Familia In Societate
Webhosting oferit de As.Ro
ARGUMENT
Pregătirea pentru viață a omului de mâine începe din primele luni de existență și primii chemați să pună bazele educației sale sunt părinții, familia.
Cristalizarea principalelor trăsături ale viitorului matur începe în primi ani de viață. După această vârstă școala și societatea intervin, contribuie, dar factorul hotărâtor îl constituie bazele educației primilor ani,în familie.
Familia reprezintă pentru un organism reglator, care permite – în ciuda unei aparente sărăcii de mijloace – să trăiască o viață foarte intensă, o viață proprie copilăriei.
Nici o altă instituție, oricât de calificată, nu este așa de sensibilă la exprimarea trebuințelor, la manifestarea slăbiciunilor sau a potențialului dezvoltării copilului fiindcă nici o altă instituție nu cuprinde ființe legate atât de direct, de vital de copil ca părinții.
Familia oferă copilului un mediu afectiv, social, cultural. Mediul familial, mai ales sub aspect afectiv, este o școală a sentimentelor în care se modelează sub acest aspect personalitatea. Copilul trăiește în familia sa o gamă variată de relații interindividuale copiindu-le în propria conduită.
Cu triplă funcție (reglatoare, socializatoare și individualizatoare), familia contribuie în mare măsură la definirea personalității și conturarea individualității fiecărui copil.
Din punct de vedere practic,responsabilitatea socială a părinților se realizează în raport nemijlocit cu modalitățile în care pentru educarea copilului în spiritul idealului de viață aceștia știu să folosească autoritatea lor părintească.
Autoritatea părintească nu trebuie să însemne ton autoritar, nici ordine sau dispoziții date copiilor și nici sancțiuni (mergând uneori chiar la bătaie), ci o stare de ierarhizare a modalităților de procedură care începe cu „ascultarea” cerută de părinți și sfârșește cu „înțelegerea” dorită de copii. De modul cum părinții știu să folosească autoritatea cu care sunt investiți, depinde și ascultarea din partea copiilor,educarea lor.
După ce copilul intră într-o instituție de educație și învățământ, sarcinile educației se divizează între aceste instituții și familii. Educatorii de profesie este firesc să fie mai bine pregătiți în domeniul activității educative, fiind calificați pentru o asemenea activitate. Ca atare este firesc ca ei să aibă rolul coordonator. Acest lucru trebuie făcut cu mult tact, pentru ca părinții să nu se simtă marginalizați sau subestimați. Din contră ei trebuie să simtă în continuare responsabilitate in educația copiilor.
În domeniul educației intelectuale părinții nu pot da ajutor afectiv și nici nu este bine să li se pretindă. Ei pot fi de folos școlii creându-le copiilor condiții adecvate pentru desfășurarea activităților de studiu individual, iar când este vorba de copii dotați, părinții trebuie îndrumați să le creeze condiții suplimentare.
Un rol deosebit îl are familia în domeniul educației morale. Sintagma românească a celor 7 ani de acasă vizează tocmai educația morală, adică expresia exterioară a acesteia :comportamentul. Comportamentul elevat (cetățenesc,civilizat,moral) nu apare de la sine, ci numai în măsura în care părinții se preocupă de formarea lui.
Aceluiași cadru educațional de familie îi sunt proprii și cultivarea dragostei față de frumos, privită ca un aspect al pregătirii bunului gust al copilului față de îmbrăcăminte, de ținută fizică, de cadru al locuinței, precum și ca frumusețe în comportare, în relațiile cu cei din jur.
Unitatea de acțiune a celor doi factori (școală – familie) în formarea copilului este condiționată de unitatea de vederi, de un mod comun de lucru și o cunoaștere reciprocă. Interesul comun al celor două instituții trebuie să determine o mișcare de apropiere cu dublu sens, familie – școală, școală – familie, în vederea unei suficiente cunoașteri a ambelor părți.
Pentru o intervenție oportună trebuie ca învățătorul să cunoască bine condițiile vieții de familie unde trăiște copilul. Acest lucru se realizează prin vizitarea familiei, pentru cunoașterea condițiilor de viață, a regimului de activitate și odihnă, a raporturilor dintre părinți – copii, precum și a climatului familial în general. Acțiunea comună și apropierea mai mare se realizează dacă vizitele sunt reciproce în sensul că și părinții trebuie să vină uneori chiar asistând la unele activități și realizări ale copiilor în timpul orelor.
Cadrul mai larg de informare teoretică a familiilor în probleme de pedagogie este acela al adunărilor generale periodice, unde la așa-zisele mese rotunde cu învățătorii și specialiștii se dezbat aspecte importante referitoare la modul de creștere, îndrumare si educare a copiilor.
Buna cunoaștere a ceea ce copilul trebuie să primească și primște concret din partea familiei, conjugată cu o muncă metodică, pe baze științifice, din școală, în condițiile unei bune colaborări permanente dintre familie și școală, al unei îndrumări suficiente a familiei reprezintă pârghii de bază în munca de formare a elevului.
CAPITOLUL 1
FAMILIA-MEDIU DE EDUCAȚIE și SOCIALIZARE A COPILULUI
1.CARACTERIZAREA GENERALĂ A FAMILIEI.
Între factorii educației, familia a fost și este considerată ca factor prioritar și primordial deoarece, în ordinea firească a lucrurilor, educația începe din familie, motiv care l-a determinat pe Loisel să afirme că „în familie și pe genunchii mamei se formeaza ceea ce este mai valoros pe lume- omul de caracter”. Citatul pune în evidență dimensiunea morală a educației în familie, dar într-un anumit fel și într-o anumită măsură, familia își aduce contribuția în toate sectoarele educației, aici copilul făcându-și ucenicia pentru viață.
Ponderea familiei ca factor educațional este cu atât mai mare cu cât copilul este mai mic, aceasta scăzând odata cu înaintarea copilului pe treptele superioare ale ontogenezei.
Familia a fost și rămâne o formă permanentă de conviețuire umană, de viață socială.Problematica vieții de familie fiind situata într-un plan de intimitate,greu poate fi investigată și cercetată.Printre modalitățile cele mai utile pentru cunoașterea manifestărilor, a atitudinilor, doua metode sunt mai des utilizate:
a.Ancheta,sondajul;
b.Cercetarea rezultatelor influențelor educative, obiectivate în educația copiilor, în concepțiile, caracterul și comportamentul lor,etc.
În lucrarea de față mă voi sprijini pe datele obținute prin ambele forme precum și pe observațiile sistematice și spontane realizate în activitatea instructiv-educativă personală.
Printre preocupările cercetării pedagogice și sociologice cu privire la educația în familie, înscrise în literatura de specialitate, câteva orientări au dobândit un caracter prioritar;
-pregătirea tineretului pentru viața de familie;
-probleme noi, specifice apărute în structura și funcțiile familiei;
-interrelațiile în grupul familial și familia tânară;
-familia-mediu educogen;
-familia dezorganizată, cauzele și consecințele divorțului;
-relațiile familiei cu alte instituții educaționale.
Familia este o instituție social-fundamentală, independent de forma sa,ea a fost și este,, o celula a societății’’, o formă primară de comunitate umană compusă dintr-un grup de oameni legați prin consanguitate și înrudire.Istoria familiei a evoluat de la familiile mari, lârgite, care cuprindeau grupe de perechi căsătorite, apoi la o pereche cu rudele sale din generații diferite, la familia nucleara de astăzi, care poate fi denumită ca un grup format din părinți și copiii lor.
În familie, membrii săi sunt legați prin relații natural biologice,psiho-morale și juridice și răspund unul pentru altul în fața societății.Normele morale și apoi cele juridice fundamentează relațiile familiale și prin aceste norme legislative familia a devenit o instituție socială.
Ancorarea familiei în viața societății este determinată de dezvoltarea și complexitatea vieții sociale și de funcțiile conferite familiei de societate.Viața din familie sintetizează într-o manieră particulară aspectele vieții sociale.Structura relațiilor din familie și valorile morale și sociale pe care se întemeiază îi conferă acesteia caracterul de celulă a societății. Relațiile dintre membrii familiei pot fi de egalitate, de respect și cooperare sau pot fi antagonice.Relațiile,climatul și viața din familie se răsfrâng pozitiv sau negativ asupra educației copiilor.Relațiile de egalitate și respect reciproc, de înțelegere și armonie, creează climatul familiial cu puternice valențe educative.Principiile juridice și morale pe care se întemeiază familia astăzi sunt stipulate și legiferate în Codul familiei, document juridic care fundamentează principiile, conținutul și relațiile familiei,precum și drepturile și obligațiile membrilor săi.
Familia contemporană este obiect de studiu pentru cercetarea științifică în domeniul sociologiei, pedagogiei și al psihologiei.Printre problemele investigate enumerăm:
antrenarea pe scară largă a femeii în producție ;
învățământul preșcolar și cuprinderea copiilor de 7 ani în școală;
facilități acordate familiei(alocații, burse, servicii);
colaborarea dintre familie și școală.
Funcțiile familiei în societate
Pentru a înțelege mai bine funcțiile familiei în societate trebuie avut permanent în vedere relația dintre societate și familie,semnificația acestor funcții fiind dependentă de nivelul și caracteristicile dezvoltării sociale.
a.Funcția de reproducere și perpetuare a speciei umane
Funcție permanentă,comună tuturor orânduirilor sociale, fundamentală pentru existența oricărei societăți. Conținutul acestei funcții nu a suferit transformări fundamentale ci doar unele atitudini ale societăți, ale parinților exprimate în interdicții sau înlesniri cu privire la sporul de natalitate, de asemenea în facilități economico-sociale pentru copiii și familiile cu mulți copii, în concedii plătite, în înlesniri sociale pentru copiii handicapați etc.
b.Funcția economică
Aceasta funcție a jucat un rol deosebit în etapele istorice în care familia își asigură pe cont propriu condițiile material-economice necesare existenței ei.Dezvoltarea economică și socială a schimbat fundamental conținutul acestei funcții. Astăzi familia își realizează funcția economică într-un procent ridicat în afara ei, în intreprinderi economice și sociale.Unele aspecte ce țin de economia casnică sunt realizate de familiile îndepărtate de centrele urbane, izolate în sate și cătune, unde activitățile economice sunt limitate sau nule.
c.Funcția educativă
Aceasta funcție dobândește astăzi un rol prioritar. Familiei îi revine responsabilitatea deosebită în creșterea și educarea copilului, înainte de școala dar mai ales dupa intrarea acestuia în școală.Funcția educativă înseamnă realizarea unui ansamblu de acțiuni și influențe dirijate, implicite, spontane care se realizează în mediul familial ca spațiu natural și de educație.
Influențele educaționale pot fi externe(condiții sociale, materiale, culturale)și interne(structura relațiilor din familie, atitudinile, modelele de comportare). Efectele educative pot fi pozitive sau negative.De aceea este necesar ca părinții să conștientizeze faptul că educația în familie nu se realizează numai de la sine, spontan,ci trebuie organizată și condusă cu metode pedagogice și psihologice științifice. Literatura pedagogică contemporană pune în evidență faptul că nevoia educației în familie este determinată de mulți factori. Enumerăm câțiva dintre aceștia:
-imaturitatea inițială și prelungită a copilului,dependența sa față de adult implică o permanentă supraveghere și ajutor;
-familia este primul mediu de viață, al primelor experiențe și ucenicii sociale, afective,culturale ,educația mijlocește contactul copilului cu mediul înconjurător și realizează socializarea timpurie și progresivă a lui;
-familia este prima școală în care copilul învață regulile de comportare în viață, învață să prețuiască munca, să iubească patria și valorile culturale și spirituale ale umanității;
-familia asigură însușirea limbajului și a comunicării orale;
-complexitatea proceselor dezvoltării psiho-sociale în perioada preșcolară și școlară implică o intervenție competentă și permanentă din partea părinților.
-familia oferă mediul social și relațional, contacte sociale și modele de comportare,condiții deosebite de educație și de formare a capacităților de autonomie și independență comportamentală.
Ca mediu afectiv familia este o școală de educare a sentimentelor și prilejuiește copilului o gamă diversă de trăiri și experiențe afective.În familie copilul învață să iubească și să fie iubit,se confruntă cu stări de frustrare sau gelozie și dobândește controlul propriilor stări afective.
Aceste câteva probleme legate de educația copilului în familie pun în evidență faptul ca familia trebuie să se constituie într-un mediu de socializare și educație iar școala trebuie să beneficieze din plin de aceste rezultate.Problemele enunțate mai sus vor fi analizate pe larg în paginile care urmează.
2.EDUCAȚIE și SOCIALIZARE
Delimitări conceptuale.
Raportul dintre social și individual a constituit întodeauna baza organizării și desfășurări proceselor educaționale.Finalitățile educației (idealuri, scopuri, obiective), conținutul și metodele educative au fost, cel puțin parțial dependente de rezolvarea acestui raport.Rezolvarea acestei realități s-a exprimat,in esența, prin doua atitudini fundamentale;
a.Concepția sociocentrică care dă prioritate socialului și stabilește ca finalitate esențială a educației este integrarea optimă a tânărului în societatea adultă sub toate aspectele: moral, profesional, politic, etc.În acest caz educația este centrată pe social. Reprezentant autentic pentru această orientare a fost E. Durkheim.Opțiuni asemănătoare întâlnim și la pedagogii numiți,,pedagogi ai esenței’’,curent care a dominat perioada de până la Jean-Jaques Rousseau.
b.Concepția antropocentrică acordă întietate omului în procesul educației.Potrivit acestui curent scopul educației este pregătirea omului pentru a duce o viața cu ,,adevărat umană’’, în care,,el va găsi fericirea’’. Inițiatorul acestui curent este considerat J-J Rousseau. Puncte de vedere asemănătoare întâlnim și în epoca Renașterii, în care formarea omului real,cu toate problemele existenței sale cotidiene este scopul suprem al vieții și educației.Esența educației în secolul luminilor este dezvoltarea armonioasă a omului, pregătirea lui pentru viața rațională și fericită, prin dezvoltarea tuturor forțelor fizice, intelectuale și morale.
Teoriile pedagogice de mai târziu, incluse în pedagogia esenței, și cunoscute sub forma,,Școlii active’’(Maria Montessori), a centrelor de interes(Decroly), a,,Școlii functțonale’’(John Dewey) sunt o expresie concentrată a ideilor rousseiste privind dezvoltarea liberă a copiilor.
Aceste două orientări fundamentale reprezintă cazuri extreme și sunt doar o realitate teoretică. Demarcația dintre ele nu este transparentă, fiecare orientare recunoaște explicit sau implicit opțiunea celeilalte.
În esența, educația este un proces de socializare.,,Educația este o socializare metodică a tinerei generații’’ spunea E. Durkheim.Desigur, sfera celor două concepte- educație și socializare- nu este identică, dar ele au numeroase puncte comune.
Educația este un proces de formare a ființei umane în raport cu anumite finalități și norme sociale și prin intermediul unor mijloace și instituții sociale.Este un proces de devenire a individului din ,,ființa în sine” în,,ființa pentru sine’’.Ea urmarește integrarea social progresivă a individului prin asimilarea experienței socio-culturale și prin interacțiuni cu semenii, într-un mod organizat și sistematic. Educația nu este reductibilă la socializarea individului. Ea se concretizează și în alte aspecte esențiale cum sunt : individualizarea și personalizarea ființei umane. Nici socializarea nu este reductibilaă la educație, ea este un proces mult mai amplu ce se realizează și în afara educației prin influențe formale și informale.Se poate spune, într-o formulă generală că,,socializarea este un proces în care tot ceea ce nu este înnăscut trebuie asimilat prin învățare’’. Educația este o conduită conștientă a acestui proces în care subiectul devine conștient de relațiile sociale și asimilează normele și rolurile care îi vor permite integrarea socială.
Procesul de formare a omului se bazează pe unitatea dintre socializare ca influentă a mediului și educația ca mijloc de formare intenționată a personalității umane în raport cu idealul educativ, prin conținuturi și strategii educative, conform cu psihologia celui educat și în cadrul unui raport între educator, ca subiect și cel educat, ca obiect.
O descriere care surprinde cel mai bine complexitatea conotațiilor conceptului de socializare a propus sociologul canadian Rocher, socializarea este,, procesul prin care persoana umană achiziționeaza și interiorizează, pe tot parcursul vieții, elementele socio-culturale ale mediului, le integrează în stuctura personalității sale sub influența agenților sociali semnificativi și prin aceasta se adaptează la ambianța socială în care trebuie să trăiască .’’
Aceasta descriere pune în evidență câteva aspecte esențiale ale socializării; asimilarea socialului, interiorizarea lui sub formă de trăsături de personalitate și adaptare a individului la mediul social ca rezultat al acestuia.Socializarea are doua funcții esențiale:
Funcția de integrare.
Funcția de diferențiere a indivizilor.
Prin funcția de integrare se realizează asigurarea unor modele, valori morale și culturale, simboluri, abilități școlare și norme de conduită, maniera de a face, de a gândi și simți ale grupului în ansamblu. Prin această instrumentare socială a individului se obține o anumită omogenizare și standardizare a indivizilor ce aparțin aceluiași grup social. Funcția de integrare se traduce uneori și prin fenomene de conformism social și adaptarea pasivă la solicitările mediului.
Funcția de diferențiere se concretizează în modul specific în care fiecare copil reacționează, primește și interpretează modelele sociale prin intermediul premiselor sale psihologice. Condițiile psiho-individuale fac ca influențele socio-culturale comune să se traducă în comportamente individuale, particulare care au anumite caracteristici de diferențiere a indivizilor, originale uneori. În acest caz socializarea devine premisa și condiția esentială a unui proces de individualizare și de personalizare a copilului în cadrul microgrupului. Așa cum apreciază profesorul Emil Păun, ,, socializarea se înscrie ca un proces unitar și esențial într- un lanț de evoluții ce poate fi redat astfel; individualizare-socializare-personalizare.’’ Atât socializarea cât și personalizarea sunt procese fundamentale în dezvoltarea personalității umane.Cele două procese alternează și au ritmuri diferite de manifestare. Există în evoluția copilului și a individului în general o alternanță între perioade caracterizate prin comportament furtunos și perioade de echilibru și o mai mare sociabilitate. Perioadele mai furtunoase sunt caracterizate prin dominarea procesului de individualizare, iar cele mai echilibrate prin dominarea socializării. Se poate spune că procesul socializării nu incetează niciodată, ci are doar ritmuri diferite, forța sa de exprimare fiind inegală, ,,socializarea este un proces progresiv’’-remarca Piaget. Există un proces de socializare care este progresiv și nu regresiv, în asa fel încât, în pofida aparențelor, individualitatea copilului de 7 ani, și mai mare, deși tinde spre autonomie este mai socializată decât ,,eu’’-l copilului mic, spune J. Piaget în Psihologia copilului-E.D.P.
Individualizarea nu este o negare sau o întrerupere a socializării ci expresia particulară a acesteia din urmă.Socializarea este premisa individualizării, a eliberării treptate de dependentele sociale, inițiale, a evoluției sale spre autonomie și creație socială. Tocmai de aceea socializarea nu se reduce la adaptarea socială pasivă, ci este o adaptare activă, a carei dimensiune esentială trebuie să fie comportamentele sociale creative. Formarea acestor comportamente este dependentă în mare măsura de metodele educaționale utilizate, de climatul școlar, de structurile relaționale, de valorile care dau sens acestor structuri. Relațiile educaționale sunt relații de socializare și multe din particularitățile lor se regăsesc apoi în structura și specificul personalităților elevilor.Climatul școlar trebuie să se bazeze pe încredere și colaborare între cadrele didactice și elevi, pe asocierea treptată a acestora în organizarea activității școlare, pe stimularea inițiativei și a autoconducerii. În acest fel acțiunea educativă stimulează dezvoltarea personalității elevilor permițându-le o integrare socială activă și creativă. În cadrul educației școlare trebuie să existe un raport armonios între autoritate și libertate. Climatul școlar întemeiat pe hiperdirijare și hipercontrol al conduitelor colare, de cele mai multe ori conduc la conformism cu efecte negative asupra creativității școlare. De asemenea, metodele didactice nestimulative sunt urmate de atitudini pasive, elevii așteptând ca alții să-și asume riscul răspunsului, alții să se străduie să găsească soluții. Practica educațională arată că modalitățile educaționale centrate excesiv pe activitatea și autoritatea cadrului didactic determină un comportament de teamă și eșec din partea elevilor. De aceea climatul școlar trebuie să fie mai permisiv, bazat pe ceea ce se cheamă,,libertatea controlată’’,iar elevii să fie conștientizați, de la vârsta fragedă, cu rațiunile ce fundamentează normele, regulile, prescripțiile pe care le presupune activitatea scolară.Socializarea presupune, deci, integrarea copiilor în societate, în forme delimitate socialmente de către adulți. Ea este în esența, asa cum s-a mai arătat, un proces de asimilare progresivă a socialului și de convertire a acestuia în caracteristici de personalitate. În acest fel copilul devine, treptat, un membru al societății.
Cel mai important mecanism al socializării individului este învățarea socială.Conceptul de învățare socială nu este opus, ci complementar celui de învățare individuală. Prin mecanismele învățarii sociale individul î-și însușește experiențe socio-culturale, modele, norme, valori, obiceiuri și mentalități, idealuri și aspirații, comportamente sociale, atitudini, sisteme de criterii și de relații reciproce etc. Deși rămâne un proces individual, învățarea este socială prin conținutul său, prin contextul în care se desfășoară (grupuri, microgrupuri) și prin formele de realizare: de la cele mai simple-învațarea observațională prin asistarea la experiența altora- pînă la formele cele mai complexe- învățarea prin participare la acțiuni sociale, la organizarea și conducerea lor.
Un al doilea mecanism al socializării este asumarea și asimilarea de roluri, de instrumente prin intermediul cărora copilul inaugurează învățarea socială. Asumarea de roluri se manifestă în toate perioadele socializării, cu rezultate semnificative în perioadele inițiale: antepreșcolară, școlară mică, perioada preadolescenței și adolescenței. Conduita de rol devine progresiv o a doua natură a individului. În evoluția sa copilul îndeplinește propriul său rol, însă el invață și alte roluri: al părinților, al fraților și surorilor, al educatorilor și altele. Un factor important în procesul asumării de roluri este limbajul care vehiculează cultura cu mare rezonantă socializatoare. Asumarea rolului este dependența de vârsta copilului, de contextul relațional, de scenariul rolului, poziția în grup și particularități psihologice. În joc, copilul ia contact spontan cu diferite roluri iar imitarea adultului sau a colegilor este mecanismul învățării sociale. Asumarea de roluri are o contribuție importantă la formarea conștiinței de sine, a idealului de viața și a rolurilor pe care individul aspiră să le joace. De asemenea, asumarea de roluri în joc oferă prilejul pentru cunoașterea și autocunoașterea, evaluarea prin raportare la alții. Jocul contribuie la interiorizarea normelor sociale sub forma unor regularități. Socializarea se realizează sub influenta unor factori cultural-educativi cum sunt: școala, familia, instituții social-economice și culturale și a normelor sociale din comunitatea în care trăiește individul. Disponibilitatea copilului pentru socializare este una din caracteristicile esențiale ale naturii umane, receptivitatea mare fată de stimulii sociali, fată de obligațiile sociale, precum și nevoia de cooperare în acțiunile cu semenii, nevoia de interacțiune umană înlesnesc însușirea limbajului și a normelor de conduită social-morală.
Experiența educației în familie arată că mecanismul socializării se structurează odată cu primele experiențe ale sugarului, date de modul în care acesta este alăptat și îngrijit de către adult, de regimul etapelor sale de veghe și somn, de stimularea dirijată a interacțiunii sale psihice cu mediul, toate aceste experiențe fiind social reglementate în creșterea și educarea copiilor de aceasta vârstă. Apoi, înaintând în vârstă și experiență umană, individul preia statuturi și roluri sociale pe care i le stabilește comunitatea: de copil, de preșcolar, de școlar mic, de școlar mijlociu, adolescent și tânăr, cu realizarea relațiilor și a comportamentelor sociale cerute de aceste roluri.Socializarea este un proces progresiv dar nu uniform. Prezintă ritmuri și intensități de la o etapa la alta. Sunt perioade de intensitate maximă, altele cu ritmuri mai lente. Copilăria și adolescența prezintă ritmurile cele mai accelerate și semnificative pentru socializarea copilului.,,Mica copilărie- spunea Rocher- este perioada cea mai intensă de socializare, este nu numai cea în care ființa umană are cele mai multe lucruri de învățat, dar și cea în care ea e cea mai plastică și mai aptă să învete, căci o face atunci cu ușurință și cu o rapiditate pe care nu le va mai întâlni în restul vieții’’.
Practica arată că cu cât înaintăm în vârstă cu atât marja de asumare și fixare a conduitelor noi este mai limitată, dar sporește coerența și unitatea personalității. Copilăria este un moment fundamental în socializarea individului, în această etapă dezvoltarea psihică și ucenicia socială sunt interdependente. Un anumit nivel al dezvoltării cognitive este o condiție a asimilării socialului, iar sub influența proceselor de asimilare a socialului se produce dezvoltarea intelectuală și socializarea proceselor psihice. Desigur, copilăria nu este o simplă repetare a copilăriei speciei umane, ci un proces creator, în această perioadă au loc fenomene originale, irepetabile, copilul este o ființă originală cu specificul și identitatea sa psiho-socială. Acest lucru l-a intuit genial J.J.Rousseau care a arătat explicit că între copil și adult nu sunt doar diferențe cantitative ci și importante deosebiri calitative în planul dezvoltării sale psihice. Copilul nu este un adult în miniatură, iar copilul și copilăria prezintă caracteristici proprii necesare a fi bine cunoscute de către părinți și educatori.
Evident, acțiunea educațională în familie și în școală să țină seama de aceste evoluții și particularități ale socializării la diferite vârste. Școala asigură socializarea tineretului prin conținutul învățamântului și climatul educațional, prin modalitățile de lucru și spațiul arhitectonic pus în slujba școlii, prin modelele culturale, umane, morale, prezentate direct sau indirect, prin relațiile educaționale și strategiile didactice folosite în procesul de predare- învațare- evaluare. În familie, socializarea și educația în general sunt asigurate de climatul familial și de autoritatea părinților- indicator semnificativ al climatului familial.
Adaptarea optimă a copilului la cerințele și exigențele școlii, nu este condiționată doar de nivelul maturizării sale psihice și fizice ci și de maturitatea socială.
Aceste nivele optime de dezvoltare, se exprimă, în termeni pedagogici, în ceea ce numim ,,aptitudine de școlaritate’’sau,,maturitate școlară’’stare bio-psiho-socială condiționată de factori genetici și socio-culturali. Aptitudinea de școlaritate exprimă nivelul dezvoltării psihogenetice, și social morale și afective, particularitățile psihoindividuale care asigură integrarea flexibilă a copilului și adaptarea lui la noul rol, acela de școlar. Dobândirea acestui nivel optim în evoluția psihologică a copilului este rezultatul educației în familie și în grădiniță, este opera mediului socializator și educațional asigurat de părinți.
3.CLIMATUL FAMILIAL ȘI AUTORITATEA PĂRINȚILOR
Climatul familial este una din variabilele esențiale ale mediului familial, cu efecte deosebite pe planul educației copilului.
Ce este climatul familial ? El desemnează o stare de spirit, o stare mentală, emotională și atitudinală care domnește în cadrul familiei, starea se răsfrânge pozitiv sau negativ, asupra educației copilului. El se concretizează în ceea ce se numește, în termeni educaționali atmosfera, moralul grupului familial. Climatul este influențat de numeroși factori. Enumerăm câțiva dintre ei :
-receptivitatea și gradul deschiderii culturale a familiei spre societate și integrarea în atmosfera ei;
-valorile morale, sociale, culturale și religioase care stau la baza familiei;
-tipul familial (cu două sau mai multe generații);
-caracteristicile de personalitate ale părinților ;
-numărul, vârsta și preocupările copiilor ;
-natura și moralitatea relațiilor dintre părinți și ceilalți membri ai grupului, gradul de coeziune și perspectivele ;
-tipul de disciplină și autoritatea părinților și atitudinea familiei față de conduita copiilor ;
-condițiile materiale, gradul de confort etc.
Evident nu toți factorii enumerați mai sus au aceleași forțe de influențare a climatului familial.
Tipologia relațiilor din familie.
În analiza structurii relaționale a familiei sunt identificate două aspecte:
a. unul cantitativ care se referă la numărul membrilor familiei și implicit la numărul posibil de schimburi relaționale și educaționale.
b. unul calitativ care privește natura și caracteristicile relațiilor și a efectelor lor.
Cercetarea pedagogică și pedagogia socială au identificat și descris două tipuri de relații la nivelul familiei:
1.Relații verticale stabilite între generațiile care compun familia (părinți-copii; bunici-copii; părinți-bunici ).
2.Relații orizontale care se stabilesc între membrii aceleiași generații (între părinți, între copii).
Cercetările lui P.Osterrieth și ale lui R.B.Cattell au relevat că într-o familie completă, cu patru copii, repartizați egal pe sexe, pot fi identificate 14 situații relaționale diferite; relații de la tată la mamă, relații de la mamă la tată, relații de la tată la fiu, relații de la fiu la tată, relații de la fiu la mamă, relații de la tată la fiică, relații de la fiică la tată relații de la frate la soră, relații de la mamă la fiică,relații de la fiică la mamă, relații de la mamă la fiu, relații de la soră la frate, relații de la frate la frate, relații de la soră la soră.
Acest sistem de relații constituie un eșantion reprezentativ pentru a evidenția funcția socializatoare a familiei. Compozițiile familiale diferite vor determina și structuri relaționale diferite. Evident și familiile compuse din părinți și cel puțin doi copii oferă un cadru relațional favorabil educației și socializării. O situație specială o prezintă familiile cu un singur copil. Structura relațională și experiența socială sunt restrănse și se răsfrâng asupra climatului și a educației în familie. Copilul unic, de obicei are un regim de supraprotecție afectivă, este izolat, nu-și trăiește copilăria, nu cunoaște experiența celor de vârsta lui. Părinții îi limitează libertatea de acțiune, îi dirijează toate comportamentele, iar rezultatele acestei supraprotecții și izolare se manifestă în faptul că astfel de copii sunt capricioși, egoiști, nesociabili, temători fată de nou și necunoscut, au o cunoaștere nesatisfăcătoare asupra realității sociale, au dificultăți de acomodare.
Ajuns la școală, un asemenea copil va intâmpina dificultăți de adaptare școlară, în planul performanțelor la învățatură, se va integra greu și cu mare efort în grupurile școlare, sociale, în microgrupurile de prieteni.
Aceste realități pedagogice și educaționale trebuie cunoscute atât de cadrele didactice cât și de părinți.Cadrul didactic, fie învățător sau diriginte, trebuie să cunoască climatul familial și în funcție de realitățile constatate să-și aleagă și să adapteze metodele și strategiile educaționale de influențare pedagogică, în concordantă deplină cu aceste realități.
Învățătorul trebuie să intuiască climatul familial în care trăiește copilul-elev și în funcție de aceasta să propună măsuri pedagogice diferențiate, speciale și eficiente pentru îmbunătățirea climatului familial și a conduitei copilului cu școala, cu colegii și prietenii.
O altă situație deosebită o constituie familia prea numeroasă, cu un număr mare de copii. În aceste situații, relațiile dintre părinți și copii dobândesc valențe noi și nu întodeauna pozitive.Climatul afectiv este relativ sărac, apar fenomene de gelozie, concurență afectivă, frustrare, aspecte care se accentuează în condițiile materiale sărace ale părinților. Aceștia nu pot oferi copiilor cele necesare vieții modeste. În astfel de familii copiii mai mari devin intermediari între frații lor mai mici și părinți.Un asemenea climat familial, din punct de vedere educațional, oferă bogăție și diversitate relațională, ceea ce favorizează socializarea rapidă și dezvoltarea unor calități de personalitate pozitive favorabile unei bune integrări sociale.
Familiile compuse din două sau mai multe generații sunt acelea care cuprind pe lângă părinți și copii și bunici sau alte rude. Aceste familii, mai ales în condițiile social-economice de astăzi, nu apelează la sprijinul instituțiilor preșcolare pentru educația copiilor lor, sau o fac cu cel mult un an înainte de intrarea acestora în școală. Bunicii sunt cei care se ocupă de educația copiilor. Pe lângă aspectele educaționale pozitive pe care le îmbracă sistemul interrelațional dintre vârstnici și copii, bunicii sau rudele în vârstă propun copiilor modele umane uneori depășite, atitudini contradictorii, toleranță excesivă și permisivitate, ceea ce influențează negativ sau parțial negativ educația și socializarea copiilor.
Cercetările lui Leon Topa au stabilit existența a trei tipuri de familii sub raport educațional:
1.Familii educogene care asigură condiții favorabile educației copiilor, manifestă un climat relațional și afectiv stimulator, se preocupă intens și sistematic de educația și socializarea copiilor, se informează pedagogic și colaborează permanent cu școala.
2.Familii satisfăcătoare din punct de vedere educațional, sunt acele familii care asigură un minim de condiții obiective și subiective realizării educației în familie. Totuși, în aceste familii preocuparea educațională nu este sistematică, ci spontană. Părinții acestor familii se interesează doar atunci când apar probleme școlare, sociale și afective.Familiile din această categorie colaborează cu școala doar atunci când sunt chemate de învățător sau diriginte, când copiii lor au comis fapte antisociale, au frecvență și note slabe.
3.Familii nesatisfăcătoare sub raportul educațional. Aceste familii se caracterizează prin permanente stări conflictuale între părinți, între părinți și copii. Sunt familiile dezorganizate cu carențe culturale și educative care favorizează insuccesul școlar.
Oferind copilului un climat de profundă securitate în condițiile căruia se poate dezvolta în mod armonios, grupul familial conferă totodată copiilor un ideal de sine, o imagine liniștitoare a propriului eu. Îndeplinirea în bune condiții a funcțiilor familiei, manifestarea plenară a acestora înseamnă de fapt îndeplinirea adecvată a procesului de educație și socializare, fără nici un fel de perturbări.
Familia unită, care prezintă conduite armonioase ale membrilor săi, este capabilă să asigure un climat educațional favorabil formării conduitelor normale și pozitive ale copilului. Când unele funcții ale familiei sunt deteriorate sau absente, apar traume sufletești pe care copilul le resimte în modul cel mai acut cu putință la nivelul conștiinței sale morale în curs de formare.
Făcând o analiză a familiilor din care provin cei 17 copii din clasa a II-a de la școala Generală Săgeata, județul Buzău, din punctul de vedere al climatului educațional favorabil am constatat următoarele:
familii educogene-3
familii satisfăcătoare din punct de vedere educațional-4
familii nesatisfăcătoare din punct de vedere educațional-10
Aceasta situație evidențiază faptul că cei mai mulți părinți acordă un sprijin relativ sau deloc aspectelor educative în rândul familiior. De asemenea, investigația pedagogică făcută se corelează cu o alta cercetare întreprinsă, referitore la tipologia relațiilor din familie, și ne arată obiectivele care trebuie să stea în atenția învățătorului privind optimizarea formelor de colaborare între școală și familie și, prin aceasta, creșterea rolului educativ al mediului familial.
În cadrul aceleași cercetări pedagogice referitoare la structura, tipologia relațiilor și a condițiilor materiale ale copiilor de la aceeași clasă sau evidențiat următoarele aspecte social-pedagogice :
familii cu 1 copil-4
familii cu 2 copii-6
familii cu 3 copii-3
familii cu 4 și mai mulți copii-4
Situația prezentată mai sus arată că familiile sătești au cel puțin un copil, dar cele mai multe trei sau chiar patru copii. Această componentă asigură un sistem de interrelaționare favorabil educației, asimilarea prin imitație de la cei mai mari a anumitor conduite, mentalități, stări de spirit favorabile socializării și educației.
Un aspect al cercetării l-a constituit tipologia relațiilor din familiile sătești.Astfel :
familii formate din părinți și copii-4
familii formate din părinți, copii și bunici-7
familii formate dintr-un singur părinte și copii-3
familii formate din bunici și copii( copii abandonați)-3.
Rezultatele prezentate arată că și în mediul sătesc sunt familii dezorganizate, copii abandonați, ceea ce crează multe probleme educaționale atât la nivelul familiei cât și în activitatea de învățare.Fără a detalia aceste aspecte menționez că în activitatea cu copiii proveniți din familii dezorganizate și abandonați m-am orientat pe un ajutor substanțial din partea învățătorului pentru a suplini lipsa părinților, a condițiilor materiale și a-i ajuta în pacurgerea cu rezultate satisfăcătoare a procesului de învățare.
Realizând o investigație complexă asupra condițiilor materiale pe care familiile sătești le oferă copiilor din școala primară, fără a aprofunda datele, rezultatele se prezintă astfel :
condiții materiale foarte bune-2
condiții materiale bune-2
condiții materiale modeste-10
condiții materiale slabe (sărace)-2
condiții materiale foarte sărace-1
Și aceste rezultate pun în lumină faptul că mediul material de care dispun elevii unei școli sătești este în general modest, cu tendințe spre foarte slabe sau chiar lipsiți de condiții materiale. Evident, asemenea condiții influențează negativ obținerea unor rezultate școlare bune sau foarte bune.
Ancheta întreprinsă în rândul familiilor elevilor clasei a II-a de la Școala Generală Săgeata a determinat obiectivele și dimensiunile de conținut ale colaborării între învățător și părinți.
Autoritatea părinților
Unul din indicatorii semnificativi ai climatului familial îl reprezintă autoritatea părinților. Autoritatea nu este doar o problemă a educației în familie ci a educației școlare în general. Este o greșeală tendința unora de a reduce educația în familie la problema autorității părinților și a formelor ei. Este adevărat, însă, că problema autorității este implicată în toate aspectele educației în familie. Fără autoritate, educația în familie și educația în general ar fi de nerealizat.
Ce este autoritatea ? Autoritatea este un raport psihosocial între părinți și copii care generează un comportament social de ascultare și de supunere.Autoritatea se exprimă în ansamblul de atitudini fată de copii, este un mijloc de influențare și dirijare a comportamentului lor. Ea se poate manifesta spontan sau deliberat. Deținătorul autorității în familie este tatăl, mama având un rol preponderent afectiv în cadrul relațiilor familiale. Adevărata autoritate este indivizibilă și se întemeiază pe unitatea de opțiune și acțiune a celor doi părinți. Nu trebuie acceptate două autorități-una a mamei și alta, diferită, a tatălui.Divergența de autoritate a celor doi părinți generează efecte nocive: oportunism, individualism, minciună, neîncredere.
În urma cu 2000-2500 ani, familia romană se întemeia pe ideea de putere a lui ‚,pater familia’’ care avea drepturi despotice asupra membrilor familiei; drepturi care în unele privințe depășeau chiar puterea unui monarh. După legea celor 12 tabele( prima legislație scrisă la romani publicată în anul 450 i.e n. și gravată pe 12 tabele de Prantz ) tatăl putea să-și vândă copii sau chiar să-i omoare.
Cercetările în acest domeniu, realizate după anul 1900, arata că autoritatea se poate întemeia, fie pe seama represiunii și a violenței ei, în acest caz avem de-a face cu o autoritate represivă și formală, fie pe prestigiul, competență științifică, profesională și morală a părinților, pe știința acestora de a se purta cu copiii, de a stabili contacte relaționale, de a cere și impune și, în acest caz avem de-a face cu autoritatea reală, funcțională și educativă.
Acest ultim mod de autoritate (reala) izvorăște din calitățile și prestigiul real, din imaginea luminoasă pe care o oferă și copii din atitudine firească, egală, echilibrată, nefalsificată,plină de respect și dragoste reciprocă.
Practica educațională confirmă teza științifică că autoritatea se exprimă în atitudini și comportamente care se distribuie pe un ecart care variaz de la autoritarism (conduită despotică și represivă ) până la permisivitate și toleranță excesivă. Pentru a asigura un succes real educației în familie este nevoie ca parinții să găsească un echilibru al autorității, această autoritate fiind o rezultantă a structurii, tipologiei și formulei familiale.
Autoritatea părinților reflectă, așa cum s-a mai spus, structura familiei, nivelul de cultură, calitățile psihopedagogice ale părinților și concepția lor despre educație și puterea ei. Ea trebuie să fie o atitudine de durată, nu tendințe sau impulsuri de moment. Adevarăta autoritate este firească și exprimă comportamentul obișnuit al părinților. ,,Firescul relației de autoritate dintre părinți și copii este o caracteristică esențială a acesteia’’.(E. Paun)
Acest firesc se exprimă prin atitudini ca; fermitate – nu asprime, competență, luciditate, siguranță, consecvență, coerență logică în comportamente și în cerinte, dragoste pentru copii, flexibilitate, adaptare spre dialog, spirit de dreptate, încredere etc. Adevarata autoritate exclude oscilația și instabilitatea comportamentală, neîncrederea și violența, brutalitatea și respingerea etc.,conduite cu efecte neașteptate asupra climatului din familie și a educației, în ultimă instanță defecte ale părinților care vor lăsa urme negative asupra personalității copiilor.
Așa cum probează practica educatională și în general cercetările în acest domeniu, una din cele mai grave greșeli ale părinților și de formarea sensului autentic al autorității este autoritarismul. Autoritarismul, cu dreptul la bătaie, se exprima în autoritate excesivă, violență despotic, ceea ce este de fapt ,, o criză ’’ de autoritate. Consecințele negative ale unui asemenea comportament se exprimă în dereglarea climatului familiei, stări tensionale, blocaje, disfuncții ale comunicării dintre părinți și copii, stării de insatisfacții etc. Acest tip de autoritate generează timiditate excesivă, instabilitate comportamentală, limitarea autonomiei social-cognitive.Activitatea practică pune în evidență suficiente exemple ale consecințelor autoritarismului-inhibiția comportamentală a copilului însoțită de dificultăți de integrare socială sau scolară, lipsa inițiativei etc.
Opus autoritarismului este permisivitatea sau toleranța excesivă.Permisivitatea duce la degenerarea și destructurarea relațiilor și a climatului educativ în familie. Ea se concretizează în incapacitatea părinților de a se raporta adecvat la copii. În acest context, părinții abdică de la rolul lor. Ei câștigă atenția și stima copiilor prin cedări succesive și încălcări regulate a unor limite care trebuie să existe între părinți și copii. Părinții devin ,, slugile copiilor’’. Uneori autoritarismul și permisivitatea se împletesc; părinții amândoi ori unul dintre ei trec cu ușurință de la o conduită la alta. Lipsit de repere stabile, de securitate și certitudini necesare, copilul sfârșește prin a fi și el un instabil și a dobândi un comportament caracterizat prin disimulări și dedublări ale personalității. Literatura pedagogică de specialitate, prelucrarea lui R.Vicent ,, cunoașterea copilului’’ ne oferă descrierea mai multor tipuri de conduite (autoritate) inadecvate sub raport educativ.
-Tatăl dominator. Autoritatea sa este expresia unei personalități puternice și exigente. El cere întotdeauna să fie ascultat și respectat, nu acceptă să fie contrazis, hotărăște singur pentru întreaga familie. Principalele efecte educative ale unei asemenea autorități sunt; timiditatea, supunerea, inhibiția, absența autonomiei, frecvente eșecuri școlare și sociale.
-Tatăl,,tiran’’. Este de asemenea o autoritate excesivă, dar oscilantă. O asemenea persoană dovedește o personalitate slabă, care își mascheză slabiciunile prin izbucniri, uneori aberante, de autoritate. Efectele educative se manifestă în : inhibiția copiilor, teamă, nervozitate accentuată, instabilitate, izbucniri agresive bruște, incapacitate de autodepășire și autocontrol. Mai târziu, când copilul va crește, pot să apară stări conflictuale între el și tatăl său generate de comportamentul tiranic din copilărie.
-Tatăl prieten. El nu supralicitează autoditatea, ci caută să capteze stima copiilor săi. Tatăl prienten este în general agreat de aceștia, dar datorită încălcărilor regulate ale unor limite, care, totuși, trebuie să existe între copii și părinți, influiența sa asupra copiilor este nesemnificativă. Relația lor, care practică un asemenea tip de autoritate, se bazează uneori pe un soi de complicitate ce poate genera comportamente necorespunzătoare mai târziu.
-Tatăl ,,bomboană’’.El preia, într-un anumit fel, funcții ale rolului mamei. Este un fel de mamă de-a doua. Efectul cel mai vizibil al acestei autorități este răsfățul și lipsa de voință a copilului.
-Tatăl demisionar.Este tatăl care abdică de la propriul rol. Este mult absent de acasă. El cere să nu fie deranjat și este incapabil să exercite vre-un control asupra copiilor. Acest tip de părinte nu este agreat de copii, ei preferând chiar un tată mai autoritar dar care să fie realmente prezent în familie.
Corelând trăsăturile climatului familial cu tipurile de autoritate parentale, cercetări psihologice și sociologice au ajuns la concluzia că gradul de control exercitat și maniera – afectivă sau ostilă – în care este executat sunt esențiale pentru formarea comportamentului, ca parte principală a procesului de socializare. părinții foarte autoritari și totodată afectuoși au, în general, copii bine socializați din punct de vedere moral, dar care tind a fi mai putin independenți, creativi și deschiși din punct de vedere social, decât cei cu părinți afectuoși și mai puțin autoritari. Cei mai maturi copii din punct de vedere moral sunt cei ai căror părinți exercită o autoritate moderată într-un climat familial afectiv.
O altă dereglare care poate apare în mediul familial este legată de manifestarea afectivității față de copii. Pe bună dreptate s-a spus ca aspect afectiv al mediului familial constituie,,atât forța cât și slăbiciunea ei’’.
Afectivitatea este strâns legată de atitudinille copilului precum și de defectele lui. Andre Berge arată într-un studiu cu titlul,,Defectele copilului’’că acesta (copilul) ar manifesta următoarele defecte :
a.Defecte sâcâitoare, exprimate prin agitația permanentă, încetineală în tot ceea ce face,spirit de împotrivire ( negativism, nesupunere, furie), dependența totală de adult.
b.Defecte umilitoare exprimate prin obrăznicie, lene, dezordine, murdărie, lipsa de îngrijire, purtări urâte în diverse împrejurări. Aceste defecte sunt umilitoare atât pentru cel ce le face cât și pentru părinții acestuia.
c.Defecte respingătoare : răutatea, gelozia, hoția, tulburări sexuale.
d.Defecte indiferente : egoismul, orgoliul, arivismul, curiozitatea, plictiseala, lăcomia etc. Aceste defecte pot influența în mod pozitiv sau negativ climatul familial și pot genera un anumit tip de autoritate din partea părinților cu scopul de a înlătura sau estompa.
Climatul afectiv al familiei poate fi :
Climat normal. Normalitatea climatului afectiv al familiei este greu definit în termeni psihopedagogici, ea depinde de caracteristicile particulare, proprii unei familii și ale membrilor ce o formează.
Climat supra protector ( sau supra afectiv ).
Climat subprotector ( subafectiv ).
Foarte rare sunt situațiile de neutralitate afective. Dintre cele anormale, cel mai adesea este întâlnit climatul supra protector, ce se reflectă în protejarea și izolarea excesivă, sufocarea și iubirea tiranică, devoratoare. În cadrul climatului supraprotector domină toleranța și răsfățul, satisfacerea tuturor plăcerilor și a dorințelor. Copilului îi sunt interzise orice asumare de roluri și responsabilități. Părinții fac totul. Cosecințele negative ale acestei supraprotecții afective sunt : stângăcia relațională, dependența de alții, lipsa autonomiei. Starea anormală afectivă este determinată de cele mai multe ori de conduita mamei. Ce nu deosebește dragostea maternă-normală de cea anormală, abuzivă. Dragostea normală servește copilului (dragostea captativă).
Copilul crescut în condiții afective anormale devine egoist și se va adapta greu social. În școală se simte părăsit afectiv iar fenomenul de ,, înțărcare afectivă ’’ (ieșirea progresivă de sub tutela afectivă a părinților se realizează mai greu, se prelungește mult, determinând dificultăți de adaptare școlară.
Este necesar ca familia să-și cenzureze comportamentele afective și să realizeze o distribuție corespunzătoare a acesteia față de toți membrii familiei. Familiile dezorganizate, dezarmonice au efecte negative în domeniul educației copiilor. Cele dezmembrate, separate prin divorț, sunt caracterizate printr-un climat tensionat, de insecuritate afectivă, stări de neliniște, instabilitate comportamentală, trăiri și atitudini contradictorii. Conduita copilului se desfașoară de la timiditate la agresivitate, fiind lipsită de unitate și coerentă psihologică și însoțită uneori de delicvențe socio-morale. Aceste fenomene pot exploda oricând. Situațiile educaționale negative amintite mai sus pot fi prevenite prin măsuri pedagogice ale părinților. Climatul familiei se modifică în parte odată cu evoluțiile în vârsta ale membrilor ei. El este, în ultima instanță, o emanație originală a fiecărei familii.Climatul,,bun’’sau,,rău’’poate fi definit nu în general, ci în raport cu situația familială care poate fi sau nu educogenă. Copilul trebuie să simtă în atitudinea părinților că aceștia îl iubesc, îl respectă, dar ca nu-i vor îngădui orice comportare, orice capriciu.
Literatura psihopedagogică, evidențiind rolul negativ al educației în familie generată de familiile dezorganizate, arată că tinerii și adolescenții manifestă reacții de apărare exprimate în manifestări afective, caracterologice, cognitive și psihosociale. De asemenea, educația copiilor și a tinerilor este influențată puternic de grupurile de prieteni. La vârsta copilăriei grupurile se organizaeză spontan, au un caracter temporar, fragil și superficial și, în general, sunt orientate spre joc. La vârsta adolescenței sunt constituite pe intimitate și seriozitate, pe relații de prietenie și camaraderie și ele marchează puternic personalitatea copilului. Ele oferă posibilitatea satisfacerii nevoilor și a trebuințelor sociale și afirmarea capacităților și aspirațiilor.
Îndrumate cu grijă de către părinți și educatori, grupurile de prieteni au un rol benefic în educația și socializarea copiilor și a tinerilor.
4.FACTORII DE NATURĂ FAMILIALĂ IMPLICAȚI ÎN COMPORTAMENTUL DEVIANT AL MINORILOR.
Atitudinea „rece, indiferentă”a părinților, manifestată chiar față de copiii de vârste foarte mici, atitudinea „tiranică”,atmosfera conflictuală și perturbările climatului moral din familie ori dezorganizarea familiei (privită sub unghiul factorilor perturbatori și ai climatului disfuncțional care a determinat-o ), au repercursiunile lor asupra socializării ambivalente ( duplicitare ) sau discordante a minorilor și tinerilor. Desigur influența factorilor perturbatori ai comportamentului, inclusiv a celor delictogeni familiali, trebuie privită în intercondiționarea lor multiplă cu factorii extrafamiliali și cu factorii psihoindividuali ai minorilor și tinerilor. Climatul familial în care copilul se formează contează foarte mult pentru viitorul adult în devenire. Factorii de factură familială implicați în etiologia comportamentului deviant al minorilor sunt :
divergența metodelor educative și lipsa de autoritate a părinților.
Pentru echilibrul psihic al copiilor și tinerilor, pentru structurarea trăsăturilor pozitive de caracter și a conduitei morale a acestora, un rol esențial îl deține climatul de înțelegere între părinți privind metodele educative și atitudinile față de diferite acte săvârșite de minori sau tineri. Divergența punctelor de vedere ale părinților privind educația copiilor, și neconcordanța metodelor disciplinare pot deruta copilul, întrucât acesta simte în anturajul familial lipsa unității de opinii și de cerințe, lipsa unității în întelegerea noțiunilor de bine și rău, pretenții diferite privind respectarea unor reguli, precum și modalitatea de manifestare a autorităților părintești. Părinții care nu se pun de acord în cadrul familiei, privind atitudinea ce trebuie adoptată față de diferite conduite ale copilului, chiar față de capriciile sale, pot contribui la constituirea unui mediu „patogen” pentru acesta. Dacă divergențele continuă și mai târziu, în față micilor delicte pe care, întâmplator, le face copilul, se poate ajunge la o adevarată „predispoziție” la delicvență. Această situație impune ca, în cadrul vieții familiale, copiilor și tinerilor să li se clădească o rezistență optimă la frustrare, ceea ce presupune, printre altele evitarea unui climat supra protector și a satisfacerii tuturor capriciilor, precum și crearea unui climat coerent în care minorii să simtă că „legea” există atât pentru ei cât și pentru adulți. Una dintre cele mai importante sarcini parentale –arată H.P. Mussen, J.Conger și J.Kagan (1970)-constă în a-l învăța pe copil să suporte frustrația și conflictul si, totodată, să se comporte adecvat în raport cu ele, pentru a se evita formarea și exacerbarea unor trebuințe egoiste, care declansează în unele cazuri acte infracționale și impiedică adaptarea personalității la cerințele sociale. În cazul unui procentaj destul de ridicat de delincvenți minori (40-50%) s-a constatat existența unei atitudini supraproctetoare și excesiv de afectuoasă din partea mamei, aceasta manifestând o dragoste nelimitată, fără să-și dea seama că astfel își poate pierde autoritatea în fața copiilor, și, totodată, le poate perturba maturizarea socială. De asemenea, s-a constatat și o atitudine supraprotectoare din partea tatălui la aproximativ 30% dintre delicvenți.(R.Mucchielli,1981).
Mai mulți cercetători (Mucchielli, Vincent, Osterrieth),mergând, adesea, de la o concepție psihanalitică spre o concepție interacționistă analizează, cu finețe, repercursiunile diferitelor tipuri de atitudini parentale asupra structurării personalității copiilor și asupra conduitei acestora. De exemplu, R.Mucchielli prezintă într-un tabel sintetic, diversele consecințe negative ale atitudinilor și comportamentelor tiranice, hiperindulgente, indiferente sau instabile ale tatălui relaționate cu cele ale mamei, asupra devenirii copilului, pornind de la o concepție psihanalitică. Autorul citat mentionează și posibilele consecințe negative, asupra conduitei minorilor, ale eșecului identificării cu unul dintre părinți sau cu un substitut al acestora.
Carențele de autoritate ale părinților decurg, adesea, din insuficienta supraveghere sau din lipsa totala, a minorilor. De fapt, lipsa de supraveghere este factorul cu cel mai mare grad de incriminare în delicvența juvenilă, indiferent de tipul familiei (așa-zis organizată, dezorganizată, reîntregită). Lipsa de supraveghere și îndrumare se asociază, în epoca actuală, cu aspecte noi, legate de precocitatea tendinței spre independență a preadolescenților și adolescenților, sub influența unor relații extrafamiliale și a unor factori. Scăpați din raza controlului și de sub supravegherea părinților, copiii pot ajunge ușor sub influența unor grupuri delictogene.
Principalele repercursiuni ale climatului educativ familial asupra structurării personalității copiilor pornind de la lucrările lui R.Mucchielli, R. Vincent și P.Osterrieth sunt schițate grafic în anexe( 1,2,3).
b.atitudinea „rece-indiferentă” a părinților.
În timp ce atitudinea supraprotectoare a părinților nu permite o suficientă individualizare și autonomie a copiilor și tinerilor și nu le dezvoltă capacitatea optimă de rezistență la frustrare, atitudinea „rece-indiferentă” nu creează premisele necesare formării emoțiilor, sentimentelor simpatetice și atitudinilor pozitive față de adulți și față de societate, ducând în numeroase cazuri la instalarea unei agresivități latente. Preadolescenții și adolescenții „respinși” de părinții lor au tendința de a manifesta în mai mare măsură tulburări comportamentale, concretizate în diferite acte infracționale, decât minorii și tinerii îndrumați atent și cu afecțiune de către părinți. Observarea sistematică a unor loturi de copii „respinși” și a unor loturi de copii „acceptați”și îndrumați de părinți, arată că ceea ce-i deosebește semnificativ pe copiii „respinși” de ceilalți copii este instabilitatea emotivă, iritabilitatea, neglijența în ținută și în activitate, indiferența față de școală și o serie de atitudini antisociale. La școală, copilul „respins” de părinți este brutal, nu suportă să fie pus în inferioritate la joc, este inchis în sine, nu se destăinuie, este neîngrijit și este respins de către colegi. Nefiind aceptat nici acasă, nici la școală, copilul caută un grup unde să se simtă acceptat, grup care de multe ori este delictogen. Față de răceala afectivă și față de antipatia pe care simte că părinții o manifesta față de el, copilul reacționează tot prin antipatie și agresivitate. Aceasta face ca preadolescentul și adolescentul să aibă relații dereglate cu părinții, să nu le ceară sfatul, să nu-și împărtășească niciodată problemele cu ei. Mulți delicvenți mărturisesc deschis sentimentele lor ostile față de părinți, simțind că, mai ales tatăl lor este inadecvat pentru a fi luat drept model. Atitudinile de respingere și insuficienta îndrumare paternă resimțită de copii, în cazul unor părinți „demisionari”,este considerată de majoritatea cercetătorilor drept o cauză a disocialității și a delicvenței minorilor și tinerilor.(anexa 3)
c.atitudinea autocrată, „tiranică”a părinților.
Din dorința de a impune o disciplină foarte severă și strictă, unii părinți- mai ales dacă și prin firea și temperamentul lor au tendințe dominatoare-ajung să aibă o atitudine autocrată, rigidă, „tiranică” în raporturile cu copiii și, în general, cu tțti membri familiei. Datorită măsurilor disciplinare brutale, copiii unor părinți prea autoritari, cu atitudini autocrate, se vor supune față de părinți, dar vor manifesta ostilitate și agresivitate latentă care se va concretiza în atitudinea față de ceilalți. Astfel, copilul unui tată cu atitudini autocrate, „ tiranice”, va fi adesea nervos, instabil afectiv, cu explozii agresive. Un copil care se simte frustrat de dragostea paternă, care se simte respins de tatăl său și care adesea este chiar maltratat de acesta, va învăța modul de a reacționa agresiv, dar obiectul agresivității sale va fi nu numai persoana tatălui, ci toți deținătorii autorității (școlare, ai ordinii publice etc ). Recunoașterea acestui fapt este deosebit de importantă pentru cei ce se ocupă de reeducarea unor minori și tineri care, și în condițiile recluziunii în centrele de reeducare sunt nesupuși, neascultători și chiar agresivi. Cercetările efectuate de V. Dragomirescu arată că 72% dintre delicvenții minori provin din familii care apelau la o disciplinare dură, strictă sau haotică. Ancheta socială efectuată de A. Bandura confirmă faptul ca adolescenții agresivi provin din familii în care părinții înșiși sunt agresivi și, firește, metodele disciplinare sunt neadecvate, fiind deseori brutale. Studiile privind relațiile dintre tatăl „ tiran” și adolescenți menționează faptul că adeseori pot avea loc conflicte care pot sfârși printr-o ruptură a relațiilor cu părinții și fuga de acasă a adolescentului, precum și prin vagabondaj. Desigur, fuga de acasă și vagabondajul au și ele o determinare multicauzală cumulativă și nu se rezumă doar la atmosfera „tiranică” din unele familii. Dar și acest factor trebuie luat în seama, deoarece fuga de acasă și vagabondajul sunt periculoase, fiind „anticamere ale delincvenței”.
d. atmosfera conflictuală și perturbarea climatului moral al familiei
Copiii sunt ca niște seismografe sensibile care înregistrează și trăiesc intens chiar și cele mai mici neînțelegeri între părinți, și cu atât mai mult certurile și violențele ce se pot manifesta în unele familii.
Climatul socio-afectiv și moral al familiei este mult mai perturbat atunci când în familie sunt cazuri de alcoolism, de imoralitate și de antecedente penale, favorizând alunecarea minorilor și tinerilor pe panta delincvenței. Cercetările arată că alcoolismul în familiile din care provin delincvenții se manifesta într- o proporție de aproximativ trei ori mai mare decât în familiile nedelincvenților. E. Zabczynska (1977) a studiat un lot de 100 de minori care au săvârșit furturi și, printre alte perturbări, a găsit în 70% din cazuri acoolism în familiile delincvenților respectivi. Carențe morale ale familiiei au fost găsite într- o proporție de 61% la delincventele prostituate. Asfel, în 73% din cazuri carențele morale se datorează comportamentului imoral al mamei, iar în 27% din cazuri se datorează comportamentului tatălui. Imoralitatea în mediul familial a dus la alcoolismul minorelor, la prostituție și la diferite infracțiuni grave.
Din cele arătate mai sus rezultă că familia-prin comportamentul membrilor săi- este un cadru de referință și servește drept exemplu, drept „ model” pentru copii și tineri. Aceasta, cu atât mai mult cu cât dintre toate formele de influențare externe care stimulează imitația și învățarea observațională, cele ale mediului familial sunt mai puternice și mai frecvente. În același timp minorii proveniți din familii cu perturbări ale climatului moral, socio-afectiv și cu atmosferă conflictuală se pot asocia mai usor grupurilor delictogene, fixându-și „valențele” specifice comportamentului antisocial.
dezorganizarea familiei
După cum rezultă din datele statistice ale unor cercetări, dificultățile și greșelile de educație care pot duce la o insuficientă socializare sau la o socializare discordantă a minorilor se pot manifesta- din multiple cauze- mai ușor sau mai frecvent în cazul familiilor dezorganizate. Creșterea procentajului familiilor cu o compoziție perturbată se accentuează pe măsură ce grupul studiat cuprinde cazuri mai grave de delincvență. Desigur, dezorganizarea familiei nu trebuie considerată aprioric drept un factor cauzal al delincvenței juvenile, ci numai în măsura în care împiedică îndeplinirea unora dintre funcțiile sale privind organizarea vieții și educarea copiilor și tinerilor. Așa se întâmplă de exemplu în numeroasele cazuri în care divortul părinților este o consecință a unui climat familial socio-afectiv perturbat, cu certuri, conflicte violențe, imoralitate etc. În general, datele statistice privind implicarea dezorganizării familiei printre factorii cauzali ai delincvenței juvenile relevă procentaje cuprinse între 25-60%, pe primul loc fiind dezorganizarea familiei prin divorț.
Influența factorilor delictogeni familiali trebuie privită în intercondiționarea multiplă cu factorii extrafamiliali și cu cei psihoindividuali ai minorilor și tinerilor. Deci, este important să se analizeze influența tuturor agenților socializării minorilor și tinerilor.
CAPITOLUL II
CONȚINUTUL ȘI DIMENSIUNILE EDUCAȚIEI ÎN FAMILIE
Educația în familie are un caracter multilateral, ce vizează în esență realizarea tuturor componentelor dezvoltării multilaterale ale personalității. La nivelul familiei se îmbină firesc formele de influențare spontană cu cele sistematice și deliberate. Nu puține sunt cazurile, însă, în care influențele educative sunt lipsite de organizare și coerentă, necontrolate și fără metode pedagogice eficiente. Conținutul educației în familie, așa cum rezultă din experiența pedagogică de până acum, se structurează pe dimensiunile laturilor educației, puse în evidență și descrise de pedagogul francez Rene Hubert.
1.EDUCAȚIA INTELECTUALĂ ÎN FAMILIE. Aceasta dobândește atât virtuți informative cât și formative.La nivelul famiilior aspectele formative trebuie să aibă un caracter dominant. Famiilor organizate, cu un anumit grad de cultură și care manifestă interes pentru educația copiilor, le revine sarcina de a se constitui într-un mediu cultural și un exercițiu intelectual. Ele trebuie să înlesnească dezvoltarea generală a copiilor, pregătindu-i într-un mod sistematic pentru școală. Un motiv în plus al acestei preocupări, pentru această categorie de părinți, trebuie să-l constituie rezultatele cercetărilor de psihologie genetică care evidențiază faptul că achizițiile intelectuale din primii ani de viață în privința dezvoltării inteligenței, a gândirii, a imaginației, a limbajului sunt fundamentale și joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea personalității copilului în perioadele care urmează. Climatul familial, numărul, diversitatea și calitatea stimulenților cognitivi, generați de schimbul informațional și de comunicarea dintre părinți și copii, constituie un mediu favorabil dezvoltării intelectuale.Climatul cultural din familie influențează gustul pentru cultură; nivelul și bogația noțiunilor cu care operează membrii familiei și influențează limbajul și corectitudinea comunicării și determină un interes sporit pentru școală. De asemenea, același climat cultural optim stimulează maturitatea, formarea și dezvoltarea unor procese psiho-cognitive precum: percepția, reprezentarea, gândirea, memoria, atenția, imaginația; dar și a unor procese afectiv volitive, trăsături de personalitate și caracter.
1.a.-Asimilarea limbajului.Achiziționarea limbajului are anumite caracteristici dependente de stadiile psiho-genetice ale copilului. Cele mai importante caștiguri, pe linia dobândirii limbajului, se manifestă la copiii între 0 și 3 ani și 6 luni. Copiii de această vârstă interiorizând puțin limbajul, acesta contribuie la structurarea gândirii. El devine element socializator prin schimburile pe care le prilejuiește, prin noțiunile pe care le exprimă și a căror natură este culturală. Limbajul este principalul mijloc de transmitere a culturii și de integrare a copilului în cultura și societatea careia îi aparține. Achiziționarea limbajului are o importață psihologică, dar și una socio-culturală, de mijlocitor al contactelor și acomodărilor reciproce ale copilului cu mediul său. Limbajul asigură adaptarea individuală la mediul și adaptarea mediului la nevoile individului. El asigură lărgirea sferei de cunoaștere și de asimilare a realității. Educația limbajului în familie este privită atât sub aspectul bogăției și preciziei vocabularului cât și sub raportul însușirii corectitudinii exprimării. Însușirea vocabularului este influențată în mod decisiv de metodele oferite de mediul familial.Asimilarea vocabularului, bogăția semnificațiilor și precizia utilizării noțiunilor, a cuvintelor este puternic determinată de relațiile de comunicare dintre părinți și copii și îndeosebi, la vârstele mici, de relația mamă- copil. În perioada preșcolară relația cu mama fiind, o relație afectivă, de regulă, copilul simte plăcerea comunicării cu mama sa, exercitiul lingvistic dintre cei doi parteneri generând efecte puternice educative.
Cercetările psihologice cu privire la însușirea limbajului, de către copii de 0-3 ani evidențiază că în dobândirea limbajului are loc un proces de structurare a schemelor acționale. Aceste structurări și sistematizari sunt:
a.sistematizări gnozice (de recunoaștere și identificare de către copil a cuvintelor auzite)
b.sistematizări praxice (articularea și repetarea cuvintelor însușite)
c.sistematizări simbolice (de înțelegere a semnificației cuvintelor auzite și utilizate)
d.sistematizări afective (plăcerea și dorința copiilor de a vorbi)
În plus limbajul introduce intenționalitatea în acțiune, prefigurarea mentală a acțiunii ce urmează să se desfășoare. Îndrumarea procesului de achiziționare a limbajului se impune deci din perspectiva efectelor pe care le va avea el ca mediator al însușirii culturii școlare. Orice deficiențe și greșeli lingvistice în limbajul mamei și al părinților vor fi însușite de către copii iar mai târziu, în școală, înlăturarea lor va fi o operație grea și dificilă. Disponibilitatea permanentă pentru dialog a părinților este o condiție de bază în dezvoltarea și asimilarea limbajului.
Inițial, limbajul copilului este implicit, incomplet, rudimentar, se realizează prin gestică și mimică cu raportare permanentă la obiectul descris, cu puține elemente de sintaxă și prin el copilul se înțelege cu cei din jur. Mai târziu, în mod progresiv, este însușit limbajul verbal. Părinții trebuie să se preocupe de trecerea firească de la limbajul implicit la cel explicit. Pe baza limbajului explicit copilul poate descrie un obiect sau o situație în lipsa acestora, de asemenea el poate reda o activitate mentală. Spre sfârșitul acestei perioade, limbajul explicit depășește faza propozițiilor independente, juxtapuse, și se îndreaptă spre o exprimare cursivă, coerentă. De aceea este foarte important ca noi, educatorii, să sfătuim părinții să țină seama de aceste evoluții în însușirea limbajului, să considere aceste momente ca niște etape firești și să evite cât mai mult fragmentarea exprimării copiilor. Dezvoltarea limbajului în familie nu se rezumă numai la imbogățirea acestuia cu cuvinte și expresii ci presupune și asimilarea unor forme gramaticale orale corecte, formarea unor structuri gramaticale și de construcție lingvisticț care vor fi hotărâtoare în realizarea funcției de comunicare a limbajului. De multe ori la nivelul unor familii apar și fenomene negative; unul dintre acestea este și cel cunoscut sub denumirea de,,curiozitate blocată’’ și se manifestă în esență prin refuzul sau interdicția comunicării între copii și părinți. Alteori, copiii nu simt plăcerea de a comunica, de a vorbi cu alte persoane pentru că părinți nu le-au povestit decât rareori o carte, au desenat o imagine sau le-au dat voie să privească la televizor. Comunicarea în astfel de cazuri, dintre copii și părinți, are doar scopuri utilitare concrete : „dă-mi cutare lucru’’,’’fii liniștit’’,’’lasă-mă în pace’’,’’fii cuminte’’.Este necesar ca noi, educatorii, să-i invățam pe părinți să comunice și să dialogheze cu copiii lor, să le citească sau povestească produse literare simple, frumoase, accesibile; să raspundă la intrebările copiilor,să-i învețe poezii și să povestească și să fie intotdeauna modele de folosire corectă a limbii. Practica de educatoare mi-a edmonstrat ca însușurea limbii corecte se poate face foarte bine de la o vârsta foarte fragedă cu condiția unei comunicări permanente cu copilul și pe baza unei relații cu încărcătură emotivă. Comportamentele emoționale greșite, cu intenția de a-i infricoșa pe copii, creează la aceștia teama și blocajul în comunicare.
1.b. Asimilarea unor elemente de cultură și formarea unor noțiuni empirice.
Preocuparea sistematică a părinților pentru lărgirea orizontului cunoașterii și elaborarea unor noțiuni empirice despre realitatea imediată este una din cele mai importante preocupări ale educației intelectuale în familie. Asimilarea elementelor de cultură este determinată, evident, de nivelul cultural al părinților, de aspirațiile și interesele lor în legătură cu viitorul copiilor lor, precum și de timpul și condițiile materiale ale acestora. Noțiunile empirice despre realitatea socială și naturală, științifică și tehnică, în ciuda limitelor lor de cunoaștere și în condițiile în care nu sunt afectați de climate eronate, asigură comunicarea cu cei din jur și constituie premisele pe care se va se va constitui cultura generală de mai târziu și concepția științifică despre lume. Pentru realizarea acestui obiectiv este necesar ca până la intrarea copilului în școală, părinții să nu refuze sau să amâne răspunsurile la diverse întrebări sau solicitări în legatură cu mediul inconjurător sau cu diferite fenomene naturale, sociale și științifice. Mai mult, părinții înșiși trebuie să inițieze asemenea dialoguri despre natură, om, viața socială, conduita copiilor și a adultilor în diferite circumstanțe, totul în limitele puterii de înțelegere a acestora, fără a vulgariza sau denatura sensul adevărurilor științifice. Refuzul dialogului cu copiii pe motivul că ei nu pot înțelege anumite fenomene este total greșit și contraindicat sub raport educativ. Folosirea unor desene, tablouri, diapozitive, mijloace de instruire și sugestie pe calculator sunt binevenite și asigură înțelegerea fenomenelor în discuție.
1.c.Stimularea intereselor de cunoaștere.
O sarcină prioritară a părinților o constituie stimularea motivaiei pentru cunoastere și invațare. Cercetările psihologice efectuate asupra succesului școlar în ciclul primar și gimnazial, relevă faptul că unul din factorii însemnați ai acestuia îl constituie nivelul aspirațional al copiilor, ca o concretizare a aspirațiilor părinților lor. De aceea este util ca în perioada preșcolară să oferim copiilor cărți cu poze, cărți de colorat, iar la vârsta școlară mică și mijlocie să le procurăm literatura beletristică și științifică potrivit intereselor și opțiunilor acestora. Interesele de cunoaștere ale copiilor pot fi stimulate prin organizarea de vizite și excursii cu caracter observașional la Grădina Botanică, Parcul Zoologic, muzee, biblioteci precum și organizarea unor discuții pe marginea celor văzute și observate.
1.d.Pregătirea pentru școală
Un obiectiv major al educației intelectuale în familie îl constituie pregătirea intelectuală și spirituală a copilului pentru statutul de școlar. Pregătirea pentru școală imbracă mai ales aspectul cultivării motivației și a interesului viitorului școlar pentru a învăța, a cunoaște, a descoperi și a se informa. Educarea plăcerii pentu școală și activitatea ce se desfășoară aici este o premisă a integrării școlare și a succesului la învățătură. Familia are datoria de a pregăti psihologic copilul pentru școală suscitându-i acestuia interesul și dorința firească de a merge la școală și de a învăța.
Odată cu debutul școlar, conținutul educației intelectuale în familie suferă modificări importante. Accentul în educație va fi deplasat pe aspectele formative și materiale. Părinții vor asigura condițiile materiale optime și vor sprijini regimul de muncă și viață al școlarului. Părinții vor asigura sprijinirea realizării actului învățării, vor controla temele precum și efectuarea sarcinilor școlare. De asemenea, vor îndruma lectura independentă și se vor preocupa pentru formarea unui stil de muncă intelectuală. Atât în clasele școlii primare cât și în cele gimnaziale părinții vor urmări : ce, cât, cum citește școlarul, calitatea actului învățării; înțelegerea, memorarea, aplicarea, creația; timpul și ritmul de lucru, notele orale și scrise, randamentul la diferite obiecte, participarea la concursuri și cercuri școlare etc. În funcție de constatările realizate și împreună cu învățătorul sau dirigintele clasei părinții vor asigura îndrumarea și asistența pedagogică pentru trecerea unor obstacole apărute în munca de învățare.
2. FAMILIA ȘI EDUCAȚIA MORAL – CIVICĂ A COPILULUI
Experiența dobândită până acum de numeroase familii confirmă afirmația că : „în multe privințe educația morală în familie este mai importantă decat celelalte domenii’’. Pe bună dreptate se afirmă că în familie, prin climatul moral, bazat pe cinste, sinceritate, încredere,înțelegere, pe unitate și consecvența între cerințe și atitudini, prin exemple și exigențe, se asigură copilului- ființă umană în devenire- substanța personalității sale morale. Fără a cunoaște teoriile psihologice și pedagogice ale lui Jean Piaget referitoare la construcția morală a copilului, în cele mai multe familii, părinții se străduiesc să ofere copiilor lor modele comportamentale și atitudinale, de vorbire și acțiune care să fie receptate și imitate de către aceștia mai ales la vârstele mici.
Imitația este unul din mecanismele fundamentale ale socializarii morale a copilului la această vârstă. Dupa Jean Piaget imitația este; ,, actul prin care un model este reprodus, ceea ce nu implică neaparăt reprezentarea acestui model pentru ca el poate fi perceput’’. După Pieron imitația este ,, reproducerea activă a modalitatilor de comportament percepute la o altă ființă. Așa cum remarca pedagogul și sociologul francez Emil Durkheim; ,, formarea spiritului de disciplină se întemeiază pe doua disponibilități proprii copilului; tendința de a imita și de a repeta ceea ce a vazut și pe capacitatea sa de a asculta, de a se subordona unei autorităti’’. Imitația ține de latura acomodativă a adaptării. Psihologic, procesul imitației trece prin mai multe stadii :
Fuziunea-identitatea cu gestul altuia (specific de la 1 la 2 ani )
Răspuns la gestul altuia (specific vârstelor 2-3 ani )
Reprezentarea a ceea ce vrea să imite, sau cum spune J. Piaget,, imitat în act’’
( caracteristic la 4 ani )
d. Imitația indirectă, precedată de reprezentarea acțiunii (la și dupa 6 ani).
Un alt element al socializării morale între 2 și 4 ani este ,, interiorizarea imaginii parentale’’. Dacă până acum respectarea normelor și a consemnelor impuse de părinți se realizează doar în prezența lor efectivă după această vârstă copii își reprezintă părinții în absența lor și asociazț imaginii interiorizate a acestora si consemnele impuse de ei, începând astfel să le respecte parțial și în lipsa lor. Se constituie astfel constiința morală primară, care acționează ca o voce dinlăuntru și îndeplinește un dublu rol : reglarea conduitelor și securitatea afectivă a copilului. Specialiștii domeniului consideră această achiziție de mare valoare, constituind fundamentul moralității ulterioare a copilului. Părinții sunt văzuți de copii ca adulți buni, generoși, puternici, drepți, securizanți etc.
Din aceste realități psihologice se desprind câteva concluzii cu valoare pedagogică :
copiii imită totul și necritic ( comportamentele și conduitele celor din jur )
din aceste motive părinții trebuie să-și controleze cu atenție fiecare gest și să ofere copiilor modele adecvate
discrepanța dintre ceea ce spun părinții ori cer copiilor și ceea ce fac ei înșiși poate genera grave fenomene morale cu consecințe deosebite pe planul convingerilor și al conduitelor.Dintre acestea amintim fenomele de dedublare și disimulare ale personalității.
Intenționat sau nu, sistematic sau spontan, părinții exercită o influență în plan moral. Se constituie în acest fel constiința morală primară, care acționează ca o ,,voce ’’ a părinților ceea ce asigură pe de o parte reglarea comportamentelor, iar pe de alta parte o anumită securitate afectivă a copilului.
Este necesar ca influențele morale ale familiei să implice întreaga viața psihică a copilului : dimensiunea cognitivă si, afectivă, deprinderile și obișnuințele, trăsăturile de personalitate, de voință și caracter. Climatul familial să genereze trăiri morale, de dragoste, de plăcere, adeziune, satisfacție, bucurii alături de preocuparea părinților de a dezvălui conținutul ideatic al unor valori, norme și reguli morale, de a face instruire morală, de a satisface curiozitățile de ordin intelectual și cultural. De asemenea, este necesară conturarea unor elemente de conduită exprimate în priceperi și deprinderi, în trasături de caracter și voință, în obișnuințe.
Sintetic, educația morală în familie urmărețte formarea unor reprezentări și noțiuni morale și structurarea conduitei acționale, totul pe fondul îmbogățirii experienței morale a copilului.
Fiind o premisă principală a formării conduitei morale, educația morală în familie nu se poate rezuma la un simplu proces de transmitere didacticistă a unor cunoștințe sau principii abstracte. Accentul trebuie pus atât pe componenta cognitivă, cât și pe cele de natură afectivă, evaluativă sau comportamentală. Așa cum arată cercetările psihologice și psihosociologice, componenta comportamentală la copii și tineri nu este doar o prelungire a învățării sau instrucției, ci mai ales convingere, sentiment, acțiune, adică un ansamblu de elemente care oferă constiinței morale unitate, coerentă, motivație și autonomie. Așa se explică de ce acțiunile de moralizare a copilului de către părinți ramân fără valoare atâta vreme cât aceștia nu înțeleg specificul personalității în curs de formare, caracteristicile psihologice, contradicțiile impuse conduitei morale a copilului , dependența față de adult.
Din punct de vedere teoretic, procesul educației morale parcurge traseul prefigurat de Jean Piaget. Autorul dezvoltării psihologice stadiale distinge în copilăria mică – stadiul realismului moral, iar după 10-11 ani urmează stadiul cooperarii. Delimitarea dintre cele două stadii are drept criteriu respectul, considerat de Piaget ca fiind: „sentimentul interindividual cel mai caracteristic al vieții morale”. El exprimă valoarea atribuită unei persoane diferențiată de ceilalți și considerată ca un tot unitar. Atunci când aceasta valoare este atribuită de cineva ce se simte inferior altcuiva, considerat superior, avem de a face cu respect unilateral, iar când fiecare recunoaște valoarea celuilalt avem de a face cu respectul reciproc sau mutual. Practica educațională și experiența multor părinți arată ca principala preocupare a educației morale în familie este formarea la copii a unor priceperi și obișnuințe morale, ca premise ale unui comportament moral-civic superior. De aici, și drumul oarecum invers al educației morale în copilărie: de la conduită, comportament spre înțelegerea elementelor de conștiință care guvernează conduita adultului, spre perfecționarea ei și aprecierea în consens cu cele ale moralei sociale. Cu toate aceste particularități, încă din perioada preșcolară și apoi în preșcolaritatea mică, educatoarele și învățătorii, prin conținutul activităților și a obiectelor de învățământ se străduiesc să realizeze premisele înțelegerii unor valori și norme morale circumscrise noțiunilor de : bine, rău, prietenie, respect, ordine, disciplină, cinste, solidaritate etc.. Înțelegerea acestor valori are un caracter concret – empiric, iar sistemul de referiță este propriu experienței morale trăite de copil. Aceste informații, trăiri și conduite vor sta la baza convingerilor. Formarea conduitei morale este un proces practic: copilul învață, observând și realizând anumite acțiuni. Acest mod de învățare morală nu exclude o anumită dirijare și control exercitat de părinți sau frații mai mari.
Perioada preșcolară, pentru copiii de aceasta vârstă, din punctul de vedere al educației morale, este caracterizată prin faza heteronomiei morale (a realismului moral). Copiii se caracterizeză prin acțiuni morale realizate sub impulsul unor cerințe ce vin din mediul familial sau al grădiniței. Influența educativă a părinților se exprimă în impunerea și formarea prin diverse mijloace a respectării unor cerințe și interdicții, a unui anumit regim de joacă și activitate, a unor obligații personale și responsabilități familiale și școlare. Evident, conținutul educației morale în familie este mult mai bogat, mai complex în particularități și nuanțe, acestea fiind determinate de climatul familial, de structura și autoritatea părinților. Finalitatea acestoe preocupări morale, din perioada preșcolarității se exprimă la intrarea copilului în școală în ceea ce se numește „maturitate morală” sau „cei 7 ani de acasă”. După intrarea copilului în școală și pe parcursul acesteia, influența morală „externă” devine mai penetrantă, chiar hotărâtoare. Copilul receptează necritic, fără discernământ o diversitate de influențe și conduite morale, unele pozitive iar altele negative. Pe unele din ele le înțelege, aderă afectiv la conținutul lor, le interiorizează și le convertește în acte morale proprii. Astfel, copilul dobândește autonomia morală.
Interiorizarea exigențelor și interdicțiilor parentale și școlare constituie în fapt primul pas către formarea sistemului de valori morale ale copilului, la aceasta adăugându-se o serie de presiuni și exigențe ale mediului social, concretizate în influențele exercitate de diferite instituții cu rol de socializare și control social.
Ocupându-se de dezvoltarea judecății morale la copil, în cunoscuta lucrare „Judecata morală la copil”, în procesul formării acesteia, Piaget distinge trei faze:
-a) faza realistă, în cursul căreia regulile morale sunt văzute de copil ca externe lui și fiind absolut neschimbătoare;
-b) faza egocentristă, în cadrul căreia copilul acceptă obligația de a se conforma regulilor, dar nu simte ca a luat parte la crearea lor, motiv pentru care va încerca să le schimbe conform cu interesele sale;
-c) faza cooperării și a respectului mutual, în care are loc interiorizarea moralității și acceptarea ei ca mod de reglare a propriului comportament și al comportamentului altuia.
O concluzie care se degajă din această analiză a sa este faptul ca influențele familiei și ale părinților trebuie dublate cu cele ale factorilor din afară. Astfel, cu cât copilul este mai bine integrat într-un grup de prieteni cu atât își va dezvolta mai puternic o morală a reciprocității, fapt care exprimă adevarata dimensiune a comportamentului său moral. În final, se desprinde ideea că simțul dreptății, deși capabil de a fi întărit în mod natural, de precepte și exemple practice ale adultului este totuși independent de aceste influențe și se manifestă în respectul și solidaritatea mutuală care există între copiii înșiși.
2.a) Metodele de educație morală în familie
Sistemul metodelor educației morale este valabil și aplicat și la nivelul educației în familie. Dintre metodele utilizate cu un mai mare randament enumeram: convorbirea și explicația morală, exemplul, povața, analiza unor cazuri, exercițiul moral cu cele două momente semnificative ale sale ( formularea cerințelor sub forma de îndemn, rugăminte, sugestie,ordin, dispoziție, sfat, aluzie și avertisment și exercitarea conduitei copilului prin acte morale concrete și observabile ).
În cadrul familiei aprobarea și dezaprobarea, recompensele și pedepsele joacă totuși un rol esențial în construcția comportamentului moral. Recompensele sub forma de aprobare, laudă, acord, recunoștință și recompensele materiale sunt indicate ca fiind des utilizate de către părinți. Dezaprobarea sub formă de dezacord, observație, reproș, ironie, avertisment și chiar pedepsele care duc la privarea copilului de unele plăceri și obiecte, sunt de asemenea indicate și au o valoare pedagogică deosebită în dobândirea conștiinței și a conduitei morale. Pe fondul unor trăiri pozitive și negative generate de aplicarea recompenselor și a pedepselor, în condiții pedagogice firești ale climatului familial, părinții contribuie la delimitarea în conștiința copilului a faptelor bune de cele rele, a moralului de imoral, ajutându-l astfel să acționeze în numele binelui, al moralului, al cerințelor și exigențelor pe care le incumbă, la început morala din familie, apoi morala socială. Aprobarea realizată prin formele ei binecunoscute asigură întărirea pozitivă pe plan psihologic, adică se realizează o concordanță între trebuințele și tendințele personale și cerințele moralei sociale. Metodele restrictive de dezaprobare, de aversiune și pedeapsă se constituie ca o întărire negativă cu efecte deosebite în planul reținerii și al evitării trăirilor ce le implică faptele imorale.
Un rol deosebit în practica formării comportamentelor morale îl au acțiunile practice de exercitare și respect permanent a unor norme, reguli și interdicții.
2.b) Mijloace de educație morală în familie
În categoria mijloacelor de educație morală enumerăm:
lecturile literare, citite sau povestite de părinți, audiate sau vizionate cu ajutorul discurilor și al casetelor video, diafilmelor și emisiunilor de radio constituie o modalitate la îndemâna părinților și cu bogate valențe educativ – formative. Prin intermediul lor pot fi evidențiate modele umane, trăsături morale pozitive sau negative ale unor eroi, conduite morale și comportamente concrete în contexte diferite, exemple pozitive și negative etc.. Analizate cu atenție, aceste modele pot constitui repere morale în aprecierea conduitei proprii și a altora;
mijloacele mass – media. Copilul este un mare „consumator” de emisiuni TV și radio. De cele mai multe ori ele sunt receptate global și necritic. Părinții au datoria să selecteze acele emisiuni cu un profund conținut educativ și mai ales să le comenteze pentru a evidenția valențele morale pozitive ale faptelor derulate, cu implicații asupra conduitei copilului;
vizionarea de spectacole (filme, teatre pentru copii și comentarea conținutului lor);
excursii în natură, vizite în societate, la rude, prieteni;
impunerea unui regim de joacă, învățare, lectură și muncă în familie, precum și grija deosebită în alegerea tovarășilor și a grupului de joacă;
exercițiul moral, cu respectarea unor norme și cerințe în familie. Copilul trebuie să fie inițiat în treburile gospodărești ele familiei, în preocupările profesionale ale păriților. De asemenea trebuie să i se atribuie anumite sarcini gospodărești și să i se impună un sistem de relații între membrii familiei, relații bazate pe respect, condescendență, ajutor, solicitudine.
In legatură cu educația și socializarea morală a copiilor și adolescentilor, din ceea ce am relatat mai sus, din experiența altora și personală se desprind câteva linii directoare cu privire la educația morală în familie.
Educația morală a copiilor și a adolescenților reprezintă un proces continuu și de durată în care sunt implicate familia, școala, opinia publică, mass media, celelalte instituții cu rol de ocrotire și educație socială. La baza construcției morale a copiilor și tinerilor se află însă familia, ale cărei valențe educative și mijloace informale pot și trebuie să polarizeze acțiunea tuturor celorlalți factori cu funcție de socializare și integrare socială. Experiența arată că petrecerea unei lungi perioade de viață în familie și dependența copilului față de adulți, determină existența unui climat educațional propice la nivelul familiei. Lipsa funcționalității normale a familiei datorită dezorganizării și carențelor ei reprezintă adeseori o condiție determinantă a devianței copilului și adolescentului, concretizată în dificultăți de adaptare la viața socială și școlară. Experiența de viață familiară se fixează la cele mai diferite niveluri ale conștiinței morale ( cognitive, afective, comportamentale ) punându-și amprenta asupra conduitei școlare și sociale de mai târziu. Sporirea eficacității acțiunii de educație și socializare în familie impune, din partea factorilor educaționali de la nivelul macrosocial, intensificarea acțiunilor de asistența socială a familiilor care ridică probleme morale și intervenția activă, operațională în sprijinul copiilor și adolescenților ale căror comportamente anunță apariția unor conduite delicvente ulterioare.
Considerând formarea bazelor morale ale familiei ca parte a procesului complex de educare a membrilor societății, sistemul nostru educațional (mai ales după anul 1989) se preocupa de perfecționarea valentelor educative ale mediului familiar și social, pentru a asigura copiilor un climat de dragoste, încredere și securitate și ca suport al integrării lor active în societate și al socializării lor morale. În acest spirit familiei îi revine sarcina de bază de creștere a noilor generații de copii în spiritul respectului pentru învățatură și muncă, pentru o viața cinstită și demnă în consens cu normele și valorile morale ale societății românești prezente și în perspectivă.
Familia poate și trebuie să dețină ponderea principală în sistemul factorilor educaționali, atât prin acțiunea socializantă pe care o exercită asupra formării și structurării personalității copilului, cât și prin educarea responsabilității morale a acestuia. Perfecționarea vieții familiale și sporirea valențelor sale educative și morale dobândesc astăzi o importanță deosebită și constituie în același timp măsuri concrete de prevenire a delicvenței juvenile. Se consideră ca un neajuns faptul că, în prezent, sunt prea puține acțiunile în sprijinul „ educării părinților ’’, adică orientarea părinților către înțelegerea problemelor specifice ale personalitătii copiilor și tinerilor.
Inființarea unor cursuri speciale, în cadrul unor programe specifice de asistență socială, vizând educația părinților, unele realizate chiar cu sprijinul școlii în care învață copiii, legatura mai strânsă și permanentă între autoritatea tutelară și familie, intervenția psihologului, pedagogului și medicului în viața de familie, precum și orientarea corespunzatoare a unor programe difuzate prin intermediului mass-mediei sunt numai câteva din măsurile care pot contribui la pregătirea părinților pentru realizarea cu succes a educației și socializării morale la nivelul familiei.
3.EDUCAȚIA FIZICĂ ȘI ECOLOGICĂ ÎN FAMILIE
Educația fizică este o componentă importantă a dezvoltării armonioase a copilului în familie. Creșterea și dezvoltarea fizică normală a copilului, asigurarea sănătății lui fizice și mentale este o obligație fundamentală a părinților. Preocuparea pentru sănătatea copilului nu se termină după primii ani de viața și școală a acestuia, ci continuă în mod special până la maturizarea fizică, la vârsta adolescenței și tinereții. Efectele pozitive ale educației fizice asupra celorlalte componente ale educației armonioase sunt unanim recunoscute de către părinți, medici și pedagogi, încă din antichitatea grecească. Principalele obiective și sarcini ale educației fizice în general și ale familiei în special sunt:
a)creșterea și dezvoltarea fizică normală a copiilor conform baremelor medicale și psihologice specifice unui anumit stadiu al dezvoltării;
b)călirea organismului prin factori naturali și asigurarea sănătății necesare activității școlare și sociale;
c)formarea unor deprinderi și obișnuințe de igienă personală.
Pentru realizarea acestor obiective familiile dispun de o serie de formule și mijloace specifice. Enumeram câteva: jocurile de mișcare și gimnastica de inviorare, exercițiile fizice, cercurile sportive, utilizarea factorilor naturali( apa, aer, soare), excursii, drumeții precum și practicarea unor sporturi la nivelul unor cluburi și organizații sportive.Este important de reținut faptul că activitatea din familie, ca să aibă efecte benefice asupra dezvoltării copilului, trebuie să devină o obișnuința, o necesitate, iar practicarea ei se face sistematic, organizat, cu plăcere, folosind din plin condițiile materiale de care dispun părinții precum și factorii naturali.Excursiile în aer liber, băile de soare și apă, patinajul practicat sistematic, jocurile sportive constituie importante mijloace ce asigură dezvoltarea fizica normală, călesc organismul și formează deprinderile și obișnuințele.Unii părinți, cu situații materiale deosebite, pot face apel și la mijloacele instituționalizate de stat sau particulare pentru practicarea unor sporturi ca: gimnastica, înotul, patinajul, unele jocuri sportive.
Copiii dotati în domeniul sportului trebuie descoperiți și îndrumați cu grijă către școlile și cluburile sportive de profil.
Formarea deprinderilor și a obiceiurilor igienico-sanitare și ecologice constituie, de asemenea, o sarcină importantă a educației în familie.Aceasta presupune inițierea și obișnuirea progresivă a copilului cu respectarea unui sistem de norme igienico-sanitare precum: igiena corporală, aerisirea camerei, gimnastica zilnică de înviorare, îngrijirea echipamentului, respectarea regimului alimentar și a celui de muncă și odihnă îmbinând în mod armonios activitatea de învățare cu jocul și munca, cu odihna și starea de veghe.
De asemenea, părinții trebuie să se preocupe de controlul permanent al stării de sănătate, de prevenirea și înlăturarea unor dereglări în dezvoltarea fizică normală a copilului. În raport cu mediul natural și social înconjurător, părinții trebuie să educe copiii în spirit ecologic, exprimat în conduita de respect, îngrijire, prețuire și perfecționare a mediului natural și a bunurilor folosite în activitatea de munca și învățare.
4. FAMILIA-MEDIU FAVORABIL DE EDUCAȚIE PRIN ȘI PENTRU FRUMOS
Fără a avea importanța celorlalte componente ale educației armonioase amintite mai sus, educația copiilor pentru frumos, prin frumos constituie totuși o responsabilitate deosebită a părinților.
Principalele obiective ale educației în familie pot fi sistematizate astfel :
a) stimularea și dezvoltarea sensibilitătii și a gustului copiilor pentru frumosul din artă, natură și viața socială;
b) afirmarea unor elemente ale culturii estetice ;
c) cunoașterea și stimularea înclinațiilor și a capacităților creatoare ale copilului în diferitele domenii ale artei.
Dezvolarea sensibilității și a gustului pentru frumos este una din cele mai importante și realizabile sarcini ale educației în familie. Părinții pot și trebuie să canalizeze gusturile și sensibilitatea copiilor către frumosul cotidian sau artistic prin forme simple și accesibile acestora. Vizitele și excursile în mijlocul naturii pot sensibiliza interesul copilului, explicându-i frumusețea unui peisaj, a unei flori, a unui arbore, a unei ape etc. Deasemenea pot fi evidențiate relațiile frumoase dintre copii, frați, oameni de cultură și artă între oameni în general. Celelalte sarcini ale educației estetie comportă o anumită pregătire a părinților și o preocupare sistematică. Ei pot identifica interesul copilului pentru desen, pictură, muzică, literatură și pot interveni cu folos în canalizarea acestora.
Cele mai importante mijloace de influențare a gustului pentru frumos sunt:
Climatul familial
Climatul familial, ambianța estetică a locuințelor, ordinea și gustul în aranjarea lucrurilor, sobrietatea în alegerea culorilor, a formelor și mărimilor, vestimentația membrilor familiei și comportamentul moral al acestora constituie modalități concrete de stimulare a gustului și interesului pentru frumos. Unii părinți nu acordă suficientă atenție acestor „amănunte”și comportamente, însă ele se vor reflecta în atitudinile și comportamentele copiilor la școală și acasă. Afirmația făcută de A.S.Makarenco în cartea „Prelegeri pedagogice”,care spunea:,,Părinții educă copiii și atunci când lipsesc de acasă ”rămâne de mare actualitate și ar fi necesar să fie cunoscută de cât mai mulți părinți.
b)Alegerea și cumpararea cărților pentru copii
Părinții vor cumpăra cărți folositoare și în concordanță cu capacitatea de înțelegere a acestora. Pentru preșcolari vor fi alese cărți de colorat, care să permită copilului familiarizarea cu desenul, armonia culorilor, exersarea intereselor lor pentru desen și colorat. Pentru cei de clasele I-IV, vor fi procurate cărți de lectură din scriitorii clasici și contemporani, români și străini, opere literare cu o bogată încărcătură educativă și emoțională. Lecturarea acestor cărți de către părinți sau de către ei înșiși, precum și audierea pe disc sau bandă magnetică a unor povestiri literare, părinții realizează familiarizarea copiilor cu frumusețea limbii materne, îmbogățesc vocabularul cu cuvinte și expresii literare, stimulează interesul pentru literatură și perfecționează comunicarea orală. Din conținutul acestor lecturi, copii fac cunoștință cu personaje literare, cu eroi din basme, cu întâmplări reale și fantastice. Acest demers educativ cu cartea, în familie, stimulează interesele de cunoaștere, interesul pentru carte și dorinta de a o lectura.
c)Vizionarea de spectacole
Copiii însoțiți de adulți trebuie să vizioneze spectacole sub formă de filme, teatre, concerte, emisiuni radio-tv, concursuri literare, aceste manifestări având efecte cumulative pe linia realizării educației intelectuale, morale, estetice, etc.Valențele acestor spectacole vor fi evidențiate prin discuții și analize la nivelul familiei sau a clasei.
d)Excursii în natură
Excursiile în natură sunt un excelent mijloc de petrecere plăcută și sănătoasă a timpului liber, dar și o modalitate deosebită de familiarizare a copilului cu frumosul din natură. Copiii cunosc astfel frumusetea unui peisaj natural, cromatismul plantelor toamna, cântecul păsărelelor, viața gângăniilor, susurul izvoarelor, etc.Asemenea excursii în mijlocul naturii cultivă sensibilitatea pentru mediul înconjurător și oferă prilejul pentru statuarea unor criterii de cunoaștere și apreciere a frumosului natural și conservarea lui. Copiii trebuie deprinși de mici să iubească natura, să o protejeze de factorii poluanți și distrugători.
e)Cunoașterea unor elemente de folclor
Educația estetică în familie înseamnă și cunoașterea de către copii a folclorului (muzică, dans, cusături, obiceiuri, etc.).Realizarea acestei sarcini depinde în mare masură de instrucția și preocupările culturale ale părinților în acest domeniu, dar și de climatul familial care asigură elementele necesare cunoașterii valorilor folclorice. Adeseori, pentru realizarea acestor sarcini, părinții apelează la instituții specializate în acest domeniu cum sunt școlile de artă, casele de cultură, persoane specializate etc. Cu ajutorul acestora sunt identificate și stimulate înclinațiile artistice vocale, disponibilitățile native ale copiilor pentru pian, vioară, pictură, balet, gimnastică, dans, etc. Acești specialiști descoperă și dezvoltă la maxim resursele creatoare ale copiilor, de asemenea dau sfaturi referitoare la abuzul și mania unor părinții care încarcă excesiv programul copiilor cu astfel de activități, răpindu-le timpul de joacă și învățare. Practica educațională arată că atunci când asemenea preocupări copleșesc și încarcă activitatea copiilor aceștia nu mai simt plăcerea pentru ele, le abandonează, iar părinții, prin insistețta exagerată fac un deserviciu educației.
5. FAMILIA – FACTOR IMPORTANT ÎN PREORIENTAREA și ORIENTAREA ȘCOLARĂ ȘI PROFESIONALĂ
Orientarea școlară și profesională este considerată a fi un ansamblu de acțiuni și influențe pedagogice, sociale, medicale și psihologice ce se exercită în mod continuu asupra elevilor cu scopul realizării de către aceștia a opțiunilor școlare și profesionale, în concordanța deplină cu particularitățile psiho-individuale cât și cu cerințele social-economice în care trăiesc și muncesc. Opțiunea școlară și profesională trebuie să fie o rezultantă întregii personalități. Aceasta se referă la aptitudini, capacități, înclinații, interese, aspirații, atitudini, motivații, trăsături de voința și caracter care, în limbaj psihologic, pot fi clasificate în trei categorii de componente : intelectuale, afectiv-emoționale, volitiv-caracteriale. La rândul lor, aceste componente cuprind o varietate de procese, însușiri, calități, specificități care variază de la un individ la altul.
Interdependența dintre cele trei categegorii de însușiri implicate în orientarea școlară și profesională ia forma unor concordațe sau discordanțe între ceea ce știe, simte și poate individul și între ceea ce este posibil și necesar pe plan economic și social. Rolul orientării este tocmai acela de a realiza o unitate armonică și eficientă între cerințele școlare și profesionale-sociale și ceea ce poate face individul în mod concret. Astfel spus : „ omul potrivit la locul potrivit „.
In clasele primare nu poate fi vorba de o orientare școlară și profesională în adevăratul sens al cuvântului, ci de elemente ale acestui proces, de mijloace și forme care pot sta la îndemâna învățătorului și a familiei privind activitatea de preorientare școlară.
Printre factorii orientării școlare, familia și școala joacă roluri esențiale. Școala, prin organizarea sa instituțională asigură structura sistemului de învățământ, conținutul procesului și activitatea competentă a cadrelor didactice în direcția realizării acestor obiective.
Școala asigură condiții prielnice pentru descoperirea înclinațiilor, a aptitudinilor copiilor și îndrumarea competentă a acestora spre școli și profesii pe care le-ar putea urma.
In legatură cu familia, aceasta exercită o influență deosebită mai ales asupra opțiunii. Acțiunea educativă a familiei este eficientă când este în concordanță cu a școlii. Cu toate că obiectivele preorientării și orientării copilului sunt relativ aceleași pentru cele două instituții, mijloacele de realizare diferă. Familia folosește mai ales modalități de cunoaștere psihologică a copilului și orientarea acestuia în funcție de structura personalității lui. Climatul educativ al familiei, autoritatea părinților, nivelul de cultură al familiei și anturajul copiilor sunt modalități ce influențează hotărâtor opțiunea. Activitatea de preorientare și orientare se desfășoară pe două planuri : unul – mai apropiat este cel al continuării studiilor gimnaziale și liceale și al doilea plan – de perspectivă vizează calificarea profesională prin școli profesionale ( de profil ) și învățământ superior.
In clasele ciclului primar problema preorientării și orientării dobândește particularități și specificități determinate de vârsta copiilor. La acest nivel de dezvoltare psiho-genetică a copilului, atât învățătorul cât și familia își concentrează atenția asupra cunoașterii personalității copiilor, a potențialului lor fizic și psihic, a aptitudinilor generale și speciale și dezvoltarea intereselor și înclinațiilor creative.
Atât învățătorii cât și părinții preocupați și intresați îndrumă lectura extrașcolară a elevilor, preocupările practice, tehnice și creatoare. S-a observat că elevii din clasele mici manifestă interes pentru lecturile istorice, descrieri geografice, curiozități ale naturii, biografiile unor oameni de seamă și, mai nou, calculatorul și activitatea și ajutorul acestuia. Preferințele pentru lectura dintr-un anumit domeniu, interesul pentru jocurile constructive și creatoare constituie un indiciu al existenței înclinațiilor și intereselor cognitive, preocupări ce trebuie îndrumate cu grijă de către educatorii și părinte.
Pe fondul cunoașterii personalității copiilor și asigurării condițiilor necesare dezvoltării se pot cristaliza dominanțe psihologice ce se vor constitui în criterii și puncte de referință în opțiunile școlare și profesionale.
Diagnosticul și prognosticul referitor la tema în discuție, sunt două operații complementare, ultima fiind cu atât mai delicată cu câ elevul este mai tânăr, spunea Jean Piaget.
Familiarizarea copiilor de către părinți cu diferite profesii, cât și cu cerințele de viitor ale societății în legatură cu acestea, răspunde acelorași deziderate ale orientării.
Cunoașterea profesiilor părinților și ale celor din jur, cunoașterea unor probleme ce țin de diviziunea muncii și a mobilității profesionale în epoca contemporană, a problemelor ce țin de șomaj și a reconversiei profesionale sunt teme de actualitate pe care este bine să le cunoască elevii încă din școala primară și gimnaziu, iar alegerea profesiei lor în viitor să fie o opțiune matură care ia în considerație atât factorul psihologic-om, cât și nevoile economice-sociale ale unor domenii în perspectiva dezvoltării științei și tehnicii contemporane.
PREGĂTIREA FAMILIEI PENTRU FUNCȚIA EDUCATIVĂ
Funcția educativă a familiei poate fi realizată în bune condiții și cu eficiența socială scontată dacă părinții conștientizează semnificația acestei responsabilități și dacă li se asigură un minim necesar de pregătire psiho-pedagogică pentru aceasta, prin forme instituționalizate și în mod independent. Necesitatea unei asemenea pregătiri este impusă astăzi de diverse motive. Între acestea s-ar afla achiziții psiho-sociale dobândite de copii în perioada preșcolară și școlară mică. Vârstele 3-8 ani, spun cercetările experimentale, constituie perioada în care se dezvoltă la un nivel deosebit procesele de cunoaștere, inteligența, limbajul și alte capacități și trăsături psihice. Dezvoltarea lor optimă este însă dependentă de calitatea și organizarea adecvată a influențelor negative în familie, de metodele și mijloacele pedagogice folosite de părinți.
Pregătirea părinților, în lume, pentru realizarea funcției educative este o componentă a educației permanente și se înscrie în preocupările pedagogiei contemporane pentru a pregăti tinerii pentru viața de famile și pentru creșterea copiilor. Instruirea părinților, educarea educatorilor este o idee care câștigă teren în multre țări ale lumii iar concretizarea ei se realizează prin asociații și forme instituționale.
La noi în țară pregătirea părinților pentru funcția educativă se realizează prin formele de colaborare dintre familie și școală, dintre familie și instituțiile cultural-științifice și factorii mass-media.
6.RAPORTUL DINTRE „MODELUL FAMILIAL” și „MODELUL ȘCOLAR” ÎN FORMAREA PERSONALITAȚII ELEVILOR.
Problema raportului dintre „modelul familial” și „modelul școlar” nu este nouă. Ea constituie și rămâne o temă deschisă discuțiilor, întrucât reflectă confruntarea a două „atitudini” care modelează, în mod succesiv, două etape importante în formarea personalității copiilor, în momentul trecerii acestora din mediul familial în mediul școlar.
Mediul familial ocupă un loc central în multitudinea factorilor determinanți ai evoluției individului. Copilul nu este un adult în miniatură, ci el este un „candidat la maturizare”(H.Pieron), deosebit de receptiv la influențele pozitive sau negative care se exercită asupra lui. Copilul trebuie socializat și modelat, iar fundamentarea personalității sale, se realizează în mare masură, în interiorul familiei acestuia, care concentrează primul sau univers afectiv și social.
Trasăturile și coordonatele personalității se cristalizează în raport cu modelul și natura situațională trăită în mod direct, nemijlocit, de copil în mediul său familial, iar atitudinile părinților au consecințe durabile asupra personalității în formare a tineretului.
Adaptarea, la varstele mici, se realizează prin imitație, copilul raportându-se permanent la persoana adulților. Primul model oferit copilului este familia sa, iar calitatea și tipul relațiilor „copil-părinți” vor marca profund evoluția viitoare a copilului (G.Mauco).
A.Adler arată că „atunci când existența individului este marcată de eșecuri repetate și insatisfacții cronice, atunci când viața, atitudinile și faptele individuale nu înlocuiesc decât un mediu în care se propagă reticențe, rezistențe, dezaprobări, neînțelegeri, starea de echilibru a individului devine precară și problematică”. Datorită acestora, se consideră că singura atitudine validă, în educarea copilului este cea de acceptare a acestuia. Ea presupune o dragoste „rațională” și sincera față de copil, fără slăbiciuni și răsfăț, ca o dozare optimă a frustrărilor adaptative, în raport cu trebuința de autonomie a copilului.
Familia reprezintă primul model al copilului. Cei doi părinți, deși implicați egal în procesul de educație, dețin roluri diferite. Mama asigură caldura afectivă, tatăl reprezintă autoritatea și prestigiul social. Mama este cea care începe educația, în primul an de viață având rol predominant, nu numai în hrănirea copilului, cum exagerat se accentuează, ci în realizarea și a celorlalte dimensiuni ale educației, între care căldura afectivă și formarea deprinderilor elementare ocupă primul loc. Firesc am zice că mama să ocupe locul preponderent în educația copilului măcar primii trei ani de viață.
O data cu înaintarea copilului pe treptele superioare ontogenetice, tatăl preia atribuțiile educative într- o măsură tot mai mare. De fapt această defalcare a atribuțiilor este relativă, căci și sexul copilului își spune cuvântul în exercitarea influențelor educative, fetele rămânând pe seama mamelor, iar băieții intrând în aria de influență a taților. Mama are o „funcție interioară” pe când tatăl,o „funcție exterioară”;prima referindu-se la atmosfera intrafamilială, pe când cea de-a doua, la comunicarea socio-familială. Ambii asigură sentimentul de confort și securitate pentru copil.
O ambianță framântată de tensiuni familiale, lipsită de afecțiune, cu conflicte care pot genera acte de opoziție sau chiar violența, vor duce la reacții de inadaptare, la frustrări, la stări de dezechilibru afectiv al copilului. Într-un astfel de mediu apar și se dezvoltă situații conflictuale care vor afecta atmosfera afectivă a grupului familial, comunicarea dintre membrii ei. Aceste efecte vor construi, în timp, „anti-modele” negative, care acționând asupra copiilor, vor duce la modificări importante de diferite tipuri și în diferite grade ale stării de sănătate mintală a acestora. Ele vor avea multiple consecințe negative asupra dezvoltării lor, dar și în ceea ce privește integrarea școlară cu bune rezultate.
Familia îl pregătește pe copil pentru școală, orientându-l spre lumea cunoașterii,a activităților curente, inițiindu-l în deprinderi fundamentale. Fără o susținere afectivă, fără un ansamblu de activități, de achiziții și experiențe, întâlnirea copilului cu școala va fi cu atât mai violentă, iar procesul de instruire și educație ar deveni inoperant.
Distorsiunile relaționale dintre copil și educație, raportate la modelul ales din familie, constituie prima verigă cauzală a eșecului sau a succesului școlar. Fenomenul are la bază, pe lângă actul interiorizării, și o puternică coloratură emoțional- afectivă.
Modelul parental, astfel investit, se va continua cu cel școlar,ce trebuie să asigure o continuitate și nu o ruptură, fiind un fenomen de substitutie. Asimetria, nesincronizarea flagrantă a celor două modele, familial și școlar, va fi trăită în subiectivitatea copilului, atăt ca o traumă emoțională, generatoare de conflicte, cât și ca o dezorientare și dezorganizare a axei valorice, aflată în stadiul de debut.
Calitatea emoțiilor și a sentimentelor trăite de elev în școală, nu este deloc o problemă de neglijat. Intrarea copilului în clasa I „marchează restructurarea relației mamă- copil și desprinderea treptată a acestuia de părinții sai”(T.Kulcsar). Odată cu intrarea în școală, apar și sentimentele de anxietate, manifestări de frică legate de necunoscut, de sarcini, pedepse, observații. Datorită acestei frici, elevul anticipează, de regulă, nesiguranța, un pericol, o frustrare și deci o emoție de factură negativă. Toate sunt legate de sentimentul „ruperii copilului” de familia sa de origine.
Pe de altă parte, întâmpinarea de către familie cu pedepse sau cu insulte la adresa insucceselor școlare ale copiilor, va duce la pierderea încrederii acestora în forțele proprii. Copiii devin irascibili, instabili sau retrași, timizi, cu manifestări autiste. Dar mai pot apărea și alte tipuri de conduite: tendința de mitomanie, ascunderea eșecurilor școlare față de părinți, absenteismul etc. Acestea au caracterul unor „reacții de apărare” sau a unor „conduite de refugiu” din fața eșecului care este asociat cu pedeapsa.
Eșecul școlar, înțeles ca imposibilitatea de a face față cerințelor solicitărilor mediului școlar, poate fi efectul unei „asimetrii a modelelor” sau a unei relaționări deficitare cu acesta. Eșecul școlar generează anxietate prin asocierea lui cu pedeapsa. Copilul nu are încă capacitatea de a conștientiza eșecul ca pe un „sentiment de culpatibilitate”. El simte în mod „emoțional” eșecul ca pe o emoție negativă care-l expune unui pericol. Prima sa reacție va fi de „fugă”, tendința de „a se ascunde” pentru a nu fi pedepsit sau pentru a „ascunde eșecul”.
Variabilitatea metodelor instructiv- educative condiționează reușita elevului și nu numai capacitatea lui de învățare. Eșecul școlar se poate datora și unor metode rigide, monotone și pasive, care nu cultivă curiozitatea și nu poate să potențeze abilitățile naturale ale acestuia.
Inadaptarea școlară, ca formă a dezechilibrului relației „elev-școală” se poate explica pe baza apariției unor reacții de apărare, față de situația școlară.
Neintervenția psihopedagogică în acest stadiu, prin reevaluarea comunicațională și relațională, prin corecții educaționale față de dezinteresul, nemotivarea copilului, conduc, de regulă, la reacții comportamentale de apărare sau de respingere.
„Fuga de la ore”,deplasarea interesului de la activitățile școlare, spre activitățile cu caracter deviant (furtul, minciuna, consumul de droguri și alcool, actele agresive de tip protestatar) pot fi încadrate în sfera conduitelor de refugiu. Ele apar datorită faptului că elevul se trăiește pe sine ca o „persoană neînțeleasă”, ca marginalizat, fapt care cauzează un tablou reacțional în funcție de temperament și de „modelele” asimilate.
Pe de altă parte, respingerea modelului parental și a celui școlar va orienta copilul spre a căuta noi modele în societate, care datorită fragilitatii și imaturității puterii decizionale și a opțiunii valorice, la vârsta școlară vor fi de cele mai multe ori improprii sau chiar periculoase.
Este important de menționat faptul că unii copii, în special cei care provin din familii hiperprotectoare sunt „apărați” de părinți, în cazul eșecurilor școlare, prin confruntarea acestora cu școala. Ne aflam, în acest caz, în față unor conflicte între „modelul familial” și „modelul școlar”. În aceste situații cei care suferă sunt elevii, iar inadaptarea și eșecurile școlare se vor adânci. Școala, prin „modelul educațional” oferit elevilor, trebuie să continue, să prelungească, și să dezvolte „modelul familial”, contribuind, în felul acesta, la dezvoltarea, pe linie psihopedagogică a copiilor.
Societatea actuală se regăsește pe sine în fața unei crize morale, generatoare de modele de o factură îndoielnică, negativă. Asimilarea acestora, grefate pe starea conflictuală trăită de copil, ca urmare a celor expuse mai sus, poate conduce la grave tulburări psihice și de comportament (delincventă juvenilă, vagabondaj, fuga de acasă, viața stradală)(A.Berge).
Răul-model sau „anti-modelele” provoacă reacții de respingere din partea elevilor. Acestea le anulează motivațiile, creează o „imagine negativă” a școlii și a educatorului. Reacțiile elevilor vor fi apărate, de refuz sau de respingere, sau de atitudine agresivă. Acestea sunt cu atât mai puternice, cu cât asupra copilului pot interveni și presiuni, frustrări sau carențe afective din partea familiei sale de origine, care se „însumează” la acțiunile negative exercitate de „anti-modelul” școlar. Prins între două forțe de presiune, pe care le resimte ca ostile, străine, copilul sau adolescentul va „evada”, găsindu-și protecție și siguranța în grupele marginale. Efectele vor fi extrem de negative în acest caz, prin consecințele lor.
O situație normală nu este decât cea dată de un model familial pozitiv, protector, continuată pe un plan superior, de un model școlar stimulant, în sens motivațional. În aceste situații, elevul este stimulat, i se oferă motivații, i se dezvoltă interese, îi sunt cultivate vocații, se formează caractere și o conștiință a responsabilității și datoriei, toate contribuind la formarea unei personalități echilibrate, și stabile, condiție a progresului individual.
CAPITOLUL III
CONȚINUTUL ȘI MIJLOACELE DE COLABORARE DINTRE ȘCOALĂ ȘI FAMILIE CU REFERIRE LA ACTIVITATEA PERSONALĂ ( PARTE PRACTICĂ )
Problema cercetării – îmbunătățirea colaborării școală-familie ( îmbunătățirea rezultatelor școlare ale elevilor prin colaborări mai strânse școală-familie ).
NECESITATEA și VALENȚELE EDUCAȚIONALE ALE COLABORĂRII.
Educația în familie, realizarea socializări și a educației copiilor depinde de factori materiali, culturali și sociali. Având ca argument experiența altora și propria-mi experiența, afirm că realizarea obiectivelor educației în familie depinde, în cea mai mare măsură, de orientarea pedagogică a părinților, de coeziunea, dinamica și responsabilitatea membrilor familiei. Statul și societatea în general se preocupă de ridicarea nivelului pedagogic al familiei folosind forme diverse, de la nivelul macro-sicial până la formele de micro grup prin intermediul cuvântului scris, oral și al imaginilor. Experiența arată că cea mai activă și eficientă formă de propagandă pedagogică se realizează prin intermediul și sub conducerea școlii, prin diversitatea formelor de colaborare dintre cele două instituții.
Izvorul acestei colaborări rezidă din faptul că atât școala cât și famiia urmăresc aceleași scopuri educaționale : informarea și formarea intelectuală, morală și civică a copiilor, parcurgerea cu succes a diferitelor trepte școlare, orientarea științifică școlară și profesională, descoperirea, cunoaștera și dezvoltarea valențelor aptitudinale a aspirațiilor și intereselor vocaționale și realizarea unei integrări active sociale și profesionale. Aceste obiective educaționale ce izvorăsc din idealul educațional al epocii noastre, urmăresc în final dezvoltarea liberă, integrală și armonioasă a individualității umane, formarea personalității autonome și creative, în spiritul democrației și al respectului dreptului omului, al demnității și toleranței. Ele se pot construi numai prin existența unei concordanțe și unități depline între cele două instituții, între formele și mijloacele de influențare pe care le utilizează acestea.
În cadrul acestei colaborări, rolul principal și conducător îl are școala. Ea cunoaște cel mai bine idealul educațional și dimensiunile de conținut ale acestuia pentru diferite trepte de instrucție și educație, are personal calificat, dispune de mijloace materiale și umane, poate interveni cu eficiență în prevenirea și combatera unor greșeli care se observă în educația copiilor în familie și are statutul juridic și social pentru a colabora cu alte instituții și factori sociali cu valențe educative. Școala e profund interesată în colaborarea sa cu familia pentru socializarea copiilor și tinerilor.
Care este ajutorul pe care părinții îl pot da școlii ?
Așa cum arată experiența multor școli si părinți, între cele doua instituții este nevoie să existe în mod normal o relație de unitate, de cerințe și acțiuni. Se manifestă consecvență între sarcinile și cerințele pe care le pune școala în fața copiilor și a familiei și cerințele pe car le pune familia în fața copiilor. Fenomenele de discordanța, de lipsă de unitate și consecvență între cei doi factori determină disfuncționalități și uneori greșeli educative. Cerințele diferite, uneori contrare ale celor două instituții-școală și familie- puse în fața copilului, în legatură cu atitudinea și comportamentul acestuia în diferite circumstanțe determină fenomenul de dezorientare. Copilul nu știe ce atitudine să adopte sau disimulează și de cele mai multe ori greșește.
Rolul conducător în educația copilului, cel putin până la preadolescență, îl are școala. Acesta este și argumentul pentru care familia trebuie să sprijine în permanența activitatea educativă a școlii. Atâta timp cât copilul este elev și aparține colectivului școlii, familia este obligată să țină o legatură permanentă cu școala și sub îndrumarea acestuia va fi organizată activitatea de acasă și liberă a copilului. Contribuția familiei în socializarea copilului în perioada premergătoare școlii și după aceea în ciclul primar și, parțial, gimnazial este în mare cunoscută și respectată de cele mai multe familii. După aceasta perioadă, la vârsta adolescenței și tinereții, influența școlii și a familie cunoaște o relativă diminuare în favoarea microgrupurilor, grupurilor școlare, speciale și a idealului profesional al tânărului.
Iată câteva aspecte ce țin de ajutorul pe care familia, părinții îl pot da școlii :
pregătirea copilului pentru școală ;
Părinții și în general familia este obligată să pregatească preșcolarul pentru școală înainte ca acesta să înceapă să o frecventeze. Este vorba de pregătirea afectiv-emoțională ce urmarește insuflarea dragostei, a plăcerii și bucuriei de a deveni școlar. Copilului preșcolar trebuie să i se cultive dragostea și interesul pentru activitatea de citit-scris, plăcerea de a cunoaște, de a afla lucruri noi, de a primi calificative (note ), de a fi școlar fruntaș, etc. Este contraproductivă și complet păguboasă atitudinea unor părinți, care lipsiți de autoritate și afectivitate în fața copiilor lor, cultivă la aceștia frica de școală, dispreț față de învățătură și rosturile ei și chiar față de cadrele didactice. Deși rare, mai întâlnim îndemnuri și amenințări de tipul : „ vezi tu pe dracul când vei merge la școală !”.
asigurarea condițiilor materiale ;
Familia ajută mult munca școlii asigurând copilului condiții satisfăcătoare de învățătură, muncă și odihnă. Părinții trebuie să pună la dispoziția copiilor ce vor deveni școlari în clasa I, cele necesare unei asemenea îndeletniciri : uniformă, rechizite, cărți, ghiozdan, etc. Acasă, copilul trebuie să aibă un colț destinat studiului, cu cele necesare activității de învățare : masă de lucru, manuale, o mini-bibliotecă, lumină și liniște, regim de muncă și joacă. Am insistat în întâlnirile mele cu părinții elevilor ca regimul zilnic al copilului care nu a frecventat încă școala sau a celui care se găsește în vacanță să fie schimbat treptat, pentru a se face ușor trecerea de la regimul liber la cel cerut de școală. Orele de culcare și cele de trezire, timpul când vor fi servite mesele, timpul și tipul de activitate să se apropie din ce în ce mai mult de cerințele regimului școlar. Copilul trebuie se fie îndrumat de către părinți să pastreze locul de munca în ordine, curațenie și frumusețe. Am sfătuit părinții în legatură cu necesitatea unor condiții optime de studiu și efectuarea temelor. În locuință trebuie să fie liniște pentru a se putea concentra, școlarul nu trebuie să fie deranjat de către alte persoane sau frați mai mici. În jurul său să nu se desfășoare activități care l-ar putea sustrage : emisiuni la televizor, programe muzicale,jocuri sportive sau de distracții etc.
Cu ajutorul cadrelor didactice din școală familia stabilește regimul de învățătură și activitățile suplimentare ale copilului și veghează la respecterea lor. Ținând seama de condițiile concrete și specifice copilului din mediul sătesc pătinții acestora sunt sfătuiți să le stabilească totuși ( alături de munca în gospodărie ) și un orar de programare a lecțiilor și activitaților pentru a doua zi. Evident, pentru copiii din mediul urban timpul destinat pregătirii temelor este mai îndelungat și pot îmbina în mod armonios activitățile de învățare, cu jocurile recreative precum și prestarea anumitor servicii în cadrul familiei. Deasemenea, i-am îndrumat în legatură cu deprinderea copiilor ce vor frecventa pentru prima dată școala cu anumite norme și deprinderi de comportare civilizată cerute de activitatea în colectivul școlar : să fie cuviincioși cu colegii, să vorbească frumos, să fie respectuoși cu personalul școlii și să îndeplinească anumite activități de autogospodărire în școală.
-ajutorul acordat de către părinți la învățătură
De o mare importanță pentru ca elevul să obțină succese la învățătura este modul cum părinții își ajută copiii la învățătură.
Mai ales în primele zile de școală, până când aceștia se obișnuiesc cu noua activitate și până capătă încredere în puterile lor, este nevoie de ajutorul părinților pentru depașirea acestui obstacol. În relațiile mele cu părinții i-am sfătuit cum să îi sprijine și să-i ajute să învingă primele dificultăți și să-i încurajeze pentru primele lor succese. Așa cum arată experiența pedagogică a multor cadre didactice precum și a părinților, ajutorul dat elevilor la învățătură va fi cântărit și limitat. În primele zile de școală și mai ales în perioada învățării alfabetului, a primelor deprinderi de citit, scris și socotit aceste indicații și ajutoare vor fi mai amănunțite. Dar părinții nu trebuie să se substituie copiilor, ajutorul lor trebuie să se limiteze doar la îndrumare, dându-le anumite explicații și indicații. În clasele mai mari ele vor fi din ce în ce mai rare și numai atunci când copilul nu poate depăși prin efort propriu dificultățile școlare. Părinții nu vor înceta să controleze munca elevului, temele scrise decât după ce acesta dovedește că și-a format obișnuința de a lucra independent, de a efectua la timp și cu spirit de răspundere, temele avute acasă. Am sfătuit părinții că nu este bine să-i ajute prea mult pe copii, efectuând ei lucrările scrise, desenele acestora, după cum nu este bine nici ca aceștia să manifeste dezinteres complet față de modul cum învață, cum își pregătesc temele și ce rezultate obțin la învățătură. Practica multor părinți arată că este bine ca ei să controleze dacă temele au fost scrise curat, ordonat și, mai ales, corect, să-i asculte cum citesc și povestesc bucățile de lectură, cum recită poeziile, cum desenează, cum rezolvă exerciții suplimentare la matematică. Pedagogia modernă arată că exigența părinților față de pregătirea temelor de către copii, față de învățătură și rezultatele școlare trebuie să fie rațională. Dacă un copil își scrie tema neglijent, murdar, cu intenția vădită de a scăpa cât mai repede de această obligație, pentru a se duce cât mai repede la joacă, la prieteni, părinții îl vor obliga din nou să o scrie curat și îngrijit,supraveghindu-l și făcând observațiile care se impun. Totuși, aceste pretenții ale părinților nu trebuie să fie exagerate față de rezultatele muncii copiilor, să depășească posibilitățile lor fizice și psihice și să ducă la prilejuirea excesivă a efortului de învățare, lipsindu-l pe copil de joc sau de alte activități. Sunt cunoscute cazurile unor tineri care învață excesiv de mult, zile și nopți în preajma unor examene iar rezultatele sunt de cele mai multe ori invers proporționale cu efortul depus.
Obținerea unor rezultate bune la învățătură este condiționată și de legatura firească care există între părinți și școală. Părinții trebuie să cunoască în permanență care este situația la învățătură a copilului, la care obiecte de învățământ obține rezultate bune și foarte bune, la care întâmpină dificultăți, are rămâneri în urmă, goluri în cunoștințe, note (calificative) mediocre sau submediocre, cum se comportă cu colegii, ce atitudine are în clasă față de colegi, de obligațiile lui școlare. Pentru cunoașterea acestei realități, părinții pot folosi informațiile zilnice pe care copilul le furnizează în legatură cu activitatea lui la școală: ce a lucrat, cum a fost apreciată munca lui și a celorlalți colegi, ce greutăți a întâmpinat, ce note (calificative) a primit. Mult mai fructuoase însă sunt informațiile pe care părinții le află de la învățătorul clasei sau celelalte cadre didactice ale școlii. Aceste informații competente arată atăt greutățile pe care le întâmpină copilul la învățătură, dimensiunile și gravitatea lor și mai ales factorii care le generează, dar oferă în același timp îndrumări corecte și precise privind înlăturarea lor. Luarea din timp a unor măsuri cu caracter pedagogic poate asigura succesul ulterior al activităților elevilor la învățătură și îmbunătațirea conduitei lor.
Educația corespunzătoare a copiilor în familie depinde foarte mult de nivelul pregătirii pedagogice și experiența părinților în creșterea și educarea lor. Societatea se preocupă de îndrumarea pedagogică a familiilor folosind diferite modalități de îndrumare. S-a dovedit practic că cea mai activă și mai competentă pregătire pedagogică a părinților și care dă rezultate pe planul formării copiilor este cea realizată prin intermediul cadrelor didactice și a școlii. Așa cum arătam și mai înainte, școala și familia urmăresc aceleași obiective operaționale: informarea și formarea unor tineri dezvoltați multilateral și capabili de integrare creativă în profesie și societate. Pentru traducerea în practică a acestor obiective sociale este necesară o permanentă unitate în luarea măsurilor educative. Trebuie să existe o permanentă concordanță între formele și mijloacele de influențare optimă pe care le folosesc cele două instituții. Aceasta se realizează printr-o strânsă colaborare între ele. Așa cum experiența o arată, școala deține rolul conducător pentru că ei i-a fost încredințata sarcina instruirii și pregătirii tinerelor generații, dispune de un personal competent și, mai ales, de mijloacele materiale și pedagogice care înlesnesc un proces optim de predare- învățare- evaluare și formare. Pentru ca efectele educaționale ale școlii să fie profunde,eficiente și de durată, școala s-a sprijinit totdeauna pe ajutorul altor instituții sociale cu implicații educaționale așa cum este familia. Acestea sunt și motivele pentru care în planurile manageriale ale conducerii unităților de învățământ, ale educatoarelor, învățătorilor și dirigintilor sunt înscrise în fiecare an noi mijloace și forme eficiente de colaborare la nivelul clasei și al școlii între cele două instituții.
Școala este profund interesată de a ridica nivelul pedagogic al părinților, punând la îndemâna acestora informații și experiențe prețioase pentru a preveni și combate unele greșeli și nereușite care se observă în educația unor copii primită în familie. Deasemenea, cadrele didactice sunt interesate în a dobândi cât mai multe informații cu privire la dezvoltarea fizică și psihică a copilului, la comportarea lui în mediul familial și social, în vederea abordării procesului de predare- învățare prin prisma acestor factori nativi și sociali și a realiza o „școală pe măsură”.
Argumentele care pledează pentru o strânsă și permanentă colaborare dintre școală și familie au fost prezentate în foarte multe lucrări de specialitate. De asemenea, ele au fost validate și îmbogățite de propria experiența și a colegilor cu care am colaborat pe parcursul câtorva ani de ucenicie în învățământ.
Aceste motive m-au determinat să pledez cu convingere pentru colaborarea cu părinții. Ca urmare, am comunicat părinților intenția de a colabora cu ei pe multiple căi de la primele întâlniri. Inițial i-am consultat în legatură cu importanța acestei colaborari pentru reușita copiilor lor și-am constatat că părinții sunt interesați, mai ales în clasele primare, să colaboreze cu învățătoarea. Cu ocazia organizării unui lectorat cu părinții am prezentat acestora principalele modalităti de colaborare școală- familie, după cum urmează :
-vizitarea familiei elevilor de către cadrele didactice și a școlii de către părinți;
-adunările comitetului de părinți și adunările cu părinții(sedințe cu părinții);
-lectoratele cu părinții;
-alte forme de colaborare.
2.a.VIZITAREA FAMILIEI ELEVILOR DE CĂTRE CADRELE DIDACTICE.
b.VIZITAREA ȘCOLII DE CĂTRE PĂRINȚI.
Vizita la domiciliul elevilor de către învățător poate oferi rezultate pozitive pentru atingerea obiectivelor comune urmărite de către școală și familie.Trebuie să remarc că vizitarea elevilor în mediul sătesc dobândește anumite specificități, mai ales în condițiile în care și învățătorul locuiește în aceeași localitate. Fiind consăteni cu părinții elevilor avem numeroase prilejuri de a ne întâlni cu aceștia. Evident, nu toate prilejurile sunt oportune pentru discutarea unor probleme legate de școală. Din acest motiv, cadrele didactice stabilesc cu rigurozitate numărul acestora și mai ales familiile care trebuie vizitate. Cu acest prilej, am avut posibilitatea să antrenez părinții în munca educativă, să-i îndrum și să obțin informații folositoare în legatură cu particularitățile psihoindividuale ale elevului, conduita și stilul de muncă, atitudinea față de ceilalți membri ai familiei și față de obligația sa principală –învățătura. Din practică, am observat că părinții sunt mai deschiși și mai receptivi la sfaturile pe care le primesc atunci când se află la ei acasă decât atunci când sunt chemați la școală la discuții în doi sau chiar în cadrul unor adunări. Aceștia ascultă cu mai mult interes relatările cadrului didactic, mai ales atunci când acesta îmbină într-o formă eficientă nereușitele cu reușitele copiilor lor. Părinții manifestă interes față de sugestiile și soluțiile propuse în situații mai deosebite și se angajează ferm pe calea înlăturării unor lipsuri. Discuțiile pe care le poartă învățătorii cu părinții trebuie să aibă întodeauna obiective concrete și clar formulate. Astfel, în întâlnirile mele cu părinții elevilor mi-am propus dinainte teme de abordat cu aceștia cum sunt: îmbunătățirea rezultatelor muncii copiilor exprimate prin note mai mari, corectarea unor abateri relativ minore care pot evolua într-o direcție nefirească, controlul temelor efectuate acasă, controlul învățării lecțiilor pentru a doua zi, parcurgerea lecturii suplimentare, folosirea unor caiete suplimentare pentru consolidarea cunoștințelor și altele. În realizarea vizitelor am avut în vedere atât elevii cu rezultate mai slabe la învățătură dar și elevii buni.
Practica muncii educative referitoare la obținerea unor rezultate pozitive în urma vizitării copiilor la domiciliu arată că totul depinde de modul cum sunt pregătite aceste vizite, diplomația în abordarea problemelor, desfășurarea lor și măsurile cu care se încheie. Ținând seama de experiența altor cadre didactice, înainte de a vizita familia unui elev,m-am pregătit temeinic în acest scop. Mi-am fixat tema vizitei, am precizat obiective urmărite, ce probleme vor fi discutate, ce informații trebuie să culeg de la părinți și măsurile comune ce trebuie stabilite pentru depășirea obstacolelor ivite pe parcursul anului școlar. Înaintea începerii acestui demers educativ m-am informat asupra rezultatelor școlare ale elevului cât și asupra comportării acestuia în școală și în afara ei. Problemele pe care le voi discuta cu părinții vor izvorî din cunoașterea muncii elevului în totalitate precum și a posibilităților reale de care dispune acesta. Astfel, am constatat ca unii elevi în ultima perioadă a anului școlar vin cu temele nescrise sau scrise neglijent, iar ritmul învățării nu mai este constant. Asemenea probleme au constituit tema unor vizite făcute la familiile acestor copii. Din discuțiile cu părinții am constatat că acești elevi erau folosiți la diferite munci din familie sau chiar în câmp și nu mai aveau timp suficient sau erau obositi atunci când trebuiau să-și facă temele. În astfel de situații am intervenit cu soluții, pe care le-am propus părinților și cu care au fost de acord.
Experiența pedagogică arată că în convorbirile pe care le poartă educatorul cu părinții, cadrul didactic trebuie să dovedească mult tact în punerea preoblemelor, în argumentarea lor și în găsirea soluțiilor. El trebuie să fie apropiat, să utilizeze argumente convingătoare și potrivite pentru ca părinții să accepte măsurile propuse pentru îndreptarea situațiilor. Convorbirea trebuie să se desfășoare într-o atmosferă de sinceritate și seriozitate, pe un ton calm, cu înțelegere, manifestând încredere, în propunerile pe care le fac părinții. Este total neindicat tonul critic și superioritatea manifestată de cadrul didactic în relațiile cu părinții. Părinții acceptă întodeauna soluțiile și propunerile educatorului dacă acestea sunt bine argumentate, iar soluțiile sunt propuse pe un ton optimist, încrezător în puterea copiilor sau reușita lor școlară. Cu acest prilej învățătorul se va interesa de climatul educațional al familiei, de modul cum este respectat regimul de zi al copilului, cine și cum îl ajută la învățătură, dacă are condiții bune de pregătire a temelor, cum se comportă față de părinți, frați, bunici, cu ce se ocupă în timpul liber,etc. El va informa la rândul lui părinții despre aspectele pozitive și negative din activitatea școlarului. Practica multor generații de cadre didactice a sintetizat experiența pozitivă a lor într-un principiu educativ de mare importanță și anume: „întotdeauna să ne sprijinim pe elementele pozitive ale personalității umane, pentru a le înlătura pe cele negative”. De aceea este bine ca într- un astfel de demers educațional, învățătorul să prezinte mai întâi aspectele pozitive din activitatea copilului, succesele obținute la unele discipline școlare, schimbările pozitive. în munca și activitatea oricărui copil, oricât de slab la învățătură și indisciplinat, pot fi găsite asemenea elemente pozitive de sprijin. Numai în felul acesta, învățătorul poate evidenția greutățile, greșelile în pregătirea temelor, în relațiile cu colegii și împreună cu părinții, manifestând acest optimism pedagogic, va stabili măsurile comune pe care le vor lua pentru a înlătura deficiențele constatate.
Evident, soluțiile pe care le propun cadrele didactice trebuie să fie bine fundamentate pedagogic, potrivite cu psihologia copilului și realizabile. Sunt unii părinți care acceptă cu greu informațiile negative despre copiii lor, care nu recunosc greșelile pe care le fac ei în educație sau mimează că le recunosc. Discuția cu aceștia este mai complexă și ea trebuie să ducă la încredere în educator, în intențiile bune ale acestuia față de dezvoltarea copilului și la certitudinea că părinții vor respecta sfaturile și sugestiile.
Vizita învățătorului la domiciliul elevului își atinge scopul dacă familia manifestă încredere în personalitatea și profesionalismul învățătorului și devin faptic un colaborator activ al școlii, dacă se ajunge la stabilirea unui sistem unitar de măsuri pedagogice, dacă părinții sunt convinși și hotărâți să urmeze sfaturile școlii.
b.VIZITAREA ȘCOLII DE CĂTRE PĂRINȚI.
Părinții pot fi invitați la școală sau vin din proprie inițiativă. Conținutul discuțiilor dintre părinți și educator este axat întotdeauna pe probleme școlare. Părinții care se interesează de progresul la învățătură și de comportarea copiilor lor țin o legătura permanentă cu școala. Îndată ce observă în carnetul elevului apariția unor calificative (note) mici, merg și se interesează de cauzele acestui insucces și de măsurile pe care trebuie să le ia. Asemenea vizite dau rezultate bune, greșelile elevilor pot fi repede cunoscute și îndepărtate la timp. Alteori pentru unele abateri ale elevilor, care necesită măsuri urgente, învățătorii cheamă părinții la școală pentru a-i informa și a lua de comun acord măsuri de îndreptare. În mediul sătesc invitarea părinților la școală se face mai rar pentru că aceștia sunt ocupați în cea mai mare parte a timpului cu muncile agricole. Informări reciproce despre rezultatele la învățătură și purtarea elevilor sunt făcute între părinți și cadrele didactice și în mod întâmplător. Evident că asemenea formă nu poate înlocui colaborarea organizată descrisă mai sus sau în continuare.
3.ADUNĂRILE COMITETULUI DE PĂRINȚI ȘI ADUNĂRILE CU PĂRINȚII (SEDINȚELE CU PĂRINȚII).
Având în vedere rolul important al colaborării dintre școală și familie, în realizarea obiectivelor educaționale în întreținerea, dezvoltarea și modernizarea bazei materiale a școlii și învățământului și pentru realizarea unui sistem de legătură permanentă între școală și familie se instituie comitetele de părinți.
Comitetele de părinți sprijină școala în realizarea și îmbunătățirea continuă a procesului de instruire și educare a copiilor, la pregătirea părinților pe probleme privind educarea copiilor, în realizarea activităților extrașcolare, la realizarea unității de acțiuni educative a școlii și familiei,sprijină cadrele cadrele didactice în organizarea lectoratelor cu părinții pe probleme privind educarea copilului, etc.
Cunoscute în mod curent ca adunări ale părinților elevilor clasei acestea au o tematică variată de discuție, care se desfășoară de la formele de propagandă pedagogică și ridicarea nivelului științific al părinților, până la activitățile materiale de curățenie și igienizare a clasei, procurarea unor materiale didactice, activități cultural- sportive, etc.
Dacă în cadrul vizitelor la domiciliu, învățătorul urmărește în primul rând să soluționeze unele situații concrete din comportarea elevului, în adunările cu părinții(ședințe), cadrele didactice au posibilitatea de a ridica nivelul pregătirii pedagogice al acestora, abordând și dezvoltând teme cu conținut psihopedagogic și metodic, specifice nivelului dezvoltării copiilor clasei și izvorâte din nevoile practice ale accesibilizării procesului instructiv- educativ. De asemenea, în adunările cu părinții, pot fi furnizate informații și sfaturi cu privire la unele aspecte concrete ale educației în familie. Discuțiile, sfaturile trebuie să intereseze și, mai ales, răspund unor întrebări precise ale clasei și școlii, problemelor actuale ale educației generale care-i frământă pe părinți și elevi. Iată câteva teme de dezbătut în cadrul adunărilor pe clasă (ședințe cu părinții).
-regimul zilnic al elevilor din clasa I și din celelalte clase, ținând cont de realizările și lipsurile din trecut și de schimbările pe care le impune vârsta elevilor și cerințele instructiv- educative ale programelor școlare pentru clasele mai mari;
-cum își pot ajuta părinții copiii la învățătură;
-formarea deprinderilor de comportare civilizată – o sarcină prioritară a educației în familie?
-lectura suplimentară și dezvoltarea gustului pentru citit și frumos în familie;
-descoperirea și dezvoltarea aptitudinilor generale și speciale ale unor copii în familie;
-climatul și autoritatea părinților – suportul dezvoltării morale și intelectuale favorabile;
-pregătirea elevilor din clasa a IV-a pentru ciclul gimnazial;
-antrenarea copiilor la diferite munci gospodărești organizate în familie.
Temele trebuie temeinic pregătite, iar altele sunt expuse de profesori, medici, psihologi. În unele cazuri, alături de referatul învățătorului sunt angajați și unii părinți cu scurte referate și intervenții, cei care au obținut rezultate notabile în educația copiilor și recunoscuți de ceilalți consăteni. Referatele lor sunt bogate mai ales în exemple practice, în demersuri educaționale personale sau adaptate și în urma cărora au obținut rezultate pozitive în educația copiilor. De exemplu, D. N., intelectual în comună, tatăl a trei copii a mărturisit părinților în mod concret, cum își ajută copii la învățătură, regimul zilnic al acestora în familie, muncile gospodărești în care sunt antrenați, modul cum sunt controlate activitățile lor și chiar măsurile coercitive luate împotriva propriilor copii.
După asemenea discuții colective s-au organizat, cu părinții care au nevoie de date suplimentare despre copiii lor și cu cei care cer îndrumări și păreri, discuții separate, dialoguri între învățător și aceștia. În final elevii clasei prezintă scurte programe artistice , bine apreciate și gustate de către părinți. Practica educativă, personală și a colegilor mei a validat valoarea informativă și practică a unor asemenea forme de pregătire științifică și pedagogică a părinților. Păcat că, în ultimul timp, părinții vin din ce în ce mai rar pe la școală, motivând lipsa timpului sau urgența unor lucrări agricole.
4.LECTORATELE CU PĂRINȚII.
Această formă de propagandă pedagogică este folosită cu mult succes în școlile mari, cu un numar mare de elevi și de părinți. Lectoratele sunt organizate pe școală și iau forma unor adunări ale părinților interesați de cunoașterea celor mai noi probleme privind creșterea și educarea sănătoasă a copiilor. Directorul școlii, împreună cu responsabilii comisiei metodice a diriginților și a comisiei metodice a învățătorilor, stabilește tematica științifică și pedagogică pentrul întregul an școlar, alege ziua și ora potrivită pentru a participa cât mai mulți părinți.
In afara cadrelor didactice ale școlii, temele propuse sunt dezvoltate de medici, sociologi, psihologi și pedagogi. În mediul în care lucrez această formă de colaborare între școală și familie este puțin utilizată. În anii din urmă, preotul din sat a făcut o expunere cu tema: „Rolul familiei și al bisericii în educarea copiilor în spiritul moralei creștine”,iar medicul dispensarului comunal a vorbit despre: „Cum putem preveni unele boli contagioase”.
5.ALTE FORME DE COLABORARE A ȘCOLII CU FAMILIA
Pe lângă formele descrise mai sus, învățătorii și diriginții utilizează și alte forme de colaborare printre care enumerăm: vitrine cu cărți și broșuri cu caracter pedagogic, expoziții cu lucrări ale elevilor, consultații pedagogice, antrenarea părinților la manifestările cultural- artistice și excursii ale elevilor, corespondența cu părinții și, în ultimul timp, antrenarea tot mai intensă a părinților la activitățile social- economice, de igienizare și asigurarea unui cadru corespunzator bunei desfășurări a procesului instructiv- educativ.
-Asistențele la ore . Participarea părinților chiar ca și simpli asistenți în clasă atunci când copiii lor sunt în timpul orelor de studiu le oferă acestora prilejul de a-și da seama asupra nivelului de cunoștințe pe care l-a atins copilul, metodele prin care a atins acest nivel și în același timp de a medita asupra necesității continuării muncii în familie.
La solicitarea învățătorului și a directorului școlii, părinții participă cu interes la acțiunile de muncă patriotică și de pregătire a localului școlii pentru deschiderea acesteia în condiții corespunzătoare, repară mobilierul și materialul didactic, asigură menținerea curățeniei și a igienei școlare.
Alte căi de comunicare cu părinții („împrumutate” de la alternativa educațională Step by step):
-Carnete de corespondență. Comunicarea dintre învățător și familie poate fi facilitată și de trimiterea unei scurte note (a unui mesaj) către părinți, prin copil. Aceste mesaje sunt un bun mijloc de a informa părinții despre activitățile în care au fost implicați copiii. Familia apreciază gestul învățătorului de a trimite astfel de mesaje și se poate simți încurajată să trimită la rândul ei mesaje cadrului didactic. Pentru o comunicare constantă, carnetele de corespondență care circulă între familie și școală sunt foarte utile.
-Avizierul pentru anunțuri. Afișierele reprezintă o altă modalitate prin care se comunică informații familiilor într-o manieră informală. Informațiile de pe afișier pot fi adresate tuturor părinților s-au anumitor părinți. Ele pot fi: anunțuri ale diverselor întruniri, biletele cu note despre comportamentul copilului, produse artistice ale copiilor s-au alte aspecte importante. Este important ca afișierele să fie plăcute la vedere, aspectul lor, ca și conținutul trebuie să fie schimbat frecvent.
-Mijloacele video. Comunicarea cu familia se poate realiza și cu ajutorul aparatelor de fotografiat sau camerelor video. Părinții se simt mult mai implicați atunci când văd o fotografie sau un film video cu copilul în clasă, în timpul unei zile obișnuite sau cu ocazia unui eveniment deosebit (activitate demonstrativă, sărbătorirea zilei de naștere a unui copil, întreceri sportive, programe artistice, etc.)
Din cele prezentate în acest capitol se desprinde necesitatea unei strânse colaborări între școală și familie. Unitatea și convergența acțiunilor educaționale au influențe deosebite asupra creșterii și educării copiilor. Acțiunea unitară a acestor factori, în sistemul nostru educațional, se înscrie pe traiectoria care duce spre realizarea idealului educativ, spre dezvoltarea complexă a personalității umane. Atât familia dar mai ales școala, contribuie la dezvoltarea diverselor componente ale personalității umane, în funcție de posibilitățile de care dispun, de formele și mijloacele folosite.
Colaborarea dintre școală și familie se realizează printr-un schimb permanent de informații, date care se vor răsfrânge și vor fi valorificate de familie sau școală în scopul asigurării unui climat optim de creștere și dezvoltare.
Frecvența colaborării cu familiile elevilor a fost înregistrată într-un tabel (anexa 5) pentru a urmări relația dintre frecvența și varietatea formelor de colaborare școală- familie și rezultatele obținute de elevi la învățătură(anexa 6).
CONCLUZII
Am încercat, în lucrarea de față, să argumentez ca educația și socializarea copiilor și a preadolescenților este un proces complex, continuu, de durată în care sunt implicate familia, școala și alte instituții cu rol educativ. La baza acestui proces se află școala, ale cărei valențe științifice și mijloace educative, pot și trebuie să polarizeze acțiunea celorlalți factori cu funcții de socializare și integrare socială a tinerei generații.
Educația copilului și a preadolescentului este un proces continuu și de durată, la baza acestui edificiu aflându-se familia, ale cărei valențe educative și mijloace de influențare au fost prezentate în conținutul lucrării.
Petrecerea unei lungi perioade de viața în cadrul familiei și dependența copilului și a tânărului față de adulți ridică o serie de probleme privind pregătirea pedagogică și morală a părinților, pentru a exercita, în condiții optime și cu rezultatele scontate, acest proces de educație și socializare. Practica educațională evidențiază numeroase situații care demonstrează că un mediu familial lipsit de valențe educogene nu-și poate exercita adecvat funcția de formare intelectuală și morală a personalității copilului.
Așa cum am arătat în conținutul lucrării, familiei îi revine o multitudine de sarcini și obligații pentru creșterea și formarea copilului în spiritul celor mai înalte comandamente sociale și morale ale epocii pe care o trăim. Educarea în spiritul respectului pentru muncă și învățătură, pentru o viața cinstită și demnă, în spiritul toleranței, al democrației și păcii sunt numai câteva din valorile moral-sociale care trebuie să stea la baza educației în familie.
În prima parte a procesului de socializare a copiilor de vârstă preșcolară și școlară, familia trebuie să dețină ponderea principală în formarea și structurarea personalității și a conduitelor morale ale copilului, în prevenirea delincvenței juvenile printr-o serie de forme și mijloace discutate parțial în conținutul lucrării.
Procesul educației și socializării timpurii trebuie să se bucure de o strânsă colaborare a familiei cu grădinița și școala. Diversitatea acestor forme și conținutul bogat în idei pedagogice și psihologice ale acestora asigură reușita procesului colaborării și a realizării sarcinilor și obiectivelor urmărite de instituțiile educative și de familie.
Am încercat ca alături de aspectele teoretice și metodologice ale acestei colaborări să prezint și unele aspecte practice prin care să evidențiez modul de realizare a colaborării dintre factorii educaționali la nivelul unei uniăți școlare sătești și rezultatele obținute în urma acestei acțiuni.
In toate acțiunile educative întreprinse s-a evidențiat cu pregnanță că numai existența unui climat familial favorabil, bazat pe încredere și respect reciproc, unde autoritatea părinților se realizează în limitele normalului, cu mijloace pedagogice și de convingere, înlesnește procesul de educare și socializare optimă a copilului.
In urma rezultatelor cercetării întreprinse cu privire la necesitatea colaborării dintre școalaă și familie am ajuns la următoarea concluzie:
-la vârstele mici, motivația învățării la copii este determinată de atitudinea și interesul manifestat de părinți față de școală;
-cu cât părinții colaborează mai strâns cu școala și urmăresc permanent performanțele școlare ale copiilor, cu atât rezultatele școlare ale acestora sunt mai bune.
In procesul educativ se detașează figura luminoasă a învățătorului care, prin forme și modalități optime de lucru, prin strategii educaționale pozitive dă un sens și o perspectivă procesului de colaborare dintre școală și familie. Pentru a corecta unele neajunsuri în realizarea acestui proces consider că ar fi bine venite acțiuni de educare a educatorilor, acțiuni de pregătire a părinților pentru înțelegerea problemelor specifice ale personalității copiilor la diferite vârste precum și sarcinilor și responsabilităților ce le revin în procesul de educare și culturalizare a acestora.
Consider bine venite acțiunile de perfecționare a cadrelor didactice și în legătură cu problemele ce le revin în colaborarea cu părinții, acțiuni care ar putea fi realizate în cadrul formelor de perfecționare profesională. Cadrele didactice ar trebui să fie puse la curent cu legislația nouț privind familia și drepturile copilului. De multe ori, noi, cadrele didactice suntem solicitate să dăm consultații și să sugerăm anumite mijloace de rezolvare în probleme ce țin de unitatea și climatul familiei, drepturile minorilor în cazul dezmembrării familiei, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească copiii pentru a fi primiti într-o instituție de ocrotire socială sau școală specială.
Consider că prin conținutul prezentat am cuprins și explicat problemele principale cerute de un asemenea subiect. Pentru elucidarea aspectelor ce au ținut de tema am consultat o bibliografie relativ bogată și am valorificat experiența proprie cât și pe cea a colegilor mei, experiență circumscrisă temei.
Colegii mei, educatoare și învățători, sper să găsească în lucrarea de față idei originale sau preluate pe care, transpunându-le în practică, să le valideze utilitatea și să-și optimizeze activitatea instructiv-educativă.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Familia In Societate (ID: 165287)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.