Familia Intre Traditie Si Modernitate In Literatura Romana
FAMILIA ÎNTRE TRADIȚIE ȘI MODERNITATE ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
CUPRINS
ADNOTARE
ANNOTATION
INTRODUCERE
1. DEFINIREA FAMILIEI ȘI A PARAMETRILOR EI CULTURALI
1.1 Familia- o constantă și o entitate dinamică socio-culturală
1.2 O perspectivă teologică și spirituală
1.3 Tipuri de înrudire și relații de rudenie
2. FAMILIA-VALORI ȘI VOCAȚII
2.1 Culegerea și studierea folcorului de familie
2.2 Dimensiuni complexe ale rolului matern
2.3 Tatăl și definirea paternității
3. VIZIUNII TRADIȚIONALE ASUPRA FAMILIEI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ
3.1 Amintiri din copilărie de Ion Creangă- exemplu de familie tradițională românească
3.2 Noaptea de Sânziene, Mircea Eliade- timp al iubirii unice
3.3 Universul mistic al familiei în opera Moromeții de Marin Preda
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
BIBLIOGRAFIE
DECLARAȚIA PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII
INTRODUCERE
Etnologia familiei, ca problematică, a reușit în ultimele decenii să abordeze aspecte de o importanță deosebită, cum ar fi rolul pe care familia îl are în dezvoltarea societății, corelația dintre familie și sistemele de rudenie, structura familiei și sistemele de rudenie, efectele căsătoriei. Ca o categorie etnologică microstructurală familia s-a impus, prin complexitatea și multilateralitatea manifestărilor sale abia la o etapă relativ târzie de dezvolare umană. Familia a fost dintotdeauna modulul generator de cultură și civilizație, prin care fiecare popor și-a exprimat devenirea istorică, gândirea și sensibilitatea, aspirațiile spre sublim, întreaga lui evoluție spre o viață mai bună. Astfel ne apare familia și ca o reflectare a realității socio-culturale la fiecare etapă de dezvoltare istorică. În acest sens un rol de seamă revine valorilor materiale și spirituale care compun tradițiile familiale, moștenire și reclădite de fiecare generație în raport cu scopurile și interesele societății, care le-au determinat și influențat. Însă probleme familiei stau nu numa în atenția etnologilor. În ultimele decenii în evoluția diferitelor discipline științifice, cu deosebire a celor apropiate ca domenii de cercetare, se constată o dublă tendință: pe de o parte, cea de adâncire temeinică a propriei sfere de cercetare, iar, pe de altă parte, cea de integrare, determinată de nevoia schimburilor de idei, metode de lucru.
Prima tendință ne apare ca o cerință reală impusă de necesitatea aprofundării procesului de cunoaștere științifică a fiecărui domeniu de cercetare, luat separat. Ca consecință a acestui proces de perfecționare continuă s-a avansat în cunoașterea raporturilor de rudenie și căsătorie, raporturilor cu rudele de diferite grade. Familia, ca element natural și fundamental al societății cu funcțiile și rolurile firești, cu relațiile specifice reciproce ale membrilor ei, a suferit în ultimele decenii, și mai ales în ultimii ani, schimbări esențiale. Familia contemporană poartă un caracter dinamic și e firesc ca în interioul ei să aibă loc diverse schimbări. Sub influența creșterii numărului divorțurilor au apărut teorii care susțin ideea dispariției cuplului familial și a pierderii particularităților lui ca institut social, neînțelegând că nu se poate elimina din societate după bunul plac a legăturilor obiective și necesare ce prezintă unitatea relațiilor originale ale alianței-soț și soție, părinții și copii. Fără familie nu poate avea loc nici progresul societății, nici activitatea și dezvoltarea normală a personalității. Civilizația presupune înflorirea și dezvoltarea personalității în cadrul unui astfel de colectiv inițial. Progresul familiei în viitor este posibil numai pe baza egalității sociale și familiale ale soților, emanciparea deplină a femeii.
Importanța aceste teze este ca fiecare dintre noi să cunoască însemnătatea familei și să purcede la o nouă treaptă a cunoașterii, căci familia nu este doar un act scris , ci este o taină care este binecuvântată aici pe pământ dar și în ceruri. În condițiile actuale dificile am interprins o cercetare științifică a situației familiei în cultura românească, unde doresc să prezint prestigiul cuplului familial, responsabilitățiile părinților în educarea copiilor, respectarea normelor sociale, morale și juridice în relațiile familiale, promovarea în condiții actuale a politicii demografice raționale care ar prevedea îmbunățățirea situației social-economice și spirituale a cuplului familial.
Scopul tezei: analiza conceptului de familie între tradiție și modernitate în literatura română în viziunea scriitorilor.
Obiectivele pe care le-am urmărit în această lucrare sunt:
*să definim conceptul de familie ;
*să descriem viziuni tradiționale asupra familiei;
*să diferențiem familia între tradiție și modernitate;
*să determinăm idealul de familie;
*să caracterizăm rolul familiei în viziunea scriitorilor
În primul capitol se vorbește despre definirea familiei și a parametrilor ei culturali. În capitolul doi se vorbește despre familia ca concept și viziunea artistică și în capitolul trei se vorbește despre viziuni tradiționale ale scriitorilor asupra familie în literatura română.
Astfel spus, am încercat să realizez o lucrare prin care să ofer o imagine de ansamblu despre spiritualitatea familiei, pornind de la tradiția romană și cea teologică spre societatea românească tradițională, reliefând și starea prezentă, actuală. În contextul progresului realizat de științele comportamentale-sociologia, psihologia socială, antropologia culturală- relațiile de familie sunt privite prin prisma conceptului cultural valoric, ele având o funcție aparte în promovarea grupului familial, aspirațiile individuale găsindu-și soluționare doar prin consensul acestuia.
Capitolul 1
1.1 Familia- o constantă și o entitate dinamică socio-culturală
Etnologia, sociologia, antropologia, istoria și alte științe se pronunță în favoarea unor definiții contextual- istorice a conceptului de familie.
Acest fapt a determinat în anii din urmă utilizarea termenului mai ales la plural, vorbindu-se despre mai multe tipuri de familie: nucleară, lărgită, complexă. În pofida extremei varietăți structurale, de origine istorică sau culturală, nota proprie a familiei, ca instituție socială având la bază alegerea reciprocă a partenerilor maritali, este de a asigura reproducerea speciei, în condiții socioculturale determinate. O definiție complexă a familiei include și procesul neîntrerupt de creare și actualizare a sinelui, înțeles ca o unitate a unei componente reproductive și a alteia creatoare. Acest proces continuu are ca finalitate atât socializarea, cât și individualizarea, atât identificarea, cât și diferențierea subiectului și presupune cunoaștere, comunicare, interacțiune și modele culturale.
O definiție etnologică ne deseamnează familia ca ,, unitate socială de factură etnică, alcătuită dintr-un bărbat și o femeie și copii acestora, între care s-au stabilit legături temeinice de viață și ajutor reciproc, economic, social; instituție socială de factură etico-juridică alcătuită din mai multe persoane înrudite între ele prin consangvinitate sau legături reglementate cultural’’.1 Același autor, R. Vulcănescu vine să precizează ,, ponderea creatoare culturală remarcabilă’’ pe care o deține familia, deoarice ,, majoritatea produselor artei ceramice, textile, cojocărești au fost opera activității creatoare în familie’’.2
În această privință studiile etnografice au relevat importanța familiei în dezvoltarea culturii populare la români, scoțînd în evidență rolul ei în transmiterea unor vechi tradiții de creație în artă și larga ei receptivitate față de inovațiile în tehnica muncii curente.
În acest context, conchidem că familia se prezintă drept o constantă în procesul de făurire a culturii și civilizației unui popor, dar și ca o sursă de valori ce se implementează în mod continuu în relaitatea vieții colectivităților și a individului. Apariția lor este rezultatul unui proces îndelung și complex, ce își are începutul încă în fazele incipiente ale dezvoltării familiei ca unitate socială. Vom constata că nevoia de cultură a apărut foarte devreme în evoluția familiei, încă din vremuri imemorabile, ceea ce face aproape imposbilă localizarea în timp a unor manifestări spirituale ce ne apar ca o sinteză a diverselor genuri și specii ale creației populare. R. Vulcănescu e de părerea că unele așezări ale românilor par a se fi dezvoltat dintr-o familie. Alte așezări par a se fi dezvoltat din începuturile unei vieți colective între familiii diferite. Prin aceasta subliniem că gospodăria este cea mai mică unitate de viață economică și culturală axată pe familie. Într-o gospodărie poate locui o familie sau mai multe. De obicei locuiesc familii înrudite între ele prin filiație. Xenia Costa –Foru, în contribuția sa metodologică la Cercetarea monografică a familiei, precizează că ,, satele românești de tip moșnenesc mai primitiv cunosc încă cetele de rude al căror număr poate trece uneori de 1000’’.3 În contextul diferențieii unor tipuri și structuri familiale. În contextul diferențieii unor tipuri și structuri familiale, autoarea știe să profileze unitatea familiei drept o constantă,’’un ansamblu autonom de manifestări spirituale, economice, juridice și politice, condiționate cosmic, biologic, psihologic și istoric și integrate unei serii de relații și procese sociale’’.4 Evidențiind problemele formării tinerei generații și a viitorilor cetățeni, P. Popescu-Neveanu conchide că de ele depinde intemeierea și reușita familiei, iar mai departe, pe plan macro-social, ele ,, constau în criteriile valoric-personale de selecție a partenerilor maritali, în capacitatea de a le transmite în mod adecvat acestora, cunoștințe și norme de comportare, precum și în a le forma trăsături importante ale viitoarei personalități.5 Astfel psihologul se întâlnește cu etnologul, antropologul, sociologul.
Familia rurală tradițională românească avea caracter patriarhal. Ea avea în componența sa părinții, copii necăsătoriți și părinții soțului sau ai soției, în cazul în care unul dintre soți moștenea casa părintească. Mentalitatea colectivă a satului precum și educația religioasă nu acceptau divorțul și sanționau drastic despărțirea, care de fapt nu era acceptată în familia tradițională. Definițiile familiei din punct de vedere al teoriei sociologice sânt, de regulă, în raport cu educația, autorii având în vedere exclusiv dimensiunea educației copiilor.
Ca entitate dinamică, familia este caracterizată și de fenomenul unității dintre continuitate și discontinuitate, și aceasta fiind o particularitate de ordin etnologic. Familia apare ca o constantă a vieții sociale, ca un element de stabilitate și permanență. Succesiunea generațiilor în cadrul familiei este un fenomen natural și, în ciuda aspectului de discontinuitate-manifestat în existența fizică a membrilor familiei și a problemelor noi pe care le aduce fiecare generație în dezvoltarea spirituală a familiei-această discontinuitate nu este în stare să afecteze esența sa, vocația creativă a familiei.Tentativele unui declin familial în acest sens sânt contrare ,, Am avut noi, românii, un mare voievod, Neagoe Basarab, care ne-a indicat cum să ne purtăm în Învățăturile către fiul său Theodosie, lucrare de importanță națională, azi aproape uitată’’.
Cunoașterea tradițiilor cultural-artistice, a folclorului de familie a avansat mult în știința românească. Ion Neculce este printre primii cărturari de la noi, alcătuitor al unei culegeri manuscrise de folcor- O samă de cuvinte, în care orația de nuntă, bocetul, obiceiurile de naștere, căsătorie și moarte sânt frecvent resimțite în diferite pasaje ale scrierii sale. Letopisețul neculcean include multe și valoroase informații privind mediul de apariție a unor substanțe artistice-populare, aspecte de viață, care, pe parcurs istoric, s-au dovedit a fi primare în procesul de închegare a unor creații sau detalii tematice de folclor, în special a riturilor familiale.
1.2 O perspectivă teologică și spirituală
Denumind estetica drept o disciplină normativă,6 Tudor Vianu remarcă acearea tradițiilor cultural-artistice, a folclorului de familie a avansat mult în știința românească. Ion Neculce este printre primii cărturari de la noi, alcătuitor al unei culegeri manuscrise de folcor- O samă de cuvinte, în care orația de nuntă, bocetul, obiceiurile de naștere, căsătorie și moarte sânt frecvent resimțite în diferite pasaje ale scrierii sale. Letopisețul neculcean include multe și valoroase informații privind mediul de apariție a unor substanțe artistice-populare, aspecte de viață, care, pe parcurs istoric, s-au dovedit a fi primare în procesul de închegare a unor creații sau detalii tematice de folclor, în special a riturilor familiale.
1.2 O perspectivă teologică și spirituală
Denumind estetica drept o disciplină normativă,6 Tudor Vianu remarcă acea calitate a bunurilor de a se transforma în fapte de conștiință prin intermediul valorilor, relevând importanța lor în cultura umană. În opera sa Lucian Blaga a evidențiat drept categorii aparte valorile artistice, plăsmuirile culturale cantonate în tipare stilistice cu substraturi ce aparțin ,, sensibilității’’.7 Complexitatea conceptului este evidențiată în pagini de excepție ale culturii românești aparținând unor filosofi ca Eugen Lovinescu, Mihai Ralea, istoricilor Vasile Pârvan. Remarcând esența religioasă a valorilor culturale mai mulți autori semnalează necesitatea ,, reanalizării întregului sistem al atât de cunoscutelor și comentatelor obiceiuri din ciclul vieții de familie și din cel calendaristic, al textelor rituale, ceremoniale sau de divestisment și compararea acestora cu formele folclorice existente la purtătorii de folclor din comunitățile vecine, din centrul și sud-estul european’’.8Autorul citat, Sabina Ispas, motivează cele de mai sus ,, pentru a înțelege vechimea și puritatea gândirii creștine a românilor, precum și lipsa de antagonism din această gândire la nivelul diverselor grupuri sociale din cadrul culturii naționale românești ’’,9 dar și pentru că ,, raporturile folcorului cu religia sânt de mai mare complexitate și profunzime, dogma religioasă fiind ,, expresia din afară ,, a spiritualității’’. Discutarea raporturilor religiei creștine de rit bizantin a românilor, cu formele orale de exprimare a culturii-cu folcorul – este de primă importanță pentru înțelegerea și definirea specificului etnic, a identității etnice, cum obișnuiesc să denumească specialiștii astăzi ceea ce până nu demult era considerat specific național. Vom remarca, în context că elementul creștin, cu specificul lui românesc, este propriu pentru spiritualitatea românească având o vechime de cel puțin un mileniu și jumătate. Filosoful român Vasile Băncilă, de pe poziții teologie subliniază că omul se poate defini prin cultură, iar ideea schimării este sâmburele acesteia. Valoarea unei culturi depinde de felul în care captează, organizează și valorifică viziunea realităților adânci, spune autorul, remarcând esența religioasă a valorilor culturale’’.10
În limba ebraică pentru noțiunea de familie este folosit cuvântul baith ce are în vedere atât casa ce-i adăpostește pe membrii unei familii, 11 cât și descendenții unei familii.12 Familia are la bază unirea bărbatului cu femeia prin actul căsătoriei. În Vechiul Testament femeia apare egală cu bărbatul chiar dacă este numită după bărbat și despre care se menționează că a fost creată să-i fie acestuia de ajutor pe măsura lui.13 Rolul ei creștea substanțial când devenea mamă, mai cu seamă mama unui fiu, întrucât fiul era continuatorul familiei.14 Este remarcabil integrarea femeii-mame în viața familiei sub toate aspectele, dar mai ales în planul păstrării și transmiterii valorilor cultural-spirituale. Dintre valorile moral-etice cele mai prețuite este și porunca Domnulu, unde ne arată cinstirea a ambilor părinți ,, Cinstește pe tatăl tău și pe mam ta, ca să-ți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământ.’’15 Porunca de a-i cinsti pe părinți nu se reducea nici pe departe doar la aspectul pur social. Se sugerează ideea că părinții sânt considerați ca niște reprezentanți ai lui Dumnezeu în exercitarea autorităților lor față de copii ca unii care sânt obligați să-i educe în spiritul respectări cu strictețe a tradițiilor strămoșești.16 Menirea majoră a părinților era, pe lângă accea de a contribui la perpetuarea neamului, transmiterea valorilor spirituale. În Vechiul Testament, toți membrii familei erau strâns uniți în jurul persoanei dominante a tatălui. Dacă în primii ani ai copilăriei mamele erau mai implicare, ulterior tatăl avea grijă să aducă adesea fiul la tempul din Ierusalim unde tânărul auzea cântându-se Psalmii și participa el însuși la cult.17 Dragostea maternă a devenit proverbială în vechiul Israel și a fost luată drept model al iubirii lui Dumnezeu față de poporul său.18 Mama era implicată direct în muncile casei, ea ,, torcea lână și o țesea pentru necesitățile familiei, iar surplusul îl valorifica sporind astfel starea materială a familiei.’’19 Moștenirea tradițiilor înseamnă o datorie a familiei bilice. Totdeauna, din pilda primită de la părinți s-a învățat respectul față de aproapele, față de valorile perene ale neamului, cinstirea față de cele sfinte.
Preocuparea majoră a părintelui-tată era și de accea de a-l deprinde pe tânăr cu munca la câmp sau cu îngrijirea turmelor, dar și însușirea unor meșteșuguri foarte prețuite la acele timpuri. În Cronici se menționează, că în timpul șederii în Egipt, fii lui Israel au deprins de la egipteni unele meserii, iar după stabilirea pe pământul făgăduinței, meseriile pe care le-au deprins în Egipt sau de la noile popoare cu care au venit în contact se transmiteau din tată în fiu. Astfel se știe cu certitudine că anumite familii excelau la meșteșugul prelucrării lemnului.20 Existau deasemenea corporații de meșteri olari care se pare că funcționau chiar la curtea regelui.21 Fii erau crescuți în spiritul respectării cu strictețe a tradițiilor comunității și în însușirea înțelepciunii dat fiind că viitorul bărbat stăpânitor al familiei pe lângă autoritatea supremă trebuia să aibă și o mare responsabilitate. Și tânăra israelită printre alte îndeletniciri trebuia să-și însușească tot ceea ce ținea de o bună soție și mamă. Între acestea, însemnătatea datinilor strămoșești care trebuiau să fie transmise tinereii generații, era la un loc de cinste. Din elogiul pe care înțeleptul îl face femeii 22 reiese clar că tinerele israelite erau deprinse și cu unele îndeletniciri practice ca țesutul, torsul și prelucrarea inului, tratarea anumitor boli prin optica medicinii populare, precum și folosirea unor instrumente muzicale. Dacă a-i cinsti pe părinți era o poruncă divină bine conturată în cărțile vechi testamentare, însemnând din partea copiilor a-i aprecia mai ales pentru faptul că se fac transmițători ai învățăturilor religioase și tradițiilor populare artistice ale înaintașilor, din partea părinților se impunea cu necesitate grija de a-i crește pe copii cu o înaltă ținută morală.23Aceleași deziderate sânt prezente și în pedagogia patristică. În capitolul 11 Despre părinți și copii din Constituțiile Apostolice apărute pe la sfârșitul secolului IV, tema educației copiilor în baza tradițiilor ocupă o pagină întreagă, iar prima poruncă adresată părinților este de natură spirituală: ,, Iar voi, părinți creștini, creșteți pe copii voștri în frica Domnului, hrănindu-i cu învățătura lui și învățați-i un meșteșug cinstit, corespunzător cuvântului lui Dumnezeu, ca nu cumva, la cea dintâi ocazie când părinții nu vor mai fi lângă ei, să se dea la desfrânare.” 24
Întemeind o entitate nouă dintre două persoane complementare, familia constituie și o ordine spirituală, ca nucleu de afecțiune, socializare și cultură, izvor de înnoire, de sensibilitate, de bogăție spirituală prin finalitatea ei hristică și eclesială. Sensul teologic al vieții de familie, vocația sa originară, așa cum este ea înțeleasă în acceptul revelației creștine depășește dimensiunea sa exclusiv instituțională, juridică, socială, pentru a intra în orizontul sacramental al darului și al tainei.
Pentru a înțelege mai bine această vocație trebuie să subliniem, că în cartea Facerii omul și familia apar nu doar ca o cunună a creației, dar ca preot al creației ,, biserică în devenire posibilă.’’25 Aceasta este dimensiunea eclesială a creației cosmice raportată la vocația spirtituală a familiei.
1.3 Tipuri de înrudire și relații de rudenie
În virtutea caracterului fluctuant al formelor și regulilor sale de funcționare, familia ne oferă la acest început de secol diverse mutații de accent în relațiile multiple pe care le generează. Mai mulți cercetători din occident și de peste ocean afirmă că fenomenul reproducerii a modelelor culturale ca atare a încetat să mai fie întânit în mediul familial, invocând cel puțin două motive. În primul caz se afirmă că familia a fost lipsită de dreptul său natural, de acea responsabilitate morală în fața generațiilor, pe care o avea familia tradițională. Alții susțin că însăși familia a fost accea care a renunțat la aceste obligațiuni din moment ce sânt atâția alți agenți cu roluri similare și abilitate. Rețeaua de rudenie este compusă de indivizi aparte și relațiile dintre ei. Prin urmare înrudirea poartă un distinct caracter social și poate fi înțeleasă numai cunoscând relațiile de sistem. Forma primară primară prin care se întemeiază înrudirea este cunoscută aceea de alianță. Astfel, modelul care constituie și o normă ,, relația de rudenie prin afinitate este expresia unei uniri dintre doi inși de sex opus, consfințită oficial, sancționată la nivel comunitar atât în grupul aparținător, cât și de cele două unități familiale’’. 26Drept prim rezultat/efect al acestei rela’ii afine în urma căsătoriei este întemeierea familiei, care este numită elementară, conjugală, de bază, restrânsă sau nucleară. În continuare, pe baza cuplului proaspăt constituit, se întemeiază relații noi de colateralitate. Rudele mirelui și cele ale miresei formează relații de încuscrire atât pe linie maternă, cât și pe linie paternă. Acest sistem presupune relații paralele și succesive, ascendente și descendente cu trăsături relativ simetrice. Mirele și mireasa devin centrul acestui sitem, ei mediază, implică toate celelalte relații posibile.
Analizând evoluția structurior de rudenie la romani vom constata mai întâi recunoașterea lor ca atare până la a șaptea generație, deoarice aceasta era limita până la care funcționa sistemul economic de împărțire a bunurilor comune. Cele trei tipuri de ceremonii maritale la romani erau precedate de logodnă și schimbul darurilor între viitori soți. Cu toată diferențierea socială dintre patricieni și plebei aceste relații maritale erau destul de stabile. Se consideră că deja la această perioadă sânt lesne de observat o serie de elemente care apar și în relații maritale la romani ca scenariu complex ce include, printre altele, ceremonialul logodnei cu întreaga perioadă pregătitoare, schimbarea darurilor, simularea ,, furatului’’ și a ,,cumpărării’’ fetei, alaiurile de nuntă însoțite de muzică, legatul mâinilor la trecerea peste prag a tinerilor, un comportament bine pronunțat ceremonial legat de drumurile miresei, tratativele părinților în legătură cu căsătoria tinerilor.
Rudenia prin afinitate operează cu termeni specifici dar și comuni cu rudenia prin consangvitate. Consangvitatea presupune înrudire de sânge, rudenie din partea tatălui. Astfel, avem pe de o parte relațiile tată-socru-cuscru, mamă-soacră-cuscră, fiu-soț-ginere, fiică-soție-noră. În continuare apar relații de de rudenie cumnat, cumnată ce stabilesc legătura între frații și surorile soției și soțului, mai sânt folosite și sintagmele: cumnat de vară, cumnată de văr pentru soțul/soția verei/vărului, unchi, mătușă-desemnează frații și surorile socrului/soacrei, mai rar frații și surorile bunicilor soțului/ soției; văr, vară- pentru copii fraților și surorilor soacrei/socrului; nepot-nepoată- pentru copii fraților/surorilor soțului/ soției și a verilor/ verișoarelor soțului/ soției. Deci, fiind stabilită rudenia afină în rezultatul căsătoriei în care cei doi mire/ soț și soție/ mireasă vin cu ascendența lor, în continuare, odată cu nașterea descendenților, continuă natural generațiile de filiație directă sau linia de rudenie consangvină. Cunoscând în fiecare caz aparte locul, poziția ,, eu-lui’’, este ușor de stabilit gradul său de dublă înrudire cu ascendenții sau descendenții în sistemul celor două relații. ,,este de știut că în societatea românească este interzis căsătoria de la gradul cinci de filiație consangvină’’.27 Dacă relațiile de afinitate au o prezență colaterală, cele de consangvinitate sânt mai simple, liniare: străbunic/bunic, străbunică/bunică-bunic/ tată, bunică/ mamă-tată/ fiu-fiu/ nepot/ strănepot-fiu/ nepot-nepot/ fiu, strănepot/ nepot/ fiu și respectiv: străbunic/bunic, străbunică/ bunică-bunic/ tată, bunică/ mamă-mamă/fiică. În cea de a doua ramură relația de rudenie liniară se întrerupe la segmentul ,, mamă-fiică’’, dat fiind lipsa unui baiat în această verigă, însă, datorită continuității relației nou apărute tată/fiu-mamă/ fiică pe orizontală apare veriga ,, filiație diferită’’, respective fiică/nepoată. Numele cetățenilor romani avea o triplă componență: nomen-exprimă denumirea ginții apartenente, fiind pus la naștere; prenomen-în a doua zi de naștere și cognomen sau numele de familie legat de obicei de locul nașterii primului pater familias. ’’Cei care aparțineau unui gens aveau un nomen comun, pe care femeia nu îl shimbau după căsătorie. Ele păstrau și prenomen-ul, luând un alt cognomen, cel al noilor lor familii”. 28 Gens-ul era întemeiat pe relații de rudenie consangvină, unind urmași ai aceluiași strămoș comun și pe alianțe maritale, adică rudenie afină. La români o perioadă îndelungată de timp în locul termenului familie se întrebuințează cel de neam, sinonim cu viță. Neam exprimă și echivalentul familiei nucleare în accepția de azi, și totodată totalitatea rudelor raportate la un individ anume. Cunoscutul scriitor M. Sadoveanu constată în Baltagul: ,,Dornele-s numai pâraie, numai munțișori c brazi, numai tăpșanuri și așezări de sate. Câte neamuri, atâtea Dorne. Neamuri de oameni frumoși și curați. Îi plăceau Vitoriei. Îi privea în treacăt cum petrec la crâșmă și cum joacă cu mare aprindere și patimă, parcă în puține ceasuri avea să fie sfârșitul lumii’’.29 Având un strămoș comun, neamul la români cuprinde totalitatea celor înrudiți prin consangvitate, afinitate și rudenia de tip spiritual, acesta din urmă lipsind la romani.
O tipologie a relațiilor de rudenie la noi se prezintă în felul următor, din care se vede clar și moștenirea latină a teminologie.
1) Relație de rudenie consangvină:
tată-pater, tata;
mamă-mater,mama;
fiu-filius;
fiică, fată-filia;
frate-frater;
soră- soror;
bunic-avus;
străbunic- abavus;
nepot- nepos;
strănepot- atavus.
2) Relație de rudenie prin afinitate:
soț;
bărbat- vir, maritus;
soție, femeie- uxor, marita;
socru-socer;
soacră-socrus;
noră-nurus;
ginere-gener;
cumnat- levir ( fratele soțului), uxor ( fratele soției);
cumnată- glos, goris ( sora soțului), uxoris, soror ( sora soției).
De notat că maritus ( soț) a dat în română a se mărita, folosit pentru femeia căsătorită, deci cea care a căpătat un soț. Dar și pentru bărbatul ce pleacă în casa și respectiv gospodăria socrului.
3) Relații de rudenie consangvină colaterală:
unchi- patruus (fratele tatei), avunculus ( fratele mamei);
mătușă- amita ( sora tatei), matertera ( sora mamei);
văr- frater patruelis, patrui filius ( fiul fratelui tatei), amitae filius ( fiul surorii tatei) avunculi filius, consorbrinus ( fiul fratelui mamei), materterae filius consorbrinus( fiul surorei mamei);
nepot- nepos, fratuelis, nepos, sororis filius.
Remarcăm perceperea identică a nivelelor de înrudire de același tip și rang la români, de aici și numărul mai redus în terminologie în comparație cu latina.
4) Relații de rudenie spirituală
Ește de știut că ele nu existau în sistemul de rudenie roman. La români ele sânt răspândite pe întreg teritoriul: cumătru/cumătră, naș/nănaș/ nun; nașă/nănașă/ nună. Prin urmare, structurile relațiilor de rudenie românești își au originea în moștenirea romană și ne ajută să înțelegem mai ușor modelele românești, exprimare și prin terminologia uzuală. 30Ne-am limitat doar la structurile de bază, fără a apela la termeni împrumutație sau folosiți în cadrul ceremonial/
Capitolul 2.
2.1Culegerea și studierea folclorului de familie
Cunoașterea tradițiilor cultural-artistice, a folclorului de familie a avansat mult în știința românească. Cu părere de rău, împrejurările istorice nefaste de după 1812 au făcut ca multe din faptele de cultură și realizările în domeniul etnologiei să devină inaccesibile pentru cei din stânga Prutului, pentru valorificarea lor în contextul folcloristicii și etnografiei din țară. Ion Neculce este printre primii cărturari de la noi, alcătuitor al unei culegeri manuscrise de folclor- O samă de cuvinte.., în care orația de nuntă, bocetul, obiceiurile de naștere, căsătorie și moarte sânt frecvent resimțite în diferite pasaje ale scrierii sale. Letopisețul neculcean include multe și valoroase informații privind mediul de apariție a unor substanțe artistice-populare, aspecte de viață, care pe parcurs istoric, s-au dovedit a fi primare în procesul de închegare a unor creații sau detalii tematice de folclor, în special a riturilor familiale. Chiar dacă în Letopisețul Moldovei și în O samă de cuvinte prevalează caracterul de ordin istoric al informației și nu cel de interes etnografic, datele despre căsătoria unor boieri sau domni sânt prețioase prin încercările cronicarului nostru de a semnala diferențierile sociale ale unor moravuri de la nunțile domnești și cele făcute după obiceiul țării. Descrierile destul de lapidare cu privire la nuntă, înmormântare și la alte obiceiuri în opera lui Ion Neculce constituie dovada interesului acestui precursor al științei pentru ritologia de familie. Ni se pare de valoare consemnarea documentară despre nunta mare și frumoasă a lui Ștefan-Vodă, feciorul lui Radu-Vodă, cu mireasa Catrina, fiica lui Duca-Vodă cu care făcuse logodnă. La această nuntă ,,s-au veselit două săptămâni cu feliuri de feliuri de muzâci și de giocuri, și pelivani și pușci, și giuca două danțuri pen ogradă și pe ulițe, cu toți boierii și giupânesele, împodobiți, și cu toți negustorii și tot târgul și un vornic mare purta un cap de danț și alt vornic mare-alt capu de danțu, îmbrăcați cu șarvanale domnești. Numai mirili și mireasa fiindu ficiori de domnu, nu giuca în danțu pe afară, numai- ce giuca boierii. Cât nu era nuntă, și era minune”. 31. Din acest pasaj aflăm că durata nunții fusese de două săptămâni, că la nuntă au cântat mai multe tarafuri de lăutari cu o mare diversitate de melodii de joc și, respectiv dansuri; că la nuntă erau prezenți măscărici cu năzbâtiile și năzdrăvăniile lor, că s-a tras din tunuri; că de fapt erau mai multe hore în ogradă și pe uliță, unde dansau și boierii și negustori și toți locuitorii orașului; vornicii, pentru a se evidenția, erau îmbrăcați în haine speciale, asemănătoare cu anteriul, numite șabanale; tot ei purtau și dansul. Starea socială nu le permitea mirilor să danseze decât cu boierii în hora din curte, nu însă și pe uliță. Același autor ne relatează despre un obicei mai întâlnit și până în prezent, fuga mirilor. Fiica lui Radu-Vodă fuge cu o slugă prin fereastră și se ascunde în codru. În satele noastre se spune ,, a lui cutare a fugit după cutare”, când căsnicia se face împotriva voii părinților. Mult mai elocventă în context apare cunoscuta monografie Descriptio Moldaviae a lui Dimitrie Cantemir, care cuprinde și câteva capitole consacrate ritologiei de familiei Despre obiceiurile de la logodnă și de la nuntă, Despre obiceiurile de îngropăciune la moldoveni, Despre îngropăciunea domnilor sau altor obiceiuri specifice ale poeziei de nuntă cu vădite influențe orientale și în care improvizația deține un loc de bază. Este cunoscut faptul că încă la 1676 călătorul francez De la Croix a fixat într-o epistolă unele informații despre Moldova, în care găsim referințe la obiceiurile de nuntă și înmormântare. ,, Scriitorul tuturor românilor’’ cum l-a numit G.Călinescu pe bună dreptate, C.Stamati va încerca la rândul său, să explice unele fenomene în poezia ritualurilor de familie, adevărat, prin prisma influențelor slave. A.Hajdeu, C.Negruzzi, M.Kogălniceanu, Samuil Micu, Ion Budai Deleanu, Gheorghe Șincai au manifestat aserțiuni pentru cunoașterea, colectare și editarea creației folclorice în special a folclorului de familie. La 1830 Alexandru Hajdeu tipărește două cântece de nuntă, numite neadecvat ,, istorice’’, având circulație în Moldova de Nord și Bucovina. În lucrarea sa Nou chip de a face curte, inserată la rubrica Scene pitorești din obiceiurile poporului, Mihail Kogălniceanu include și unele date despre poezia ritualică. Este adevărat că orațiile de nuntă sânt în parte, reproduse după Dimitrie Cantemir, iar altele de origine cărturească, adică create de gramatici. Pentru ilustrare aducem un fragment dintr-o orație a Iertăciunii, ce demonstrează vădit originea ei nefolclorică: ,, Când se socotește fericirea veacului acestuia, aflăm, că cea mai temeinică este bucuria de fii, cinstiți dumneavoastre părinți; căci această fericire este cum zic și filosofii proprium nature, adică adevărată și deosebită a firei, că este din sângele său, și cum ar fi și e singur omnul. Această fericire o mărturisește Sfânta Scriptură, când zice: ,, iată femeia ta ca o vie roditoare întru olaturile casei tale, și vei vedea fii fiilor tăi ca niște tinere odrasle de măslin, împrejurul casei tale’’.32 Clasicul nostru spune, că orațiile au fost copiate de pe un manuscris vechi și executate la nunta fetelor răstrăbunicului său. M.Kogălniceanu aduce date prețioase privind ritualul nunții( înfigerea săbiei sau toporului în ușor la luarea miresei, închiderea miresei de către ,, druște” într-o cămară și spargerea ușii de către nuntașii mirelui. El susține, că acestea sânt alegorii rămase încă de la romani, aceste idile practice ,, coasa civilizației le dărâmă zi de zi mai mult’’.33 Scriitorul nu întârzie să se pronunțe cu vehemență de partea culturii populare: ,, Ce deosebire între nunțile acestea ce odată erau obștești și astăzi se mai află numai în satele, unde nebunia înnoirilor n-a intrat încă, și între nunțile bogaților noștri de astăzi, unde căsătoria este o speculație, binecuvântarea părintească- o comedie de râs’’.34Constantin Negruzii face și o primă încercare de clasificare în creația noastră populară, relevând în speciale cântecul dragostei și al nunții, reprezentat de cântecul miresei. Primul traducător al baladei Miorița, Gheorghe Gore este preocupat de obiceiurile de familie, fixând unele orații. Istoricul și geograful Alexandru Zașciuc, în monografia sa despre Basarabia, prezintă o serie de date privind unele creații ale folclorului de familie, referințe despre ritualuri- nașterea, nunta, înmormânatrea. Profund cunoscător al folclorului românesc, comparabil în acest sens, între scriitori, doar cu M. Eminescu, marele humuleștean Ion Creangă a fost considerat multă vreme folclorist. Prin atitudinea sa față de creația populară, dar mai ales prin modelele de valorificare artistică, prin schițele de lucru la un chestionar privind datinile poporului, el rămâne un dascăl al literelor și un mare propagator al creației populare. În majoritatea basmelor sale Ion Creangă, a știut să domine latura fantastică prin ordonarea unor structuri coerente ale socialului, tipologic modulate în jurul unor conflicte sau raporturi între diferite personaje, primatul aparținând relațiilor de familie. Narațiunea populară de tip fantastic și perechea ei cultă, derivată din cea dintâi, basmul de autor,, se înscriu perfect în aceste coordonate, aproape toate raporturile familiale, de la cele mai simple, elementar, până la cele mai complexe, mai îndepărtate, găsindu-și reflectarea aici’’35-consemnează Nicolae Constantinescu, referindu-se la aspectul enunțat.
Relațiile părinți-copii, soacră-soră în Soacra cu trei nurori, în final duc la abandonarea vechii ordini și instituirea uneia noi, cele trei familii nucleare ( soț-soție) așezându-se fiecare la casa sa.
Relațiile mamă-copii declanșează un conflict cu relația mamă( cumătră) și naș( cumătru) în Capra cu trei iezi. 36
De o sublimă noblețe ne apare relația părinți-copil în Basmul Făt-Frumos, fiul iepei. Aceeiași relație părinți-copii domină și în Povestea lui Harap-Alb.
Relația soț-soție, centrală în basmul Povestea porcului atrage și alte raporturi familiale, în primul rând părinții-copii, ca și pe cele rezultate din afinitate.
Și în alte povești, cum ar fi Dănilă Prepeleac sau Povestea lui Stan Pățitul, relațiile de rudenie apar destul de rezistente și adecvate realității firești pe canavaua unor structuri socio-culturale. Prin aceasta ,, poveștile lui Creangă stau mărturie a trăiniciei unor raporturi de rudenie consevate cu tenacitate de societatea sătească tradițională, al cărei inelagabil rapsod este Creangă însuși’’.37 Academicianul L.S. Berg descrie sistematuc, de pe poziții complicative ritualul nupțial în multe dintre treptele, momentele lui: stărostia, logodna, conăcăriam nunta la mireasă, iertăciunea, luarea miresei, plecarea la mire, cununia, masa mare. În anumire detașii se situează pe poziții șovine afirmând că cine vrea să cunoască trecutul moldovenilor, trebuie să studieze filologia slavă. Scriitorii Mihail Coțiubinski și Olga Nacco apelează la cultura moldovenilor în povestirile Pe cuptor, Lupul, Fiica vrăjitoarei. Aici găsim informații despre nuntă, răpitul miresei, iertăciune, elemente ale ritualului nupțial din Bugeacul de Nord Est-Vest( codașul ca vornicel-ajutor, nunta fără logodnă, răspunsul, când este furată fata, împreunatul). Cântarețul limbii române, ilustrul poet basarabean Alexei Mateevici în legătură cu teza sa de magistru studiază și folclorul de familie ( nuntă, cumătrie, înmormântare)38 încearcă să explice originile bocetelor funerare prin cultul soarelui ori le vede pe baza terminologiei, venind de la latini, aflate la moment într-un proces de dispariție.
2.2 Dimensiuni complexe ale rolului matern
Prezența indispensabilă și de neînlocuit a mamei în complexul psihosocial al familiei oferă posibilitatea înțelegerii optime a proceselor de umanizare și socializare a copilului. În lucrarea de sinteză Constelația familială și deformările ei Cornelia Dimitriu ne oferă o imagine de ,, potret-robot’’a chipului mamei în literatura românească.39Argumentul prioritar ar fi sprijinit pe fundamenul natural-biologic al sentimentului matern. Anume mama este cea mai capabilă de a manifesta generozitate, dăruire de sine până la sacrificiu. S-au făcut încercări de a exprima formula maternitate-creație, drept dovadă a unor însușiri natural-biologice ieșite din comun, până la construirea unui model al atașamentului în rezultatul unei relații pozitive privilegiate cu divinitatea. Expresia românească,, a fi înzestrat cu har dumnezeiesc” în cazul unor indivizi dotați artistic ar putea fi explicată și în acest context. Cercetările unor specialiști europeni, dar și americani au impus încă de prin anii cincizeci o distribuție a rolurilor mamă-tată, stipulând rolul bărbatului exercitat în activități extradomestice, de asigurare a bazei economico-financiare, în timp ce femeii îi revin activitățile domestice, inclusiv creșterea și educarea copiilor. Anchetele sociologice, indiferent de metodologia utilizată indică o implicare mai mare a mamelor și una comparativ mai redusă a taților în soluționarea problemelor ce țin de copii. Chiar și cea mai simplă analiză a bugetelor de timp în acest sens nu lasă nici un confuz: în toate categoriile sociale, bărbații alocă mai puțin timp decât femeile pentru activitățile cu copii. Evident aceste durate în multe cazuri sânt eterogene și fluide.40Adevărat că dragostea mamei este tot atât de necesarî copilului ca și hrana, iar afecțiunea maternă este oxigenul psihic al copilului. Gestul de tandrețe, mângâierile, surâsul, vocea, căldura, bucuria, dragostea sânt factori ce determină tonalitatea contactului matern. Tema esențialității rolului matern și a consecințelor acesteia în transmiterea valorilor este prezentă în lucrările semnate de R.A Spitz, J.Piaget, Anna Freud, H.Wallon. Autorii constată valori și carențe ale acestor relații familiale, inclusiv și problema substituirii rolului matern. Însăși formarea personalității copilului este imposibilă fără participarea afectivă a mamei în acest proces. ,, Rareori ne dăm seama de marea importanță pe care o are mama în procesele de învățare și conștientizare a copilului. Și mai rar încă ne dăm seama de importanța sentimentelor mamei în aceste procese, adică de importanța atitudinii afective. Tandrețea de care este insuflețită mama îi permite acesteia să ofere copilului o gamă bogată de experiență vitală, atitudinea sa afectivă determină însăși calitatea experiențelor. Fiecare din noi percepe afectiv și reacționează la manifestările afective. Acest lucru este cu atât mai evident la copil, a cărui percepție afectivî este mult mai intensî decât a adultului…’’41După H.S.Sullivan, care pornește de la factorul relației interpersonale, reiese că ,, relațiile sociale reprezintă elementul constitutiv al personalității. Personalitatea apare ca o configurare relativ durabilă a situațiilor care caracterizează o viață umană.”42Același autor e de părerea că formarea personalității trece prin șase faze succesive:
-copilăria până la apariția limbajului articulat
-copilăria de la acest stadiu până la apariția trebuinței de tovarăși de joacă;
-vârsta școalără;
-preadolescența;
-adolescența;
-vâsta adultă;
Autorul american consideră că aspectul personalității în ultimele cinci stadii este condiționat categoric de calitatea stadiului precedent. Italianul A.Ossicini evidențiază autoritatea mamei în integrarea capacității narative, mai puțin a celei expresive.43C.Dimitriu constată încă în 1973 că rolul matern în cazul copiilor de vâstă școlară s-a bucurat de mai puțin interes din partea cercetătorilor. Practica vieții familiale ca și studiile întreprinse au confirmat, de altfel, principiul că ,, influența părinților tinde să se estompeze pe măsură ce copilul înaintează în viață’’44Savantul american A. Rosenthal și colaboratorii săi a inaintat ipoteza funcției mamei printr-o clasificare a tipurilor de relații mamă-copil. Teza că raportul mamă-copil determină în mod cert personalitatea și conduita copilului o găsim exprimată întro-o tipologie maternă sistematic elaborată și la mai mulți cercetători americani. Analiștii americani au grupat aceste tipuri relaționale în mai multe caracteristice din care prezintă interes următoarele:
1. mama rigidă controlatoare:exagerează amestecul în toate activitățile și în legătură cu toate înclinațiile copilului; vrea să știe tot, nu admite să i se ascundă ceva. Acest comportament provoacăla copil o conduită esențial timidă, supusă și conformistă;
2. mama protectoare infantilă, tratează copilul de vârstă școlară ca pe un copil de vârstă mică și este anxios preocupată de a-l feri de orice dificultate și frustrare. Favorizează prin comportamentul său, apariția dezamăgirilor, a obsesiilor și blocarea maturizării copilului;
3. mama excesiv ambițioasă: cere în permanență dovezi ale unei capacități care o depășește pe cea naturală a copilului, stimulându-l să depună eforturi peste puterile lui.
4. mama pedepsitoare: recurge permanent la sancțiuni în general fizice, sancțiuni care provoacă în copil conduite negative, ca de pildă, neascultatea, minciuna, furtul;
5. mama denegatoare: manifestă dispreț față de succesele, interesele, aptitudinile copilului, provocând reacții de agresivitate;
6. mamă părtinitoare: manifestă prin acte și atitudini preferință pentru unii din copii. Aceste comportamente descurajează profund copilul ignorat, tinde să dezvolte un puternic sentiment de competiție adresat fraților sau surorilor preferate, iar mai târziu colegilor sau tovarășilor de grup;
7. mamă slabă și indiferentă: oscilează permanent între da și nu, evită să ia o atitudine fermă și coerentă în problemele de educație sau disciplinare, nu-și adecvează conduita la conduita copilului.
8. mamă supraindulgentă: manifestă o toleranță excesivă față de copil, care în felul acesta are o dezvoltare vicioasă. Asemenea atitudine provoacă și întreține în copil încapacitatea de a înfrunta dificultățile, stimulează stările colerice și în cele din urmă se înclină spre minciună;
9. mamă sănătoasă psihic și educativ adecvată: stăpânește o cunoaștere clară și globală a trebuințelor și sentimentelor copilului și îl introduce treptat pe acesta în lumea normelor sociale, cotrolându-i comportarea cu măsură și înțelegere.
În tendința de a face uz de un spectru cât mai larg de informații am incercat o interpretare analitică a rolului mamei în mediul relațiilor familiale. Specialiștii invocați reprezentând școli diferite și puncte de vedere diferite, tind spre o teză unică, accea a interdependenței raporturilor dintre mamă și copil. În literatura etnologică românească s-a impus drept obiectiv al mai multor cercetări fenomenul recuperării din textele folclorice și mai pe larg din documentele etnologice ,, a unor aspecte de viața socială, a unor comportamente și moduri de gândire arhaice pe care istoria faptelor concrete nu le-a reținut decât întâmplător și fragmentar’’45Una dintre cele mai vechi relații în care rolul mamei este copleșitor, pare a fi exprimată în cântecul de leagăn. Petru Caraman consideră cântecul de leagăn drept un produs artistico-folcoric de natură ergologică, întrucât ,,privind problema noastră ne dăm seama că sursa cântecelor de leagăn este în cea mai mare măsură afectul matern pentru prunc. Din abundenta revărsare a acestui efect și din sublimarea lui au luat naștere, la toate popoarele lumii, cântecele de leagăn, în care mama poate să-și exprime nestângenită sentimentele sale de iubire, de admirație și chiar de adorație pentru fătul ei’’46 Așadar, cântecele de leagăn născute din izbucnirea spontană a afecțiunii materne pentru prunc, au fost puternic influențate de gândirea magică chiar din momentul apariției lor. Ulterior, această tendință a mamei de a influența în bine viața copilului se manifestă și mai pregnant, în cântecul de leagăn infiltrându-se diferite urări referitoare la viața copilului, care o preocupă acum pe mama într-un grad cu totul deosebit. După P.Caraman, cântecele de leagăn de tipul urării ilustrează o a doua etapă magică din evoluția specii lirico-folclorice. Urările directe sânt ordonate aici sub forma unor dorințe exprimate. La o treia etapă, urarea aproape nu mai poate fi recunoscută, ea apare ca un fapt deja implinit.47 ,,Munca mamelor în creșterea pruncilor și în special legănatul este aceea care a prezidat la nașterea lor și tot ea este care le-a întreținut și stimulat mereu în cursul evoluției lor. Pentru că aceste creații lirice ale popoarelor să ajungă ceea ce sânt în vremea noastră, ele au trebuit să străbată un drum foare lung. Dacă la capătul inițial al drumului lor, în faza preistorică, nu erau decât niște simple exclamații ritmice, însoțind legănatul pruncilor, astăzi la capătul final, ele ni se infățișează ca niște realizări, unde muzica și poezia ating culmi la care nu te-ai fi așteptat de la niște modeste produse folclorice”48Legănatul pruncului de către mame și nu numai îi sugerează savantului P.Caraman înțelegerea genezei cântecului de muncă. Din studiul comparat pe care îl face rezultă că formula de adormit nani-nani este răspândită la români, la greci, și la bulgari, fiind în uz, de asemenea și la celelalte popoare romanice, pe când cealaltă formulă lui-lui, ocupă o zonă la nordul celei dintâi, frecvența sa constatându-se îndeosebi la popoarele slave și germanice. La românii din Republica Moldova, din sudul și nordul Basarabiei precum și din nordul Bucovinei sub ocupație textele dădăcitului sânt de obicei scurte, adeseori în limitele unei singure formule, reduse la simpla exprimare a esenței ( Ua,Gu!, Țîl!, Aa, Na-ni-na). Prin efectele legănatului, al dezmierdării, invocării apariției cuiva ( i-auzi, ia!) se urmărește captarea atenției micuțului de către mamă. În studiile sale Andrei Tamazlâcaru deosebește fenomenul dezmierdării copilului, jucarea copilului și cântecul de leagăn proriu-zis. La rândul lor, cântecele de leagăn exprimă diverse stări:intimitatea mamei și a copiluli, micuțul în familie, cântece de leagăn cu caracter social, cu caracter didactic, cu elemente de joc și cântece de leagăn umoristice.49Dezmierdarea constituie o însușire instructivă a spiritului matern. Ea se manifestă pe deplin odată cu nașterea pruncului și se dezvoltă pe tot parcursul. ,, În plan istoric fenomenul dezmierdării reprezintă o formă ritualică, moștenită de la matriarhat. Funcția magincă ritualică a dezmierdării s-a pierdut, astăzi atestând-o doar ca o formă de comunicare dintre mamă și copil.’’50După părerea muzicologului A. Tamazlâcaru dezmierdarea constituie o emisiune sufletească la un alt grad de activitate psihică, prin care mama încearcă să deprindă copilul să se concentreze, să-și dirijeze încetul cu încetul atenția, să evidențieze anumite elemente în procesul comunicării cu mama. Mama este aceea care, prin gingășia și duioșia vocii, suportă un consum afectiv considerabil, iar intonațiile-formule n-au deocamdată explicație în gramaticile muzicale. Modelul intonativ ar fi o celulă care exprimă căldura sufletului matern. Intonația pune baza conștiinței, rațiunii și o considerăm element prim, fundamental în relațiile mamă-copil la această etapă a vieții pruncului. Alintul și dezmierdarea au scop de a comunica și a crea la copii fondul tonal al vorbirii, încărcarea memoriei cu ele-elemente muzicale principale-modelarea și transmiterea pe cale auditivă a muzicalității graiului nostru. O funcție importantă a dezmierdării este de a-i crea copilului emoții pozitive, ca să-i crească inima cea bună. Un copil care în mod normal a trecut prin această școală a dezmierdării, se deosebește spiritualicește de semenii săi. Acestă calitate deosebită a mamei de a legăna copii în condiții când se pare că fenomenul este aproape nefavorabil este remarcat la sfârșitul secolului trecut de Simion Florea Marian.Țaranca româncă ,, de-ar fi orișicât de bogată și ar avea orișicât de mulți copii, ea nici pe unul nu-l da pe mâinile altei femei, că să i-l lăpteze și crească, nicicând nu-și caută și năimește doică sau mamcă”.51 Fiind ocupată la treburile casnice sau ale câmpului ,, de face mâncare pentru bărbatul său sau pentru lucrători, de caută de vite, de păsări…, de lucră la cânepă sau țese pânză trebuitoare pentru îmbrăcămintea familiei.., dacă se duce în câmp, la prășit sau la secerat, la adunat fân.. ea nu-și lasă copilul de țîță acasă, ci-l ea, totdeauna cu sine..Iar când începe copilul a plânge aleargă la dânsul, îi dă de mâncare, îl dezmiardă puțin și adormindu-l, se apucă din nou la lucru.’’52 Ca și în întreg spațiul românesc, și în Basarabia fenomenul legănatului are o largă răspândire. Toți părinții-mamele și tații, bunicile și buneii își joacă odraslele și nepoții și fiecare o face într-un fel al său individual. Chiar și mamele și tații fără de capacități muzicale își joacă pruncul. Aceste practici, după cum s-a remarcat mai înainte, coboară din perioada copilăriei omenirii. Orice mamă în mod obișnuit are deschiderea spre cântecul de leagăn din necesitatea firească de a-și adormi copilul mai repede și mai ușor. La baza cântecului de leagăn se află legănatul propriu-zis, alcătuit dintr-o formulă specifică ce poate fi continuată la infinit. Acest nucleu constituie de regulă o îmbinare de două silabe onomatopeice, având rostul să provoace senzația monotoniei la legănat și care este factorul principal pentru accelerarea adormirii. Mamele își transmit din obișnuință aces cod al legănatului prin timp și spațiu, astfel că la vârsta de 3-4 ani însăși fetițele îl moștenesc și încearcă să-l emite în jocurile cu păpușa de-a mama și copilul prin aceleași formule însușite mai ieri: na-ni, na-ni, liu-liu liu-liu, a-a-a-a. Prin pendularea leagănatului, copilul este deprins cu mișcarea în spațiu. Toate formele muzicale ale dădăcitului se află în jurul formulei-ua-primele sunete produse de copil la naștere, devenite element de bază pentru toate compartimentele de gen ale muzicii dădăcitului. Este de fapt prima doină în viața copilului, încă inconștientă. Atât în limbă cât și muzică nu există, probabil, un alt compartiment care să cunoască și să adapteze atât de clar în același timp rațional, cu maximă economie de mijloace și timp fenomenele specifice de gândire prin limbaj și melodie ca dădăcitul și cântecul de leagăn. Scopul final al dădăcitului este pregătirea copilului în vederea realizării primul pas prin echilibrarea corpului pe verticală și obișnuința de a conștientiza prezenta picioarelor, mâinilor, orientarea în spațiu, contactul cu pământul. Acestea fiind obținute, ele constituie și primele victorii în calea grea de formare a personalității. În acest context afirmația că fiecare matur trebuie să cunoască folclorul copiilor, începând cu aceste simple formule, este un adevăr indiscutabil, un deziderat ce stă la baza fondului spiritual tradițional în procesul de formare a fiecărei generații. Rolul mamei în acest proces formativ este complex și esențial, așa cum am încercat să- l demonstrăm prin argumentele specialiștilor.53
2.3 Tatăl și definirea paternității
Descoperirea paternității de către cunoașterea științifică s-a produs abia în anii ’60 ai secolului trecut.54Privită din punct de vedere istoric, problema rolului tatălui în raporturile familial este legată de apariția familiei.55Definiția și valorizarea paternității au loc odată cu dezvoltarea conceptului familiei și al copilăriei-perioada secolelor XII-XII pentru Europa Occidentală, culminând cu modelul classic al familiei burgheze din secolul XIX, când relația tată-copil semnifică nucleul în jurul căruia se constituie unitatea familial.56Familia burgheză presupune modelarea copilului conform unor principia stricte ,,ea are mai puțini copii, dar mai sănătoși și mai bine educați, capabili să valorifice investiția parentală”.57În calitate de cap al familiei, tatăl coordonează perfect cu mama, însă există temeiuri suficiente de a afirma că rolul de model al tatălui are aspecte mai diferite decât rolul de model al mamei. Distincția a fost subliniată de altfel și de Freud,, Copilul mic-scrie acesta-manifestă un mare interes pentru tatăl său: ar dori să devină și să fie ceea ce este tatăl său, să-l înlocuiască din toate punctele de vedere. S-o spunem liniștiți: el face din tatăl său un ideal…Copilul manifestă dorința de a se identifica cu tatăl, pe care îl socotește model de imitat’’58Rolurile ambilor părinți ca modele socio-culturale se sprijină și se integrează simetric. ,, Familia este un mecanism în care fiecare element joacă un rol diferit dar poartă răspunde egală față de funcționarea ansamblului’’59În acest context vom apela și la opiniile autoarei Rose Vincent și la tipologizarea propusă de ea privind rolul tatălui:
1. tatăl dominator, a cărui autoritare este expresia unei personalități puternice, exigente, care știe să se afirme și să reușească și care se bucură de un prestigiu apreciabil. Este tipul de tată care pretinde ascultare și respect, în ochii căruia soția și copii sânt ființe slabe care trebuie conduse și protejate. Copii acestui tip de tată sânt adesea timizi și inhibați, dar se pot manifesta, atunci când caracterul lor prezintă analogii cu caracterul tatălui și cu ființele rebele și autoritare. Conflicetele dintre asemenea personalități pot duce la rupturi brutale ale raporturilor tată-fiu;
2. tatăl tiran are o autoritate care operează în compensație și prin salturi, fiind în fond o fire timidă, adesea slabă. Izbucnirile aberante de autoritate duc în ultimă instanță la devalorizarea figurii paterne de acest tip. Copilul reacționează la atare moduri de comportare prin stări de inhibiție, frică prin instabilitate. Sânt de temut apoi și dezechilibre mai profunde, care pot apărea în momentul când copilul devine conștient de mediocritatea reală a părintelui, a cărui imagine încetează de a se mai constitui ca model;
3. tatăl-prieten își întemeiază ascendentul nu atât pe autoritate cât pe sentimentul de stimă pe care tinde să-l formeze în copil. Comportarea colegială are, evident meritele ei, însă prezintă și dezavantajul, că neavând limitele concrete, se pretează la confuzii dăunătoare pentru copil;
4. tatăl-bomboană, prin faptul că tinde să-și însușească atitudini materne, frustează în fapt copilul de indispensabilul model patern, creând astfel o situație disimetrică;
5. tatăl-demisionar, care după R.Vincent, ar prezenta o frecvență tot mai ridicată, este tatăl care renunță, tatăl veșnic plecat de acasă, cel care e mereu ocupat și pretinde să nu fie întrerupt din ocupațiile sale. Dar tată demisionar este și cel care, datorită personalității sale nu se simte capabil să-și controleze și să-și îndrume copii. Lipsa controlului favorizează, la rândul său apariția atitudinilor negative, formând la copil deprinderea de a nu se conforma moralelor sociale. R.Vincent observă că și tatăl-bomboană este uneori un demisionar, el este prezent ,, dar când se întoarce obosit acasă preferă să nu audă relatarea evenimentelor și să compeseze printr-o tandrețe superficială lipsa unui interes profund’’.60Această tipologie evident poate fi acceptată în conceptul autorității paterne, care ne interesează, însă trebuie să recunoaștem că în realitate caracteristica rolului tatălui este mult mai cuprinzătoare și nuanțată. În structura familială tradițională tatăl își găsește reflectarea într-un număr mai redus de categorii folclorice. Nu este greu de constatat că în folclorul românesc există o anumită categorisire a relațiilor de familie. Dacă raporturile mamă-copii sânt amplu reprezentate în cântecul de leagăn și în cântecul liric, rolul tatălui ocupă un loc central în sistemul relațiilor de familie reflectate în basme și balade. Speciile, reflectă relațiile soț-soție, părinții-copii, frați-surori evidențiind rolul tatălui ca unul educativ. În basmele românești tatăl apre în mai multe ipostaze:
1. tatăl-împărat, cu acea mare varietate de interdicții spre binele feciorilor și fiicelor sale. În formula de poruncă acestă interdicție ( alegerea tovarășilor de drum, locul oprit) semnifică relațiile de autoritate dintre tată și fiu, întru cei inițiați și neinițiați. Drept un ecou al riturilor de inițiere a băieților apare punerea la încercare, testarea: fiului de către tată pentru a confirma probele de vitejie, curaj, bunătate, demnitate, deștepciune, calități atât de necesare pentru un bărbat adevărat. În aceeași ipostază tatăl își învață fiul, îl instruiește, cultivându-i anumite deprinderi și meșteșuguri necesare în viață;
2. tatăl-ocrotitor, adesea purcede la izolarea fetelor, protejează de anumite primejdii
3. tatăl la bătrânețe, care împreună cu soția sa, încărunțită și ea, își dorește un copil, un urmaș, un moștenitor și pentru a-și vedea visul realizat recurge la cele mai diferite metode, învățați și vrăjitori. Vechea organizare familială și rânduielile privind succesiunea tată-fiu, modul de transmitere a moștenirii, a numelui, a cultului61 îi preocupa special pe antici, în opinia cărora ,, tatăl, dând naștere fiului, îi dăruia în același timp credința sa, cultul său, dreptul de a întreține focul sacru, de a oferi masă funebră, de a rosti formulele de rugăciune’’62
4. tatăl și contractarea căsătoriei fiicelor/feciorilor și alte subiecte cu funcții moralizatoare, în care accentul pe epic și etic va cunoaște procese de nuvelizare a narațiunii populare.
Sentimentul iubirii de fiu, al durerii despărțirii de părinți are o frecvență de circulație foarte răspândită. Tatăl și mama sânt ființele cele mai dragi, de care se desparte feciorul plecat. Iubirea de fiu este un sentiment etern, cântat de toate generațiile: ,, La toți le cântă cucu/ Numai mie granguru,/Să mă duc să-mi las satu, /Și pe tata săracu;/ La toți le cântă mierla,/Numai mie pupăza,/ Să mă duc să-mi las casa/Și pe mama săraca;/ Măicuță, nu ți-ar fi dor/ Să-mi vezi urma pân ocol?/ Plină-i de amar și dor, /Măicuță nu ți-ar fi jele/ Să vezi urma cizmei mele? /Plină-i de amar și jele’’63În literatura etnologică feciorii sânt cei care o dată ajunși la maturitate, trebuie să poarte grijă de tihna bătrânețelor părinților. În virtutea coincidențelor de vârstă, ei sânt luați la cătănie tocmai când părinții sânt bătrâni, neputincioși, lipsiți de unicul sprijin: ,, Foaie verde samurastră,/ Căci nădejde nu-i acasă/ Tata este om bătrân,/ Nu poate cosi la fân’’64Ar trebui să remarcăm următorul text poetic: ,, Foaie verde foi ghizdei,/ Voi, voi, voi copii mei,/ Când erați mai mititei,/ Îngrijea tata de voi/ Vă crescui, vă făcui mari, /Vă luă statu militari,/ Purtați ranița la spate/ Cu curele-ncrucișate/ Peste piept și peste spate,/ Și la piept numai coloantre./ Mai aveți și-o armă grea,/ De păziți țara cu ea./Ș-am rămas moșneag bătrân,/ Nu mai poci merge la drum;/N-are cine-mi măcina,/ Nici lemne cine-mi tăia,/ Sărăcuț de maica mea!”65 Tată din acest cântec este conștient de faptul că armata, apărarea pământului țării este o sfântă datorie patriotică și în acest fel îl încurajează pe fecior. Motivul Foaie verde de trei flori/Vai de mama cu feciori,/Ce pățește până-i crește,/ Și statu-i militărește… este cunoscut în Basarabia66Serviciul marinar satisfăcut la marină este și mai plin de primejdii, astfel că feciorul scrie răvaș părinților acasă șă nu-i mai poarte de grijă pentru viitoarea mireasă, fiindcă: ,, Am găsit aici mireasă/ Și-o căscioară frumoasă./ Am și tată capitan,/ Ce mă poartă pe ocean./ Casa-mi este cimitirul,/ Fundul mării mi-i sicriul/ Și în loc de floricele-/Cerul senin cu-a lui stele’’67 Momentul despărțirii de tată și mamă este poetizat de creatorul popular în imagini deosebit de convingătoare: ,, Când am plecat la armată/ Lăsai mamă, lăsai tată/ Și lăsai și-o piatră-n poartă/ Și pe mândra lăsai fată./Înapoi când am venit,/ Tată, mamă n-am găsit,/ Găsii piatra răsturnată/ Și pe mândra măritată’’68Un cântec amintind de cel de-al doilea război mondial nuanțează perfect starea morală, psihologică a familiei rămase la vatră în lipsuri și nevoi, printr-un dialog imaginar dintre mamă și tată: ,, Păsărică, păsărea/ N-ai văzut nevasta mea?/ Am văzut-o la fântână,/ Cu doi copilași de mână./ La fântână, la cișmea,/ Scotea apă și plângea,/ Copilașii mi-o-ntreba:/ De ce plângi, mămica mea?/ -Plâng și eu, plângeți și voi/ Tatăl vostru-i la război’’69 Tatăl alături de mamă, frați și surori, ființele dragi este prezent frecvent în cântecele de recruție și în cele ostășești, ele constituind un adevărat poem ,, un poem al iubirii paterne, un poem din care durerea despărțirii de cei dragi, sentiment de profunzime deosebită, are sufiecientă forță pentru a emoționa, pentru a stoarce lacrimi celor cărora le este adevărat, pentru a determina participarea emoțională a întregii colectivități la durerea părinților și feciorilor ce se despart… Pe plan filosofico-estetiv ajută cântecul la depășirea durerii sau bucurii emanate în realitate de cântec, crează și întărește spiritul de solidaritate la bine și la rău al colectivității, ajută la depășirea acestei stări, la menținerea echilibrului vieții sociale’’70a familiei care nu se poate lăsa învăluită la nesfârșit de starea transmisă de cântec și firesc va trebui să-și împlinească rosturile naturale. Aceste rosturi, după cum se știe sânt exprimate mult mai plenar și mai complex în cântecele noastre epice. Funcția baladei populare de a exprima viața de familie, relațiile intrafamiliale, tematica socială în sens larg a determinat respectiv coliziunile familiale, erotice, sociale. Balada pune accent pe curățenia morală a omului, pe tăria etică, fiind recunoscută în general drept un îndreptar al moralității.Balada cântă buna înțelegere în familie, coeziunea, dragostea între soți, iubirea între frați, părinții și copii. Idealul înălțător al iubiri drept temelie a existenței familiei și a neamului omenesc în genere, ideea că iubirea e mai tare ca moartea e prezentă în motivele ,, Doi iubiți’’ ,,Inelul și năframa’’71Drama descrisă în ,,Milea’’ ,,Petrea’’72 este o poetizare extrem de iscusită a relațiilor familiale. Principalii agenți familiali-tata, mama, frații și surorile sânt puși la încercare prin testare la proba salvării de moarte cu prețul propriei vieți, prin a scoate șarpele din sânt. Decât, Mile fără mână/ Mai bine fără tine este răspunsul și atitudinea celor chemați în ajutor. Numai iubita este gata să se sacrifice și este răsplătită cu o salbă de mărgele, în altă variantă personajul o ia de soție. Analizând motivele europene ale baladei D. Caracostea stabilește mai multe grupe de teme, care reflectă relațiile familiale: părinții și copii, bărbat și femeie, iubit și iubită, frate și soră, mamă vitregă- noră, naș-fină, nașă-fin. Cercetând relațiile bărbați-femei, T. Papahagi concluzionează că genul epic în ansamblu este o manifestare spirituală a maturității. A. Fochi remarcă bogăția motivelor familiale în balada nuvelistică, prin care acelea ale iubirii, răscumpărării, otrăvirii, femeii necredincioase, întoarcerii soțului înstrăinat, logodnicilor nefericiți, vânzării nevestei, îndrăgostiților uniți prin moarte. Într-o serie de cântece epice întâlnim și pronunțate conflicte dintre tată și fiu, cu consecințe dramatice chiar, în special când e vorba despre transmiterea unor meserii, ocupații, îndeletniciri cu încălcarea unor interdicții. Dacă în colinde, spre exemplu același motiv are un final fericit, funcția colindei în esență fiind aceea de a ura, de a dezlega conflictul în mod pozitiv ,, cântecul epic apasă pe latura moralizatoare, impunând un anumit comportament, o anumită ținută etică în relațiile dintre tinerii și bătrâni, dintre copii și părinți, accentuând pe ideea respectării tradiției’’73 Aici fiul încalcă cuvântul tatălui pentru a se afirma pe plan social și profesional, tatăl îm acest context fiind dator, obligat chiar să asigure împlinirea statutului socio-profesional al fiului prin căsătorie. Dat fiind acest fapt aduc niște exemple: În basmul Fiul vânătorului un vânător foarte meșter își pusese de gând ,, a scoate din fiul său un vânător de să se ducă veste, dar n-avu parte să-și îndeplinească pofta inimei căci muri, rămânând fiu-său mic’’74Când crescu mare el hotărî să se ocupe cu vânătoarea. -,, Mergi în mila Domnului-răspunse mumă-sa – dacă te trage inima să calci pe urmele tatâne-tău. Însă un lucru am să-ți spui, și tu să asculți, puiul mamei. Uite, în toate părțile să te duci după vânat, numai în pădurea fildeșilor nu, căci nu va fi bine de tine’’75 Încălcând sfaturile mamei sale, feciorul s-a ales cu multe necazuri, dar îndeplinind toate poruncile de la curte, până la urmă devine ginerele împăratului. În creația populară căsătoria, ca și în viața reală, este un element indispensabil al împlinirii rostului omenesc. De accea tatăl din basme, la modul cel mai simplu și direct, își trimite feciorii să-și caute ursitele: -,, Dragii mei, v-ați făcut mari, mergeți de vă căutați ursitele, ca să intrați și voi în rândul oamenilor’’76 În alt basm: ,, A fost odată un împărat mare și puternic și el ave atrei feciori. Făcându-se mari, împăratul se gândi fel de chipuri cum să facă să-și însoare copii ca să fie fericiți. – ,, Trageți, copii cu arcul, le zice împăratul și unde va cădea săgeata fiecăruia, acolo îi va fi norocul’’77 În basmul Când poți să te însori, tatăl îi răspunde unicului fecior ținut bine și care nu lucra nimic niciodată: ,, înainte de a te însura, trebuie să ai un galben să-l zvârli în apă. Dacă va sta galbenul de asupra, ești de însurat, dacă nu, nu.’’78La intervalul de un an feciorul cere de la mamă-sa un galben, apoi al doilea și desigur nefiind bani câștigați prin muncă, îi aruncă în apă fără să se gândească. În al treilea an însă lucrează și câștigă cu sudoare banii și îl roagă pe tată-său: ,, Tată, oare să mă lași așa, să nu-l arunc, că zice, așa de greu l-am câștigat. Tare mult am lucrat cu mândra. –Amu ești de însurat…Amu tu știi. Da când luai de la mama galbenul și-l aruncai pe mine nu mă durea inima? Da acesta de ce nu-l arunci? Că l-ai câștigat tu. Amu ești de însurat, măi băiete. I-așa amu îți dau drumul să te însori’’ 79 Poveștile lui Ion Creangă, adevărate narațiuni fabuloase dar și creații nuvelistice cu iz arhaic sand dovada unor observații psihopedagogice experimentale. Capra cu trei iezi este idealul iubirii de mamă în mentalitatea populară; în Soacra cu trei nurori găsim proverbialul conflict între nora și soacra care ține mai mult la fecior; Punguța cu doi bani ia parte moșului în situații conflictuale cu baba; Fata babei și fata moșneagului reînvie cunoscuta dramă a copiilor vitregi; Povestea lui Stan Pățitul reactualizează morala bărbaților cu privire la femei; Povestea porcului este încă un argument că pentru o mamă și cel mai pocit prunc este un Făt-Frumos. În Povestea lui Harap-Alb cei trei feciori ai craiului trebuie să treacă probele vitejiei și curajului pentru dreptul de a moșteni averile uncheșului lor Verde împărat. Craiul îi întâlnește la o margine de pod deghizat într-o piele de urs. Feciorul cel mai mare și cu cel mijlociu nu rezistă acestor încercări. Când însă mezinul este amenințat… calul atunci dă năvală asupra ursului și fiul craiului, ridicând buzduganul să deie, numai iaca de aude un glas de om zicând: -,, Dragul tatei, nu da, că eu sunt. Atunci fiul craiului descăleca și tatăl- său cuprizându-l în brațe, îl sărută și zice: – Fătul meu, bun tovarăș ți-ai ales; de te-a învăța cineva, bine ți-a primit, iară de-ai făcut-o din capul tău, bun cap ai avut. Mergi de-acum tot înainte, că tu ești vrednic de împărat. Numai ține mine sfatul ce-ți dau: în călătoria ta ai să ai trebuință și de răi și de buni, dar să te ferești de omul roș, iară mai ales de cel spân, cât îi pute; să n-ai de-a face cu dânșii, căci sânt foarte șugubeți’’80Povestea veșnică a copilăriei copilului universal, cu părinți și bunei universali va fi cea mai savurată atâta timp cât pe lume vor mai trăi oameni….Același motiv al alegerii sau mai bine zis, al evitării unor personaje este prezent și în povestea nuvelistică Morarul cu barba roșie. Tata cu un singur fecior îl trimite la moară și îi spune: -,, Dacă mergi tu la moară să nu torni grîu la morar cu barba roșie. Acei cu barba roșie îs înșelători oameni și te-or înșela acolo.’’81Însă ca și în Povestea lui Harap-Alb feciorul se dovedește a fi mai descurcăre și în cele din urmă rezistp acestei probe, de a-l întrece de minciuni pe morar scăpând cu faina.
Pentru a asigura succesiunea tronului, basmul adună la un loc elemente de ordin ritual, mitologic și realist pentru ca în final să aflăm, că de fapt succesorul este o fată deghizată în băiat. L. Șăineanu identifică în ciclul ,, fecioarei războinice două motive: a) o fată îmbrăcată bărbătește ce e supusă la încercări de bărbăție, b) triumfând, ea se căsătorește cu fiul împăratului sau schimbatăă în flăcău, cu zâna.’’82 Atunci când tată-l împărat hotărăște să mărite fiica, el ,, dete, deci sfoarp în țară de această hotărâre și chiar de a doua zi începură a veni pețitori de la cutare fecior de împărat’’83Bineînțeles, împăratul nu-l acceptă pe grădinarul său. În basm, ca și în realitatea vieții, tatăl insistp ca ginerele să fie de aceeași stare socială cel puțin, și de regulă se împotrivește unor uniuni matrimoniale ce presupun stări sociale diferite, apartenența partenerilor de regnuri diferite cum ar fi soțul sau soția. Proza populară ne oferă mai multe exemple ale conflicului tată-fiică, situații clasice ale tatălui neînțelegător. Astfel sânt narațiunile populare având ca final alungarea de acasă a fiicei care a greșit ,, luase în pântece fără știrea lui Dumnezeu’’. Problema fecioriei fetei la căsătorie este abordată, după cum știm în repertoriul nupțial prin pedeapsa publică în dimineața de după nuntă. În basm tatăl este de neînduplecat, el o condamnă aspru pe fiica îngreunată, deși înțelepciunea fetei mai întotdeauna îl face pe tată să înțeleagă că nu are dreptate și că trebuie să ierte păcatul nevinovat. În povestea Sarea din bucate84tatăl împărat testează cele trei fiice ale sale voind să afle adevăratele sentimente a fetelor pentru el. Măgulit de răspunsurile fetei mai mari și mijlocoo, a doua- ca zahărul, el este mulțumit de răspunsul fetei mezine, care zice că îl iubește ca sarea în bucate, fapt pentru care o alungă de acasă, cu vorbe de ocară și rușine ,,-Ia fă-te mai încoa, nesocotito, să ne înțelegem la cuvinte. N-auziși tu pe surorile tale cele mai mari cu ce fel de dragoste mă iubesc ele? Cum de nu te-ai luat după dânsele ca să –mi spui câtă dragoste dulce ai și tu către tatăl tău? Pentru asta oare mă trudesc eu ca să vă cresc și să vă dau învățătură cum altele să nu fie în lume ca voi? Să te duci de la mine cu sarea ta cu tot!’’85Fiind invitat de fiică la nunta cu feciorul unui împărat vecin, a cărui dragoste a câștigat-o prin hărnicie, cumințenie și înțelepciune, tatăl este pedepsit fiind servit cu bucate îndulcite, fără sare, aici el este convins de fată și de boieri că n-a avut dreptate și își cere iertăciune de la fiica sa pe care n-a știut să o prețuiască în momentul oportun.
Izvor nesecat de învățăminte, basmul deșteaptă în inimele buneilor, dar și ale nepoților înțelepciunea și bucuria sentimentului de a fi o familie, în care moștenirea cae mai de preț este munca, cinstea, devotamentul pentru tradițiile familiale. În parabola Comoara se povestește: ,, A fost odată un moșneag și avea trei feciori…Când a ajuns moșneagul pe patul morții, i-a grămădit și le-a spus ultimul sfat: să sape grădinița de pe lângă casă, că el a îngropat o comoară de bani și dacă altă moștenire, afară de căsuță și peticul acela de pământ nu avea, apoi măcar comoara s-o împartă între ei.. După înmormântare băieții s-au apucat de săpat grădinița delaolaltă, adânc și mărunțel, și fiindcă erau prea departe de fântânile de casa lor, au făcut și o fântâniță.. În cele din urmă și-au dat seama, că aceea comoară pe care le-a lăsat-o moștenire a fost grădinița, comoara care prin muncă a devenit folositoare omului în viață.’’86Subiecte similare aflăm și în Ulciorul cu galbeni, Comoara îngropată și vie.87Prețuirea însușirilor spirituale-umanismul, demnitatea, generozitatea, respectul pentru părinți și exprimarea poetică a convingerilor etice ale poporului reflectate în creații folclorice de diferite categorii evidențiază relațiile părinții-copii.
3.1 Amintiri din copilărie de Ion Creangă- exemplu de familie tradițională românească
Amintiri din copilărie- reprezintă o operă artistică a lui Ion Creangă, unde ni se dovedește a fi un autor cu un stil amplu, gingaș în care are o puternică exclamație de a ne arata universal umann nedescoperit în literatura română. Cartea este un ,, roman’’ al vârstei de nevinovăție și de formare, modelare a umanității. Proiectat în cadrul Republicii în mijlocul secolului trecut, reflectă nu numai la vârsta copilăriei dominant, dar mediul specific. Prin urmare, "Amintiri din copilărie" este un sat tradițional ce evocă o imagine reală a unei lumi care trăiesc în spiritul obiceiurilor imobilizate prin existența multimilenară. Principala preocupare a autorului este însă evocând epoca de aur, deoarece în cazul în care Nica este poziția proprie ca amintire ce îl ține, tipologic vorbind, eroul este "copil universal" (G. Călinescu): “asa eram eu la vârsta cea fericită și așa cred că au fost toți copiii de când lumea asta și pământul”.Sursele de inspirație sunt autobiografice, iar evocarea este eliminat din perspectiva maturitate, fiind dominat de un impuls emoțional indisciplinat: nostalgie. Construcție textuală nu va rigori ale compoziției clasice. În patru părți, scriitorul nu urmează o ordine cronologică a faptelor, ci selectarea acelor momente care sunt puncte de referință în formarea eroului.
Partea I se deschide cu evocarea școli construit de părintele, unde a adunat o mulțime de băieți și fete, inclusiv Nica. Dar copiii nu înțeleg scopul învățării, asa ca în dar vine ,, cal Bălan" și ,, Sfântul Nicolai" să îndemne acest lucru. Nica va răspunde numai la stăruințele mamei și bunicul David Creangă. Nica se duce la școală cu bunicul său în Brosteni. Aici, eroul va primi o serie de aventuri: căderea în Ozana, rămâne în gazdă la Irinuca, umplerea de raie capreasca, fuga cu pluta pe Bistrița.
Începutul părții a- II sunt plasate sub lirismul nostalgic, evocând poziția la casa familiei. Apare fața mamei lui, cu evenimentele din copilărie: : uratul de Anul Nou, pupaza din tei, la scăldat, etc. Amintirile interesează în măsura în care au contribuit la formarea Nica, ca om, oferind o perspectivă asupra lumii, îmbogățindu-i universul cunoașterii.
Dialogul cu conștiință proprie (începutul părții a- III) este o modalitate de a ascunde intențiile unui artist genial, conștienți de valoarea creațiilor lor.În acest capitol, eroul devenit un adolescent este încă portretizat urmandu-și în continuare drumul, ca elev la Școala domneascaă din Târgul Neamțului, apoi la școala de catiheti din Fălticeni.. Scriitorul urmărește relațiile adolescentului de formare despre Nica în viața socială, în condițiile în care tinerii au fost școală.
În capitolul IV, memoria restabilește dramă emoțională a adolescentului narator care, în toamna lui lăsat satul de a participa la seminarul de la Socola. Această separare este dezrădăcinarea din universal Humulești, ieșire la tărâmul miraculos de copilărie. Lumea devine pentru erou mai mică celei ce tocmai a ieșit, și simte Nica aici lipsit de apărare împotriva vieții și timpului ireversibil.
Numărul de personaje care apar în ,, Amintiri din copilărie" este relativ mare, fără ca portretul care l-I se face să fie aprofudar în special. Aproape toate sunt prezentate pe scurt prin caracterizare directă de acțiune sau de limbă. Ion Creangă reușește să schițeze o individualitate prin un detaliu de tehnică care permite să umbreze personajele. Multe personaje sunt reținute de către lapidarele și expresivele caracterizări: Smarandița este o ,, zgatie de fată" Badița Vasile – "harnic și rușinos ca o fată mare", alții seamănă cu eroii basmelor: Mogorogea arțăgos ca Gerilă, Nica Oslobanu pare o variantă a lui Chirică din povestea "Stan Pățitul".Mai bine conturat sunt portrete ale parintilor: Ștefan om harnic și gospodar , dar disprețuiește învățătura. Deoarece este de fire moale, Crengă îl laudă pentru plăcerea de a juca cu copiii și pentru munca lor de a sprijini familia. Smaranda este fiica de vornic și cu frații ei intelectuali se considera a fi superioară soțului ei în puterea de înțelegere a lucrurilor. Tipologic, ea se înscrie în portret clasic de mama ca fiind autoritar, dar cu tact manual de predare . Absența portretului fizic concentrează atenția pe caracteriologie. În primul rând Creangă o evoca o ființă cu daruri fantastice ", care într-adevăr știe multe și mari minunatății : alungă nori cei negri de pe deasupra satului nostru și abate grindina în alte părți, înfigând toporul în pământ, afara, dinaintea ușii”. Apoi se vede prin modl în care are grija de casă și destinul copiilor. Smarandaare un caracter mult mai sever, cu neclintit vointa, care iubeste copiii fără sentimentalism, dar cu un devotament fără margini.Dar dincolo de toate celelalte portrete, Nica este caracterul constitutiv al textului, și în jurul toate sensurile sunt combinate. Ca o structură existentă, Nica reiese din indeterminare la autodeterminare.
Urmărind evoluția de școală Nica, scriitor surprinde cu luciditate procesul anevoios al devenirii sale intelectuale. Eroul este ,, slăvit de leneș’’ împins la învățătură de mama și bunicul. Aspectele devenirii dezvăluie fațetele ale personalității sale, nu fără contradicții. " din doi oameni," frământare din ,, huma din Humulesti", și înzestrat cu har și spirit aparține școlii înalt din care trage. Nica este definit în raport cu alte personaje de muncă menite să prezinte diversitatea firii umane.
În ceea ce privește artă narativă, Ion Creangă este un povestitor desăvârșit, impresionând modul în care "spune". În acest sens, el se află între Ion Neculce și Sadoveanu, toți trei formând în literatura română o serie ușor de recunoscut prin elementele comune ale artei lor narative. Caracteristica principală a operei lui Creangă este tendința lui pe scenă, tehnica orală a spunerii. El scrie ca și cum ar trebui să interpreteze textul, le place să imite, să parodieze, să exagereze, să gesticuleze, pentru a trece de la monolog la dialog, pentru a intra în piele fiecărui personaj. În nici un caz nu își uită interlocutori imaginare, cărora li se adresează în mod direct: ,, Și, după cum am onoarea să vă spun" sau ,, vă puteți imagina (…)"“Insă ce mă privește? Mai bine să ne cautăm de ale noastre”.
O altă caracteristică a operei "Amintiri din copilărie" este dinamismul anecdotic uimitor viteza cu care deruleză isprăvile. Nu există mereu legături de fond între ele, pentru care naratorul găsește formula de trecere, de a marca o schimbare, cum ar ,, D-apoi cu smântănitul oalelor, ce calamandros a fost”, astfel menține coerența episoadelor. Puterea reală a lui Creangă se manifestă atunci când începe să povestească. Apoi, expresia este vie, autentică, bogată în verbe, devine puternic evocatoare iar evenimente și oamenii prind viață. Creangă păstrează în ..Amintiri din copilărie", la fel ca în povești plăcerea să glumească. Scriitorul provoacă în mod constant râsul permanent dintr-o perspectivă care amuza, exagerând, zeflemizând, autoironizându-se. Umorul lui Creangă se prezinta mai ales în exprimarea poznasă, într-o siretenie a frazei în care cazi ca într-o capcană. Uneori, cuvinte obțin forme neașteptate sau sunt plasate în combinații surprinzătoare. Astfel Moș Chiospec ciubătarul îi întâmpină pe Nică strigând: ,, He,he !Bine ai venit, nepurcele. Râsul este stârnit de prezența termeni familiari, a cărui sarcină este de a îngroșa, de a exagera. Buna voință și plăcere este menținut de autor ca să stropească narațiunea cu cuvintele, expresii populare și cuvinte de înțelepciune, care caracterizează o situație, se face o aluzie ironică sau pur și simplu, provoacă râs . Aceeași umor este provocat de caracterizare prin nume sau porecle amuzante (Gatlan, Chiorpec) prin autopersiflare (Nica era ,, slăvit de leneș") sau prin prezentarea oamenilor și scene care evoca umor. Arta lui Creangă nu se oprește aici. Limbajul său îl face inconfundabil de termenii specifici utilizați prin oralitatea stilului și modul de exprimare.Cuvintele mai numeroase din ,, Amintiri din copilarie" sunt populare, unele au aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; neologisme sunt aproape complet.
Creangă nu povestește rece, indiferent; El este implicat, participa spiritual, apreciază, solicită interlocutori, astfel atitudinea limbajului devine emoțional. Autorul își marchează participarea sufletească prin interjectii, exclamații, dativ etic, etc.Scrisul lui Creangă nu are metafore, expresivitatea limbii provine de la comparații și prezența altor tropi: ,,plângea ca o mireasă". Deși scrise frazele humuleșteanului urmăreasc să creeze impresia de supunere. Semnul distinctiv al oralități este, în primul rând, expresiile abundente onomatopeice, a interjecțiilor și verbelor imitative (troscpleosc) dar și cuvintele zicerilor tipice, expresii specifice limbii vorbite sau întrebări și exclamații. Uneori, versuri populare apar în text sau forme ritmice.Autor lăsa cuvintele se se înșire după ordine a vorbirii, și nu a scrisului în care topica este mai controlatăDar, în ciuda aparențelor, suntem în prezența unui limbaj artistic,a unui stil foarte original. Creangă nu copiază limbajul țărănesc, ci o recreează și o toarnă în tipare de rostiri individuale, de unde provine prin urmare originalitatea.
3.2 Noaptea de Sânziene, Mircea Eliade- timp al iubirii unice
Romanul Noaptea de Sânziene face parte din realism, romantism, expresionism și simbolism. Dimensiunea realistă rezultă din faptul că eroii reprezintă categorii, tipuri sociale și acționează în împrejurările concret istorice dinaintea, din timpul și după cel de-al doilea război mondial. Dictatura regală a lui Carol al II-lea, mișcarea legionară împotriva iudeo-masonilor care jefuiau țara, lovitura de stat a generalului Ion Antonescu, lovitura de palat a regelui Mihai cu arestarea generalului Antonescu, care a dus la dezastru țara prin invadarea ei de armatele sovietice, jaful, încercarea unor eroi de a supraviețui, de a se salva fugind în străinătate, seceta și foametea dau un ton dramatic, tragic chiar romanului. De aici asocieri la Shakespeare, la Nibelungenlied fiindcă și eroii lui Mircea Eliade trăioesc ,, jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă’’ Interpretat din punct de vedere al esteticii realiste, romanul ar avea ca temă România înainte, în timpul și după cel de-al doilea război mondial. Ideea este enunțată de autor prin personajul Bibicescu: ,, Destinul este aceea parte din timp în care istoria își imprimă voința ei asupra noastră’’. 88Subiectul este construit din secvențe care succed într-o tehnică cinematografică, fiindcă scriitorul , asemeni unui regizor ordonează în fața ochilor minții cititorului o succesiune de imagini, folosinf efectul vritis, pe care-l preia din gândirea indiană, cu scopul de a problematiza destinul eroilor săi. Eroul, Ștefan Viziru, consilier la Ministerul de Externe, este căsătorit cu Ioana, are un fiu, dar paradoxal fiecare are o altă opțiune afectivă. Ioana îl iubește încă pe Partenie, scriitorul, cu care fusese logodită, iar Ștefan o întâlnește după căsătorie în pădurea Băneasa, pe Ileana Sideri în ziua de Sânziene, când potrivit tradiției populare, se fac logodnele și înțelege , că de fapt aceasta îi era ursita. Toții eroii trăiesc parcă niște roluri inversate, o altă viață decât cea normală, fiindcă intrați în labirint sunt parcă dirijați de o voință din afara lor, ca să facă ceea ce nu vor. Conceptul de lume ca labirint este present în mitologia românească și va reveni ca un leitmotiv narativ de factură simbolistă, sugerându-se în final, la momentul morții profesorului Biriș, că există o ieșire din labirint prin Domnul Iisus Hristos, că viața este Timpul, care ți se dă, ca să afli că există Dumnezeu și să dobândești mântuirea. Ștefan Viziru este căutătorul, care știe că lumea este un examen, un război și găsește ieșirea prin Ileana, prin iubire, fiindcă este un erou purtător de mesaj, un alter ego al scriitorului și de aceea Mircea Eliade îi atribuie obsesia lui în legătură cu mitul și simbolul solstițiului de vară : Viața omului ține pasul Soarelui. Și dragostea crește odată cu pătratul lunii. De aici titlul romanului, de aici problematice obsedantă a Timpului, a istoriei, a destinului uman. Ștefan Viziru nu caută timpul-moarte, timpul- alegarea către moarte a lui Heidegger, de care-I vorbește Biriș, ci timpul etern, fiindcă timpul nu trece prin Sfinți, Timpul nu curge: ,, Un sfânt nu trăiește ca noi în timp’’.89 Fiind obsedat de mitul Sfântul Soare, autorul face din Ștefan Viziru căutătorul, aplicând versetul ,, Caută și vei afla’’ sperând într-o ieșire din labirint alături de Ileana Sideri. De accea pleacă, după moartea Ioanei, într-un bombardament, prin Moldova, prin Franța și o găsește în finalul romanului, când purtat de mașina Ilenei, precum o văzuse în vis, va cădea într-o prăpastie simbolică, de fapt o intrare în Timpul etern, fiindcă ea se petrece în ziua de Sânziene, când cerurile sunt deschise, iar ultima clipă, când Ileana îl privește înlăcrimat, devein eternă. Este o logodnă cu veșnicia pe care o sugerează cu versurile din mIorița, ca într-un delir este torturat de securiști: ,, Așa începe orice mesagiu: Pe-un picior de plai/Pe-o gură de rai…’’, ,, dar nu poți să-l descifrezi dacă n-ai cheia. Și cheia n-o găsești decât pe vapor. Când te trezești pe vapor înțelegi că mergi la . Toți vor să ajungă acolo, la umbra crinilor la ’’. Este sugerat în mod simbolic, mitul lui Caron, cel ce duce sufletele morților peste Styx, nu cu barca, ci cu vaporul, fiindcă lumea s-a înmulțit și s-a modernizat.
Biriș, profesorul de filosofie, caută și el ieșirea din acest lanț al vieții, însă din păcate nu o găsește prin filosofie, ci prin religia trăită, când voind să fugă din țară, este prins de securitate la Arad, este torturat de Duma, de Bârsan, de Bursuc și trăiește în mod simbolic pe conceptul romantic de lume ca vis, visează că se află pe un vapor, unde fiecare au în mână câte o făclie și rostește un mesaj, care securiștilor li se pare o aiureală: ,, E un mesagiu cifrat, adică pentru Paris. Acolo ajung toate mesagiile. Le aduc vapoarele. Nu umblă decât noaptea fără lumini dar se îndreaptă spre Paris. Direcția Apus’’. Este un mod simbolist de a sugera că așa cum cei oprimați de teroarea satanistă sionistă sovietică sperau să ajungă liberi la , tot așa ieșirea din labirint are o ieșire în Paradis. De accea el se roagă și vede cum flacara lumânării se înalță la cer: ,, O văzu atingând cerul și în clipa următoare zări din figura strălucitoare, aurie, care parcă îl aștepta acolo în spărtura de lumină. E Dumnezeu, își spuse, mirându-se că mai poate gândi șibea atitudinea fără seamăn în care se cufunda pierzându-se ’’90. Contrastul, ca procedeu romantic, este bine utilizat prin saltul de la sugestiile simboliste la înjurăturile, loviturile, torturile realiste ale călăului Bârsa. Se sugerează astfel simultan kenoza și teonoza, fiindcă toți martirii văd cerul deschis ca Sfântul Ștefan cînd erau torturați de bestiile satanizate: ,, Sus de tot, acolo unde lumina atingea cerul, i se păru că zărește o figură strălucitoare. Fără îndoială că e Dumnezeu sau Iisus Hristos-își spuse- și se trezi emoționat cu o neînțeleasă fericire în suflet’’.
Noaptea de Sânziene este un roman expresionist, de problematică, o meditație pe tema destinului uman, însoțită de problematica Timpului, a istoriei, a iubirii, a credinței în Dumnezeu, a raportului dintre om și univers, a lumii concepută ca un labirint, din care, ca să poți ieși, trebuie să posezi cheia, așa cum o spune învățătorul Gheorghe Vasile: ,, Știința a demonstrat că Dumnezeu există’’, de aceea ,, Legile naturii sunt legi hotărâte de la Dumnezeu’’91. Este o concluzie de maturitate a autorului pusă în gura personajului, fiindcă romanul, terminat în 1954, este punctual cel mai înalt de realizare artistică a prozei lui Mircea Eliade. Problema destinului și-o pune fiecare erou în alt fel. Ștefan Vizru are impresia că s-a rătăcit într-un labirint: ,, Parcă toate mi s-ar trage dintr-o seară de vară de acum nouă ani din seara de Sânziene din 1936. E absurd, dar uneori am impresia că din momentul acela m-am rătăcit, că de-atunci n-am trăit viața mea’’ 92.Ștefan Viziru trăiește o dramă a destinului, comunicându-ne zbaterile interioare ale autorului, care simte chemarea spre eternitate. În pseudoreligiile naturiste, unde nu au loc lepădarea de sine, luarea crucii și urmarea Domnului Iisus Hristos, adică o trăire a versetului: ,, Oricine voiește să vină după Mine să se lepede de sine să-și ia crucea și să-mi urmeze mie’’93 au loc destinul, fatalitatea, întâmplarea, sfârșitul, distrugerea sau reîncarnarea, mitul, eresul, erezia, ursita, falsul, artificialul: ,, înțeleg că de-atunci viața mea și-a pierdut înțelesul’’,, De-atunci totul a fost fals, artificial. Am fost trăit în evenimente, am fost purtat de o viață care nu era a mea..’’ Se simte vinovat de moartea Ioanei și a lui Partenie: ,, Adesea mă simt răspunzător de moartea lui Partenie și a Ioanei. Îmi spun că dacă n-aș fi intervenit în viața lor ei ar fi trăit poate și astăzi, și ar fi fost fericiți’’. Când de Sânziene o întâlnește pe Ileana în pădurea Băneasa, el crede că aceasta era ursita lui: ,, Probabil că Ileana era femeia care-mi fusese ursită’’. În creștinism, darul lui Dumnezeu este viața, este tot ceea ce ni se dă, de accea trebuie să-I mulțumim pentru tot și pentru toate. Tot ceea ce omul poate crede că este destin este darul lui Dumnezeu. În bunătatea lui cea fără limită, Dumnezeu ne oferă tot felul de daruri, dar nu știm să le luăm prin sacrificial de sine, prin credință, prin purtarea crucii, prin urmarea Domnului Iisus Hristos. Ștefan Viziru nu știe că familia este o cruce și nu o știe nici autorul. De accea , când discută problema credinței creștine, Ștefan Viziru face câteva observații, care sunt rezultatul unor meditații ale autorului, exprimă concluziile lui. Cauza este uitarea, capacitatea asta de a uita esențialul explică în bună parte neputința creștinismului de a schimba oamenii, într-un cuvânt de a-I mântui. Uitarea este atacul demonului asupra lui Mircea Eliade. Ceea ce nu înțelege autorul este că această uitare este un atac al duhurilor necurate, fiindcă orice creștin ortodox primește de la botez o cruce, un veșmânt de nuntă și un înger de pază, pentru a aduce războiul cu trupul, cu lumea și cu demonii. El atribuie acest atac Timpului: ,, asta înseamnă că Timpul poate ataca chiar revelațiile venite de dincolo de el, le poate ataca, macera cu încetul și în cele din urmă, distruge”’94 . Concluzia e falsă, fiindcă revelațiile, trăirea mistică, extazele nu se uită. Mircea Eliade, ca și toți neortodocșii, n-a cunoscut esența creștinismului, cum o cunosc cei aleși dintre ortodocși. De accea ideile lui Ștefan Viziru sunt vagi: ,, Dar eu tot cred că există și altceva, dincolo de timp și istorie… și că noi putem cunoaște acel altceva’’95. Revelațiile, extazele comunică un mesaj, dar ieșirea se face prin lepădarea de sine, prin luarea crucii și urmarea Domnului Iisus hristos, ceea ce determină trăirea revelațiilor, a textelor Sfintei Evanghelii pe versetele fericirilor, ale poruncilor, și nu cum crede Ștefan Viziru: ,, dacă omul ar ști cum să-și amintească integral anumite revelații ar scăpa de istorie’’. El sesizează în mod realist pericolul minciunilor ateiste, comuniste, sioniste: ,, E foarte greu să-ți păstrezi sufletul neatens de-a lungul unui secol de hibernare sub o mască. Și atunci ni se pune problema: ce trebuie să facem ca să nu ne pierdem sufletul din acest nou Ev întunecat, care începe pentru noi’’. Ca istoric al ideilor religioase, Mircea Eliade ar fi trebuit să știe că această problemă nu numai că o ridică Hristos în textul Sfintei Evanghelii, dar o și rezolvă. De accea vine înainte de vreme și va determina, pentru salvarea aleșilor săi, scurtarea vremilor de pe urmă. Sfârșitul acestei lumi relative se poate face oricând, fiindcă dezechilibrul produs de miliardele de păcate: furturi, războaie, sectele, satanismul este foarte mare. Omul a uitat că el influențează prin comportamentul său immoral distrugerea lumii. De accea, când Adam cade în ispita șarpelui și mănâncă din pomul cunoașterii binelui și răului Dumnezeu îi spune: ,, blestemat va fi pământul pentru tine’’. În acest sens, autorul introduce în roman elemente din legenda vasului Graal și anume momentul când Parsifal vine la Regele Pescar și găsindu-l bolnav, nu se lasă impresionat, ci âl întreabă de vasul Graal, îi pune întrebarea pe care ceilalți n-au știut să i-o pună. El crede că în fiecare țară și în fiecare moment istoric, anumiți oameni hotărâți și luminați știu să-și pună întrebarea justă. Este eroarea conceptului de intelectuali, pe care a avut=o și Camil Petrescu. Intelectualul este cel care știe să resolve la momentul oportun o problemă, nu doar să o pună. Ea este combinată cu povestea despre împăratul Anisie, care-l însoțește pe Dumnezeu, în drum spre stână, spre a anunța ideea profundei unități dintre om și univers: ,, Ghicesc în acest simbolism solidaritatea omului cu firea întreagă; întreaga viață cosmică suferă și se ofilește prin nepăsarea omului față de problemele centrale’’96. Aflat în casa acestui țăran Anisie, Ștefan Viziru îi pune o întrebare: ,, Cum e Dumnezeu?’’. Acesta îl caracterizeazî aratându-i că mântuirea nu-i o chestiune de cuvinte, ci realitatea sacră, în care omul trebuie să se întoarcă, să o regăsească. Că se folosesc termeni creștini, omul nu se mai poate mântui decât pe el singur, nu mai poate ajuta pe altul să se mântuiască, nu mai are timp. Timpul și-a precipitat ritmul. Zilele noastre sunt numărate. Energia noastră e la limită. De abia ne va ajunge să ne scăpăm singuri. Nu mai poți întinde o mână de ajutor celuilalt. Acum Ștefan Viziru află ideea care dă sens finalului romanului că cilul vieții în care trăim va fi anihilat și va veni un alt tip de umanitate, care nu trăiește ca noi în timpul istoric, ci numai ăn clipă, adică în eternitate. Este ideea devenită realitate, când Ștefan Viziru și Ileana Sideri se regăsesc o clipă înainte de a cădea cu mașina în prăpastie. Pentru Ștefan Viziru libertatea, respectul persoanei umane sunt preambul pentru dreptul de nemurire, fiindcă el ca și autorul crede în vicleniile umanismului, în drepturile omului, în independețna și autonomia față de Dumnezeu. Nemurirea se obține prin legea identificării, prin Taina Sfintei Euharistii cu Domnul Iiisus Hristos, prin urmarea lui, prin sacrificul de sine.
3.3 Universul mistic al familiei în opera Moromeții de Marin Preda
Familia este un loc sacru, unde pot să își găsească adăpost și dragoste părinții dar și copiilor, este un loc unde poți să te adăpostești de singurătate, să te simți așa ca și cum ai trăi cu adevărat. Dragostea, fericirea și datoria fac parte din valoriile familiei. Tema a familiei a fost dintotdeauna centru în literatura română, unde ni se poate permite atragerea aacestui proces uman. Complexitatea ilustrației implicat unor astfel de relații necesită efectuarea unui epic extins, care implică abordarea familiei ca nuvela și roman.Situat între nuvelă și roman, Baltagul abordează un subiect din perspectivă aproape mistică, unde plasează relațiile dintre membrii familiei într-un clopot cosmic, care bat spre o iluminare deschisă a societății. Conceptul de familie este evidențiat mai ales în romanele care evocă o lume tradițional-arhaic crescut pentru valorile moștenite de respect. Însă nu este acest caz și familia din romanul lui Marin Preda, Moromeții. Aici iesă în evidență o altă lume și acestă lume face ca valoriile sale să crească în mod tradițional unde se plătește mult pentru necaz. În finalitate, familia în acest caz este înconjurat de viclenia soartei dar și a istoriei. În prim-punct, acțiunea este plasată cu câțiva ani înainte de al doilea război mondial, când timpul părea foarte pașnic cu oamenii și viața curgea fără conflicte majore. În spațiu epic Marin Preda de această dată arată o poziție paradoxală, el nu va mai avea răbdare și provoacă schimbări bruște în țărănimii, modificări în ceea ce privește destinul milenar.Un sfert din acțiunea primului volum se petrece de sâmbătă seara până duminică noaptea, adică de la întoarcerea Moromeților de la câmp și până la fuga Polinei cu Birică.
Prima dată dezvăluie relațiile din familia Moromete. Dominat de un tată autoritar, o poziție, de asemenea, reflectată în locul lui la masă, familia este rupt de conflicte.Pe de o parte, conflictul dintre copiii lui Moromete din prima căsătorie (Achim Paraschiv și Nila) și Catrina (mama vitregă), pe de altă parte tensiune încordată între fratii mai mari și copii Catrinei (Tita, și Niculae Ilinca),în cele din urmă, conflictul dintre tată și fii reflectând schimbările din societate.Aceste conflicte aprofundate în familia Moromete se va destrăma, deși se pare solidă, protejat de un tată care dorește să rămână intactă. Ilie Moromete are doua loturi, una al lui și al Catrinei, și o mulțime de copii pentru care lucreză. Cu toate acestea, proprietatea sa mică scade, deoarece, în calculele sale, familia Moromete nu a prevăzut disensiune internă și pericolul veșnicelor datorii amânate.Capacitatea Marin Preda de a vedea sensul ascuns a faptului banal este ridicolă și devine un obicei neobișnuit, deconcertant, ca și cum ne-am afla în fața adevărate ritualuri ale universului din sat. În plus, sa constatat existența unui al doilea plan în roman (Eugen Simion), unde scenele trimit la o altă latură a existenței țărănești. De exemplu, tăierea salcâmului are valoare premonitorie; este pentru Moromete este un "axis mundi", un punct de sprijin, un corespondent a lui Ilie Moromete. Destrămarea salcâmului semnifică intrarea în lumea lui Moromete. Dacă până atunci Moromeții stau ca sub un clopot cosmic și trece prin curtea lor, fără să le atingă, drumurile de istorie, de la acel moment, clopotul simbolic și destinul individual se confruntă cu fatalitatea istoriei.Atenția se îndreaptă spre partea acestui personaj complex în crearea căruia Marian Preda, dă măsura deplină a originalității sale. Ilie Moromete are ,, acea vârstă între tinerețe și bătrânețe atunci când dezastrele majore sau bucuriile mai mari pot schimba natura cuiva."Atitudinea Moromete creează un fenomen de înstrăinare a unei intensități dureroase, observabile, mai ales în relațiile cu cei șase copii. El îi iubește și le vrea bine, dar își face cenzură în orice compasiune față de ei. Când Nicolai ia premiul întâi, atunci la serbare îl provoacă pentru prima dată să transmită afecțiune direct și atunci el nu își găsește gesturile cuvenite.Uimirea pentru a vedea pe fiul său premiant când a crezut că va rămâne repetent , jena copilul și criza lui de sărăcie, care include febră în timp ce încearcă să spună o poezie, cauzează o emoție pe margine de panică. Întoarcerea lor acasă este aproape patetică, deoarece, pentru un moment, distanța dintre tată și fiu dispare prin gesturi schițate cu mare .
Una dintre cele mai multe iluzii ale lui Moromete este credința în posibilitatea de comunicare. El crede că oamenii, familia îl înțeleg. Mai mult, Moromete nu acceptă ideile din timpul său. Pentru el, demnitatea socială și umană înseamnă pământ, bucuria de a fi liber, independent, capabil să se gândească la altceva decât la ziua de mâine și să se uite la viață ca un spectacol sau ca o chestiune de a cărui secrete trebuie să pătrundă. În satul patriarhal cu economie autarhică, izbucneste cu un alt tip de relație.Fii săi cei mai mari înțeleg altfel problema si, pe fondul vechi de ură împotriva mamei și surori vitrege, doresc să fugă din oraș. Pentru a preveni dorința fiilor, Moromete lasă oile pe Achim pentru a merge la București, conducându-i pe Catrina și fete, unde Nicolai speră că îi va trimite la școală. Atitudinea lui nu dă rezultate.. Copiii îl disprețuiesc pe tatăl lor pentru incompetență în afaceri și Moromete se duce la măsuri extreme. El bate pe Nilă și pe Paraschiv într-o mare secvență dramatică, care exprimă disperarea de a nu putea să-i forțeze să rămână ceea ce ei ar trebui să fie în conformitate cu el, adevărați țărani. Nilă și Paraschiv și în cele din urmă reușesc să fugă, luând caii lor din grajduri, și Moromete este forțat să vândă o parte a terenului, astfel încât să facă exact ceea ce a luptat ca să nu facă.El bate la poarta lui Bălosu unde își vânde o parte din terenul familie.Volumul I se termină prin intorsiunea acțiunii, unde Moromete nu mai este un om cu pace, ci el alunecă într- stare de dispariție a personalității sale.Al doilea volum este prezentat în conformitate cu două evenimente: reforma din terenurilor și transformarea socialistă a agriculturii după 1949.În centrul romanului locul principial nu este a lui Ilie Moromete, ci este a lui Nicolai unde este ademenit de o altă relegie și devine un activist de partid.În această calitate, el va coordona campania de recoltare din satul natal. Acest eveniment devine o oportunitate pentru prezentarea noilor realități de gospodarii .O mare parte din acest volum este prezentată în dialoguri între tată și fiu. Apărător, tatăl a societății vechi pe care le consideră în concordanță, se opune fiului.
Ilie Moromete încearcă să aducă băieții acasă, dar umilințe și promisiunile nu vor convinge. Ce voi avea efectul de a părăsi Catrina, dar că este o cifră mai evident decât în primul volum. Separarea Moromete este rezultatul acumulării de plângeri ei, dezvăluind Catrina este acum plin de rigoare și neiertătoare. Pe lângă Moromete rămâne este Tita. Bătrânul, după o scurtă clipă de revitalizare suferă o degradare fizică evidentă. Agonia lui este lentă și aparent lipsită de măreție.
Nimeni din ordinea de conștiință de iubire în această lume nu a părăsit familia și nu și-a pierdut forța sa, sensul, rolul. Moromeții va rătăci în singurătate, va eșua, vor suferi pentru că lumea lor să prăbușit ca un arbore. În spiritul lui Mircea Eliade, credem că există o picătură de sacru în profan, de la mit la istorie.
Concluzii și recomandări
O viziune de ansamblu asupra familiei ca model cultural implică multiple interdependențe ale disciplinilor științifice. Conexiunea dintre fapte, fenomene și procese caracteristice familiei, ca fenomen cultural-spiritual, rezidă în necesitatea ca acestea să fie analizate în totalitatea lor, cu participarea tuturor actanților, în toate stadiile și etapele lor, de la cele inițiale la cele finale, în dinamica dezvoltării lor de lungă durată. În lucrarea propusă Familia- între tradiție și modernitate în literature română etnologiei îi revine rolul integrator al informațiilor de ordin folkloric și etnografic, sociologic, istoric, lingvistic, anthropologic în virtutea faptului că prin însăși vastitatea domeniului de cercetare etnologia are un carcater esențial estetic, în măsura în care își propune să ne ofere o imagine de ansamblu despre specificul, funcționalitatea,dinamica evoluției proceselor în cadrul sistemelor și relațiilor de familie, despre originalitatea lor în contextual universalității, fiind privite prin prisma conceptului cultural valoric. Familiei îi revine un rol aparte în dezvoltarea culturii populare la români. Studiile și rezultatele obținute prin metoda anchetării sociologice scot în evidență rolul ei în crearea, conservarea, valorificarea și transmiterea unor modele vechi de cultură și artă tradițională, precum și larga ei receptivitate față de inovațiile curente. Familia se prezintă drept o constată în procesul de făurire a culturii și civilizației unui popor, dar și ca o entitate dinamică, sursă de valor ice se implementează în mod continuu în realitatea vieții grupului și a individului, de la apariția nevoii de cultură în evoluția familiei. Sociologia contemporană pledează pentru respectarea pluralismului modelelor culturale familiale în relevarea spiritualității și identității poporului. Întemeind o entitate nouă dintre două personae complementare, familia constituie și o ordine spirituală, ca nucleu de afecțiune, socializare și cultură, izvor de înnoire, de sensibilitate, de bogăție spirituală prin finalitatea ei hristică și eclesială. Sensul teologic al vieții de familie, vocația sa originară așa cum este ea înțeleasă în orizontul revelației creștine depășește dimensiunea sa exclusive instituțională, juridică, socială pentru a intra în orizontul sacramental al darului și al tainei. În virtutea caracterului fluctuant al formelor și regulilor sale de funcționare, familia ne oferă la acest început de secol care le generează. Diminuarea atenției din partea statului și a colectivității, pierderile irecuperabile în ce privește educația religioasă, absența unor garanții și cointeresări materiale au produs efecte în relațiile dintre generații și cointeresări materiale au produs efecte în relațiile dintre generații, iar impactul acestor relații se pare, este destul de afectiv asupra generației posesive și purtătoare de valori, a bătrânilor. Perioada dezmățului imperial de deznaționalizare forțată a basarabenilor a stagnat mult procesele de cunoaștere științifică a fenomenelor și faptelor raportate la etnmologia familiei. Repunerea în circuit a lor este un imperative al științei actuale. Modelul de la care pornim în abordarea tematicii vocațieei cultural-spirituale este familia completă, lărgită cu întreaga complexitate de roluri și funcții pe care le exercită membrii acestei și cu esența relațiilor intergeneraționale și interpersonale ce rezumă din îndeplinirea acestor roluri. Prin structura sa formală familia completă este aceea care ipotetic poate valorifica plenar potențialul spiritual acumulat în timp și spațiu, memoria sa culturală. Înțelegerea rosturilor funcționale ale diferitor agenți în cadrul grupului familial ne va ajuta să relevăm dimensiunile complexe ale rolului matern în clădirea unității, echilibrului ce întreține familia. Mama se manifestă plenar în folclorul românesc prin reflexe de netăgăduit începând cu cântecul de leagăn și prezențe în întreg complexul ceremonial.
Problema legăturii dintre tată și copii sub aspectul transmiterii modelelor culturale de la o generație la alta a impus în plan etnologic diverse aspecte, de la negarea totală până la redescoperirea paternității. Mai multe exemple din creația noastră folclorică relevă aceste relații.
Grupul de frați și surori, raporturiile cu bunicii ca relații intrafamiliale joacă un rol important în valorificarea și însușirea tradițiilor culturale din cadrul familiei.
Nuclearizarea familiei a avut drept rezultat separarea spațiului de locuit și în mod direct, a însemnat o diminuare a relațiilor între familiile de origine și familiei de procreare. Slăbirea acestor legături a dus, printre altele, și la înstrăinarea spirituală, la pierderea contactului direct cu acea integritate care este complexul cultural popular tradițional moștenit din generație în generație. Paliere de percepere de mare diversitate o constituie textile folclorice la care am apelat în ideea confirmării vitalității funcționale a ritualității de familie și relevării mărcii identitare în cadrul relațiilor de înrudire.
Bineînțeles, demersul nostrum este construit pe surse bibliografice fundamentale și idei ale unor autori de notorietate recunoscuți în țară și peste hotare. Evaluarea unor situații în familiile din Republica Moldova în condițiile actuale ale perioadei de tranziție, pe baza unor anchete efectuate conduce la concluzia că familia roămâne și în present acea unitate intimă care a materializat tradiția culturală din perspective necesității de constant și continuu. În acest sens familia se înscrie firesc în imaginea de întreg a creației spirituale tradiționale românești ca o dovadă a continuității istorice și entice, constituind un adevăr documentar.
Bibliografia
1) R. Vulcănescu, Dicționar de etnologie, Editura Albatros, București 1979, p.136
2) R. Vulcănescu, Etnografia: știința culturii populare, Editura Științifică, București, 1966, p.80.
3) Xenia Costa- Foru, Cercetarea monografică a familiei, Fundația Regelui Mihai I, București, 1945, p. 30.
4)Idem
5) P.Popescu- Neveanu, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978, p. 262
6) T.Vianu, Estetica, Fundația Pentru Literatură și Artă ,, Regele Carol I’’, București, 1939, p.44
7) L. Blaga, Artă și valoare, Editura Humanitas, București, 1966, p.142.
8) S.Ispas, C.Brăiloiu, Sub aripa cerului, Editura Enciclopedică, București, 1998, p 17-18.
9) Idem
10) V. Bancilă, Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, București 1996, p.49.
11) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Iov capitolul 8, versetul 15 p.539
12) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Facerea capitolul 18, versetul 19, p.26
13) Op.cit., 1,27; 2; 21-24.
14) Op.cit., 16, 4: 29,31; 30;
15) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Ieșirea capitolul 20 versetul 12, p.90
16) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Psalmul 78, versetul 3-7, p.603
17) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Cartea întâi a regilor capitolul 1 versetul 4,
18) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Isaia capitolul 49 versetul 15, p716
19) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Pildele lui Solomon capitolul 31versetul 24, p.663
20) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997,Cartea Întâi a Cronicilor capitolul 4 versetul 21, p.427
21) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997,Cartea Întâi a Cronicilor capitolul 4 versetul 23, p.427
22) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Pildele lui Solomon capitolul 31 versetul 10-31, p.663
23) P.Semen, Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testament, în Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, p.23
24) N.Nițu, Constituțiile sfinților Apostoli, București, 1907
25) Apud D. Stăniloaie, Spiritualitate și comuniune în Liturgia ortodoxă, Craiova, 1986, p.19.
26) Alina, Ioana Ciobănel, Tipologia relațiilor de rudenie, ăn Anuarul IEF, serie nouă, tom.7, 1996, București, p.19
27) Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995
28) A., I. Ciobănel, op.cit., 0.96
29) M.Sadoveanu, Baltagul, Editura Mondero, București, 1992, p.84
30) V.Scurtu, Termeni de înrudire în limba română, București, Editura Academiei, 1966
31) Mihai Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Vodă, Editura pentru Literatură, București 1929, p.230
32) M. Kogălniceanu, Opere alese, Chișinău, 1966, p.50-52
33)Op.cit, p.47-54.
34) Op. Cit. P.52
35) N. Constantinescu, Tipologia relațiilor familiale în poveștiile lui Ispirescu și Creangă, în Memoriile Comisiei de Folclor, Editura Academiei Române, tom. Ii, 1988, p.33.
36) N. Constantinescu, Relații și conflicte familiale în poveștile lui Ion Creangă, în REF, tom. 34, 1989, nr.6, p 517-524
37) Ibid., p.38
38) A.Mateevici, Obiceiurile și rânduielile nunții la moldovernii din Basarabia, în ,,Basarabia’’, 1906, nr. 51, 53, 55, 57
39) Cornelia Dimitriu, Constelația familială și deformările ei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973.
40) P.Biere, La Pensee feministe sur la maternite, R.B.-Dandurond, Couples et parentes des annes quatre-vingt, Institut Quebecois de la Recherche sur la Culture, 1987, p 61-68
41) R.A.Spitz, La premiere anee de vie de l’enfant. Paris, PUF, 1958, p.29
42) H.S. Sullivan, trad.Ital., La moderna concezione de la psichiatria, Milano,1961, p.7-8
43)A. Ossicini, La relazione medre-bambino, Firenze, Edizione Universitaria, 1963, p.132.
44)Ibid., p.88-89
45)N.Constantinescu, op.cit., p.113
46) P.Caraman, Studii de Etnografie și Folclor, Ediți eîngrijită de Ovidiu Bârlea și Ion H. Ciubotaru, Postfață, note, indice și bibliografie de Ion H.Ciubotaru, Editura Junimea, Iași 1997, p. 76
47)Idem.
48) Idem.
49) A.Tamazlâcaru, op.citit., (Postfață), p.395
50) Ibid., p.7
51) S.F.Marian, Nașterea la români, Editura Grai și suflet-Cultura Națională, 1995, p.195
52)Idem.
53)D.Caracostea. Poezia tradițională la români, II, București EPL, 1969, p.480-495.
54) E. Stănciulescu, Sociologia educației familiale, Polirom, Iași, 1997, p.1143.
55) P. Durning, Education familiale. Acteurs, processus et enjeur, Paris,1995.
56) P.Menard, Le Miroire Brise, in J. Delumeau, D.Roche, Histoire de peres et de la paternite, Larousse, Paris, 1990, p. 349-372.
57) M. Segalen, Sociologie de la familie, Armând Collin, Paris, 1996.
58) S.Freud, Psychologie collective et analyse du moi, Paris, Payot, 1924, p.57.
59) C. Dimitriu, Constelația familială și deformările ei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, p.100.
60)Rose Vincent, Connaissance de l’enfant. Paris, Centre d’Etude de la Promotion de la Lecture, v.trad. în l.română:Cunoașterea copilului, București, Editura Didactică și Pedagogicp, 1972, p.131-134.
61) N.Constantinescu, Relațiile de rudenie, București, 1987, p.147.
62) Fustei de Coullanges, Cetatea antică, București, Editura Meridiane, 1984, p.59.
63) Dumitru Pop, Poezii populare din Sălaj, p.166, text.20, v.1-14.
64) Mihai Costăchescu, Cântece populare românești, p.43, text 109, v.24-29.
65) Ion Nijloveanu, Poezii populare de pe Argeș și Olt, p.684, text 143.
66) Stelian Cârstean, Folclor din Moldova de Sus, II, EPL,1969, p. 483, text.67.
67) Gr.Botezatu, I.Buruiană, Folclor din Bugeac, Știința, Chișinău, 1982, p.370.
68) E. Junghietu, P.Stoianov, Cântece și melodii de jocuri populare moldovenești, Știința, Chișinău, 1975, p.80.
69) E. Junghietu, Deslușiri. Articole despre folclor. Știința, Chișinău, 1989, p.110.
70) Al.Dobre, op.cit., p.203
71) A.Hâncu, Balada populară, Editura Știința, Chișinău, 1976, p.142.
72) Ibidem, p.261-265.
73) N.Constantinescu, op.cit., p.151.
74) Petre Ispirescu, Basme, Hyperion, Chișinău, 1991, p.178.
75) Ibid., p.180
76) P. Ispirescu, Pasărea măiastră, Povești alese din ,, Legendele sau basmele românilor’’, Prefață de Ion Roman, Editura Eminescu, București, 1974, p.31.
77) Ibid., p.180.
78) Folclor din Țara Fagilor, colectiv de alcătuitori: N. Băieșu, Gr. Botezatu, Hyperion, Chișinău, 1993, p.240
79) Ibid., p.241.
80) Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Hyperion, Chișinău, 1992, p.81.
81) Folclor din Țara Fagilor.N. Băieșu, Gr. Botezatu, Hyperion, Chișinău, 1993, p.233
82) N.Constantinescu, op.cit. p.149.
83) P. Ispirescu, op.cit. p.149.
84) Ibid., p.201.
85) Ibid., p.202.
86) Povești nuvelistice, p.57
87) Ibid., p.58.
88) Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, volumul II București, 1999, p.274
89) Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, volumul I București, 1999, p.69
90) Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, volumul II București, 1999, p.330
91) Ibid., p159
92) Ibid., p.184
93) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Marcu capitolul 8 versetul 34 p.1149
94) Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, volumul II București, 1999, p.300
95) Ibid., 301
96) Ibid., p.66
Bibliografia
1) R. Vulcănescu, Dicționar de etnologie, Editura Albatros, București 1979, p.136
2) R. Vulcănescu, Etnografia: știința culturii populare, Editura Științifică, București, 1966, p.80.
3) Xenia Costa- Foru, Cercetarea monografică a familiei, Fundația Regelui Mihai I, București, 1945, p. 30.
4)Idem
5) P.Popescu- Neveanu, Dicționar de psihologie, Editura Albatros, București, 1978, p. 262
6) T.Vianu, Estetica, Fundația Pentru Literatură și Artă ,, Regele Carol I’’, București, 1939, p.44
7) L. Blaga, Artă și valoare, Editura Humanitas, București, 1966, p.142.
8) S.Ispas, C.Brăiloiu, Sub aripa cerului, Editura Enciclopedică, București, 1998, p 17-18.
9) Idem
10) V. Bancilă, Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, București 1996, p.49.
11) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Iov capitolul 8, versetul 15 p.539
12) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Facerea capitolul 18, versetul 19, p.26
13) Op.cit., 1,27; 2; 21-24.
14) Op.cit., 16, 4: 29,31; 30;
15) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Ieșirea capitolul 20 versetul 12, p.90
16) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Psalmul 78, versetul 3-7, p.603
17) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Cartea întâi a regilor capitolul 1 versetul 4,
18) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Isaia capitolul 49 versetul 15, p716
19) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Pildele lui Solomon capitolul 31versetul 24, p.663
20) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997,Cartea Întâi a Cronicilor capitolul 4 versetul 21, p.427
21) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997,Cartea Întâi a Cronicilor capitolul 4 versetul 23, p.427
22) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Pildele lui Solomon capitolul 31 versetul 10-31, p.663
23) P.Semen, Familia și importanța ei în perioada Vechiului Testament, în Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, p.23
24) N.Nițu, Constituțiile sfinților Apostoli, București, 1907
25) Apud D. Stăniloaie, Spiritualitate și comuniune în Liturgia ortodoxă, Craiova, 1986, p.19.
26) Alina, Ioana Ciobănel, Tipologia relațiilor de rudenie, ăn Anuarul IEF, serie nouă, tom.7, 1996, București, p.19
27) Familia creștină azi, Editura Trinitas, Iași, 1995
28) A., I. Ciobănel, op.cit., 0.96
29) M.Sadoveanu, Baltagul, Editura Mondero, București, 1992, p.84
30) V.Scurtu, Termeni de înrudire în limba română, București, Editura Academiei, 1966
31) Mihai Sadoveanu, Zodia Cancerului sau Vremea Ducai-Vodă, Editura pentru Literatură, București 1929, p.230
32) M. Kogălniceanu, Opere alese, Chișinău, 1966, p.50-52
33)Op.cit, p.47-54.
34) Op. Cit. P.52
35) N. Constantinescu, Tipologia relațiilor familiale în poveștiile lui Ispirescu și Creangă, în Memoriile Comisiei de Folclor, Editura Academiei Române, tom. Ii, 1988, p.33.
36) N. Constantinescu, Relații și conflicte familiale în poveștile lui Ion Creangă, în REF, tom. 34, 1989, nr.6, p 517-524
37) Ibid., p.38
38) A.Mateevici, Obiceiurile și rânduielile nunții la moldovernii din Basarabia, în ,,Basarabia’’, 1906, nr. 51, 53, 55, 57
39) Cornelia Dimitriu, Constelația familială și deformările ei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973.
40) P.Biere, La Pensee feministe sur la maternite, R.B.-Dandurond, Couples et parentes des annes quatre-vingt, Institut Quebecois de la Recherche sur la Culture, 1987, p 61-68
41) R.A.Spitz, La premiere anee de vie de l’enfant. Paris, PUF, 1958, p.29
42) H.S. Sullivan, trad.Ital., La moderna concezione de la psichiatria, Milano,1961, p.7-8
43)A. Ossicini, La relazione medre-bambino, Firenze, Edizione Universitaria, 1963, p.132.
44)Ibid., p.88-89
45)N.Constantinescu, op.cit., p.113
46) P.Caraman, Studii de Etnografie și Folclor, Ediți eîngrijită de Ovidiu Bârlea și Ion H. Ciubotaru, Postfață, note, indice și bibliografie de Ion H.Ciubotaru, Editura Junimea, Iași 1997, p. 76
47)Idem.
48) Idem.
49) A.Tamazlâcaru, op.citit., (Postfață), p.395
50) Ibid., p.7
51) S.F.Marian, Nașterea la români, Editura Grai și suflet-Cultura Națională, 1995, p.195
52)Idem.
53)D.Caracostea. Poezia tradițională la români, II, București EPL, 1969, p.480-495.
54) E. Stănciulescu, Sociologia educației familiale, Polirom, Iași, 1997, p.1143.
55) P. Durning, Education familiale. Acteurs, processus et enjeur, Paris,1995.
56) P.Menard, Le Miroire Brise, in J. Delumeau, D.Roche, Histoire de peres et de la paternite, Larousse, Paris, 1990, p. 349-372.
57) M. Segalen, Sociologie de la familie, Armând Collin, Paris, 1996.
58) S.Freud, Psychologie collective et analyse du moi, Paris, Payot, 1924, p.57.
59) C. Dimitriu, Constelația familială și deformările ei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1973, p.100.
60)Rose Vincent, Connaissance de l’enfant. Paris, Centre d’Etude de la Promotion de la Lecture, v.trad. în l.română:Cunoașterea copilului, București, Editura Didactică și Pedagogicp, 1972, p.131-134.
61) N.Constantinescu, Relațiile de rudenie, București, 1987, p.147.
62) Fustei de Coullanges, Cetatea antică, București, Editura Meridiane, 1984, p.59.
63) Dumitru Pop, Poezii populare din Sălaj, p.166, text.20, v.1-14.
64) Mihai Costăchescu, Cântece populare românești, p.43, text 109, v.24-29.
65) Ion Nijloveanu, Poezii populare de pe Argeș și Olt, p.684, text 143.
66) Stelian Cârstean, Folclor din Moldova de Sus, II, EPL,1969, p. 483, text.67.
67) Gr.Botezatu, I.Buruiană, Folclor din Bugeac, Știința, Chișinău, 1982, p.370.
68) E. Junghietu, P.Stoianov, Cântece și melodii de jocuri populare moldovenești, Știința, Chișinău, 1975, p.80.
69) E. Junghietu, Deslușiri. Articole despre folclor. Știința, Chișinău, 1989, p.110.
70) Al.Dobre, op.cit., p.203
71) A.Hâncu, Balada populară, Editura Știința, Chișinău, 1976, p.142.
72) Ibidem, p.261-265.
73) N.Constantinescu, op.cit., p.151.
74) Petre Ispirescu, Basme, Hyperion, Chișinău, 1991, p.178.
75) Ibid., p.180
76) P. Ispirescu, Pasărea măiastră, Povești alese din ,, Legendele sau basmele românilor’’, Prefață de Ion Roman, Editura Eminescu, București, 1974, p.31.
77) Ibid., p.180.
78) Folclor din Țara Fagilor, colectiv de alcătuitori: N. Băieșu, Gr. Botezatu, Hyperion, Chișinău, 1993, p.240
79) Ibid., p.241.
80) Ion Creangă, Povești, amintiri, povestiri, Hyperion, Chișinău, 1992, p.81.
81) Folclor din Țara Fagilor.N. Băieșu, Gr. Botezatu, Hyperion, Chișinău, 1993, p.233
82) N.Constantinescu, op.cit. p.149.
83) P. Ispirescu, op.cit. p.149.
84) Ibid., p.201.
85) Ibid., p.202.
86) Povești nuvelistice, p.57
87) Ibid., p.58.
88) Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, volumul II București, 1999, p.274
89) Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, volumul I București, 1999, p.69
90) Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, volumul II București, 1999, p.330
91) Ibid., p159
92) Ibid., p.184
93) Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institului Biblic și de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 1997, Marcu capitolul 8 versetul 34 p.1149
94) Mircea Eliade, Noaptea de Sânziene, volumul II București, 1999, p.300
95) Ibid., 301
96) Ibid., p.66
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Familia Intre Traditie Si Modernitate In Literatura Romana (ID: 154147)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.