Familia In Epoca Lui Iustinian

CAPITOLUL I

EPOCA LUI IUSTINIAN ȘI OPERA DE CODIFICARE JURIDICĂ

1.1.Caracterizare generală. Venirea la tron

Evenimentele din perioada cuprinsă între anii 395-610, se caracterizează prin mari schimbări care sunt evidente mai ales în cursul secolelor IV-Vd.Hr. și la începutul celui de-al VI-lea, scoțând în relief fundamentul civilizației bizantine. Aceste transformări au avut ca efect înlocuirea ordinii politice, sociale și religioase, renunțarea la acele valori pe care societatea se bazase până în acel moment.

În 395 împăratul Theodosius (379-395) împarte Imperiul în două părți, cunoscute sub numele de Imperiul Roman de Apus și Imperiul Roman de Răsărit. În secolul al V-lea Imperiul se confruntă serios cu invaziile barbare, germanice, care începuseră încă de pe vremea împăraților Valentinian I (364 -375) în Apus, Valens (364-378) și Theodosius I în Răsărit.

În urma mișcării generale a acestor popoare în Europa, Imperiul Roman de Apus a suferit o serie de șocuri, asasinarea generalului Aetius (454) și a împăratului Valentinian al III lea (455), ceea ce a avut drept consecință instalarea haosului pe teritoriul italic (francii, saxonii și longobarzii au pus stăpânire asupra Europei centrale, nordice și vestice). Loviturile primite de partea vestică a Imperiului Roman, cauzate de invazia germanică, au influențat și situația Imperiului Roman de Răsărit prin distrugerea unor importante cetăți și părăsirea de către populația rurală a provinciilor din nord, ceea ce a dus la slăbirea puterii de rezistență a imperiului de-a lungul graniței naturale a Dunării. În final, în cazul Imperiului Roman de Apus istoria înregistrează prăbușirea acestuia în 476 sub loviturile căpeteniei scirilor, Odowacar sau Odoacru care îl detronează pe ultimul împărat, Romulus Augustulus, un băiat de numai 12 ani.

Pericolul germanic simțit și la Constantinopol a avut ca urmare crearea unor alianțe împotriva triburilor germanice, ceea ce a dus la îndepărtarea acestora de granițele Imperiului Roman de Răsărit. După 488 amenințarea reprezentată de germani dispare treptat, locul lor fiind luat mai târziu de către slavi. În timpul împăratului Anastasios (491-518) Imperiul a avut parte de revigorare economică, precum și întărirea puterii de apărare de-a lungul granițelor.

Predecesorul lui Iustinian la conducerea Imperiului Roman de Răsărit a fost chiar unchiul lui Iustinian, Iustin, care la începutul anului 527, l-a asociat la tron și pe nepotul său. Această asociere era o cutumă veche, prin care împăratul încă în viață își stabilea ca succesor pe cel cu care era asociat.

Iustinian se născuse în anul 483, într-un sat numit Tavrision care era aflat în zona din jurul cetății Skopje din Dardania, o zonă populată de traci și iliri, ceea ce a alimentat multele opinii cu privire la originea lui Iustinian.După cum apare în dipticele consular din 521, numele lui complet era Flavius Petrus Sabbatius Iustinianus. Tatăl său se numea Istok sau Sabbatius iar mama sa Biglenitsa sau Vigilantia și era sora Împăratului Iustin I. Iustinian, adus la Constantinopol alături de unchiul său ce în vremea aceea era șeful gărzii personale, a avut parte de o bună educație în domeniul dreptului, matematicilor, artelor frumoase, filosofiei, tacticii militare și teologiei. S-a distins prin cunoștințele sale de drept, tactică militară și teologie. După urcarea lui Iustin la tron, Iustinian a fost acceptat în garda personală a împăratului, devenind mai apoi comandant al armatelor din Răsărit. În 520 este consul roman. Iustinian a încercat să se facă iubit de popor prin măsuri demagogice, a dat acestuia mari sume de bani. După moartea Împăratului Iustin, devine el însuși împărat la vârsta de 45 de ani și conduce Imperiul Roman de Răsărit timp de 38 de ani (527-565) remarcându-se printr-o personalitate puternică, legi și programe constructive, o politică internă și externă activă, perseverență, intuiție.

Valerius Ciucă îl consideră un „împărat îndreptat cu fața spre trecut, fiind supremul restaurator și renovator al dreptului roman care face un prim pas spre a reda viața imperiului… Astfel Iustinian se înscrie în panteonul marilor legiuitori ai lumii, urmându-l pe Hammurabi și precedându-i lui Napoleon”

Soția sa Teodora, provenea dintr-o familie modestă. Ea este cea care l-a influențat în conducerea imperiului precum și în politica sa religioasă. Principalele obiective ale sale au fost restabilirea și continuarea vechii puteri imperiale, iar cel de-al II lea, unitatea bisericii și a statului. De asemenea, trebuia să restabilească granițele de dinainte ale Imperiului, să dezvolte legăturile comerciale, să constituie un sistem administrativ și legislativ adaptat vremii și eficient. Iustinian a murit pe 14 noiembrie 565.

1.2.Dreptul roman la începutul secolului al VI-lea

Codificarea dreptului roman înfăptuită în decursul secolului al VI-lea reprezintă o consecință a crizei sistemului economic roman de tip sclavagist. Se simțea nevoia generală a unei revizuiri complete și oficiale a întregului sistem juridic. Pentru determinarea cauzelor concrete ale codificării bizantine trebuie să se arate mai întâi cum era structurat dreptul din imperiu la începutul secolului al VI-lea. Principalele izvoare ale dreptului roman erau operele (ius) jurisconsulților romani și constituțiile imperiale cu denumirea generală de leges . De asemenea se adaugă și edictele magistraților.

Înainte de Iustinian exista o literatură juridică bogată. Constituțiile imperiale erau numeroase și se dorea introducerea unei ordini în privința lor. Se cerea să fie redactate culegeri cu o dimensiune mai redusă, ușor de copiat și de manevrat, ceea ce duce la decăderea rapidă a culturii juridice înspre sfârșitul secolului al III-lea, fenomen care se adâncește în secolele următoare, până la Iustinian. Eforturile au reprezentat încercări de a sistematiza dreptul roman de către stat dar și de persoane particulare, concretizându-se în Codul Gregorian, Codul Hermogenian și Codul Theodosian.

Codul Gregorian (codex gregorianus) îi aparține jurisconsultului Gregorius și a fost elaborat între anii 291-294. Conține constituțiile lui Dioclețian și ale împăraților precedenți, între care una a lui Septimius Severus din 196.

Codul Hermogenian este o continuare a Codului Gregorian și a fost întocmit în 295 de către jurisconsultul Hermogenianus. Din colecția hermogeniană au mai rămas însă doar 38 de constituțiuni.

Codul Theodosian este o culegere realizată din ordinul Împăratului Theodosius al II lea și cuprinde un ansamblu de constituții imperiale care datează de la Constantin cel Mare. Întocmit în 438 și intrat în vigoare la data de 439, culegerea a fost utilizată și în partea occidentală a Imperiului.

Codul Gregorian alături de cel Hermogenian constituie lucrări neoficiale pe când codul Ttheodosian este o lucrare oficială, iar împreună alcătuiesc o colecție de leges.

Au existat de asemenea încă două colecții și anume, o colecție de ius și o colectie mixtă formată din leges și ius . Prima colecție conturează importanța Legii citațiilor din epoca lui Theodosiu și Valentinian prin care lucrările jurisconsulților dobândeau putere de lege, iar Colecțiile mixte erau reprezentate de :

A .,,FRAGMENTA VATICANA”, o colecție privată a căror fragmente au în vedere pasaje întregi ale unor jurisconsulți, foarte cunoscuți, cum ar fi Papinian și Ulpian.

B.,,COLLATIO LEGEM MOSAICORUM ET ROMANORUM,,, ce cuprinde texte ale lui Moise precum și texte din dreptul roman.

C.,,CARTEA SIRO-ROMANA”, în care se face o expunere a dreptului roman aplicat în Imperiul Roman de Răsărit înaintea lui Iustinian.

Partea occidentală a fostului Imperiu Roman, a creat o colecție de legi romane în decursul secolelor al V-lea și al VI-lea ca urmare a dominației barbarilor, prin care aceștia doreau aplicarea acestor legi locuitorilor romani: LEX ROMANA VISIGOTORUM, LEX ROMANA BURGUNDIORUM și EDICTUM THEODORICI.

1.3.Codificarea dreptului roman în timpul lui Iustinian

1.3.1.Redactarea

Pentru realizarea acestei codificări, Iustinian a avut în vedere revenirea la dreptul roman din perioada sa de glorie. Imperiul de Răsărit se confrunta cu o criză adâncă și trebuia să facă față atacurilor popoarelor migratoare, fapt care a afectat și imaginea dreptului roman. Statul căuta o administrație puternică, eficientă, care să se bazeze pe o legislație precisă. În comparație cu epoca clasică, care avea o literatură juridică bogată în privința constituțiilor imperiale și a controverselor dintre autori, în perioada postclasică, pregătirea juridică a judecătorilor și avocaților era slabă, iar numeroase instituții nu aveau o reglementare bine stabilită. Se simțea nevoia unor lucrări juridice de dimensiuni rezonabile care puteau fi ușor copiate precum și a unor reglementări precise și sigure pentru funcționarii de stat.

Politica legislativă de unificare juridică având în vedere operele jurisconsulților și constituțiile imperiale anterioare, a devenit subiectul unei preocupări deosebite din partea lui Iustinian. În anul 528 prin intermediul unei constituții speciale, se impune alcătuirea unui cod care urma să înlocuiască acele culegeri, leges. Astfel constituțiile imperiale au fost modificate și aduse la zi și în corespondență cu necesitățile epocii. În anul 530, Iustinian căutând eliminarea acelor controverse apărute între jurisconsulții romani, ca o consecință în urma acestui proiect demarat, a dat cele 50 de decizii (quinquaginta decisiones) care aveau ca rol estomparea polemicilor.

S-a creat o comisie condusă de Tribonian ,,quaestor sacri palati” (redacta legile imperiului) pentru realizarea compilației în ius (din operele juriștilor). Această compilație avea ca fundament în special lucrarea lui Paul și Ulpian. În anul 533 au restrâns 2000 de volume la 150000 de rânduri (Digesta sau Pandectae). Împăratul a solicitat și redactarea unui manual de școala numit Institutiones sau Elementae (533), precum și întocmirea celei de a 2-a ediții a codului, care cuprindea lucrarea Codex (Repetitae Praelectiones) și constituțiile adoptate de el (Novelae Constitutiones ). Această operă a lui Iustinian a fost numită în Evul Mediu CORPUS IURIS CIVILIS.

Corpus Iuris Civilis a fost tipărit sub acest titlu de către Dionysios Gothofredus în 1583. Denumirea sa avea similitudini cu aceea a codului dreptului bisericesc și anume corpus iuris canonici, de aceea ,,sistematica ulterioară a dreptului cuprindea 2 ramuri ius civilae și ius canonicum,,.

Legislația lui Iustinian care reprezintă o etapă finală a dreptului roman și un fundament pentru dreptul bizantin constituie un moment de seamă în evoluția dreptului și sursă de inspirație de primă importanță pentru legiuitori.

1.3.2.Codul lui Iustinian (Codex Vetus, Repetitae Praelectionis)

Codul, care cuprindea constituțiile imperiale aflate în vigoare, ale căror texte au fost modificate pe parcurs, pentru a fi in conformitate cu necesitățile sociale contemporane, a fost prima etapă a codificării din secolul al VI-lea. Codul a fost elaborat după modelul Codurilor Gregorianus și Theodosianus, a căror experiență de redactare a dovedit posibilitatea de a se efectua asemenea lucrări, iar constituțiile care reprezentau dreptul actual, jucau un rol important. La 13 februarie 528, Iustinian a fost numită o comisie alcătuită din 10 membrii care aveau să realizeze acest cod ,,prin înlăturarea a tot ce era învechit și de a da un text cât se poate de concis și simplu.”. Comisia aceasta „avea să foarfece, să taie din aceste scrieri peticele și să formeze din ele așa zisele legi (Germania le citează obișnuit sub numirea de fragmente, iar Franța sub numirea de legi)”

1.3.2.1.Conținut și structură

Amintind Legea celor XII table (Lex duodecim tabularum), este structurat în 12 cărți, împărțite pe titluri cu rubrici (765), ce cuprind în jur de 4650 constituții imperiale referitoare la aproape tot dreptul public și privat, date în epoca Principatului și Dominatului (din perioada împăratului Hadrian – sec. al II-lea d.Hr.), până în perioada domniei lui Iustinian, respectiv până în anul codificării, 529 d.H. și cel al reeditării, 4 noiembrie 534 d.Hr. Acest cod a apărut în 2 ediții: prima ediție „codex vetus”, a fost promulgată în 529, iar cea de-a doua ediție, „codex repetitae praelectionis” (codul cu text reînnoit,) datează din 524. Este împărțit în douăsprezece titluri și fiecare titlu în mai multe paragrafe (fragmente sau legi). Paragraful întâi al fiecărui titlu nu e numerotat și poartă numirea de principium, numerotarea începe cu 2, care revine 1. Fiecare asemenea lege este însoțită de elemente de individualizare, prin precedarea ei de o inscriptio – indicarea autorului și a celui vizat și urmarea ei de o subscriptio, constând din data ei, proposita – data și locul publicării.

Din considerație pentru biserică, a trecut constituțiile referitoare la dreptul canonic în fruntea culegerilor sale. Codul lui Iustinian a parvenit în mai multe manuscrise.”Astfel Codexul se împarte în Cartea I. Dreptul canonic și dreptul și obligațiile funcționarilor de stat. Cărțile II-VIII. Dreptul privat. Cartea IX. Dreptul penal. Cărțile X-XII. Dreptul administrativ. Citarea unui cod se face folosind patru cifre: prima cifră arată cartea, a doua titlul, a treia constituția, iar ultima paragraful.

Apariției Codex Justinianus, sublinia intenția autorului său de a-și reduce întreaga operă legislativă doar în forma acestui cod.

1.3.3.Digestele (Digesta sau Pandecta)

Digesta reprezintă cea mai importantă și originală parte a operei lui Iustinian. Este cunoscută și sub numele de ,Pandectae. Noțiunea „Digesta”, de origine latină, înseamnă „ceea ce este pus în ordine, culegere”, iar „Pandectae”, de origine greacă, înseamnă „ceea ce cuprinde sau conține totul.”.

Lucrarea Pandecte sau Digeste a fost publicată la 16 decembrie 533 și codifica lucrările de interpretare a legilor (jurisprudența romană) ale juriștilor romani din secolele II-III. În această lucrare sunt sistematizate zeci de opere ale juriștilor republicani și imperiali. De asemenea, comisia juridică însărcinată cu realizarea Digestelor a eliminat din jurisprundența romană republicană și imperială toate contrazicerile și repetițiile și tot ceea ce era în dezacord cu legislația imperială.

Datorită răspândirii limbii grecești în imperiul Roman de Răsărit, Digestele au fost redactate în limba latină, limba administrației, justiției și armatei și au căpătat putere de lege. În textul lor se întâlnesc și unii termeni și sentințe, chiar și fragmente întregi, redactate în limba greacă.

Digestele au primit o dublă denumire din titlul întreg al acestor: „Cartea I din Digestele sau Pandectaele stăpânitorului nostru, preasfințitul Împărat Iustinian”, care cuprindea sub o formă simplificată dreptul adunat din dreptul de altădată. Digestele sunt o culegere de texte care au aparținut juriștilor clasici structurate după un anumit plan tradițional și elaborat. Autorii Digestelor în număr de 15, formând o comisie desemnată de Iustinian, avea de luat în calcul două sarcini:

Să păstreze și să sistematizeze moștenirea jurisconsulților romani, care se află într-o stare haotică, precum și sistemul juridic începând cu Legea celor XII table. Această sarcină sublinia continuitatea ideii că Imperiul Roman de Răsărit era succesorul legitim al Imperiului Roman.

Cea de a doua sarcină constă în elaborarea sistemului juridic în vigoare în secolul VI și înlăturarea acelor contradicții și norme învechite prin intermediul unor cuvinte noi și simplificate. Rezultatul final constă într-o culegere adaptată nevoilor practice.

Nici unul dintre aceste demersuri nu a fost dus la bun sfârșit pentru că foarte multe din scrierile vechilor jurisconsulți nu și-au găsit locul în aceasta adaptare. Mai mult, „Comentarea Digestelor a fost interzisă prin lege în constituția De autore și constituția Tanta prevăzându-se că vor fi pedepsiți și aceia care vor crea confuzii prin introducerea siglelor, indicarea prescurtată prin litere a unei expresii sau a unui cuvânt”.

1.3.3.1.Structura Digestelor

Digestele sunt o culegere vastă raportată la conținutul lor. Potrivit constituției Tanta, ar conține în jur de 150 000 de rânduri cu 35 litere pe un rând, cuvintele nefiind despărțite între ele.

Lucrarea se divide în 7 părți:

Prota – Cărțile 1-4

De iudiciis ˗˗ Cărțile 5-11

De Rebus ˗˗ Cărțile 12-19

Umbilicus ˗˗ Cărțile 20-27

De testamentis ˗˗ Cărțile 28-26

Fără titlu ˗˗ Cărțile 37-34

Fără titlu ˗˗ Cărțile 45-50

Textul Digestelor nu este divizat în părți, ele sunt însă împărțite în 50 de cărți, fiecare carte în titlu, fiecare titlu la rândul lui în fragmente. Cărțile nu beneficiază de o denumire specială dar unele dintre ele au căpătat denumiri stabile. De exemplu cărțile 47 și 48 se numesc „cărțile teribile”- libri teribiles, probleme referitoare la infracțiuni și pedepse), cărțile 23, 28, 30 au căpătat denumirea de „cărți separate” (libri singulares – dota, tutela, testamentul, legatele). Titlurile prezintă câte o rubrică, iar totalitatea lor constitue rubrica edictului pretorian. Aceasta împărțire are un rol important privind orientarea conținutului digestelor și există în total 429/432. Fragmentele (leges) reprezintă extrase din diferitele opere ale jurisconsulților și la începutul fiecăruia dintre ele este precizat autorul, precum și titlul operei din care a fost extras fragmentul respectiv. Ele nu sunt așezate într-o ordine sistematică iar unele se repetă. Este vorba de așa numitele „fragmente duble” (leges geminata”, de pilda 50, 17, 129). Paragrafele. Fragmentele care au un conținut mare sunt împărțite în paragrafe iar începutul fragmentului nu prezintă un semn corespunzător, ci este desemnat prin pr (principium) sau pro (proemium), iar atunci când se face trimitere la sfârșitul fragmentului se adaugă literele i.f. (in fine). Numărul paragrafelor care alcătuiesc diverse fragmente este foarte variat.

Citarea digestelor este diferită în funcție de mijloacele în care se făcea. La început rubricile digestelor fiind foarte cunoscute de jurisconsulți se indică numărul fragmentului (litera D) și rubrica titlului prescurtată. Apoi a început să se adauge numărul cărții și titlul: 1.1 2.D(27,1)

1.3.3.2.Modul de întocmire a Digestelor

Prin constituția Deo auctore, Iustian a hotărât întocmirea Digestelor la 15 decembrie 530. A desemnat membrii unei comisii (4 profesori de drept din Constantinopol și Beirut și 11 avocați de pe lângă tribunalul prefectului de Răsărit) care purtau denumirea de „compilatori”. La 16 decembrie 533, Digestele au fost aprobate de către Iustinian, fiind însoțite de două constituții identice, atât în limba latină cât și în limba greacă, care dau explicații cu privire la conținutul și istoricul lor. Versiunea latină este cunoscută sub numele de Tanta, iar cea greacă sub denumirea Dédoken.

Digestele au fost întocmite într-o perioadă de 3 ani, însă conform constituției Tanta, s-a alocat o perioadă de 10 ani pentru realizarea acestei lucrări. O lucrare de asemenea proporții necesita o perioadă lungă de timp pentru elaborarea ei, însă faptul că a fost finalizată într-o perioadă scurtă determină presupunerea că autorii au folosit o culegere similară, iar munca lor a fost una de redactare a materialului existent.

1.3.3.3.Sistemul și conținutul Digestelor

Jurisconsulții romani nu au realizat o elaborare amănunțită a sistemului de drept, ei limitându-se doar la existența a două ramuri fundamentale: la dreptul public și dreptul privat. Ei luau în considerare practica și rezolvarea unor probleme concrete, nu elaborarea unor noțiuni generale care să stea la baza unei sistematizări a întregului material juridic existent. O mare importanță prezenta edictul pretorului (în forma definitivă și clasică elaborată de Salvius Iulianus în sec. II) care a stat ca fundament multor părți din Digeste.

Conținutul principal al Digestelor îl formează fragmentele privitoare la dreptul civil văzut din două perspective:

O pătrime din Digeste este consacrată problemelor de succesiune ab intestato și testamentară. Aceste probleme au o mare importanță pentru a asigura păstrarea avuțiilor în mâinile proprietarilor. Mai ales raportările la dotă în cazul morții unuia din soți sunt reglementate sub toate aspectele.

Fiecare legislație determină în felul său limitele reglementării juridice. Dreptul roman acorda putină importanță raporturilor personale între soț și soție, părinți și copii, stabilind în această materie doar regulile cu caracter patrimonial (dota, bunuri dobândite de fiu).

Conținutul Digestelor depășește limitele dreptului civil. Ori sistemele Digestelor și Codului au o origine comună, parțial, ori sistemul unuia din aceste documente a fost în oarecare măsură reprodus după celalalt. Unii cercetători consideră că planul Digestelor a fost elaborat după întocmirea Codului (este vorba de primul codul, în prima redactare, publicat în aprilie 529). Așadar, pentru a studia dreptul din secolul al VI-lea este necesară nu numai cercetarea Digestelor, ci și a Codului. Cel mai bun manuscris al Digestelor datează din secolul VI și se numește Littera Pisana sau Florentino.

Inițial, Digestele au fost cunoscute sub trei părți separate, formând conținutul unor manuscrise distincte:

Digestum vetus (cărțile 1,24,titlul 2)

Infortiatum (cartea 24 titlul 3, cartea 31)

Digestum novum (cărțile 39-50).

Aceste denumiri se datorează lui Irnerius care a avut la dispoziție numai partea I-a și a III-a, ulterior descoperindu-se și partea a II-a, numită de aceea Infortiatum.

1.3.4.Iustiniani institutiones

Iustinian ordonă să se elaboreze o serie de cărți pentru învățătura tinerilor. Astfel Iustinian îi poruncește lui Tribonian, magistrat și fost questor al palatului, dar și profesorilor de drept, Teofil și Doroteu, să alcătuiască un manual școlar pentru a face cunoscute vechile tradiții și strălucirea imperială de altădată. După încheierea celor 50 de Pandecte în care a fost adunat dreptul vechi, s-a ordonat realizarea acestui manual care să cuprindă primele elemente ale întregii științe juridice. Manualul avea la baza lucrări ale jurisconsulților din epoca clasică și în special Regulile de aplicare zilnică ale lui Gaius. Îndemnul lui Iustianian este extrem de concis: ,,primiți așadar aceste legi ale noastre cu cea mai mare seriozitate și arătați-vă voi înșivă atât de pricepuți încât să puteți nădăjdui că, după terminarea studiilor juridice, să fiți pe deplin vrednici să cârmuiți statul nostru în diferitele misiuni pe care le aveți…”

1.3.4.1.Cartea I

Despre dreptate și drept, Despre dreptul natural al ginților și despre dreptul civil, Dreptul persoanelor, Despre persoanele născute libere, Despre dezrobiți, Cine și de ce nu poate dezrobi, Persoanele sui iuris si alienii iuris, Despre puterea părintească, Despre căsătorii, Despre adopție

Cartea a II-a

Tratează teme precum clasificarea lucrurilor în lucruri comune, publice și ale corporațiilor.

Cartea a III-a

Cuprinde o serie de aspecte ce țin de materia succesiunilor

Cartea a IV –a

Tratează alte aspecte elementare de drept cum ar fi obligațiile ce se nasc din delict adică dintr-o fraudă cum ar fi furt , înșelăciune, daună sau datorie.

Tot în acest manual se face referire și la unele aspecte de procedură cum ar fi obligațiile judecătorului

1.3.5.Novellae Constitutiones

Iustinian nu și-a încetat activitatea legislativă doar prin publicarea unei culegeri. Prin constituția Cordi se va un nou document care va fi confirmat de împărat prin edictarea unor constituții noi, sub denumirea Novellae Constitutiones (535-565). Novelele sunt cele 157 de constituții date de Iustinian în ultimii 30 de ani de domnie, fiind adunate în diverse colecții, întocmite de persoane particulare, fie în timpul domniei lui Iustinian, fie după moartea sa. Majoritatea acestor constituții fac referire la probleme de drept public și canonic, într-un număr redus la dreptul privat. Unele fac interpretări ale legilor în vigoare. Conform constituției Tanta, judecătorii aveau îndatorirea să aducă la cunoștință împaratului orice neclaritate apăruta în sfera legilor. În domeniul privat roman, Novelele care prezintă o importanță, sunt cele care relatează despre căsătorie (22) și despre succesiune (118 si 127 ).

Majoritatea acestor constituții sunt redactate în limba greacă, în limba latină fiind scrise doar novelele, care erau destinate acelor provincii care vorbeau intens această limbă, însă au fost și o serie de novele care au fost scrise atât în latină cât și în greacă. În timpul domniei lui Iustinian aceste constituții nu au fost întregite într-o culegere unică, păstrându-se doar trei culegeri de novele:

una alcătuită din 124 novellae care erau o culegere privată al unui profesor de drept din Constantinopol și era denumită Epitome Iuliani;

cea de-a doua alcătuită din 168 de novellae, era întocmită în timpul domniei împăratului Tiberius al II-lea;

a treia, care era alcătuită din 134 novellae, a primit denumirea Authenticum, sau Liber Authenticum, fiind redactată în limba italiană, probabil în Italia, această culegere având o valoare oficială;

În concluzie, Corpus Juris Civilis, cu cele patru părți ale sale – Codul lui Iustinian (529),

Digestele sau Pandectele (533), Institutele (533) și Novelele (534-565) – constituie cea mai importantă codificare juridică dată de lumea romană. Există deficiențe evidente, dar realizarea constituie, fără îndoială, apogeul efortului juridic roman, prin amploarea întreprinderii și încercarea de aducere la zi a unei legislații abundente și depășită istoric.

Lucrarea constituie un moment în evoluția dreptului bizantin și o sursă fundamentală a Basilicalelor lui Leon VI, superioară prin ideile originale și atitudine critică operei lui Trebonian. Corpus-ul Iustinian apare într-un moment de răscruce a lumii bizantine, pe care-l reflectă: primele trei părți ale sale sunt redactate în latină, în vreme ce Novelele sunt scrise în greacă. Cele dintâi reprezintă trecut și moștenire identitară, ultima parte este legislația curentă, adică viața vie, reală, într-un imperiu intrat în faza finală a grecizării sale.

Chiar în anul în care comisia își încheia redactarea primelor trei părți ale Corpusului, Iustinian reorganizează și învățământul superior de drept din Imperiu, prevăzut pe cinci ani, concentrat în trei centre: Constantinopol, Roma și Beirut. Primele trei părți ale Corpus-ului formează materia principală a învățământului: Institutele și primele trei cărți din Digeste erau prevăzute în primul an, restul Digestelor era studiat în următorii trei ani, pentru ca ultimul an să fie consacrat Codului. Cele două dimensiuni ale acțiunii lui Iustinian, elaborarea Corpus-ului și organizarea învățământului de drept, subliniază nevoia de oameni ai legii, cu o pregătire solidă, resimțită de o administrație tot mai centralizată.

CAPITOLUL II

FAMILIA ÎN VREMEA LUI IUSTINIAN

Datele despre familie în secolul al VI-lea d.Hr. din Imperiul Roman de Răsărit, așa cum rezultase după modificările succesive în organizarea Imperiului Roman – transferul capitalei la Constantinopol în 330 d.Hr., împărțirea imperiului în 395 d.Hr. în Imperiul Roman de Răsărit și Imperiul Roman de Apus, prăbușirea celui de Apus în 476 d.Hr., evoluția Imperiului Roman de Răsărit spre statul grec medieval după 602 – sunt cele reflectate în primul rând în documentele juridice pe care juriștii lui Iustinian le-a redactat, codificând întreaga materie juridică de până la el, schimbând-o, corectând-o, eliminând ceea ce îngreuna actul de justiție.

Familia este reflectată în aceste documente juridice din mai multe perspective, dar coerent și văzută în integralitatea ei socială, economică, administrativă, politică. Am pornit în demersul nostru de la structura cea mai simplă a persoanelor în Imperiu, în persoane sui juris sau alieni juris. Sui juris cei care nu cunoșteau supunerea față de puterea cuiva, în afară de aceea a statului și alieni juris, supuși puterii altcuiva. Dar printre aceștia din urmă, unii erau sub autoritatea unui ascendent, alții sub puterea unui stăpân.

Se califică persoanele sui juris acelea care nu sunt plasate sub nicio putere și persoane alieni juris, cele care se găsesc sub puterea unui al treilea. Persoanele sui juris se numesc, oricare ar fi vârsta lor patresfamilias și matresfamilias (Ori pater familias și mater familias)

Membrii familiei

Definiție

Cuvântul „familia” a fost folosit cu atât de multe sensuri încât ar fi mai bine să îl cuprindem aici, înainte de a intră în subiectul relațiilor familiale. „Familia” înseamnă – 1. toate persoanele care poartă sângele aceluiași strămoș; 2. capul familiei și toți aceia din puterea lui, fie sclavi, fie liberi; 3. toți aceia legați prin rudenie pe linie paternă; 4. sclavii unui om; 5. proprietatea unui „paterfamilias”, de orice natură.

Persoanele care fac parte dintr-o familie

Capul familiei romane exercită autoritatea supremă asupra soției sale, copiilor, copii copiilor și sclavii săi. El era proprietarul lor, dar și stăpânul. El însuși era sui juris, toți ceilalți membrii ai familiei erau alieni juris, pentru că ei îi aparțineau lui. Întregul grup, capul familiei și toți cei în puterea lui, erau „familia”. Capul familiei era „paterfamilias”, un termen nu foarte expresiv al paternității pentru că de abia dacă însemna o persoană care nu era sub puterea altuia și care ar fi putut avea pe alții sub puterea lui.

O femeie necăsătorită al cărei tată era mort, se numea „materfamilias”, un termen care, în acest sens este doar femininul pentru forma „paterfamilias”. Ea era sui juris, și putea avea sclavi, deși bineînțeles ea nu putea avea puterea asupra persoanelor născute libere. Dacă se căsătorea, copiii erau în puterea soțului și nu a ei.

Patresfamilias și matresfamilias.

Această expresie semnifica simplu că persoana este sau că poate să fie în fruntea unui patrimoniu, că ea are sau poate să aibă alte persoane sub autoritatea sa; dar ea implica puțin paternitatea sau maternitatea, dacă un individ poate să fie paterfamilias înainte de a atinge vârstă fixată pentru a contracta o căsătorie legală; el se poate naște astfel. Este destul ca acela să fie conceput în afară justae nuptiae sau ca el să se nască dintr-o femeie devenită văduvă de la concepere.

Cât despre persoanele alieni juris, este imposibil de a le cuprinde pe toate sub o singură nominalizare comună; căci legea romană recunoștea mai multe feluri de putere. În dreptul clasic existau patru: 1. potestas dominica sau puterea stăpânului asupra sclavului; 2.patria potestas sau puterea tatălui asupra copiilor săi; 3.manus sau puterea soțului asupra unui al treilea sau asupra femeii; 4.mancipium sau puterea unui om liber asupra altei persoane libere care i-a fost mancipata. Dintre aceste patru puteri, două, patria potestas și manus, nu pot aparține decât bărbaților, celelalte două sunt accesibile și femeilor. Una dintre ele, manus nu se exercită decât asupra femeilor; celelalte trei se exercită indiferent, asupra bărbaților și femeilor. În sfârșit, există trei, patria potestas, manus și mancipium, care aparțin jus civile; dominica potestas singură reiese din jus gentium.

Manus și mancipia, puteri deja aproape șterse spre sfârșitul perioadei clasice, au dispărut complet din dreptul definitiv.

Persoanele „in manu”, erau acele soții care treceau prin forme particulare ale mariajului, în care o soție era pusă în poziția fiicei pentru propriul soț; aceasta era ceremonia religioasă a „conferratio”, vânzarea fictivă „coemtio”, și „usus”, sau coabitarea neîntreruptă de absența a trei nopți pe an. Persoanele „in mancipio” erau acelea vândute de capul propriei familii, sau de ele însele „mancipatio”. Se făcea referire la acestea prin „sercorum loco” („nu serei”) făcând referire la cumpărător, dar pentru celelalte persoane ele erau libere. Asemenea vânzări erau aproape fictive, cu excepția începuturilor Romei. Supunerea „in manu” a încetat dinaintea domniei lui Iustinian, el a îndepărtat ultimele urme ale in mancipio”.

Puterea paternă

Tatăl și copiii săi

Condiția juridică a fiilor familiei.

Dreptul puterii pe care romanii o aveau asupra copiilor lor este specifică cetățenilor romani; „nu există alți oameni care să aibă asupra copiilor lor o putere asemănătoare celei pe care noi o avem asupra alor noștri”.

Copilul născut dintr-un roman și din soția sa era în puterea lui. Așa era și copilul născut de soția fiului său, adică, nepotul ori nepoata; așa erau și strănepoții și toți ceilalți descendenți. Dar un copil născut de fiica sa nu este în puterea lui ci în puterea propriului tată.

Să lămurim noțiunea de patria potestas. Mai întâi, patria potestas aparține dreptului civil. Aceasta ar rezultă, la nevoie, cum remarcă Gaius, dintr-un edict unde Hadrian decide în legătură cu concesiunea unui drept de cetate, obținut de un peregrin pentru el însuși, femeia și copiii săi, precum că nu este suficient pentru a-i face pe ultimii să cadă sub puterea paternală; trebuie pentru aceasta o concesie expresă a împăratului, ceea ce implică clar că tatăl peregrin nu are această putere. Jurisdicția romană nu se aplică decât în profitul unui tată roman asupra unui fiu, la fel de roman.

În al doilea rând, această putere nu este organizată în vederea protecției copilului, ci în interesul tatălui. Și de aici consecințele următoare: 1.ea nu aparține niciodată unei femei, nici chiar mamei. Ea nu aparține niciodată nici unui ascendent masculin în linie maternă; 2.pentru a fi investit, el trebuie să fie sui juris. Deci copilul care are mai mulți ascendenți masculini în linie paternă, de exemplu tatăl sau și bunicul, ar fi sub puterea cea mai îndepărtată, nu cea mai apropiată; 3.nu există nici o vârstă care să-l elibereze pe copil de această putere. De-ar avea șaizeci de ani, el poate să o sufere la fel de intens ca și un impuber; 4.cel care nu a fost pus sub patria potestas printr-un efect imediat al nașterii sale, nu poate să cadă în această situație decât datorită sieși. Dar el nu are nevoie în această situație pentru a cădea în această stare, de un consimțământ expres. Este suficient ca nicio voință contrară să nu fie și să nu se poată manifestă. Astfel împăratul o încredința în mod regulat unui tată asupra copilului sau pur și simplu era proiectată chiar asupra copiilor impuberi sau absenți.

În sfârșit, dacă puterea paternă este organizată în interesul imediat al tatălui, acest interes nu este scopul ultim al instituției însăși. Cu toate că aparține dreptului privat, ea este concepută într-o viziune politică, viziune conformă cu ideile aristocratice care guvernează un timp îndelungat Roma. Legea vrea să asigure menținerea ideilor religioase prin unitatea cultului privat, păstrarea obiceiurilor și tradițiilor prin stăpânirea unei singure voințe. Iată de ce din fiecare familie ea face o mică cetate sau un regat al tatălui. Astfel împărțită și repartizată într-o multitudine de centre secundare, autoritatea devine mai vie și mai reală: în afecțiunea reciprocă dintre tată și copii, ea găsește împreună și un fundament natural care împacă respectul și o contragreutate salutară care previne excesele, într-un astfel de mod, încât câștigă în soliditate ceea ce pierde în întindere. Grație acestei organizări, puternică în ciuda arbitrariului sau, prin care Roma dă lung timp spectacolul unor moravuri severe, a unei discipline armonioase și tari, a unei politici în același timp suplă și tenace, a unei ambiții întotdeauna clare în viziunile sale și întotdeauna arzătoare în neliniștea să. De aici dezvoltarea sa atât de regulată în spontaneitatea sa și de-a lungul marilor sale obstacole, marșul său continuu și sigur ca un drum trasat spre viitor.

„Patria potestas”, inițial, era diferită de „dominica potestas”. Sensul de posesiune parțial complet în cea de a doua, era probabil mai mult limitat de sentimentul natural decât de lege. Tatăl putea vinde, expune sau chiar omorî proprii copii. Cu toate acestea, timpul a ameliorat situația copilului și tot ce a rămas este puterea de a aplică pedepse moderate și de a-l vinde în momentul nașterii în cazul de necesitate extremă. Constantin condamnă tatăl care și-a ucis fiul sub acuzație de paricid. Vânzarea copilului era în general fictivă, ea doar constituia modul prin care tatăl era achitat de îndatoririle sale ca părinte.

Ca în cazul unui sclav, proprietatea copilului era doar un „peculium”, aparținând strict tatălui și orice fiul obținea „in potestate”, era destinat tatălui său și deși fiul nu putea să-l pună pe tatăl sau într-o poziție mai rea, tatăl nu era răspunzător de datoriile și angajamentele fiului. Dar sub conducerea primilor împărați, o schimbare a fost făcută și fiul avea drept complet asupra proprietății obținute în război („castrense peculium”); Constantin a făcut o excepție pentru proprietățile obținute în timpul serviciului („quasi-castrense peculium”) iar Iustinian permitea doar tatălui să aibă uzufruct pe parcursul vieții sale pentru tot ceea ce fiul producea, excepție făcând bunurile primite de la însuși tatăl. Nici anii, nici căsătoria, cu excepția emancipării, nu întrerupea puterea tatălui asupra fiului sau. „Filius familias” poate ajunge până la cele mai înalte poziții publice, chiar și cea de consul și tot rămânea încă sub puterea tatălui. Dacă o fiica se căsătorea „in manu”, ea trecea de sub puterea tatălui, sub puterea soțului. Căsătoria sau mariajul, este legătura dintre o femeie și un bărbat care trăiesc într-o uniune indivizibilă.

Persoanele supuse puterii paterne se numeau așadar „filiusfamilias” și „filiafamilias”. Luată în considerare în simplitatea sa brutală și primitivă, această putere poate fi analizată în trei propoziții: 1.tatăl familiei este șeful cultului domestic („sacra privata”). Copiii săi nu au sacra care să fie a lor proprie; 2.fii familiei sunt de asemenea incapabili ca și sclavii să aibă un patrimoniu. Tot ceea ce achiziționează ei, este luat de tatăl lor; 3.persoana lor fizică este la dispoziția absolută a paterfamilias care îi poate bate, folosi la muncile câmpului, închide, vinde și chiar să-i ucidă. În aceste efecte exorbitante este ușor de recunoscut că puterea paternă nu putea să fie clasificată în jus gentium, cât timp ea este organizată în interesul tatălui și nu a copilului și că acest interes, el însuși, nu este decât un mijloc de a atinge un scop mai îndepărtat, un scop politic.

În primul rând s-ar vedea în puterea paternă o simplă reproducere a puterii dominicale sub un alt nume și într-o altă ipostază. Nu trebuie însă ca incontestabila analogie a acestor două puteri să ne determine să conchidem în legătură cu identitatea condiției persoanelor care se găsesc supuse acestora. Sclavul este un lucru, fiul familiei rămâne un om. Și rezultă din scopul alocat puterii paternale, că ea nu tinde să reducă importanța copilului. Considerând în anumite feluri familia ca o persoană unică, legea concentrează în mâna lui paterfamilias, exercitarea drepturilor copiilor, mai curând decât să-i despoaie pe aceștia din urmă de drepturile lor. Familia este o societate unde unul singur acționează și comandă în interesul tuturora. Astfel fiul familiei nu beneficiază de un cult distinct, dar el participă la sacra tatălui său și aceste sacra devin al lui atunci când îl moștenește pe tatăl său. Fiul familie nu este în fruntea patrimoniului, dar este ținut drept coproprietar al patrimoniului paternal și când el succede tatălui el nu primește un drept nou, ci reprimește exercitarea unui drept pe care el deja îl avea. Această idee, fecundă în consecințe, nu este proprie lui Iustinian și a juristconsulților clasici. Se găsește aplicată în perioada Republicii și poate chiar din perioada Regalității, dacă este adevărat că fiul familiei a fost clasat după poziția tatălui.

Este mai dificil de explicat puterea asupra unei persoane. Căci fiul familiei este considerat ca un obiect al proprietății. Textele ne dovedesc că în vechime el putea fi revendicat, căci și în perioada clasică, tatăl îl mancipa încă valabil și până în legislația lui Iustinian el putea face obiectul unui furtum. Ori revendicarea, manciparea, și furtum, toate acestea implicau un lucru supus unui drept de proprietate. Trebuie convenit în același timp că dreptul de proprietate al tatălui asupra fiului nu excludea personalitatea ultimului. Nu depinde niciodată de tatăl său, nici libertatea, nici dreptul de cetate. Într-un veritabil spirit al legii tatăl este un magistrat și un justițiar. El constituie un tribunal casnic, dar iresponsabil și care nu se leagă de nicio lege.

Rezumând, în interiorul familiei paterfamilias este preot, administrator și judecător. Dar puterea paternală nu suprimă drepturile fiului familiei, ea nu face decât să le paralizeze momentan în interesul tatălui și numai într-o măsură necesară pentru a asigura unitatea conducerii casei. Trebuie să se conchidă de aici, că fiul familiei păstrează exercițiul liber al drepturilor care nu pot compromite interesele private ale tatălui. Deci, diferit de sclav:

1.el se obligă valabil , nu numai prin delictele sale, ci și prin contractele sale. Numai obligarea sa nu o reflectă pe aceea a tatălui;

2.el poate fi prezent într-o acțiune în justiție, dacă nu ca acuzator, măcar ca apărător;

3.fiul familiei în ceea ce concerne aplicarea dreptului public este asimilat unui paterfamilias. De unde, Pomponius conchide că el poate să fie promovat într-o magistratură sau chemat într-o tutelă. Se poate conchide, de asemenea, că el votează în comisii și că el este apt pentru serviciul militar. Cu alți termeni, puterea paternală nu se întinde dincolo de raporturile dreptului privat și fiul familiei, ăn exercitarea drepturilor sale de cetățean, rămâne pe deplin independent de tatăl său.

Atenuarea progresivă a puterii paternale

În legislația lui Iustinian, nu se regăsește, referitor la puterea paternală decât numele. Este ușor să ne convingem de acest lucru reluând trei propoziții care rezumă această putere. Mai întâi, nu este vorba de sacra privata. Neglijate din epoca lui Gaius, ele vor dispărea absolut prin triumful creștinismului. Imposibilitatea pentru fii familiei de a fi proprietari a dispărut în mod egal. In dreptul anterior imperiului, ei puteau, ca și sclavii, să obțină de la tatăl lor, concesiunea unui peculum pe care îl administrau, dar pe care tatăl lor li-l puteau lua oricând. În ultima stare a dreptului, achizițiile pe care ei le realizau le aparțineau lor înșile în principiu, într-o manieră, mai mult sau mai puțin deplină, și numai ca excepție, ei o achiziționau pentru tatăl lor.

Cât despre puterea asupra persoanei, câteva detalii sunt necesare. Această putere cuprindea dreptul de a maltrata și de a ucide copilul și dreptul de a-l mancipa. Dreptul de a-l maltrata și de a-l omorî a dispărut, cum dovedesc o serie de exemple de decizii, după cum urmează :

1.de la Traian, tatăl care își maltrata fiul este forțat să-l emancipeze și acesta pierde toate drepturile de succesiune;

2.un tată de familie își ucisese fiul său la vânătoare pentru că acesta fusese vinovat de adulter cu mama vitregă (noverca). În ciuda circumstanțelor nefavorabile fiului, Hadrian l-a condamnat pe tată la deportare. Această decizie suprima puterile tatălui ca judecător casnic;

3.tatăl ucigaș al fiului său trebuia, în termenii unei constituții a împăratului Constantin, să sufere pedeapsa paricidului;

4.printr-o altă decizie a aceluiași împărat, copilul expus trece de sub puterea tatălui său, sub puterea persoanei care l-a salvat și primit. Iustinian, mai radical îl decalară sui juris.

5.De la Teodosius și Valentinian, tatăl care își constrânge fata să se prostitueze este obligat să o emancipeze.

Din punctul de vedere al dreptului de a mancipa pe copil este important să se înțeleagă mai întâi, că manciparea nefiind decât o vânzare imaginară și ne implicând o convenție a prețului, exercitarea acestui drept poate fi independent de toate opiniile și speculațiile. Din perspectiva ultimei stări a dreptului în materie, lucrurile se rezumă astfel:

1.manciparea dispărând complet, tatăl nu va mai mancipa niciodată pe copilul său, nici datorită unei alienări serioase, nici pentru a-l așeza sui juris sau pentru a-l da spre adoptare;

2.în fond, Iustinian elimina abandonul noxal al fiului de către familie, dar el permite încă, vânzarea nou născuților, aceasta în același timp sub condițiile determinate de către Constantin, cerând în plus, ca ea să aibă ca scuză extrema mizerie a părinților.

Indicarea surselor puterii paternale

Faptele care îngrădesc această putere sunt în număr de trei:

1.Justae nuptiae;

2.Adopția;

3.Legitimarea;

Prin justae nuptiae și prin legitimare nu era folosită puterea decât asupra copiilor care sunt descendenții cetățenilor romani cu adevărat. Prin adoptare îl foloseau în mod obișnuit și asupra persoanelor care le erau străine. Justae nuptiae supune copilul acestei puteri în chiar momentul în care el vine pe lume. Legitimarea îl presupune născut sui juris. Adopția se aplică fie persoanelor sui juris, fie persoanelor până in acest moment plasate sub puterea altuia.

Definirea justae nuptiae, cum se obține și cum se dovedește

„Nunțile sau căsătoriile sunt unirile bărbatului cu femeia implicând o identitate de condiție”. Doua idei intră în această definiție :

1.Justae nuptiae constă în unirea a două persoane de sexe diferite;

2.Această unire implică asocierea întreagă și fuziunea a două existențe. Aceasta este adevărata semnificație a expresiei din Institute individua vitae consuetudo. Aceeași idee se găsește mai explicită încă și mai clară în două texte care aparțin ultimelor perioade ale vârstei clasice. Modestin definește căsătoria consortium omnis vitae, divini et humani juris communictio. Împăratul Gordian concepea femeia în raporturile sale cu soțul, o califica socia rei humanae atque divinae domus.

Toate aceste formule ne spun clar că soții sunt asociați și egali între ei. Dar această asociere nu comportă și bunurile și egalitatea nu există din punct de vedere politic. Căsătoria, în fapt, cel puțin fiind însoțită de manus, lasă să subziste distincția a două patrimonii și niciodată nu a conferit femeii nici drepturi politice sau vreunul dintre cele pe care romanii le numeau officia virilia. Și atunci în ce erau soții cu adevărat asociați și egali? Dacă ne situăm în societate, în ceea ce noi spunem lume, oamenii își recunosc unul altuia același rang, aceleași titluri dar, foarte natural, femeia este aceea care preia rangul și titlurile soțului ei în așa fel încât ea, se ridică sau coboară social prin căsătorie. Și aceste calități îi rămân după disoluția căsătoriei. Ea nu le va pierde decât printr-o uniune subsecventă cu un om de condiție inferioară. Asemănător, femeia preia în deplinătate dreptul domiciliului legal a soțului ei și ea îl conservă, devenită văduvă, până când ea va obține altul printr-o a doua căsătorie.

Considerând soții în interiorul casei, femeia participă acolo la cultul privat (sacra privata) al soțului ei. De aceea ea este socia divinae domus și de aceea există comunicatio divini juris. Numai acest cult nu devine al său, ea nu face decât să-l împrumute și în consecință o dată văduvă ea nu îl va păstra. La fel chiar dacă puterea paternală nu-i va aparține niciodată și că ea însăși este supusă acesteia, ea exercită aceeași autoritate ca și el asupra copiilor. Textele nu lipsesc pentru a stabili că ei i se supun cu același respect ca și pentru tată și că ei i se dă misiunea primei lor educații. Într-o manieră mai generală femeia în interiorul casei este egala soțului. Aceasta este la Roma asocierea conjugală pentru ca femeia să nu cadă sub manus mariti dar care manus, cum a fost obișnuința inițială, însoțește căsătoria și atunci societatea soților apare puternică și completă. Cultul privat al soțului devine cu adevărat acela al femeii, ea intră în familia sa și există între ei o comunitate universală în care el este șeful.

Din această concepție înaltă a căsătoriei rezultă că romanii nu au cunoscut niciodată poligamia, istoria și experiența se unesc în fapt, pentru a demonstra pretutindeni unde bărbatul are mai multe femei, ele nu sunt nici tovarășele sale, nici egalele sale ci supusele lui. Căsătoria este singura societate care își pierde acest caracter atunci când ea cuprinde mai mult de două persoane. Fiind date două persoane care îndeplinesc toate condițiile cerute pentru a face justae nuptiae posibile, trebuie să se pună întrebarea cum realizează ele căsătoria. Mai întâi și fără nicio îndoială consimțământul reciproc al părților este necesar. De unde urmează:

1. Un nebun nu se căsătorește valabil în afara intervalelor de luciditate;

2. Un tată de familie oricare ar fi autoritatea sa nu poate impune, cel puțin în dreptul clasic, fiului sau fiicei sale o căsătorie care le displace;

3. Un patron nu poate sub pretextul reverentia, angajatului său o căsătorie.

Consimțământul părților nu are nevoie să fie susținut printr-o coabitare efectivă; este un punct singur ilustrat de numeroase texte unde se exprimă ideea că mariajul rezultă din consensus și nu din concubitus. Dar din aceste texte a apărut o problemă tulbure între interpreți și asupra căreia totuși nu s-a dovedit totuși că juristconsulții romani au fost împărțiți. Este vorba de a ști dacă consimțământul părților este suficient pentru formarea căsătoriei, dacă este aici singurul element constitutiv al unirii; în opiniile luate ca adevărate se consideră că mai mult decât coabitarea fizică posibilă, este nevoie ca femeia să fie pusă la dispoziția soțului ei. Este ceea ce demonstrează multe decizii din acea perioadă:

1. Paul vorbește despre faptul că un bărbat absent poate să se căsătorească în timp ce o femeie absentă nu o poate face. Bărbatul se căsătorește valabil oricare ar fi depărtarea lui de locul de domiciliu, prevăzând că femeia trebuie să fie acolo. În efect, o scrisoare sau un nuntius transmite consimțământul și femeia va fi condusă în casa sa (deductio in domum mariti). În acest fel ea se va găsi la dispoziția soțului care poate când îi place lui, să revină. Din contră absența femeii face căsătoria imposibilă în ciuda prezenței soțului. Degeaba consimțământul reciproc va fi manifest, degeaba soțul va fi condus la casa femeii, aici nu este domiciliu căsătoriei și nu se poate spune că el are femeia la dispoziția sa neputând să o forțeze să se întoarcă la ea.

2. și dacă se presupune doi soți făcuți prizonieri împreună, apoi unul și altul revin la Roma, căsătoria lor va fi cunoscută că nu s-a întrerupt niciodată și prin urmare copilul pe care ar putea să îl aibă in captivitate ar fi justus și in potestate patris. Dacă din contra unul dintre soți, soțul de exemplu a fost captiv este inutil ca femeia să fi rămas la casa conjugală, inutil ca intenția reciprocă de a menține mariajul să se fi menținut fără întrerupere. Căsătoria nu se va relua la întoarcerea captivului. Când se încearcă să se explice această diferență între cele două ipostaze este dificil de a găsi o altă explicație decât aceasta: în primul caz uniunea fizică este în continuare posibilă, postliminium acționează deci fără a fi necesar să se recunoască un fapt împlinit; în al doilea caz, din contra, separarea materială a soților constituie un fapt evident care se opune cu toată puterea aplicării postliminium. Ori dacă posibilitatea unei coabitări fizice este necesară menținerii căsătoriei cum s-ar putea crede că ea nu este necesară pentru a se forma?

În rezumat, între persoane prezente, căsătoria se formează dacă se dorește, printr-un singur consimțământ. Dar între cele absente este implicată ducerea femeii la casa soțului ceea ce înseamnă că în principiu nu există un mariaj acolo unde femeia nu este la dispoziția fizică a soțului. Această doctrină întâlnește o contradicție în texte, unde se spune că mariajul rezultă din consimțământ nu din coabitare? Deloc. Aceste texte nu pot semnifica decât două lucruri:

1. coabitarea fizică nu implică mariajul și de aceea se spune despre concubinat că el se distinge de nuptiae prin intenție, numai;

2. în sens invers căsătoria nu implică coabitare efectivă de unde urmează că o femeie poate fi văduvă și totuși fecioară;

Căsătoria romană nu cere nici solemnități de formă nici intervenția unei autorități, oricare ar fi, civilă fie religioasă. Legea nici nu-și propune să organizeze un mod regulat pentru a o constata dacă două persoane trăind marital împreună, alcătuiesc un mariaj sau un concubinaj. În fapt, fără îndoială dovezile căsătoriei lipsesc rar. Căci adesea soții au redactat un înscris (tabulae, instrumentum dotale sau nuptiale) cu adevărat pentru a constata, fie dota femeii, fie celelalte convenții matrimoniale. Adesea căsătoria este înconjurată de pompă exterioară și de solemnități (nuptiarum festivitas) pe care legea nu le prescrie dar pe care le impun moravurile. Căsătoria este obiectul unei veritabile celebrări. Soții sau ceilalți interesați vor găsi deci, fie în acest act scris fie în mărturiile persoanelor care au asistat la aceste solemnități o dovadă suficientă a căsătoriei. Mai târziu Iustinian avea să ceară senatorilor și persoanelor având rangul de illustres, sau un rang superior, redactarea unui act scris, iar acest act trebuia să conțină o constituire de dotă și o donație ante nuptias

Trei condiții sunt cerute pentru a valida căsătoria: pubertatea, consimțământul tatălui familiei dacă soții nu sunt sui juris și în sfârșit, connubium.

Pubertatea. – Cuvântul pubertate desemnează la bărbat aptitudinea de a fi potent, iar la femeie aptitudinea de a concepe. Necesitatea acestei condiții este determinată de însuși scopul căsătoriei scop care consistă în transmiterea către copii a stării și condiției tatălui, prin consecință mai înainte prin procreare. Din această noțiune romanii deduc două consecințe:

1. Bărbatul a cărui impotență poate să fie constatată cu siguranță, castratus, nu se căsătorește cu adevărat, valabil;

2. Aceia la care la pubertate nu sunt încă dezvoltați, nu pot să se căsătorească;

Prin aplicarea acestei consecințe secunde, o dificultate rezultă din faptul că trecerea de la impubertate la pubertate nu se realizează într-un moment precis, într-o manieră instantanee și vizibilă pentru toți. În ceea ce privește femeile, această dificultate nu pare să-i fi deranjat niciodată pe romani: din toate timpurile ei au făcut cunoscuți puberii de la vârsta de doisprezece ani. Cât despre bărbați, legislația variază: după constituția lui Servius Tullius, erau pueri până la vârsta de șaptesprezece ani; plecând de la această vârstă ei deveneau legali puberi și contau de acum înainte printre juniores, exercitându-și drepturile și suportând sarcinile cetățeanului. Ca semn exterior al capacității lor ei schimbau roba pretextă contra robei virile (toga pura) care le dădeau ocazia să participe la Liberalia sau sărbătoarea lui Bacchus.

Iustinian rezolvă problema vârstei puberilor stabilind că femeile sunt pubere și în consecință nubile la doisprezece ani iar bărbații la paisprezece ani. Ce rezultă dacă contrar regulilor deja prezentate, doi impuberi sau două persoane din care una singură este impuberă se unesc în vederea contractării un căsătorii? Nu se vede în această uniune decât o coabitare fără caracter legal și valoare juridică. Dar că, coabitarea și consimțământul se mențin până în ziua în care ating vârsta pubertății și unirea lor se convertește de atunci într-o căsătorie recunoscută.

Dacă o femeie, deși nu era în puterea soțului, a avut copii, ei nu sunt în puterea ei; prin urmare cum ea nu putea să aibă nici un descendent în puterea să, ea se supunea regulii: „mulier familiae suae et caput et finis est” (familia ei se termină cu ea însăși).

Soțul și soția

Realizarea căsătoriei

„Nuptiae” este ceremonia premergătoare a legământului legal, iar „matrimonium” este legământul însuși; dar juriștii folosesc cei doi termeni în mod diferit, ca de exemplu Modestinus care spune: „ nuptiae sunt sonjuction mariș et feminae.”. „Individua vitae consuetudo” implică o comuniune de poziție și statut, de legi omenești și sacre, „divini et humani juris communicatio” dar nu neapărat și de proprietății. Căsătoria nu-i dădea nici uneia dintre părți drept asupra proprietății celuilalt, cu excepția când soția trecea „in manum”, iar atunci tot ceea ce ea avea aparținea soțului.

Din TIT. x. DE NUPTIIS al Institutelor reiese clar: cetățenii romani sunt legați împreună printr-o căsnicie legitimă, atunci când ei sunt uniți în conformitate cu legea, bărbații atingând vârstă pubertății iar femeii vârstă necesară căsătoriei, chiar dacă ei sunt tați ori fii ai unei familii; în al doilea caz, ei trebuie să obțină acordul părinților în puterea cărora se află. Atât din motive naturale cât și din motive legale este necesar acest consimțământ; cu atât mai mult încât trebuie să preceadă căsătoria. Așadar, s-a ridicat întrebarea dacă fiica sau fiul unui om nebun se pot căsători? Cum opiniile erau împărțite în ceea ce îl privește pe fiu, s-a decis ca fiica unui om nebun ar putea să se căsătorească, dar și fiul unui om nebun se poate căsători fără intervenția tatălui, așa cum spune constituția iustiniană

Încă din cele mai vechi timpuri ale legii romane erau trei moduri prin care se poate înfăptui căsătoria; prima, confarreatio, o ceremonie religioasă, în care nimeni în afară de cei care beneficiau de jus sacrum puteau lua parte; a două coemptio,o vânzare fictivă în care soția era vândută soțului; și în cele din urmă, usus, adică a coabita cu intenția de a formă un mariaj. Toate cele trei moduri au avut același efect în legătură cu poziția socială a soției.

Ea era mereu predată in manum viri. Acest incident al mariajului era legat de căsătorie de o simplă coabitare și trecerea timpului, în analogia deținerii, care era obținută într-un lucru de posesia neîntreruptă. Era însă la latitudinea soției să „întrerupă această folosire”; să prevină situația în care soțul obținea putere deplină asupra ei de-a lungul timpului: legea celor douăsprezece table declara că, dacă soția absentează de lângă soțul ei timp de trei nopți ale anului usus-ul ar trebui să fie întrerupt și aceasta să rămână în propria „familia” și să nu treacă în cea a soțului. Acest lucru a fost considerat mult mai avantajos pentru soție, încât, încă în ultimele zile ale Republicii aproape toate mariajele erau formate fără soție trecând în „manusul” soțului.

În timpul lui Iustinian, ea nu a făcut acest lucru și întreaga distincție al acestui efect al modurilor de căsătorie diferite a fost eradicat. Nuptia erau în mod egal justă chiar dacă soția era predată „in manum” sau nu.

Niciodată aceste moduri diferite de căsătorie nu au format o legătură reală a căsătoriei; ele doar decideau când legătură căsătoriei era formată și în ce poziție soția urmă să se afle. Nici ceremoniile religioase, nici ritualurile nupțiale, nu erau mai mult decât niște accesorii care formau relația unită între soți. Legământul în sine era constituit de acordul dintre soți – de intenția lor de a deveni soț și soție – fiind exprimat și manifestat; și modul în care era necesar manifestării să decurgă era acela în care soția trecea în posesia soțului. Un bărbat și o femeie nu erau căsătoriți pentru că locuiau împreună decât dacă ei chiar voiau să fie căsătoriți. „Nuptias nonconcubitus sed consensus facit”. Nici simpla exprimare a acordului nu era suficient să constituie un mariaj. Trebuia să fie o actuală sau constructivă trecere a femeii în posesia bărbatului. Semnul ordinal a acesteia era că ea era primită în casa soțului, „in domum deduci”; dar acesta era cel mai uzual și cel mai patentat semn și orice altă indicație clară era acceptată dacă, de exemplu, soții erau amândoi personal prezenți și de acord unanim, femeia avea de ales să se plaseze singură, sau să fie plasată, dacă era „in manu”, în posesia bărbatului și legământul căsătoriei era format, pe când, pe de altă parte, un mariaj nu poate fi afectat de un simplu acord scris între persoane ce nu erau prezente împreună, cum este spus de înscris, fără că femeia să fie trecută în posesia bărbatului de un act separat și distinct cum ar fi acela de a fi primită în casă lui.

Pentru ca mariajul să aibă efectul de justae nuptia, era necesar să fie împlinite trei condiții:

1.aprobarea soților trebuie să fie manifestată clar;

2.soții trebuie să fie „puberes”, adică bărbatul trebuie să aibă paisprezece ani, iar femeia doisprezece.

3.ei trebuie să aibă „connubium”-ul, sau puterea legală de a formă un mariaj, care poate fi privită sub trei paragrafe:

Sub vechea lege ambii soți trebuiau să fie cetățeni sau să fi avut suficientă cetățenie încât să fie lăsați să formeze „justa nuptia”. Ei nu trebuie să se afle între gradele interzise ale relației; dacă sub puterea oricăruia au obținut aprobarea acelei persoane, soțul era obligat, chiar dacă prin puterea bunicului lui, să obțină aprobarea tatălui său; altfel, bunicul ar fi putut eventual să mărească numărul familiei tatălui fără să-l consulte, ceea ce era împotriva spiritului legii să permită, nimeni neputând avea un nou suus heres împotriva dorinței lui.

Același motiv a cauzat dubiul pus în vedere în texte, chiar dacă tatăl era incapabil să-și ofere acordul familiei. Aceasta nu se aplică la fiica, care nu putea introduce noi membrii în familia tatălui. Iustinian, în Cod, prescrie modul în care mariajul ar putea fi făcut valid ori de fiu ori de fiica unui nebun. Fiul sau fiica nebunului trebuiau să trimită mariajul propus ca să fie aprobat și cadoul soției sau zestrea, să fie fixată de „prafectus urbi” la Constantinopol de „Prases” sau de preotul orașului din provincie în prezența tutorelui nebunului și relațiile lui principale. Marcus Aurelius a previzionat anterior pentru cazurile copiilor de imbecili, „dementes”. unde drepturile „pater familias”-ului nu erau puse în discuție, când fiul era emancipat nu era necesar acordul tatălui.

Dacă persoana al cărui acord era necesar, nu îl dădea, mariajul era complet lipsit de conținut, așa că niciun acord ce va urma, nu o va putea justifica. Iustinian spune aici că acordul, Jussus (un cuvânt denotând autoritatea pater familias-ului) trebuie să preceadă mariajul. Nu era însă necesar ca acordul să fie dat într-un mod bine definit. Dacă pater familias știa de căsătorie și nu se opunea acesteia, acordul lui era subînțeles și dacă el era absent sau captiv timp de 3 ani, copii lui puteau formă un mariaj de care el nu se putea opune. Dacă ambii sau oricare dintre soți erau „impuberes” în timpul mariajului, mariajul, chiar dacă invalid devenea atunci valid din cauza coabitării lor cu intenția de a fi căsătoriți după ce s-a instaurat pubertatea.

Interdicții pentru realizarea căsătorie

Nu era permisă căsătoria cu orice femeie, fără distincție; pentru că cu unele mariajul era interzis. Mariajul nu poate fi realizat între persoane care se aflau în relație de ascendent și descendent între ele, cum ar fi cea dintre tată și fiica, un bunic și o nepoata, o mama și fiul sau, o bunica și nepotul sau s.a, „ad infinitum”. Și dacă persoane de genul acesta se uneau, ele creau doar un mariaj incestuos; atât de mult, încât ascendenții și descendenții care se află în relația asta prin adopție nu se pot căsători; și chiar după ce adopția este dizolvată, această prohibiție rămâne.

În concluzie un bărbat nu se putea căsători cu o femeie care a fost ori fiica lui, ori bunica lui prin adopție, deși a emancipat-o

Când două persoane au avut o relație de rudenie, fiind „agnati” unul celuilalt, aflându-se în aceeași poziție de rudenie, acestea nu puteau să se căsătorească, ca și cum ei ar fi fost înrudiți prin sânge. Dacă legătură „agnatio”-ului era eradicată prin emancipare, legătura de sânge, dacă ar fi fost una, ar fi rămas, și ar fi fosto interdicție a mariajului; dar dacă nu era nicio legătură de sânge, dacă unul dintre soți ar fi intrat în familie prin adopție, și emanciparea de care respectivă persoană a avut parte în timp ce „agnatio”-ul continuă să existe, ocupând poziția de ascendent sau descendent celeilalte persoane, mariajul era interzis, dar în cazul unui colateral era permis.

Între persoane unite prin rudenie colaterală, existăa o regulă asemănătoare, dar mai puțin absolută. Fără îndoială, cu adevărat, căsătoria este apărată între un frate și o soră, fie că aveau aceeași mamă și același tată, fie că aveau un singur autor comun. Dar dacă prin adopție o femeie devine sora unui bărbat, atât timp cât adopția va dura căsătoria nu se poate încheia între el și sora lui adoptivă. Desigur, dacă prin emancipare, adopția este dizolvată se putea căsători cu ea; și la fel, dacă el era emancipați, nimic nu se va mai opune căsătoriei cu sora lui adoptivă

O altă interdicție se referea la imposibilitatea căsătoriei unui bărbat cu fiica fratelui său sau a surorii sale. Cu adevărat, acolo unde căsătoria era interzisă cu fiica, nu era permisă nici cu nepoata. Cât despre fiica născută dintr-o femeie pe care tatăl bărbatului a adoptat-o, nimic l-ar împiedica pe acesta să căsătorească cu ea, deoarece el nu era unit cu ea prin nicio legătură, nici naturală, nici civilă

„Cât despre copii a doi frați sau a două surori, sau ai unui frate și ai unei surori, ei se pot căsători.”

Nu se putea lua în căsătorie nici o mătușă paternă, chiar adoptivă, nici o mătușă maternă, pentru că se compară ca ascendenți

Din respect pentru înrudirea prin alianță, există și alte căsătorii de la care bărbatul roman trebuia să se abțină Astfel nu se putea căsători nici cu nora nici cu fiica vitregă și una și alta fiind pentru el ca o fiică. Aceasta se extinde și asupra unei femei care a fost nora sau fiica vitregă: căci dacă ea era încă nora lui, adică ea era încă măritată cu fiul lui, un motiv în plus era că o femeie nu poate avea doi bărbați; la fel dacă ea era încă fata lui vitregă, nu putea să se căsătorească cu ea pentru că un bărbat nu poate fi căsătorit cu două femei în același timp

Le era la fel de interzis să se căsătorească cu soacra lor sau cu mama lor vitregă deoarece ele erau pentru ei ca o mamă. Dar această regulă însăși nu se aplică decât după disoluția căsătoriei: altfel, dacă o femeie era încă mama lor vitregă, adică soția tatălui lor, dreptul comun o împiedică să se unească cu ei, pentru că aceeași femeie nu poate avea doi soți în același timp. La fel dacă o femeie mai era încă soacra lor, voi nu puteau avea două femei în același timp.

La fel, dacă soțul avea un fiu de la o primă soție, și femeia un fiu de la un alt soț, sau reciproc, aceste două persoane încheiau o căsătorie valabilă, deși aveau un frate sau o soră născuți dintr-un mariaj posterior al părinților lor.

Dacă după divorț femeia a adus pe lume o fiică făcută cu un alt soț, această fiică nu era fiica vitregă a actualului soț, dar se recomanda abstinență față de un astfel de mariaj pentru a se conforma moralei și dreptului că nu se putea căsători cu aceste persoane.

În caz de căsătorie contractată în ciuda regulilor care o preced, nu există nici soț, nici soție, nici nuntă, nici căsătorie nici dotă. De aceea copii născuți dintr-o asemenea apropiere nu sunt sub puterea tatălui lor, ci sunt asimilați , în ceea ce privește puterea paternală, copiilor concepuți în întreaga lume: căci aceștia din urmă nu sunt cunoscuți că ar avea un tată, deoarece tatăl lor este nesigur. De asemenea sunt numiți spurii, copii fără tată. Drept consecință, după dizolvarea unei asemenea uniuni, nu există nici un fel de acțiune pentru recuperarea dotei.

Consimțământul lui paterfamilias. Dreptul pentru ascendenți de a permite sau de a împiedica mariajul descendenților lor derivă din puterea paternală. În aceasta, se regăsește un atribut esențial. Fără îndoială, aceasta se poate concretiza, grație manierei în care acest drept este exercitat, într-o rezolvare pentru a-l proteja pe copil. Dar nu este mai puțin adevărat că acest lucru este si în interesul tatălui, iar consecințele sunt următoarele:

1. Ascendenții maternali, însăși mama, nu sunt niciodată consultați;

2. Aceasta este și situația ascendenților paternali, care nu au puterea unui tată care l-a emancipat pe fiul său sau care l-a dat spre adopție. Aceasta conduce la decizia că copilul, pus sub puterea bunicului, trece în mod regulat de consimțământul tatălui său, chiar dacă acesta rămâne în familie. Consimțământul șefului familiei le este suficient.

Dar, în ceea ce îi privește pe nepoți, se cere consimțământul bunicului și al tatălui, iar motivul acestui fapt este că, copiii născuți în căsătoria nepotului sunt destinați să petreacă o zi sub puterea tatălui tatălui lor, obținând în consecință, prin raport cu el, calitatea și drepturile de sui heredes. În plus, nicio formă solemnă nu este cerută pentru manifestarea consimțământului tatălui. Că este dat expres sau tacit, nu are importanță. Dar se vede că el precede unirea celor doi, fără de care această unire nu constituie o căsătorie. Două situații speciale au fost prevăzute, una de lege, alta de juristconsulți:

1. Tatăl refuză consimțământul pentru căsătorie;

2. El este în imposibilitate materială de a-l da;

Tatăl este nebun. Controversa în legătură cu diferitele tipuri de nebunie nu a fost rezolvată decât de Iustinian, care a făcut-o în favoarea libertății copiilor. Acest împărat a vrut în mod egal ca copiii al căror tată ar fi atins de o nebunie să primească de la curatorul lui o dotă sau o donație, ante nuptias, a cărei natură și cotă să fie reglată în prezența acestui curator însuși, și a principalilor membri ai familiei de către praefectus urbi al Constantinopolului, iar în provincii, de presides sau de episcop.

Tatăl este captiv. Dacă el moare la inamic, nicio îndoială n-ar putea fi ridicată asupra validității căsătoriei care a fost contractată de copiii săi. Căci e cunoscut faptul că au devenit sui juris din momentul în care tatăl lor și-a pierdut libertatea. Dar când tatăl revine, prin efectul postliminium, el continuă ca și cum niciodată nu ar fi pierdut această putere. Căsătoria ar fi așadar nulă, fără consimțământul său? Este probabil că pentru fete el n-o să ezite niciodată să admită validitatea. Pentru fii, regula nemini invito heres suus agnascitur furniza cel puțin un motiv serios de îndoială. În dreptul lui Iustinian, copilul nu se căsătorește liber decât dacă au trecut trei ani de la intrarea în captivitate a tatălui său.

Tatăl este absent. Cum s-ar zice, nu se poate stabili cu certitudine nici existența sa, nici moartea. Aici, ca și în cazurile precedente, vechiul drept trebuia să admită validitatea căsătoriei, dar Iustinian îl subordonează expirării aceluiași interval de trei ani.

În plus, chiar dacă tatăl este nebun, captiv sau absent pare sigur că în toate epocile consimțământul bunicului prezent la Roma să fie considerat suficient pentru a autoriza căsătoria unui nepot.

Connubium. Acest cuvânt pe care limba literară îl folosește adesea pentru a desemna căsătoria însăși, desemnează într-un sens propriu aptitudinea legală de a contracta justa nuptiae.

Efectele filiației ex justis nuptiis; agnația și legitimitatea.

Dreptul stabilea că erau în puterea romanilor copiii pe care i-au procreat ca o consecință a unei juste nunți.

Deci, cel care se naște dintr-un roman și din femeia sa era în puterea lui. La fel,cel care se naște din fiul lui și din femeia sa, adică nepoții și nepoatele sunt de asemenea în puterea lui ca și descendenții următori. În același timp, copilul fiicei sale nu era în puterea lui ci sub aceea a tatălui ei.

Se numesc agnați, cognații între care legătura cognației rezultă din persoane de sex masculin, ca fiind cognați ai tatălui: astfel sunt fratele născut din același tată, fiul fratelui sau nepotul născut din el; la fel, unchiul paternal, fiul său și nepotul născut din acesta din urmă. Cât despre cei care sunt uniți prin cognația rezultând din persoane de sex feminin, ei nu sunt agnați ci cognați după dreptul natural. De aceea fiul mătușii voastre paterne nu este agnatul vostru ci cognatul vostru și reciproc sunteți uniți cu el prin aceeași legătură, pentru că copilul care vine pe lume urmează familia tatălui, nu aceea a mamei.

Adopția.

Sub puterea lor, nu erau numai copiii lor naturali ci și cei pe care i-au adoptat.

Dar adopția se face în două feluri, fie prin rescript al împăratului, fie prin autoritatea magistratului. Pot adopta cu autorizația împăratului cei sau cele care sunt sui juris și acest tip de adopție se numește androgare. Prin autoritatea magistratului pot adopta cei sau cele care sunt în puterea ascendenților lor, fie că se găsesc în primul grad, ca un fiu sau o fiică sau într-un grad următor ca nepot/nepoată sau strănepot / strănepoată

La fel de bine poate fi adoptat un fiu al unui al treilea cu titlul de nepot sau nepoată a acestui terț, cu titlul de fiu.

Dar dacă adoptând pe cineva ca nepot, se dă pentru tată la adoptare un fiu pe care îl are sub puterea sa, fie în virtutea unei adoptări, fie natural, într-un asemenea caz consimțământul acestui fiu însuși este necesar. Iar dacă un tată, având pe fiul său în puterea sa, îl dă spre adoptare unui strămoș, conform constituției redactate, dacă el își manifestă voința printr-un act public în fața judecătorului competent, în prezența și fără opunerea celui adoptat, și adoptantul fiind la fel prezent, dreptul puterii tatălui natural de dizolvă și trece asupra la părintele adoptiv.

Efecte ale adopției și adrogării

În vremea lui Iustinian, în virtutea constituției date, când tatăl natural își dădea fiul spre adoptare unui străin, puterea sa nu era deloc dizolvată, niciunul dintre drepturile sale nu treceau la părintele adoptiv și adoptatul, chiar dacă i se dădea dreptul la succesiunea legitimă a ultimului, nu cădea în puterea sa.

Dacă din contră, adoptantul nu este un străin, ci un strămoș matern al copilului sau dacă tatăl natural, fiind el însuși emancipat, îl dă în adoptare la strămoșul patern, în acest caz, cum drepturile rezultante și din natură și din adoptare se reunesc în aceeași persoană, dreptul tatălui adoptiv își păstrează întreaga forță, formă pe care o are o legătură naturală și restrânsă legal prin adopție așa încât copilul se găsește în familie și sub puterea asemănătoare a unui tată adoptiv.

Se asimilează adoptatul unui copil născut dintr-o căsătorie legitimă. De aceea cel care a făcut o adoptare, oricare ar fi rescriptul imperial, sau care a adoptat pe descendentul său în fața pretorului sau a prezidentului provinciei, poate să-l dea pe adoptat în adoptarea altei persoane.

Un caracter particular al adoptării făcută prin rescript imperial se referă la faptul că adoptatul, având copii în puterea sa, nu cade singur sub puterea adoptantului ci îi antrenează și pe copiii săi care trec la adoptant cu titlul de nepoți.

Se admitea că nimeni nu poate adopta pe cineva mai bătrân decât el căci adoptarea imită natura și ar fi un lucru împotriva naturii ca fiul sa fie mai în vârstă decât tatăl său. Era nevoie, așadar, pentru a face un fiu prin adoptare sau androgare, ca acesta să aibă vârsta mai mare ca aceea a pubertății, adică 28 de ani.

Dar este permis adoptantului când însuși el n-ar avea fiu, să dea adoptatului rangul de nepot, de nepoată sau un rang ulterior.

De aici o regulă comună pentru una și pentru cealaltă adoptare: cei care ei înșiși sunt incapabili să conceapă așa cum o impun persoanele naturale, pot adopta; cât îi privește pe castrați, ei nu o pot face.

Femeile, la fel, nu pot adopta pentru că copiii lor adevărați nici ei nu sunt în puterea lor, dar când ele și-au pierdut copiii, înțelegerea împăratului le autorizează să găsească o consolare în adoptare.

Legitimarea sub împărații creștini

Se întâmplă uneori ca unii copii să nu se nască sub puterea părinților lor și să cadă sub aceasta mai târziu. Este cazul copilului natural care născându-se în curie, cade sub puterea tatălui; este de asemenea cazul copilului conceput de o femeie liberă cu care tatăl avea un schimb obișnuit, nimic neîmpiedicându-l să se căsătorească cu ea: dacă mai târziu un act de dotă este redactat conform constituției noastre, acest copil cade sub puterea tatălui său, așa cum constituția noastră o prevede în cazul copiilor născuți mai târziu în același mariaj.

Dispariția puterii paterne

Să vedem acum în ce fel sunt supuse persoanele puterii altuia. Cu privire la cei care se găsesc sub puterea unui ascendent mort ei devin sui juris; dar aceasta comportă o deosebire. Cu adevărat, moartea tatălui real dă în toate cazurile fiilor sau fiicelor sale sui juris. Dar moartea strămoșului nu produce același rezultat pentru nepot si nepoate decât dacă după moartea lui ei nu trebuie să treacă sub puterea tatălui lor. De aceea dacă în momentul morții strămoșului, tatăl lor trăiește și se găsise sub puterea propriului lui tată, atunci, odată strămoșul mort, ei sunt în puterea tatălui lor. Dacă, din contră, strămoșul nu moare decât după moartea propriului lui fiu sau acesta fiind deja ieșit de sub puterea sa, atunci nepoții nu pot să cadă sub puterea tatălui lor, devenind sui juris.

Dacă din cauza unei crime un bărbat este deportat într-o insula, el își pierde dreptul de cetate, de unde urmează că dacă el este scos din rândul cetățenilor romani, copiii săi încetează de a mai fi în puterea sa, ca și cum el ar fi mort. Pentru un motiv asemănător, dacă este copilul cel care este deportat înr-o insulă, el încetează de a mai fi supus puterii tatălui său. Dar dacă prin bunăvoința împăratului el este reabilitat într-o manieră absolută, ei își recuperează vechea lor stare.

Dar, tații îndepărtați într-o insulă, își păstrează copiii în puterea lor și invers: copiii îndepărtați sunt în continuare în puterea ascendenților lor.

Fiul familiei care este militar sau care devine senator sau consul rămâne sub puterea tatălui său; cu adevărat nici serviciul militar, nici demnitatea de consul nu scoate un fiu de sub puterea paternă. Dar în virtutea constituției iustiniene, înalta demnitate politică odată împuternicirile imperiale redactate, îl eliberează imediat pe fiu de sub puterea paternă.

Dacă tatăl era făcut prizonier de dușman și el ar fi devenit sclavul lui, condiția copiilor se găsește suspendată din motivul ius postiliminii, deoarece cei care au fost prinși de dușmani își recuperează dacă ei revin, toate drepturile anterioare. De aceea captivul care se reîntoarce are de asemenea, copiii săi în puterea sa, așteptându-se ca prin efectul post liminium să fie recunoscut mereu ca cetățean. Dacă tatăl moare la dușman, ziua în care a fost făcut prizonier este aceea în care fiul său este recunoscut sui juris. Fiul însuși sau nepotul, fiind prins de dușmani, spunem la fel ca în cauza ius postliminii, dreptul de putere al tatălui găsindu-se de asemenea suspendat. Cuvântul postliminium a fost format din limen si din post. De aceea, despre cel care a fost prins de dușmani și a reintrat în teritoriul nostru, noi spunem pe drept că el a revenit prin postliminium.

În al doilea rând, copiii ies de asemenea de sub puterea paternă prin emancipare. Ori până aici emanciparea se făcea fie prin formalitățile legale antice, consistând în vânzări imaginare urmate de eliberări, fie prin rescript imperial. Dar prin constituția iustiniană, pentru a îmbunătăți această stare de lucruri în așa fel încât vechea ficțiune fiind dată la o parte, părinții să aibă tot dreptul să se adreseze judecătorilor sau magistraților competenți și astfel să-și elibereze de sub puterea lor fiii sau fiicele, nepoții sau nepoatele și alți descendenți. Și atunci, conform edictului pretorului, tatăl avea asupra bunurilor fiului sau fiicei, nepotului sau nepoatei pe care i-a eliberat aceleași drepturi pe care un patron le avea asupra bunurilor celui pe care l-a eliberat; pe de altă parte, în caz de impubertate a fiului, a fiicei sau a altor descendenți, este tatăl însuși care în virtutea eliberării, capătă tutela.

Trebuie să avertizăm că tatăl care avea în puterea sa un fiu și de la acesta un nepot sau o nepoată era liber să-l scoată pe fiu de sub puterea sa și să-l rețină pe nepot sau nepoată și invers să-l păstreze pe fiu în puterea sa eliberându-l pe nepot sau pe nepoată sau să le dea la toți sui juris. Aceleași decizii trebuie să fie aplicate și pentru un strănepot sau strănepoată.

Dar trebuie știut că, dacă nora unui bărbat roman a conceput cu fiul său și apoi acesta a fost emancipat sau a fost dat în adoptare atunci când nora acestui bărbat era deja însărcinată, copilul pe care ea l-a adus pe lume s-a născut totuși în puterea acestuia din urmă. Dacă el a fost conceput după emancipare sau adoptare rămâne în puterea tatălui său emancipat sau adoptantului său strămoș căruia îi este supus. Trebuie știut că copiii, fie naturali, fie adoptivi, nu pot astfel să spună niciodată ascendenților să-i elibereze din puterea lor.

Subdiviziuni ale persoanelor sui juris

O altă diviziune a persoanelor căci printre cele care nu sunt în puterea cuiva, unele sunt în tutelă sau în curatelă. Altele sunt libere de aceste două frâne.

Persoanele in tutelă

Tutela după definiția dată de Servius, este o autoritate și o putere pe care dreptul civil o dă unui individ sui juris cu adevărat pentru a-l proteja în neputința sa de a se proteja, care este din cauza vârstei sale. Tutorii sunt aceia care au această autoritate și această putere; numele lor derivă de la natura însăși a lucrului: sunt numiți tutori, adică protectori și apărători, la fel cum sunt numiți orditui gardienii templelor.

Dar dacă impuberii sunt în tutelă aceasta este conformă cu dreptul natural: căci trebuie ca acela a cărui vârstă nu este încă suficientă, să fie condus prin tutelă de un altul. Tutorele este și un expert dat pentru totalitatea patrimoniului.

Tutela testamentară

Deci este permis ascendenților de a dona prin testament tutori descendenților impuberi plasați sub puterea lor. Și aceste hotărâri se aplică în mod absolut fiilor și fiicelor. Cât despre nepoți și nepoate, pentru că ascendenții pot să le dea tutori testamentari, trebuie ca moartea celor din urmă să nu-i facă să cadă sub puterea tatălui lor. De aceea dacă în ziua morții voastre fiul este în puterea voastră, nepotul născut din el, chiar dacă se supune puterii sale, n-ar putea avea un tutor in virtutea testamentului vostru; și aceasta pentru că odată cu moartea voastră ei vor trece sub puterea tatălui lor.

Dar cum, datorită multor altor puncte de vedere, se socotește postumii pentru cei deja născuți, aici se pare că se admite că tutorii testamentari pot fi dați postumilor la fel de bine ca și copiilor deja născuți: aceasta tot o dată, dacă presupunându-se născuții trăind la ascendenții lor, ei trebuie să fie urmașii lor și să se supună puterii lor. Dar dacă un tată a dat prin testament un tutore fiului său emancipat, acest tutore trebuie să fie confirmat prin decizia magistratului și aceasta în mod absolut fără anchetă. Dar nu numai unui tată de familie i se poate încredința tutela ci și unui fiu de familie. Nebunul sau minorul de douăzeci și cinci de ani numiți tutori prin testament, vor fi tutori unul când își va recăpăta rațiunea, celălalt când va deveni major de douăzeci și cinci de ani. Tutorele poate să fie dat fie până la un anumit termen, fie cu plecare de la un anumit termen, sau sub condiție sau înainte de instituirea moștenirii.

Cel care a dat tutori fiicelor și fiilor săi este recunoscut că le-a dat de asemenea și postumilor săi, pentru că sub numele de fiu sau de fiică se înțelege postumul sau postuma. Dar tutorii dați fiilor sunt egali dați și nepoților? Trebuie spus da, dacă testatorul s-a servit de cuvântul descendenți; nu, dacă el s-a servit de cuvântul fiu: căci altul este sensul cuvântului fiu, altul al cuvântului nepot.

Despre tutela legitimă a agnaților și despre gentiles

Cei care nu au primit tutori testamentari sunt după legea celor douăsprezece table, sub tutela agnaților lor, și aceștia sunt numiți tutori legitimi. În rest legea, numind agnații la tutelă ab intestat, nu presupune absolut că acela care poate da tutori nu a fost testat, ea presupunând moartea intestat cât și tutelă; ceea ce se extinde de asemenea și în cazul în care tutorele desemnat este mort în timpul vieții testatorului.

Dar chiar dacă tutela aparține agnaților, ea nu aparține tuturor împreună ci doar celor de gradul cel mai apropiat și dacă sunt mai mulți de acest grad, la toți: de exemplu, daca pupila are mai mulți frați, toți fiind de același grad, toți sunt chemați împreună la tutelă. În virtutea aceleiași legi a celor douăsprezece table, tutela celor eliberați de unul sau de celălalt sex, aparține patronului și copiilor săi. Si ea se numește în mod egal tutelă legitimă, nu numai pentru că ea este stabilită expres de către lege, ci pentru că se admite prin interpretare, ca și cum ea ar fi fost scrisă în lege.

Tutela fiduciară și tutela legitimă a ascendenților

Există de asemenea o tutelă care se cheamă fiduciară; cu adevărat, dacă un tată de familie emancipează înainte de pubertatea lor pe fiii și fiicele sale, pe nepoții sau nepoatele sale, sau pe alți descendenți mai îndepărtați, el devine tutorele lor legitim, și o dată acesta mort, dacă el lasă alți descendenți de sex masculin, el devine tutorele fiduciar al copiilor lor, a fratelui lor sau a surorii lor sau a altora. În același timp când un patron, tutore legitim, este cel care moare, copiii săi sunt tutorii legitimi ca și el.

Tutela oferită de către magistrat

Dacă o persoană nu avea absolut nici un tutore la Roma, pretorul urban și o mare parte a tribunilor plebei îi dădea unul.

Iustinian, suprimând prin constituție dificultățile pe care această practică le-a creat cetățenilor, a decis ca, dacă veniul pupilei sau adultului nu depășește cinci sute de solizi, sunt apărătorii cetății cu episcopul aceleiași cetăți sau cu alte persoane publice, cei care fără a aștepta un ordin al presides, vor numi tutorii și curatorii, veghind în termenii aceleiași constituții la respectarea prescripțiilor legii.

BIBLIOGRAFIE

Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare, Sfânt și Împărat, traducere din limba engleză de Ovidiu Ioan, Ed. Sofia, București, 2004,

Burghelea, Dumitru, Drept roman privat, Târgu Mureș, 1999

Cătuneanu,Ion, I, Curs elementar de drept roman, Ediția a III-a, Cluj, București, Cartea românească,1927

Charles Diehl, Teodora, împărăteasa Bizanțului, traducere și note de Teodora Popa-Mazilu, Historia, București, 2007, p. 172.

Ciucă,Valerius M., Lecții de drept roman, vol I, Iași, Polirom, 1998

Cocoș Ștefan, Drept roman, izvoare, procedură, persoane, drepturi reale, succesiuni, obligații, izvoarele obligației, Universul juridic, București, 2003

Danielopolu, George, Explicațiunea instituțiunilor lui Iustinian, Imprimeria Statului, București, 1899

Gerostergios, Asterios, Iustinian cel Mare Sfânt și Împărat, Eopia , București, 2004

Ghidău, Radu, Instituțiile lui Iustinian, traducere din limba latina de Hanga, Vladimir, Arad, 1997

Hanga,Vladimir, Instituțiunile lui Iustinian, Vasile Goldiș, Arad, 1997

Jakotă, Mihai Vasile, Drept roman, vol I , Chemarea, Iași ,1993

Longinescu, S.G, Elemente de drept roman, vol I, Tipografia socială anonimă ,,Curierul judiciar’’, București, 1929

Molcuț,Emil, Drept roman, Ediția a III-a, Șansa, București, 1995

Murzea, Cristinel, Drept roman, Ediția a II-a, All Beck, Iași . 2003

Paraschiv, Elena, Drept privat roman, note de curs, Almarom, Râmnicu Vâlcea, 2003

Pereterskii, I . S., Digestele lui Iustinian, Editura știintifică, București 1958

Popa,Vasile Val, Drept privat roman, All Beck, București 2004

Sâmbrian Teodor, Drept privat roman, Universitatea din Craiova, 1993