Familia Monoparentala. Cauze Si Aspecte ale Crizei In Familie

Introducere

Alegerea metodei de cercetare

Motivul pentru care am ales să cercetez această temă este numărul în continuă creștere a familiilor monoparentale din România, în ultimii ani. Având în vedere că țara noastră trece printr-o perioadă de tranzitie, familia este supusă unor procese care influențează negativ relațiile dintre membrii acesteia. Cercetările au demonstrat faptul că procentul familiilor monoparentale în totalul familiilor este foarte mare.

Având în vedere că tema pe care am ales s-o cercetez este de o mare complexitate și nu poate fi abordată experimental am folosit ca metode studiul de caz si metoda biografiei sociale.

Septimiu Chelcea definește studiul de caz ca fiind “un sistem integrat, abordat holistic, cercetătorul interesându-se mai mult cum decât de ce fenomenul studiat (o persoană, o colectivitate, o instituție) se prezintă într-un anumit mod, cazul fiind un fenomen contemporan, în context social real”.

Robert E. Stake identifică, în funcție de scopul cercetării, mai multe tipuri de studiu de caz:

Studiul cazului intrinsec în care cercetătorul descrie un fenomen unic în profunzime, dar scopul său nu este testarea ipotezelor sau generalizabilitatea;

Studiul cazului instrumental care are ca scop clarificarea unei teorii;

Studiul unor cazuri multiple care are ca scop generalizarea caracteristicilor unui fenomen.

Am folosit cel de-al treilea tip de studiu de caz care accentuează ideea generalizării, a notelor și mecanismelor comune. Cercetarea mai multor cazuri similare sau contrastante, variate sau redundante are scopul identificării unor trăsături comune întâlnite în familia monoparentală.

Biografia socială are două accepțiuni:

Înțelesul clasic se referă la metoda care descrie și explică realități și fenomene socioumane.

A doua accepțiune se referă la activitățile și procedeele prin care se construiesc, se compun de către autori, nu neapărat literați, biografiile unor oameni obișnuiți sau a unor personalități.

Biografia socială are mai multe utilizări în cadrul cercetărilor sociologice:

Ca bază intuitivă, pentru elaborarea ipotezelor;

Ca material ilustrativ pentru verificarea ipotezelor;

Pentru înțelegerea concretă a motivației sociopsihologice;

Pentru orientarea cercetării spre alte teme.

Ernest W. Burgess identifică următoarea tipologie a biografiilor: tip cronică, tip autoapărare, tip mărturisire și tip autoanaliză. În funcție de nivelul de cultură al subiectului există biografii știintifice și biografii naive.

Tehnica aleasă a fost interviul semistructurat. Septimiu Chelcea definea interviul ca fiind ,,o tehnică de obținere, prin întrebări și răspunsuri a informațiilor verbale de la indivizi și grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea științifică a fenomenelor socioumane”. Ca tehnică, interviul se aseamană cu chestionarul pentru că presupune întrebări și răspunsuri, dar prima implică obținerea unor informatii verbale, iar a doua a unora scrise.

Avantajele utilizării interviului sunt:

Posibilitatea de a obține răspunsuri specifice la fiecare întrebare;

Obținerea unor răspunsuri spontane;

Obținerea unor răspunsuri personale;

Observarea comportamentelor non-verbale;

Asigurarea controlului asupra succesiunii întrebărilor;

Asigurarea răspunsului la toate întrebările;

Rata mai ridicată a răspunsurilor.

Ca orice tehnică, interviul are și unele dezavantaje:

Existența unor inconveniente legate de faptul că indivizii vor răspunde indiferent de dispoziția psihică, starea de oboseală etc.;

Lipsa de standardizare în formularea întrebărilor;

Erori datorate operatorului de interviu etc.

Având în vedere că am utilizat interviul semistructurat, temele și ipotezele au fost dinainte stabilite. Întrebările însă, la fel ca și succesiunea acestora nu au fost pregătite anterior. Au fost formulate ipoteze privind consecințele familiei monoparentale asupra membrilor acesteia și pe baza lor a fost elaborat un ghid de interviu.

1. Obiectivele cercetării:

Identificarea caracteristicilor familiei monoparentale;

Identificarea influențelor familiei monoparentale asupra copilului;

Evidențierea conduitei și comportamentului copiilor proveniți din familii monoparentale;

Identificarea problemelor cu care se confruntă familia monoparentală.

2. Ipoteze

Dacă un copil provine dintr-o familie monoparentală atunci socializarea sa este defectoasă.

Dacă un copil face parte dintr-o familie monoparentală atunci el preia atribuțiile părintelui absent.

Dacă familia este monoparentală atunci relația părinte singur-copil este influențată negativ.

Instrumentul folosit a fost ghidul de interviu:

Situația familială a părintelui singur

Familia de origine

Starea civilă a părintelui singur

Ajutor primit: material și moral

Nivel de educație și pregătire profesională a părintelui singur

Situația economică

Atitudinea părintelui singur față de copil și față de părintele ce a părăsit familia

Istoria relațiilor dintre soți:

relație în uniune consensuală sau întâmplătoare

tatăl este sau nu este cunoscut

angajamente luate și nerespectate

Motivul despărțirii

Relațiile părintelui care a părăsit familia cu copilul/copiii:

se interesează de ei

refuză să-i cunoască

a dispărut fără să mai dea vreun semn

Relațiile cu familia părintelui care a părăsit familia:

atitudinea față de nepot/nepoată

favorabile/nefavorabile părintelui singur

Planuri de viitor ale părintelui singur legate de situația matrimonială, serviciu, casă, venit etc.

Studiile de caz au vizat familii monoparentale alese nu pe baza unor criterii tehnico-metodologice, ci pe baza ideii că studierea mai multor cazuri facilitează înțelegerea mai bună a fenomenului. Familiile au fost cât mai diferite din punct de vedere a stării civile a părintelui singur și aparțin tipurilor F (în care unul dintre părinți nu interacționează cu familia, dar din punct de vedere psihologic îi influențează pe membrii acesteia) si H (în care un singur părinte se ocupă de copil/copii și se implică interacțional și psihologic în viața acestuia).

În momentul întâlnirii propriu-zise am explicat subiectului scopul și obiectivele cercetării, am descris tehnica de investigare, am menționat în ce calitate realizez această anchetă, care a fost metoda de selecție a persoanelor incluse în eșantion și l-am asigurat de anonimat. Am urmărit obținerea nu numai a informațiilor verbale ci și unele aspecte latente manifestate prin comportamentul verbal: conduite, fapte, reacții, stări afective etc.. Timiditatea subiectilor a fost învinsă pentru că am insistat asupra faptului că nu există răspunsuri corecte sau greșite, că interviul nu este un test pe care îl vor trece sau nu și că am nevoie de răspunsuri sincere pentru a putea evalua cât mai bine situația.

Capitolul I

Socializarea – proces fundamental pentru

dezvoltarea umană

Orice societate are ca scop menținerea unui echilibru, al unei ordini sociale și normative. Acestea nu se pot păstra decât prin funcționarea elementelor ce compun structura socială, grupurile, instituțiile și colectivitățile și prin integrarea optimă a indivizilor în diferite sectoare ale societății.

Procesele de dezvoltare umană se desfășoară în contexte sociale definite de roluri și poziții sociale, în care au loc interacțiuni interindividuale care permit persoanelor să acționeze și să adopte conduite ce se sustrag presiunilor biologice. Procesul de socializare permite existența unui asemenea context datorită faptului că, prin intermediul acestui proces, indivizii apartin unei anumite clase de vârstă și generație, își dezvoltă capacitatea de a exercita roluri și poziții sociale specifice vârstei, de a face față unor situații pentru care nu există definiții culturale prealabile. Mecanismele de socializare au fost create și perfecționate de către societate tocmai pentru realizarea scopurilor funcționale amintite. Aceste mecanisme, precum și agenții socializării, deși sunt foarte variați, asigură stabilitatea și funcționarea structurilor sociale, coeziunea internă, continuitatea și permanența structurilor.

Numeroase analize științifice au făcut obiectul procesului de socializare. Acestea au avut ca scop evidențierea factorilor determinanți, a agenților de socializare și a mecanismelor prin care se realizează acest proces.

Conceptul de socializare este unul complex ce nu poate fi explicat decât prin reuniunea accepțiunilor termenului din punct de vedere sociologic, pedagogic și al psihologiei sociale. Dacă psihologii au accentuat dezvoltarea caracteristicilor ce prezintă importanță pentru comportamentul social și procesul primar prin intermediul căruia tendințele comportamentale sunt învățate, iar antropologii au studiat socializarea, din punct de vedere cultural, ca întreg, cu scopul de a determina limitele experienței socializatoare, sociologii au studiat caracteristicile grupurilor sau ale instituțiilor specifice în care socializarea are loc, precum și deprinderile sociale comune dobândite de către indivizi în contexte diferite.

Orice proces de socializare presupune acumularea:

unor cunostințe referitoare la norme și valori sociale ce au rolul de a regla conduita;

unei capacități de a aplica aceste cunoștințe;

unei motivații pe baza căreia indivizii să dezvolte acțiuni și să manifeste conduite în raport cu normele și valorile învățate

Procesul de socializare este un proces complex care are ca finalitate formarea personalității. În cadrul acestui proces interacționează factori de natură personală, de mediu și culturali. Socializarea facilitează reproducerea societății în configurația atitudinală și comportamentală a indivizilor care o compun. Prin urmare, putem spune că acest proces reprezintă o modalitate prin care un organism de natură biologică se transformă într-o ființă socială care este capabilă să acționeze împreună cu alții.

Caracterul intențional al funcției de socializare constă în formarea personalității copilului și integrarea lui în viața socială.

Scopul demersului de socializare îl reprezintă formarea capacității de exercitiu care se realizează prin :

Formarea capacității de a discerne între comportamentele care sunt interzise și cele care sunt permise, precum și între mijloacele legitime și cele nelegitime;

Abilitatea de a exercita permanent rolurile sociale conform unor reguli și norme specifice;

Participarea activă la scopurile și idealurile societății

Procesul de socializare își dovedește utilitatea pentru că:

Socializarea conduce la formarea educației, la dezvoltarea capacității de a stăpâni instinctele și nevoile și la satisfacerea acestora după cum prevede societatea din care individul face parte;

Socializarea insuflă aspirații și năzuințe cu scopul de a obține unele lucruri și calități, precum și a unui prestigiu;

Prin socializare se transmit unele cunoștințe;

Socializarea permite satisfacerea unor roluri;

Socializarea asigură o calificare profesională

Normele și valorile unei culturi sunt însușite de către individ prin intermediul socializării. Acest proces presupune reacția pozitivă a copilului față de valorile, concepțiile sau modelele de comportare ce sunt transmise cu scopul formării și integrării sociale. Astfel, interiorizând diferite cunoștințe, comportamente, abilități cu ajutorul cărora are capacitatea să se comporte așa cum asteaptă cei din jurul său, individul învață să îndeplinească diverse roluri sociale.

Conduită Valori

Cunostințe A B

Capacitate C D

Motivație E F

Celulele A și B indică faptul că individul cunoaște ceea ce se așteaptă de la el, precum și scopurile pe care le are de îndeplinit. Celulele C și D arată că individul poate manifesta o conduită adecvată și adoptarea unor valori corespunzătoare. Celulele E și F indică un individente, abilități cu ajutorul cărora are capacitatea să se comporte așa cum asteaptă cei din jurul său, individul învață să îndeplinească diverse roluri sociale.

Conduită Valori

Cunostințe A B

Capacitate C D

Motivație E F

Celulele A și B indică faptul că individul cunoaște ceea ce se așteaptă de la el, precum și scopurile pe care le are de îndeplinit. Celulele C și D arată că individul poate manifesta o conduită adecvată și adoptarea unor valori corespunzătoare. Celulele E și F indică un individ motivat să se comporte într-un anumit fel și care urmează scopuri compatibile cu grupul din care face parte. Procesul de socializare are ca prioritate celula F, adică modelarea impulsurilor primare ale copilului și transformarea lor în dorința de a fi recunoscut și de a se afirma social, în concordanță cu valorile grupului social de referință. În socializarea adultului prioritară este însa celula C, adică dezvoltarea capacității de a aplica ceea ce a acumulat pe parcursul socializării primare.

Datorită eșecului acestor procese pot apărea efecte de devianță. Astfel, devianța localizată în celula A evidențiază faptul că individul nu știe ceea ce se așteaptă de la el. În această situație se găsește un copil care nu cunoaște importanța studiului pentru dobândirea unor poziții mai bune în societate, deși știe că părinții doresc ca el să obțină performanțe școlare. În celula B devianța indică faptul că un individ nu cunoaște scopurile ce trebuie urmate. Un exemplu este copilul care se poate conforma comportamental la așteptările părinților, deși nu înțelege că valoarea acestei conduite trebuie să se concretizeze în performanțe școlare. Devianța din celula C presupune că individul deviază de la celula acceptată pentru că nu se poate conforma. De exemplu, un școlar nu poate obține note mari pentru că are probleme de sănătate. Forma de devianță care corespunde celulei D apare când individul nu poate urma anumite valori. Copiii care provin din medii sociale defavorizate nu au zestrea necesară urmării scopurilor impuse de societate. În celula E, lipsa de motivație a conduitei poate provoca o serie de devieri de la normele existente. Dacă elevul nu consideră procesul de instrucție atrăgător va căuta mijloace deviante pentru a obține performanțe. În celula F individul se conformează din punct de vedere comportamental, dar nu are motivații pentru a urma scopurile propuse. Având aspirații, un tânăr se poate supune dorinței părinților de a urma o anumită carieră, dar nu este motivat.

Socializarea îndeplinește un rol fundamental și în transferul de cultură care are loc de la o generație la alta. Fiecare individ se naște cu o anumită cultură pe care o preia, o interiorizează și o transmite apoi generației care urmează.

,,Ca rezultat al procesului de socializare, orice individ manifestă puternice tendințe de adeziune la subcultura grupului care l-a socializat, făcând din normele și valorile acesteia un etalon al propriului comportament”

Prin procesul de socializare indivizii sunt legați de societate și sunt supuși unor influențe culturale. Societatea nu ar putea exista fără socializare tot așa cum nici individul nu poate supraviețui în afara socializării. Pe de altă parte, socializarea contribuie la configurarea unei ordini sociale ce se întemeiază pe raporturile ierarhice dintre clase de vârstă și generații, pe relații de coordonare sau subordonare dintre membri.

1. 1. Definiții și caracteristici

Conceptul de socializare ocupă un loc ambiguu în sociologie, central pentru unii autori și secundar pentru alții. În cadrul psihologiei sociale, termenul desemnează procesul prin care indivizii învață modul în care să acționeze și să gândească despre mediul în care trăiesc. Interiorizând cunostințele, ei devin membri ai unor grupuri care au un status specific.

,,În sens larg, a socializa înseamnă a transforma un individ dintr-o ființă asocială într-o ființă socială, inoculcându-i moduri de gândire, simțire, acționare”.

Socializarea a fost abordată de autori din diferite puncte de vedere. Unii autori consideră că este un proces fundamental prin intermediul căruia se transmite din generație în generație moștenirea culturală, precum și normele și valorile perene. Astfel, socializarea este definită ca fiind un ,,proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării, adaptării și integrării sociale a unei persoane.”

Sociologul J. Szczepanski este de aceeași părere, definind socializarea drept ,,acea parte a influenței mediului, care determină individul să participe la viața socială, îl învață cultura, îl face capabil să îndeplinească anumite roluri sociale.” Din acest punct de vedere, socializarea este considerată un proces de comunicare interactiv, care presupune considerarea dezvoltării individuale și a influențelor sociale din două puncte de vedere: modul personal, în care fiecare individ receptează și interpretează mesajele primite, pe de o parte, și intensitatea și conținutul influențelor sociale care variază, pe de altă parte.

Alții văd în socializare un mecanism de formare a personalității umane de către cultura unei societăți. Socializarea în cadrul familiei este determinată de imaginea pe care societatea o are despre copil. Acesta este văzut în mod diferit în culturi diferite: este tratat ca un mic animal, ori ca un om mai mic. În alte culturi este considerat o ființă pură ce trebuie apărată de mizeria socială sau o ființă sălbatică, impură ce trebuie transformată în om.

Socializarea, ca proces spontan, neintenționat care asigură continuitatea societății prin formarea din punct de vedere cultural al generațiilor, vizează sensuri valorice ale societății, deoarece:

copiii intră în contact, de cele mai multe ori, cu comportamentele pozitive, iar cele negative sunt, de regulă, ascunse;

se formează și se dezvoltă responsabilitatea prin implicarea treptată a copiilor în activități sociale, fie în gospodărie, dar mai ales în grădiniță, școală și diferite asociații;

comportamentele dezirabile social sunt recompensate prin recunoaștere, elogiere, prestigiu și solicitare continuă, precum și sancționarea celor negative prin blamare, ridiculizare, evitare

Sorin M. Rădulescu consideră că ,,În ansamblul ei, socializarea leagă indivizii de societate, supunându-i acelorași influențe culturale determinate de raporturile între clase de vârstă și clase generaționale asemănătoare sau diferite între ele”.

Prin contactul cu diferite mecanisme și exigențe, ce sunt promovate în primul rând de familie, apoi de școală și grupuri profesionale, individul se transformă prin procesul de socializare (prin zestrea culturală), căpătând modalități specifice de gândire, acțiune și conduită și putându-se integra într-o colectivitate socială și în grupurile acesteia.

Conceptul de socializare mai este definit ca fiind ,,procesele, mecanismele și instituțiile prin care societatea se reproduce în fizionomia personalității umane care îi este specifică, în anumite structuri de comportament ce răspund așteptărilor și prescripțiilor sociale”

Socializarea presupune o relație reciprocă între individ și mediul sociocultural în care trăiește. Prin intermediul acestei relații individul se socializează, cu condiția să se supună activ influenței mediului, acționând la rândul său asupra acestuia. Consecința acestei interacțiuni este că atât mediul, cât și individul se schimbă.

Sigmund Freud consideră că socializarea este rezultatul interacțiunii dintre natură și cultură, între confruntarea dintre impulsul natural de a-și satisface necesitățile psihofizice (id-ul) și constiința cerintelor sociale de a se conforma normelor (superego-ul). Din confruntare rezultă tipul de personalitate (ego-ul). Atunci când:

superego-ul domină id-ul, cel din urmă va răbufni și personalitatea indivizilor va avea tendința să devină de tip psihopat.

id-ul domină superego-ul, individul nu cunoaște sensul binelui și răului, iar personalitatea poate deveni de tip sociopat.

Procesul de socializare începe încă din primele clipe ale vieții individului, în momentul în care acesta are primul contact cu mama sa, și se desfășoară pe tot parcursul vieții. Procesul de socializare prezintă ritmuri diferite, dar se desfășoară pe parcursul întregii vieți. Intensitatea socializării este maximă în copilărie sau în perioadele când individul trece de la un stadiu la altul. Pe parcursul vieții intensitatea procesului este mai redusă. Odată cu trecerea timpului, modelele accumulate se înrădăcinează și conferă individului o stare de siguranță, de stabilitate. Datorită acestui lucru, individul devine rigid și refractar la nou fiind incapabil să-i înțeleagă pe cei tineri care gândesc altfel. Fiind un proces complex, socializarea cuprinde și educatia, dar nu se rezumă doar la ea.

Există trei factori importanți ai socializării:

cerințele societății;

necesitățile individului;

posibilitățile individului

Socializarea are rolul de a orienta individul spre comportamente ce sunt acceptate de către societate și implică forme și mijloace specifice de realizare. De asemenea, oferă indivizilor șansa de a se forma din punct de vedere social și de a-și dobândi echilibrul emotional.

Universalitatea este o caracteristică specifică socializării, pentru că în orice societate este fundamentală pregătirea indivizilor pentru rolurile sociale ce vor fi exercitate la un moment dat. F. Elkin și G. Handel consideră că principalele caracteristici ale procesului de socializare sunt următoarele:

Procesul de socializare este un proces de durată (continuă pe tot parcursul vieții individului);

Este un proces care are loc prin interacțiunile cu alți indivizi;

În timpul procesului de socializare, mijloacele de comunicare joacă un rol foarte important;

Desfășurarea procesului de socializare implică existența unor contexte care sunt semnificative din punct de vedere emoțional;

Aceste contexte sunt modelate de diferite grupuri sociale.

Socializarea depinde de trăsăturile cu care se naște individul. Dacă acesta are trasături deosebite față de ceilalți, interesele sale nu vor fi în concordanță cu ale celorlalți și nu se va socializa. În măsura în care individul are trăsături comune cu majoritatea indivizilor, interesele lui vor fi apropiate de ale celorlalți, modelându-se astfel social, devenind element social și contribuind la perpetuarea societății.

Studiul socializării din punct de vedere sociologic pornește de la distingerea și corelarea variabilelor care se referă la:

Caracteristici individuale (vârsta, sex, maturizare, dezvoltare, inteligență);

Agenți ai socializării (cultură, națiune, organizație, familie, grupuri, clase sociale, școală);

Metode și forme de transmitere (limbaj, mecanism de control, ritualuri, practici de creștere a copiilor și de integrare socială, forme de imitație, de identificare, substituire, inhibiție sau întărire);

Structuri de atitudini, valori, acțiuni și comportamente (roluri și statusuri sociale, moralitatea relațiilor sociale, etica muncii, orientări politico-civice, performanțe, altruism, integrare, informare)

Prin intermediul interacțiunii dintre individul care este în creștere și ceilalți indivizi se formează și se dezvoltă eul. G.H. Mead consideră că pe parcursul dezvoltării acestuia copiii parcurg trei stadii: preparator – în care copilul nu are încă dezvoltată capacitatea de a își observa comportamentul; al jocului cu sine- în care copilul își asumă rolul altcuiva; al jocului cu alții- în care copilul își joacă rolul alături de alți copii.

Putem spune că, într-o măsură destul de mare, eul reflectă atitudinile persoanelor care sunt semnificative pentru individul respectiv.

Este recunoscut că procesul de socializare nu este unidirecțional și nu are ca scop unic pe acela de a învăța indivizii să se integreze în societate, pentru că oamenii pot să își definească singuri rolurile și obligațiile pe care le au în societate.

Când individul dobândește o nouă poziție socială și un nou rol, se produce un proces de resocializare, iar ieșirea dintr-un anumit status și rol înseamnă desocializare. De exemplu, trecerea de la o activitate necalificată, la o profesiune, este un proces de desocializare și apoi de resocializare.

,,Mecanismele prin care procesul de socializare se produce îl reprezintă interiorizarea/internalizarea/apropierea structurii sociale (rolurilor) în experiența cotidiană”

În ceea ce privește finalitățile conținutului procesului de socializare acestea sunt:

Psihice- presupun fixarea unor trăsături psihice stabile care conduc la maturizarea copilului;

Sociale- presupun exercitarea adecvată a rolurilor sociale;

Culturale- presupun asimilarea valorilor culturale, precum și a simbolurilor normative.

Deși putem spune că socilizarea variază din punct de vedere cultural, datorită faptului că se manifestă diferit de la o societate la alta, din perspectiva practicilor utilizate și a finalităților sale, acest proces se caracterizează prin universalitate pentru că în orice societate o importanță fundamentală o are pregătirea indivizilor pentru exercitarea diverselor roluri sociale.

2. Tipuri de socializare

1.2.1 Familia- cadru de realizare a sociabilității

Familia a dovedit, de-a lungul timpului, că este cea mai veche, cea mai răspândită, dar și cea mai stabilă formă de comunitate umană datorită caracterului său perpetuu. Cu toate acestea, diversittatea de tipuri de familie care au existat sau există nu au facilitat găsirea unor caracteristici comune care să conducă spre o definiție.

Specialiștii au abordat familia sub mai multe aspecte, studiind această formă de comunitate din punct de vedere al genezei, al evoluției, precum și al continuității vieții sociale. Din punct de vedere sociologic, familia este considerată comunitatea umană ce se întemeiază prin căsătorie. Relațiile dintre soți și descendenți după căsătorie devin de ordin biologic, economic, psihologic, moral, afectiv și spiritual.

Fiind grupul social în care se realizează socializarea primară și în care se manifestă modelul socializării, familia nu poate fi concurată de nici un alt agent al socializării.

Datorită faptului că procesul de socializare se desfășoară pe tot parcursul vieții, putem distinge între socializarea nou-născutului, a copilului, a adolescentului, a adultului, între socializarea pentru rolul de părinte, soț/soție, socializarea pentru vârsta mijlocie și pentru vârsta a III-a, fiecare tip corespunzând diferitelor etape pe care indivizii le parcurg.

Socializarea adultului presupune că acesta are capacitatea de a exercita satisfacător rolurile atribuite de către societate și implică experiențe de viață, expunerea la diferite influențe și presiuni, adaptarea la diferite situații care sunt determinate de mobilitatea socială sau geografică, de schimbările petrecute în familie etc.. Totusi, adultul, spre deosebire de copil a acumulat deja o moștenire culturală cu ajutorul căreia poate face diferite comparații sau poate găsi soluții adecvate pentru rezolvarea unor situații imprevizibile.

Socializarea copilului se referă la adecvarea conduitei la cerințele impuse de către părinții acestuia.

Prin combinații teoretice multiple putem distinge mai multe tipuri de socializare.

1. După criteriul etapei de viață în care are loc acest proces, identificăm trei forme principale:

Socializarea primară sau de bază reprezintă prima etapă a procesului ce se desfășoară în primii 6-7 ani de viață ai copilului în cadrul familiei. Are un rol fundamental pentru că primele experiențe de viață influențează personalitatea individului, precum și evoluția sa ca membru al societății. Reprezintă fundamentul de formare al conduitelor și comportamentelor și se concretizează în deprinderea regulilor, a normelor, a valorilor ce formează sistemul informațional, afectiv și moral al tuturor indivizilor. Copilul învață că oamenii au interese, dorințe, obiceiuri de care trebuie să țină seama, învață că trebuie să împartă resursele limitate adică locuința, hrana, diferite obiecte de uz personal, învață cum trebuie să se poarte pentru a fi acceptat de ceilalți, învață cum să acționeze pentru a își atinge scopurile și a își îndeplini o dorință. Toate au o importanță deosebită pentru că toate traumele și frustrările din familie, școală, grupul de prieteni pot deveni premise ale unui comportament deviant și delicvent.

Socializarea primară este definită ca fiind „procesul prin care primul univers social al individului este construit ca univers de semnificații și ca realitate”

Prin intermediul socializării primare individul interiorizează lumea socială devenind astfel un membru al vieții sociale.

Socializarea secundară are strânsă legătură cu diviziunea socială a muncii, precum și cu distribuirea socială a cunoștințelor. Se realizează în școală, prin programele de învățământ în principal, dar și prin modelele personale oferite de profesori și colegi. Presupune asimilarea cerințelor, a informațiilor, normelor și valorilor instituționale (promovate de instituții formale sau informale specializate).

Acest proces îi dă posibilitatea copilului să învețe rolurile instituționale. Prin intermediul acesteia, copilul constată că rolurile sociale nu se desfășoară întotdeauna în cadrul unui climat afectiv și protector. Dacă în cadrul familiei climatul în care este socializat copilul este unul protector, școala și relațiile pe care aceasta le implică presupun o socializare bazată pe un climat neutru din punct de vedere afectiv.

Familia nu are un rol central în socializarea secundară, acesta fiind ocupat de instituțiile specializate, cum sunt: creșa, grădinița, școala, teatrul etc.

Socializarea continuă „constă în apropierea unor <sub-lumi> instituționale sau bazate pe instituții”. Acest proces intervine pe tot parcursul vieții individului, atunci când se petrec schimbări în ceea ce privește valorile, atitudinile, comportamentele acestuia. Prin intermediul acestui proces sunt dobândite experiența de viață cu ajutorul căreia individul își poate asuma noi roluri sociale.

Atât socializarea primară, cât și cea continuă au scopuri și obiective specifice ce se caracterizează prin complementaritate.

2. Procesul de socializare se poate desfășura conform cu valorile și normele sociale și în acest caz vorbim despre o socializare pozitivă sau, din contră, poate fi în discordanță cu aceste norme, dar să se conformeze celor ale unor grupuri sau ale unor subculturi deviante (socializare negativă).

Se consideră că individul este socializat pozitiv atunci când se comportă în mod creativ și în concordanță cu modalitatea de gândire a societății din care face parte, precum și atunci când alege conduitele ce sunt compatibile cu rolurile sociale pe care trebuie să le îndeplinească folosindu-se de creativitate.

Socializarea negativă se realizează în grupurile marginale și are ca scop promovarea unor valori și norme diferite de cele care sunt acceptate de societatea din care individul face parte.

Procesul de devianță nu este întotdeauna rezultatul unei socializări negative pentru că respingerea unei valori tradiționale și crearea altora noi reprezintă o modalitate de schimbare socială și de progres.

3. Max Weber consideră că socializarea poate fi:

Socializare asociativă (prin acord voluntar);

Socializare instituțională (prin impunerea de reguli)

4. Din punct de vedere al finalității urmărite sau al efectelor produse distingem:

Socializarea adaptativă (integrativă);

Socializarea anticipatoare

Primul tip de socialiazare conduce la conturarea acelor caracteristici sau capacități specifice fiecărui individ ce permit integrarea, participarea și realizarea socială a unor activități într-un cadru instituțional dat. Socializarea anticipatoare presupune interiorizarea unor norme, valori și modele care conduc la adaptarea sau integrarea într-un cadru instituțional sau organizațional viitor.

5. Pentru a evita judecățile de valoare, unii sociologi propun o distincție mai neutră si anume cea între socializarea concordantă (conformă cu normele și valorile sociale) și cea discordantă (neconformă cu valorile și normele sociale).

6. Combinând două perechi de tipuri de socializare, Ioan Mihăilescu distinge patru tipuri de socializare:

Forma pozitiv concordantă este socializarea care se realizează conform unor valori și norme sociale fundamentale și care este concordantă cu valorile și normele ce sunt promovate de către societatea globală;

Forma pozitiv discordantă este socializarea care se realizează conform normelor și valorilor sociale fundamentale, dar care este discordantă cu unele norme și valori ce sunt promovate de către unii agenți socializatori;

Forma negativă concordantă presupune că socializarea este în concordanță cu normele și valorile sociale fundamentale, dar este în concordanță cu unele norme și valori sociale promovate de către unii agenți socializatori;

Forma negativă discordantă presupune că socializarea este în discordanță atât cu normele și valorile sociale fundamentale, cât și cu cele ce sunt promovate la nivelul societății în general. Este o socializare deviantă dacă ne raportăm la societatea globală, dar este în conformitate cu normele și valorile unui grup de indivizi sau ale unei subculturi marginalizate.

În procesul de socializare individul parcurge mai multe stadii (denumite forme de pregătire) pentru a fi apți să îndeplinescă unele roluri în structurile ierarhice instituționale.

Cele trei stadii sunt:

Familia;

Școala;

Un nivel superior prin care se obțin structuri ridicate.

În perioada copilăriei, socializarea presupune creșterea capacității individului de a discerne și de a putea prevede reacțiile celorlalți vizavi de comportamentul său. Percepția comportamentului celor din jurul său, dar și a propriului comportament, așa cum este văzut de cei cu care interacționează, nu sunt altceva decât efectele nemijlocite ale socializării care conduc la formarea personalității. În urma acestui proces indivizii au capacitatea de a se identifica cu rolurile socialem, putându-se astfel integra în grupuri sociale.

Efectul socializării este reprezentat de rolul prin care individul îl exercită conform așteptărilor grupului din care face parte.

Prin procesul de socializare se formează ceea ce este esențial și definitoriu în structura personalității indivizilor, pe baza unor structuri interne și a unor sisteme sociale.

1.3. Mecanisme ale socializării

Pentru Sorin M. Rădulescu ,,efectele și mecanismele procesului de socializare sunt aceleași ca și în cayul conformității și în cazul devianței diferind doar conținutul și direcția normelor și valorilor învățate”.

Potrivit lui Ioan Mihăilescu „complexitatea domeniului de studiu a condus la formularea unor teorii diferite ale socializării, prin care mai importante sunt teoriile învățării și teoriile dezvoltării cognitive”.

Ca și teoriile dezvoltării cognitive, și teoriile învățării pun în centrul analizelor comportamentul uman, care este într-o continuă modificare datorită experiențelor pe care individul le trăiește.

Învățarea socială reprezintă mecanismul fundamental al procesului de socializare, precum și ansamblul proceselor psihologice prin intermediul căruia indivizii asimilează cunostințe, reguli, norme, valori, deprinderi de comportament referitoare la viața socială. Acest mecanism are drept finalitate dezvoltarea unui anumit număr de reflexe.

Ceea ce deosebește învățarea socială de învățarea în general este faptul că prima are două caracteristici importante:

face referire la un conținut social (comportamentul față de alt individ în grupuri și în situații specifice);

este o învățare ce se realizează de cele mai multe ori pe cont propriu, petrecându-se empiric, la nivelul cotidianului.

Învățarea socială se clasifică în:

învățarea directă care are la bază două reguli: cea a încercării și erorii și cea a pedepsei sau recompensei imediate;

învățarea indirectă care presupune că individul nu asimilează și sedimentează cunostințele, atitudinile etc. prin experiența sa directă, ci prin observarea comportamentelor celorlalți;

învățarea socială complex-cognitivă care reprezintă ansamblul de procese prin intermediul căruia individul poate anticipa o acțiune, dar și consecințele acesteia.

Pe parcursul întregii vieți cele trei tipuri de învățare se succed, schimbându-și ponderea. Astfel, învățarea directă predomină în prima parte a vieții, este înlocuită apoi de învățarea indirectă în momentul în care individul începe să imite diverse modele. La maturitate, se manifestă învățarea complex-cognitivă.

Învățarea socială este mecanismul fundamental al socializării, dar nu este singurul. Trebuiesc menționate ca mecanisme ale socializării și influența socială, controlul social, presiunea socială, precum și creativitatea socială care au același scop: facilitarea acumulării conduitelor de grup.

II Cauze și aspecte ale crizei de familie

2.1. Definiții și caracteristici ale familiei

Pentru Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă „Familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel putin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosociologică”

Din punct de vedere sociologic „familia ca formă specifică de comunitate umană- desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, interese și aspirații”. Ceea ce este caracteristic vieții de familie este multitudinea relațiilor ce se leagă odată cu întemeierea familiei, fundamentele fiind cele de căsătorie și de rudenie.

Ion P. Filipescu consideră că, din punct de vedere juridic, ,,familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații, care își au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturi asimilate vietii de familie”. De cele mai multe ori cele doua sensuri se confunda, dar exista si cateva exceptii: in cazul divortului inceteaza relatiile din punct de vedere sociologic pentru ca intre soti nu mai exista comunitate de viata si interese, dar continua relațiile familiale din punct de vedere juridic pentru că rămân valabile unele drepturi și îndatoriri cum ar fi: creșterea, educarea și întreținerea copiilor, administrarea bunurilor comune.

Indiferent din ce punct de vedere privim, familia presupune următoarele tipuri de relații:

dintre soți, prin căsătorie;

dintre ascendenți și descendenți, prin procreare;

dintre descendenți (frați- surori);

dintre alte persoane care fac parte din familie (bunici-nepoți, socri-gineri).

De-a lungul timpului, familia a îndeplinit mai multe roluri. Datorită funcțiilor pe care alte grupuri sociale nu le îndeplinesc aceasta a fost considerată o formă specială de comunitate umană. În cadrul familiei, fiecare membru are statusul și rolul său bine stabilit în funcție de care se leagă relații biologice, psihologice și sociale.

G. Murdock consideră că familia este grupul social care se caracterizează prin rezidență comună, cooperare economică și prin reproducție.

Cătălin Zamfir și Septimiu Chelcea au sintetizat caracteristicile familiei:

este formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge sau adopție;

membrii familiei, de regulă, locuiesc sub același acoperiș, alcătuind un singur menaj;

este compusă din persoane ce interactionează, comunică în cadrul rolului de soț-soție, mamă-tată;

menține și perpetuează o cultură comună, derivată în principal din cultura societății date.

Pentru Murdock familia nu se confundă cu mariajul. Acesta din urmă nu este altceva decât un ansamblu de obiceiuri bazat pe relațiile ce se întemeiază între adulți asociați din punct de vedere sexual în cadrul familiei.

Ceea ce caracterizează familiile din toate timpurile este: o puternică sudură internă, menținută datorită forțelor interne și presiunii externe. Forțele interne care unesc familia sunt sentimentele puternice și atașamentul emoțional al soților, precum și al părinților copiilor, respectul reciproc, solidaritatea, alte atitudini care rezultă din satisfacerea reciprocă a nevoilor personale emoționale, năzuința spre intimitate și altele.

„Familia este grupul în care se naște o rețea de relații interindividuale determinate atât de personalitățile membrilor, cât și de unele fenomene exterioare grupului”

În relația părinte-copil pot apărea unele distorsiuni datorită lipsei de afecțiune sau a unui control exagerat. Orice disfuncționalitate ce se înregistrează la nivelul familiei are implicații pentru copil implicații ce se concretizează în perturbări de comportament. Maria Voinea prezintă schematic efectele atitudinilor părinților asupra comportamentului copiilor.

Schema numarul 1: Efectele atitudinilor părinților asupra

comportamentului copiilor.

M. Bouchard a identificat trei modele ale comportamentelor educative ale părintilor care influențează dezvoltarea copilului:

modelul rațional presupune faptul că părinții decid asupra devenirii copilului și îi impun așteptările. Părinții au tendința de a impune celor mici sistemul lor de valori, credințe și atitudini;

modelul umanist în care părintele este cel care ghidează activitatea copilului, lăsându-l să aleagă liber ceea ce dorește. Copilul are puterea de a-și gestiona resursele educației, iar părintele îl sprijină, îl stimulează.

modelul simbio – sinergetic pornește de la ideea că părinții și copiii au o relație educativă ce se bazează pe schimb și pe reciprocitate.

Motivul pentru care familia este întotdeauna racordată la realitățile sociale, nefiind independentă de fenomenele și procesele care au loc în societate la un moment dat este că ,,reprezintă un produs al societății ce se dezvoltă paralel cu aceasta și se modifică în funcție de transformările economice, sociale, morale”.

2. 2. Tipuri familiale

Există mai multe tipuri de familie:

Familia nucleară este grupul ce se formează odată cu căsătoria a două persoane de sex opus și cu aparitia urmașilor. Tot pentru acest tip de grupare se mai folosesc termeni ca: familie simplă, restrânsă, conjugală, biologică, elementară.

Deosebim apoi între familia de origine (familia în care te naști și crești compusă din mamă, tată și frați) și familia de procreare (alcătuită, prin căsătorie, din soț ,soție și copii).

Familia extinsă (lărgită) formată din mai multe familii nucleare din care fac parte rudele directe, colaterale și mai multe generații.

Din punct de vedere al locuinței deosebim familii de rezidență și familii de interacțiune. Din primul tip fac parte persoanele ce au o locuință comună și desfășoară activități economico-gospodărești în comun. Persoanele între care există relații de rudenie, dar care au și schimburi reciproce de produse, vizite etc. fac parte din familia de interacțiune.

Din punct de vedere al normalității vieții de familie există: familii normale (în- deplinesc toate funcțiile) și familii anormale (nu îndeplinesc anumite funcții).

2. 3. Structura familiei

Datorită faptului că, deși conform Iolandei Mitrofan ,,familia- ca instituție nu parcurge înca o perioadă de criză”, în contextul acesteia au apărut unele schimbări semnificative. Astfel, conceptului de “structură a familiei” trebuie să îi fie asociat cel de “restructurare a familiei”. Acest ultim concept se referă la noile tipuri de familie, la particularitățile și disfuncțiile acestora.

Dimensiunea evoluția, structura și funcțiile familiei au fost influențate de contextul social-economic astfel:

familia s-a redus ca dimensiuni, axându-se în principal pe cuplul conjugal;

funcția tradițională de producție este înlocuită cu consumul, veniturile provenind din prestarea muncii în afara gospodăriei;

funcția de socializare a copiilor a fost preluată de servicii specializate;

funcția de asistență și îngijire a ascendenților (părinți, bunici) a fost transferată serviciilor sociale;

a avut loc o redistribuire a rolurilor familiale

Când vorbim despre structura familiei ne referim la:

componenta numerică;

structura din punct de vedere al generațiilor;

status-uri și roluri familiale,

dar și la:

diviziunea rolurilor în interiorul familiei;

exercitarea autorității

Componenta numerică a variat în funcție de perioada istorică la care ne referim. Dacă în societățile patriarhale numărul membrilor unei familii era foarte mare, datorită faptului că nu exista controlul nașterilor, în societățile moderne mărimea s-a redus prin folosirea mijloacelor contraceptive și a plennigului familial.

Deși în societatea modernă cel mai des întâlnim familii nucleare (cuplu conjugal și descendenții acesteia) există și forme incomplete de structuri familiale cum ar fi familia monoparentală, dar și familia fără descendenți. Aceste două ultime forme sunt considerate ca având un deficit de structură.

Structurile familiale care sunt atipice se încadrează în una din următoarele patru categorii:

mama cu copil (copii)

tata cu copil (copii)

cuplu marital fără copii

doi sau mai multi frați (surori) care sunt orfani, dar nu sunt institutionalizați

În primele două cazuri este vorba de familii monoparentale ce au luat naștere datorită decesului unuia dintre părinți, abandonului familiei sau nașterea în afara familiei.

Structura pe generații. La fel ca și componenta numerică, structura pe generații variază de la tipul familiei extinse (alcătuit din 30-40 persoane) la tipul restrâns -nuclear de familie alcătuit din 3-4 persoane, precum și de la societățile traditionale la cele moderne.

Datorită unor factori biologici cum ar fi: durata necesară procreării, durata medie de viață, vârsta la căsătorie într-o familie pot exista patru sau chiar cinci generații.

Cercetătorii de specialitate au ajuns la concluzia că anumitor țări le este specific tipul extins de familie sau dimpotrivă cel restrâns. Astfel, în China și țările africane este specific tipul larg al familiei, iar în S.U.A. este frecvent tipul nuclear.

Maria Voinea consideră că tipul extins are următoarele avantaje:

capacitate sporită de a furniza servicii sociale membrilor familiei (îngrijirea copiilor, bolnavilor, vârsnicilor);

are posibilitatea să acumuleze resurse mai mari decât o familie nucleară;

are o durabilitate și o continuitate mai mare în ciuda dispariției unui membru al familiei;

poate exercita o influență mai mare asupra comunității locale îndeosebi în mediul rural

Dezavantajele acestui tip de familie ar fi:

existența unor dificultăți în conducerea familiei;

cerințele materiale ale tinerilor nu sunt pe deplin satisfăcute;

existența unor surse sporite de conflicte

Familia, ca și alte grupuri sociale, se prezintă ca o rețea complexă de poziții, status-uri și roluri sociale. Structura status-urilor și rolurilor din familie cuprinde următoarele situații: soț, soție, tată, mamă, copil, frate, soră, bunic, bunică, nepot. În grupurile de dimensiuni mici, cum este și familia, unde relațiile interindividuale sunt face-to-face, oamenii acționează în funcție de poziția socială, de status-ul social al persoanei cu care interacționează. De exemplu, orice individ se adresează într-un fel prietenilor și în alt fel unei persoane cu o funcție importantă. Specificul familiei, dar și variabilitatea acesteia este dat de status-urile și rolurile familiale. Status-ul se referă la poziția de bază pe care un individ o are în cadrul unui grup, precum și la comportamentele pe care cei din jurul său le asteaptă de la acesta. Statusul social reprezintă ,,poziția ocupată de o persoană în societate, precum și drepturile și obligațiile ce derivă din acea poziție”.

Rolul este ,,ansamblul de conduite așteptate de la o persoană căreia îi cunoaștem poziția sau funcția într-un sistem”. Rolul mai este definit și ca ansamblul de comportamente normate care sunt asociate status-urilor. Rolurile familiale pot fi exercitate într-o multitudine de forme. Există însă anumite marje de variație, care, odată depășite, pot conduce la scăderea solidarității familiale sau la destrămarea familiei.

Între status și rol există o strânsă legătură. Reprezentarea grafică a relației dintre status-ul și rolul unei persoane este prezentată în figura 1.

Schema numarul 2: Relația dintre status și rol

Fiecărui status îi corespunde un rol social. Totuși, unele status-uri nu sunt alese de indivizi (nu el alege să se nască într-o familie săracă sau bogată). Altele sunt dobândite (individul încearcă să acceadă la anumite poziții sociale).

Indivizii nu au un singur status social și, în consecință, nu joacă un singur rol social pentru că părinții ne consideră copii, profesorii ne consideră elevi etc..

O altă componentă de o importanță majoră a vieții familiale și care asigură unitatea și coeziunea familiei o reprezintă diviziunea rolurilor.

În anumite faze ale constituirii cuplului unele roluri conjugale predomină, iar în altele au o manifestare lentă, accentuându-se numai în anumite direcții. Ele poartă marca relațiilor de natură morală, juridică, economică, spiritual-psihologice, natural- biologice care predomină în anumite faze ale constituirii cuplului, iar în altele se manifestă mai lent datorită unor factori de natură obiectivă. Datorită complexității rolurilor conjugale familia se caracterizează prin particularități ce nu sunt întâlnite la alte grupuri sociale.

Considerând drept criteriu de clasificare al familiilor rolurile conjugale, Maria Voinea diferențiază:

familii în care rolurile conjugale sunt asumate astfel încât cuplul să funcționeze normal;

familii în care rolurile conjugale nu sunt realizate în totalitate și, deci, sunt nesatisfăcătoare. În aceste cupluri relațiile sunt deficitare facilitând apariția conflictelor.

Numai prin asumarea rolurilor conjugale, prin satisfacerea aspirațiilor și trebuințelor se poate vorbi de o reusită maritală.

Relațiile natural biologice sunt marcate de dorința cuplului de a avea descendenți. Soții își împart diferit responsabilitățile pe care le au față de copii. Din acest motiv R. Vincent clasifică modelele de conduită conjugală, precum și efectele pe care acestea le au asupra copiilor:

părinți preocupați în totalitate de dragostea lor, care nu dau importanță altor aspecte ale vieții de familie și care consideră copilul un factor perturbator al relației dintre ei.

părinți indiferenți, care se preocupă doar de ei și care au o viață separată de a copiilor, fără să-i îndrume atunci când trebuie.

părinți infantili care dau exemplu de un comportament necorespunzător.

părinți conflictuali care conduc copiii spre comportamente deviante.

Relația intimă dintre parteneri facilitează satisfacerea unor trebuințe cum ar fi: cele biologico-sexuale și sentimental-afective.

Relațiile spiritual-psihologice ale membrilor familiei se bazează pe sentimentele ce au dus la întemeierea grupului. Maria Voinea clasifică sentimentele de dragoste dintre membrii unei familii astfel:

dragostea conjugală care include dragostea erotică dintre parteneri, dar și sentimentele de respect, stimă, încredere

dragostea maternă și paternă se referă la dragostea părinților față de copii

dragostea filiala înseamnă dragostea dintre frați și surori

Referindu-se la structura de autoritate Maria Voinea consideră că aceasta ,,vizează capacitatea familiei de a elabora norme și valori necesare funcționării familiei prin impunere sau consens”.

Există mai multe tipuri de autoritate:

cea a ascendenților față de descendenți care presupune respectul tinerilor față de adulți, precum și participarea acestora și preluarea unor responsabilități în cadrul familiei;

cea a descendenților față de ascendenți care se întâlnește în societățile moderne

Deși autoritatea se exercită în funcție de factori economici, sociali, culturali etc. în familiile care funcționează normal autoritatea se va exercita între generații (vertical) și între membri care aparțin aceleiași generații (orizontal).

După rolul și autoritatea bărbatului în cadrul familiei tipurile de autoritate se clasifică în:

tipul autoritar care are două forme: cea absolută și cea moderată

tipul egalitar

Tipul autoritar în formă absolută este întâlnit în cadrul familiilor patriarhale în care bărbatul stabilește rolul fiecărui membru, precum și orientarea profesională și maritală a copiilor. Această autoritate s-a datorat rolului economic pe care bărbatul îl avea. Cea de-a doua formă a tipului autoritar prezintă elemente de autoritate absolută, dar și unele de egalitarism.

Tipul egalitar este întâlnit în comunitățile urbane în perioada modernă datorită proceselor de dinamică și de schimbare socială, de creștere a nivelului de educație etc..

2.4. Funcțiile familiei

Funcțiile complexe pe care familia, spre deosebire de alte grupuri, le-a îndeplinit de-a lungul timpului, precum și rolul pe care aceasta îl joacă pentru indivizi și pentru societate au transformat-o într-un grup specific, deosebit de celelalte grupuri.

Functiile familiei s-au manifestat diferit de-a lungul timpului. Factorii care au influențat modificarea funcțiilor familiei pot fi interni sau externi. Ca factori externi Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă au identificat:

caracterul totalitar sau democratic al societății care influentează solidaritatea familială sau socializarea descendenților

nivelul de dezvoltare al societății ce influentează funcția economică și reproductivă;

legislația și politicile sociale care au impact asupra funcției sexuale și reproductive;

nivelul general de instrucție și educație ce influentează realizarea funcției de socializare și reproducere.

Factorii interni identificați sunt:

dimensiunea familiei, ce influentează funcțiile de socializare și de solidaritate;

structura familiei cu impact asupra funcției economice și reproductive;

diviziunea rolurilor și autorității cu impact asupra solidarității.

Funcția economică s-a modificat din punct de vedere al transmiterii ocupatiei de la părinți la copii fapt ce se întâlnește din ce în ce mai rar. O altă modificare constă în bugetul familiei contemporane care este dezechilibrat, pe de o parte datorită resurselor de venit sporadice si pe de alta parte a cheltuielilor exagerate.

Funcția socializatoare a fost afectată prin înlocuirea procesului educativ din familie cu cel din sistemul școlar datorită faptului că părinții petrec mai putin timp cu copiii, lăsându-i pe aceștia din urmă în instituții specializate.

Mobilitatea socială a influențat funcția de solidaritate familială prin separarea fizică și afectivă ce se produce între membrii familiei.

În funcția sexuală și reproductivă s-au inregistrat modificări prin accentual tot mai mare ce se pune pe performanțele sexuale. Din punct de vedere al reproducerii ceea ce a atras atenția este faptul că s-a trecut de la familia extinsă la cea restrânsă într+un timp foarte scurt.

Clasificările funcțiilor familiei sunt numeroase. G. P. Murdock consideră că familia nucleară îndeplinește patru funcții: sexuală, reproductivă, economică, educațională (socializatoare).

W. F. Ogburn distinge alte funcții ale familiei: cea de reproducere, economică, educațională, recreațională, religioasă și social psihologică.

Jaques Sabran distinge două funcții: funcții fizice (de reproducere, economică și de protecție) și funcții culturale (de educație, de asigurare a bunăstării membrilor familiei).

Și Traian Herseni identifică tot două funcții ale familiei: creșterea copiilor și completarea social economică a soților cu scopul de a forma o unitate socială eficientă.

Henri H. Stahl consideră că familia îndeplinește o funcție internă care facitează crearea unui regim de viață intimă cu scopul de a asigura membrilor familiei sentimentul de securitate, protecție și afecțiune. Dintre funcțiile interne amintește:

Funcțiile biologice și sanitare care satisfac cerințele și necesitățile sexuale, procrearea copiilor și asigură necesitățile igienico-sanitare care conduc la dezvoltarea normală din punct de vedere biologic a indivizilor.

Funcțiile economice îndeplinite prin acumularea veniturilor și prin organizarea gospodăriei cu ajutorul bugetului comun.

Funcțiile de solidaritate familială

Funcțiile pedagogico-educative și morale (asigurarea educației și a învățământului copiilor, precum și socializarea primară a lor).

Funcția externă îndeplinită de familie reprezintă o prelungire a funcțiilor interne.

Funcțiile biologice și sanitare. Datorită faptului că individul își satisface instinctele, dar, în același timp, are și sentimente de dragoste, încredere față de partener se simte în siguranță din punct de vedere emoțional. Pentru a se putea îndeplini, dragostea erotică presupune ca sentimentele partenerilor să fie reciproce, să existe comunicare.

Funcția de procreare are o importanță emotională pentru cuplu, dar și pentru societate. Comportamentul reproductiv poate fi influențat de diverși factori. La nivel de cuplu aceștia sunt: vârsta soției, durata căsătoriei, starea de sănătate a cuplului (mai ales a soției), utilizarea mijloacelor contraceptive, dorința cuplului de a avea copii, nivelul de instrucție al indivizilor, angajarea profesională a partenerelor, distribuția rolurilor și a autorității. La nivelul societății se identifică următorii factori: demografici (nupțialitate), legislativi, de politică socială, urbanizare, modernizare etc. .

În sfârșit, în ceea ce privește problema igienico-sanitară putem lua în discuție:

starea de sănătate a indivizilor. Se consideră că există o relație directă între gradul de cultură și atitudinea față de propria sănătate.

igiena locuinței care influențează sănătatea individului.

igiena alimentației

Funcția economică cuprinde trei dimensiuni:

cea productivă (constă în producerea bunurilor și serviciilor necesare familiei);

cea a pregătirii emoționale a descendenților;

cea financiară (administrarea unui buget de venituri și cheltuieli necesare satisfacerii nevoilor)

De-a lungul timpului au avut loc modificări ale funcției economice. Spre deosebire de societatea traditională în care părinții se preocupau ca descendenții să le moștenească meseriile, în societatea contemporană sunt diminuate elementele traditionale. Datorită modernizării, a industrializării, locul indivizilor se deplasează din interiorul familiei spre exterior în întreprinderi și servicii sociale. Familia contemporană are un buget dezechilibrat datorită, pe de o parte, surselor de venit sporadice sau a cheltuielilor exagerate, pe de altă parte.

Particularitățile societății contemporane sunt, în general, următoarele:

interesul familiei pentru realizarea unor venituri cât mai multe;

dorința tinerilor de a se instrui indiferent de costuri;

dorința tinerilor de a învăța o meserie cu un standard cât mai ridicat și care să le aducă venituri cât mai mari;

gestionarea bugetului este diversificată.

Există câțiva factori care au determinat diminuarea rolului familiei moderne în instrucția descendenților:

diminuarea timpului pe care părinții îl petrec cu copiii, aceștia din urmă fiind duși la creșă și grădiniță;

transmiterea meseriei familiale nu mai este obligatorie datorită diversificării și transformării ocupațiilor;

copiii trebuie să învețe mai multe lucruri decât învățau până acum, iar părinții nu îi pot instrui la aceste exigențe.

În ceea ce privește latura financiară, utilizarea bugetului a fost studiată de numeroși specialiști. Engel consideră că nivelul de trai este indicat de ponderea cheltuielilor pentru hrană în anasamblul cheltuielilor, că există o relație directă între nivelul de sărăcie și volumul cheltuielilor familiale care sunt necesare pentru a asigura traiul zilnic.

Totuși, în relația directă dintre bunăstarea economică și ponderea cheltuielilor zilnice, trebuie luate în considerare următoarele:

indicatorul bunăstării economice familiale nu poate fi folosit în cercetările comparative internaționale pentru că există țări în care serviciile de asistență socială asigură unele cheltuieli ale familiei;

termenul de subzistență se stabilește într-un context economic și social și are limite diferite;

trăsăturile psihice ale individului, cele intelectuale determină ierarhia trebuințelor;

ponderea cheltuielilor trebuie raportată la volumul veniturilor familiilor.

Maria Voinea consideră că există câteva particularități ale funcțiilor vizavi de membrii familiei și de societate:

funcții strict specializate ale familiei (funcția biologico-sanitară, de solidaritate familială și de socializare primară);

funcția de asigurare a socializării primare, a securității emoționale, a trebuinței de apartenență la grup a membrilor familiei. Este o funcție ce se realizează în raport cu membrii grupului.

funcția de a se afirma ca grup unitar și conștient de sine, apt de a asigura bunăstarea și dezvoltarea normală a personalității membrilor.

asigurarea forței de muncă a societății (atât din punct de vedere calitativ, cât și din punct de vedere cantitativ).

datorită faptului că fiecare funcție este importantă putem spune că felul în care una dintre ele este îndeplinită depinde de celelalte funcții, de modul în care acestea este satisfăcută. Gradul de realizare al funcțiilor specifice ale familiei este influențat de factori sociali (nivelul de dezvoltare economică, nivelul general de instrucție și educație, legislația, politicile sociale etc.) și de factori interni ai familiei (dimensiunea familiei, diviziunea rolurilor și a autorității, personalitatea membrilor grupului etc.).

Modificările identificate la nivelul structurii și funcțiilor familiei au fost influențate de câteva fenomene și procese sociale obiective: angajarea femeilor în activități extrafamiliale a influențat nivelul fertilității, funcțiile economică și socializatoare a familiei; creșterea nivelului de școlaritate al populației a condus la creșterea vârstei la căsătorie, la modificarea atitudinii față de căsătorie; procesul de mobilitate teritorială a condus la distrugerea modelelor tradiționale de viață familială.

După 1990 în România, structura familiei a suferit modificări, drept pentru care au apărut noi tipuri familiale. Caracteristica ce este comună tuturor configurațiilor noi este aceea că nici una nu îndeplinește toate funcțiile familiei clasice, având tendința de a le maximaliza pe unele și de a le minimiza pe altele. Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă prezintă tipurile constitutive ale familiei restructurate și funcțiile pe care acestea le îndeplinesc:

Tabel 1- funcțiile familiei restructurate

2. 5. Funcția de socializare a familiei

Primul agent de socializare în orice societate este familia atât din punct de vedere al procesului, cât și ca influență fundamentală asupra personalității individului.

Ioan Mihăilescu consideră că „familia este una dintre principalele instituții socializatoare ale societății. În cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale și devine apt să relaționeze cu ceilalți membri ai societății”.

Primele noțiuni referitoare la datorie, la responsabilitate și interdicție sunt dobândite de către copil în familie prin intermediul socializării. Familia reprezintă cadrul de realizare a sociabilității, precum și cadrul în care se formează deprinderea normelor ce sunt dezirabile și a modelelor de comportament așteptate.

Socializarea copiilor s-a facut secole de-a rândul prin intermediul unor procese de învățare ca: imitația diferențială, întărirea diferențială, procese ce plecau de la premisa că un copil devine matur numai când poate imita modelul de rol pe care părintele de același sex îl oferea.

Funcția de socializare are câteva subfuncții:

Integral-formativă ce se referă la mulțimea de întrebări formulate de copii datorită curiozității și a dorinței de cunoaștere. În cadrul familiei, copiii se informează despre modul de utilizare a unor obiecte prin intermediul cărora își formează și își dezvoltă o serie de deprinderi, priceperi și aptitudini. Influențele exercitate de părinți determină în mare măsură modalitățile de comunicare și posibilitățile intelectuale și afective ale copilului.

Psiho-morală, subfuncție influențată de modelele de conduită ale părinților (preluate cu ajutorul învățării și al imitației de către copii) și de climatul educativ în cadrul căruia sunt exercitate influențele educaționale;

Social-integrative. Modelele educaționale parentale pot influența felul în care individul se raportează la normele și valorile sociale, felul în care acesta se implică în viața și în activitatea grupului;

Cultural-formativă implică formarea și cultivarea dorinței cultural-spirituale, a atitudinilor și sentimentelor estetice, a spiritului critic față de unele produse artistice etc..

Pe baza unor cercetări s-a constatat că astăzi părinții le oferă copiilor o mai mare libertate de ghidare în viață și manifestă o deschidere mai mare față de ei. Procesul de socializare a început să fie regândit și așteptările părinților au început să nu mai ia în considerare sexul copilului.

Totuși, nici familia traditională și nici cea modernă nu asigură copiilor o socializare echilibrată acest lucru fiind posibil numai în cazul în care un părinte compensează cu traditionalismul său modernitatea celuilalt.

Schema numarul 3 : Tipuri de socializare după gradul de

tradiționalitate al părinților

În cadrul familiei, copilul începe să înțeleagă sensul noțiunilor de responsabilitate și raționalitate prin stabilirea diverselor contacte. Tot în familie au loc și primele confruntări cu situații în care trebuie să acționezi într-un anumit fel, în care ai anumite interdicții.

Socializarea familială are un rol esential pentru integrarea socială a copilului. Dacă acest proces, care are loc în familie, înregistrează un eșec atunci consecințele (negative) apar la nivelul comunității, dar și la nivelul societății. Deși, în mod normal, socializarea în familie aderă la normele și valorile promovate de către societate pot exista și excepții. Copiii a căror socializare familială nu este convergentă cu normele impuse de către societate vor fi neintegrați și tot timpul în conflict cu societatea.

Părinții, la fel ca și copiii, trebuie și au nevoie să fie socializați. Aceștia trebuie să învețe rolul de părinte, să își interiorizeze comportamentele specifice unui părinte. Copiii trebuie să învețe, odată cu însușirea unor norme, cum să devină adulti. Familia își dovedește specificitatea, durabilitatea și universalitatea din punct de vedere al formei de comunitate prin faptul că îndeplinește funcții pe care alte grupuri nu le pot satisface.

De la un autor la altul funcțiile familiei diferă, însă în orice clasificare este inclusă și funcția de socializare a familiei, chiar dacă nu este astfel denumită.

Situațiile specifice în care se realizează funcția de socializare a familiei sunt patru:

Situația de „educație morală” ce se bazează pe realitățile de autoritate care duc la formarea regulilor morale ale copiilor;

Situația de „învățare cognitivă” ce facilitează copilului învățarea unui sistem de cunoștințe, aptitudini și deprinderi care îi sunt necesare în societate;

Situația care angajează invenția și imaginația, prin intermediul cărora se dezvoltă capacitățile creatoare și gândirea „participativă”;

Situația de „comunicare psihologică” ce dezvoltă activitatea specific umană.

Socializarea familială se face și în funcție de rolul pe care adulții îl consideră potrivit pentru copil (artist, muncitor etc.). Există situații în care apar conflicte datorită faptului că rolul anticipat de părinți nu concordă cu dorința copilului.

Familia influențează decisiv personalitatea copilului, dezvoltă spiritul de cooperare și de comunicare, transmite obiceiuri, atitudini și valori și orientează copilul din punct de vedere moral. Tot familia este cea care modelează personalitatea acestuia și face trecerea de la un comportament normativ (în care copilului îi sunt impuse din exterior anumite reguli) la un comportament normal (ce se bazează pe autoreglare și autonomie morală).

Datorită faptului că socializarea familială se realizează într-un cadru de afectivitate care permite transmiterea și însușirea valorilor și normelor sociale, în personalitatea și comportamentul copiilor sunt regăsite securitatea, îngrijirea, sprijinul material și moral asigurate de familie.

Fiind un proces de învățare socială, procesul de socializare prin intermediul familiei se manifestă în diferite direcții:

Copiii învață că adulții au dorințe, interese, trebuințe și că este în avantajul lor să se adapteze la acestea;

Copiii învață că trebuie să împartă hrana, jucăriile, bunurile, spațiul, timpul, dar și afecțiunea părinților;

Copiii învață cum trebuie să se comporte pentru a fi acceptați, apreciați și recompensați;

Copiii învață să lupte pentru a obține ceea ce își doresc.

Teoria învățării sociale afirmă că identitatea rolului de gen este învățată prin intermediul întăririi și modelării. Rolurile adoptate de copii sunt diferite pentru că pedepsele sau recompensele sunt acordate prin raportare la sexul lor. Astfel băieții, spre deosebire de fete, vor fi aprobati pentru un comportament agresiv.

Copilul este plasat în societate conform statutului social al familiei în care s-a născut, fiind influențat de aceasta în relaționarea cu ceilalți indivizi, precum și în realizarea profesională și socială. Nu de puține ori există diferențe în modul în care este tratat copilul unei mame nemăritate și copilul unei familii în care ambii părinți au o cariera strălucită. Familia reprezintă punctul de reper în condiția indivizilor și în manifestarea atitudinilor morale și comportamentale. Statutul familiei determină forma de socializare a copilului pentru că rolul familiei este unul activ ce transmite elementele subculturii respective.

Socializarea familială se realizează prin câteva procese de învățare care au rolul de a întări sentimentul de apartenență la un sex:

Imitația diferențială pleacă de la premisa că, la copii, există tendința de a imita modelele de același sex într-o măsura mai mare decât pe cele de sex opus pentru că tentația de a imita pe cineva care este similar cu ei este mai puternică.

Întărirea diferențială presupune că orice încercare de a imita comportamente de rol ce nu aparțin modalităților de manifestare ale sexului sunt valorizate negativ de către părinți, profesori, prieteni etc.

Auto-socializarea: copilul, după ce s-a identificat, pornește în căutarea informațiilor referitoare la modul în care o femeie/ un bărbat trebuie să se comporte.

Există câteva trăsături sociale care sunt considerate dezirabile pentru bărbați și pentru femei. Psihologul american Sandra M. Bem (1974) a elaborat scara de măsurare a rolurilor de sex (Bem Sex- Role Inventory):

Tabel 2: scara de măsurare a rolurilor de sex dupa S. L. Bem

Ioan Mihăilescu consideră că socializarea familială are mai multe componente:

normativă (prin care se transmit copilului principalele norme și reguli sociale);

cognitivă (prin care copilul dobândește deprinderi și cunoștințe necesare acțiunii ca adult);

creativă (prin care se formează capacitățile de gândire creatoare și de a da răspunsuri adecvate în situații noi);

psihologică (prin care se dezvoltă afectivitatea relaționării cu părinții, cu viitorul partener, cu proprii copii și cu alte persoane)

Școala, alături de familie, este o altă instituție de bază care are un rol fundamental în procesul de socializare. Scopul acestei instituții este de a da individului informații, deprinderi și valori considerate ca fiind importante de către societate. Spre deosebire de familie, școala asigură copilului un cadru social diferit de cel din familie pentru că în școală copiii se obișnuiesc cu sistemele formale de evaluări, cu interacțiunile interpersonale.

Grupurile de vârstă își aduc și ele contribuția la procesul de socializare. Ele cuprind persoanele cu același statut, cu care se leagă relații de egalitate și care asigură modele noi, norme și valori.

Socializarea poate fi influențată și de mass-media, în special de televiziune, prin intemediul căreia copilul își lărgeste orizontul de cunoștințe. În afară de factorii menționați, socializarea se mai realizează și prin instituții religioase, vecini, organizații de recreere, comunități etc. pentru că ele contribuie la formarea unei concepții despre lume.

Pe parcursul vieții se produc unele schimbări în conținutul socializării pentru că ceea ce învățăm în copilarie diferă de ceea ce învățăm după copilărie. Dacă în timpul copilăriei învățăm norme generale și valori după, accentul cade pe comportamentul clar și observabil.

Capitolul al III Acțiuni ale Bisericii Ortodoxe Române

pentru combaterea destrămării familiei creștine

3.1. Familia creștină

3.2. Modernismul – cauză a destrămării familiei creștine

3.2.1. Concubinaj – Căderea din harul căsătoriei

a) Adulterul ca tradare a fidelitatii conjugale. Pacat impotriva fidelitatii, adulterul este caderea din harul casatoriei. Iubirea dintre sot si sotie arc originea in iubirea divina, ea insasi fiind o participare la iubirea lui Dumnezeu fata de lume. Prin iubire sotii sunt in comuniune spirituala cu Dumnezeu. De fapt, nu exista decat o singura iubire, iar celalalte nu sunt dccat fulgurante sau continue participari. Casatoria face din actul iubirii o realitate noua, conferindu-i o structura fundamentala. Totusi, sotii nu poseda iubirca, asa cum poseda alte lucruri, ci o au asa cum il au si pe Dumnezeu. Tocmai din aceasta cauza ca nu exprima o stare fixa, un orizont inchis, o realitate incremenita in imobilitate. In conceptul de iubire personala, care dobandeste in casatorie un caracter de fidelitate, e vorba de o unitate harica data si, totodata, de un proces de daruire si asimilare in necontenita crestere, o viata de continua modelare dupa chipul lui Hristos. E vorba despre o relatie vitala de implinire reciproca a madularelor ce fac parte din unitatea unui intreg pecetluit cu harul casatoriei. Aceasta “nastere din nou" presupune mentinerea iubirii in flacarilc necontenite ale purificarii, implica necesitatea unei asceze. Expcrienta trairii impreuna e situata la nivelul vietii celei mai inalte, caci numai adeziunea la descoperirea tainelor mantuirii poate sa insemne pentru soti o autentica impartasire de lumina. Pana cand casatoria, ca fapt de viata spirituala, intra defmitiv in marele viitor al Imparatiei lui Dumnezeu, cu alte cuvinte, se mai afla inca in aceasta lume, in viata conjugala ramane posibilitatea destramarii unirii intemeiate pe dragoste, posibilitatea desfacerii binomului spiritual. Acest lucru se savarseste prin adulter. E adevarat insa ca ramane si posibilitatea concilierii celor doi soti in acelasi "trup tainic" care a fost dezmembrat.

Din punct de vedere spiritual si tainic, adulterul este un fenomen abominabil, o tradare si o apostazie, un rau care incepe in lumea spirituala si tot aici se consuma. Infidelitatea este atragerea vointei unui sot spre neant, o tagaduire a fiintei, a creatiei lui Dumnezeu, o negatie in care este cuprinsa impotrivirea fata de har, caruia vointa razvratirii i se opune cu indaratnicie. Gravitatea acestui pacat nu apare in constiinta sotului tradator in toata amploarea si profunzimea lui, decat atunci cand estc privit din perspectiva efectelor sale ultime, in eternitate. Dintr-un parazit al firii, pacatul adulterului devine o tagada, devine anti-har: Imparatia lui Dumnezeu este astfel respinsa de catre natura cazuta. Sensul iubirii sponsale se refera la biruinta vesniciei, mai bine-zis, la patrunderea eternitatii in timp sau la introducerea temporalului in eternitate, echivaland cu o victorie asupra infernului si a puterilor sale. Dimpotriva, adulterul e o infrangere, o daramare a unui templu. Pacatul se introduce acolo unde a domnit harul si in locul plinatatii dumnezeiesti se casca o prapastie de nefiinta in insasi zidirea lui Dumnezeu, deschizandu-se astfel in viata conjugala portile iadului. Adulterul mai inseamna si dezagregare cosmica, uciderea naturii.

b) Nelegiuirea adulterului privita in continuturile ei. Adulterul este legatura nelegiuita a unui barbat casatorit cu alta femeie decat a sa sau al unei femei casatorite cu un barbat, altul decat sotul sau. Se deosebeste de desfrau, intrucat acesta este un raport nelegiuit intre persoane libere de orice angajamente matrimoniale. El se refera la unirea trupeasca, la consumarea faptului rusinos, iar la natura acestor crime de ordin spiritual participa si dorintele rusinoase, imbratisarilc neoneste si chiar, dupa unii, abuzul egoist de corpul partenerului de casatorite. Adulterul poate fi simplu sau dublu, dupa cum numai unul din cei doi soti vinovati este casatorit sau amandoi.

Oricare ar fi forma ei, infidelitatea conjugala este una din crimele cele mai grave care pot murdari constiinta religioasa. Caracterul abominabil al adulterului apare mai ales cand e privit in lumina eternitatii, neavand din acest punct de vedere nimic banal in el. Dar gravitatea lui e marcata si din alte considerente. Calcand in picioare drepturile cele mai sacre inscrise in suflet de Dumnezeu insasi, adulterul, pe cale de tradare si sperjur, rapeste si prostitueaza un trup ce este propietatea altuia, aduce dezolare si ruina in societatea domestica, otraveste izvoarele vietii, dispretuind legile privitoare la propagarea neamului omenesc, corupe bucuriile si satisfactiile paternitatii, ruineaza natura. Dupa toate acestea, nu-i de mirare ca popoarele, care au ajuns consiente de efectele adulterului, chiar acelea care priveau la inceput desfraul ca pe un act indiferent din punct de vedere moral, l-au urmarit si pedepsit fara crutare. (Fenomenele orgiastice, care sunt si ele fapte deosebit de grave, dupa cum am vazut intr-o lucrare anterioara, apartin unui alt registru social), La romani, inaintc de a fi vorba de instaurarea codului lor juridic, pacatul adulterului se pedepsea cu implacabila severitate. August face o legc in carc declara adulterul ca o crima sociala, dictand exilul celor care se faceau vinovati. Mai tarziu, nu se stie in ce epoca, pentru acest pacat a fost prevazuta pedeapsa cu moartea.

c) Sensul adulterului consemnat in Evanghelie. Dupa cuvintele Mantuitorului din predica de pe munte, adulterul distruge insasi relitatea esenta tainica a casatoriei. "Ati auzit ce s-a zis celor de demult: sa nu savarsiti adulter. Eu insa va spun voua ca, oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Mat V, 27-28) Iisus nu se opreste la condamnarea faptului material. Ca totdeauna, cuvantul Sau priveste o intelegere ce urca de la trup la suflet, de la carne la vointa, de la ceea ce se vede la ceea ce nu se vede, de la temporal la etern. In dorinta tradarea e deplina, pentru ca ea se refera la un fapt de ordin spiritual. Barbatul nu se uneste doar cu trupul femeii, ci si cu sufletul ei. Daca acest suflet este pierdut pentru barbat, barbatul a pierdut cea mai pretioasa parte din femeia sa, am putea spune ca a pierdut totul. Totul e spiritual. Cine vrea sa se pastreze curat, trebuie sa alunge din sufletul lui umbra oricarei pofte trecatoare. Numeroase texte din Noul Testament condamna adulterul, dar nici unul nu patrunde atat de adanc.

d) Atitudinea fata de adulter in lumea crestina rasariteana. Parintii primelor secole crestine sunt intr-un glas stigmatizind adulterul ca o crima din cele mai grave. Clement Romanul, in Epistola catre Corinteni, numeste adulterul "crima infioratoare" si asemenea lui Parintii bisericesti, in deosebi Sfantul Vasile si Sfantul Grigorie de Nyssa. Insa consensul lor se intrerupe cand e vorba de stabilit pedeapsa ce trebuie aplicata adulterilor. Ciprian, in Epistola catre Antonian, ne spune ca, inainte de el, unii episcopi nu admiteau deloc pe adulteri la pocainta. El insa admitea ca fiecare episcop ar fi liber sa trateze acest pacat dupa constiinta sa, avand a de seama de hotararea ce o ia numai lui Dumnezeu. Deci disciplina penitentiala a variat in primele trei secole dupa loc si dupa timp. In general insa, aproape toti Parintii socoteau ca adulterii care fac pocainta suficienta sa fie primiti in Biserica, dupa cxemplul pc care il da Sfantul Apostol Pavel cu incestuosul din Corint (1 Cor, V, 5: II Cor 5-1 1). Tertulian se arata mai sever in aceasta privinta, el refuza primirea adulterilor in Biserica. Origen este de acceasi parere si spune ca episcopii care iarta pacatul adulterului si ii impaca pe cei vinovati cu Biserica, depasesc puterea lor sacerdotala. Hipolit se tine cam de acelasi limbaj, ridicandu-se cu severitate impotriva relaxarii pe care o masura a vremii sale o introduce in Biserica. Tot la fel, Sinodul de la Elvira are o atitudine foarte severa cu privire la adulteri, nu le da acces la impartasanie nici chiar in ceasul mortii. Abia episcopul Romei Calist a schimbat aceasta disciplina severa zicand: "Ego et moechinae et fornicaticonis delicta paenitentiae functis dimitto". Aceasta atitudine a luat-o in numelc pacii ce trebuie sa domneasca in Biserica lui Hristos.

Adulterul detine un loc important si in legislatia Imparatilor crestini, putand urmari astfel atitudinea morala fata de acest pacat. Constantin cel Mare a marit pedeapsa cu privire la adulter. Sotul vinovat era pasibil de exil si chiar de pedeapsa cu moartea, iar complicele sau trebuia sa fie decapitat daca era liber si ars daca era sclav. Aceasta legislatie a fost agravata in 339 de fiul lui Constantin, care a interzis apelul contra sentintei si a stabilit impotriva adulterilor pedeapsa rezevata paricizilor. Sub Teodosie, vinovatii erau condusi public intr-un loc de prostitutie. Acest Imparat a prescris sa se grabeasca instructia proceselor dc adulter. Tot influenta crestinismului a tins sa aplice sotului vinovat de adulter o pedeapsa de la care nu avea dreptul sa se sustraga. Din punct de vedere civil, el devine pasibil de pedeapsa cu moartea si numai in cazul in care avea descendenti pana la al treilea grad i se cruta averea. In acelasi timp, legislatia aceasta se arata mai putin severa fata de sotie, care va fi de aici inainte inchisa intr-o manastire vreme de doi ani. Daca dupa acesti doi ani, sotul nu o primea, casatoria era considerata desfacuta, femeia era tunsa si inchisa in manastire pentru restul vietii sale. Manastirea primca averea sa, dupa ce sotul isi lua partea, suma egala cu o treime din zestrea sotiei. Nu avem dovezi ca femeia trebuia sa primeasca lovituri de vergi inainte de a fi inchisa in manastire. Imparatul Leon Filozoful a decretat, la randul sau, ca vinovatilor de adulter sa li se taie nasurile si sa nu se mai poata casatori niciodata. Cu privire la inchidcrca in manastire, a fost adusa o usurare in sensul ca cei doi ani de sedere in manastire nu aduceau si ruperea casatoriei, iar sotia indcpartata putea fi reluata de sot. Totusi, tatal pastra dreptul sau vechi de a pedepsi cu moartea fiica sa vinovata.

e) Condamnarea adulterului de catre canoanele Bisericii Ortodoxe. Din aceste nenumarate dispozitii juridice emise in decursul vremii. Ceea ce e important de a retine nu e rigoarea pedepselor ce s-au aplicat adulterului, ci intentia legiuitorilor de a arata fidelitatea in casatorie ca fiind o norma de viata crestina. Pentru a-si apara credinciosii de primejdiile adulterului, ca si a tuturor formelor pe care le poate imbratisa acest pacat, Biserica Ortodoxa si-a formulat principiile de conduita morala in anumite canoane. Canoanele sunt legi pentru cler si popor, desi nu cuprind in ele insele intreaga lege morala. Prin cuprinsul ei, legea morala crestina e un adevarat univers religios, un organism tainic, ca si Sfanta Biscrica, iar canoanele nu ajung decat in mod partial sa o exprime. Cu toate acestea, numai prin ele se afirma functiile normative ale legii morale. Dintre canoanele care se refera la adulter, amintim canonul 58 al marelui Vasile, care opreste de la Impartasanie 15 ani pe cel care a savarsit acest pacat, precum si canonul 81 al aceluiasi Sfant Parinte care opreste de la cele sfinte pe preotul cazut in adulter. Dar Biserica s-a mai folosit si de anumite legi ale societatii organizate juridic in care a trait, pe care le-a turnat in tiparul unor forme spcciale. Din imbinarea normelor bisericesti propriu-zise sau a canoanelor cu legi de stat au rezultat "nomocanoanele". In nomocanoane sunt cuprinsc cele mai multe dispozitii si pedepse privitoare la adulter, din care reiese cu limpezime adevarul ca Biscrica a tinut totdeauna in mod strict la curatia vietii conjugale.

f) Condamnarea adulterului prin cultul adresat Maicii Domnului. Caderea in adulter are aceeasi gravitate la barbat ca si la femeie, dupa cum am mai spus, neputand vorbi, in gandirea ortodoxa de existenta a doua morale deosebite. Cu toate acestea, pacatul femeii pare a avea un caracter si mai grav, in functie de inaltimea la care a fost ridicata femeia-sotie in crestinism "Minunat este Dumnezeu intru sfintii Sai", exclama credinciosii nostri intr-o doxologie, iar intre sfinti, Maica Domnului este considerata "mai cinstita deeat Heruvimii si mai marita fara de asemanare decat Serafimii". Cinstirea Fecioarei Maria ridica ea insasi sufletul barbatului la inaltimea femeii desavarsite, sfintita de catre Duhul lui Dumnezeu inca de la Bunavestire. In noua alianta a Tainei Casatoriei, sotia este aceea care detine locul pe care Maria il are in Alianta Rascumpararii. Intrucat sensul oricarei "bune vestiri" este si sensul iubirii, femeii-sotie ii revine menirea de a fi preoteasa acestei iubiri. Odata pangarita iubirea nimic nu-i mai poate lua locul. Pacatul specific al femeii devine astfel adulterul. Intr-o veche rugaciune liturgica, credinciosul se adreseaza Preacuratei Fecioare cu aceste cuvinte. "Prin iubirea ta, leaga sufletul meu". Acestea sunt cele mai curate cuvinte pe care mirele le adreseaza in clipele Nuntii alesei inimii sale. Mireasa care-si pierde castitatea isi pierde toata puterea de integrare a sufletului barbatesc in ordinea existentei fericite la care aspira, iar sotia care isi pierde cinstea darama un cult si lasa loc unei inchinari la idoli.

g) Gravitatea infidelitatii conjugale privita social, in mod distinct la femei si barbati. Gravitatea adulterului pentru femei prezinta si alte aspecte, care privesc mai ales laturile comunitare ale vietii omenesti si asupra carora se insista mai mult in zilele noastre. "Orice sot necredincios este un om nedrept si barbar. Dar femeia necredincioasa face si mai mult: ea distruge familia si rupe legaturile firesti. Dand barbatului copii care nu sunt ai lui, il tradeaza si pe el si pe copii, unind perfidia cu necredinta. Nu se poate inchipui pe lume o situatie mai groaznica decat a unui nenorocit care, fara incredere in nevasta sa, nu poate asculta cele mai dulci mangaieri ale vietii, caci imbratisandu-si copilul se teme sa nu imbratiseze copilul altcuiva, dovada rusinii sale si rapitorul bunurilor adevaratilor lui copii. In acest caz, familia devine o societate de dusmani ascunsi, pe care o femeie vinovata ii inarmeaza pe unul impotriva altuia, silindu-i pe toti sa se prefaca cum ca se iubesc. Prin urmare, nu e destul ca femeia sa fie credincioasa, trebuie sa fie socotita ca atare de barbatul ei, de neamuri si de toata lumea". Asadar, accentul de data aceasta se pune pe consecintele sociale ale pacatului savarsit de femeie, pentru care reputatia este tot atat de necesara ca insasi nevinovatia ei. Fara sa aplicam relatiilor de casatorie principiul primordialitatii ordinii naturale, socotind ca unicul scop al unirii dintre barbat si femeie procrearea, suntem constransi sa constatam ca efectele infidelitatii conjugale trec dincolo de raporturile personale ale celor doi soti, in actualitatea vie a realitatii sociale.

Caderea in adulter isi are gravitatea sa si pentru barbati, putand fi urmarita mai ales in configuratia pe care o prezinta moravurile in destramare. Despre adulter s-a spus ca el modeleaza ceea ce pare prea ecxcesiv in ordinea fidelitatii, pentru acei soti pe care o tinerete prea inzvapaiata, sau cel putin lasata totdeauna pe seama unei fantezii capricioase, i-a pregatit prost pentru o credinciosie exacta. Frecventa adulterului la barbati e mult mai mare decat la femei, uneori ajunge pana acolo incat in multe medii, cu toata propovaduirea preceptelor evanghelice, e considerata ca o greseala mica de tot si sotul crede ca e achitat de obligatiile sale daca salveaza aparentele. Aceste aparente pot fi constituite de observarea exterioara a unor obiceiuri si "practici traditionale". Astfel, este admis ca femeia este obligata sa pastreze fata de sot fidelitatea inimii si a trupului, dar sotul se crede despovarat de ele, mai mult, "sotia prudenta nu trebuie sa caute sa cunoasca aventurile sotului ei si e chiar bine sa tina ochii inchisi. Si daca in dauna acestei recomandari ea ajunge sa cunoasca poznele sotului, morala practica ii creeaza obligatia de a rabda, de a ierta si de a lucra ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Din contra, in caz de adulter savarsit de femeie, nimeni nu crede ca barbatul trebuie sa rabde si sa ierte". Morala care pretinde sotului incornorat sa scape de ridicol, sa ceara imediat inlaturarea legaturii nepermise sau sa pedepseasca cu strasnicie pe vinovat, are legaturi organice cu conceptia care face din femeie un simplu partener necesar barbatului in vederea potolirii concupiscentei. Taina iubirii sponsale e redusa la un contract inserat intr-un context juridic, in care partile sunt conditionate de elementele naturii lor specifice.

Invatatura de credinta ortodoxa e vocea ecleziala care atesta continuarea in istoria crestinismului a unei traditii vii si putemice. Aceasta invatatura a vazut totdeauna in adulter o cadere din har. Mai presus de toate a tinut la respectul pentru iubirea care atarna de Taina Casatoriei, pe care n-a schimbat-o niciodata cu un contract al carui statut nu exprima decat obligatii seculare.

3.2.2. Homosexualitate/lesbianism

3.2.3. Prostituție – Trădarea fidelității conjugale

Patima desfranarii, agent distructiv al eului conjugal. Mai inainte de orice, prin desfrau intelegem actul de tradare a fidelitatii conjugale, concretizat in savarsirea faptei ilicite, de catre unul dintre soti sau de amandoi in acelasi timp. Insa, intelegem si "patima distrugatoare"' starea sufletului in care, sfintenia unirii conjugale fiind distrusa, concupiscenta, substanta atractiei erotice, devine obisnuinta. In concupiscenta se cuvine, de asemenea, sa vedem acel amestec de senzatii si atractii care stapaneste pe cineva atunci cand placerea trupeasca sta deasupra ratiunii, pe care o intuneca si o inseala. Devenind o a doua natura a omului si dobandind o autonomie si putere deplina in forul sau launtric, patima transforma integral o persoana intr-un obiect de placere. Invers decat in cazul iubirii, dorinta erotica este atrasa si influentata numai de imaginea sensibila a fapturii indragite. Actele de seductie nu au nimic personal in ele, de aceea consecintele lor sunt grave si se rasfrang puternic atat asupra vietii trupesti, cat si asupra celei sufletesti. Sfantul Ioan Gura de Aur considera ca fascinatia ce o trezeste in oameni patima dcsfranarii este o posedare din partea spiritelor rele.

Un aspect propriu al desfraului, prin care i se descopera caracterul impersonal, stihinic, este insatiabilitatea. Sfantul Vasile Cel Mare il pune in legatura cu mitul "hidrei" cea cu mai multe capete, careia taindu-se unul, alte trei i se ivesc in loc. E paradoxal faptul ca pe masura ce dorinta satisfacuta, in calitatea ei de oarecare energie naturala, slabeste si se preface, nu de putine ori, in dezgust, adica in contrariul ei, tot ea, in schimb, persistand in timp, se arata ca patima funesta, tot mai excesiva si mai nesatioasa. Astfel, desfraul, prin insusi caracterul sau distructiv si nesatios, face dovada faptului ca, desi se afla in antiteza cu iubirea, el nu poate fi inscris in ordinea regnului animal in ordinca lumii cazute, el preda omul dominatiei infinitatii rele a atractiei senzuale, care nu cunoaste nici potolirea, dupa cum nu cunoaste nici un sfarsit. Prin pacatul stramosesc, de la inceputul existentei umane, izvorul vietii insusi este corupt, desi nu total. "Indeosebi prin placerea concupiscentei, firea noastra este antrenata, fara sa-si dea seama, la rau", zice Sfantul Grigorie de Nyssa. Antrenarea actului trupesc al omului la rau, pana ajungc in intregime desfigurat, face ca el sa fie mai mult decat un act comun cu al fiarelor. Fiind un act individual, iar nu personal, este totusi specific uman, ramand pe deplin liber si responsabil. In desfrau, persoana sc afla, intradevar, sub dominatia stihiei impersonale, care apropie lumea umana de cea animala, dar totodata le tine si deosebite. "Scopul tainic al uniunii personale intr-un singur "trup", si un singur "duh" este inaccesibil si irealizabil intr-o stihie impersonala. Tragedia fara iesire a legaturilor impersonale rezida in aceea ca setea dupa unire, cu tot caracterul ci insatiabil, nu duce la procreare ci numai la degradarea persoanei. Numai la infinitatea dezastruosa si nu la vesnicia buna. In desfrau. generata de setea desfatarii, triumfa impersonalul si fragmentarea launtrica, iar nu eul conjugal si procreatia. Personalul nu se poate realiza prin impersonal, dupa cum nici viata prin moarte. Desfraul inseamna intotdeauna pieirea eului conjugal si al nadejdiilor lui.

Voluptatea si moartea sunt unite tainic intre ele prin desfrau. Caci desfraul nu este numai izvorul placerii, ci si al mortii. Prin desfrau se propaga concupiscenta si tot prin el apare si moartea. Preludiul mortii este durerea. Nimeni nu poate sa rupa cercul de fier al pIacerii si al durerii, cum ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul, ca sa ramana numai cu voluptatea. Aceasta inlantuire poate fi insa biruita in Hristos, care ne ofera o iesire din ea in libertatea Sfantului Duh. Ceea ce genereaza voluptatea poarta cu sine moartea. Inainte de moarte, pervertirea trupului si bolile voluptatii patrund in adancul firii, atingand arborele genealogic. Delectarea unirii vinovate este totdeauna o delectare otravita. In ea rezida suferinta sperantei distruse, o tradare a vesniciei celei bune de dragul celei rele, in ea moare ceva fara sa se nasca nimic. Arhaicele manitestari orgiastice erau semnificativ sterile. Cabinetele de planificarc a familiei din zilcle noastrc, sunt scoli ale mortii, oficine ucigatoare de prunci. In adancimile actului afrodisiac impersonal se descopera cooperarea intentionat inconstienta dintre emotia artificial sterila si nimicire sau moarte. Eliberarea sotilor din captivitatea concupiscentei, in cazul nostru, inseamna eliberarea din conditia caderii, ruperea cercului vicios al placerii si durerii in numelc altei legaturi dintre ele. Iesirea lor din infinitatea “patimii distrugatoarc" in spatiul castitatii si al vesniciei. In eul conjugal se afla maxima incordare a energiei umane in masura sa inaugureze aceasta eliberare, iar in iubire este remediul concupiscentei dezunirii si al sterilitatii voluntare. Caci aceste rele din urma nu pot fi in nici un fel suprimate, decat ontologic depasite intr-un alt mod de existenta

3.2.4. Consum de substanțe halucinogene

Capitolul al IV– lea

Familia monoparentală în actualitate

De-a lungul timpului s-au formulat păreri contradictorii datorită mentalităților referitoare la funcționalitatea familiei monoparentale. În societatea traditională, care avea la bază familia extinsă, monoparentalitatea era dezaprobată, iar cei care condamnau acest stil de viață erau încurajați. În societatea modernă viziunea asupra familiei monoparentale s-a schimbat. Astăzi se consideră că este mai bine pentru copil ca parintii să se despartă decât să fie supus unui climat familial conflictual. Familia monoparentală este o familie normală, dar se vorbește de faptul că ea reprezintă o criză a familiei datorită efectelor provocărilor sociale cu care se confruntă și cărora nu le poate face față: sărăcia și excluderea socială.

Cercetările sociologice asupra familiei monoparentale s-au centrat pe:

– condițiile de viață și de vulnerabilitate economică, studii asupra nivelului de trai;

– eficacitatea politicilor familiale, a acțiunilor sociale și a transferului social;

– efectele „disociației familiale” și a structurii monoparentalității asupra socializării copiilor.

4. 1. Delimitări conceptuale și caracteristici

În societatea contemporană, familia a suferit transformări majore, din mai multe puncte de vedere, în funcție de societatea la care ne referim, termenul de „familie” devenind din ce în ce mai ambiguu. Cauza acestui lucru este varietatea de transformări ce se concretizează în: extinderea experienței sexuale premaritale, extinderea coabitării premaritale, desacralizarea căsătoriei, scăderea nupțialității etc.. Paralel, se constată apariția altor stiluri de viață familială: familiile monoparentale, familiile comasate sau reconstituite, uniunile consesuale, căsătoriile homosexuale sau alte aranjamente sociale.

Cercetările făcute în Europa, S.U.A., Canada au sintetizat factorii care au determinat schimbări în comportamentele nupțiale și în modelele familiale:

diminuarea funcțiilor familiei prin preluarea unora de către societate;

creșterea gradului de ocupare a femeilor și dorinței femeilor de promovare socială;

creșterea independenței economice a tinerilor;

creșterea veniturilor prin care s-a asigurat unor persoane posibilitatea de a trăi singure și reducerea masivă a frecvenței căsătoriilor pe motive de constrângere economică;

creșterea diversității politice, culturale și spirituale;

schimbări în moravuri și creșterea permisivității sociale la noile forme de comportament;

efecte de contagiune, de împrumut a unor modele comportamentale de la un grup la altul și chiar de la o societate la alta.

Raluca Popescu, cercetător științific la Institutul de Cercetare a Calității Vieții, identifică unele cauze ale modificării modelului familiei:

– criza nupțialității în România era de 62 %, o valoare în continuă scădere față de anul 1990 când valoarea era de 83 %;

– banalizarea divorțului, rata divorțului fiind de 15,3 %;

– scăderea natalității;

– frecvența natalității nelegitime

Schimbările produse la nivel nupțial și sexual ce s-au asociat cu factori economici, sociali și culturali, au determinat apariția unor noi tipuri familiale sau extinderea unora care înainte erau marginalizate.

Datorită diminuării ponderii familiilor nucleare în totalul familiilor există situații în care, în anumite societăți, mai puțin de jumătate din populația adultă face parte dintr-o familie dezorganizată. Dacă ponderea familiei nucleare a scăzut în Europa, ponderea familiilor consensuale, a menajelor nefamiliale și cea a familiilor monoparentale a crescut.

Familia monoparentală este considerată de unii specialiști ca fiind un tip special de familie, pe când alții nu consideră acest grup social o familie.

O definiție complexă a familiei monoparentale este dată de Iolanda Mitrofan și Cristian Ciupercă care consideră că acest tip de familie este: structura familială asimetrică, formată dintr-un părinte și copilul (copiii) său (săi) fie din decesul celuilalt părinte, fie prin divorț, fie prin abandonarea familiei de către un părinte, fie prin decizia de a nu se căsători a părintelui, fie prin adopțiunea realizată de o persoană singură, fie prin nașterea întâmplătoare a unui copil dintr-o relație liberă, în afara căsătoriei, cu referire, în special, la părinții adolescenți.

Familia monoparentală are câteva particularități organizatorice și funcționale specifice, diferite față de familia cu ambii părinți. Pentru fiecare dintre cei doi apar noi tipuri de solicitări ce conduc la schimbări comportamentale. Relațiile copil-părinte capătă diferite forme, iar efectele asupra procesului de creștere și maturizare psihologică a acestora sunt diferite. Diferența între familiile monoparentale și cele clasice, nucleare este de natură structurală, pentru că din punct de vedere interacțional și psihologic este la fel de complexă ca și o familie cu ambii părinti. Există cazuri în care o familie monoparentală nu diferă de o familie cu ambii părinți în care tatăl lipseste pentru o perioadă mai lungă de timp. În plus, dacă tatăl din familia monoparentală își vede regulat copiii el poate avea o influență mai mare asupra acestora decât tatăl care lipseste mai mult timp de lângă copii.

Familia monoparentală este analizată diferit în modele teoretice diferite. Astfel, în modelul tradițional este considerată o exceptie, o situație limită (prin care unul din soți a murit, este plecat pentru perioade mai lungi de timp, sau, foarte rar, este separat sau divorțat), în care femeile și copiii (bărbații- părinți singuri sunt cazuri rare) riscă să rămână fără suport financiar și să fie nevoite să ceară sprijinul familiei de origine.

Modelul contractualist, ce consideră că libertatea indivizilor presupune doar obligațiile asumate, pleacă de la premisa că soții pot decide modul de administrare a relațiilor personale și financiare în timpul căsătoriei. În cazul divorțului, acest model consideră că părintele singur a dorit să devină părinte și este compatibil cu această situație, fiind capabil să abordeze pozitiv problemele ce pot apărea.

Modelul comunitar arată că nici o persoană nu devine independentă decât după o perioadă de dependență. Din perspectiva acestui model, ajutorul pentru familiile monoparentale va veni din partea familiilor extinse sau a comunității.

Modelul bazat pe drepturi și responsabilități relaționale consideră că importante sunt relațiile dintre viața de familie și ordinea politică și economică, acordarea vieții indivizilor cu modelele culturale.

Cristina Ștefan consideră că „Familia monoparentală pare să fie asemenea unui întreg din care, deși lipseste un element, nu încetează să funcționeze ca un sistem, în care întregul este mai mult decît suma părților.”

Conștientizarea fenomenului monoparental nu s-a făcut brusc, ci odată cu creșterea lui și cu intuirea problemelor pe care le ridică. La jumătatea anilor 1960 în literatura anglo-saxonă apare termenul de „ single parent family.”

Problema familiilor monoparentale este din ce în ce mai des luată în discuție pentru că reprezintă o proporție însemnată în totalul familiilor din fiecare țară. În România, numărul copiilor care s-au născut în afara căsătoriei era, la Recensământul din 2002, de 296802. În ciuda acestui fapt aceste familii trebuie să își rezolve singure problemele pentru că statul se ocupă de familiile nucleare care dețin proporția majoritară. Datorită acestui lucru pe lângă problemele psihologice și cele interacționale mai apar și probleme economice și sociale care transformă membrii familiei monoparentale într-o categorie de dezavantajați.

Dificultățile pe care familia monoparentală le întîmpină pot fi:

de ordin material: risc mare la sărăcie;

de ordin biologic: legate de sexualitate și restrângerea descendenței;

de ordin afectiv: datorate absenței partenerului, a dragostei conjugale etc..

Familiile cu copii sunt predispuse, în România, la sărăcie pentru că fiecare copil conduce la sporirea cheltuielilor, având în vedere că acesta nu contribuie la venitul familiei, iar alocația este nesemnificativă în raport cu costurile necesare creșterii. Astfel, 70 % din familiile monoparentale cu unul sau doi copii trăiesc sub limita de subzistență. Doar cca. 20 % din cele cu un copil și cca. 10 % din cele cu doi copii pot fi plasate peste nivelul minim de trai decent. De abia în 24 X 2003 Guvernul a aprobat legea prin care reprezentantul familiei monoparentale cu copii și cu venituri mai mici de 1500000 lei/ membru poate depune o cerere tip pentru acordarea unei alocații de susținere. Astfel, pentru un copil se acordă suma de 450000, pentru doi copiii – 525000, pentru 3 copii – 600000 lei, iar pentru 4 copii – 675000. Un alt motiv al riscului sărăciei ar putea fi lipsa contribuției unui părinte la bunăstarea familiei fie datorită faptului că este șomer sau divorțat, fie datorită faptului că a decedat sau este bolnav. Pentru Doru Buzducea „marginalizarea și excluderea socială se referă la „împingerea” anumitor indivizi sau grupuri sociale spre izolare și acces limitat la formele de putere socială, economică, politică și la resursele comunității respective.” Excluderea socială reprezintă fenomenul social major al contemporaneității pentru că el relevă apariția unor noi probleme sociale și necesitatea de a schimba ceva din punct de vedere social.

Cristina Ștefan definește familia monoparentală ca fiind „un tip de familie format dintr-un părinte și copilul său/copiii săi”. Acest tip de familie este considerat deseori o abatere de la familia nucleară care este formată din soț, soție și din copiii lor care sunt minori.

Familia monoparentală se caracterizează printr-o asimetrie a membrilor săi rezultată din raportul dintre statusul părintelui (de ocrotire) și cel al copilului (de dependență). Din punct de vedere cantitativ, familia monoparentală poate fi compusă din părinte și unul sau mai mulți copii. Din punct de vedere calitativ, aceasta poate avea forme democratice (adultul este prieten al copilului) sau forme în care autoritatea adultului este incontestabilă.

În analiza familiei monoparentale s-au conturat două puncte de vedere. Din punct de vedere sociologic această familie este considerată un grup social ce se constituie pe baza relațiilor de rudenie legate între un părinte (cel singur) și copilul/copiii săi. Este un grup primar ai cărui membrii întrețin relații directe și formale. Acest grup se caracterizează prin stări afective, aspirații și valori comune.

Al doilea punct de vedere, cel juridic, consideră familia monoparentală ca fiind grupul de persoane între care se stabilesc drepturi și obligații, reglamentate prin norme legale.

Între familia tradițională și cea monoparentală se înregistrează deosebiri fundamentale. Spre deosebire de familia traditională, care îndeplinea funcții cu un impact pozitiv asupra societății, familia monoparentală, deși oferă protecție și îngrijire membrilor, precum și un climat de strânsă afectivitate, este deficitară în ceea ce privește mediul securizant și modul în care conferă statusul.

Datorită faptului că familia monoparentală este ignorată în ceea ce privește politicile sociale, apar o serie de efecte: majoritatea copiilor instituționalizați provin din familii monoparentale, dificultăți de adaptare ale copiilor etc..

În ziua de azi divorțează mai mulți oameni decât în trecut. Dacă în urmă se considera că soții, chiar dacă nu se înțeleg trebuie să rămână împreună de dragul copiilor, în prezent, percepția globală a societății asupra divorțului s-a schimbat în mod radical. Divorțul nu mai este privit negativ, ci ca o soluție la o situație critică. La Recensământul din martie 2002 numărul femeilor divorțate cu copii era de 392668. S-a observat faptul că cu cât numărul copiilor este mai mic cu atât divorțurile sunt mai frecvente. Separarea afectează existența partenerilor prin resursele economice, statutul rezidențial, proiectele sau stilul de viață, determinând schimbări importante pe plan spiritual și afectiv. Motivele divorțului pot fi foarte diferite în funcție de vârsta partenerilor, de statusul economic și socio-profesional, de resursele lor spirituale etc.. De cele mai multe ori motivele se bazează pe existența unor resentimente, pe conștientizarea faptului că relațiile maritale au devenit stresante, intolerabile și singura modalitate de a le pune capăt este divorțul. În general femeile sunt părinți singuri și asigură custodia copiilor. Există totuși și câteva situații în care femeile divorțate încredințează custodia copiilor.

Divorțul cuprinde mai multe etape:

disoluția și eroziunea;

separarea premergătoare;

disoluție legală;

acomodarea în perioada de după divorț

Cristian Ciupercă a identificat cele trei motive pentru care un cuplu se desparte:

banii;

sexul;

dragostea

În figura 2 este redată relația dintre bani – dragoste – sex.

Figura 2 : relația bani (B) – dragoste (D) – sex (S)

Divorțul are efecte traumatizante asupra foștilor parteneri, dar mai ales asupra copiilor, din cauza:

sentimentului inerțial de dependență prin obisnuința reciprocă a acestora;

panicii specifice golului relațional în care rămân aceștia, generațiile lor fiind căsătorițe, având alte obiective și preocupări;

complexelor de stigmatizare și inferioritate socială trăite de aceștia;

dificultăților privind încredințarea și creșterea copiilor, locuința, bunurile materiale, veniturile, locul de muncă, relațiile cu anturajul comun și eventual, rezidența;

receptării sale amplificate, prin sensibilitatea specifică, de către copii, repercutându-se, prin fragmentarea și distorsionarea socializării acestora pentru modelele de familie, soț și părinte, atât asupra formării personalității, cât și asupra capacităților de a-și socializa urmașii, efectele fiind deci transgenerationale.

Abandonul familiei reprezintă, din punct de vedere juridic, fapta celui care, deși are obligația legală de a întreține o persoană, o părăsește sau o alungă, expunând-o astfel implicit la suferințe fizice și morale, sau nu asigură timp de două luni pensia de întreținere.

Cele mai multe familii monoparentale au ca susținător unic femeile (9 din 10 părinți sunt femei). Mamele singure prezintă câteva caracteristici comune:

extinderea unor sarcini ce nu le sunt specifice și care necesită timp și energie. Aceste sarcini ale rolului nu pot fi îndeplinite cu maximă eficiență. Femeile cu un nivel ridicat de școlarizare și cu posibilități financiare întâmpină, de obicei, mai puține dificultăți decât cele cu un nivel de pregătire scăzut. Acestea din urmă rezolvă mai greu problemele legate de absentarea de la serviciu datorată îmbolnăvirii copilului, îngrijirii și supravegherii copiilor mici;

apar schimbări în relația cu copilul. În multe cazuri, mama împreună cu primul copil își împart rolul parental pentru că îi face confidențe, consolidându-i astfel rolul părintelui absent. Consecința este că maturizarea copilului se petrece înainte ca acesta să fie pregătit.

În ceea ce privește familia monoparentală condusă de tată putem spune că aceasta constituie o minoritate. Caracteristicile comune ale taților singuri sunt:

au o mai mare libertate financiară decât mamele singure datorită nivelului mai ridicat de școlarizare;

au abilitatea de a satisface nevoile emoționale ale copiilor;

cer mai multă independență de la copiii lor spre deosebire de alți părinți;

preferă să facă noi cunostințe, dar evită activitățile sociale unde sunt prezente cupluri căsătorite. Crește totuși implicarea în activități politice, de studiu sau de antrenament formativ suplimentar;

tații singuri divorțați sunt satisfăcuți de statutul lor și se consideră bine adaptați spre deosebire de cei văduvi care întâmpină dificultăți datorită lipsei de pregătire pentru aceasta experiență.

Comparând familiile monoparentale conduse de tați și cele conduse de mame s-a observat că tații își îndeplinesc rolul parental într-o manieră competitivă care are efecte pozitive asupra profilului psihocomportamental al copilului. Copiii din aceste familii apreciază și evaluează gradul de investiție afectivă al acestuia în mod superior față de cei care aparțin unei familii cu ambii părinți.

4. 2. Tipologia familiilor monoparentale

Există mai multe tipuri de familii monoparentale. Clasificarea acestora se face după diferite criterii.

După calitatea și performanța interacțiunilor identificăm:

familii monoparentale camuflate (când un părinte nu interacționează psihologic decât în mică măsură, în ciuda faptului că este prezent în cadrul familiei);

familii monoparentale în care există legături numai între copii, nu și între părinți (cuplu divorțat, dar care are grijă de copii);

familii monoparentale în care un părinte este absent fizic pentru că a părăsit localitatea pentru o perioadă de timp mai lungă sau este spitalizat, deținut etc.;

familii monoparentale în care unul din părinți e decedat;

familia monoparentală propriu-zisă rezultată în urma divorțului;

familia monoparentală în care nu există o relație legalizată între părinți (formată din copil și părintele necăsătorit).

După numărul membrilor unei familii există familii monoparentale binare (doi membri), terțiare (trei membri) etc. .

Marian Preda consideră ca orice familie include trei dimensiuni:

dimensiunea structurală ce se referă la numărul și calitatea familiei din punct de vedere al relațiilor de rudenie;

dimensiunea interactivă a organizării familiei ce include procesele de comunicare și de contact între membrii familiei;

dimensiunea psihologică ce include particularitățile membrilor și sentimentul atașamentului și identității comune a membrilor.

Luând în considerare cele trei dimensiuni se poate crea o tipologie a familiei monoparentale:

Schema numarul … : Tipologie a familiei monoparentale

Tipul A reprezintă familia nucleară, tradițională.

Tipul B se referă la părintele care interacționează foarte puțin cu ceilalți membri ai familiei, deși din punct de vedere psihologic este membru al acesteia.

Tipul C reprezintă situația în care interacțiunea unui părinte cu familia este aparentă, el canalizându-și energia și atenția spre altceva.

Tipul D se referă la situația în care un părinte a suferit afecțiuni psihice serioase, ceea ce a impus absența psihologică și interacțională din viața de familie.

Tipul E reprezintă tipul de familie în care ambii părinți divorțați au legături cu copiii lor și se implică psihologic și interacțional în viața acestora.

Tipul F reflectă situația în care un părinte nu mai interacționează cu familia, dar din punct de vedere psihologic este atașat acesteia. Pentru acest părinte membrii familiei sunt încă importanți și își modifică modul de a se comporta în funcție de așteptările acestora. O altă categorie care aparține tot acestui tip de familie este aceea în care părintele decedat influențează membrii familiei în comportamentul și gândurile acestora.

Tipul G reprezintă tipul de familie în care părintele este absent psihologic pentru că nu se mai implică în problemele familiei, dar interacționează cu membrii acesteia. Poate fi un părinte care locuiește în aceeași casă cu fosta sa familie.

Tipul H include familia în care un singur părinte se ocupă de copii și se implică atât din punct de vedere psihologic, cât și din punct de vedere interacțional în viața lor.

4. 3. Consecințe asupra copiilor

Familia monoparentală are multiple consecințe asupra copiilor. S-a constatat că structura familiei are efecte semnificative asupra acestora. Când vorbim despre structură ne referim fie la componenta numerică (structura pe generații și setul de statusuri și roluri aferente), fie la componenta referitoare la diviziunea rolurilor în interiorul familiei și exercitarea autorității.

Cercetările asupra efectelor pe care familia monoparentală le are asupra copiilor au condus la concluzii diferite. Pe de o parte se consideră că există riscuri mari pentru copil datorită faptului că atunci când unul din părinți lipsește pentru o perioadă mai lungă de timp familia nu mai funcționează într-o manieră sănătoasă. Pe de altă parte S. Hanson consideră că suportul social și comunicarea eficientă conduc la sănătatea fizică și mentală a copiilor din familiile monoparentale.

Reacția copiilor la separare este variabilă, în funcție de mai mulți factori: vârstă, timpul care a trecut de la divorțul părinților, climatul ce caracterizeză relațiile părinților în timpul divorțului și după etc. .

În funcție de vârstă, copiii mici vor fi cei mai afectați. Dezvoltarea lor generală e bulversată, pe de o parte devenind neascultători, chiar agresivi, mai puțin afectuoși, iar pe de altă parte par a deveni dependenți. La copiii de șase-opt ani se constată existența unor sentimente de tristețe, frustrare, anxietate și confuzie. Ei trăiesc acut un conflict de loialitate, cautând contactul cu părintele absent. La această vârstă băieții par mai vulnerabili, având probleme școlare și de integrare socială. La copiii de 9-12 ani conștiința separării părinților este mai clară, iar ei se manifestă mai discret, fiind capabili să lupte împotriva stărilor psihologice care-i domină. Totuși, ei trec adesea prin stări de anxietate, rușine, durere și un sentiment al neputinței care se poate exprima prin furie la adresa părintelui considerat de ei vinovat sau împotriva ambilor părinți. În adolescență, reacțiile la separarea părinților îmbracă o gamă mai diversă; de la furie, tristețe și sentimente de amenințare și neliniște în privința viitorului, la decepție, indignare sau chiar dispreț pentru părinți.

Fiind pus în situația de a rămâne cu un părinte (de cele mai multe ori cu mama) el îl va învinovăți pe celălalt sau se va învinovăți pe sine însuși pentru că sentimentele sale vor fi de respingere, vinovăție, neputință. Aceste sentimente îl vor face antisocial, revoltat, nevrotic sau complexat.

O diferență între familiile monoparentale și cele cu ambii părinți este aceea că în al doilea tip de familie există o distribuire a responsabilităților. În cazul familiei monoparentale condusă de mamă există o tensiune în adoptarea rolului parental care crește pentru că responsabilitățile tatălui trebuie acum îndeplinite de mamă. Încercarea acesteia de a îndeplini ambele roluri parentale conduce fie la restrângerea sferei comportamentale specifice fiecarui rol, fie la exagerarea unor tipuri de conduită din sfera rolului matern. Sarcinile familiale și extrafamiliale răpesc mai mult timp mamei și consecința este diminuarea timpului disponibil pentru relaționarea cu copilul/copiii săi. Este adevărat că funcția socializatoare este diminuată din cauza absenței unui părinte (care determină lipsa afectivității), dar trebuie să ținem seama și de faptul că și în familiile cu ambii părinți această funcție este din ce în ce mai puțin îndeplinită. Acest lucru se datorează faptului că școala intervine din ce în ce mai mult în acest proces preluând atribuțiile familiei. Nu putem afirma că familia monoparentală are o influență negativă asupra copilului datorită diminuării unor funcții din moment ce și familia clasică se confruntă cu astfel de probleme.

Unii specialiști consideră că șansele copiilor de a avea rezultate slabe la testele de inteligență sau de a avea un comportament criminal depind în foarte mare masură de situația din familie, situație care este influențată de prezența tatălui. Totuși, doar pentru că tatăl nu este vizibil nu înseamnă că este absent pentru că un părinte divorțat poate avea contacte cu copiii săi și îi poate influența deși nu este prezent în familie. Chiar și părintele decedat poate avea o influență asupra copiilor prin amintirea pe care aceștia i-o poartă. Dacă tatăl este absent în timpul copilăriei există posibilitatea ca dorința de realizare a acestuia să fie reprimată. Copilul nu va avea încrederea de sine care este necesară pentru a-și fixa obiective și pentru a încerca să le atingă. Din acest motiv structurarea personalității lui va rămâne deficitară, mai ales din punct de vedere al orientării către un viitor personal și al relațiilor extrafamiliale. Insuficiența paternă lasă amprente crude asupra copilului, iar socializarea lui are șanse foarte mari să fie deficitară. Concluzia generală este aceea că absența părinților poate genera probleme de identitate pentru copil.

Părintele nu trebuie să-și arate niciodată superioritatea față de copil pentru că acest lucru îi poate descuraja sau intimida foarte mult. Copiii simt nevoia să fie mereu în atenția adulților, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să-i lăsăm să cunoască efectele reale ale acțiunilor lor. Libertatea de mișcare este un factor deosebit de important pentru dezvoltarea și pentru maturizarea lor socială.

Efectele familiei monoparentale pe termen scurt și mediu asupra copiilor sunt diferite de cele asupra părinților. Părinții care asigură custodia manifestă o influență, dar această influență nu se manifestă în toate privințele. Chiar dacă relațiile părintelui cu rudele fostului soț nu se mai manifestă din punct de vedere legal și se diminuează din punct de vedere al interacțiunii și comunicării, nu același lucru se întamplă cu relațiile dintre copii și rude.

Copiii continuă să se considere ai ambilor părinți pentru că în ciuda faptului că rolul părintelui ce locuiește cu ei crește, nu înseamnă că rolul ceiluilalt se diminuează din punct de vedere psihologic pentru copii. Părintele este absent din familie numai din punct de vedere interacțional nu și din punct de vedere psihologic. Comunicarea dintre copil și acesta se păstrează fie chiar și numai prin intermediul telefonului sau al timpului pe care îl petrec împreună la sfârșit de săptămână sau în vacanțe.

În Romania, justitia nu permite întotdeauna ambilor părinți să păstreze legătura cu copiii lor și uneori chiar părintele care asigură custodia încearcă să împiedice orice interacțiune între fostul partener și copii. Iată motivul pentru care unii specialiști consideră că ceea ce dăunează copilului nu este faptul că trăiește într-o familie monoparentală, ci mediul familial al acestuia.

Copiii din familiile monoparentale conduse de mamă se caracterizează printr-o maturizare timpurie datorită faptului că de la vârste mici trebuie să rezolve diferite sarcini domestice și sunt investiți cu rolul de parteneri. Datorită faptului că mama singură abdică uneori de la rolul de părinte și devine un fel de partener al celui mai în vârstă copil sunt sporite raporturile de comunicare privitoare la aspecte legate de viață. Mama găsește în copilul cel mai în vârstă un suport emoțional, determinându-l pe acesta să se maturizeze înainte de vreme. Copilul preia treptat rolul părintelui absent, iar conflictele ce apar tind să le imite pe cele vechi. Datorită faptului că cel mic poate fi pedepsit pentru că se comportă ca fostul soț, copiii nu își pot exprima sentimentele și trăirile tensional-conflictuale. În timp, pot apărea însă reacții mascate sub forma unor somatizări sau conduite nevrotice.

În cazul în care familia monoparentală este condusă de tată, copiii au mai puține atribuții în ceea ce privește treburile casei pentru că părintele caută ajutor în afara cadrului familial și de aceea sprijinul copiilor este mai redus decât în familiile conduse de mamă. Acest lucru se datorează:

neimplicării voluntare a copiilor de către tată;

încercării de a ușura tranziția copiilor la stilul de viață al familiei monoparentale;

dificultății în planificarea muncilor casnice

Experiența unui părinte singur aduce schimbări în relația părinte-copil, schimbări ce se pot produce în funcție de timpul petrecut de mamă (tată) în familie, de modul în care separarea a afectat pe copii sau pe părinti, de modul în care părinții și copiii au adoptat noi stiluri de viață.

Altă constatare a cercetărilor specialiștilor este aceea că reducerea numărului de membrii ai familiei are o influență asupra copiilor în ceea ce privește gradul satisfacției produse de comunicare. Se intensifică interacțiunea copil-părinte singur, crește gradul de afecțiune și scade ostilitatea. Totuși, conform lui P. A. Gongla, E. H. Thompson performanțele intelectuale și școlare ale copiilor sau dezvoltarea lor psihologică nu sunt influențate de structura familiei. Odată cu separarea dispar conflictele anterioare dintre părinți și se îmbunătățește climatul familial. În familia monoparentală va scădea inegalitatea de status dintre părinte și copil și se va instaura echilibrul în relațiile familiale, echilibru ce va favoriza evolutia psiho-sociala a copilului.

În ceea ce privește impactul pe care divorțul îl are asupra copiilor, precum și sentimentul că a pierdut un părinte, s-a constatat că ceea ce influențează fundamental copilul este contextul în care se petrece separarea. Dacă atmosfera este ostilă, copiii vor fi încercați de sentimente negative (teamă, vinovăție) și comportamente negative (iritabilitate, agresivitate). Majoritatea cercetărilor au avut ca subiecți copii care proveneau atât din familii “intacte”, cât și din familii destrămate și au căutat să evidentieze diferențe statistice între grupuri. Totuși, rezultatele obținute nu au fost concludente datorită mai multor factori:

despărțirea se poate produce înaintea divorțului, iar copiii, reacționează mai puternic la despărțire decât la divorțul propriu-zis;

despărțirea poate avea loc în diferite moduri: fie printr-o despărțire bruscă, fie datorită deselor plecări și reveniri, astfel încât măsurarea reacțiilor copiilor trebuie să fie corelată cu scala de timp a separării, respective divorțului;

separarea părinților se poate petrece în diferite momente ale dezvoltării fizice și emoționale ale copiilor. Datorită acestui fapt, dar și datorită diferențelor de temperament este aproape imposibil ca cei mici să reacționeze in acelasi fel.

Odată ce copilul începe să conștientizeze căutarea de sine, rătăcirea valorică și spirituală apar întrebări de genul: “De ce tocmai eu am ajuns în această situație?, Pentru ce s-a întâmplat?, Ce voi face?”. Deși se pot separa de părinți din punct de vedere valoric, din cauza faptului că nu vor găsi explicații coerente la întrebări ei pot deveni frustrați și hotărâți să nu își asume paternalitatea.

Copilul se va identifica cu părintele “bun”. Consecința constă în apariția unor efecte psihologice legate de identificarea de rol de sex. Băiatul rămas cu mama va fi supus fenomenului de supraprotecție maternal. Fata ar putea fi socializată negativ, educată în spiritul aversiunii față de bărbați.

Cercetările efectuate au demonstrat faptul că divorțul poate conduce la diminuarea și ignorarea sarcinilor parentale în ceea ce privește creșterea și educația copilului: controlul anturajului, supravegherea performanțelor școlare, a modului de petrecere a timpului liber etc.. Eșecul grupului familial este de fapt eșecul procesului de socializare datorită faptului că, absența unui părinte, determină identificarea cu un singur model parental al copilului. Conflictele parentale, abandonarea rolurilor parentale vor afecta personalitatea copilului care va trăi sentimentul abandonului și insecurității. Aceste sentimente pot genera, la rândul lor, tulburări de comportament, manifestări de devianță și conduite delicvente.

Pe termen lung efectele familiei monoparentale asupra copiilor pot fi negative. De cele mai multe ori odată cu schimbarea structurii familiale sunt adoptate unele măsuri de adaptare la noua situație. În România, situația veniturilor părinților singuri este gravă. Datorită faptului că salariul reprezintă principala sursă de venit, iar copiii un factor principal care facilitează instalarea sărăciei, majoritatea familiilor din această categorie trăiesc sub nivelul minim de subzistență. O astfel de măsură este schimbarea locuinței cu una mai mică și care necesită cheltuieli mai mici. Deși apar avantaje financiare, evoluția copilului poate fi influențată negativ. Mutarea într-un cartier mai ieftin caracterizat de sărăcie și delicvență va influența comportamentul membrilor familiei. Datorită faptului că părintele singur își va putea supraveghea mai puțin copiii decât ambii părinți există o posibilitate foarte mare ca cei mici să cadă pradă unor influențe negative.

Efectele familiei monoparentale asupra copiilor sunt multiple și nu sunt în totalitate cunoscute. Tocmai de aceea ele rămân o permanentă provocare pentru cercetători.

Capitolul al V – lea

Politici sociale pentru familie în România

5. 1. Delimitari conceptuale și caracteristici

“Conceptul de politică socială se referă la o sferă largă de activități ale statului care au ca obiectiv modificarea într-un sens specificat a caracteristicilor vieții sociale ale unei colectivități”.

Luana Pop consideră că politicile sociale reprezintă ,,un set de programe, activități, măsuri ce au ca scop redresarea unor nevoi (elementare) umane de protecție socială, educație, sănătate, locuire și – în general – creșterea bunăstării sociale, prin intermediul (re)distribuirii unor resurse considerate a fi relevante (bani, servicii, timp etc.)”.

Cătălin Zamfir identifică obiectivul sistemului de protecție socială și anume să susțină persoanele, grupurile sau comunitățile ce se confruntă cu situații dificile și care, datorită lipsei de resurse proprii, nu pot avea condiții minime de subzistență care să le asigure o funcționare normală în societate.

Pentru stabilirea obiectivelor politicilor pentru populație și familie este necesară luarea în considerare a valorilor societății și a celor care stau la baza comportamentului indivizilor.

Există mai multe tipuri de obiective ale politicii sociale:

Promovarea unor bunuri: publice (apărare, securitate, educație etc.);

Protecția socială;

Dezvoltarea socială.

Sistemele de politici sociale sunt alcătuite din beneficii și servicii sociale care acoperă nevoile de bază pentru toate segmentele populației. Există mai multe forme de intervenție a statului prin intermediul acestor politici:

Prin beneficii de tip contributoriu care se acordă doar dacă se plătește o contribuție de către toți cei care au venituri din muncă;

Prin beneficii de tip non-contributoriu care se acordă prin testarea nevoilor, adică a mijloacelor de trai.

Prima instituție care îi poate oferi copilului un cadru favorabil de viață este familia. Aceasta, pe lângă funcția de producere și formare a noii generații, mai îndeplinește și alte funcții:

Suportul vieții individuale a copilului;

Crearea solidarității între generații etc..

Familia este cadrul optim care favorizează formarea, educația și crearea cadrului emoțional-afectiv atât de necesar dezvoltării personalității. Copilul nu poate fi sprijinit decât dacă este luată în considerare familia acestuia și comunitatea din care face parte pentru că, în perioadele de stres social și economic, se înregistrează o creștere a solidarității intergeneraționale din cadrul familiei.

Politica socială pentru familie și copil este în strânsă legătură cu politica sociala globală pentru că resursele colectivității influențează mecanismele de distribuire și de redistribuire a resurselor care există într-un domeniu. Din acest motiv, politica sociala a familiei și copilului este o parte componentă a politicii sociale globale și are o particularitate distinctă din punct de vedere al dimensiunii, semnificației și rolului social pe care orice familie și copil îl au în colectivitate.

Există trei tipuri de politici demografice și sociale pentru familie:

Politici pronataliste (stimulează creșterea fertilității și dimensiunilor familiei);

Politici antinataliste (stimulează scăderea fertilității și a dimensiunii familiei);

Politici neutraliste (urmăresc ameliorarea situației familiei, lăsând individul să hotărască asupra numărului de copii pe care doresc să-l aibă).

O politică socială care să sprijine copilul trebuie să facă parte dintr-o politică de protecție a familiei. Este necesară totuși existența unor mijloace care să garanteze faptul că familia folosește sprijinul acordat pentru copil, pentru a-i asigura acestuia condiții satisfacătoare de viață care să-i dea posibilitatea de a se integra în societate.

În orice societate copilul și familia sunt o prioritate națională. Copiii reprezintă o categorie aparte față de grupurile sociale defavorizate și necesită o atenție deosebită din partea societății pentru că întotdeauna condițiile în care aceștia se formează și se dezvoltă vor influența dezvoltarea unei comunități sănătoase. Ei sunt singurii indivizi care nu pot respecta regula conform căreia orice membru al societății trebuie să-și asigure condiții normale de viață prin efort propriu. Ei au tot dreptul să beneficieze de o protecție suplimentară față de alte grupuri pentru că nu sunt o sursă aducătoare de venit ci una de consum, fiind dependenți de cei din jurul lor.

Necesitățile unei familii cu copii sunt mult mai mari decât ale unei familii fără copii și pe lângă trebuințele obișnuite se mai adaugă și altele specifice. De aceea, cerințele familiei care are copii sunt mai mari, atât sub aspect material-economic, cât și sub aspect emoțional-afectiv și educațional-formativ. Aceste necesități pot fi de natură economică, morală, socio-culturală, de educare a copiilor etc.. Lipsa lor poate favoriza apariția unor tensiuni în cadrul familiei și o pot face vulnerabilă, contribuind la apariția unor situații de risc care se vor transfera și asupra copilului. Având în vedere că acesta nu se poate apăra singur, este nevoie de soluții care să-l protejeze de procesele sociale de natură distructivă. Familia descompusă mărește riscurile membrilor săi precum și nevoia de ajutor social. Este o familie care nu poate utiliza eficient ajutorul social pe care colectivitatea îl oferă și există riscul ca acest suport să nu fie folosit în mod adecvat.

Protecția familiei și a copilului se poate concretiza în:

Suport material universal pentru familiile cu copii care constă în: alocații pentru copii, reduceri de impozite, asigurarea unor condiții decente de viață;

Educație gratuită și sprijinirea participării școlare a copiilor care provin din familii sărace și cu mulți copii;

Asistență medicală gratuită;

Protecție socială pentru copii cu handicap fizic și mental;

Sprijin educativ și de integrare pentru copiii delicvenți;

În ultimii ani, în România, strategia politică a avut următoarele elemente:

Planul național de acțiune în favoarea copilului adoptat de Guvern în 1995;

Strategia Departamentului de Protecție a copilului, adoptată de Guvern în 1997;

Măsuri de sprijin financiar a familiilor cu copii promovate de Ministerul Muncii și Protecției Sociale în 1998-1999;

Înființarea în 1999 a noii Agenții Naționale pentru Promovarea drepturilor copilului;

Transformarea în 2001 a Agenției Naționale pentru promovarea drepturilor copilului în Autoritate Națională pentru Protecția drepturilor copilului;

Adoptarea în anul 2001 a Legii asistenței sociale care include serviciile specializate de asistență socială centrate pe familie și comunitate;

Introducerea în anul 2000 a Legii venitului minim garantat care asigură un sprijin familiilor în dificultate și celor cu mulți copii;

Acordarea unor ajutoare materiale pentru familiile sărace pe perioada de iarnă 2001;

Lansarea de către Guvern în august 2002 a unui program social coerent de protecție și asistență socială pentru grupurile defavorizate;

Politicile familiei, pentru care tot mai multe țări au început să ia măsuri, urmăresc mai multe scopuri:

Asigurarea forței de muncă;

Creșterea calității vieții familiale prin creșterea nivelului de trai și ameliorarea socializării copiilor;

Asigurarea imortalității societății;

Socializarea copiilor conform normelor și valorilor sociale pe care societatea respectivă le promovează;

Asigurarea egalității sexelor.

Nu putem spune că aceste politici sociale ale familiei se practică în permanență. În funcție de situație, acestea se pot schimba periodic.

5. 2. Politici sociale pentru familia monoparentală în România

Datorită apariției unor obstacole în dezvoltarea unor strategii politice coerente la sfîrsitul anului 2000 rezultatele nu erau cele preconizate inițial. Punctele slabe ale politicii sociale centrate pe copil și pe familie se explică prin:

Lipsa unui cadru general coerent, integrat privind politici sociale unitare de protecție a copilului și a familiei în dificultate, ținând cont de structura complexă a nevoilor lor;

Fragmentarea sistemului de protecție pentru copil și familie între numeroase ministere, instituții, agenții, organizații;

Lipsa unui sistem de servicii publice de asistență socială specializate pe nevoile copilului și ale familiei;

Înregistrarea unor eșecuri evidente în procesul de dezinstituționalizare a copilului;

Adoptarea unor măsuri de sprijin pentru copil, cel mai adesea sub presiunea urgențelor sau a factorilor externi;

Dispersia responsabilităților factorilor de decizie guvernamentali și locali pentru protecția copilului.

În condițiile de relansare economică situația copilului reprezintă un obstacol important. Problemele cu care se confruntă un copil în prezent, nu se datorează numai decăderii economice din ultimii 12 ani, ci și deficitului de politici sociale pentru copii. În comparație cu celelalte țări ce trec prin perioada de tranziție, România a alocat cheltuieli sociale publice inferioare în raport cu PIB-ul, față de Polonia, Ungaria, Slovenia, Slovacia etc., concentrându-se prea puțin pe protecție socială. Există o mare diferență între importanța acordată politicii sociale în România spre deosebire de tările U.E și țările în tranziție post-comunistă. La nivelul U. E. cheltuielile sociale publice totale însumează 30% din PIB, iar în Suedia ajung până la 40%. Așadar, în tările U.E., statul bunăstării sociale reprezintă o componentă structurală a societății.

În România cheltuielile sociale totale ating 20% din valoarea PIB, înregistrându-se o accentuare a decalajului față de alte țări în tranziție, acestea ajungând la 10%. Politicile sociale nu contribuie la dezvoltarea societatii si nu reușesc să satisfacă nevoile populației care trăiește în condiții mizere. Ioan Mărginean consideră ca soluția ar fi sporirea resurselor alocate și utilizate prin creșterea proporției cheltuielilor sociale în bugetul public și în PIB, dar fără marirea fiscalității.

Tipul beneficiului Contributive Finanțarea universala Mixtă

Indemnizație pentru Suedia, Austria, Danemarca Marea Britanie,

concedii de boală Germania, Olanda, Grecia, Franța,

și maternitate Italia, Portugalia, Belgia, Finlanda,

Spania, România Irlanda

Indemnizații pentru Danemarca,

concedii datorate Franța, Suedia,

accidentelor de muncă Grecia, Finlanda

și bolilor profesionale Olanda, Italia,

Portugalia, Spania

România Marea Britanie Luxemburg,

Australia,

Belgia, Irlanda,

Luxemburg, Grecia

Alocații familiale Italia, Portugalia Danemarca, Suedia Franta, Grecia

Germania, Finlanda Austria, Belgia

Irlanda, Spania, Luxemburg

Olanda, România,

Marea Britanie

Servicii de sănătate Germania, Olanda Danemarca, Suedia Franța, Austria,

Italia, România Portugalia, Spania, Belgia, Irlanda,

Finlanda, Marea Grecia,

Britanie Luxemburg

Tabel numărul 3 Modalități de finanțare a politicilor sociale în

țări membre U.E. și România

Suportul financiar minimal actual constă în:

Alocațiile pentru copii care au înregistrat creșteri începând cu anul 2001 și care vor ajunge la 10 % din salariul mediu;

Alocația pentru copii este beneficiul social care de-a lungul celor 12 ani de după revoluție s-a deteriorat vizibil. Abia acum guvernarea încearcă mărirea acesteia la 10% din salariul mediu pe economie. Pentru a sprijini familiile cu mulți copii s-a introdus o alocație suplimentară, dar suma este prea mica pentru a oferi condiții minime decente de viață copiilor care trăiesc în sărăcie.

Alocațiile pentru copii au scopul de a mări resursele familiilor cu copii. Existența copiilor provoaca un dezechilibru de resurse care este corectat de aceste alocații care, până în anul 1995, erau singura sursă de supraviețuire a familiilor ce aveau condiții precare de trai. După 1995, când a fost introdus sistemul de ajutor social, alocațiile pentru copii au continuat să îndeplinească această funcție. Astăzi, ele au funcția de a acoperi unele nevoi minime. Faptul că aceste alocații au acoperire universală este benefic, pe de o parte, pentru că în acest fel copilul este recunoscut ca fiind un bun social, iar pe de altă parte, oferă un beneficiu pentru toți.

Alocațiile suplimentare pentru familiile cu doi sau mai mulți copii care au rolul de a reechilibra parțial resursele cu nevoile. Datorită nivelului lor scăzut au însă un efect neglijabil pentru dezvoltarea copiilor.

Sistemul de venit minim garantat introdus în ianuarie 2002;

Alocații suplimentare acordate doar familiilor sărace pentru susținerea partială a cheltuielilor de întreținere pe timp de iarnă;

Un sistem de ajutoare de urgență atribuit din fondul de solidaritate socială;

Alocații speciale pentru copii cu handicap și pentru îngrijirea persoanelor cu handicap;

Sprijin pentru familiile monoparentale.

La 24 octombrie 2003 s-a aprobat Ordonanța de Urgență privind alocația familială complementară și alocatia de susținere pentru familia monoparentală. Alocația de susținere se acordă familiilor monoparentale, adică acelor familii formate dintr-o persoană singură și copiii acesteia care au până la 18 ani și care locuiesc împreună cu aceasta . Persoana singură este persoana care este :

Necăsătorită;

Văduvă;

Divorțată;

Soțul/soția este declarat/ă dispărut/ă prin hotărâre judecătorească;

Soțul/soția este arestat/ă preventiv pe o perioadă mai mare de 30 de zile sau execută o pedeapsă privativă de libertate, neparticipând la întreținerea copiilor;

Nu a împlinit 18 ani, aflându-se într-o situație de mai sus;

A fost numită tutore sau i s-a încredințat ori dat în plasament unul sau mai mulți copiii și este necăsătorită, văduvă sau divorțată, cu excepția asistentului maternal profesionist.

Alocația de susținere se acordă lunar familiilor monoparentale dacă venitul net lunar însumat este sub 1,5 milioane lei. Cuantumul acestei alocații este de:

450.000 lei/ 1 copil;

525.000 lei/ 2 copii;

600.000 lei/ 3 copii;

675.000 lei/ 4 sau mai mulți copii;

Alocațiile se acordă pe bază de cerere întocmită de reprezentantul familiei însoțită de actele doveditoare privind componența familiei și veniturile acesteia. Componența familiei, filiația copiilor și situația lor juridică față de reprezentanții legali se dovedesc cu livretul de familie.

Îndeplinirea condițiilor de acordare a alocației familiale de susținere se verifică în termen de 15 zile de la data înregistrării, iar suma cuvenită se va acorda începând cu luna următoare depunerii cererii. Familia are obligația de a prezenta din 3 în 3 luni dovada frecventării cursurilor copiilor de vârstă școlară. Limita de venituri este corectată anual în funcție de evoluția prețurilor de consum și se aprobă prin hotărârea Guvernului. Deși aceste sume vin în ajutorul familiilor monoparentale, consider că ele sunt mult prea mici pentru satisfacerea nevoilor multiple pe care o astfel de familie le resimte.

Orice politică de suport pentru familie și pentru copil presupune considerarea factorilor de risc ce influențează viața familiei și, implicit, a copilului.

Unul dintre factorii de risc importanți este dificultatea în constituirea și menținerea unei familii. Dificultățile economice datorate tranziției afectează în mod negativ procesul de constituire a familiei. Numărul în continuă scădere a căsătoriilor din ultimii ani se datorează următorilor factori:

Declinul rapid al construcției de locuințe;

Lipsa capacității familiilor de a-și sprijini copiii pentru întemeierea unui cămin datorită decăderii economiei;

Creșterea numărului de familii tinere care sunt obligate să trăiască cu părinții;

Lipsa locurilor de muncă.

Un alt factor de risc este lipsa de responsabilitate față de nașterea și creșterea copiilor. Criza social – economică determină o anumită deteriorare a responsabilității față de nașterea și îngrijirea copiilor. Acest fenomen este accentuat de următoarele procese de dezagregare socială:

Creșterea numărului de nașteri în afara căsătoriei este un proces care se manifestă în toate țările dezvoltate. Totuși, condițiile economice precare au consecințe negative asupra mamei și copilului născut în afara căsătoriei. Între 1990 și 2001, numărul nașterilor în afara căsătoriei a înregistrat o creștere de la 18,3% la 26,7%. O parte dintre aceste mame trăiesc în uniune consensuală, iar numărul lor este în continuă creștere.

Tabel 4. Numărul născuților vii și structura după starea civilă a mamei, pe medii rezidențiale, 1996-2001

Creșterea numărului de copii abandonați în ultimii ani se datorează lipsei mijloacelor necesare întreținerii acestora. Există situații în care părintele încredințează inițial doar temporar copilul unei instituții de stat, dar, conform statisticilor, acest abandon devine în cele din urma definitiv. Deși colectivitatea oferă sprijin acestor copii el nu este suficient și nu poate înlocui o familie normală. Tendința de abandon s-a accentuat datorită lipsei serviciilor sociale de suport și de consiliere pentru familiile care se află în dificultate, dar și datorită preferinței sistemului pentru instituționalizare.

Tendința de disoluție a familiei este accentuată de scăderea surselor de venituri. Membrii familiei se separă pe perioade îndelungate de timp datorită lipsei părinților care pleacă în alte țări pentru a câstiga. Copii rămân în grija bunicilor sau sunt abandonați fără nici un suport.

Creșterea divorțialității mărește riscul abandonului, neglijării, abuzului fizic și sexual etc..

Majoritatea cercetărilor efectuate asupra politicilor sociale pentru familie și copil din România au ajuns la aceeași concluzie și anume că datorită fragmentării sistemului de asistență socială utilizarea resurselor disponibile a fost slabă. Resursele care sunt relativ mari au fost utilizate pentru a obține rezultate relativ mici. Se știe faptul că dezvoltarea unui sistem coerent de asistență socială centrat pe nevoile familiei și copilului reprezintă elementul esențial al unei politici sociale eficiente. Cu toate acestea, sistemul institutional actual de asistență socială nu are capacitatea de a rezolva optim noile probleme, nefiind suficient de bine structurat. Acesta este motivul existenței unui imens decalaj între capacitatea de intervenție a statului în situațiile de criză ale familiilor cu copii.

Capitolul al VI – lea

Cercetare

6. 1. Studii de caz

Cazul numarul 1: Ghe. R., 59 ani, văduv.

Soția a decedat în 1997. Rămâne cu doi copii: o fată de 20 de ani și un băiat de 14 ani. La început fiica sa preia atribuțiile gospodărești și muncește pentru a suplini deficitul economic. Situația materială a familiei era precară datorită faptului că trebuiau să facă față cheltuielilor zilnice doar din pensia primită de tată și din salariul modest al fetei. Baiatul, fiind încă în liceu, nu contribuia la veniturile familiei decât cu alocația care reprezenta o suma mult prea mică pentru nevoile ce trebuiau acoperite. Nu au primit sprijin din partea rudelor pentru că bunicii nu mai erau în viață, iar celelalte rude nu locuiau în Arad.

La scurt timp după decesul soției, subiectul își găsește o concubină și petrece din ce în ce mai mult timp în apartamentul acesteia. Copiii nu sunt de acord, nu au relații de simpatie cu aceasta, dar o acceptă de dragul tatălui. Atribuțiile casei (curățenia, cumpărăturile și uneori chiar hrana) rămân responsabilitatea copiilor care se gospodăresc singuri. Uneori, concubina gătește și face curățenie pentru a-i ajuta pe aceștia.

Relațiile tatălui cu copiii săi se schimbă: certurile cu fiica sunt frecvente la început din cauza concubinei cu care acesta se afisează din ce în ce mai des. Cu timpul, însă aceasta începe să accepte situația. În relația cu fiul său tatăl a fost autoritar: “Deși parea că s-a maturizat brusc dupa moartea sotiei, l-am supravegheat atât eu, cât și sora lui pentru a evita un eșec școlar“. Amândoi copiii au avut rezultate școlare bune și au fost admiși la facultatea la care au visat. După casătoria fiicei, și mutarea acesteia la sotul său, baiatul rămâne aproape singur în apartament, având în vedere faptul că tatăl stă acasă doar o zi sau două pe saptămână. Cheltuielile casei le acoperă în totalitate tatăl, însă de apartament (curățenie, spălat, hrană) se ocupă fiul. Totuși, pentru că are nevoie de “bani de buzunar” băiatul muncește temporar atunci când serviciul nu îi afectează timpul alocat pentru facultate. Are prieteni mulți care l-au susținut moral la decesul mamei și cu care își petrece aproape tot timpul liber.

Astăzi, după ce fiica a absolvit o facultate, s-a căsătorit, are un copil, iar băiatul este student, tatăl se mândrește cu copiii săi: “deși nu au avut sprijinul mamei, copiii mei s-au realizat.”

Cazul numarul 2: A.S. 26 ani, necăsătorită.

La vârsta de 8 ani, tatăl său părăsește familia. Cu mama ,,nu am discutat niciodată deschis despre el, dar bănuiesc că a fost vorba de altă femeie.” A avut o copilărie grea, lipsită de orice contact cu tatăl pe care ,,nu l-am mai văzut de atunci”. Rudele nu i-au ajutat, iar mama sa, deși muncea, câștiga putin. Nu i-a plăcut școala, abia a terminat liceul , iar la 18 ani îl cunoaște pe C. S. cel cu care va face o fetiță. ,,Când am rămas însărcinată am hotărât să amânăm cununia civila pentru că nu aveam bani suficienți”. După nașterea fetiței, relațiile se înrăutățesc din cauza lipsei banilor, având în vedere că numai el muncea. Certurile devin frecvente, iar ruptura se produce pentru că tatăl nu mai dorește să-și asume responsabilitatea unui copil.

Pentru mamă, fără servici, cu un copil de aproape doi ani, “totul mi se părea fără speranță. Eram speriată și nu știam ce să fac.” Primeste ajutorul mamei care se implică în creșterea fetiței și în cele din urmă găsește și servici. Deși programul este încărcat și lipsește de acasă 4 zile /săpt. este mulțumită că poate câștiga bani pentru creșterea fetiței.

Fetița a obtinut rezultate foarte bune la grădiniță și s-a integrat repede în colectivul grupei, făcându-și foarte mulți prieteni. Manifestă o preferință pentru activitățile artistice și matematice, dar participă activ și la celelalte activități desfășurate de educatoare. Fetița își dorește mult să frecventeze grădinița în fiecare zi pentru că acolo are mulți prieteni cu care se poate juca, dar simte foarte acut lipsa mamei, deși în tot acest timp bunica o supraveghează. În ciuda faptului că petrece puțin timp cu copilul, mama știe întotdeauna ce s-a petrecut în lipsa ei acasă sau la grădiniță pentru ca fetița îi povestește amănunțit. Au o relație foarte apropiată și timpul petrecut împreună este valorizat pentru plimbări în oraș, vizite la grădina zoologică, jocuri și alte activități pe care fetița le preferă. Subiectul se interesează frecvent de evoluția copilului pentru că dorește ca fiica sa să obțină rezultate școlare bune.

Bunica este cea care se ocupă de creșterea copilului, atât în ceea ce privește frecventarea grădiniței, cât și în ceea ce privește satisfacerea celorlalte nevoi. Mama încearcă să îi asigure fetiței un trai decent, însă ,, sunt multe lucruri pe care nu pot să i le ofer.”

Nu s-a gândit la o relație stabilă și mai ales la căsătorie pentru că nu are timp și “oricum pentru mine importantă este fetița mea căreia vreau să-i ofer un exemplu bun.”

Cazul numarul 3: C.D, 45 ani, căsătorită.

Se căsătorește la vârsta de 18 ani și, fiind din provincie, se mută împreună cu soțul într-un apartament dăruit de mama acestuia în Arad. La vârsta de 19 ani naște o fetiță. Pentru a asigura o situație economică mai bună a familiei soțul muncește în diferite orașe din țară fiind plecat foarte mult timp de acasă. C.D. este nevoită să crească aproape singură copilul având în vedere că tatăl lipsește de acasă cu lunile. Situația financiară a familiei este bună și primesc ajutoare și de la țară unde locuiesc părinții ei și ai soțului. Când fetița împlinește șase ani tatăl părăsește țara pentru a munci în străinătate, deși cuplul aștepta al doilea copil. Timp de doi ani subiectul crește singură copiii: ,,Mi-a fost foarte greu, dar nu am avut încotro”. Avea servici, un copil de care trebuia să se ocupe îndeaproape, pentru că de abia începuse școala, și un nou născut. A ajutat-o și mama ei la creșterea celui de-al doilea copil pentru că nu se putea descurca singură. Pe timpul vacantei de vară fetița, și mai târziu și băiatul, stăteau la țară, la părinții mamei și uneori la părinții tatălui. Cu soțul lua legătura doar prin corespondență și nu se putea sfătui în probleme importante.

Cu copiii a fost foarte dură, nu au avut o relație foarte apropiată pentru că, fiind nevoită să suplinească lipsa tatălui, nu avea timp foarte mult pe care să-l petreacă cu copiii săi. ,,Aveam servici, o casă de întreținut și doi copii de crescut. Problemele mă copleșeau, dar nu aveam voie să mă plâng”. Subiectul regretă că relația cu copiii a fost una superficială, rece. Aceștia nu i-au împărtăsit gânduri, frământări, secrete ,, așa cum poate alți copii fac cu mamele lor. Dar acum, când mi-am dat seama, este mult prea târziu să mă mai pot apropia de ei.” Au învățat bine, fata a devenit asistentă medicală, s-a căsătorit și așteaptă un copil, iar băiatul este student. Relația dintre tată și copii a fost una formală pentru că, fiind rar acasă, nu aveau ocazia să petreacă mult timp împreună, să aibă relații apropiate.

În ceea ce privește căsnicia, sentimentele dintre cei doi s-au stins cu timpul, iar relația s-a deteriorat datorită faptului că acesta a continuat să muncească în străinătate până în anul 2003. În țară acesta petrecea doar două trei luni /an, iar lipsa de comunicare i-a depărtat pe soți. Acum, când copiii sunt mari și fiecare are viata sa cuplul întâmpină probleme: nu pot comunica și fiecare ,,își vede de viața sa”. Nu s-au gândit la divorț pentru că ,,suntem căsătoriți de atâția ani”, dar pe soți nu îi mai leagă nimic.

Cazul numarul 4: M.N., 38 ani, divorțată.

S-a căsătorit la 20 de ani deși pe soț îl cunoștea doar de 7 luni. Știa că are un temperament impulsiv, dar era convinsă că asta nu le va destrăma căsnicia. Le-a mers foarte bine timp de doi ani, până la nașterea copilului când absenteismul soțului de acasă a început s-o deranjeze: ,,nu se preocupa deloc de copil, considera că aceasta era numai sarcina mea.” În grija sa era totul: casa, îngrijirea copilului, deciziile importante. Soțul ajungea acasă uneori la miezul nopții, deși programul său de lucru se termina mult mai devreme și nu aveau timp să se sfătuiască pentru a rezolva problemele zilnice ale oricărei familii. În plus, banii pe care acesta îi câștiga nu erau aduși în totalitate acasă. Reproșurile soției generau scandaluri din partea soțului care considera că aceasta ,,nu are dreptul să-i ceară socoteală pentru ceea ce face el.” După un an a lovit-o prima dată. Și-a cerut scuze, a promis că nu se va mai întampla și viața și-a reluat cursul normal. Soțul nu și-a ținut însă promisiunea, bătăile au devenit frecvente, iar subiectul le-a acceptat pentru că ,, am fost nevoită să merg mai departe pentru copil. Acum îmi pare rău, trebuia să plec de la început, să nu accept umilințele.”

Când băiatul a mai crescut a început să intervină în certurile părinților pentru a aplana conflictele. Tatăl a considerat într-o zi intervenția acestuia drept ,,lipsită de respect” și a reacționat violent. M.N. a hotărât că nu mai poate accepta comportamentul soțului atâta timp cât fiul său este în pericol. Până la pronunțarea divorțului s-a mutat împreună cu băiatul la părinții săi, deși soțul a insistat să se împace pentru că ,,nu se va mai întâmpla”. Le-a fost greu o perioadă să se adapteze la noua viață și au avut probleme financiare pentru că nevoile băiatului erau din ce în ce mai mari, iar mama nu le putea face față din salariul pe care îl câștiga. Cu toate neajunsurile copilul nu s-a plâns niciodată și a sprijinit-o moral atât cât a putut. A avut în băiat un sprijin de nădejde pentru că acesta s-a maturizat brusc și a înțeles că mama sa nu va face față singură greutăților. Si-au împărtășit unul altuia necazuri și bucurii, au împărtit atribuțiile casei astfel încât totul să fie bine. Relația lor a fost foarte apropiată, bazată pe respect reciproc.

Bunicii nu le puteau oferi decât sprijin moral nu și financiar pentru că ,,aveau și așa o pensie foarte mică”. Tatăl a încetat după un timp să mai creadă în posibilitatea unei reconcilieri, iar familia acestuia a învinuit-o pentru situația ,,pe care a creat-o”. După pronunțarea divortului au încetat să mai ia contact cu fosta soție sau cu băiatul.

Astazi, subiectul consideră ca divortul a fost o decizie bună, pentru că baiatul ei traiește acum într-un mediu liniștit ,,departe de scandalurile și bătăile soțului”. Anul acesta se pregătește intens pentru admiterea la facultate. ,,Nu am avut bani să-l meditez, dar sunt sigură că va reuși pentru că învață bine”. Nu se gândeste la recăsătorie pentru că are un copil de crescut și ,,a fost de ajuns o dată. Nu mai am încredere în nimeni și oricum sunt fericită acum.”

6. 2. Biografie socială

A. C., s-a născut în comuna Horia, în anul 1960. Este al doilea copil al unei familii de țărani simpli. Urmează școala cu clasele I-VIII în sat, acolo unde învață și fratele său care este cu șase ani mai mare. După terminarea școlii generale, părinții o îndrumă să urmeze școala profesională de marochineri pe care o termină în 1978. Este repartizată la o unitate din București și face naveta în fiecare zi pentru a ajunge la muncă. Câștigă foarte bine la început și este mulțumită. În anul 1976 fratele se căsătoreste și, doi ani mai târziu, soția acestuia naște un băiat. În anul 1983, tatăl decedează în urma unui atac de cord și este nevoită să suplinească lipsa acestuia ajutându-o și pe mamă în gospodărie și la munca câmpului. Relațiile cu fratele sunt tensionate pentru că acesta, deși locuiește în aceeași curte nu se implică în treburile gospodăresti. În plus, pe lângă gospodărie și servici subiectul trebuie să îl supravegheze și pe fiul fratelui pentru că acesta fiind divorțat nu se ocupă de copil deși îi asigură custodia. La început nu este de acord cu această situație, dar cu timpul se atașează foarte mult de băiat, și nefiind căsătorită vede în nepot propriul copil.

Lipsa tatălui său a marcat-o mult: decesul a fost neașteptat și a trebuit să se descurce singură fără un bărbat care s-o îndrume sau să o sfătuiască. De la moartea acestuia începe din ce în ce mai mult să regrete faptul că până la aceasta vârstă nu a reușit să se căsătorească. Își motivează situația cu faptul că nu are timp pentru o relație. În anul 1996 decedează și mama sa, lăsând-o cu o gospodărie destul de mare. I-a fost greu la început să se descurce cu toate mai ales că trebuia să se ocupe și de copil care acum avea nevoie de supraveghere pentru a nu fi influentat negativ. De servici nu mai era mulțumită pentru ca odată cu Revoluția din 1989 societatea la care lucra a înregistrat un declin datorită concurenței de pe piață. Îi este teamă să se reorienteze profesional chiar dacă câștigă sub salariul mediu pe economie, dar speră că odată cu trecerea timpului situația se va schimba. Îl înscrie pe copil la școala profesională de mecanici auto și după terminarea școlii reușește să îi găsească ceva de lucru. Relația cu acesta se răcește în momentul în care el hotărăște să se căsătorească cu o fată pe care subiectul nu o acceptă: ,,ar fi trebuit să ia de nevastă o fata din sat cuminte și muncitoare. Nu mai este binevenit în casa la mine pentru că nu m-a ascultat.”

În anul 1993 îl cunoaște pe viitorul său soț pe care îl acceptă, deși acesta lucrează sporadic și nu are o situație materiala satisfacatoare, pentru că își dorește căsătoria. Înainte de nuntă are cu acesta o relație de câteva luni, timp în care nu îl cunoaște foarte bine, având în vedere că se întâlneau o dată/ de două ori pe săptămână. Soțul se mută la subiect imediat după căsătorie pentru că, neavând părinții în viață, locuia cu chirie. Fiind crescută în spiritul muncii aceasta își dorea un soț harnic pe care să se poată sprijini în gospodărie. Speră că, în timp, acesta își va găsi un serviciu stabil și că se vor înțelege foarte bine. După căsătorie soțul își schimbă radical comportamentul. Nu dorește să-și găsească un servici stabil și nici nu o ajută în gospodărie sau la munca câmpului. O vreme subiectul acceptă situația pentru a evita divorțul. Certurile sunt frecvente în familie și uneori soțul pleacă de acasă cu zilele fără să-i spună unde merge. În anul 1996 se naște primul lor copil: o fetiță. Situația se înrăutățește pentru că soțul nu îi este de ajutor nici în creșterea copilului. Nevoia de bani este din ce în ce mai acută, problemele sunt multiple: soțul nu lucrează, în gospodărie nu o ajută nimeni, copilul necesită supraveghere atentă la aceasta vârstă. Lipsa de orice responsabilitate a soțului o determină să intenteze divorțul care se pronunță în anul 2000. După plecarea acestuia ,,lucrurile merg mai bine. Fetița a mai crescut și mi-e mai ușor, mai ales că mă mai ajută și vecinii care mai au grijă de ea cât lipsesc eu”. Situația financiară s-a ameliorat pentru că familia beneficiază de alocația de susținere pentru familiile monoparentale, dar și de alocația copilului. Pe lângă acești bani mai câstigă și de la servici ,,o sumă mică, este adevărat, dar banii îmi prind bine.” Astăzi regretă faptul că s-a grăbit să se căsătorească fără să-l cunoască prea bine pe partener.

La școală fetița înregistrează rezultate destul de bune. ,,Poate dacă aș fi avut mai mult timp să mă ocup de ea ar fi învățat mai bine”. În colectivul clasei nu s-a integrat foarte bine pentru că își rezolvă conflictele pe care le are cu colegii prin violență și de aceea nu are mulți prieteni. ,,Este foarte răsfățată și uneori se razvrătește vorbind nerespectuos cu mama sa. Când este pedepsită este la început violentă, iar apoi nu își mai arată supărarea, prefăcându-se că nu îi pasă. Subiectul speră că poate cu timpul comportamentul fiicei se va schimba, considerând că acesta este o consecință firească a vârstei si a imaturității copilului. Este bucuroasă totuși că are o ,,fetiță frumoasă și desteaptă” pe care speră să se bazeze când va fi mare.

În ceea ce privește viața personală nu se gândește să se recăsătorească pentru că nu are timp să cunoască un eventual partener și nu dorește să facă din nou o greșeală.

Concluzii

Procesul de socializare a copiilor care provin din familii monoparentale se face defectuos numai daca absenta unui parinte are loc la varste fragede ale copilului, atunci cand acesta inca nu si-a insusit norme de comportament, convingeri si nu si-a format principii. Daca in familia monoparentala parintele singur nu primeste ajutor din partea rudelor, a prietenilor atunci va trebui sa resolve si sarcinile care reveneau inainte paritelui care este acum absent sin u mai are timp si pentru a se ocupa de copil, pentru a-I transmite acestuia normele si valorile sociale. De aceea copiii ajung cu timpul sa aiba comportamente violente fata de cei din jur si chiar fata de mama. Nu reusesc sa se integreze foarte bine in colectivul clasei de elevi sau al grupei de copii si nu obtin rezultate scolare foarte bune. In cazul in care familia devine monoparentala atunci cand copiii sunt destul de mari si si-au format deja personalitatea atunci acestia devin un sprijin pentru mama si preiau o parte din atributiile parintelui absent (se ocupa de curatenia casei, fac cumparaturile necesare etc.).

Lipsa unui părinte micșorează vizibil veniturile familiei. Celălalt părinte este nevoit să găsească soluții pentru a suplini deficitul financiar. Alocația de susținere care a fost acordată familiilor monoparentale constituie un ajutor necesar. Există situații în care aceste familii nu primesc ajutor moral sau financiar din partea rudelor, părintele singur fiind nevoit să se descurce singur. Timpul pe care părintele îl petrece cu copiii se diminuează și de aici apar alte probleme. Riscul influențării negative a minorilor este mare având în vedere că minorul nu mai este supravegheat și mamele își schimbă comportamentul, devenind autoritare în relația cu copiii.

Sexul părintelui singur influențează gradul de sărăcie al familiei monoparentale. De multe ori, mamele întâmpină dificultăți în găsirea unui loc de muncă, fiind descurajate la angajare datorită statutului lor de mame. Imposibilitatea acestora de a absenta de la servici atunci când copiii au probleme de sănătate, le descurajează atunci când caută un loc de muncă.

Relația dintre mamă și copil se schimbă după producerea rupturii cu tatăl. Având în vedere că mama este nevoită să preia toate atribuțiile pentru ca familia să funcționeze normal, acesta are nevoie de sprijin pentru ca să le poate îndeplini. Încercarea ei de a duce la bun sfârșit sarcinile determină fie restrângerea sferei comportamentale specifice fiecărui rol, fie exagerarea unor tipuri de conduită din sfera rolului matern. De foarte multe ori copilul cel mare este cel care se implică în rezolvarea unor sarcini, devenind un sprijin important pentru mamă, un suport emoțional, preluând rolul părintelui absent. Acest lucru determină o maturizare timpurie a copilului.

În schimb, relația tatălui (părinte singur) cu copiii nu se schimbă radical pentru că acesta caută de obicei sprijin în afara familiei (rude, prieteni, concubine), încercând să-și protejeze copiii.

Copiii care provin din familii monoparentale întâmpină probleme în procesul de socializare pentru că ei nu au cunoscut decât un singur model parental. De foarte multe ori cei care provin din acest tip de familii se adaptează foarte greu vieții de cuplu și există riscul major ca să divorțeze. Fetele pot fi socializate negativ, în spiritul aversiunii față de bărbati, astfel încât căsnicia lor este sortită eșecului încă de la început.

De asemenea, acești copii simt nevoia de afecțiune, pentru că nu au decât un părinte. Insuficiența paternă lasă amprente crude asupra copiilor, iar socializarea lui are șanse foarte mari să fie deficitară. Concluzia generală este aceea că absența părinților poate genera probleme de identitate pentru copil. Părintele singur este prea ocupat să le asigure un trai decent și uită să mai ofere afectiune copiilor.

Timpul petrecut de parteneri departe unul de altul datorită faptului că serviciul presupune puțin timp liber sau este în alt oraș duce la destrămarea căsniciei care poate însemna sau nu un divorț. Există situații în care cuplul preferă, datorită copiilor, să ramână împreună și să păstreze aparențele în ciuda faptului că nu îi mai leagă nimic.

BIBLIOGRAFIE

Ciuperca C. Cuplul modern: intre emancipare si disolutie, Alexandria, 2000

Mitrofan I. Cuplul conjugal-armonie si dizarmonie, Bucuresti, 1998.

Stanciulescu, E. Sociologia educatiei familiale, Iasi, Editura Polirom, 1998.

Voinea M. Familia si evolutia sa istorica, Bucuresti, 1978.

Voinea M. Sociologia familiei, Bucuresti, 1993.

Ilie Bădescu, Noologia. Sistem de sociologie spiritualistă, București, 2002.

Pascal Lardellier, Teoria legăturii ritualice, Ed. Tritonic, București, 2003.

Marc Auge (dir.) – 1975. – Les domaines de la parenté: filiation, alliance, résidence. – Paris: Maspéro. – 139 p. – (Dossiers africains)

Robert Deliege – 1996. – Anthropologie de la parenté. – Paris : A. Colin. – 175 p. – (Cursus. Sociologie)

Louis Dumont, 1997. Eseu despre individualism. O perspectivă antropologică asupra ideologiei moderne, trad. L. și L. Ștefan-Scalat, Anstasia & CEUPress.

Louis Dumont – 1971. – Introduction à deux théories d'anthropologie sociale: groupes de filiation et alliance de mariage. – Paris; La Haye: Mouton. – 139 p. – (Les textes sociologiques; 6)

Christian Ghasarian – 1996. – Introduction à l'étude de la parenté. – Paris: Seuil. – 276 p. – (Points ; 318. Essais)

Rodney Needham (dir.) – 1977. – La parenté en question: onze contributions à la théorie anthropologique. – Paris: Seuil. – 348 p. – (Recherches anthropologiques) [Trad. de: Rethinking kinship and marriage, 1971]

Alfred Reginald Radcliffe-Brown – 1969. – Structure et fonction dans la société primitive. – Paris: Ed. de Minuit. – 363 p. – (Le sens commun) [Traduit de: Structure and function in primitive society, 1952; rééd. Paris: Seuil, 1972. – (Points ; 37. Sciences humaines)]

Arjun Appadurai – 1996. – Modernity at large: cultural dimensions of globalization. – Minneapolis ; London: University of Minnesota Press. – XI, 229 p. – (Public worlds; vol. 1)

Jonathan Friedman – 1992. – Cultural identity and global process. – London [etc.]: Sage. – VIII, 270 p. – (Theory, culture and society)

Ulf Hannerz – 1996. – Transnational connections: culture, people, places. – London ; New York: Routledge. – IX, 201 p. – (Comedia)

J. Barrau , “A propos du concept d’ethnoscience”, Paris, 1985.