copiilor în scoli, licee, facultăți.

O consecință a acestor lucruri este generația „de decreței” și-au redus drastic natalitatea

și rata totală a fertilității, orientându-se spre migrația externă când au apărut aceste oportunități. Exemplu: dacă un tânăr vrea să-și întemeieze o familie! Se pune întrebarea: Ce condiții îi oferă societatea noastră?

Pentru achiziționarea unei locuințe trebuie să aibă putere financiară, carieră profesională, sau dobândirea unei moșteniri.

Pentru a-și permite să conceapă un copil, gospodăria în care locuiește trebuie dotată cu minimul de utilități, pentru ca din salariu să-și poată plăti costurile de întreținere, coșul zilnic de cumpărături, etc.

Din acest punct de vedere ne întrebăm? De ce sunt atâtea divorțuri? De ce a crescut numărul familiilor monoparentale? Consecința creșterii numărul familiilor monoparentale pentru societate înseamnă: scăderea numărului natalității .

Fenomenul se demarcă și prin caracterul precar al maternității, au loc nașteri în afara căsătoriei la grupul de vârstă cuprins între 20-24 de ani care reprezintă un contingent important.

Diferențele copiilor tinerilor din cele două medii sunt:

Educația – datorită situației financiare nu toți părinții din mediul rural își înscriu copii la liceu;

Lipsa locurilor de muncă – foarte multe familii trăiesc din indemnizațiile copiilor;

Lipsa controlului nașterilor – frecvență redusa a cuplurilor in cadrul cabinetelor de planning familial;

Se păstrează societatea de tip patriarhal – căsătoriile se fac în funcție de statutul social, de bunăstarea traiului familiei.

De aici ia naștere familiile monoparentale, mame tinere singure, tatăl biologic nu-și asumă responsabilitatea deoarece este incapabil să asigure condiții minime de trai, primează prejudecățile și stereotipurile „copil din flori”.

Oscilația divorțului în această perioadă după o creștere masivă în perioada anilor 1991-1994 când se înregistrează peste 37000 de hotărâri de divorț.

Din ulterioarele recensăminte aflăm că din totalul nucleelor familiale 10% sunt familii monoparentale, 49% au un copil. Rapoartele Comisiei Naționale de Statistică estimează că evoluția diferă după tipurile de familie, care se datorează schimbării comportamentului reproductiv în special a natalității în afara căsătoriei, precum și alte fenomene demografice.

Extinderea fenomenului de monoparentalitate se datorează:

Creșterea maternității în afara căsătoriei;

Creșterea numărului de divorțuri la familii cu copii.

În partea teoretică am descris:

Capitolul 1:

Noțiuni generale despre sociologia familiei: tipuri de familie, funcțiile familiei

dinamica instituției familiale .

Noțiuni despre familia monoparentală: definiție, tipologie, relația părinte singur-copil;

Capitolul 2:

Obiective folosite: fenomene de dependentă cu care se confruntă familia monoparentală, strategii de dezvoltare; șansele reale ale familiei monoparentale prin care inegalitățile de gen care conduc la diferențe, discriminări marginalizare, excludere socială a familiei monoparentale – includerea acesteia.

Capitolul 3:

Partea teoretică a lucrării a studiului de caz, am urmărit acest lucru printr-o cercetare de tip calitativ, folosind ca și cadru de analiză cinci familii monoparentale.

CAPITOLUL 1

I.1. Noțiuni generale despre familie

Istoria vie a umanității, sub toate dimensiunile sale biologică, psihologică, socioculturală, economică și politică aparține coexistenței dezvoltării bărbatului și femeii, unul prin, cu și pentru celălalt, precum și a ascendenților prin, cu și pentru descendenți.

Familia ca grup social, ca formă specifică de comunitate umană, ca microsistem social constituie, într-un fel sau altul cum este și firesc, obiect de studiu foarte multor discipline. De aceea se impun unele precizări conceptuale și metodologice.

Etimologic, acest concept are origine în ”famulus” care are un sens mai larg de supus, robitor, ascultător și unul restrâns de slugă, rob, slujitor.

Dicționarul de Filozofie(Dicționar de Filozofie, Editura Polirom, București, 1978) definește familia ”formă primară de comunitate umană care cuprinde un grup de oameni legați prin consanguinitate și înrudire”.

O abordare mai largă întâlnim în Dicționarul UNESCO, în care familia este înțeleasă drept ”formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care unește pe soți și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic și spiritual” (Voinea, M., Stănoiu, A., Sociologia familiei, Editura TUB, București ,1983)

Antropologul francez Claude Levi-Strauss, definește familia ca un grup organizat, care își are originea în căsătorie, care constă din soț, soție și copii născuți din uniunea lor, din relația lor, deși, uneori acestui grup restrâns, i se pot adăuga și alte rude.

Pornind de la considerații de ordin evolutiv, HERSENI definește familia” ca unitate biologică de bază nu doar ontogenetică, dar și filogenetică a lumii, care nu e individual ci perechea de sex opus, complementar, capabilă să dea naștere altor ființe umane, mai mult decât perechea ca atare(sterilă), perechea fertilă și progeniturile ei”.

Definirea noțiunii de familie ridică dificultăți, putând fi privită atât din punct de vedere sociologic cât și juridic.

În sens sociologic, familia ca formă specifică de comunitate umană desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare(Voinea, M., Stănoiu, A., Sociologia familiei, Editura TUB, București ,1983). În acest înțeles se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitate de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude.(Ionașcu, A, Mureșan, M, Familia și rolul ei în societate, Editura Dacia, Cluj, 1975). În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, psihologice, fiziologice și economice între cei care formează comunitatea de viață și interese. Relațiile de familie au un caracter de complexitate pe care nu-l găsim la alte categorii sociale. Avându-se în vedere un anumit aspect al relațiilor de familie, s-a spus că familia este o realitate biologică prin uniunea dintre bărbat și femeie și prin procreație. Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți. Familia tipică este aceea care este formată din părinți și copii. În mod obișnuit familia dă naștere următoarelor raporturi:

de căsătorie, care constituie baza familiei;

cele dintre soți, care constituie efectele căsătoriei;

cele dintre părinți și copii, care sunt rezultatul raporturilor dintre soți;

cele dintre alte persoane care mai fac parte din familie.

În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care izvorăsc din căsătorie, rudenie(inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. În acest înțeles, familia este o realitate juridică, prin reglementarea ei de către lege.

Noțiunea sociologică și cea juridică de familie, în mod obișnuit, coincid, se suprapun. Sunt, însă, situații în care această corespondență nu există. Astfel, de exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece nu mai există între ei o comunitate de viață și de interese. Dar unele drepturi și obligații, deci relații de familie în sens juridic, continuă să existe (exemplu, cele privind întreținerea, dreptul la nume, privind bunuri comune dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei). Tot astfel, când copilul este încredințat unei instituții de ocrotire încetează de fapt relațiile între acesta și părinții lui, nu însă și relațiile juridice care se exprimă în obligația de a plăti contribuția la întreținerea copilului. De asemenea, există unele raporturi de ordin personal, nepatrimonial. În unele cazuri, raporturile juridice de familie există în afara familiei considerată din punct de vedere sociologic. Astfel, dacă frații se căsătoresc și fiecare își formează propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi de familie juridică, deși ei aparțin unor familii, în sens sociologic, diferite. Pe de altă parte, raporturile care se stabilesc între concubini, care în anumite limite, au o comunitate de viață și interese, nu se exprimă și în raporturi de familie juridice, deoarece concubinajul este în afara de lege, statul sprijinind și ocrotind numai căsătoria și familia. În cazul familiei în afara căsătoriei,uția la întreținerea copilului. De asemenea, există unele raporturi de ordin personal, nepatrimonial. În unele cazuri, raporturile juridice de familie există în afara familiei considerată din punct de vedere sociologic. Astfel, dacă frații se căsătoresc și fiecare își formează propria familie, ei continuă să fie legați prin raporturi de familie juridică, deși ei aparțin unor familii, în sens sociologic, diferite. Pe de altă parte, raporturile care se stabilesc între concubini, care în anumite limite, au o comunitate de viață și interese, nu se exprimă și în raporturi de familie juridice, deoarece concubinajul este în afara de lege, statul sprijinind și ocrotind numai căsătoria și familia. În cazul familiei în afara căsătoriei, tatăl și copilul pot să nu locuiască împreună, să nu aparțină aceleiași familii în sens sociologic, dar sunt legați prin raporturi de familie juridice (Filipescu, I, Tratat de dreptul familie, Editura All Beck, București, 2000).

Familia este considerată elementul natural și fundamental al societății, principiu ce apare atât în cadrul actelor noastre legislative, cât și în unele acte internaționale privind drepturile omului. Întreaga dezvoltare a umanității este legată de constituirea și evoluția formelor de colectivitate umană, dintre care familia reprezintă una dintre verigile sociale cele mai vechi și mai specifice în asigurarea continuității și afirmării depline a ființei umane. Deși relativ independent în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în ultimă instanță și condiționată, în organizarea și evoluția sa, de modul de organizare a societății pe care o reflectă (Filipescu, I, Tratat de dreptul familie, Editura All Beck, București, 2000).

În ultimele studii sociologice, demografice, juridice, se evidențiază faptul că familia europeană este în derivă : se produce un fenomen de dezinstituționalizare a familiei; revoluția sexuală urmează revoluției industriale; sporește inflaționist numărul copiilor născuți înaintea și în afara căsătoriei; familia europeană refuză să-și asigure perpetuarea : un copil este prea puțin, dar doi, prea mult. Nici un specialist nu contestă semnele declinului instituției tradiționale a căsătoriei și semnele ”crizei familiale” : ponderea crescută a persoanelor singure, înmulțirea ”uniunilor libere”, sporirea numărului de divorțuri, apariția copiilor în afara căsătoriei, reducerea nupțialității.

Cu toate schimbările făcute și care probabil vor continua, va rămâne totuși marcată dorința oamenilor de a conviețui fericiți în cupluri, dând naștere și educându-și copiii. Multiplele definiții date până acum familiei au încercat să evidențieze o serie de aspecte atât de ordin structural cât și funcțional:

o familie constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii, cu anumite obiceiuri, care respectă anumite tradiții, care aplică anumite reguli de educație, într-un cuvânt se creează o atmosferă( Vincent R.);

familia este unitatea de interacțiune și intercomunicări personale, cuprinzând relații sociale de soț-soție; mama- tată; fiu – fiică; frate – soră(Burgess, E., Locke, H.);

familia este un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărie casnică comună, sunt legați prin anumite relații natural – biologice, psihologice, morale și juridice (Bădina, O.).

Plecând de la aceste definiții se pot contura următoarele caracteristici ale familiei.

existența unui anumit număr de persoane;

reuniunea lor este urmarea actului de căsătorie;

între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi și obligații garante juridic;

relații interpersonale, de ordin biologic, psihologic și moral dintre membrii;

climat psihosocial;

ansamblu de norme și reguli privind conduita membrilor grupului familial;

organizarea structurală cu o anumită distribuție a rolurilor și sarcinilor familiale;

îndeplinirea unor funcții în raport cu societatea(Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A la Z, Editura Științifică, București,1991).

Putem afirma că familia constituie unul dintre cele mai complexe microsisteme sociale, în ea regăsindu-se, practic, imensa majoritate a elementelor structurale ale sistemului social global. Familia implică viață economică, viața socială, viața spirituală; implică relații economice, juridice, spirituale, implică dimensiunea biologică și dimensiunea socială. Familia reprezintă ”laboratorul” în care oamenii, membrii societății, substanța vieții sociale se formează și își petrec o importantă parte a vieții lor. Este cadrul în care se transmit valori și norme sociale, este instituția ce-și pune amprenta inconfundabilă și de neînlocuit asupra formației spirituale a oamenilor asupra modului de raportare a acestora le ei înșiși, la semenii lor, la societatea în ansamblul ei (Voinea, M.,Stănoiu,A.,Sociologia familiei, Editura TUB, București ,1993).

Fiecare familie dezvoltă o structură proprie a repartizării responsabilităților devenind un agent de socializare prin intermediul căruia membrii familiei își interiorizează norme și valori, preiau roluri și dezvoltă abilități de rezolvare a problemelor.

I.2 Tipuri de familie

Recunoașterea familiei drept grup natural și fundamental al societății nu a dus automat la o concepție unică despre familie, la o tipologie fixă a ei.

Sociologii americani, Burgess și Locke, considerau că în toate societățile și epocile istorice, familia umană se deosebește de alte grupuri prin următoarele caracteristici:

este formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge, adopțiune;

membrii familiei, de regulă, locuiesc sub același acoperiș, alcătuind un singur menaj;

este compusă din persoane ce interacționează, intercomunică în cadrul rolului de soț-soție, mamă-tată, etc;

menține și perpetuează o cultură comună derivată în principal din cultura societății date, prezentând și caracteristici proprii familiei respective.

Unii sociologi afirmă că familia ca grup primar în interiorul căreia se organizează relații puternice, au stabilit următoarea tipologie a familiei:

după exercitarea autorității:

familia patriarhală;

familia matriarhală

familia egalitară(egalitatea autorității).

după gradul de extindere:

familia nucleară;

familia extinsă.

După tipul de relație:

familie de origine(consangvine)

familie de procreare din rudenie.

Pe de altă parte, autorii de modele teoretice se raportează la următoarele tipuri de familie:

modelul individualist – normativ implică familia nucleară, restrânsă și clar delimitată de restul societății, în interiorul căreia raporturile membrilor urmează o logică individualistă;

la polul opus, Stanciu Stoian pare să aibă în vedere o familie aproape ”topită” în comunitatea rurală;

Stahl și Herseni vorbesc despre o familie care, în calitate de unitate socială, are limite bine conturate, dar care funcționează, în rural, după un principiu comunitar(Stănciulescu, A., Sociologia educației familiale, Editura Polirom, București, 2003).

Murdock distinge familia de ceea ce numește în mod obișnuit mariaj care, în concepția sa este ”un complex de obiceiuri ce se centrează pe relațiile unei perechi de adulți asociați sexual în cadrul familiei”( Voinea, M.,Stănoiu,A.,Sociologia familiei, Editura TUB, București ,1993). El folosește conceptul de ”familiei nucleară” prin care înțelege ”un bărbat și o femeie căsătoriți și urmașii lor„.

În literatura de specialitate se folosesc mai multe concepte pentru a desemna uniunea dintre soț, soție și copiii necăsătoriți ai acestora. Utilizarea conceptelor ”familie simplă”, ”restrânsă”, ”conjugală”, ”biologică”, ”elementară”, sau ”nucleară” se face un sens echivalent și indiferent de denumirea dată de un autor sau altul, semnificația este aceeași.

Cei mai mulți autori concep familia nucleară drept un grup social universal, care există în toate societățile cunoscute. Există o legătură strânsă între universalitatea și ”utilitatea familiei”, pe de o parte și funcțiile ei pe de altă parte.

Conceptul de ”diadă nucleară” desemnăm relația de conexiune dintre ocupanții a două din cele trei poziții tip din familia nucleară. În cadrul unei familii nucleare complete pot exista trei diade nucleare:

diada soț – soție;

diada tată – copil;

diada mamă – copil.

Potrivit acestei terminologii, în situațiile în care este ocupată una sau două din cele trei poziții posibile, atunci avem de-a face cu o familie nucleară incompletă. Tipuri de familii nucleare incomplete:

tată cu copil;

mamă cu copil;

un cuplu marital fără copii;

doi sau mai mulți frați(surori) fără părinți.

În familia nucleară se întâlnesc asamblate patru funcții fundamentale pentru viața socială și anume:

sexuală

economică

reproducătoare

educațională.

Forma completă a cuplului, fiecare adult normal aparține la el puțin două familii nucleare și anume : aceea în care se naște și aceea pe care și-o constituie prin căsătorie.

Potrivit acestui criteriu, sociologii folosesc următoarele concepte:

familia de orientare – prin care se desemnează familia în care te naști și crești, formată din mamă, tată, frați, surori. Această familie este denumită și prin conceptele de familie de origine, familie consanguină, cu rude de sânge.

familia de procreare – stabilită prin propria căsătorie și care include soțul, soția, fiii, fiicele. Acest tip de familie are și numele de familie de procreare, familie proprie(care ți-o formezi prin alegerea partenerului de viață) sau familia conjugală (tocmai pentru a sugera faptul că se organizează în căsătoria partenerilor ajunși la vârsta maturității). Din punct de vedere al structurii sale, grupul conține în mod normal o relație conjugală, care reprezintă relația originară și una parentală dependentă de cea dintâi.

În studiile antropologice efectuate de Radoliffe – Brown familia de procreare este numită familie elementară și considerată ca bază a sistemului de înrudire în orice societate.

După criteriul dimensiunii putem vorbi de familii simple, restrânse, sau dimpotrivă de familii largi, extinse.

Murdock distinge mai multe variante de familii lărgite, funcție de dimensiunea lor și de modul de alcătuire. Aceste tipuri sunt:

familia extinsă propriu-zisă;

familie lineară;

familie tulpină.

După Levi – Strauss familia lărgită se compune din mai multe descendențe colaterale reunite pentru exploatarea unui domeniu comun, păstrând totuși o oarecare libertate în privința alianțelor matrimoniale.

Sociologii au conceput cele două tipuri de familie ținând cont mai ales de specificul funcționalității acestora. În urma acestor comparații, unii autori evidențiază superioritatea tipului extins de familie, alții înclină spre absolutizarea avantajelor oferite de tipul nuclear.

Avantajele și dezavantajele unuia sau altuia dintre tipurile familiale variază în împrejurimile date, de la o societate la alta.

După criteriul locuinței familiei, tipurile specifice sunt : familie de rezistență și familie de interacțiune.

Prin familie de rezistență înțelegem toate persoanele care locuiesc în aceeași casă, care au deci locuință comună și desfășoară unele activități economica – gospodărești. Familia de rezistență nu reunește numai rudele, ci și alte categorii de persoane care pot locui temporar în familie, este cunoscut acest tip de concept ”menaj” .

Menajul este grupul de persoane care locuiește sub același acoperiș și care desfășoară o activitate domestică comună. În menaj sunt incluse în afara cuplului conjugal, copiii, alte rude și chiar persoane străine care din diverse rațiuni locuiesc împreună.

Grupul de persoane între care există în primul rând relația de rudenie dar și alte relații cum ar fi cele de întrajutorare, schimburi reciproce de produse, vizite, etc, folosim conceptul de familie de interacțiune.

În conceptul de familie trebuie să fie luate în considerare și aspectele normalității vieții familiale. Potrivit acestui criteriu, familiile pot fi normale și nenormale. În general se acceptă că normalitatea se referă la îndeplinirea tuturor funcțiilor pe care familia și le-a asumat și prin opoziție, nenormală este familia în care una, sau mai multe funcții nu sunt îndeplinite. Pentru aceasta din urmă tip de familie se mai folosesc conceptele de familie deficitară, carențată.

I.1.3 Funcțiile familiei

Semnificația universală a familiei ca celulă bazală a oricărui sistem social este susținută de necesitatea satisfacerii funcțiilor sale specifice, ”care nu pot fi transferate nici unei alte unități sociale”, funcții considerate de majoritatea psihologilor ca fiind ”fundamentale” : funcția economică, socializatoare, de solidaritate și funcția sexuală și reproductivă.

Acum este greu de afirmat dacă aceste funcții mai sunt cu adevărat ”fundamentale”. Această caracteristică era potrivită societății tradiționale, însă modernitatea redimensionează drastic funcțiile.

Dintre toate funcțiile, funcția economică a fost și rămâne cea mai importantă, iar evoluția ei este considerată ca fiind constantă în timp. Funcția reproductivă a avut cea mai importantă pondere economică.

Iolanda Mitrofan (Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A la Z, Ed.Științifică, București, 1991). ordonă funcțiile după criteriul importanței, argumentând așezarea lor în această ordine astfel:

1. Dintre toate funcțiile, funcția economică a fost și rămâne cea mai importantă, iar evoluția ei rămâne constantă în timp. Societatea tradițională avea ca principal criteriu al opțiunii maritale, calculul economic. Și societatea contemporană apelează și la acest calcul economic, dar nu ca fundament al constituirii unui cuplu (deși nu a fost total abandonată această perspectivă), ci mai mult ca interogație privind necesitatea formării unei familii.

2. Funcția reproductivă a avut cea mai importantă pondere economică.

În familia tradițională exista principiul conform căruia „părinții nu trăiesc atât pentru ei, cât pentru realizarea în viață a copiilor lor” (Iluț, P., Familia și asistență, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1995). Familiile fără copii erau stigmatizate, însă modernitatea a impus abandonarea acestui principiu și ca urmare, cotele natalității au cunoscut o scădere îngrijorătoare, marcându-se trecerea la „familia axată pe adulți”:

3. Funcția de socializare a cunoscut aceeași traiectorie ca și funcția reproductivă. O serie de factori ce au determinat reducerea numărului de copii au avut o influență decisivă și asupra socializării. Însă, cauza principală, a reducerii interesului familiei pentru socializare este preluarea de către societate printr-un sistem global (grădinițe, școli), astfel că preocuparea părinților pentru educarea copiilor lor scade, ei petrecând din ce în ce mai puțin timp cu ei.

4. A patra funcție, de solidaritate, a avut și ea un rol destul de important în societatea tradițională, relația paternală și cea fraternală .

Întărind solidaritatea familială, cu timpul, legătura dintre sentimentele umane a slăbit și aproape s-a pierdut. Mulți autori consideră că oamenii își sunt suficienți lor înșiși, fapt care face să-i uităm cu ușurință pe cei care ne-au precedat și să nu ne interesăm de cei ce vor urma.

5. Funcția afectiv-sexuală, după autorii mai sus menționați, este singura funcție care cunoaște o traiectorie ascendentă. Dintr-o poziție marginală, inferioară, sexualitatea a devenit în societatea modernă unul din factorii ce condiționează existenta, dezvoltarea sau destrămarea unui cuplu sau a unei familii.

I.1.4 Dinamica instituției familiale

Status – poziția ocupată de un individ în spațiu social însoțită de reguli formale și informale, de drepturi și îndatoriri care trebuie respectate.

Rol – desemnează așteptările dinamice ale statusului, trecerea de la poziția abstract acreditată la comportamentul concret.

În literatura americană rolul este mai evidențiat; statusul fiind considerat o variantă, etapă a rolului. Sunt cunoscute patru tipuri de rol (Allports: „structura și dezvoltarea personalității”, 1981):

Rol prescris: este dat social și există în afara individului concret;

Rol perceput: imaginația fiecărui individ a rolului sau perceput de societate;

Rol asumat: rolul perceput la care se adaugă componenta evaluativ afectivă;

Rol efectiv jucat: capacitatea individului de a transcrie comportamental cerințele de rol.

Când discutăm despre status-rol în context familial este operant să discutăm în termeni de așteptări. Psihologia socială preconizează diferit cele două noțiuni în acest spitit.

Statusul este totalitatea atitudinilor, reacțiilor la care un individ spre exemplu, tatăl se așteaptă din partea celorlalți în baza faptului că el este tată.

Rolul reprezintă așteptările celorlalți fată de el.

Fiecare membru al familiei are status și rol, în diferite culturi și etape istorice, așteptările de rol se concretizează prin conținuturi diferite.

Evoluțiile în structura familiei în a doua jumătate a secolului XX au condus la o retribuire a autorității în cadrul familiei, în sensul egalizării relative a pozițiilor de autoritate a soților. Astfel familiile din societățile europene se caracterizează prin distribuție relativ echilibrată a raporturilor de autoritate. S-a constatat că posibilitățile de exercitare egalitară cresc pe măsura creșterii nivelului de instrucție a partenerilor. Cu o tendință comună este relativă diminuarea autorității părinților asupra copiilor.

În comunitățile urbane, părinții în vârstă exercită o slabă autoritate asupra copiilor, observându-se o autoritate inversă a copiilor asupra părinților deveniți bătrâni și dependenți.

Principalele transformări intervenite în modelele familiale pot fi rezumate astfel:

relația familie societate:

scăderea importanței funcției economice a familiei;

laicizarea și dezinstituționalizarea parțială a familiei;

accentuarea mobilității sociale a membrilor familiei;

emanciparea femeii prin: prelungirea carierii școlare, accentuarea profesionalizării, promovarea socială, independența economică a femeii;

preluarea de către societate a unor funcții familiale;

mărirea bunăstării familiale.

comportamentele tinerilor necăsătoriți

desacralizarea căsătorii;

reducerea importanței motivațiilor economice căsătoriei;

creșterea heterogamiei căsătoriei;

tendința de egalizare a pozițiilor la căsătorie ale bărbaților și femeilor;

diminuarea și dispariția rolului părinților și rudelor în căsătoria tinerilor;

scăderea ratei nupțialității;

afectarea natalității de scăderea nupțialității.

comportamente familiale:

creșterea importanței relațiilor emoțional afective dintre parteneri;

intensificarea preocupării soților pentru calitatea vieții familiale;

diversificarea formelor de conviețuire;

declinul relativ al familiei nucleare bazat pe căsătorie;

emanciparea poziției femeii;

acceptarea relațiilor extraconjugale;

scăderea importanței relațiilor economice în cadrul familiei;

creșterea importanței comunicării de preocupări;

tendința de egalizare a diviziunii rolurilor;

supraîncărcarea relativă a soților în activități extrafamiliale;

generarea unor noi concepții cu privire la diviziunea rolurilor și conflictelor generare;

creșterea relativă a instabilității nucleare;

creșterea divorțialității;

scăderea rate căsătoriilor;

modificarea legislației divorțului.

Concluzia modificărilor au produs:

la nivel individual: egalizare a statutului bărbaților și femeilor, creșterea bunăstării familiei, creșterea satisfacției partenerilor din conviețuirea într-un anumit cuplu și ca urmare a adoptării unui anumit comportament nupțial și fertil.

la nivel societal: scăderea ratei nupțialității, creșterea instabilității familiei nucleare.

Schimbările în comportamentele nupțiale și familiale nu semnifică prăbușirea familiei ca și instituție socială, ci doar manifestă o atitudine favorabilă față de familie prin practicarea comportamentelor dezirabile din punct de vedere social.

Levy-Strauss prin teoria cooperării și a schimbului insistă asupra faptului că mariajul în afara familiei/tribului este cel mai eficient mijloc de a crea alianțe.

Orientarea funcționalistă poate fi interogată și din punct de vedere epistemologic mai larg: îngrijirea copiilor, reglarea relațiilor sexuale, cooperarea și schimbul sunt problemele care puteau fi soluționate și prin alte aranjamente. Există probabilitatea ca familia să fi apărut din încercarea delirării unei strategii instituționale optime.

I.2. Elemente specifice ale familiei monoparentale

I.2.1 Definiție

Monoparentalitatea poate fi definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de rudenie între unul dintre părinți (părintele singur) și copilul sau copii săi, între membrii grupului stabilindu-se drepturi și obligații, reglementate prin norme legale.

Din punct de vedere juridic, familia monoparentală nu este considerată „familie” deoarece nu are la bază căsătoria, care este principalul instrument de constituire a familiei, neîndeplinind funcțiile definitorii esențiale ale familiei.

Din punct de vedere al structurii familiei, structura familiei monoparentale este considerată atipică. Deoarece apare o asimetrie între membri ei și apărând inevitabil o proeminență ierarhică determinată de statutul de susținător și ocrotitor al părintelui singur și acela de dependent, și în mare măsură, de neajutorat al copilului. Astfel familia monoparentală se apropie de modelul de autoritate al secolului XX, când această autoritate era deținută de persoana care aducea venit

Păstrarea echilibrului psihic afectiv personal și al familiei, găsirea soluțiilor funcționale sunt direct proporționale cu educația, cu cât nivelul profesional este mai ridicat cu atât acesta face mei bine față solicitărilor (carieră profesională – venit mai mare – copii beneficiază de educație și stil de viață mai bun).

Din punct de vedere numeric, familia monoparentală poate fi formată din părinte și unul, doi sau mai mulți copii, și bunicii.

I.2.2 Tipologia familiei monoparentalitatea

Din punct de vedere al numărului de persoane care constituie familia, poate fi:

familie monoparentală binară (doi membri);

familie monoparentală binară (trei membri) etc.

După calitatea și permanența interacțiunilor, familiile monoparentale pot fi:

camuflate în cadrul legal al familiei, când unul dintre părinți evitând relațiile dintre ei (cazul părinților devotați, care își manifestă grija pentru copiii comuni);

legăturile sunt păstrate numai cu copii, părinții evitând relațiile dinte ei (cazul părinților devotați care își manifestă grija pentru copii);

absența fizică a unuia dintre părinți, care pe o perioadă lungă este plecat din localitate, spitalizat sau deținut;

unul dintre părinți este decedat;

când părinții nu sunt căsătoriți, familie monoparentală formată din copil și părintele necăsătorit;

caz aparte de familie monoparentală: adopția de către un adult a unuia sau mai mulți copii.

I.2.3. Cauzele ce au dus la familia monoparentală

Sunt rezultatul dinamicii sociale și economice generale, având ca urmare transformări ale comportamentelor nupțiale și ale modelelor familiale.

Principalii factori care au condus la familia monoparentală sunt:

diminuarea funcțiilor familiei prin preluarea unora de către societate;

creșterea gradului de ocupare a femeilor și a dorinței de a promova social;

mărirea independenței economice a tinerilor;

creșterea veniturilor prin care li s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi singure, fapt care a avut drept efect reducerea frecvenței căsătoriilor pe motive de constrângere economică;

sporirea diversității politice, culturale și spirituale;

efecte de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la un grup la altul și de la o societate la alta.

Aceste transformări ale comportamentului nupțial și sexual au următoarele consecințe asupra societății.

consecințe negative:

rata natalității scăzută, pe termen lung afectează posibilitățile de dezvoltare economică și socială a societății, respectiv îmbătrânirea societății;

mărirea numărului de pensionari, creșterea impozitelor, scăderea populației active;

diminuarea rolului moștenirii (avere, nume, rang social)

consecințe pozitive:

grad mărit de satisfacere a partenerilor care conviețuiesc împreună;

mărirea independenței unui partener fată de celălalt;

creșterea bunăstării familiei, prin creșterea veniturilor.

I.2.4 Relația părinte – copil în familia monoparentală

Pentru a putea vorbi de relația copil părinte trebuie să avem în vedere modelele de familie care se aseamănă cu familia monoparentală.

În modelul patriarhal familie monoparentală, relațiile sunt de autoritate din partea părintelui față de copil, deoarece:

părintele este singurul care aduce venit în familie;

părintele ia decizii privind instituționalizarea copilului până la cele legate de tipul de scoală pe care s-o urmeze;

mama părinte unic, își asumă rolul de cap de familie;

relațiile cu copii sunt dificile, copii rămân dependenți de unicul părinte, neasumându-și riscul de a lua decizii.

Modelul contractualist familie monoparentală: independentă deoarece părintele și-a propus în mod deliberat să fie părinte și se receptează compatibil cu situația creată. Exemple: părinte singur – cuplu de homosexuale și lesbiene, copii născuți prin sarcini contractuale (mamă surogat). Este promovată libertatea individuală.

Ca o concluzie: în general relația dintre părintele singur și copil în familia monoparentală primează respectul reciproc, copilul își ajută părintele prin împărțirea sarcinilor domestice și îndeplinește rolul de suport emoțional, de substituit al partenerului absent. Se observă că aceste tipuri de experiențe determină femeile să se masculinizeze, devenind mai ferme în luarea deciziilor, iar bărbații să se feminizeze fiind mai sensibili și empatici în raporturile cu ceilalți. Exemplu: la tații singuri se înregistrează o scădere a interesului pentru performanță profesională și creștere a interesului pentru familie; mamele singure își continuă studiile, sunt mai autoritare și dezvoltă activități de întrajutorare în favoarea familiei.

Ipoteză: se poate vorbi despre „demisie paternă?

Rolul tatălui care trăiește separat de copilul său se limitează în majoritatea cazurilor, la plata pensiei alimentare și la dreptul de a vizita copii periodic. Dar statisticile și anchetele cantitative avansează ipoteza unei paternități sărace în atribute.

în America:

mai mult de jumătate din tați nu plătesc pensia alimentară conform căreia sunt obligați;

dreptul la vizită este unul slab utilizat;

în Europa, Franța:

54% dintre copii părinților divorțați nu și-au văzut tatăl după divorț sau nu întrețin cu aceștia decât legături conjuncturale.

Cauză: ce argument există în fața ruperii contactelor cu copilul și refuzul de a contribui la întreținerea copilului prin refuzul de a plăti pensie alimentară? Rezultatele anchetelor pot fi utile pentru înțelegerea raporturilor dintre tații separați de copii lor prin hotărâri de divorț avem următoarele categorii:

asociații furioșii: foștii parteneri păstrează sentimentele cu privire la desfacerea mariajului; procesul de divorț, furia reprimată reprezintă aspectul caracteristic al relației lor, iar întâlnirile cu copilul devin ocazii de stres.

inamicii înfocați: custodia copilului este principala sursă de conflict; nici un părinte nu acceptă calitățile parentale ale celuilalt; problemele copilului sunt puse pe seama greșelilor sau dezinteresul acestuia; evenimentele cu prilejul cărora se întâlnesc se transformă în teatre de război.

colegi care cooperează: părinții care rămân în relații bune după divorț; împărtășesc toate grijile și bucuriile legate de copil; participă împreună la asigurarea bunăstării copilului fără ca relația lor să depășească, îndatoririle și drepturile parentale fiind formulate de instanța judecătorească.

prieteni la cataramă: interesul copilului este ridicat; încredere unul în celălalt; modul în care își exercită rolul parental este foarte apropiate cu cel din perioada căsătoriei; ajutor reciproc între părinți și în alte privințe.

Cauzele pentru care bărbații după divorț rup legătura copilul: se consideră vinovat de destrămarea familiei, se recăsătoresc după divorț, par a fi scutiți de tulburări psihologice și fiziologice pe care le prezintă frecvent femeile aflate în aceiași situație. Viața bărbatului divorțat are mai multă continuitate și stabilitate în raport cu viața femeii divorțate.

Practica judiciară evidențiază interesul copiilor, în marea parte a cazurilor mama este cea care răspunde mai bine nevoilor copilului, fiindu-i încredințat copilul. Daca divorțul se pronunță din culpa tatălui acesta este sancționat prin lege, la plata pensiei alimentare și dreptul de a-și vizita copilul.

Astfel monoparentalitatea este o construcție socială, din punct de vedere al terapeuților familiei care afirmă: depravarea paternă ascunde o depravare conjugală, copilul ia locul tatălui în familie devenind confident, suport și mentor al mamei. Situație care îi conferă o poziție specială în câmpul puterii, familiile dezvoltându-se cu importante consecințe asupra întregii sale dezvoltări afective și psiho-sociale. Sunt cazuri pro și contra asupra fenomenului „demisiei paternale”. Sunt tați care luptă pentru dreptul lor de a face parte din viața copilului său, aspectele fiind luate în considerare din punct de vedere al situației financiare, locuință, serviciu. Tați care odată cu divorțul fug de responsabilitate, rupând total sau parțial legătura cu copii.

CAPITOLUL II

II. Familia monoparentală – între dependență și autonomie

Cauze și forme de dependență

Semnificația verbului „a depinde” se referă la o relație fizică, în care un lucru este condiționat de altul. Dependența poate fi abordată în următoarele sensuri:

Economic – anumită persoană depinde de altă/alte persoane sau instituție pentru asigurarea existentei;

Socio-legal – sintagma numind lipsa unei identități individuale legale sau publice, ca și în cazul femeii măritate, statut dobândit prin căsătorie;

Politic – dependență față de o putere conducătoare exterioară (colonie sau grup social fără cetățenie);

Moral psihologic – se referă la o trăsătură de caracter individuală, similară lipsei de voință sau trebuințelor emoțional excesive.

Dependența economică – stare în care se află o persoană care nu dispune de resurse necesare pentru a se întreține singură, capacitate limitată de a-și asigura veniturile necesare unui nivel de trai decent.

Dependența economică poate fi identificată la anumite categorii:

Persoane fără ocupație (bolnavi, persoane cu diverse forme de handicap, vagabonzi);

Persoane cu ocupații care nu sunt aducătoare de venit ()elevi, studenți, casincele);

Persoanele care realizează venituri foarte mici (pensionari, angajații în munci sezoniere). În această categorie se regăsesc și persoane din familii monoparentale.

Raportul de interdependență dintre familie și suportul psihic se identifică prin analiza modului constituirii bugetului familiei.

Bugetul familiei (gospodăriei) reflectă în venitul membrilor acesteia. Un posibil profil al surselor de venit al familiilor monoparentale poate include:

câștigul personal, obținut din salarii, pensii, comercializarea produselor din gospodărie, chirii, dobânzi, câștiguri ocazionale;

produse realizate în gospodărie pentru autoconsum;

suport al familiei lărgite (cadouri, moșteniri);

suport comunitar (donații);

prestații sociale (alocații pentru copii, ajutor social, ajutor de șomaj, alocație de sprijin, ajutoare pentru invalizi, orfani);

pensie alimentară datorată copiilor de părintele absent;

asistența medicală a copiilor (servicii de îngrijire a sănătății și subvenționarea medicamentelor);

subvenționare parțială a transportului în comun pentru copii;

servicii educaționale gratuite pentru clasele I-VII;

burse de studiu și de merit pentru elevi și studenți; burse și ajutoare sociale pentru elevii și studenții proveniți din familii sărace.

Conform raportului Băncii Mondiale, Politici Sociale și Sărăcie în România, familiile monoparentale prezintă un risc mai mare de sărăcie, principale probleme cu care se confruntă aceste familii sunt dificultățile economice, care pot genera situații de abandonare a copiilor. Tot din raportul Băncii Mondiale, Politici Sociale și Sărăcie în România se poate trage concluzia că gospodăriile cu copii conduse de femei sunt mai vulnerabile la factorii de risc deoarece veniturile femeilor sunt în medie mai mici cu cele ale bărbaților, susținătorul familiei dispune de o pregătire școlară modestă. Astfel mare parte a familiilor monoparentale se înscriu în categoria gospodăriilor care primesc indemnizații din partea bugetului public mai mult de cât contribuie, dependența de banii publici fiind un prilej de culpabilizare.

De ce aceste tipuri de dependență sunt blazate de opinia publică? Pentru că în așteptările modelului patriarhal în care ne aflăm, ajutorul primit din sfera publică reprezintă sursa a dependenței care ar trebui descurajată, iar dependența economică fața de soțul lor nu este sancționată. Dependența economică de veniturile soțului este asimilată ca și o problem[, în timp ce dependența de banii publici este doar o chestiune publică.

În acest sens Miroiu M. (Miroiu. M, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iași, 2003,p.13) arată „Statul se simte confortabil față de femei odată ce le include în categoria casnicelor și mai puțin confortabil față de bărbați, pe care îi tratează ca persoane fără ocupație. Casincele par a avea acest statut prin liberă opțiune și nu reprezintă o problemă publică. Bărbații fără ocupație sunt însă o problemă politică asumată ca stare.”

Astfel munca desfășurată în sfera casnică este ignorantă, subapreciată pentru că nu este aducătoare de venit. De cele mai multe ori, dependența de sprijinul public este asociată singurătății în plan privat.

Din punct de vedere al criteriilor de clasificare față de cel/cei care acordă suport întâlnim:

dependența fată de o persoană, de obicei rudă a persoanei dependente (dependența copilului fată de părintele său, dependența soției față de soț, dependența bătrânului față de copilul său adult);

dependența față de o instituție (centru de zi, azil de bătrâni, cantină de ajutor social).

Un alt criteriu de clasificare a dependenței este dimensiune de gen a educației, Astfel după modelul tradițional avem:

fetele sunt înclinate spre dependență (îmbrăcate în roz, se joacă cu păpușile, le sunt întărite comportamentele ce denotă sensibilitate, empatie, atenție)

băieților le sunt cultivate raționalitatea, spiritul de competiție. Sobrietatea comportamentală, sunt îmbrăcați în culori închise, se joacă cu mașinuțe.

Aceste stereotipuri de gen, cât și permise ale diferențierii într-un sens negativ, chiar a discriminării între sexe. Socializare de gen comportă și valențe pozitive, persoanele își pot contura identitatea de gen, fetele își accentuează trăsăturile feminine iar băieții pe cele masculine. Dependența fetelor este tradițional văzută față de tată, apoi față de soț. În paralel bărbații devin posesivi, arogându-și drepturi asupra persoanelor de sex feminin din familiile lor, ca și cum ar avea asupra lor drept de proprietate.

Sunt întâlnite două situații în cazul familiei monoparentale conduse de femei:

femeia caută înlocuitor, pe care să se bazeze, care să ofere ocrotire; femeia se reintegrează în familia de origine, căutând împreună cu copii săi protecția tatălui bunic.

se depășește comportamentul etichetat drept dependent prin: înfruntarea problemelor de viață, asumarea responsabilităților.

Miroiu M.„cultura noastră este cea a îngrijirii bărbaților adulți de către femei. Aceasta creează o dependență a bărbaților față de femei și este ideologic camuflată în sintagma îngrijirea copiilor. Cei mai mulți bărbați adulți sunt implicit tratați drept copii eterni”

II.2.2 Dezvoltarea autonomiei

Strategii și factori de capacitate

Autonomia este un concept opus dependenței, o ipoteză fundamentală privind moralitatea faptelor oamenilor. Aceștia nu pot fi apreciați ca subiecți morali, recompensați sau pedepsiți dacă: faptele lor nu sunt rezultatul exercitării conștiente, avizate și asumate a liberului lor arbitru.

În opinia Miroiu M. (Miroiu. M, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iași, 2001, p.63), autonomia poate fi realizată cu condițiile:

Eliberarea sau libertatea față de constrângeri, „Condiția pentru care a ne păstra autonomia este absența oricărei intervenții nelegitime a oricărui amestec forțat în propria viață.” Autonomia nu se poate exercita în comunități în care nu se respectă liderul arbitru al fiecărei persoane. Această condiție în cadrul problematicii familiei monoparentale, poate fi identificată la nivelul cauzelor care au determinat constituirea familiei respective. De cele mai multe ori se recurge la divorț, din cauza constrângerilor pe care unul din parteneri le denunță (eliberarea de sub stresul unei relații nesatisfăcătoare).

Astfel decizia unuia dintre soți de a desface legăturile atrage după sine echipa multidisciplinară (avocat, judecători, preot etc.) cu rolul de a media conflictul .

Libertatea de a alege, presupune să avem la dispoziție un minim de condiții pentru alegere și mai ales pentru a-i da curs. Pentru familia monoparentală, poate fi analizată libertatea pe parcurs. Sunt vizate condițiile necesare în manifestarea libertății de a alege de către părintele singur. Astfel avem următoarele pârghii de diminuare a libertății de a alege:

resurse economice reduse, din cauza faptului că în România, sărăcia afectează familiile monoparentale, părintele singur este adesea în situația de a-și dobândi doar resursele necesare traiului zilnic;

dublă zi de muncă și timpul insuficient, părintele singur trebuie să se împartă între munca pentru salariu, munca în gospodăria proprie și grija față de familie;

părintele singur își petrece cea mai mare parte a timpului liber alături de copii acordându-le sprijin inclusiv în petrecerea liberă a acestora;

Informația și rezonabilitatea alegerii (alegerea în cunoștință de cauză), pentru ca o alegere să fie rezonabilă Miroiu M. (Miroiu. M, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iași,2001 p. 64) arată:

identificarea obiectivelor valoroase;

capacitatea de a ordona prioritățile;

găsirea mijloacelor pentru îndeplinirea obiectivelor;

adaptare la schimbarea priorităților scopurilor și mijloacelor.

Lipsa informațiilor de manipulare și șansele reduse la educație, suferința, epuizarea din cauza suprasolicitării conduc la subminarea autonomiei.

Recunoașterea faptului că ori ce persoană este valoroasă, acesta condiție este dimensiunea etică a autonomiei, condiția de posibilitate pentru acest tip de atitudine reprezintă respectul egal pentru fiecare om ca persoană.

II.2.3 INGALITĂȚI ȘI ȘANSELE FAMILIEI MONOPARENTALE

RISCUL DE EXCLUZIUNE SOCIALĂ

II.2.3.a INEGALITĂȚILE FAMILIEI MONOPARENTALE

În sfera publică sunt remarcate discrepanțe între femei și bărbați, unele cu importanța și rol mare în discriminare, astfel avem: accesul și menținerea pe piața muncii; diferența de venituri (veniturile femeilor sunt considerate mai mici în raport cu veniturile bărbaților, numărul femeilor care nu obțin venituri este îngrijorător de mare, fapt ce le accentuează dependența de aducători de venit).

Miroiu M.((Miroiu. M, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iași 2004 p. 231) face remarca „femeile câștiga mai puțin și dacă au aceleași surse de venit la fel ca bărbații”. Astfel în cazul salariilor și pensiilor, acestea sunt mai mici din cauza vechimii în muncă. Statul stimulează femeile să iasă din competiție atunci când au copii mici. Deși trăiesc în medie șapte ani mai mult ca bărbații, au dreptul să se pensioneze cu cinci ani mai devreme decât bărbații din câmpul muncii. Legitimarea unei astfel de politici este protecția mamei sau a copilului.

Consecința este aceea că femeile pierd în competiția profesională și devin dependente de veniturile bărbaților. În aceste condiții inegalitatea devine dependență.

Sunt evidențiate discriminări subtile:

eliminarea tacită din profesiile sau pozițiile ierarhice care au câștiguri ridicate;

educația diferită a fetelor și băieților, fetele sunt orientate spre profesii feminine;

discriminare subiectivă pentru femeile, mamele singure existând o percepție accentuată de discriminare;

discriminare instituțională, pentru femeile divorțate , reluarea numelui de fată.

Din punct de vedere legislativ femeile au aceleași drepturi ca și bărbații, nu se fac diferențe între familia nucleară completă și familia monoparentală.

Pasti V.( Pasti V., Ultima inegalitate. Relațiile de gen în România, Editura Polirom, România, University of California Press, Berkeley, 2003 p.92) observă existența de realitate dublă:

discriminări de gen, rezultate din modul de aplicare a legilor;

familia condusă de femei, mult mai numeroase și mai sărace decât cele conduse de bărbați, întâmpină dificultăți fiind discriminate în societate;

șansele sunt diminuate pe piața muncii până la inexistența timpului liber;

mamele singure sunt frecvent plasate în grupurile socio-profesionale, defavorizate decât tații aflați în aceiași situație;

tații în cele mai multe cazuri își păstrează locul de muncă, fac apel la familia extinsă sau persoane care îl pot ajuta în îngrijirea copilului, în timp ce femeile încearcă să facă față prin efort propriu atât solicitărilor de la locul de muncă și celor din spațiul privat.

Astfel femeia ajunge la diminuarea angajării profesionale și chiar la pierderea locului de muncă. Motivația femeilor este mai redusă decât cea a bărbaților deoarece femeile sunt educate pentru activități desfășurate în gospodărie și pentru creșterea copiilor.

Inegalitățile legate de familia monoparentală pot fi de diverse tipuri:

inegalități structurale, privind componența aritmetică a familiei;

inegalitatea dintre îngrijirea permanentă a copilului și îngrijirea lui ocazională;

inegalitate la nivel venit/consum;

inegalități de status social;

inegalități privind oportunitățile de dezvoltare socială;

În cazul familiei monoparentale, numărul persoanelor adulte este care sprijină copilul este mai redus față de cel al familiilor complete. Rezultă un efort mai mare susținut de părintele singur în creșterea copilului.

În structura rolurilor familia monoparentală este considerată familie incompletă, în care părintele singur joacă ambele roluri.

Din punct de vedere al inegalităților de venituri față de familia completă, acestea decurg din faptul că, în principal un singur venit este distribuit astfel încât să acopere necesarul întregii familii. Diferențele de venituri conduc și le diferențele de status personale din familiile monoparentale sunt mai sărace și mai vulnerabile.

Inegalități de statusuri dintre părinții căsătoriți și cei necăsătoriți, divorțați sau văduvi, pot fi remarcate în toate societățile care se fundamentează pe o structură de tip patriarhal.

Există inegalități și între un tată singur și o mamă singură:

tatăl este mai bine valorizat fiind o excepție pozitivă;

mama este încadrată în categoria faptelor de viață obișnuite.

Inegalitățile privind susținerea nemijlocită apar atunci când:

părintele singur își îngrijește permanent copilul, se dedică copilului său, renunță la proiectele sale personale sau le amână

părintele ocazional separat de familie poate să-și urmărească planurile de viață, beneficiază de libertatea de a nu purta responsabilitatea de fiecare zi a copilului.

Ca o concluzie, părintele ocazional are șanse mai bune pentru dezvoltarea sa personală, prin faptul că participă social la diverse activități, iar părintele singur este pus de a renunța la situația la oportunitățile ce apar, de cele mai multe ori, în viața profesională din motivul ca nu are cine să se îngrijească de situația copilului. Din punct de vedere al educației și socializării copiilor în familia monoparentală , prima scoală unde inegalitățile sunt observate, învățate și chiar acceptate este familia. În familie copilul învață asocierile sex/rol și își formează așteptările corespunzătoare privind ceea ce se cuvine să facă fiecare membru al familiei. Școala este următorul factor unde copilul învață rolurile în societatea noastră, modelul tradițional este predominant: tatăl vine de la serviciu obosit și care este așteptat de copii ca un erou, este figura paternă, iar mama deși face toate treburile casnice și cele de îngrijire, acest lucru este privit unul obișnuit.

II.2.3.b ȘANSELE FAMILIEI MONOPARENTALE

Pentru a putea vorbi despre șansele familiei monoparentale trebuie să vorbim de ceea ce politica publică ar trebui să presupună în favoarea acesteia: politici ale egalității de șase pentru părinți singuri.

Egalitatea de șanse în sfera privată: egalitatea de șanse pentru părinții singuri pot însemna măsuri stimulative de participare la viața socială, pe piața muncii, în cultură.

În România sunt semnificative din perspectiva egalității ce șanse, următoarele legi:

Legea nr. 48 din 2002 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare;

Legea nr. 202 din 19 aprilie 2002 Republicată privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați;

OG 84 2004 pentru modificarea și completarea legii nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse între femei și bărbați.

În legea 48/2002 discriminarea este definită ca orice deosebire, excludere, reacție sau preferință după anumite considerente, dar numai în domeniul politic, economic, social sau cultural. Sau în ori ce alt domeniu al vieții publice.

Discriminare ține de rasă, etnie, naționalitate, religie, limbă, categorie socială, sex, vârstă, convingeri. Articolul 8 din legea 84/2004 se face distincție între discriminare directă și discriminare indirectă. Prin discriminare directă se înțelege tratamentul mai puțin favorabil aplicat după criteriul sex decât a fost sau ar fi tratată o altă persoană într-o situașie comparabilă. Prin discriminare indirectă se face referirea la situația în care prevederi criterii sau practici ar pune persoane de anumit sex într-un dezavantaj în comparație cu persoane de sex opus, excepție când prevederea sau practica se justifică în mod obiectiv printr-un scop legitim, iar mijloacele de atingere a scopului sunt adecvate și necesare. Articolul 9 menționează că maternitatea nu poate constitui motiv de discriminare.

Legea din 2004 arată că promovarea egalității între bărbați și femei, precum și eliminarea oricărei forme de discriminare se aplică în domeniul muncii, educației, sănătății, culturii, participării la decizii.

Articolul 4 definește discriminarea pozitivă sau măsurile stimulative drept măsuri speciale prin care se intenționează accelerarea realizării în fapt a egalității de șanse între bărbați și femei.

Articolul 5 prevede măsuri speciale pentru protecția maternității, a nașterii și a alăptării. Sunt menționate măsuri stimulative pentru protecția unor anumite categorii de bărbați și femei. În acest punct pot fi articulate măsuri care să îmbunătățească situația părinților singuri.

Articolul 9 conține măsuri legate de maternitate, astfel se stipulează că maternitatea nu constituie un motiv de discriminare în selecția candidatelor la angajare și că este interzisă solicitarea unui test de sarcină.

Concluzie : în legile menționate, pentru familia monoparentală nu există prevederi explicite, politicile egalității se șanse fiind implicite, corelate strategiei generale.

Strategia Europeană pentru Egalitate între sexe a identificat cinci domenii de intervenție: economic, participare la viața politică, drepturi sociale, viața civică, roluri diferite ale sexelor.

Comisia Europeană a propus o strategie comunitară privind egalitatea de gen, cu scopul combaterii inegalității și a discriminării dintre bărbați și femei, având la bază următoarele strategii : egalitate la viața economică; participare egală la procesul de luare a deciziilor; egalitate la viața socială; egalitate la viața civilă; schimbarea rolurilor de gen și depășirea stereotipurilor.

Sărăcia este o primă cauză cu care se confruntă familia monoparentală, ceea ce duce la marginalizare. Marginalizarea în formele sale radicale duce la excluderea socială. Prin sărăcie înțelegem că indivizii săraci și familiile lor nu au acces la educație, spațiu public, educație. Marginalizarea este cauzată de absența unui minimum de condiții sociale de viață, condiții economice, rezidențiale, ocupaționale, educație, instrucție, toate acestea ducând la un deficit de posibilități de afirmare și participare la viața colectivității. Marginalizarea se adâncește progresiv, astfel o persoană marginalizată din punct de vedere economic devine treptat marginalizată și din punct de vedere al educației, sănătății.

Acest lucru conduce la lipsa de șanse reale de integrare socială, la lipsa de oportunități de a obține un loc de muncă și anularea posibilităților de a ieși din starea de marginalizare.

Lipsa autonomiei este situația cu care se confruntă frecvent părinții din familie monoparentală, șansele acestora de viată fiind diminuate printr-o participare socială deficitară.

Astfel se identifică șapte locații de putere privind evaluarea oportunităților de participare al cetățenilor:

Corpul – se referă la bunăstarea fizică și emoțională, conservarea sănătății (hrana, igiena, reproducerea, planning familial);

Bunăstare – privește toate aspectele de la naștere până la moarte, școală, facultate, asigurarea asistenței sociale până la asigurarea unei game diverse de servicii comunitare;

Implicarea în viața culturală – domenii de activitate socială, unde se pot discuta probleme de identitate și interes public;

Asociațiile civice – mărirea interesului prin intermediul participării în asociațiile civice;

Economia – cuprinde organizarea colectivă a producției, distribuției și consumului de mărfuri și servicii; este recunoscută drept sursa cea mai importantă de stratificare a neautonomei;

Organizarea relațiilor de violență și corecție – statul deține în mod legitim autoritatea asupra mijloacelor de corecție;

Sfera instituțiilor reglementate și juridice – statul înființează o structură organizatorică, birocratică și care poate subordona cetățenii.

Concluzie privind șansele sociale ale familiei monoparentale: egalitatea se poate realiza numai după ce persoanele vizate ies din izolare și nu mai sunt marginalizate.

II.2.4 Politici sociale ale familie monoparentale

În momentul de față societatea românească are ca trăsătură importantă sărăcia ce apare ca o stare ce afectează familii, grupuri mari de oameni, trecând din sfera privată în cea publică.

Cauzele:

reducerea populației active;

creșterea raportului de dependență demografică în favoarea dependenților vârstnici (în anul 2013 Institutul Național de Statistică arată raportul de 1,5 pensionari la un salariat), consecința fiind procesul de îmbătrânire a populației, politici de restructurare, acest lucru ducând la creșterea inflației, dinamica prețurilor, scăderea veniturilor populației.

Politicile în domeniul populației și familiei în general și politicile orientate pe familiile monoparentale sunt corelate de măsuri economice concrete.

Alocația pentru copii, care este universală, are o valoare foarte mică. investigarea comparativă teoriilor și politicilor sociale privind familia constituie o importanță permisă pentru identificarea răspasurilor adecvate realității la o serie de probleme:

servicii de îngrijire temporară a copiilor, servicii de consiliere temporară;

modalități de protecție socială privind accesul pe piața muncii a celor care au în îngrijire copii minori;

facilități privind locuința și calitatea locuinței;

crearea unor alternative abordabile privind petrecerea timpului liber;

sprijinirea implicării comunității în depășirea dificultăților celor aflați în nevoi.

Politicile în sfera familiară urmăresc aspecte cantitative (creșterea natalității) și calitative (creșterea vieții familiale).

Măsuri de protecție specială a maternității

Maternitatea este o experiență prin care o persoană de sex feminin aduce pe lume un copil, manifestă față de acesta grijă, se ocupă de creșterea lui.

Maternitatea poate fi privită ca o instituție, deoarece regulile de influențare și control social al comportamentelor individuale privind femeile devenite mame, dar s e poate vorbi și de o etică maternă: orice persoană care crește copii în manieră maternă poate fi mamă.

Protecția maternității numește totalitatea măsurilor luate lan nivelul politicilor sociale, reglementările și legile care ocrotesc mama și copilul.

planificare familială face posibilă conștientizarea responsabilității asumate ca părinte, creează premize pozitive dezvoltării copilului dorit;

alocații pentru copii;

concedii plătite, perioada de graviditate 52 de zile; perioada nașterii; concediu de lehuzie 60 de zile, concediu pentru creșterea copilului până la doi ani sau trei ani în cazul copilului cu handicap.

Legea 120/1997 – oricare dintre părinți poate beneficia de concediu plătit pentru creșterea copilului; acest lucru duce la recunoașterea socială a muncii desfășurate în favoarea persoanei dependente, valorizarea familiei domestice;

HG 217/1998 profesia de asistent maternal este o relație de tip paternal care permite anumitor persoane de a deveni părinți în altă formă decât cea naturală. Sistemul Foster – îngrijire de tip maternal, asistentul maternal primește sprijin pentru a fi părinte (pregătire teoretică, consilier, salariu, asigurare socială);

Alocații de sprijin pentru familiile monoparentale, se acordă lunar dacă venitul net pe cap de familie nu depășește salariul minim pe economie;

Servicii pentru familiile monoparentale, scutirea sau diminuarea contribuției datorate pentru serviciile oferite de creșe, grădinițe; prioritate la serviciile din centru de zi și cantinele de ajutor social; servicii de îngrijire de tip rezidențial la domiciliu; servicii de informare și consiliere privind drepturile de protecție și asistentă socială; accesul la locuințe sociale; programe de inițiere și formare profesională, accesul la un loc de muncă adecvat.

Concluzie: din punct de vedere al politicilor publice familia monoparentală nu este privită ca grup țintă în procesul de elaborare a serviciilor publice. Astfel problemele pe care le întâmpină un părinte singur nu sunt luate în considerare, fiind apreciate ca ținând de viața sa privată, sferă neglijată în mod constant la nivelul deciziilor de factură publică.

CAPITOLUL III. Aplicații practice. Studii de caz

Studiul de caz este o metodă calitativă. Radu I.(Radu, I. Metode de cercetare în psihologia socială, Editura Exe, Cluj-Napoca, 1994), face următorul comentariu pentru ce înseamnă un studiu de caz : ”De regulă studiul de caz pornește ca orice investigație de la un cadru teoretic, care este esențial în culegere de date. Fără o ipoteză sau idee directoare, recolta de informații este minoră. Urmează selectarea cazurilor și precizarea unităților de analiză(individ, situație, etc) o dată cu schițarea protocolului de colectare a datelor. În continuare, se trece la studiul fiecărui caz în parte prin interviu, observație, test…în final, se extrag datele relevante în lumina ideii de start, se modifică teoria inițială și se dezvoltă toate implicațiile. Validitatea pe care o oferă studiul de caz este parțială.”

Se vorbește despre anumite etape ale studiului de caz, anumite principii generale, ”responsabilități conceptuale” care trebuie luate în considerare. Ele sunt variabile, în mare parte pentru cercetarea de teren:

Selecția și delimitarea cazului;

Selectarea în interiorul cazului;

Principiul focalizării pe caz;

Interpretarea cazului.

Mult timp asistența socială acordată familiei a fost cunoscută sub numele de ”family case work” (studiul de caz familial). Acesta a fost justificată de obiectivul serviciilor sociale de a asigura bunăstarea și protecția copiilor din familia considerată drept sistem. Familiile pierd și câștigă membri, negociază modele de interacțiune, experimentează noi forme și structuri(familie cu ”dublă carieră”, familia cu părinți vitregi, familia monoparentală).

Lucrul cu copiii și familia se fundamentează pe câteva teorii prin care se explică dinamica sistemului familial. Observația, la fel ca și ascultarea activă, oferă informații despre : comportamentul membrilor familiei, capacitatea lor de a face față crizelor și dificultăților, modelele comunicării în familie . Interviul, tehnică și instrument de lucru cu familiile.

Formă rezumativă a studiului de caz:

Prezentarea obiectivelor:

Identificarea sistemului familial(persoana, familia);

Specificarea problemelor așa cum au fost ele prezentate de client, precum și a altor probleme importante;

Precizarea problemelor asupra cărora se lucrează.

Istoria problemelor.

Evaluarea capacității, punctelor slabe; modele și caracteristici:

Sisteme inter-personale: fizic(biologic), mintal (cognitiv), psihologic(emoțional), stadiu de viață(probleme de dezvoltare).

Alte tipuri de sisteme:

Modul de funcționare al sistemului social: familia sau alte persoane importante, munca, educația, rețeaua suportului social, situația financiară;

Contexte ecologice relevante, determinarea sistemului economico-social;

Probleme ale diferențelor care influențează situația clientului, definirea resurselor și a imaginii de ansamblu, a modelului de ajutor: etnic, rasial, cultural, variabila sex, variabila vârstă, statutul socio-economic;

Evaluarea:

Cum trebuie definită problema;

Ce problemă suplimentare s-au perceput;

Ce factori bio-socio-economici și de mediu influențează problema prezentată;

Ce defecte ale sistemului clientului sau ale contextului în care acesta funcționează vor afecta rezolvarea problemei.

Roluri:

Roluri de intervenție : scopul clientului, scopul asistentului social, resursele agenției și limitele acesteia;

Pentru fiecare scop sunt precizate obiectivele;

Durata de intervenție așteptată și planificată;

Anticiparea obstacolelor și cum vor fi ele depășite.

Planul de intervenție:

Metode pentru intervenție (individ, familie);

Sarcini de implementare : de către cine, cum și în ce ordine (sunt precizate persoane fizice și juridice cu care se colaborează).

Evaluarea planului, a rezultatului și a metodelor de măsurare și documentare;

Problemele etnice, identificarea lipsurilor financiare și a deficiențelor de sistem.

Istoricul social cuprinde informații referitoare la: date cu valoare faptică, interpretarea semnificației acestor date.

Structura istoricului social:

Informații de identificare a subiectului (nume, prenume, data nașterii, adresa, statul marital, religie);

Motivarea întocmirii istoricului social de către asistentul social;

Prezentarea succintă a problemei subiectului;

Prezentarea familiei subiectului (relațiile între membrii familiei, raporturi inter-generaționale);

Date despre sănătate fizică și mentală a subiectului;

Date despre educația subiectului și performanța intelectuală;

Date despre situația economică a subiectului;

Date despre rezistența și posibilitatea de deplasare a subiectului;

Date despre resursele comunității necesare sprijinirii subiectului;

Observații și recomandări.

În realizarea istoricului social asistentul social va realiza atât observația, cât și documentarea folosind diverse surse de informații privitoare la client (instituții, agenții, etc). Realizarea istoricului social satisface exigențele metodologice ale muncii asistentului social cu copilul și cu familia întrucât cunoașterea cu precizie a tuturor elementelor referitoare la viața trecută și prezentă a subiectului influențează rezolvarea problemelor și dificultăților acestuia.

Observația

Reprezintă metoda primă și fundamentală în cunoașterea realității înconjurătoare. În activitățile practice curente, oamenii observă, fac comparații și își organizează viața în funcție de aceste informații.

Observația când este realizată cu scopul expres de a culege date cu caracter științific, cu mijloace specifice și de către persoane cu pregătire specială, ea se numește științifică sau sistematică.

Observația are următoarele caracteristici, care reprezintă și avantajele ei comparativ cu alte metode:

Prin ea se înregistrează comportamentul efectiv al oamenilor, ceea ce realmente ei fac și nu numai ce spun că fac, or se știe bine ce diferență enormă poate fi între fapte și realitatea lor;

După modul în care sunt structurate și conduse, interviurile folosite în asistența socială se împart : interviul informațional (realizează istoricul social), interviul de diagnostic (tipuri de servicii oferite) și interviul terapeutic (produce schimbări).

Comportamentul indivizilor este studiat în context natural, adică: este surprinsă multitudinea de factori ce determină și condiționează acțiunile și interacțiunile umane; e posibilă descrierea și explicarea vieții sociale ca proces viu, unde factorii și variabilele se influențează reciproc pe axa timpului, inclusiv după mecanisme de feed-back.

Fiind de regulă, non obstructivă și în general, de lungă durată, observația privește acțiunile și interacțiunile firești, comportamentul obișnuit al subiecților, tipic pentru viața cotidiană și nu artificializată pe experiment.

Mai cu seamă observația participativă angajează și folosirea altor metode, în particular interviul și analiza de documente. (Ilut, P., Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași, 1997)

Scopul observației constă în identificarea naturii și structurii interacțiunilor care se stabilesc între membrii familiei.

Întrebări pentru obținerea informațiilor despre funcționarea familiei și despre structura relațiilor din interiorul acesteia:

Care sunt membrii familiei legale declarate prin căsătorie, divorț, adopție sau plasament?

Cum sunt împărțite responsabilitățile de îngrijire a copilului?

Cum sunt îndeplinite sarcinile pentru funcționarea familiei?

Ce fapte sau evenimente pot descrie familia?

Care sunt sursele veniturilor?

Care este istoria divorțului?

Cum sunt îndeplinite sarcinile zilnice de igienă personală și la nivelul familiei?

Cum realizează familia socializarea copiilor și care sunt metodele de educație utilizate?

Care sunt regulile și rolurile care guvernează interacțiunile din familie?

Care sunt dimensiunile morale și etice ale familiei?

Cum sunt luate deciziile în familie?

Care sunt problemele emoționale ale familiei?

Cum acceptă membrii familiei diferența?(Ilut, P., Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași, 1997)

Ascultarea activă

Abilitatea formulării întrebărilor este complementară cu abilitatea de ascultare activă. Ascultarea poate fi prezentată prin intermediul a trei procese:

Receptarea mesajului

Interpretarea mesajului

Transmiterea mesajului.

Sunt patru tipuri de răspuns specific ascultării:

Clarificarea are următoarele scopuri:

Face explicit mesajul clientului;

Confirmă acuratețea perceperii mesajului de către asistentul social;

Verifică corectitudinea înțelegerii mesajului.

Parafrazarea reprezintă o reformulare a mesajului clientului de către asistentul social care utilizează propriile expresii; scopul parafrazării constă în a ajuta clientul să se concentreze asupra ideilor pe care le-a formulat incoerent și să încerce o analizare a acestora

Reflectarea poate fi considerată sinonimă cu răspunsul la partea afectivă a mesajului. Scopul reflectării constă în:

A încuraja clientul să exprime cât mai multe dintre sentimentele sale;

A sprijini clientul în a experimenta stări emoționale intense;

A ajuta clientul să devină conștient de sentimentele care l-ar putea domina.

Rezumarea poate fi definită ca un ansamblu de doua sau mai multe parafrazări și reflectări care exprimă în mod concret mesajul clientului. Scopul constă în a realiza legătură dintre elementele mesajului, a oferi feed-back, a identifica teme repetate în mesajul clientului.(Spânu, M., Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică, Chișinău, 1998)

Obiective

3.1 Identificare tipologiei familiei monoparentale

În societatea românească familia monoparentală nu reprezintă o categorie omogenă ci acoperă o mare varietate de situații familiale care sunt:

Monoparentalitatea precoce care este sub 20 de ani;

Monoparentalitatea precară cuprinsă între 20-25 de ani;

Monoparentalitatea conjuncturală peste 30 de ani;

Monoparentalitatea de risc peste 35 de ani;

Monoparentalitatea stabilă peste 30 de ani;

Monoparentalitatea tardivă peste 45 de ani.

Monoparentalitatea precoce, precară, stabilă este tipic feminină în care universul familial se constituie multicentric în jurul relațiilor parentale, iar din configurația familială orice figură este ascunsă. Cele mai tinere mame au adesea planuri de recompoziție familială, intervin uneori relații cu tatăl biologic al copilului cu speranța de reconciliere cu acesta pentru a depista circumstanțele nefavorabile, absența resurselor financiare, împotrivirea părinților.

Pentru monoparentalitatea stabilă, tardivă refacerea familiei este greu de presupus deoarece:

au resurse bogate care pot asigura un standard de trai ridicat;

au o situație profesională și economică superioară mediei (studii superioare, ocupații bine remunerate, loc de muncă stabil);

sunt bine integrați în rețelele familiale care le acordă un sprijin substanțial pentru rezolvarea situației;

3.2 Care sunt formele de dependență cu care se confruntă familiile monoparentale și care sunt strategiile de dezvoltare?

Dependența familiei monoparentale conduse de femei are două situații:

caută înlocuitor care să se bazeze, care sa-i ofere ocrotire sau se integrează în familia de origine căutând împreună cu copii săi protecția tatălui bunic.

se depășește echipamentul etichetat drept dependent, înfruntarea problemelor de viață si asumarea responsabilităților.

Formele de dependență ale familiei monoparentale sunt: economice, socioafective, depind de bugetul public.

Strategiile de dezvoltare ale familiei monoparentale se realizează prin parcurgerea etapelor procesului de capacitate (empowerment) care presupune: o raportare pozitiva la situația de viață în care se află, din punct de vedere al afectivității și siguranței; dobândirea de autoritate creșterea copilului în condiții optime de normalitate și nevoia de dezvoltare personală.

Susținerea Familiei Monoparentale

Familia monoparentală este una dintre principalele beneficiare de prestații și servicii sociale, din cauza problemelor cu care se confruntă. Astfel se impune luarea următoarelor măsuri:

facilitarea accesului pe piața muncii, a celor care au în îngrijire copii minori (scutire de la impozit, program flexibil de muncă, zile libere la cerere, ajutoare în bani sau în natură cu prilejul sărbătorilor);

diversificarea alocațiilor pentru familie (alocații specifice);

servicii pentru familiile monoparentale (acces la locuințele sociale, prioritatea cantinei de ajutor social, prioritate în centrele de zi, pentru copii școlari, programe de inițiere și formare profesională).

Ipoteze

Creșterea ponderii familiei monoparentale determină scăderea natalității la nivel de societate și creșterea bunăstării familiei la nivel individual.

Astfel scade natalitatea în tipurile de familii monoparentale stabile, tardive care din punct de vedere economic, profesional au situații foarte bune, ceea ce conduce la bunăstarea societății. În timp ce tipurile de familii monoparentale precoce, de risc natalitatea crește deoarece mamele singure au tendința de a-și căuta alt partener formând o nouă uniune din care ia naștere alți copii, dependența devenind astfel suportul politicilor sociale.

Politicile sociale sunt sensibile la lege

Politicile publice ar trebui să promoveze egalitatea de șanse între femei și bărbați, în domeniile muncii, educației, sănătății, culturii, participarea la decizii. Cât timp discriminările din sfera publică se reflectă în sfera privată, problemele cu care se confruntă familia monoparentală, determină intrarea acesteia în sfera atentei publice.

Emanciparea femeii reprezintă unul din factorii principali ce au generat evoluția familiei nucleară în familie monoparentală. Intensificarea participării femeii la activitățile extra familiale: prelungirea carierei școlare, accentuarea profesionalizării, intensificarea participării la viața socială și politică, promovarea socială, independența economică a femeii.

Pentru selectarea subiecților am respectat principiul variației cazurilor, urmărind alegerea unor cazuri contrastante din punct de vedere al variabililor considerate determinante pentru situația monoparentală, și anume:

vârsta subiectului;

sex;

număr de copii;

statut matrimonial;

educație;

ocupație.

Cazurile au fost selecționate pe cale informală, prin intermediul cunoștințelor, vecini, colegi. Am ales cinci subiecți din județul Bacău, cartierul Milcov, cartierul Izvoare, cartierul Aviatori și comuna Letea Veche.

Astfel din punct de vedere al variabilelor reținute, eșantionul cuprinde o mare varietate de situații.

Studiu de caz

Maternitate precoce – 16 ani

ZO are 16 ani, ocupația elevă la Liceul Economic Bacău, domiciliată în Bacău, str, I

Părinții – mama ZC, lucrează în croitorie

tata ZF, lucrează la fabrica Letea.

Situația financiară a familii:

locuiesc în cartierul Izvoare la casă, compusă din 3 camere, bucătărie și baie, cu utilitățile necesare;

fiecare membru al familiei are spațiul necesar de relaxare și dormit;

alte utilități: televizor, cablu, internet, geamuri și uși termopan.

Relațiile de familie: mama Z.C. a fost plecată în străinătate timp de patru ani, cu scopul de a câștiga bani pentru a-și reamenaja gospodăria. În tot acest timp adolescenta a rămas acasă cu tatăl Z.F. care s-a ocupat de creșterea și educarea ei dar și de gospodărie. Cu banii primiți de la Z.C. soțul a utilat și reamenajat gospodăria.

Pe plan economic familia a avut un trai decent, dar din punct de vedere al relațiilor paternale acestea au decăzut. Fiica Z.O. având o libertate mai mare, tatăl fiind mereu la serviciu, din lipsă de afectivitate și sprijinul mamei, a căutat suport emoțional și iubire într-o relație cu un tânăr S.I. cu cinci ani mai mare decât ea.

Tatăl Z.F. când a aflat de această relație a alungat-o de acasă, Z.O. s-a mutat la prietenul S.I, timp de trei luni, timp în care a rămas gravidă. La insistențele mamei fata s-a mutat acasă, reîntoarsă mama a încercat să remedieze conflictul.

În prezent Z.O. a născut o fetiță , care a ajuns la vârsta de trei ani. Tatăl biologic nu și-a asumat responsabilitatea parentală, atât în timpul sarcinii cât și după. Având ajutorul familiei Z.O. și-a reluat studiile liceale, pe timpul verii lucrează ca vânzătoare la fast-food, procurându-și astfel bani necesari să trăiască.

Serviciile de asistență socială îi oferă ajutor prin: consiliere școlară, consiliere educațională.

Maternitate precoce R.S., 17 ani se află în Centrul Maternal din orașul Bacău.

În urma relației de câteva luni cu tatăl copilului a rămas gravidă, iar tatăl nu și-a asumat responsabilitatea paternală. R.S. provine dintr-o familie simplă, cu probleme financiare (tată alcoolic, dificultăți financiare dese) iar relațiile sunt distante. R.S. nu a apelat la ajutorul părinților și nici nu le-a expus problema. În momentul în care a născut, mama i-a sugerat să abandoneze copilul că altfel u o primește acasă.

Din lipsa unei locuințe, și lipsa suportului familial, R.S. este instituționalizată imediat după naștere la Centrul Maternal, situat pe strada Vrancei, județul Bacău. R.S. este într-o situație precară întrucât nu are un loc de muncă și nu și-a terminat studiile. În condițiile care trebuie să-și asume singură creșterea copilului acest lucru nu este posibil în viitor.

Concluzie: în acest caz precaritatea economică este deosebit de accentuată, mama fiind izolată de familia de origine care o respinge.

Pentru acest tip de monoparentalitate riscurile de sărăcie și abandonare al copilului sunt deosebit de grave, îndeosebi dacă familia de origine refuză să ajute mama singură.

Sprijinul pe care familia de origine îl acordă în aceste cazuri e mult mai important decât în alatele întrucât mamele sunt foarte tinere, încă dependente de părinții lor.

Tatăl biologic al copilului se găsește în aceiași situație de instabilitate, astfel încât chiar dacă își dorește să-și asume responsabilitățile parentale, nu este în măsură să o facă imediat. În acest fel, criza economică este deosebit de gravă și prelungită la începutul monoparentalitații. Monoparentalitatea este greu trăită la o vârstă fragedă nu numai din cauza lipsei resurselor economice și sociale, dar și datorită aspectelor psihologice ale maternității solitare.

A avea un copil în timpul adolescenței implică impunerea unor privațiuni și sacrificii pentru care o adolescentă nu este pregătită.

Astfel timpul liber suferă brusc o diminuare, oportunitățile educaționale și profesionale se restrâng, o serie de competențe devin necesare fără a avea timpul de a învăța, stigmatul pe care îl resimte adolescenta mamă din partea societății – e un copil cu un alt copil; copilul trebuie să se nască în familie.

La început situația monoparentală este considerată inacceptabilă datorită vârstei tinerei, ulterior este acceptată și se caută soluții pentru rezolvarea problemelor. Este de remarcat faptul că dificultățile cele mai grave și cauzele cele mai întâlnite se găsesc la mamele care provin din familii cu probleme (alcoolism, probleme financiare, relații tensionate), în timp ce pentru mamele care provin din familii monoparentale situația este mai rapid acceptată și suportul este imediat.

Monoparentalitate precară M.S.

Ocupație vânzătoare, are un copil de patru luni M.I., tatăl biologic.

Familia de origine: mama M.A. în vârstă de 47 de ani casnică și tatăl M.I în vârstă de 50 de ani, de profesie electrician.

În prezent M.S. locuiește cu părinții în apartamentul situat pe strada Milcov nr. 50 județul Bacău, care este compus din trei camere plus dependințe.

M.S. a trăit în concubinaj cu S.D. timp de patru ani în locuința acestuia. Până a rămas însărcinată au dus o viață de cuplu normală, dar în timpul sarcinii și după ce a născut S.D. nedorind copilul a început să fie violent. În urma violențelor conjugale repetate M.S. s-a mutat la părinți, care i-au acordat sprijinul necesar pentru a=și crește copilul.

În concluzie: intrarea în monoparentalitate declanșează și în acest caz o criză economică, generată de lipsa mijloacelor financiare. Diferența fața de prima categorie, monoparentalitatea precoce este că această criză este limitată în timp, întrucât mamele au pregătirea și capacitatea necesară pentru a-și asuma dependența financiară.

Dependența economică este limitată la perioada când copilul este de vârstă mică, odată cu creșterea acestuia, mamele își pot relua activitatea profesională, ceea ce le-ar putea permite asigurarea unui trai decent.

Și în aceste cazuri se observa importanța sprijinului acordat de familia de origine, în majoritatea cazurilor criza fiind accentuată de faptul că familia de origine este dezorganizată și nu are capacitatea de a contribui la rezolvarea situației.

De remarcat este faptul că deși monoparentalaliatea este asumată deplin, episodul monoparental tinde a fi scurt, întrucât mamele exprimă proiecte de viată bazate pe recompoziție, ele doresc să se recăsătorească văzând în acest plan o strategie de a depăși problemele financiare.

Monoparentalitate conjugală – familie monoparentală cu doi copii.

Formată din: I.A. de profesie educatoare în vârstă de 35 de ani, G.D. de profesie polițist în vârstă de 40 de ani și copii G.F: 13 ani băiat, G.A. fetiță cu vârsta de 8 ani.

Situația materială: locuiesc într-un apartament de trei camere plus dependințe situat pe strada Mărășești, locuință cumpărată în rate.

I.A. și G.D. sunt divorțați de șase ani, motivul divorțului fiind ratele plătite pentru locuință, neajunsuri materiale, adulter din partea soțului G.D. și violență conjugală.

În urma hotărârii de divorț mamei i s-au încredințat spre creștere și educare cei doi copii minori. Familia monoparentală formată din I.A și copii G.F. și G.A. locuiesc în prezent la familia de origine a mamei în satul Letea Veche județul Bacău.

În urma procesului de partaj, apartamentul a fost câștigat de I.A., iar soțul G.D. a primit o treime din bunurile comune.

Rețeaua de socializare a fost efectuată cu ajutorul și susținerea părinților lui I.A., I.A. a fost susținută să-și continue cariera profesională, care i-a asigurat o situație financiară stabilă, gospodăria unde locuiesc este utilată cu tot ce este necesar unui trai decent,, fiecare membru are camera sa.

Concluzie: momentan nu se poate vorbi despre o reconciliere familială, rolul parental fiind împărțit între mamă și bunicii copiilor. Ori ce prezență masculină în acest univers feminin este esclusă, asociată cu exteriorul, fără a pătrunde în sfera domestică. Este o familie de tip patriarhal.

Monoparentalitate de risc

Familia formată din P.D 42 de ani femeie de serviciu, divorțată de P.R. mama P.D. își crește cu dificultate cei șapte copii P.N. 17 ani, P.C. 15 ani, P.M 14 ani, P.G. 12 ani, P.A. 12 ani, P.O. 10 și P.I de 6 ani.

Situația locuibilă: casă cu două camere în cartierul Izvoare din județul Bacău, mobilate sumar, lipsă de dotări minime.

P.D. are în îngrijire și pe mama sa P.E. grav bolnavă. Din cei șapte copii nici unul nu frecventează școala din cauza lipsei mijloacelor financiare și a problemelor cu reprezentanții instituțiilor de învățământ.

Concluzie: astfel de cazuri extrem de grave pun în evidentă lipsa unor măsuri țintite spre categoriile în dificultate, măsuri ce ar trebui să susțină părinții în efortul de a asigura un nivel de trai minim, îndepărtând riscul de abandon.

Aceste măsuri pot fi: consiliere a părintelui și a copiilor.

Analiza și interpretarea datelor

Analiza studiului de caz prin metoda ghidului de interviu

Liber, povestea vieții;

Semi-structurat.

Cadrul metodologiei utilizat se înscrie în tradiția individualismului metodologic. Cercetarea care urmează să o prezint se bazează pe o abordare biografică, care surprinde semnificația monoparentalității și a practicilor familiale observate. Metoda care am ales-o-istoria de viată, deasemenea recuperarea dimensiunii dinamicii a situației familiale din care rezultă rezultatul unei întregi evoluții și nu o situație izolată. Astfel monoparentalitatea va fi analizată ca secvență a unei traiectorii familiale, pornind de la situația actuală se înscrie într-o istorie familială care își pune amprenta asupra configurației și definirii situației și contribuie la înțelegerea sa.

Demersul urmat în realizarea istoriilor de viață se bazează pe câteva concepte operaționale, alcătuite din mai multe variabile și indicatori. Variabilele utilizate sunt regrupate în două dimensiuni:

Subiectiv;

Obiectiv.

Această distincție este justificată de faptul că imaginarul și realul sunt inseparabile și întrețin raporturi complexe; definirea situației modelează atât comportamentul individului cât și reacțiile sale față de ceilalți (principiul lui Thomas), valorile interiorizate acțiunea și atitudinea individului.

Dimensiunea obiectivă vizează și cuprinde:

practicile familiale;

condițiile de viață;

vârsta;

educația;

sex;

profesie;

ocupație;

venituri;

număr de copii;

rețele personale și relațiile dintre ele.

Dimensiunea subiectivă se referă la:

reprezentări;

valori;

atitudini;

percepții.

Dimensiunea subiectivă include:

reprezentări cu privire la situația actuală (copil, familie, muncă);

valorile și atitudinile sale;

proiecte de viitor;

definirea situației (impusă, dorită aleasă).

Cele două dimensiuni, obiectivă și subiectivă, sunt în legătură strânsă, configurarea unei situații depinde nu numai de condițiile obiective ci și de percepția asupra situației și de valorile și reprezentările care modelează acțiunile individului.

În realizarea istoriilor de viață am urmărit două paliere: am pornit de la situația actuală și mergând retroactiv spre reconstituirea istoriei familiei.

Situația actuală este rezultatul unei istorii familiale, matrimoniale, sociale, considerând important de a reconstitui traiectoria familială subiectivă, așa cum percepem individual.

Schema următoare descrie două dimensiuni, obiectivă și subiectivă.

Astfel se remarcă discuția dintre definirea situației la intrarea în monoparentalitate și la momentul actual, chiar dacă la început monoparentalitatea este trăită ca o situație impusă ulterior poate devine o situație dorită și percepută voluntar, reciproca fiind valabilă. În acest mod situația monoparentală actuală este văzută ca o secvență a unei traiectorii, de aceea mă voi referi la ea nu ca la o situație fixă, ci ca la un episod al unei istorii care poate evolua.

Cercetarea celor cinci istorii de viță s-a realizat printr-o analiză tematică în funcție de cinci terme care grupează ansamblul variabilelor luate în considerare.

Ghidul de interviu

Temele:

Amplasarea episodului monoparental în cadrul traiectoriei subiectului ce regrupează variabile ca: vârsta la începutul monoparental și vârsta actuală.

durata episodului monoparental,

statutul matrimonial,

definirea situației de la începutul episodului monoparental,

cauze.

Interdependența dintre resursele subiectului: educația, profesia, ocupația, venituri cu rețele sociale (familiale, informale, instituționale) și familia de origine (categorie, relație socială, relații, interacțiuni).

Relația părinte – copil, numărul și vârsta copiilor, rolul parental, timpul liber.

Percepția situației actuale.

Proiecția viitorului – strategii de supraviețuire, dezvoltare.

Ca asistent social m-am deplasat la domiciliul celor cinci clienți de două ori, având în total zece întâlniri. În cadrul primei întâlniri am folosit ghidul de interviu liber istoria povestea vieții, unde am urmărit primele două teme ale acestuia.

La a doua întâlnire m-am folosit de interviul semi-structurat folosind următoarele trei teme. Astfel fiecare tip se definește prin trăsături comune în funcție de primele două teme, iar celelalte trei explică diferențele dintre cazuri în interiorul unui tip.

De remarcat de la început intrarea în monoparentalitate antrenează o criză care poate fi de diverse tipuri (economică, afectivă, relațională, legată de violența domestică), de durată și de amploare.

Există o corelație puternică între momentul traiectoriei familiale, când monoparentalitatea debutează și tipul de criză.

Astfel pentru fiecare tip monoparental analizat, criza poate fi de mare sau mică amploare, actuală sau depășită, de natură economică afectivă.

INTEPRETAREA DATELOR

În monoparentalitatea precoce, episodul monoparental este situat la începutul traiectoriei familiale, debutând în urma unei maternități precoce, la mai puțin de 20 ani.

Maternitatea este un accident, în urma unei relații de scurtă durată, în care cuplul nu a coabitat și nu avea planuri de viitor împreună.

De multe ori cuplul se dezvoltă încă înainte de nașterea copilului, iar maternitatea este asumată mai târziu de mamă, de cele mai multe ori după naștere, întrucât pe perioada sarcinii multe mame se gândeau să abandoneze copilul. Majoritatea acestor mame mărturisesc că ar fi dorit să facă un avort, dar din diferite motive nu a fost posibil (termenul de sarcină depășit, lipsa resurselor financiare, servicii medicale inaccesibile ).

Maternitatea în afara căsătoriei le pasează încă de la început într-o situație de precaritate economică, deoarece cel mai adesea ele nu și-au terminat liceul sau l-au abandonat deja; nu lucrează și nici nu au pregătirea necesară pentru a putea avea o ocupație care să le asigure independența economică.

Maternitatea la o vârstă fragedă declanșează adesea conflicte violente cu familia de origine, conflicte care în unele cazuri se soluționează, iar în altele, conduc la ruperea relațiilor dintre părinți și mama singură, ceea ce agravează situația tinerei mame, lipsite de orice sprijin.

Mama fiind adolescentă, nu are resurse materiale și psihologice de a-și asuma singură maternitatea, ea însăși având nevoie de suportul acordat de propria familie.

În aceste condiții, atitudinea pe care o adoptă familia de origine este esențială pentru:

evoluția situației, rezolvarea problemelor economice, rezolvarea problemelor relaționale și emoționale care apar.

Familia de origine fie respinge fata ca mamă, lipsind-o de mijloacele necesare supraviețuirii, fie acceptă maternitatea precoce și o ajută pe mamă să-și crească copilul.

Monoparentalitatea este situat la începutul traiectoriei familiale, la vârste între 20-25 ani și survine în urma rupturii unei uniuni libere pe durata de aproximativ patru ani. Începutul monoparentalității coincide de cele mai multe ori cu nașterea.

Maternitatea planificată sau nu, este o decizie deliberată a mamei în cadrul unei uniuni considerate durabile; această decizie însă nu este aprobată de partener, care declină orice responsabilitate parentală, nedorind copilul. Decizia de despărțire este de cele mai multe ori hotărâtă de către partener, tatăl biologic al copilului și se consumă în timpul sarcinii sau imediat după naștere.

Pentru mame, monoparentalitatea este asumată imediat, dar declanșează o criză de natură economică suficient de gravă. Criza de la începutul monoparentalității este generată de situația lor profesională. Aceste mame au de obicei studii absolvite 10 clase, au început să lucreze de la vârsta de 15 ani și au ocupații ca : muncitor necalificat, lucrător comercial, ajutor ospătar.

Până la debutul monoparentalității, ele își asigurau independența financiară, astfel nu dependent total de suportul familiei. Echilibrul mariajului lor a fost compromis odată cu nașterea copilului, moment în care au fost nevoite să renunțe la serviciu pentru a crește copilul. Astfel, ele sunt în situația de dependență economică, fie sunt întreținute de familie, fie sunt nevoite să facă apel la instituții pentru a obține ajutorul necesar, întrucât familia le respinge sau nu poate să le ofere ajutor.

În monoparentalitatea conjuncturală include părinții singuri care se regăsesc în situația monoparentală de manieră forțată în urma unui eveniment constrângător și contrar planurilor și intențiilor lor, survine la mijlocul traiectoriei familiale, la peste 30 ani.

Copilul este conceput în cadrul unei uniuni libere sau căsătorii stabile, de durată medie, opt ani, maternitatea este adesea o decizie de cuplu chiar dacă sarcina nu este planificată, părinții doresc copilul în cuplu. Despărțirea este impusă de anumite circumstanțe nefavorabile (violentă, lipsa resurselor financiare) chiar dacă la momentul concepției copilului acestea nu erau prevăzute.

Monoparentalitatea nu este dorită și nici căutată, ci reprezintă o alternativă la o situație imposibilă, fiind impusă de o conjunctură specifică. În general, la începutul episodului monoparental copilul este de vârstă mică, un an. Urmare a despărțirii, criza economică debutează întrucât echilibrul mariajului este compromis.

În general aceste mame au o un nivel de educație medie, au făcut cursuri de recalificare și au calificare profesională. Au experiență de muncă diversificată și servicii stabile, exercitând profesii de : lucrător comercial, asistente, ce le-a permis în trecut să-și asume independența economică.

Odată cu venirea copilului, contextul familial s-a deteriorat, ceea ce a condus la despărțirea cuplului.

În monoparentalitatea de risc apare târziu în cadrul traiectoriei familiale, la o vârstă de peste 35 ani,. Mamele din această categorie au mai mult de trei copii ce provin din mai multe relații conjugale de durată. Este tipul la care se înregistrează natalitatea cea mai ridicată(peste trei copii), toți copiii sunt doriți în cadrul familiei.

Monoparentalitatea poate fi generată de divorț, abandon sau decesul soțului. Pentru aceste mame problemele sunt legate de natalitatea ridicată, nevoile familiei multiple și imposibilitatea de a le satisface în condițiile în care familia are un singur salariat/ venit.

Părintele din această categorie sunt persoane cu nivel de educație scăzut (8-10 clase), ceea ce nu pe permite accesul la meserii bine remunerate. Mamele lucrează ca femei de servici, îmbinând munca și creșterea copiilor. Mamele își descriu situația în termeni de lipsuri și nevoi, dar exprimă o mare capacitate de adaptare la situație și caută soluții de ieșire din criză.

Bibliografie

Anuarul statistic al României, Comisia Națională pentru Statistică, București,1997;

Atkinson, R., Povestea vieții. Interviul, Editura Polirom, Iași 2006;

Cojocaru, Ș., Metode apreciative în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2005;

Filipescu, I, Tratat de dreptul familie, Editura All Beck, București, 2000;

Gherghel, A., Familiile monoparentale: între marginalizare, excludere socială și model alternativ al familiei, Editura Libris, București, 2004;

Gherghel, A., Traiectorii ale monoparentalității în România, Istorii de viață ale părinților singuri, 2001;

Iluț, P., Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași, 2005;

Iluț, P., Familia și asistență, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1995;

Ilut, P., Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași, 1997;

Ionașcu, A, Mureșan, M, Familia și rolul ei în societate, Editura Dacia, Cluj, 1975;

Kligman, G., The Politics of Duplicity : Controlling Reproduction in Ceaușescu’s Născuți vii în anul 1997, Raport Comisia Națională pentru Statistică, București, 1998;

Miroiu, M, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iași, 2004;

Mihăilescu, I., Sociologia generală, Editura Polirom, Iași, 2003;

Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A la Z, Editura Științifică, București, 1991;

Muntean, A., Practici în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2007;

Neamtu, G., Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003;

Preda, M., Politici sociale în România, Editura Expert, 1999;

Pasti, V., Ultima inegalitate. Relații de gen în România, Editura Polirom România, University of California Press, Berkeley;

Radu, I. Metode de cercetare în psihologia socială, Editura Exe, Cluj-Napoca, 1994;

Scutaru, A., Familia monoparentală: de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura Polirom, Iași, 2006;

Spânu, M., Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică, Chișinău, 1998;

Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 1997;

Ștefan, C., Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Polirom, Iași, 2006;

Voinea, M., Stănoiu, A., Sociologia familiei, Editura TUB, București ,1983

Zamfir, C., Politici sociale în România, Editura Expert, 1999;

Zamfir, C., Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iași, 2007;

Bibliografie

Anuarul statistic al României, Comisia Națională pentru Statistică, București,1997;

Atkinson, R., Povestea vieții. Interviul, Editura Polirom, Iași 2006;

Cojocaru, Ș., Metode apreciative în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2005;

Filipescu, I, Tratat de dreptul familie, Editura All Beck, București, 2000;

Gherghel, A., Familiile monoparentale: între marginalizare, excludere socială și model alternativ al familiei, Editura Libris, București, 2004;

Gherghel, A., Traiectorii ale monoparentalității în România, Istorii de viață ale părinților singuri, 2001;

Iluț, P., Sociopsihologia și antropologia familiei, Editura Polirom, Iași, 2005;

Iluț, P., Familia și asistență, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca, 1995;

Ilut, P., Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iași, 1997;

Ionașcu, A, Mureșan, M, Familia și rolul ei în societate, Editura Dacia, Cluj, 1975;

Kligman, G., The Politics of Duplicity : Controlling Reproduction in Ceaușescu’s Născuți vii în anul 1997, Raport Comisia Națională pentru Statistică, București, 1998;

Miroiu, M, Drumul către autonomie. Teorii politice feministe, Editura Polirom, Iași, 2004;

Mihăilescu, I., Sociologia generală, Editura Polirom, Iași, 2003;

Mitrofan, I., Mitrofan, N., Familia de la A la Z, Editura Științifică, București, 1991;

Muntean, A., Practici în asistența socială, Editura Polirom, Iași, 2007;

Neamtu, G., Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași, 2003;

Preda, M., Politici sociale în România, Editura Expert, 1999;

Pasti, V., Ultima inegalitate. Relații de gen în România, Editura Polirom România, University of California Press, Berkeley;

Radu, I. Metode de cercetare în psihologia socială, Editura Exe, Cluj-Napoca, 1994;

Scutaru, A., Familia monoparentală: de la vulnerabilitate la autocontrol, Editura Polirom, Iași, 2006;

Spânu, M., Introducere în asistența socială a familiei și protecția copilului, Editura Tehnică, Chișinău, 1998;

Stănciulescu, E., Sociologia educației familiale, Editura Polirom, Iași, 1997;

Ștefan, C., Familia monoparentală. O abordare politică, Editura Polirom, Iași, 2006;

Voinea, M., Stănoiu, A., Sociologia familiei, Editura TUB, București ,1983

Zamfir, C., Politici sociale în România, Editura Expert, 1999;

Zamfir, C., Enciclopedia dezvoltării sociale, Editura Polirom, Iași, 2007;