Familia In Lumina Invataturii Crestine

Argument

Nu de puține ori, în istoria omenirii, au existat momente în care înțelepciunea a fost pusă laolaltă cu nebunia iar aceasta din urmă a fost avansată ca fiind înțelepciune. Începutul secolului al XX-lea, ca și cel al secolului al XXI-lea, în care ne aflăm, fac parte, din nefericire, din acele momente în care cei care dețin capacități superioare de înțelegere și de judecare a lucrurilor intră fără să vrea în categoria celor nesocotiți, smintiți ori nechibzuiți, sau mai grav, a celor care suferă de boli mintale.

Deducem de aici o serie de implicații de ordin social, moral și religios, care pentru credinciosul practicant fac parte din rutină. Toate acestea, într-o societate în care cuvintele Sfintei Scripturi își dovedesc actualitatea, capătă cu atât mai multă greutate, cu cât cei credincioși acum au prilejul de a-și testa credința și de a combate prin exemplul personal, pe cei care „zicând că sunt înțelepți au ajuns nebuni” (Romani 1, 22).

Pe lângă toate acestea, avem datoria de a educa viitoarele generații pentru a păstra tradiția creștină ortodoxă, dar și datinile noastre românești și sănătoase, fără a le amesteca cu influențe, orintale sau occidentale.

Pornind de la această scurtă prezentare a ceea ce va face obiectul tratării noastre, vom încerca o abordare critică a societății actuale în postmodernitate, sub titlul „Repere educaționale ale misiunii în postmodernitate”. Lucrarea aceasta este izvorâtă din frământări personale, dar și din experiențele avute la catedră, ca profesor de religie, și din relația cu tinerii, elevii mei.

Lucrarea este împărțită în trei secțiuni mari: Familia, Școala și Mass-Media, fiecare tratând la mod general și aprofundat temele propuse, dar și soluții care se regăsesc de cele mai multe ori în învățătura Bisericii noastre.

Introducere

Astăzi, mai mult ca oricând, omul secularizat a intrat într-un conflict acut nu doar cu Dumnezeu, ci și cu natura. Tocmai de aceea, consecințele unui atare conflict se resimt din plin atât în relația cu Dumnezeu, în plan spiritual, cât și în relația cu natura.

Fără Dumnezeu, omul își caută propriile sale repere, care să-l conducă spre ieșirea din această stare de criză. Din păcate, nu este vorba de profeții biblici, consacrați, pentru că secularismul modern a închis poarta spre cer, spre Dumnezeu, mai ales că cel secularizat socotește că nu mai are nevoi de Dumnezeu.

Este un fapt cunoscut și afirmat în genere, atât de sociologi cât și de teologi, că familia nu este numai primul nucleu al organismului social, ci și o instituție de a cărei tărie și moralitate atârnă tot binele pentru individ și comunitate.

Creștinismul este religia iubirii. Iubirea devine atotcuprinzătoare și caracteristică acestei religii; ea este începutul spiritual al fiecărui credincios și totodată încununarea sa nemuritoare. Cercetat structural, în lumina acestei iubiri specifice, creștinismul se dovedește într-adevăr a fi religia iubirii.

Societatea actuală a degradat instituția familiei prin mai mulți factori care au contribuit la slăbirea vieții familiale: libertinajul tineretului, extinderea prostituției, căsătoria privită strict din punct de vedere individualist, colaborarea avortului, adulterului și divorțului, relațiile homosexuale etc.

Așadar, postmodernitatea aduce cu sine toate lucrurile despre care societatea modernă doar le prezenta ca fiind deviații ale vieții familiale tradiționale.

Educația reprezentă cel mai important factor de dezvoltare al unei persoane, iar acest lucru se face pe trei direcții. În primul rând este educația din familie, educația la școală și educația în Biserică.

Tinerii trebuie priviți ca cei care vor duce generațiilor următoare reperele educaționale și culturale lăsate de noi, cei care le vor transmite mai departe. De aceea, trebuie investite în ei toate resursele culturale și spirituale, pentru a crește sănătos fizic, psihic și duhovnicește.

Specialiștii din domeniul educației și al pedagogiei sunt în unanimitate de părere că primii 3 ani de viață ai copilului sunt de o importanță majoră pentru păstrarea echilibrului psihic al omului de mâine.

Există un șir de factori în procesul transmiterii bunelor intenții unei vieți noi, și anume: stilul, tonul vocii, tactul, jocul, atmosfera familială calmă, esteticul și emoțiile pozitive, dragostea, etc.

Școala reprezintă locul în care copiii sunt modelați, asemenea unui lut, spre a se desăvârși. Din păcate influențele occidentale vin să transforme școala într-o mașină de creat muncitori, care nu mai iubesc dar fac sex, nu mai au familie, dar trăiesc cu cine vor, acest lucru fiind pus pe seama libertății.

Se profileză tot mai mult ora de educație sexuală la școala, o ora în care copiii nu sunt îndemnați la castitate și abținere sexuală, până la căsătorie. În cadrul acestor ore sunt distribuite prezervative copiilor și modul de folosire al lor. Cu alte cuvinte se încearcă inducerea în eroare a copilului, care privește relațiile sexuale ca pe o eliberare necondiționată de nimic, o animalizare a persoanei umane.

Relațiile sexuale precoce neagă factorul timp în care omul se maturizează atât din punct de vedere fizic cât și psihic. De multe ori, omul se angjează trupește în acte, fără să aștepte să i se maturizeze sentimentele și puterea de judecată care presupun responsabilitate față de propria persoana dar și de ceilalți.

Noile mijloace de comunicare modernă vin să completeze educația tradițională, deschizând noi moduri de predare a unor cunoștințe. S-au creat și metode școlare de predare-învățare și evaluare, dar și programe de educare on-line, cu scopul de a dezvolta cât mai mult capacitatea copilului spre asimilarea cunoștințelor dar și competența creatoare a acestora .

Problemele apar în momentul în care tinerii nu știu să folosească în scop bun tehnica. De exemplu, tânărul are toata informația în palmă cu ajutorul smartphone-urilor, dar asta nu înseamnă au fost create pentru a fi folosite cu scopul de fraudare al unor examene sau înlocuirea cu mersul la bibliotecă, cititul, studiul, informațiile și verificarea datelor de pe internet, deoarece nu toate sunt veridice.

Capitolul I – Familia și misiunea Bisericii în postmodernitate

I.1. Familia în lumina învățăturii creștine

Familia este una dintre coordonatele de bază ale umanității. Ea are un rol decisiv atât pentru fiecare individ cât și pentru societate în ansamblu. În familie omul își împlinește în mod plenar vocația pentru comuniune și care reflectă chipul lui Dumnezeu, fiind răsfrângerea pe plan uman a comuniunii intra-trinitare.

Pe de altă parte nu poate fi imaginată societatea umană fără familie. În familie se nasc și se formează membrii societății. Fericitul Augustin zice despre familie că ea este, în ceea ce privește neamul omenesc, ca o pepinieră a cetății. Prin urmare, este justificată preocuparea societății de a orienta familia spre împlinirea rosturilor ei.

Este binecunoscut celebrul dicton: „ Familia este celula de baza a societății”, dar familia este și celula de bază a Bisericii. În ea se nasc și se formează oamenii pentru viața duhovnicească.

Unirea bărbatului cu femeia prin Sfânta Taină a Căsătoriei, spre mântuire sufletească, într-ajutorare reciprocă, spre iubire necondiționată și spre nașterea de prunci, este un dat al creației. După învățătura Sfintei Scripturi, istoria familiei începe odată cu istoria umanității.

Combătând unele atitudini care marcau degradarea morală a umanității, Mântuitorul Hristos reamintește faptul că de la început Dumnezeu a creat familia monogamică și citează textele din Facere: „ Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie.”( Fac.1,27); „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va uni cu femeia sa și vor fi amândoi un trup.” (Marcu 10,7)

Aceleași texte dezvoltate și explicate de Mântuitorul Iisus Hristos le găsim și la Matei 19,3-9: „Și s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L și zicând: Se cuvine, oare, omului să-și lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, El a zis: N-ați citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat și femeie? Și a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amândoi un trup. Așa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. Ei I-au zis Lui: Pentru ce, dar, Moise a poruncit să-i dea carte de despărțire și să o lase? El le-a zis: Pentru învârtoșarea inimii voastre, v-a dat voie Moise să lăsați pe femeile voastre, dar din început nu a fost așa. ar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, și se va însura cu alta, săvârșește adulter; și cine s-a însurat cu cea lăsată săvârșește adulter.”

Din analiza acestor texte observăm, că, Mântuitorul Iisus Hristos le amintește conaționalilor săi, unirea dintre bărbat și femeie așa cum a fost rânduită de Dumnezeu în starea primordial, adică de la facerea lumii.

Se disting patru teme definitorii pentru familia creștină, exprimate de Mântuitorul Iisus Hristos:

Originea dumnezeiască a însoțirii bărbatului cu femeia;

Natura și calitatea acestei însoțiri;

Condițiile de despărțire sau divorț;

Celibatul sau fecioria.

Familia biblică are la bază unirea bărbatului cu femeia prin actul căsătoriei. Conform referatului biblic, barbatul și femeia au fost creați simultan și au în ei impregnat chipul lui Dumnzeu.

Din perspectivă biblică, unirea bărbatului cu femeia apare ca o urmare firească a celui mai nobil sentiment- iubirea, în formă monogamă, iar în cadrul căsătoriei bărbatul și femeia se angajează reciproc să-și împartă viața în vederea împlinirii rostului pentru care s-a instituit familia.

Realizarea însușirilor ființiale: unitate, trăinicie, sfințenie și egalitate între soți și atingerea scopurilor prioritare: înmulțirea neamului omenesc și ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale, cât și în cele spirituale, în vederea mântuirii, sunt cerințe de bază ale familiei creștine, iar „ reflectarea iubirii intratrinitare dumnezeiești, dintre tată, mamă și copii, reprezintă piatra de temelie a familiei creștine”.

Prin iubire, familia este singra instituție educațională, care poate realiza nașterea, creșterea și educarea copiilor. Sfântul Ioan Gură de aur aseamănă educarea copiilor cu o artă. Copilul care este învățat de la început să iubească, a câștigat o bogăție care este mai mare decât toate bogățiile pământului. Educația copilului este asemănată cu administrarea unui oraș de curand zidit. Simțurile copilului sunt ca niște porți ale sufletului, iar trupul ca un zid.

Familia creștină a ocupat un loc central și în învățătura Sfinților Părinți, care au explicat și argumentat rolul principal al acesteia pentru viața creștină.

Cel mai aprig susținător al familie a fost Sf. Ioan Gura de Aur care a vorbit despre alegerea soției, care trebuie să fie luată din iubire și nu din interese, arată bărbatului: Mai întâi caută bărbat pentru fecioară, însă bărbat în toată puterea cuvântului, protector al femeii, bărbat care să fie capul trupului și căruia tu-i predai nu slugă, ci-i încredințezi pe însăși fiica ta.

Sfântul Vasile cel Mare are o celebră cuvântare despre educația tinerilor, în care aceștia sunt învătați să faca precum albinele, cu învățătura profana, din care să ia doar ceea ce le este de folos, iar restul să lase acolo.

Din cele expuse mai sus, rezultă lucrul cel mai important pentru orice creștin, necesitatea familie creștine pentru împlinirea scopului pentru care a fost creat omul, nașterea de prunci și mântuirea împreună a soților.

I.2. Familia creștină astăzi

  Familia reprezintă prima formă de educație a copilului. În familie, tânărul se învață primele elemente de vocabular și modul de a se comporta cu cei din jurul său, aici învață primele expresii și moduri de a se comporta care îl vor ajuta în educația ulterioară. Copiii fiind foarte receptivi la tot ce se întâmplă în jurul lor, membrii familiei trebuie să fie foarte atentă cum se manifestă în prezența acestora.

          Autoritatea educației receptate în familie este reflectată îndeosebi de nivelul educației părinților, în special sub aspect moral și comportamental. Atunci când copilul aude injurii, va înjura și el, dacă vede că se minte, va minți și el ; dacă cei din jur se poartă respectuos, tot așa va face și el.

         Educația religioasă a familiei ocupă un loc foarte important în dezvoltarea copilului. Un creștin care știe de frica lui Dumnezeu  și care își însușește învățătura Bisericii, își va educa copiii în acest spirit.

           Până la vârsta de 3 ani copilul receptează ,, ce este bine  și ce este rău”, dar aceasta o face în mare parte prin imitație a adulților. De foarte multe ori la această vârstă pot apărea manifestări de încăpățânare și protest, iar adultul prin tactul lui poate influența conduita copilului. În perioada preșcolară, 3-6 ani, evoluția ființei umane, prin înmulțirea relațiilor ei cu adulții, necesită modelarea personalității. La  această vârstă copilul este mai temperamental, capabil de emoții și sentimente, deseori manifestându-și dorințele în contrazicere cu posibilitățile sale și cu cerințele adulților. Nu trebuie neglijat că acum copiii își pot deprinde conceptele de adevăr, dreptate, dragoste de neam și țară, dragoste de aproapele, credință, încrederea în sine, etc.

Funcțiile familiei sunt:

·        funcția biologică: constă în perpetuarea speciei umane prin nașterea și creșterea de prunci, condiție primordială a existenței societății.

·        funcția psiho – afectivă : potrivit acestei funcții, familia conferă individului sentimentul de siguranță, îl ajută să depășească obstacolele, să dobândească echilibrul emoțional.

·        funcția economică: constă în crearea condițiilor materiale necesare vieții și dezvoltării membrilor  familiei.

·        funcția educativă: se referă la faptul că familia are un rol foarte important în transmiterea limbii, a obiceiurilor, a modelelor comportamentale, urmașilor ei. În familie,  copilul învață să se aprecieze pe sine și pe ceilalți, deprinde un anumit mod de viață, vine în contact cu valorile și normele societății. Familia joacă un rol important în educația civică a copiilor.

În societatea contemporană familia în sens tradițional se află în declin, locul acesteia fiind luat de alte grupuri sociale:

–         celibatul  a început să se extindă rapid după 1970. În unele societăți ponderea lui s-a dublat în decurs de 20 de ani ( SUA, Europa de Vest ); 50 % din populația cartierelor centrale dinNew- York este reprezentată de celibatari;

–         cuplul consensual  nu se deosebește prea mult de familia nucleară obișnuită . El are aceleași funcții și se confruntă cu aceleași probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite, doar că nu și- au oficializat relația printr-un act de căsătorie;

–         coabitarea consensuală poate fi un stil de viață rezultat dintr-o opțiune de lungă durată ( chiar definitivă ) sau poate fi o etapă premergătoare căsătoriei;

–         familia migrantă când soții lucrează și locuiesc în localități diferite, dar se vizitează periodic. Ea este determinată de situația în care soții nu pot găsi locuri de muncă conform dorințelor lor, în aceeași localitate.

Familia în lumea modernă, la fel de mult ca și, probabil, orice altă instituție, a fost asaltată de numeroasele schimbări profunde și rapide care au afectat societatea și cultura. Multe familii trăiesc această situație în fidelitate față de acele valori care constituie fundamentul instituției familiei. Pentru alții situația familiei, a devenit incertă și dezorientată sau chiar îndoielnică și sunt aproape conștienți de sensul ultim și adevărul vieții conjugale, acela de mântuire sufletească. În cele din urmă, există alții care sunt împiedicați de diferite situații în realizarea drepturilor lor fundamentale.

Știind că familia constituie una dintre cele mai prețioase valori umane, Biserica trebuie să învețe și să ofere ajutorul ei pentru cei care sunt deja conștienți de valoarea căsătoriei și a vieții conjugale și să încerce să o trăiască cu fidelitate. Prin sprijinirea primei situații, iluminare celei de-a doua și asistarea pentru ceilați, se ofera servicii pentru fiecare persoană care are ca scop căsătoria și întemeierea familiei.

Căderea în păcat a afectat profund toate aspectele vieții umane și, deci, a afectat profund și unirea soților în căsătorie. Căsătoria și viața de familie au ajuns astfel să poarte pe chipul lor semnele urâte ale păcatelor de tot felul: decăderea în robia patimilor trupești, adulterul, divorțul, discriminărișe de tot felul, desconsiderarea femeii, refuzu copiilor , uciderea lor în pântecele mamei și chiar relațiile sexuale între persoane de același sex.

Atracția sexuală față de indivizi de același sex este o perversiune, o inversiune sexuală, care nu se limitează numai la relațiile între parteneri barbați, ci include și homosexualitatea feminină.

Una din coordonatele de bază ale Bisericii are în vedere tinerii, care au început călătoria lor spre căsătorie și viața de familie, în scopul de a le prezenta noi orizonturi, ajutându-i să descopere frumusețea și măreția vocației de a iubi în cadrul familei.

Voită de Dumnezeu chiar în actul creației, căsătoria și familia sunt împlinirea în Hristos de înțelegerea deplină și realizarea deplină a planului lui Dumnezeu.

În situația actuală în care familia face obiectul a numeroase atacuri, care încearcă să o distrugă sau într-un fel a o deforma, și conștientă de faptul că bunăstarea societății și binele ei sunt intim legate de binele unirii soților, Biserica percepe într-un mod actual și convingător misiunea ei de a vesti tuturor oamenilor planul lui Dumnezeu pentru căsătorie și viață conjugală, asigurând vitalitatea lor deplină și dezvoltarea umană și creștină.

Din moment ce planul lui Dumnezeu pentru căsătorie și familie are ca obiect, bărbați și femei în concretul existenței lor de zi cu zi, în situații sociale și culturale specifice, Biserica trebuie să înțeleagă situațiile în care căsătoria și familia sunt trăit astăzi, fundamentându-se pe ideea de a întări acest lucru.

Această înțelegere este, prin urmare, o cerință inevitabilă a activității misionare, iar Biserica trebuie să aducă neschimbată și mereu nouă Evanghelia Mântuitorului Iisus Hristos, așa cum familiile sunt implicate în condițiile actuale ale societății, dar în același timp sunt chemați să accepte și să trăiască Planul lui Dumnezeu care se referă la ele. În plus, apelul și cerințele Duhului răsună chiar în evenimentele istoriei, și astfel Biserica poate fi, de asemenea, ghidată spre o înțelegere mai profundă a misterului inepuizabil al căsătoriei și al familiei , preocupată permanent de întrebările, neliniștile și speranțele tinerilor, cuplurilor și parinților din ziua de azi.

La aceasta trebuie să se adauge o reflectare suplimentară de o importanță deosebită în prezent. Nu de puține ori idei și soluții, care sunt foarte atrăgătoare, dar care prezintă obscur adevărul și demnitatea persoanei umane, sunt oferite cuplurilor din ziua de azi, în căutarea lor sinceră și profundă pentru un răspuns la problemele cotidiene importante care afecteaza viata lor de familie. Aceste opinii sunt adesea susținute de către organizația puternică și omniprezentă a mijloacelor de comunicare socială, care pun în pericol subtil libertatea și capacitatea de judecată obiectivă.

Mulți sunt deja conștienți de acest pericol al persoanei umane și lucrează pentru adevăr. Biserica, cu discernământul ei evanghelic, îi sprijină, oferindu-le ajutorul, pentru păstrarea libertății și demnității fiecărui bărbat și femeie.

Misiunea Bisericii devine jertfa de orientare pentru ca întregul adevărul și demnitatea deplină a căsătoriei și a familiei să fie conservate și și fructificate.

În prezent, se vorbește tot mai mult despre schimbările care s-au produs în sânul și în modul de percepție asupra familiei în ultimul secol, provocate de civilizația industrială și de urbanizare, de alienarea morală a omului contemporan, de revoluționarea, până la schimbare și abolire, a vechilor obiceiuri și relații ce îi guvernau altădată viața.

Astăzi eroziunea profundă a societății este o realitate obiectivă. Se clamează tot mai larg emanciparea femeii, se vorbește tot mai mult despre liberalizarea și democratizarea sexuală, se propovăduiește o nouă dezordine amoroasă.

Biserica trebuie să aibă discernământul de a preveni aceste situații. Acest discernământ se realizează prin sensul credinței, care este un dar pe care Duhul Sfânt îl dă tuturor credincioșilor în funcție de diversitatea darurilor și de responsabilitatea proprie fiecăruia.

Unul dintre motivele multor forme de manifestare a crizei familiei îl constituie așa-zisa emancipare a femeii. În numele emancipării, de la începutul secolului trecut, femeia este mințită de profesioniștii manipulării, încât ea să aducă bani, fie prin oferirea brațelor sale de muncă, fie prin vinderea propriului trup, fie, de ce nu, prin cumpărarea tuturor invențiilor biochimice prin care ea va fi eliberată de riscul gravidității.

Femeile și-au schimbat radical expectațiile și rațiunile pentru căsătorie. Ele nu mai sunt mulțumite cu rolul de casnică și de supusă sexual, ci așteaptă astăzi iubire, prietenie, respect, susținere emoțională, companie, satisfacție sexuală, libertatea de a tinde și de a se bucura de o carieră profesională sau alte interese și mai ales relații intime care să fie omniprezente în viața lor și care să le confere șansa fericirii și realizării personale. Bărbații își transferă parte din răspunderea rolului tradițional economic în căsătorie, preluând totodată o serie de sarcini domestice și egalizându-și investiția majoră în familie cu femeile.

Situația în care familia se află astăzi prezintă aspecte pozitive și negative: primul este un semn al mântuirii lui Hristos care operează în lume; al doilea, un semn al refuzului care împinge omul la dragostea lui Dumnezeu.

De fapt, există o conștientizare de libertate personală și o atenție mai mare la calitatea relațiilor interpersonale în căsătorie, la promovarea demnității femeilor, la procrearea responsabilă, la educația copiilor. Există, de asemenea, o conștientizare a nevoii de dezvoltare a relațiilor interfamiliare, pentru asistență spirituală și materială reciprocă, redescoperirea misiunii ecleziale corespunzătoare familiei și responsabilitatea sa pentru construirea unei societăți mai drepte.

Pe de altă parte, însă, nu sunt semne de o degradare tulburătoare a unor valori fundamentale: un concept teoretic și practic greșit al independenței soților; neintelegerile grave în ceea ce privește relația de autoritate între părinți și copii; dificultățile concrete în care familia trăiește prin transmiterea valorilor; numărul tot mai mare de divorțuri; flagelul avortului; recurgerea la sterilizare; apariția unei mentalități cu adevărat contraceptive.

La originea acestor fenomene negative se află o corupție a ideii și a experienței de libertate, nu conceput ca o capacitate pentru realizarea adevărului planului lui Dumnezeu pentru căsătorie și familie, ci ca o putere autonomă de afirmare de sine, de multe ori împotriva altora, pentru propria bunăstare.

Demn de atenția noastră, de asemenea, este faptul că, în țările din așa-numita lumea a treia, familiile, de multe ori, duc lipsă atât de mijloacele necesare pentru supravietuire, cum ar fi hrana, munca, locuința si medicina, precum și libertățile cele mai elementare. În țările mai bogate, dimpotrivă, prosperitatea excesivă și mentalitatea consumatorului s-au alăturat în mod paradoxal într-o anumită neliniște și nesiguranță cu privire la viitor.

Situația istorică în care familia trăiește, prin urmare, apare ca o interacțiune de lumină și întuneric.

Acest lucru arată că istoria nu este doar o progresie fixă față de ceea ce este mai bun, ci mai degrabă un eveniment de eliberare, și chiar o luptă între libertățile care sunt în conflict reciproc, care este, în conformitate cu ideea de neînțelegere între două iubiri: iubirea lui Dumnezeu, și dragostea de sine până la punctul de nerespectarea lui Dumnezeu.

   O serie de analize pastorale efectuate la nivel micro-parohial au atenționat, încă din anii 1996-1998, asupra disipării valorilor familiei românești în convertorul centrifug al perioadei post-decembriste (după decembrie 1989, timp de hotar al schimbărilor din societatea românească).

Familia românească modernă se depărtează tot mai mult de clasicul conținutului său. Menținerea discursului pastoral în sfera tradiționalismului, fără a vedea moartea tradițiilor legate de familie devine extrem de periculoasă. Familia nu poate renaște decât dinspre oamenii crescuți în Hristos, ca Domn și Dumnezeu, articulați în logica adevărului divin. Vindecarea familiei nu poate să se nască decât dinspre vindecarea promovată prin Biserică, modelul familiei fundamentat în modelul Sfintei Treimi.

Capitolul II – Educația tinerilor și misiunea Bisericii în postmodernitate

II.1.Educația religioasă în școală și misiunea Bisericii în postmodernitate

           În perioada școlară mică ( 6 – 10 ani ) apar elemente de interacțiune a copilului cu oamenii, se dezvoltă sentimentul asumării faptelor, apar manifestări negative ca minciuna și superficialitatea, cu efecte în viața civică ulterioară.

Vârsta de 10-14 ani este perioada contradicțiilor, cu acțiuni care nu trebuie neglijate de părinți și profesori. Tânărul devine conștient de propria persoană și libertate.

            Vârsta de 14-18 ani este hotărâtoare pentru dezvoltarea individului. Adolescentul poate arăta dispreț față de familie, dar și sensibilitate la judecata adultului. Atitudinea adolescentului este contradictorie: timiditate sau agresivitate. În această perioadă este foarte important comportamentul adultului care nu trebuie să fie de o indulgență extremă, dar nici de o rigiditate crescută care ar întreține starea de tensiune. La această vârstă pot apărea manifestări ca : ostilitate, nonconformism, cât și încălcarea normelor sociale.

            Din cele de expuse mai sus, rezultă că, dobandirea elementelor de bază ale vieții copilului se face de timpuriu. Copilul trebuie să fie educat altfel încât să nu i se impună anumite lucruri și să nu fie pedepsit fără motiv. Numai sentimentul de libertate stimulează reflecția pentru responsabilitatea față de decizia luată . Autoritarismul și disciplina excesivă declanșează comportamente de nesupunere. Copilul, și mai târziu tânărul, se confruntă cu situații în care recompensele se repartizează întâmplător, deci societatea nu oferă întotdeauna modele pozitive. Se impune deci ca autoritatea exterioară a adulților să fie înțeleasă de copil astfel ca acesta să-și asume responsabilitatea în relație cu grupul social.

Personalitatea unui copil, sub toate aspectele sale, se formează în mediul familial. O familia care trăiește creștinește devine, așadar, un veritabil laborator al iubirii. Porunca iubirii copiilor este de altfel prima datorie morală a părinților, ea fiind regăsită și în scrierile noutestamentare: Ca să înțelepțească pe cele tinere să-și iubească bărbații, să-și iubească copiii… (Tit II, 4).

Cea de-a doua datorie principală a părinților față de copii o reprezintă întreținerea vieții fizice a acestora și totodată asigurarea unei educații corespunzătoare, căci, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: Dacă însă cineva nu poartă grijă de ai săi și mai ales de cei ai casei, s-a lepădat de credință (I Timotei V, 8).

În primii ani ai vieții, copilul învață mai întâi să-și manifeste sociabilitatea ca ființă umană, această perioadă a vieții sale fiind de regulă dominată de figura mamei. Totodată, cu sprijinul acesteia cât și al celorlalți membrii ai familiei, el își formează prima imagine despre lume și societate. Ulterior, odată cu creșterea copilului, se accentuează importanța figurii tatălui, acesta având un rol major în extinderea sociabilității copilului înafara familiei, la cercurile mai largi ale societății – în consecință, afectarea imaginii tatălui în ochii copilului poate conduce la manifestări antisociale ale acestuia.

Problema exemplului părinților este de altfel una foarte acută, cercetările relevând faptul că, în cele mai multe cazuri, acesta produce o impresie mai puternică asupra copilului decât vorbele și sfaturile primite de la adulți, dată fiind tendința naturală a celor tineri de a imita comportamentul celor maturi. Acest fapt este afirmat încă din Antichitate, fiind enunțat în Etica nicomahică a lui Aristotel, care arată că nu prin teorie devenim înțelepți, ci prin exersarea celor drepte și înțelepte. Implicit, aceste exemple, bune sau rele, ale părinților, îi marchează permanent pe descendenții lor, care se identifică imaginii paterne ori materne. De asemenea, și în privința sfaturilor, s-a constatat că un copil va ține mai repede seama de ceeace îi spun părinții săi, decât de recomandările apropiaților, profesorilor etc.

De aceea, părinții nu trebuie să aibă drept scop impunerea voii lor copiilor, ci să îi îndrume corect în exercitarea libertății lor și să îi ajute, cu cuget smerit și în duh de iubire, în maturizarea treptată și în emanciparea lor. Acest duh al moderației în educație este prezentat astfel de teologul grec Hristu Andrutsos: Temeiul educației de acasă este disciplina, nu ca scop, ci ca mijloc, iar în virtutea aceasta trebuie ca, prin îndemnuri, în cuvânt sau în faptă, în laude sau recompense, iar la nevoie chiar prin pedepse – dacă firea copilului este pervertită și păcatul este greu – să se cultive cele bune, iar sămânța naturală a răului să se înnăbușească prin învățătură și prin familiarizarea în exemplul bun, cum și prin spiritul familiei. Totodată, părinții trebuie să evite a-și proteja excesiv odraslele, acest lucru împiedicând cel mai adesea maturizarea lor firească.

Exemplul ce trebuie urmat de părinți în educarea copiilor lor este înfățișat pe larg în cuvintele Mântuitorului Hristos, care arată ca principală linie de conduită autoritatea, exercitată însă nu ca putere, ci ca adevăr care convinge și călăuzește spre libertate, fiind unită neîncetat cu dragostea, cu iubirea jertfelnică: Dar Iisus, chemându-i la Sine, a zis: Știți că ocârmuitorii neamurilor domnesc peste ele și cei mari le stăpânesc. Nu tot așa va fi între voi, ci care între voi va vrea să fie mare să fie slujitorul vostru. Și care între voi va vrea să fie întâiul să vă fie vouă slugă, după cum și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca să slujească El și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți. (Matei XX, 25-28); Și Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: Știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc. Dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care va vrea să fie mare între voi, să fie slujitor al vostru. Și care va vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă. Că și Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți. (Marcu X, 42-45); S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine și, luând un ștergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat și a început să spele picioarele ucenicilor și să le șteargă cu ștergarul cu care era încins. A venit deci la Simon Petru. Acesta I-a zis: Doamne, oare Tu să-mi speli mie picioarele? A răspuns Iisus și i-a zis: Ceea ce fac Eu, tu nu știi acum, dar vei înțelege după aceasta. Petru I-a zis: Nu-mi vei spăla picioarele în veac. Iisus i-a răspuns: Dacă nu te voi spăla, nu ai parte de Mine. Zis-a Simon Petru Lui: Doamne, spală-mi nu numai picioarele mele, ci și mâinile și capul. Iisus i-a zis: Cel ce a făcut baie n-are nevoie să-i fie spălate decât picioarele, căci este curat tot. Și voi sunteți curați, însă nu toți. Că știa pe cel ce avea să-L vândă; de aceea a zis: Nu toți sunteți curați. După ce le-a spălat picioarele și Și-a luat hainele, S-a așezat iar la masă și le-a zis: Înțelegeți ce v-am făcut Eu? Voi Mă numiți pe Mine: Învățătorul și Domnul, și bine ziceți, căci sunt. Deci dacă Eu, Domnul și Învățătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să ca să spălați picioarele unii altora; că v-am dat vouă pildă, ca, precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi. (Ioan XIII, 4-14)

Faptul că un copil nu trebuie forțat să-și însușească anumite deprinderi, ci trebuie doar îndrumat în a-și alege propriul său drum în viață, decizie extrem de dificilă, în luarea căreia el are nevoie de sprijinul familiei, este afirmat lămurit și de către Sfântul Apostol Pavel: Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduința: Ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ”. Și voi, părinților, nu întărâtați la mânie pe copiii voștri, ci creșteți-i întru învățătura și certarea Domnului (Efeseni VI, 1-4).

De altfel, în condițiile adesea stresante de viață pe care la au copiii din zilele noastre, s-a constatat adesea că lipsa discernământului și a înțelegerii din partea părinților au grave consecințe, ca și îngrijirea exagerată a copiilor ori tendința adulților de a-și împlini visurile personale nerealizate prin aceștia.

Un alt aspect al relației dintre părinți și copii îl reprezintă respectul, cinstea pe care aceștia din urmă sunt datori să le acorde celor dintâi și, în general, tuturor celor mai în vârstă decât ei. Această îndatorire este reclamată de întreaga Sfântă Scriptură, pornind de la porunca Decalogului și continuând cu Noul Testament: Copii, ascultați pe părinții voștri în Domnul că aceasta este cu dreptate. "Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, care este porunca cea dintâi cu făgăduința: Ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ". (Efeseni VI, 1-3) . Mântuitorul Hristos Însuși a arătat cinstire părinților Săi după trup: Și a coborât cu ei și a venit în Nazaret și le era supus. (Luca II, 51), până în momentul Jertfei Sale de pe cruce: Deci Iisus, văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine (Ioan XIX, 26-27). În cazul părinților, cinstirea lor se exprimă prin iubire, ascultare, purtare cuviincioasă, ajutorul oferit la nevoie și rugăciunea permanentă adresată lui Dumnezeu pentru ajutorarea lor. Acest sentiment este din ce în ce mai estompat de tendințele nivelatoare ale societății prezente, ce conduc însă la un păcat vechi, condamnat încă din scrierile Antichității – nerușinarea. Sub acest aspect, putem oarecum afirma ca starea noii generații exprimă întrucâtva starea familiilor contemporane, marcate de dispariția aproape totală a familiei patriarhale și de numeroase încercări la adresa celei nucleice, tulburări oglindite negrețit în viața personală a copiilor. De asemenea, distanța dintre generații și, implicit, slăbirea raporturilor de comunicare, s-a mărit considerabil în decursul ultimului secol, în mare parte din cauza progreselor tehnologice și ale științei, astfel încât între reprezentanții a două generașii, aflate la 20 de ani distanță, putem vorbi nu numai de o diferență privind gusturile, ci de o reală deosebire de mentalitate.

Un prin simptom al unei alterări a acestei concepții referitoare la familia creștină l-a constituit trecerea de la familia patriarhală a societății tradiționale, ce cuprindea multe persoane grupate de regulă în trei generații de vârstă, la familia nucleică, ce conține de obicei persoane din două generații – pe când tipul patriarhal asigura familiei continuitatea, prin continua reîmprospătare a membrilor răpiți din sânul acesteia de către moarte prin încadrarea armonioasă a nou-născuților în cadrul ei, familia nucleică incumbă întreruperea continuității familiale, ce moare cu fiecare generație pentru a fi refăcută de urmași sub o nouă formă și într-un al cadru.

În opoziție cu această concepție creștină a modului de conviețuire dintre oameni, în societatea modernă se răspândește din ce în ce mai pregnant ideea potrivit căreia instituția căsătoriei ar fi perimată, constituind un impediment în calea realizării profesionale, subjugând femeia bărbatului, ba chiar contrazicând firea omului, care ar fi, în opinia unor filosofi, precum Schopenhauer, înclinată nativ spre poligamie. În propagarea acestor concepții contrare creștinismului joacă un rol fundamental contextul social actual, numit de unii sociologi, precum Alvin Toffler, al epocii supraindustriale, o eră a ritmului de viață accelerat, care tinde să ardă anumite etape ale evoluției firești din cadrul vieții familiale și profesionale a unui om. În opinia sociologului citat mai sus, numărul crescut de divorțuri și aparentul declin în care s-ar afla instituția căsătoriei s-ar datora în mare măsură caracterului tranzitoriu al legăturilor umane în societatea urbană, creșterea numărului acestor relații având drept corolar reducerea duratei lor medii. Paralela făcută de acesta, între numărul de contacte avute de un om din Evul Mediu într-un an sau chiar într-o viață, care este egalat de numărul de persoane cu care întră în contact omul modern pe parcursul unei săptămâni caută să întărească cele afirmate mai înainte – Toffler admite că omul are un grup de bază alcătuit din rude și cunoștințe față de care întreține relații frecvente, însă susține că importanța acestora ar fi diminuată de cele câteva zeci sau sute de mii de persoane ce intră în legătură cu acesta ocazional, recăzând după aceea în anonimat. Așadar, deși în cazul căsătoriei idealul social ar presupune o relație pe viață, cel ce încalcă aceste precepte fiind supus oprobiului public, numărul crescând al divorțurilor ar pune, potrivit lui, în discuție realismul și actualitatea acestui concept.

Același sociolog merge mai departe în demonstrația sa, arătând că o consecință a numărului extrem de ridicat înregistrat de divorțuri în societatea tehnicizată a prezentului ar duce la apariția unei grupări sociale distincte, inexistente până în prezent – aceea a foștilor căsătoriți ori a persoanelor aflate între căsătorii – grup ce reprezintă, în opinia sa, o subcultură cu proprile sale mecanisme de grupare a oamenilor, cu propriile sale modele de adaptare la viața de oameni divorțați, cu propriile sale condiții favorabile prieteniei, vieții sociale și dragostei.

Acestei problematici generale i se adaugă în cazul țării noastre fenomenul migrației forței de muncă, reprezentate în genere de persoanele între 18 și 45 de ani. Principala cauză a acestui fenomen o reprezintă perioada tulbure de după anul 1989, când dispariția a numeroase locuri de muncă aparținând economiei planificate de stat și devenite inadaptabile față de societatea capitalistă, combinata cu cererea piețelelor în ascensiune și, implicit, în căutare de forță de muncă ieftină, din mai multe țări occidentale. Această mutare, temporară sau permanentă, a unei mari părți din generațiile ce ar fi trebuit să întemeieze sau să întrețină familii în acest timp ridică o problemă importantă în evoluția familiei. Dificultățile întâmpinate de membrii unui cuplu în a-și menține relația la distanță, încercările la care aceștia sunt supuși datorită absenței prelungite a unuia dintre soți au pus la grea încercare coeziunea familiilor.

O problemă încă mai spinoasă o reprezintă situația copiilor celor ce au plecat în alte țări – de cele mai multe ori, situația financiară, dimpreună cu probleme ridicate de cunoașterea limbii țării de adopție și cu diferențele dintre sistemele educaționale au dus la lăsarea în țară a copiilor cu vârste cuprinse între 1 și 18 ani. Acest lucru aduce un grav prejudiciu rolului familiei de cadru educațional și formativ pentru tineri, viitori membri ai societății. Lipsirea de dragostea părintească, ce nu poate fi substituită de nicio instituție pedagogică sau persoană specializată în ajutorul social, privarea de un model de personalitate care să exercite o atracție suficientă asupra copilului, carențele apărute în educația acestuia, cauzate în mare parte de deasa schimbare a îndrumătorilor și inconsecvența metodelor folosite de aceștia au în multe cazuri consecințe funeste în comportamentul tinerilor: aceștia, potrivit lui Foerster, nu simt în majoritate dragostea în toată profunzimea ei, fiindcă dragostea părinților lor este lipsită de marele sentiment al responsabilității, singurul prin care omul poate să se ridice deasupra eului său și să devină vrednic a transmite iubirea. În plus, nevăzând truda părinților pentru a dobândi o situație mai bună și lipsindu-i astfel respectul pentru munca acestora, datorie fundamentală a oricărui copil, el începe să-i perceapă pe părinți ca pe niște simple surse de venit, obligate printr-o lege ale cărei dedesubturi de regulă nu sunt pricepute de către copil să-i satisfacă dorințele. În felul acesta, el va lua contact complet nepregătit cu realitățile vieții, fiind mult mai vulnerabil în fața depresiilor și a căderilor psihice. Ori, în cazurile celor mai putin vârstnici, aceștia, lipsiți de dragostea părinților, vitală pentru ei la această vârstă, ajung instabili emoțional, introvertiți și capabili de fapte necugetate, reușind cu greu să se integreze în societate.

Biserica duce o luptă permanentă împotriva acestei dezagregări a familiei, contribuind cu tot sprijinul material și spiritual disponibil la menținerea coeziunii și a normalității în cadrul familial. Prin activitatea neobosită a păstorilor ei, ea caută să arate celor încercați de viață importanța caracterului de jertfă a instituției cununiei, urmând exemplului dat de Mântuitorul Hristos, ce S-a jertfit pentru Biserică, mireasa Sa. Bărbatul și femeia sunt egali înaintea lui Dumnezeu, între ei nefiind nicio diferență calitativă, precum limpede o arată Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Galateni III, 28: Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos Iisus. Fiecare dintre aceștia sunt chemați să-și aducă în mod egal contribuția la întărirea acestui prețios edificiu, fiecare potrivit cu însușirile sale naturale. Deplina egalitate între soți este încă mai clar arătată de Sfântul Pavel la I Corinteni XI, 11-12, când spune: …nici femeia fără bărbat, nici bărbatul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, așa și bărbatul este prin femeie și toate sunt de la Dumnezeu…

Iar în ceea ce privește creșterea copiilor, Părinții Bisericii arată lămurit că: Nepăsarea față de copii este cel mai mare dintre toate păcatele pentru că duce la culmea impietății…n-avem nicio scuză dacă astfel copiii noștri ajung niște stricați. (Sfântul Ioan Gură de Aur), de asemenea că tată adevărat nu este cel ce a dat naștere copiilor, ci cel ce i-a crescut și i-a învățat bine (Sfântul Tihon de Zadonsk) și că Părinții sunt în principal responsabili pentru educația copiilor lor și nu pot arunca vina pentru proasta lor educație pe altcineva decât pe ei înșiși. (Sfântul Mucenic Vladimir, mitropolitul Kievului). De asemenea, copiii, urmând poruncii de mii de ani a Decalogului – Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie bine și să trăiești ani mulți pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ți-l va da ție. (Ieșire XX, 12) -, trebuie să-i cinstească pe părinți, respectul față de aceștia manifestându-se în special prin acordarea onoarei personale, când aceștia ar lăsa de dorit din punct de vedere social ori cultural – în acest fel și copilul se jertfește din dragoste față de membrii familiei sale, desăvârșind comuniunea prin iubire, inspirată din modelul suprem.

Așadar, precum am văzut mai sus, familia este unitatea socio-religioasă ce stă la baza societății dintotdeauna – ea se întemeiază prin Taina Cununiei, în Biserică, și se desăvârșește prin nașterea de prunci.

Biserica s-a opus încă de la fondarea ei celibatului arbitrar, determinat de dorința de confort personal ori de nepăsarea față de instituția căsătoriei, lucru arătat de Canonul 51 apostolic: Dacă cineva se abține de la căsătorie…nu pentru nevoința înfrânării, ci din silă față de ea, uitând că Dumnezeu, Care l-a făcut pe om, l-a făcut bărbat și femeie și defăimând în acest chip lucrarea Creatorului, sau să se îndrepte sau să fie depus și scos afară din Biserică. De asemenea, Biserica insistă asupra fidelității pe viață a soților și asupra indisolubilității căsătoriei ortodoxe, bazându-se pe cuvintele Mântuitorului Hristos: Ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă…oricine va lăsa pe femeia sa, înafară de pricina de desfrânare, săvârșește adulter. (Matei XIX, 6, 9) Virtutea castității – telomudria – este în ochii Bisericii fundamentul unității interioare a personalităților umane – pentru desfrânat, fericirea unei vieți familiale este de neatins. În acest fel, păcatul împotriva castității atrage după el consecințe sociale negative.

Biserica este deplin conștientă de rolul excepțional al familiei în formarea personalității și de faptul că nicio altă instituție socială n-o poate înlocui. Ea caută să împiedice prin toate mijloacele aflate la dispoziție distrugerea legăturilor familiale, ce afectează în mod inevitabil dezvoltarea normală a copiilor, lăsând în ei pentru toată viața urme de neșters. Tot în acest context, Biserica Ortodoxă da o înaltă apreciere rolului social al femeilor și salută egalitatea lor politică, socială și culturală cu bărbații, însă insistă în același timp pentru înlăturarea tendințelor de diminuare a rolului femeilor de mame și soții. Principiul conducător al Bisericii în această chestiune este că egalitatea fundamentală dintre sexe nu anulează distincția lor naturală, nici nu înseamnă identitatea chemării lor, atât în familie, cât și în viața socială.

În ceea ce privește situația particulară a țării noastre și fenomenul migrației temporare ori permanente a forței de muncă, Biserica este de acord cu necesitatea unui trai mai bun ce-i face pe multi să ia calea Occidentului, rămânând alături de ei prin înființarea de parohii și episcopii înafara țării, acolo unde se găsesc grupuri însemnate de păstoriți ai ei – pe care îi îndeamnă constant la conștientizarea inutilității efortului lor dacă acesta nu are drept scop decât mulțumirea personală, egoistă, și dacă bucuria muncii împlinite nu este împărtășită de cei apropiați, arătându-le caracterul de jertfă al căsătoriei, ce întărește însă dragostea între membrii unei familii.

La fel cum un organism este alcătuit din numeroase celule, ce se guvernează fiecare pe sine și împreună ascultă de o singură voință principală, asemenea familiile constituie mădulare ale Trupului lui Hristos, care este Biserica, fiecare familie supunându-se voinței capului ei, ce o conduce și în același timp se jertfește pentru ea, urmând exemplul Mântuitorului, a Cărui voință dumnezeiască păstorește Biserica în calea mântuirii. Și precum cancerul învrăjbește celulele corpului și duce la distrugerea acestuia și la pierderea facultăților sale fizice și psihice, la fel destrămarea familiilor răneste și lipsește trupul Bisericii luptătoare și al societății însăși de fundamentele sale, abătându-l de la calea cea dreaptă ce îl duce la redobândirea virtuților primordiale, posedate de oameni înainte de căderea din rai.

Sfânta Scriptură arată clar apropierea interioară specială dintre familie și Biserică, în ea Hristos vorbind despre Sine Însuși ca despre un Mire, iar Biserica fiind prezentată drept Mireasa și soția Lui. Asemeni Sfânta Tradiție, prin glasul Părinților și al scriitorilor bisericești, întărește această apropiere, așa cum o arată Clement Alexandrinul, când descrie familia ca pe o casă a Domnului și biserică a lui Dumnezeu, ori Sfântul Ioan Hrisostom, când numește familia biserică mică, iar căsătoria icoana tainică a Bisericii. Așadar, bărbatul și femeia care se iubesc, care sunt uniți prin căsătorie și tânjesc după Hristos, formează o biserică domestică. Roadele iubirii și comuniunii lor sunt copiii, nașterea și învățătura lor fiind, potrivit învățăturii ortodoxe, printre cele mai inportante scopuri ale căsătoriei.

În ciuda îngreunării menținerii relațiilor familiale în cadrul societății moderne, este imposibil să se gasească substitut pentru rolul jucat de familie în cadrul comunității umane. În fond, ceea ce este necesar ca soții să aibă în comun sunt credința, manifestată prin încrederea avută de către soți unul față de altul, fără ascunderea gândurilor și rămânând neinfluențați de gelozie în identificarea intereselor și a onoarei cât și atunci când au parte de desfătări, griji, suferințe ori dureri și concordia, care dirijează raporturile soților și contribuie la tolerarea reciprocă în dragoste, fiecare trecând cu vederea lipsurile și slăbiciunile celuilalt și îndeplinindu-și îndatoririle particulare.

Adevăratul raport dintre bărbat și femeie propovăduit de Biserică este ca bărbatul să conducă în genere casa, însă acordând permanent femeii cinstea cuvenită , sfătuindu-se și înțelegându-se cu ea despre toate, nepierzând nicio ocazie de a-și manifesta dragostea față de ea.

În ceea ce-i privește pe copii, ei sunt apreciați de Biserică drept daruri ale Proniei divine, pe care nimeni nu are dreptul de a le disprețui sau ocărâ, inocența lor naturală fiind un model al stării sufletești a urmașilor lui Hristos; grija părinților pentru aceștia este una plină de răspunderi grele, ca pentru un dar divin prețios, care pentru părinții credincioși se impune ca atare.

În concluzie, faptul că în zilele noastre familiile sunt nevoite să se despartă pentru perioade mai îndelungate și să fie separate de distanțe mai mari de cât în trecut nu trebuie să-i descurajeze pe membrii acestora, ci din contră, să le întărească dragostea și nevoia de comuniune, acestea fiind singurele ce pot îmbunătăți starea actuala a lucrurilor.

Sfinții Părinți au accentuat în unanimitate rolul părinților în educarea copiilor, cel mai prolific în acest domeniu fiind Sfântul Ioan Gură de Aur, autorul a două tratate pedagogice dedicate acestei teme, anume: Despre slava deșartă și despre creșterea copiilor (în colecția Sources Chrétiennes, 188) și Cartea a III-a din scrierea Către cei care atacă viața monahală, intitulată Către un părinte creștin. Astfel, în această din urmă scriere, sfântul arată cu cât mai importantă este buna creștere a copiilor față de orice alt țel lumesc: Cel mai mare păcat dintre toate și cea mai mare răutate este aceea de a-și neglija copiii. Aceste scrieri sunt bineînțeles produsul epocii lor, când tatăl avea autoritate nelimitată asupra copiilor săi, putând să facă orice cu aceștia fără a fi tras la răspundere.

Învățătura marelui antiohian cu privire la educarea copiilor nu este însă circumscrisă numai la aceste două lucrări, sfântul adresându-le cititorilor sfaturi cu privire la educația copiilor în mai multe pasaje din operele sale, accentuând mai ales datoria acestora de a le oferi fiilor și fiicelor lor o bună educație religios-morală, după cum putem vedea în Omilia LXVI la cartea Facerea, unde îi previne pe părinți cu privire la pericolul reprezentat de lăsarea în moștenire a unor mair sume de bani copiilor, pe care nu i-au învățat mai înainte cum să se folosească de aceștia: Să nu ne străduim, dar, să adunăm bani, ca să-i lăsăm copiilor noștri, ci să-i învățăm virtutea, și să chemăm peste ei binecuvântarea lui Dumnezeu. Aceasta, aceasta e cea mai mare bogăție, aceasta e bogăția nespusă, cea necheltuită, care sporește în fiecare zi bogăția noastră. Nimic nu-i egal cu virtutea, nimic nu-i mai puternic decât ea. Tot referitor la această educație virtuoasă, în duhul evlaviei creștine, se adresează arhiepiscopul Constantinopolului, în alt loc, mamelor creștine, privind creșterea fiicelor lor: Căci numai dacă le veți crește astfel, le veți izbăvi (diasosete) nu numai pe ele, ci și pe bărbatul care le este hărăzit – și nu numai pe el, ci și pe copiii lor, și nu numai pe ei, ci și pe nepoții lor.

În fond, după cum concluzionează teologul grec Hristu Andrutsos, adevărata educație religioasă bună se găsește între cele două extreme: între indiferența religioasă și suărasaturarea printr-o introducere prematură în chestiunile teologice grele și controversate și prin supunerea la unele exerciții religioase exagerate.

În fine, una dintre învățăturile cele mai sublime ale marelui Părinte antiohian o reprezintă cea potrivit căreia nu părinții sunt creatorii copiilor lor, ci aceștia sunt darul lui Dumnezeu către ei, fiindu-le încredințați temporar în grijă. Această concepție se regăsește așadar în mângâierea adresată unui părinte care își pierduse de timpuriu copilul: Dacă se întâmplă ca El să vă ia fiul, nu pe fiul vostru îl ia, ci pe slujitorul Lui, căci nu voi l-ați plăsmuit, ci El este Cel care l-a creat. Voi doar ați contribuit la venirea lui pe lume; întreaga operă de creare a pruncului Îi aparține lui Dumnezeu. Asemenea, în Omilia XXXVIII la Facere, sfântul îi mustră pe cei mai mulți dintre bărbați, care judecă ușor și fără socoteală când atribuie femeilor lor nașterea sau nenașterea de copii; ei nu-și dau seama că totul se datorează Creatorului firii și că nici unirea dintre bărbat și femeie și nici altceva n-ar putea face nimic pentru nașterea de copii, dacă n-ar fi ajutorul mâinii celei de sus, care deșteaptă firea spre nașterea de prunci.

În Romania școala a fost de la începuturile ei în strânsă legătură cu Biserica. Primele așezăminte de tip școlar au apărut pe lângă mănăstiri și aveau ca scop învățarea scrisului în limba slavonă, necesar întocmirii documentelor și corespondenței oficiale. Din aceste „școli de chilie” cum la numea Nicolae Iorga au provenit tahigrafii Atanasie și Paladie or Mircea caligraful, din Moldova secolului al XV-lea.

Tot cam din aceeași perioadă sunt menționate și primele elemente ale unui învățământ profesional cum ar fi școlile de meserii care pregăteau meșterii îmbrăcători în argint ai cărților și ai icoanelor de catapiteasmă sau școala de musică, de psaltichie, a cîte unui diac domnesc care învăța la șapte glasuri.

Școala era văzută ca o pedeapsă, iar școlarii erau înscriș prin procedee mult diferite de cele moderne. După cum arată o cronică a vremii se recrutau învățăcei, copii prinși, furați de prin sate, din care se făceau oameni de treabă, vlădici și egumeni și preuți și diaconi pre la svintele mănăstiri.

Cercetările istorice au demonstrat că primii voievozii si cnezii români din Maramureș știau să scrie în slavonește. De asemenea domnii, atât în Moldova cât și în Țara Românească învățau carte. Chiar aceia care nu puteau scrie erau datori să știe să vorbească slavonește.

Educația religioasă este imperios necesară în perspectiva dobândirii unui caracter integru și a întregirii câmpului informațional pe o scară cât mai largă în formarea unei personalități culturale complexe. Mai mult, prin studiul religiei „avem șansa de a recupera acele căi spirituale oferite tinerilor în perioada interbelică, de a recupera acea dimensiune morală a educației ce i-a conferit forță elitei intelectuale din perioada interbelică. Perioada interbelică ne-a dăruit savanți, eroi, martiri și mai ales caractere. Un factor important care contribuie la formarea individului, la implicarea lui responsabilă în viața activă a societății și a Bisericii, îl constituie educația religioasă. Este bine cunoscut faptul că divorțul dintre religie și viață constituie sursa dezordinii spirituale, dezordine care astăzi se face simțită din ce în ce mai mult.

În Constituția adoptată de Parlamentul României postdecembriste (1991 și 2003), în articolul 32, al. 7, găsim mențiunea: „Învățământul religios este organizat și garantat de stat”. Actul legislativ care a stabilit prezența Religiei ca disciplină curriculară de învățământ în școlile publice a fost Legea 84 / 1995. După aceasta, religia făcea parte din trunchiul comun al disciplinelor de învățământ. În proiectul Legii, Religia se preda obligatoriu în ciclul primar, facultativ la gimnaziu și opțional la liceu. Asupra acestei mențiuni s-au ridicat 52 de parlamentari, considerând că însușirea „obligatorie” contravine art. 29 din Constituție care indică libertatea convingerilor religioase ale fiecărui cetățean. Legea învățământului a fost îmbunătățită, prin alte acte legislative:

• O. G. 36 / 1997;

• Legea 161 / 1999;

• Legea din 13 iunie 2003.

Aceste acte normative stipulau câteva aspecte legate de personalul didactic, de introducerea disciplinei la ciclul profesional, în cadrul școlilor de arte și meserii. Potrivit prevederilor legislative din România, Religia are un statut relativ definit. În ciclul gimnazial este facultativă, iar la liceu este opțională. În ciclul primar Religia este disciplina constitutivă planului de învățământ, însă statutul ei este șubrezit de o prevedere din Legea învățământului, conform căreia părintele sau tutorele legal poate depune o cerere conducerii școlii la începutul anului școlar prin care-și asumă (cf. art. 29 din Constituție) deplinătatea educației copilului.

Decizia Curții Constituționale din 12 noiembrie 2014, prin care este admisă excepția de neconstituționalitate și se constată că dispozițiile art. 9 alin. (2) teza întâi din Legea învățământului nr. 84/1995 și dispozițiile art. 18 alin. (2) teza întâi din Legea educației naționale nr. 1/2011 sunt neconstituționale, presupune deopotrivă aspecte de ordin juridic și implicații care vizează atitudini de conștiință, la nivel personal și comunitar.

Desigur, Biserica nu poate contesta juridic în România această decizie, dar ea nu se lasă intimidată și descurajată, ci va intensifica atenția și acțiunea ei pe diferite planuri pentru apărarea și promovarea valorilor credinței creștine în societatea românească de azi, agresată sistematic de secularismul antireligios, sub pretextul apărării libertății de conștiință. De aceea, asigurăm pe părinții credincioși care doresc o educație creștină a copiilor că vor avea în Biserică un aliat fidel în apărarea și promovarea valorilor eterne ale credinței creștine ortodoxe, proprii poporului român, profund religios, prețuind dorința lor de-a nu reduce educația copiilor la orizonturi limitate și efemere.

Decizia Curții Constituționale privitoare la ora de religie marchează o nouă provocare pentru misiunea Bisericii în societatea românească. Din acest motiv, Biserica Ortodoxă Română cheamă pe toți credincioșii ei să apere și să promoveze valorile credinței creștine și ale spiritualității românești, în relație cu instituțiile publice și cu societatea românească în general.

II.2. Adolescența.

II.2.1.Vârsta adolescenței-prezentare de ansamblu

Din punct de vedere etimologic, termenul „adolescență” își are originea în verbul latin „adolescere”(a crește,a se dezvolta), punând accent pe maturizarea biologică și pe dezvoltarea psihologică, specifice acestei vârste.

Nicio altă etapă a dezvoltării umane nu a fost caracterizată prin atâtea atribute, epitete și metafore: pentru Jean Jacques Rousseau, adolescența este “vârsta rațiunii”, dar și “revoluție furtunoasă” sau “a doua naștere”, pentru Stanley Hall, părintele psihologiei adolescenței ca disciplină academică, “furtună și stres”, iar pentru Schopenhauer este “vremea neliniștii”. În alte texte, putem găsi metafore sau sintagme precum: „vârsta de aur”, „vârsta marilor elanuri”, „vârsta crizelor și a nesiguranței” sau „vârsta integrării sociale” . Aceste caracterizări plastice sunt dovada peremptorie că adolescența poate fi privită din unghiuri extrem de variate și ne oferă o interpretare sugestivă a multiplelor transformări care intervin în această perioadă.

Etapă de tranziție în devenirea umană, adolescența, punte între vârsta copilăriei și vârsta adultă, este, în mod paradoxal, cea mai frumoasă și, deopotrivă, cea mai dificilă și cea mai contradictorie perioadă a vieții.

Controversele privind adolescența sunt cât se poate de firești, având în vedere complexitatea acestui stadiu ce precedă vârsta adultă. Atât adolescența “normală” (medie), cât și cea de excepție (în sens pozitiv sau negativ), au reprezentat obiectul de studiu al multor discipline (psihologie, biologie, medicină, psihopedagogie, sociologie și teologie), și cercetările asidue ale specialiștilor au relevat modificări semnificative legate de atributele adolescenței de la o societate la alta, privite diacronic, dar și sincronic.

Adolescența este o perioadă dificilă a vieții, în care tinerii sunt puternic stresați și instabili afectiv, din cauza faptului că trebuie să facă față unor schimbări majore în viața lor, atât pe plan biologic (ex. modificări corporale și adaptarea la o nouă schemă corporală; schimbări fizice și fiziologice importante care au loc la pubertate și modificările consecutive care apar la nivelul comportamentului sexual), cât și pe plan psihologic și social.

Perioadă de interval, adolescența aduce transformări anatomo-fiziologice semnificative de care se leagă starea de permanentă instabilitate emoțională a celor care parcurg această etapă.

Dacă la vârsta copilăriei gândirea este intuitiv-senzorială, memoria este mecanică, limbajul restrâns, la adolescență se ajunge la o gândire logică, abstractă, capacitatea cognitivă este dezvoltată, viața afectivă este marcată de puternice conflicte interioare, iar spontaneitatea și sinceritatea de la vârsta copilăriei sunt înlocuite de o tendință spre interiorizare și ascundere a frământărilor sufletești, a complexelor, iar familia, suficientă în etapa anterioară, este înlocuită de grupul de prieteni, de care adolescentul se simte atașat.

Adolescenții petrec ore întregi analizându-și corpul, fiind extrem de preocupați de înfățișarea lor. Mulți sunt nemulțumiți de modul în care arată corpul lor aflat în schimbare și dezvoltă reacții de repingere, jenă exagerată sau sentimente de inferioritate. Pe de o parte, ei doresc să se încadreze în norma impusă de generația lor, de grupul de prieteni și, pe de altă parte, să își dezvolte un stil unic și personal.

Din punct de vedere psihologic, în adolescență se înregistrează o dezvoltare cognitivă remarcabilă, atât în ceea ce privește percepțiile vizuale sau auditive, capacitățile observative sau posibilitățile de reprezentare, cât, mai ales, în privința particularităților gândirii, care se distinge prin: abstractizare, respectarea implicită și explicită a legilor logicii, dezvoltarea raționamentului ipotetico- deductiv, capacitatea de a prelucra mai multe informații, spiritul critic. Gândirea adolescenților devine „logică și profundă, organizată și sistematică, riguroasă și reflexivă, deschisă la nou.”

Crește volumul memoriei logice, se dezvoltă capacitatea de a memora laturile abstracte și generale ale cunoștințelor, ca și cele esențiale, existența cunoștințelor acumulate în timp, ușurând memorarea și păstrarea altora noi. “Între memorie și gândire se stabilesc relații foarte complexe, cu efecte favorabile pentru fiecare dintre cele două procese cognitive principale”.

Pentru adolescenți, planul imaginației este o zonă de autodefinire și de exprimare originală. Atât imaginația reproductivă, cât și cea creatoare îi ajută pe adolescenți să se afirme în activitatea școlară și extrașcolară, să-și dezvolte aptitudinile artistice, autodescoperindu-se și proiectându-și viitorul. Ca formă de imaginație activă și creatoare, visul de perspectivă este implicat în cristalizarea idealului de viață.

Foarte important pentru îmbunătățirea comunicării la această vârstă și strâns legat de evoluția cognitivă, limbajul adolescentului crește în volum, se dezvoltă debitul și viteza de comunicare prin limbaj. Dialogul se manifestă nuanțat, în funcție de situație, de interlocutor, de relațiile cu acesta. Cu adulții se exprimă reverențios, între ei adoptă un stil colocvial, folosind, din spirit de gașcă, argoul. Este o realitate a zilelor noastre faptul că mulți adolescenți, mai ales dintre cei care sunt certați cu învățătura, utilizează un limbaj încărcat de trivialitate, de cuvinte și expresii cu înțeles suburban, utilizat uneori cu o afișată plăcere.

Comunicarea nonverbală a tinerilor la vârsta adolescenței este mult mai bogată și mai nuanțată decât în etapele anterioare. Crește expresivitatea privirii, asigurând o comunicare discretă între sexe, limbajul gesturilor se extinde și se particularizează, sunt utilizate conștient tăcerea, postura, spațiul intim etc.

Dezvoltarea emoțională în adolescență este puternic influențată de cea cognitivă, ca și de schimbările hormonale prezente acum și de experiențele sociale care suferă semnificative transformări în această etapă. „Evenimentele unice sau trăite pentru prima dată în adolescență au implicații majore pentru emoțiile din această perioadă. “

Trecerea de la pubertate la adolescență, cu întregul angrenaj de transformări fizice, fiziologice și psihice și în legătură cu mediul familial și social în care trăiesc tinerii, presupune o sporire a intensității emoțiilor, a experienței afective și a manifestării labilității emoționale. Părinții și adolescenții percep adolescența ca pe o perioadă tulbure, considerând că intensificarea vieții lăuntrice a tinerilor, înstrăinarea, neliniștea, disperarea sau spiritul nihilist îi determină să intre în conflict cu familia și cu educatorii, să devină depresivi și uneori recalcitranți.

Mi s-a părut interesantă cercetarea făcută în prezent de Larson și Lampman-Petraitis, 1989, prin metoda eșantionării experiențelor (MEE), studiile acestora relevând că „experiența emoțională a adolescenților diferă ca intensitate, frecvență și persistență de cea a persoanelor mai în vârstă sau mai tinere”.

Cert este că, la vârsta adolescenței, se produc schimbări spectaculoase în planul afectivității, al motivației și al voinței. Adolescenții trăiesc intens bucuria succesului ocazionat de notele bune sau de promovarea unor examene, de reușita la concursuri și competiții, dar, mult mai intens decât în alte etape ale vieții, (re)simt insuccesul. Am constatat că sunt mai sensibili la felul în care profesorii le evaluează cunoștințele și capacitățle și se simt lezați de unele nedreptăți, accidental făcute în notare sau în aprecierea prestațiilor școlare.

Relațiile cu ceilalți colegi de clasă sau de școală generează emoții și sentimente puternice și nuanțate: de prietenie, de admirație, de stimă, de dragoste și de respect, dar și unele opuse, negative: invidie, ură, dușmănie etc.

Integrându-se în relații sociale și culturale mai largi, adolescenții încearcă sentimente puternice cum ar fi sentimentul onoarei, valorizat puternic la această vârstă, al bucuriei, al solidarizării, dar și sentimente de ură, de nemulțumire, de indignare etc.

La adolescență, este foarte puternică iubirea dintre sexe, considerată unică și irepetabilă, ingenuă, proaspătă, nouă, tulburătoare. Trăirea primei iubiri este frecvent însoțită de idealizarea persoanei spre care se îndreaptă, mai ales dacă aceasta nu este prezentă și se află la depărtare.

Pentru adolescenți, experiența primei iubiri condiționează maturizarea afectivă în zona vieții intime, conducând la conștientizarea vieții afective și la (auto)reglarea conduitei emoțional-expresive.

Legată de maturizarea sexuală, ce se produce la această vârstă, trăirea sentimentului de iubire este diferită de la un adolescent la altul. Consider că sunt absolut necesare discuțiile cu adolescenții pe această temă, pentru a-i feri de “pericolele” lipsei de prejudecăți, în înțelegerea sexualității, fenomen des întâlnit astăzi, sprijinindu-i să depășească eventualele eșecuri și determinându-i să nu înceteze să creadă în posibilitatea împlinirii prin iubire. Pot fi preîntâmpinate astfel stările negative: depresia, angoasa, sentimentul de rușine, timiditatea excesivă, neîncrederea, modificările nedorite ale comportamentului adolescenților, închiderea în sine, izolarea, fuga de acasă, abandonarea școlii, incomunicabilitatea, refugiul în alcool, droguri, tutun și chiar suicidul. Cu atât mai mult cu cât la unii adolescenți se remarcă o anume „fragilitate afectivă” ce poate genera dezadaptări în raport cu mediul familial, școlar și socio-comunitar.

Conform cercetărilor întreprinse de Gerald R. Adams și Michael Berzonsky în „Psihologia adolescenței”, în ceea ce privește afectele negative există diferențe legate de sexe. De exemplu, accentuarea depresiei este mai semnificativă la fete decât la băieți: „La treisprezece ani, fetele prezintă o frecvență evident mai mare a simptomelor de depresie decât băieții”.

La fel se întâmplă și cu emoțiile negative orientate spre sine, la adolescenți. Fetele prezintă stări accentuate de rușine, vină, tristețe, timiditate și ostilitate orientată spre sine, mai ales în contexte interpersonale, în timp ce băieții au tendința de a-și nega sentimentele cu desăvârșire. Adolescentele sunt mai expuse riscului de a trăi sentimentul de rușine (generat de schimbările corporale, de creșterea masei corporale, ce contravine standardului cultural dominant de frumusețe feminină, de contrastul dintre corpul din realitate și cel ideal, de eșecul într-o relație cu sexul opus, de orientarea psihosexuală etc), fapt ce obligă la o atenție sporită față de acestea din partea educatorilor.

Adolescenții încep să-și pună întrebări legate de sensul vieții personale sau al vieții, în general, încearcă să afle cine sunt și care este scopul existenței lor, de aceea, „una dintre marile teme existențiale ale adolescenței, alături de iubire, este finitudinea”, temă ce provoacă depresie, însingurare, sentimentul inutilității, al lipsei de sens, al zădărniciei. Neîndoielnic, un rol important în prevenirea și ameliorarea sau educarea acestor afecte negative la adolescenți îl are profesorul de religie, care trebuie să-i apropie pe tineri de valorile profund umane ale creștinismului, ajutându-i să gândească pozitiv, în sensul iubirii creștine, al toleranței, al dăruirii și al înțelegerii vieții ca pe un dar divin ce trebuie prețuit.

Adolescența este și o perioadă a dezvoltării identității, a descoperirii sinelui. La această vârstă, tânărul câștigă independență emoțională în relația cu părinții și cu profesorii, dobândește un nou statut în cadrul grupului (clasă, grup de prieteni, “gașcă”), și conștientizează, prin autocunoaștere și stimă de sine, că reprezintă ceva. Are loc un proces de schimbare a imaginii de sine, care intră în conjuncție cu tendința adolescentului de a se autodefini. Această “creare” a unei noi identități are loc prin opoziția față de imaginea adultului și prin adoptarea unor norme sociale și de grup prezente la ceilalți tineri din aceeași generație. Într-un climat familial și social sănătos, adolescentul învață să spună “eu cred” și să își susțină opțiunile.

Stima de sine, absolut necesară pentru echilibrul psihic, permite adolescentului să acționeze eficient, să depășească anumite dificultăți ale existenței, să se adapteze societății, crezând în posibilitatea împlinirii cu succes a ființei. Dimensiune importantă a personalității umane, stima de sine se dezvoltă odată cu adolescența, poate fi stabilă, se poate amplifica sau diminua, fapt ce obligă la o „hrănire” permanentă a ei, prin dezvoltarea respectului față de propria persoană, cunoașterea de sine și iubirea de sine, autoprețuire, eliminarea temerii de eșec, recunoașterea valorii personale de către grup. Nivelul scăzut al respectului de sine este cauza tuturor situațiilor de nefericire personală, situații ce pot genera efecte dintre cele mai neplăcute (anxietate, depresie, teama de intimitate, abuzul de alcool și consumul de droguri, violență, înfrângeri permanente, obiceiuri proaste privind stilul de viață, pericolul de a deveni prizonierul unei imagini negative despre sine).

Modelul ocupă un loc aparte în aventura căutării de sine de la vârsta adolescenței, educatorii pot deveni modele, ceea ce nu este deloc ușor, fiindcă acest demers presupune un permanent și obositor autocontrol, autocenzură fără pauză. Elevii nu trebuie să remarce niciodată la educatori oboseală sau plictiseală, nu trebuie să-i simtă nepregătiți, stângaci sau grăbiți în ceea ce întreprind. Deși elevii-adolescenți încearcă acum să se delimiteze de adulți, în mod voluntar sau involuntar, dar în secret, se modelează totuși după ei.

Structurarea personalității adolescentului reprezintă un proces amplu, complex, uneori contradictoriu, derulat în contextul general al devenirii ființei umane, care valorifică și restructurează la nivel superior achizițiile anterioare și prefigurează profilul psihocomportamental al viitorului adult.

Numai cunoscând toate aceste aspecte legate de controversata etapă a adolescenței, educatorii pot alege căile potrivite de a comunica optim cu elevii ajunși la această vârstă și de a se autoperfecționa.

II.2.2. Probleme actuale ale adolescenței

Îmbunătățirea comunicării profesor-elev adolescent este favorizată de cunoașterea problemelor cu care se confruntă tinerii de azi.

Deseori, între generații au existat conflicte, neînțelegeri, relații de indiferență sau ostilitate. Adulții pare că nu-i înțeleg pe cei tineri, iar adolescenții nu mai ascultă de cei mari.

În epoca actuală, tinerii manifestă tendința de a se desprinde mai repede și cu mai multă ușurință de părinți, atașându-se emoțional celor de vârsta lor, în care au mai multă încredere și de a căror prezență se bucură mai mult. Des invocata prăpastie dintre generații este parcă mai mare astăzi ca în trecut. O cauză a ei o reprezintă faptul că în ultimii ani, modul de viață al oamenilor s-a schimbat, iar ritmul schimbării este atât de rapid, încât părinții/educatorii nu mai pot ține pasul cu el. Adolescenții se adaptează mai ușor acestui ritm, învață cu ușurință limbile străine, jocurile pe computer, sunt dependenți de calculator, de cardurile de la magazine etc.

Educatorii sunt contrariați de noul stil de a se îmbrăca, de a gândi și de a se manifesta al adolescenților și simt că aceștia nu-i mai ascultă, nu le mai urmează sfaturile.

La rândul lor, adolescenții se simt mereu criticați, neînțeleși, afirmă că adulții se consideră „atotștiutori”, că le dictează cum să trăiască și de ce să se bucure. E drept că în relația de comunicare cu adolescenții, mulți dintre educatori, conform unei mentalități tradiționale, se plasează pe o poziție de superioritate, impunând o relație de comunicare „pe verticală”. De aceea, mulți elevi își poreclesc profesorii sau părinții cu „Dinozaurul”, „Căpcăunul”, „Balena”, „Vijeliosul”, „Roboțelul” etc.

Autoritatea profesorului bazată pe principiul „magister dixit” nu mai este nicidecum actuală, cerându-se cu necesitate înlocuirea ei cu una întemeiată pe rolul de îndrumător și coordonator al profesorului în relația sa cu elevul. Adolescentul de azi nu mai suportă să fie dominat și subordonat, să i se ceară mai mult decât i se oferă.

Este îndrăgit profesorul “de gașcă”, cu care se poate “distra”, care îi ia apărarea în fața altor profi și care nu te lasă niciodată să te plictisești la ora lui. Relațiile dintre profesori și elevii/ adolescenții de azi se polarizează, în general, în sentimente de simpatie, încredere reciprocă, sau, dimpotrivă, antipatie, neîncredere, sau chiar ostilitate, asta în cazul în care relația profesor-elev nu trece de zona indiferenței, când profesorul nu există pentru elev. Comportamentul distant, indiferent, arogant al profesorului, naște același tip de comportament la elev. Nemulțumirea poate fi evitată prin inițiativa profesorului de a instaura o relație bazată pe bunăvoință și empatie.

Astăzi, educatorii au de înfruntat numeroase probleme din partea adolescenților. Aflați la vârsta cristalizării identității, perioadă în care se afirmă opțiunile privind viitorul, când personalitatea în formare a adolescenților trebuie să facă față unor teme majore: dezvoltarea sexuală, relația cu celălalt sex, atitudinea față de familie, asumarea unor responsabilități, viitoarea carieră, tinerii se confruntă cu prejudecățile părinților, ale societății în general, cu rezistența unor norme morale bine fixate, cu teama de eșec. Unii se subevaluează, se deprind cu o imagine de sine negativă, alții, asistați de părinți și educatori ambițioși, se supraevaluează.

Nonconformismul, dorința de a experimenta, de a cunoaște noul, de a trăi senzații și emoții puternice, îi determină pe adolescenții de azi să depășească limitele pe care adulții le impun (adesea din simpla dorință de a nu se supune!). Uneori, se manifestă ostentativ, alteori se retrag în sine, evadând parcă din cotidian.

Caracterizată drept perioadă de criză ”sturm und drang”, (furtună și avânt) sau ”storm and stress” (freamăt și stres), adolescența de azi, mai mult decât în epocile anterioare, acutizează conflictul cu părinții și educatorii și se caracterizează prin comportamente de asumare a riscului, generate de un spirit de independență mai dezvoltat la unii tineri de azi.

Educatorul e silit să constate că, în prezent, adolescentul este mai irascibil, mai nesupus, chiar rebel, încălcând în mod deliberat și cu plăcere regulile, dorind să experimenteze actul deviant, provocator de senzații tari, de multe ori ajungând la delincvență, consum de droguri, practice sexuale anormale.

Adolescenții de azi nu mai sunt asemenea celor de ieri, așa cum și lumea în care trăiesc aceștia nu mai e la fel ca aceea în care au trăit părinții sau educatorii lor. Profesorii spun deseori: “Pe vremea mea…”, “Când eram noi copii…”, “Ah, tineretul de azi!”, recurgând la o comparație în care adolescenții din zilele noastre sunt defavorizați.

Disfuncționalitatea comunicării sau chiar lipsa de comunicare dintre generații, astăzi, se leagă de raportarea diferită a lor la sistemele de valori. În general, adulții susțin valorile tradiționale (familie, credință, adevăr, onoare, etc.). Adolescenții se raportează la o subcultură proprie: muzică, vestimentație, au alt stil de viață decât educatorii, iar această diferență creează incompatibilități, respingere, intoleranță, ostilitate, criticism din partea ambelor categorii.

Societatea postmodernă impune adolescenților un efort de adaptare și o viață mai tumultuoasă decât cea pe care au avut-o generațiile adulte în aceeași etapă. Dacă adulții au trăit cu ideea de ierarhie și respect, cu frică de autorități, într-o atmosferă patriarhală, mulți dintre adolescenții de azi au o autonomie crescută, sunt lipsiți de repere, modelele lor sunt internetul, clipa prezentă, viața grăbită, hedonismul și nevoia de distracție, nevoia de celebritate și de bani.

Tehnologia foarte dezvoltată (celularele, computerele, mijloacele electronice), devenită fapt cotidian, dependența de televizor și video (homo videns ia locul lui homo sapiens și homo religiosus), neo-teribilismul și spiritual gregar, sunt caracteristici majore ale generației adolescenților, azi.

Nu poate fi neglijată nici componenta insecurității generate de lipsa de repere, de informația obținută prin media, de tentațiile, “periculoase” uneori, din lumea postmodernă.

Adolescenții de azi, extrem de vulnerabili la influențele din jur, se plictisesc foarte repede, nu găsesc un sens al vieții, se comportă tot mai dezinhibat, teribilist. Ritmul vieții moderne, extrem de accelerat, varietatea și multitudinea influențelor fac din învățarea socială un mod mult mai atrăgător de a educa, în comparație cu educarea din școală sau din familie.

Publicitatea excesivă, consumerismul, abundența efectelor în toate aspectele vieții (tehnologie, vestimentație, hrană, turism, sex, spectacole, muzică, lux, cosmetice etc.), fac tot mai dificilă educația în școală. Pentru adolescentul de azi, școala este neatractivă și chinuitoare, învățatul e o corvoadă, iar distracția o plăcere la care cu greu se poate renunța.

II.3.Nevrozele și problemele emoționale ale tinerilor

Pentru a trata despre fenomenul nevrotic, sunt necesare câteva lămuri cu privire la sistemul afectiv-emoțional, parte a activității nervoase superioare (ANS). În urma descoperirilor științifice s-au emis mai multe teorii, dintre care și teoria „creierului visceral” sau „emotional”. Ceea ce a condus la această teorie are la bază evoluția cunoștințelor cu privire la sistemul limbic, hipotalamus și talamusul dorsal. S-a constat astfel că aceste elemente stau în fruntea ierarhiei de control al funcțiilor viscerale și vegetative, care la rândul lor se află sub controlul cortexului cerebral. Sistemul limbic este însă răspunzător pentru mai multe procese, interconectate între ele, cum ar fi atenția, memoria, ș.a.m.d. Unii autori de specialitate au conchis că emoțiile iau naștere în hipocamp, transferate mai apoi corpilor mamilari (cu ajutorul fornixului), de unde ajunge la nivelul nucleilor dorsali ai talamusului, care îi trimit la gyrus cinguli, sintetizator al capacității de integrare a cortexului, pentru ca în final acțiunea acestora să se exrcite asupra sistemului hipocampo-hipotalamic. Totuși această teorie nu este completă întrucât recentele descoperiri au constat prin experiment că și alte părți ale cortexului pot genera răspunsuri viscerale sau emoționale, atunci când sunt stimulate electric. Cu toate aceste teorii, un lucru este cert și anume susținerea faptului că excitanții de mediu, interni sau externi, produc trei categorii de manifestări ale comportamentului:

a) Comportamentele generate de emoții pozitive (plăcere, bucurie, încântare, etc.), motiv de permanentă căutare, din partea omului, a stimulilor care generează astfel de senzații;

b) Comportamentele și atitudinile generate de emoții negative, astenice, provocate de tristețe, suferință, frică, agresivitate, etc. În aceste circumstanțe, omul va căuta să îndepărteze acest gen de excitanți;

c) Acele atitudini și comportamente de indiferență, când nu se impune nici o măsură.

Aceste aspecte, „definesc fondul afectiv-emoțional uman” Pentru aceasta sistemul nervos dispune de mecanisme neuro-umorale, deosebit de complexe, care clasifică și selectează natura excitanților la care este supus. Observăm așadar, cum afectivitatea umană, cuprinde forme de manifestare complexe, de natură motorie, cum ar fi:gesturile, mimica, atitudinea și postura, vegetativă, ca: modificările ritmului cardiac, respiratorii, determinante ale frecvenței cardiace, etc., și culminează cu numeroase modificări, cum ar fi: „eliberarea sau inhibarea comportamentelor instinctuale, diminuarea sau creșterea atenției, a veghii sau a gândirii.” Aceste modificări sunt considerate de specialiști drept „fenomene de acompaniament”. Aceste fenomene au stârnit interesul cercetătorilor, așa că s-a ajuns ca sociopsihologii marxiști să opteze pentru o interpretare axiologică a elementelor deduse pe fondul fenomenelor afective. Astfel s-a reușit demonstrarea legăturii dintre psihic și mediul social, ambiant.

Odată lămurită această corelație, putem aborda și problema nevrozelor. Ele reprezintă „o categorie nosografică al cărei specific îl constituie prezența unor simptome pe care subiectul le resimte ca fiind străine și care sunt expresie a conflictului dintre Eu și tendințele sexuale ale Sinelui.” Conflictul apare în momentul n care acestor tendințe sexuale li se opun anumite criterii de natură etică. Din punct de vedere simptomatic, nevroza se manifestă sub forma unor tulburări de natură emoțională sau de comportament producând uneori influențe asupra anumitor funcții somatice.

Un capitol intersant, revoluționar chiar în istoria nevrozelor o reprezintă lămuririle aduse de teoria psihanalitică, elaborată de Sigmund Freud, și care până în prezent rămâne cea mai enunțată în tratatele de psihiatrie. Ceea ce puțini cunosc, este faptul că psihanalistul austriac găsea ca posibile cauze ale nevrozelor factori bazați pe ereditate. În prezent aceste tulburări psihice sunt considerate ca fiind psihogene, așa că această nouă abordare a surprins inițial. Curând însă, și alți specialiști, s-au aplecat asupra acestei teorii, dintre care amintim pe Rainer (care dedică foarte mare atenție operei lui S. Freud), Cary Miner, Prell și Eysenck. Contribuția fiecăruia a fost una foarte însemnată prin experimentele și datele culese. Cary Miner, de pildă, realizează un studiu aprofundat asupra literaturii de specialitate, din care constată participarea și a unor factori genetici în producerea nevrozelor, alături de predispoziții ale variabilității parametrilor de personalitate favorizante. După Miner, Prell și Eysenck întreprind un studiu asupra unor gemeni, de unde deduc „dimensiunea unui neuroticism cu o eritabilitate foarte ridicată (0,81).”

Perspectivei psihanalitice i se opune bineînțeles, în primul rând realitatea, iar în cel de-al doilea rând Biserica Ortodoxă, care are o viziune desăvârșită asupra problemelor mai sus enunțate, întrucât mijloacele de cunoaștere cu care aceasta operează sunt superioare celor enunțate de psihiatrul austriac. Existența unui Dumnezeu plăsmuit de mintea omenească este total dezaprobată de învățăturile creștine. Ceea ce Biserica Ortodoxă cinstește ca fiind Dumnezeu, este o Unică Ființă dumnezeiască, reală, personală, existentă în trei ipostasuri sau Persoane divine, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Această Treime sfântă Și-a făcut simțită prezența în lume, încă din momentul aducerii acesteia la ființă, fapt care a declanșat în mintea omului cunoștința despre Aceasta.

Cum până în momentul de față am preferat o abordare științifică, raționalizată a fenomenului religios, acum vom înfățișa alte mijloace de cunoaștere a lui Dumnezeu și a lucrărilor Acestuia în lume, specializate, experiabile numai prin credință și prin acceptarea fenomenelor Sale revelatorii. Cei care au primit revelația divină și au interpretat-o corect, au simțit nevoia a-L cinsti pe Dumnezeu, Cel care a făcut posibilă descoperirea unei asemenea taine, mai înainte chiar ca omul să existe. Spunem aceasta întrucât Tatăl ceresc a sădit, după voia Sa, înlăuntrul omului dispoziția sufletească spre căutarea și aflarea slavei divine. Aceasta s-a întâmplat întrucât Domnul, cunoștea că omul avea să cadă în porunca neascultării și să se înstrăineze de El, și cu toate acestea a permis totuși aducerea lui la ființă, din nețărmuita dragoste pe care o poartă în Sine față de creatura Sa. Tot așa au apărut și practicile cultice, de adorare a lui Dumnezeu, consecință tocmai a acestei dispoziții sufletești pentru „conștiința de Dumnezeu”. Primele expresii de adorare a lui Dumnezeu s-au desfășurat sub forma rugăciunii și a sacrificiului, în felul acesta, credinciosul invoca numele lui Dumnezeu și, ca semn al predării voinței către Dumnezeu, aducea jertfe din bogățiile cu care tot Domnul îi binecuvântase. Vasile Tarnavschi, afirma cu privire la realitatea lui Dumnezeu și a practicilor închinate Acestuia că: „nicidecum nu sunt invețiuni omenești, ci sunt de origine dumnezeească, pentru că se întemeiază pe raportul înființat prin creațiune între Dumnezeu și om și sunt rezultatul creșterii și conducerii dumnezeești, de care au avut parte oamenii primi.” Se înțelege de aici valabilitatea cuvintelor Părintelui Dumitru Stăniloae, care spune că: „în existența pe care a primit-o, omului îi este dată tendința sau voința lui de a fi mai bine și de-a fi veșnic bine.” Ei bine această tendință poartă în sine expresia religiozității omului, sădită întru acesta de Însuși Creatorul său, aceasta spre a-l îndruma și povățui spre fericirea veșnică, care constă în dobândirea Împărăției Sale, atât aici, pe pământ, cât mai ales în ceruri, unde omul se va putea bucura de comuniune neîntreruptă cu Cel care l-a adus la existență.

Dumnezeu poate fi cunoscut și în semenii săi aflați în suferințe, lucru dezvăluit de Sfinții Apostoli și Evangheliști (vezi Mt. 25, 35-45). Aceste mijloace de cunoaștere a Domnului sunt cele mai de încredere deoarece ele ne permit să cuprindem descoperirea divină, atât cât ne este fecăruia dat, căci „în afară de prima și fericita fire (Firea dumnezeiască), nimeni nu a cunoscut vreodată pe Dumnezeu, decât numai acela căruia Ea i s-a descoperit.”

Așadar, creștinii au știut dintotdeauna cui și cum să I se închine, iar aceasta nu s-a întâmplat pe parcurs din dezvoltarea vreunei afecțiuni psihice. Această afirmație a psihanalizei lui S. Freud, este deopotrivă deranjantă și chiar lipsită de orice temei științific. Orice persoană religioasă a experimentat cel puțin o dată în cursul vieții, în funcție de statornicia pe care a arătat-o în credință, puterea de descoperire a lui Dumnezeu. Fie că vorbim de o cunoaștere catafatică, prin sesizarea divinității „din prezența și din lucrările Lui în creație”, fie că vorbim de o cunoaștere de tip apofatic, „suprarațională prin puterea Duhului Sfânt”, faptul că Dumnezeu alege să ni Se comunice, poartă în sine mari însemnătăți.

Faptul că religia este percepută psihanalitic drept un eventual pericol pentru umanitate, reprezintă o mare exagerare a psihanalistului austriac. Misiunea propusă de fenomenul religios în lume, în special cel creștin, vizează tocmai salvarea umanității de la pierzare. Lumea prin Biserică este ridicată „la comuniunea de viață veșnică a Sfintei Treimi.”128 Expresiile cu care operează teologia, ca știință a adevărurilor dumnezeiești, sunt caracterizate de cuvinte precum: pace, iubire, liniștire (isihie), har, viață, adevăr, etc.

Fiecare dintre acestea poartă în sine o adevărată teologie căci ele înfățișează temelia creștinătății, ca liman pașnic al adevărului dumnezeiesc, deci mai presus de cuget și de fire (deci de cele ce ar putea natura să transmită – „Cerurile spun slava lui Dumnezeu și facerea mâinilor Lui o vestește tăria”( Ps. 18, 1).

II.4. Resposabilitatea părinților în educația tinerilor

Părinții aleargă, se zbat, se luptă – unii pentru a supraviețui, alții pentru a acumula – într-o lume al cărei ritm amețitor le lasă prea puțin timp pentru familie, pentru cei dragi… pentru copii. Pentru a fi alături de ei. Pentru a le împărtăși bucuriile și problemele. Pentru a le împărtăși experiența, valorile și crezul lor de viață. Copiii, la rândul lor, se află de multe ori prea singuri în fața unei lumi care îi ispitește cu mirajul consumului și plăcerii fără răspundere, fiind înconjurați nu de înțelepciunea izvorâtă din experiență și dintr-o perspectivă sănătoasă, ci de oboseala, blazarea și uzura sufletească a părinților.

De multe ori nici nu trece prin cap că copilul nostru are nevoie și de altceva decât de grija zilnică de rutină, are nevoie de dialog, de comunicare, de o legătură sufletească. Am încercat să introducem o fisură în acea evidență, astfel încât să ne întrebăm ce altceva ar mai avea nevoie și ce i-ar fi de folos pentru dezvoltarea lui sufletească.

Copilul are o părere asupra unei problem, iar această părere conține adevărul și maturitatea vârstei lui. Alte posibilități de a-și forma o părere are un adolescent și altele copilul mic. Această părere pe care și-a format copilul cu judecata pe care o are, pe care i-a dat-o Dumnezeu, reprezintă o expresie a creativității sale, apersonalității lui.

Copiii din vremurilor noastre sunt mai imaturi. Este o realitate caracteristică a vremii noastre. Începutul adolescenței este biologic, când crește și se dezvoltă trupul, dar sfârșitul este psihologic. În urmă cu câțva ani perioada adolescenței era mai scurtă, însă, în epoca noastră ea s-a prelungit cu mult. În urmă cu 40-50 de ani ea se încheia la 17 ani, în ziua de azi se întinde până la 20, chiar 25 de ani.

Pentru a spune tot adevarul, trebuie amintit faptul ca alaturi de scaderile noastre, copiii preiau si lupta noastra de a ne elibera de ele. Si aceasta suntem noi. Suntem si încercarea de a ne îndrepta. Suntem și iertarea pe care o cerem de la copiii nostri, atunci cand gresim. Avem pacate, nu suntem desavarsiti si le transmitem si copiilor nostri si din scaderile noastre. Dar transmitem si dragostea noastra pentru Dumnezeu si sentimentul de pocainta, dorinta de indreptare pe care o avem, lupta si cugetul iertarii si… ca nu ne consideram desavarsiti. Acesta e marele castig, care poate acoperi orice altceva.

Prin educație sexuală Biserica înțelege altceva decât societatea în care trăim. Altceva gândește Biserica atunci când vorbește de educația sexuală față de ceea ce pare să gândească restul mediului social, cel puțin așa cum se exprimă prin mijloacele de informare în masă și prin felul în care cei însărcinați fac această educație prin școli. Adică orice vede că în practică educația sexuală este o informare despre cum funcționează procesul sexual și cum se poate feri cineva de anumite boli.

Dacă întrebăm azi copii ce înțeleg prin termenul distracție, cum își închipuie cea mai bună distracție, ne vor răspunde câteva lucruri. Ca manifestare, toate se adresează simțurilor. De exemplu, o distracție bună presupune mâncare și băutură multă, băuturi tari, pe care tinerii le consumă din plin. S-a făcut un studiu pe această temă și s-a constatat că tinerii noștri beau foarte mult alcool. Aceasta se adresează gustului, și schimbă comportamentul băutorului, deoarece băutura imprimă o stare de falsă libertate, îl face mai îndrăzneț, mai iresponsabil pe om.

Mai mult decât atât, odată cu introducerea televizorului avem un element în plus. Televiziunea reprezintă un intermediar în legăturile dintre părinți și copii. Reprezintă într-un fel noul centru al familiei. Familiile se strâng în jurul televizorului și privesc cu toții în paralel, în loc să se privească unul pe altul. Televizorul introduce păreri, diferite idei, stimuli, mesaje și într-un fel de multe ori devine baby-sitter, are grijă de copii atunci când părinți vor puțină liniște sau când au ceva de făcut.

Mediul educogen familial, are influențe deosebit de puternice asupra formării personalității și a comportamentului copiilor, care își mențin forța educativă toată viața. Dacă îi întrebăm pe copii de azi, ce îi supără la părinții lor, aceștia răspund: Nu ne înțeleg. Nu putem comunica cu ei!

Foarte mulți bărbați se plând că sunt neglijați de soțiile lor după ce nasc, același lucru este valabil și în cazul femeilor. Din clipa în care apar paternitatea sau maternitatea, pare că relația conjugală se pierde. Pe de o parte se pierde, pe de altă parte se degradează. Întotdeauna căsnicia cade pe locul al doilea. În înțeles teologic, paternitatea sau maternitatea se datorează legăturii conjugale. Este un fenomen cunoscut, biologic. Ne putem bucura de copii noștri, dacă în prealabil ne bucurăm de viața în doi.

Tot ceea ce se întâmplă între părinți este perceput de copii. Chiar dacă noi nu ne dăm seama. Înțelegerea la copii este puțin diferită de ceea ce știm noi. La cei mari înțelegerea se formează în cadrul unor gânduri și sentimente. La copii guvernează sentimentele, iar gândurile pot lipsi sau pot să fie doar consecințe ale stărilor lor.

Noi nu oferim copiilor un model de căsnicie. Copilul, mai târziu, când va ajunge la vârsta de a-și face o familie, o va face nu atât controlat , cât conform experiențelor pe care le-a trăit și care l-au marcat interior.

Capitolul III. – Educația prin Tehnologia Informației și misiunea Bisericii

În ultimul deceniu se profilează tot mai mult o nouă forma de educație cu ajutorul noilor mijloace moderne, calculator, televizor, internet etc. Această formă de educație are foarte multe beneficii dar, în același timp, și foarte multe lucruri negative. Trebuie să fim conștienți de faptul că ne folosim de aceaste mijloace pentru a ne educa, forma, informa, și nu trebuie ca acestea să ia locul multor acțiuni ale creierului uman și ale omului.

Se vorbește, tot mai frecvent despre un progres uriaș referitor la mass-media, despre o nouă revoluție, despre sfârșitul „ galaxiei Gutenberg ” și începutul „ revoluției digitale ”. Această remarcă este exagerată, având în vedere faptul că omenirea nu a făcut prea multe progrese atâta vreme cât oamenii nu reușesc să se înțeleagă unul cu altul fără a purta războaie, exact ca în Antichitate sau în Evul Mediu.

Drama societății contemporane este scăderea drastică a comunicării interumane, în ciuda creșterii explozive a posibilităților de comunicare.

Informația, care permite comunicarea între oameni, trebuie să aibă ca fundament adevărul, pentru a-I ajuta pe aceștia să se orienteze în complexitatea realității de azi și să se îngrijească de starea morală a lor și a societății în care trăiesc.

Propoaganda violenței în scopuri comerciale nu este permisă, deoarece poate provoca adevărate catastrophe comunitare și individuale. De aceea tehnologia informației ar trebui să respecte normele morale.

III.1. Educația și Internetul

Statisticile, din ultimii ani, au arătat ca Internetul are cea mai mare popularitate printre tineri 76% dintre tinerii cu vârste cuprinse între 10 și 17 ani sunt utilizatori de Internet).

Riscurile pe care le înfruntă tinerii utilizatori de Intemet pot fi grupate în cinci categorii:

Caracterul necenzurat al Internetului și dificultățile intâmpinate de adolescenți în evaluarea critiă a informației la care sunt supuși;

Potențialele pericole asociate cu oferirea de detalii personale sau cu stabilirea unor întalniri personale cu indivizi întâlniți on-line;

Efectele negative ale expunerii la pornografie nesolicitată;

Apariția și efectele solicitării sexuale;

Efectele expunerii la site-uri care incită la ură și violență.

Așa cum ne prezintă Virgiliu Gheroghe, profesorul Kimberly Young, de la Universitatea din Pittsburgh. S U A a observat înca din 1996 că unii utilizatori online au devenit dependenți de Internet intr-un mod asemănător cu cel in care alte persoane au devenit dependente de droguri sau ale alcool, aceaste dependenle de Internet ducend la o deteriorare a activitații școlare, sociale și profesionale.

Unul dintre cele mai importante obiective ale educației este să dezvolte capacitațile de luare a unor decizii conștiente corecte. Jocurile electronice se împotrivesc idee de libertate a omului și produc ,,animalizarea" omului, este contrariu unuia din obiectivele supreme ale educatiei să facă din copii si tineri fiinte mai umane și mai puțin animale.

Un alt pericol îl reprezintă accesul la orice informație pe internet, fie că este o informație benefică sau negativă. De exemplu, copilul poate găsi în căutările pe internet, informații care să-i îmbogățească bagajul de cunoștințe, dar în aceeași măsură are acces la pornografie și sexualitate explicită, care îi dezvoltă bagajul de cunoștințe în sens negativ.

Într-un studiu realizat în 1986 s-a constatat că 91% dintre băieți și 82% dintre fetele chestionate au recunoscut că fuseseră expuși la materiale pornografice hardcore (dure). Două treimi dintre băieți și 40% dintre fete au raportat dorința de a încerca unele dintre comportamentele sexuale la care au fost martori (prin pornografie).

Iar dintre elevii de liceu mai mari, 31% dintre băieți și 18% dintre fete au recunoscut că au pus în practică în mod real unele dintre aspectele sexuale văzute în materialele pornografice, la distanță de câteva zile de la expunere. Aceasta sugerează în mod clar efectul de modelare sau efectul de imitare prin învățare precum și efectul de stimulare pe care chiar și pornografia non-violentă o are asupra comportamentului sexual uman la unele persoane.

Prin pornografie, copiilor li se oferă un model extrem de nociv. „Pornografia nu dezvăluie modul în care un cuplu adevărat negociază un conflict sau își făurește intimitatea. Majoritatea psihologilor pediatri își exprimă îngrijorarea în legătură cu faptul că pornografia prin internet – din care o bună parte este «similară unui viol» – este «o metodă brutală de introducere în sexualitate»”.

Într-un studiu realizat pe un eșantion reprezentativ de 804 adolescenți italieni, se pune în evidență faptul că, în cazul băieților care au avut contact cu pornografia, există o probabilitate mult mai mare să declare că „ și-au hărțuit sexual un coleg sau că au forțat pe cineva să întrețină relații sexuale."

Biserica trebuie să răspunde la aceste noi chemări misionare și să înceapă predicarea dincolo de amvon. Conceperea unei pastorale ortodoxe a ciber-spațiului prsupune actualizarea și articularea antropologiei ortodoxe, în general, și a tradiției duhovnicești și filocalice, în particular, la lumea internetului.

III.2. Educația și Televiziunea

Este foarte cunoscut faptul prin care conținutul emoțional din filme și programe de televiziune pot afecta sănătatea psihică. Se poate face acest lucru prin afectarea în mod direct a comportamentului fiecăruia. Dacă programul TV generează comportamente negative (de exemplu: anxietate, tristețe, furie, dezgust), atunci aceste experiențe vor afecta modul în care percepem evenimentele din viața personală, ce tipuri de amintiri ne formăm, și cât de mult ne facem griji cu privire la evenimentele din propria viață.

Avem motive întemeiate să creadem că senzaționalismul negativ în știri a crescut treptat în ultimii 20-30 de ani.

Există o mulțime de lucruri rele care se întampla în lume, și este probabil corect ca oamenii ar trebui să știe despre aceste lucruri, prin raportarea lor la buletinele de știri. Aceste "lucruri rele" includ crima, foamete, războaiele, violența, tulburările politice, și nedreptate, etc. De asemenea, se constată o tendință de creștere pentru știrile care să "emoționeze" și să facă acest lucru prin accentuarea oricărui potențial rezultat negativ ale unei povești. Pentru că acum avem știri de 24 de ore, sunt anumiți jurnaliști, care pentru a ține lumea într-o continuă relație cu știrile sale, prezintă fiecare știre ca și cum ar fi ceva nemaîntâlnit, accentuând aspectele negative.

Buletinele de știri, de asemenea, pentru a concura cu programe de divertisment pentru publicul lor și pentru spațiul lor TV prime-time, accentuează materialele relevante emoțional, cum ar fi crimă, război, foamete, etc. în detrimentul materialelor mai pozitive.

Ca profesor de studii de jurnalism Bob Franklin a scris în urmă cu câțiva ani: "Senzaționalul a înlocuit furnizarea de informații; interesul uman a înlocuit interesul public; Hotărârea măsurată a cedat senzaționalului".

Concluzii

Familia este una dintre coordonatele de bază ale umanității. Ea are un rol decisiv atât pentru fiecare persoană cât și pentru societate în ansamblu. În familie pesoana își împlinește în mod plenar vocația pentru comuniune, caracteristică omului și care ține chipul lui Dumnezeu în om.

Iubirea, sentimentele autentice sunt posibile între bărbat și femeie doar în căsătorie – și iată de ce: nici simplele relații sexuale și nici măcar conviețuirea cu un partener permanent în concubinaj nu presupun adevărată dragoste și responsabilitate pentru cel iubit, pentru copii. 

Egalitatea fundamentală dintre sexe, culturală, socială și politică, nu anulează distincția lor naturală și nici nu înseamnă identitatea chemării lor atât în familie, cât și în Biserică sau societate. Deosebirea între sexe este un dar al lui Dumnezeu.

Unirea conjugală devine mijlocul perpetuării și înmulțirii neamului omenesc, căsătoria devine, prin Sf. Taină a Cununiei o taină a iubirii. Biserica nu sfințește căsătoriile între ortodocși și necreștini, însă le recunoaște legalitatea, în speranța că ulterior persoana necreștină să îmbrățișeze credința ortodoxă.

Fecioria de bunăvoie este binecuvântată nu mai atunci când are un scop religios, și nu ca dispreț sau ferire, sau din alte atitudini negative sau arogante față de căsătorie.

Homosexualitatea, pornografia, prostituția și toate păcatele desfrânării îl exclud pe om de la Împărăția lui Dumnezeu, dacă nu se pocăiește. Manifestările pervertite ale sexualității, care reprezintă o distorsiune păcătoasă a naturii umane și nicidecum o predispoziție individuală înnăscută.

Biserica nu susține programele de educație sexuală în școli sau în afara lor, în care relațiile premaritale și diferitele perversiuni sunt recunoscute ca normale. Biserica descurajează și combate impunerea unor astfel de programe în școală.

Educația religioasă în școală contrubuie la curățirea inimii, inoirea minții, a unirii și a conlucrării lor cu Dumnezeu, ajută la aflarea vederii duhovnicești, care distinge cu ușurință între bine și rău, între divin și demonic.

Biserica îl avertizează pe om împotriva ispitei de a vedea știința, educația și cultura ca domenii cu totul independente de principiile morale. Din contră, cultura este ajutată să treacă dincolo de limitele unui lucru pământesc, îi dă valori spirituale și îl ajută astfel pe om.

Responsabilitatea individuală pentru descoperirea valențelor pozitive de personalitate a omului și armonizarea relațiilor sociale se realizază optimal prin relații internaționale directe față către față.

Toate studiile de neurofiziologie și psihologia comunicării arată că privitul îndelung la televizor înlocuiește undele beta – cu frecvență mare, care însoțesc procesul de gândire, cu undele alfa – unde de relaxare. Pe măsură ce imaginea ocupă tot mai mult loc în viața omului, capacitatea de percepere și folosire a informației sonore și scrise scade.

Egoist și individualist, ghidat numai de propriile interese și plăceri, tânărul crescut în fața micului ecran este incapabil să se descurce singur în viață. În privința relației de dragoste, lucrurile stau cu mult mai rău. Cu toate că-și cheltuiește o mare parte a tinereții cu această problemă, nu știe mai nimic despre ce înseamnă cu adevărat dragostea, nu știe practic să iubească pentru că nu a învățat să rabde, să ierte, să se jertfească, să-l compătimească pe celălalt, să-i asume neputințele și să-l sprijine.

Crezând că dragostea se reduce la povestea sentimentală îngheiată cu o relație sexuală, la distracție și plăcere, acest tânăr este permanent deziluzionat de persoana celuilalt și de propria persoană. De fapt, aceasta este drama cea uriașă dintre pretențiile sau drepturile pe care televiziunea l-a învățat să și le revendice și capacitățile mentale, disponibilitățile emoționale, afective și abilitățile practice pe care tot televiziunea i le-a modelat.

Iubirea o primim prin gesturi concrete prin care înfrângem în noi egoismul nostru, mândria noastră și lăsăm de la noi, fiindcă iubirea e opusul mândriei; când încercăm să ne smerim și să renunțăm la noi înșine, la dreptatea noastră, la adevărul nostru – atunci când suntem în dreptate și în adevăr; dacă suntem egoiști, sigur nu suntem în dreptate și în adevăr. Și încetul cu încetul, prin rugăciune, cerând lui Dumnezeu să ne dea iubirea Sa, primim iubire față de semenii noștri. Nu există o metodă ca să câștigi iubirea; iubirea se câștigă printr-un complex întreg de condiții și de fapte, din credință și din rugăciune, din participarea la Tainele Bisericii, la Liturghie și așa mai departe.

Atunci când se spune că femeia este grozav de valoroasă în creația lui Dumnezeu, asta nu înseamnă că bărbatul nu este nimic. Pentru că supunerea, în sine, înseamnă mântuirea în sine. Femeia nu se supune pentru că este miloagă, ci se supune ca să întregească armonia lucrurilor. Ea este cea care face efortul cel mai mare pentru ca bărbatul să-i fie cap, din momentul în care îl iubește. 

Și atunci femeia ce este, dacă bărbatul este cap? Unde este situată față de cap? Dacă bărbatul este capul, femeia este inima. Trebuie să se supună unul față de altul (Efeseni 5, 21); fiindcă sunt foarte dese situațiile în care bărbatul o întreabă și-și ascultă femeia (I Corinteni 7, 4). Ei trebuie să se iubească. Dacă nu se iubesc, relația dintre soți este numai o ordinară gâlceavă. 

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006;

Opere ale Părinților și Scriitorilor Bisericești

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilia LI-a, în Omilii la Matei, trad.rom. Pr.D. Fecioru, PSB 23, EIBMBOR, București, 1994;

IDEM, Comentariile sau explicarea epistolei către efeseni, trad.rom. P.Iliescu și D.Grosu, Tipografia Dacia, Iași, 1902:

IDEM, Despre feciorie, Apologia vieții monahale, Despre creșterea copiilor, trad.rom. Pr.prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2007;

IDEM, Comentarii la Epistola către Coloseni, cap. 12, trad. În Comentariile sau explicarea epistolei către Coloseni, I și II Thesaloniceni a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, trad. din limba elină de Arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1905;

Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2005;

Sfântul VASILE CEL MARE, Omilii și cuvântari, în Scrieri I, PSB 17, trad, Pr.D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1988;

Cărți și studii teologice

ACHIMESCU, Nicolae, Noile Mișcări Religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca2004;

BUCHIU, Pr. Conf. Ștefan, Cunoașterea apofatică în gândirea Părintelui Stăniloae, Editura Libra, București 2002;

COSMA, Pr. Sorin, Problema homosexualității și misiunea Bisericii în lume, în Revista „Ortodoxia”, seria a II-a, anul VI, nr.1, Ianuarie-Martie, 2014;

IOSU, Pr. Mihai, „ Ne dispar … instituțiile! Un avertrisment pastoral ”, în vol. Studii de Teologie Practică, Ed. Universității „ Lucian Blaga ” , Sibiu, 2009;

MIHOC, Preot.prof.dr. Vasile, Necesitatea catehezei și pastorației pentru apărarea și consolidarea familiei creștine azi, în Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2011;

MOLDOVAN, Preot prof. Dr. Ilie, Familia astăzi, problemele pastorale și sociale, pastorația copiilor, a tinerilor și a bătrânilor, în Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2011;

NISTEA, Pr. Iulian, Internetul: Tendințe și pastorație, în Revista „ Studii Teologice ”, seria a III-a, anul VI, Nr.4, octombrie-decembrie, 2010;

TĂNĂSACHE, Preot asist.dr. Atanasie Costea, Iubirea, izvor al dăruirii și responsabilității în familie, în Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2011;

TEȘU, Pr.Ioan C., Familia contemporană-între ideal și criză, în revista „ Studii Teologice” seria a III –a, anul VII, nr.1, ianuarie-martie, 2011;

NECULA, Pr. Constantin, Priorități catehumenale în pastorația familiei românești. Tradiție și contextualizare, în revista „ Ortodoxia ”, seria a II-a, anul III, nr.IV, Octombrie-Decembrie 2011;

RĂDUCĂ, Pr. Prof. Dr. Vasile, Familia creștină într-un mediu secularizat, în Revista „ Ortodoxia ” , seria a II-a, anul IV, Nr.1, Ianuarie-Martie 2012;

IDEM, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura HUMANITAS, București, 2006;

RĂZUȘ, Pr.Prof. Petru, Specificul religiei Creștine, în Revista „Ortodoxia”, an XII, nr.4, 1960;

SEMEN, Preot prof. Dr. Petre, Importanța familiei în Vechiul Testament, în Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2011;

IDEM, Biserica, Școala și Familia-factori determinanți în educarea tinerei generații, în Revista „ Ortodoxia ”, seria a II-a, anul III, nr.IV, Octombrie-Decembrie 2011;

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990;

TACHE, Pr. Dr. Sterea, Teologie Dogmatică și Simbolică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2003;

TARNAVSCHI, Dr. Vasile, Arheologia Biblică, Editura Consiliului Eparhial Ortodox al Bucovinei, Cernăuți 1930;

THERMOS, Pr. Vasile, Sfaturi pentru o creștere sănătoasă a copiilor, trad.Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2009;

VALICĂ, Pr.Dr. Mihai, Prof.Univ.Dr Pavel CHIRILĂ, Asist.Soc.Drd.Andreea BĂNDOIU, Ec.Drd. Cristian George POPESCU, Teologie Socială, Mitropolia Olteniei, Centrul pentru studii de teologie aplicată, volum apărut cu binecuvântarea IPS TEOFAN, Mitropolitul Olteniei, Editura Christiana, București, 2007;

VLAICU, Pr. Patriciu, Biserica ortodoxă în fața problematicii căsătoriilor mixte, în Revista „Studii Teologice”, seria a III-a, anul VIII, nr.1, Ianuarie-martie 2012;

Lucrări de specialitate

ADAMS, Gerald R., Michael D. BERZONSKY, “Psihologia adolescenței,” Ed. Polirom, Iași, 2009;

BADIU, Gh., I. TEODORESCU EXARCU, Sistemul Nervos, Fiziologia și Fiziopatologia Sistemului Nervos, Editura Medicală, București 1978;

BRUCKNER, Pascal, Alain FINKIELKRAUT, Noua ordine amoroasă, trad. Din limba franceză de Luminița Brăileanu, Editura Trei, București, 2005;

CONSTANTELOS, Demetrios, „Christian Hellenism. Essays and Studies in Continuity and Change ”Publishing by Aristide D. Caratzas, New Rochelle, New York & Athens, 1999;

CREȚU, Tinca, “Psihologia vârstelor”, Ed. Polirom, Iași, 2009;

FABER, Adele & Elaine MAZLISH, Cum să-i asculți pe adolescenți și cum să te faci ascultat, Editura Curtea Veche, București, 2007;

GHEORGHE, Virgiliu, Nicoleta CRIVEANU, Andrei DRĂGULINESCU, Efectele micului ecran asupra minții copilului, Editura Prodromos, București, 2007;

IDEM, Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de azi , Editura Evanghelismos, București, 2005;

IDEM, Pornografia, maladia secolului XXI, Editura Prodromos, Asociația pentru apărarea familiei și copilului, București, 2011;

IORGA, Nicolae, Istoria învățământului romînesc, Editura Casei Școalelor, București, 1928;

MAROLA, Asistent Victor, Metodica predării religie, suport de curs pentru anul III pastorală, București, 2006;

MATEI , Rodica, Elemente introductive de teorie și tehnică psihanalitică, ediția a III-a, Editura Fundației România de mâine, București 2007;

MITROFAN, Iolanda, Nicolae MITROFAN, Elemente de psihologie a cuplului, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1996;

MUNTEAN, Ana, „Psihologia dezvoltării umane”, Ed. Polirom, Iași, 2009;

MĂRGĂRIT-ENESCU, Lector univ. drd. Alexandra, Introducere în sistemul mass-media, Editura Victor, București, 2010;

POPESCU, Valeriu, Culegere de sfaturi pentru un om de lume, pentru tinerii țării mele, pentru părinții lor și dacsălii lor, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004;

PREDESCU, Prof. Dr. Doc. V., Psihiatrie, vol. 1, Editura Medicală, București 1989;

TIMIȘ, Vasile, Religia în școală. Valențe eclesiale, educaționale și sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;

S.O.S Medical, Bolile Homosexualilor, Editura Christiana, București, 2005;

Școala românească și provocările lumii contemporane, Editura Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2013;

Salvați Copiii România, Tulburările de anxietate la copii și adolescenți, Ghid de psihoeducație pentru profesioniștii din domeniul sănătății și al educației, septembrie 2009;

Pagini și site-uri web

DAVEY, Graham C.L., Ph.D., The Psychological Effects of TV News, https://www.psychologytoday.com/blog/why-we-worry/201206/the-psychological-effects-tv-news#sidr-main , accesat la data de 20.03.2015, ora21.25;

LUCA, Cătălin, Teorii psihologice privind dezvoltarea copilului, singuracasa.ro/_…copil…/AAS_Psihologia_dezvoltarii_copilului.pdf;

Asociatia "Junimea Bratienilor", Pitesti, Rolul Familiei, al Școlii, al Bisericii și al Mass-mediei în formarea și consolidarea comportamentului civic la tineri, http://www.junimea.pitestean.ro/RolFamilie.htm , accesată la data de 21.03.2015, ora 20.30;

O decizie discriminatorie și umilitoare pentru ora de religie http://patriarhia.ro/o-decizie-discriminatorie-si-umilitoare-pentru-ora-de-religie-7684.html

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2006;

Opere ale Părinților și Scriitorilor Bisericești

Sfântul IOAN GURĂ DE AUR, Omilia LI-a, în Omilii la Matei, trad.rom. Pr.D. Fecioru, PSB 23, EIBMBOR, București, 1994;

IDEM, Comentariile sau explicarea epistolei către efeseni, trad.rom. P.Iliescu și D.Grosu, Tipografia Dacia, Iași, 1902:

IDEM, Despre feciorie, Apologia vieții monahale, Despre creșterea copiilor, trad.rom. Pr.prof. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 2007;

IDEM, Comentarii la Epistola către Coloseni, cap. 12, trad. În Comentariile sau explicarea epistolei către Coloseni, I și II Thesaloniceni a celui întru sfinți părintelui nostru Ioan Chrisostom, trad. din limba elină de Arhim. Theodosie Athanasiu, București, 1905;

Sfântul IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2005;

Sfântul VASILE CEL MARE, Omilii și cuvântari, în Scrieri I, PSB 17, trad, Pr.D. Fecioru, EIBMBOR, București, 1988;

Cărți și studii teologice

ACHIMESCU, Nicolae, Noile Mișcări Religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca2004;

BUCHIU, Pr. Conf. Ștefan, Cunoașterea apofatică în gândirea Părintelui Stăniloae, Editura Libra, București 2002;

COSMA, Pr. Sorin, Problema homosexualității și misiunea Bisericii în lume, în Revista „Ortodoxia”, seria a II-a, anul VI, nr.1, Ianuarie-Martie, 2014;

IOSU, Pr. Mihai, „ Ne dispar … instituțiile! Un avertrisment pastoral ”, în vol. Studii de Teologie Practică, Ed. Universității „ Lucian Blaga ” , Sibiu, 2009;

MIHOC, Preot.prof.dr. Vasile, Necesitatea catehezei și pastorației pentru apărarea și consolidarea familiei creștine azi, în Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2011;

MOLDOVAN, Preot prof. Dr. Ilie, Familia astăzi, problemele pastorale și sociale, pastorația copiilor, a tinerilor și a bătrânilor, în Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2011;

NISTEA, Pr. Iulian, Internetul: Tendințe și pastorație, în Revista „ Studii Teologice ”, seria a III-a, anul VI, Nr.4, octombrie-decembrie, 2010;

TĂNĂSACHE, Preot asist.dr. Atanasie Costea, Iubirea, izvor al dăruirii și responsabilității în familie, în Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2011;

TEȘU, Pr.Ioan C., Familia contemporană-între ideal și criză, în revista „ Studii Teologice” seria a III –a, anul VII, nr.1, ianuarie-martie, 2011;

NECULA, Pr. Constantin, Priorități catehumenale în pastorația familiei românești. Tradiție și contextualizare, în revista „ Ortodoxia ”, seria a II-a, anul III, nr.IV, Octombrie-Decembrie 2011;

RĂDUCĂ, Pr. Prof. Dr. Vasile, Familia creștină într-un mediu secularizat, în Revista „ Ortodoxia ” , seria a II-a, anul IV, Nr.1, Ianuarie-Martie 2012;

IDEM, Ghidul creștinului ortodox de azi, Editura HUMANITAS, București, 2006;

RĂZUȘ, Pr.Prof. Petru, Specificul religiei Creștine, în Revista „Ortodoxia”, an XII, nr.4, 1960;

SEMEN, Preot prof. Dr. Petre, Importanța familiei în Vechiul Testament, în Bucuria nunții binecuvântate, cateheze pentru familia creștină, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Cuvântul Vieții a Mitropoliei Munteniei și Dobrogei, București, 2011;

IDEM, Biserica, Școala și Familia-factori determinanți în educarea tinerei generații, în Revista „ Ortodoxia ”, seria a II-a, anul III, nr.IV, Octombrie-Decembrie 2011;

STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990;

TACHE, Pr. Dr. Sterea, Teologie Dogmatică și Simbolică, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București , 2003;

TARNAVSCHI, Dr. Vasile, Arheologia Biblică, Editura Consiliului Eparhial Ortodox al Bucovinei, Cernăuți 1930;

THERMOS, Pr. Vasile, Sfaturi pentru o creștere sănătoasă a copiilor, trad.Pr. Șerban Tica, Editura Sophia, București, 2009;

VALICĂ, Pr.Dr. Mihai, Prof.Univ.Dr Pavel CHIRILĂ, Asist.Soc.Drd.Andreea BĂNDOIU, Ec.Drd. Cristian George POPESCU, Teologie Socială, Mitropolia Olteniei, Centrul pentru studii de teologie aplicată, volum apărut cu binecuvântarea IPS TEOFAN, Mitropolitul Olteniei, Editura Christiana, București, 2007;

VLAICU, Pr. Patriciu, Biserica ortodoxă în fața problematicii căsătoriilor mixte, în Revista „Studii Teologice”, seria a III-a, anul VIII, nr.1, Ianuarie-martie 2012;

Lucrări de specialitate

ADAMS, Gerald R., Michael D. BERZONSKY, “Psihologia adolescenței,” Ed. Polirom, Iași, 2009;

BADIU, Gh., I. TEODORESCU EXARCU, Sistemul Nervos, Fiziologia și Fiziopatologia Sistemului Nervos, Editura Medicală, București 1978;

BRUCKNER, Pascal, Alain FINKIELKRAUT, Noua ordine amoroasă, trad. Din limba franceză de Luminița Brăileanu, Editura Trei, București, 2005;

CONSTANTELOS, Demetrios, „Christian Hellenism. Essays and Studies in Continuity and Change ”Publishing by Aristide D. Caratzas, New Rochelle, New York & Athens, 1999;

CREȚU, Tinca, “Psihologia vârstelor”, Ed. Polirom, Iași, 2009;

FABER, Adele & Elaine MAZLISH, Cum să-i asculți pe adolescenți și cum să te faci ascultat, Editura Curtea Veche, București, 2007;

GHEORGHE, Virgiliu, Nicoleta CRIVEANU, Andrei DRĂGULINESCU, Efectele micului ecran asupra minții copilului, Editura Prodromos, București, 2007;

IDEM, Efectele televiziunii asupra minții umane și despre creșterea copiilor în lumea de azi , Editura Evanghelismos, București, 2005;

IDEM, Pornografia, maladia secolului XXI, Editura Prodromos, Asociația pentru apărarea familiei și copilului, București, 2011;

IORGA, Nicolae, Istoria învățământului romînesc, Editura Casei Școalelor, București, 1928;

MAROLA, Asistent Victor, Metodica predării religie, suport de curs pentru anul III pastorală, București, 2006;

MATEI , Rodica, Elemente introductive de teorie și tehnică psihanalitică, ediția a III-a, Editura Fundației România de mâine, București 2007;

MITROFAN, Iolanda, Nicolae MITROFAN, Elemente de psihologie a cuplului, Casa de editură și presă Șansa S.R.L., București, 1996;

MUNTEAN, Ana, „Psihologia dezvoltării umane”, Ed. Polirom, Iași, 2009;

MĂRGĂRIT-ENESCU, Lector univ. drd. Alexandra, Introducere în sistemul mass-media, Editura Victor, București, 2010;

POPESCU, Valeriu, Culegere de sfaturi pentru un om de lume, pentru tinerii țării mele, pentru părinții lor și dacsălii lor, Editura Prut Internațional, Chișinău, 2004;

PREDESCU, Prof. Dr. Doc. V., Psihiatrie, vol. 1, Editura Medicală, București 1989;

TIMIȘ, Vasile, Religia în școală. Valențe eclesiale, educaționale și sociale, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;

S.O.S Medical, Bolile Homosexualilor, Editura Christiana, București, 2005;

Școala românească și provocările lumii contemporane, Editura Fundația Sfinții Martiri Brâncoveni, Constanța, 2013;

Salvați Copiii România, Tulburările de anxietate la copii și adolescenți, Ghid de psihoeducație pentru profesioniștii din domeniul sănătății și al educației, septembrie 2009;

Pagini și site-uri web

DAVEY, Graham C.L., Ph.D., The Psychological Effects of TV News, https://www.psychologytoday.com/blog/why-we-worry/201206/the-psychological-effects-tv-news#sidr-main , accesat la data de 20.03.2015, ora21.25;

LUCA, Cătălin, Teorii psihologice privind dezvoltarea copilului, singuracasa.ro/_…copil…/AAS_Psihologia_dezvoltarii_copilului.pdf;

Asociatia "Junimea Bratienilor", Pitesti, Rolul Familiei, al Școlii, al Bisericii și al Mass-mediei în formarea și consolidarea comportamentului civic la tineri, http://www.junimea.pitestean.ro/RolFamilie.htm , accesată la data de 21.03.2015, ora 20.30;

O decizie discriminatorie și umilitoare pentru ora de religie http://patriarhia.ro/o-decizie-discriminatorie-si-umilitoare-pentru-ora-de-religie-7684.html