Familia. Functiile Familiei Si Rolul Socializarii Primaredoc

=== Familia. Functiile familiei si rolul socializarii primare ===

Capitolul 1. Familia. Funcțiile familiei și rolul socializării primare

1.1. Definirea familiei

Ca și în cazul definirii altor concepte sociologice, dificultatea definirii familiei derivă din multitudinea perspectivelor din care este abordată familia, din suprapunerea obiectivului și subiectivului, a formalului și informalului etc. (Chipea, 2000: p.7).

Din punct de vedere etimologic, termenul "familie" provine de la latinescul "famulus" (servitor). Conform Dicționarului etimologic al limbii latine, acest termen arată "ansamblul sclavilor și al servitorilor ce trăiau sub același acoperiș", iar, în timp, a ajuns să desemneze întreaga casă: stăpânul, soția, copiii și servitorii. Prin extensie de sens, familia a ajuns să cuprindă agnati (rudele pe linie paternă) și cognati (rudele pe linie maternă) și să devină sinonimă cu gens (comunitate formată din toate rudele de sânge) în limbajul curent, dar nu și în cel juridic. (Bulgaru, 2003: p.)

Pentru a nu lăsa pe dinafară o multitudine de cazuri care se găsesc în viața socială reală, unii cercetători (Iluț, 1995: p.54) argumentează că este preferabil să se discute despre definirea familiei prin prezentarea caracteristicilor și funcțiilor sale în detrimentul preocupărilor pentru definiția sa.

Dicționarul de sociologie (Zamfir, Vlăsceanu, 1993: p.238), menționează două sensuri ale acestui termen. În sens larg, familia este definită conform formulării făcute de Murdock, în anul 1949, conform căruia familia reprezintă “un grup social ai cărui membri sunt legați prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopțiune și care trăiesc împreună, cooperează sub raport economic și au grijă de copii” . În sens restrâns, familia ar desemna un cuplu căsătorit și copiii acestuia.

În dicționarul UNESCO, familia este înțeleasă ca o “formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care unește pe soți și pe descendenții acestora prin relații strânse de ordin biologic, economic, psihologic și spiritual”

În opinia antropologului francez Claude Levi Strauss, familia este acel grup social care își are originea în căsătorie, constă din soț, soție și copiii născuți din relația lor (deși acestui grup restrâns și se pot adăuga și alte rude), unit prin drepturi și obligații morale, juridice, economice, religioase și sociale. (apud. Stănoiu, Voinea, 1983: p.6).

O accepțiune mai largă îi este atribuită familiei de Natalia Damian, care preluând definiția lui Claude Levy-Strauss, o concepe ca pe “un grup de rude prin căsătorie, sânge sau adoptare, care trăiesc împreună, desfășoară o activitate economico-gospodărească comună, sunt legate prin anumite relații spirituale (ideologice și psihologice), iar, în condițiile existenței statului și dreptului și prin anumite relații juridice” (Damian,1973: p. 58).

J.Szczepanski afirmă că „familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie și paterne, având misiunea de procreație și sarcina de socializare”.

Sociologii americani Burges și Loche definesc familia în comparație cu alte grupuri sociale, precizând următoarele caracteristici: este formată din persoane unite prin relații de căsătorie, sânge, adopțiune; membrii locuiesc, de regulă, sub același acoperiș, alcătuind un singur menaj; este compusă din persoane ce interacționează, intercomunica în cadrul rolurilor soț-soție, tată-mamă etc.; susține și perpetuează o cultură comună, derivată, în principal, din cultura societății date, prezentând și caracteristici proprii familiei respective.

Un alt punct de vedere este a lui T. Herseni care constată că „familia ca instituție socială, organizată și sancționată prin reguli colective cuprinse în obiceiuri sau legi, cel puțin în societățile primitive și arhaice, dar în mare parte până azi, exercită mai ales două funcții: creșterea copiilor și completarea socio-economică a celor două sexe, pentru a forma împreună o unitate socială eficientă”.

Pentru Iolanda Mitrofan si Cristian Ciuperca „familia reprezintă, în orice societate, o formă de comunitate umană alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și/sau cea psihosociologică” (Mitrofan, Ciuperca 1998: p.17).

Este foarte greu de definit prin ce sunt legate familiile, deoarece fiecare familie este unică, nu există o familie care să fie la fel cu cealaltă, nu există familie care să fie exact ca a noastră. Atunci când vrem să ne întemeiem propria familie, ne uităm în ,,spate” la familiile noastre și începem cu figura ,,soțului-tată-rege” pe care il vedem ca un om puternic dispus să le facă pe toate  și apoi figura ,,soției-mama regină, ca un om supus, cald și iubitor. (Pescaru, 2004: p.11).

Se observă așadar, că toate aceste definiții sintetice au un caracter orientativ întrucât în realitatea empirică se întâlnesc foarte multe cazuri care nu pot fi circumscrise în sfera conceptului definit în modurile prezentate. Așa după cum am precizat de la început, și cum menționează și Petru Iluț (1995: p.53-54), în realitate, în societatea contemporană, dar nu numai, sunt recunoscute social ca familie și configurațiile de tipul un părinte și unul sau mai mulți copii, sub denumirea de familie monoparentală; sunt multe situații în care cei doi soți nu mai au relații intime dar, din diferite motive, cuplul păstrează celelalte caracteristici și funcții ale familiei.

Sintetizând toate situațiile posibile în care se încadrează termenul de ”familie”, arătând, pe cât posibil, toate caracteristicile sale specifice și explicând termenul în opoziție cu alte grupuri primare, prof.univ.dr. Chipea Florea propune următoarea definiție generală: „Înțelegem deci familia ca o formă de comunitate umană, un grup primar, cu toate caracteristicile acestuia, care se deosebește de celelalte grupuri primare prin câteva note specifice: unește membrii (persoane) prin relații de căsătorie, consangvinitate sau adopțiune; de regulă membrii unei familii trăiesc împreună, alcătuind un singur menaj; desfășoară o activitate economică comună, membrii ei sunt legați prin anumite relații de ordin biologic, spiritual și ideologic, menținând și perpetuând cultura societății date; își acordă sprijin emoțional-afectiv interacționând în cadrul rolurilor de soț-soție, mamă-fiu, mamă-tată, etc; în condițiile statului și dreptului, grupul se întemeiază pe anumite reguli prevăzute în acte oficiale.” (Chipea, 2000: p.???).

În unele studii este folosit mai mult termenul de „grup domestic” lângă cel de „familie”. Grupul domestic este „…un ansamblu de persoane care împart același spațiu de viață: noțiunea de coabitare și rezidență comună este esențială” (Segalen, 1987: p. 33). Un grup domestic este considerat ca atare dacă în centrul lui se află persoane legate prin sânge sau prin alianțe maritale. Deci nu orice grup asociat în scopuri de producție sau orice grup de locatari este un grup domestic. Spre exemplu, studenții care împart un apartament nu reprezintă un grup domestic. De regulă, grupul domestic este structurat în jurul grupului menajer (care are o sferă mai îngustă decât cel domestic) ce reprezintă spațiul de viață și activitate comună a familiei conjugale, adică soț, soție, copii.

Anumite grupuri domestice sunt doar grupuri de menaj, altele înglobează mai multe grupuri menajere sau mai multe rudenii consanguine ori prin alianță. Raportând noțiunea de grup domestic la cea de familie nucleară și la cea de familie extinsă putem afirma, prin urmare, că orice familie nucleară este un grup de menaj (și domestic), orice familie extinsă este un grup domestic, dar nu orice grup domestic este o familie extinsă (el putând cuprinde și non-rude).

Așadar, din punct de vedere sociologic nu există o sinonimie între denumirea de familie și cea de grup domestic așa cum nu există o sinonimie grupul domestic și ce în românește se numește gospodărie.

Termenul „gospodărie" este folosit uneori pentru traducerea englezescului "household" și sau cuvântului francez "maissonée" dar are înțeles în cultura noastră, în general, ca o locuință cu anexele sale în care se desfășoară și activități productive de tip agrar.

În „Dicționarul explicativ al limbii române” din 2009 alături de sensul „ Totalitatea bunurilor care constituie averea (imobilă) a unui locuitor, îndeosebi de la țară (și a familiei sale)” apare și sensul „Unitate formată dintr-o locuință și din persoanele (înrudite) care o locuiesc, trăind în comun; persoanele (înrudite) care locuiesc împreună, având buget comun și valorificând în comun bunurile dobândite prin munca lor.” 

În acest înțeles (foarte apropiat de cel "household"), "gospodărie" față de "familie" pune accent pe locuință și activitățile casnice și administrarea bunurilor și bugetului.

Este util să delimităm și din alte perspective științifice noțiunea de familie.

Din perspectivă juridică, în România, conform Codului civil actualizat în 2014, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor. Juridic, familia este un grup de persoane între care s-au stabilit un set de drepturi și obligații, reglementat prin legi și alte acte normative. Aceste norme stabilesc modul de încheiere a căsătoriei, paternitatea, drepturile și obligațiile soților, relațiile dintre părinți și copii, modul de transmitere a moștenirii etc.

Perspectiva juridică se poate suprapune cu cea sociologică, dar sunt unele situații în care sensul sociologic al noțiunii de familie este mult mai larg decât sensul juridic (spre exemplu, cuplurile consensuale nu au nicio legitimitate juridică) dar sunt și situații în care sensul sociologic este mai restrâns (spre exemplu, un cuplu separat prin divorț nu mai este o familie, dar pot avea diferite legături ce au caracter juridic).

C.C. Harris spune despre deosebirea dintre sociologie și antropologie în abordarea familiei și rudeniei: „Motivele separării istorice a activității de cercetare dintre cele două discipline se găsesc în teoriile fundamental evoluționiste asupra naturii societății noastre. Societățile “simple/primitive/antice” erau văzute ca tipuri de formațiuni sociale ale căror structuri erau bazate pe sisteme de rudenie, prin contrast cu societățile “moderne”, “complexe” (de exemplu cele capitaliste/industriale), a căror viață este bazată pe structura relațiilor economice. Studiul relațiilor de rudenie era esențial pentru înțelegerea primului tip de societăți, iar cel al vieții economice, pentru înțelegerea celui de-al doilea.” (Harris, 1998 : p. 16-17).

Din punct de vedere psihologic sunt necesare a fi prezentate celor trei direcții de definire a familiei. Definiția structurală, caracterizată prin obiectivitatea criteriilor prezentate, specificând explicit membri sunt considerați aparținători ai unei familii și care nu (Fitzpatrick și Badzinski, 1994). Definirea familiei prin sarcini și funcții, oferă informații despre funcțiile sau forma familiei. (Lerner și Spanier, 1978) Definiția tranzacțională este centrată pe comunicarea între indivizi și implicit pe aspectele interacționale concretizate în intimitate, interdependență, angajamente, sentimente legate de identitatea familiei, aspecte emoționale, simboluri autodefinite, un trecut comun și un viitor ascensional (Burgess și Locke, 1953). DeGenova și Rice (2002) însumează elementele tranzacționale, structurale și cele orientate pe sarcini, punând accent pe latura psihologică a vieții familiale: „familia este un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, de sânge, de adopție sau orice relație sexuală în care adulții cooperează pe plan financiar pentru oferirea suportului reciproc, iar oamenii și-au asumat angajamentul reciproc într-o relație intimă interpersonală și membrii au un simț al identității proprii atașat semnificativ la un grup care la rândul său are propria identitate”.

1.2. Familia și migrația

Ce se întâmplă cu familia în care unul sau ambii părinți migrează – situație avută în vedere tot mai mult în România actuală? (Nu avem, așadar, în vedere situația familiilor care migrează „cu cățel și purcel” dincolo și, de asemenea, nu se are în vedere situația familiilor venite în România!)

În consens cu accepțiunea dată în literatura de specialitate noțiunilor de sistem și structură, familia ca unitate socială poate fi considerată ca un sistem (un tot) constituit din mai multe elemente, între care se stabilesc relații de intercorelaționare reciprocă. Ansamblul elementelor constitutive ale sistemului familial, modul în care acestea se ierarhizează, precum și relațiile ce se stabilesc între elementele sale, constituie structura familiei. Prin urmare, abordarea structurii familie ar presupune studiul dimensiunilor acesteia (Chipea, 2011: p.).

Taxonomia familiei poate lua așadar o varietate impresionantă de forme, de criterii și de… limitări. De aceea, trebuie să avem în vedere că putem găsi aproape o infinitate de criterii (și tipuri), dar că multe dintre ele nu au aproape nici o valoare epistemică (familie activă, familie pasivă, de pildă), că unele au o funcție conjuncturală (în cercetări pe diferite teme: rural, urban, stratificări sociale etc.), după cum există tipuri de familie care au o valoare științifică generală pentru sociologia familiei (Iluț, 2005).

Spre exemplu, Institutul pentru familie Vanier a descris în 1994 următoarele tipuri de familie: familiile “nucleare” compuse din 2 părinți și unul sau mai mulți copii biologici sau adoptați, care locuiesc împreună; familiile “extinse”, compuse din părinți, copii, unchi, bunici și alte rude de sânge, care locuiesc împreună sau nu; familiile “amestecate” sau “recombinate” sau “reconstituite”, compuse din părinți care au divorțat, s-au căsătorit cu altcineva și au format o nouă familie, care include copii din prima căsătorie a unuia sau a ambilor parteneri și/sau din această căsătorie; familii “fără copii”, care constau într-un cuplu; familii “cu un singur părinte”, compuse dintr-un părinte, de obicei o mamă cu un copil sau mai mulți; “cupluri care coabitează” și “căsătorii convenționale”- aranjamente familiale, care se aseamănă altor forme, dar nu legalizează mariajul. Din 1972 acest institut recunoaște cuplurile cu parteneri de același sex, ca familii.

Familii monoparentale

Unde încadrăm însă situația familiilor cu un părinte plecat în străinătate? Nu e familie “nucleară” fiindcă părinții nu locuiesc împreună. S-ar putea încadra în tipul de familie monoparentală?

Conform Legii asistenței sociale nr. 292/2011, la articolul 22, alineatul 5 este spus: ” Termenul familie monoparentală desemnează familia formată din persoana singură și copilul/copiii aflați în întreținere și care locuiesc împreună cu aceasta.” În alineatul următor se specifică și ce înțelege legiuitorul prin persoană singură, respectiv persoana care se află în una dintre următoarele situații:

a) este necăsătorită;

b) este văduvă;

c) este divorțată;

d) al cărei soț/soție este declarat/declarată dispărut/dispărută prin hotărâre judecătorească;

e) al cărei soț/soție este arestat/arestată preventiv pe o perioadă mai mare de 30 de zile sau execută o pedeapsă privativă de libertate și nu participă la întreținerea copiilor;

f) nu a împlinit vârsta de 18 ani și se află în una dintre situațiile prevăzute la lit. a)-e);

g) a fost numită tutore sau i s-au încredințat ori dat în plasament unul sau mai mulți copii și se află în una dintre situațiile prevăzute la lit. a)-e).

Deci, din punct de vedere juridic, cazul familiei cu un părinte plecat la muncă în străinătate nu se încadrează în familie monoparentală. Acest lucru este astfel tratat și de serviciile de asistență socială, care nu oferă prevederile pecuniare ale ordonanței decât celor care se încadrează în cele 7 subpuncte ale articolului 6.

Din punct de vedere sociologic, putem spune că familia monoparentală este definită ca un grup social constituit pe baza relațiilor de rudenie, între unul dintre părinți și copilul sau/copiii săi, grup care îl putem caracteriza prin stări afective, aspirații și valori comune. În această abordare sociologică, familia monoparentală  este un grup primar, iar membrii săi întrețin relații directe, informale (Mihăilescu, 2006).

Și totuși, conform unor sociologi canadieni recunoscuți internațional (Gongla P. și Thompson E.) dacă discutăm de calitatea și permanența membrilor în familiile monoparentale se pot întâlni cazurile de: “familii monoparentale cumulate în cadrul legal al familiei nucleare când unul dintre părinți, deși prezent în cadrul familiei, nu interacționează sub aspect psihologic decât în mică măsură cu ceilalți membrii; familii monoparentale în care legăturile sunt păstrate numai cu copiii, părinții evitând relațiile dintre ei (cum este cazul cuplurilor care s-au despărțit, au divorțat, dar își manifestă grija față de copiii comuni); familii monoparentale prin absența fizică a unuia dintre părinți, care este pentru o perioadă lungă de timp plecat din localitate, spitalizat, deținut etc.; familia monoparentală datorată decesului unuia dintre părinți; familia monoparentală propriu-zisă, rezultată în urma divorțului” (apud Ștefan, 2001). În această clasificare a familiilor monoparentale, se poate încadra în a treia categorie situația problemei studiate în aceste rânduri. Nu se precizează mai clar ce se înțelege prin perioadă „lungă” de timp, dacă această perioadă are vreo relativitate în raport, să zicem, de vârsta copiilor rămași, de contactul sau lipsa acestuia cu membrii familiei rămase acasă în perioada „lungă” de migrație. Autorii canadieni nu precizează nici ce se întâmplă cu familia în care soțul/soția revine după o perioadă. Familia reunită mai este considerată familie nucleară? Dar familie intactă?

Dacă sunt rezerve în definirea unui termen „sui generis” în raport cu monoparentalitatea care să descrie situația creată prin plecarea unui părinte la muncă în străinătate, ar fi de dorit studierea unor comportamente și particularități care să definească mai bine situația creată.

P.A. Gongla și E.H. Thompson (apud Preda, 1999) au alcătuit o tipologie a familiilor monoparentale și biparentale pe baza dimensiunilor specifice ale unei familii: structurală (referitor numărul și calitatea familiilor în cadrul structurii relației de rudenie), interactivă (referitor la procesele de comunicare și contact între membri) și psihologică (include particularitățile fiecărui membru dar și sentimentul atașamentului și identității comune). În acord cu tema cercetată, situația familiilor cu un părinte migrant se poate încadra în tipul B.

Într-un studiu finanțat din fonduri structurale europene ce face referiri la lucrări mai recente precum cele propuse de Moreno-Fontes Chammartin (2008) sau LeClere și McLaughlin (1997) privind situația familiilor monoparentale se precizează că o cauză care duce la apariția familiilor monoparentale este migrația unuia dintre soți și stabilirea sa pe o perioadă nedeterminată în afara granițelor, fără intenții de reîntoarcere în cadrul familial deja creat. Deci nu sunt considerate „de la sine” familii monoparentale cele în care un soț migrează, ci acelea în care migrația este necunoscută în timp și conduce la separare totală în familie. Studiul, sub influența literaturii precizate mai sus, aduce o perspectivă mai complexă, analizând cazurile de migrație la nivel de familie subliniind că adesea, motivația indivizilor pentru migrație nu este reprezentată de atingerea unor obiective personale, cât de necesitatea îmbunătățirii condițiilor de trai la nivel de familie. Astfel, deși migrația este individuală, atât motivația cât și consecințele și implicațiile acestui proces, se regăsesc la nivel de unitate familială (ANOFRM, 2013).

Problematica abandonului

În unele studii apare terminologia de “abandon temporar”. Abandonul, care are, pe lângă aspectele psiho-sociale implicate și multiple rezonanțe psihiatrice, poate fi definit ca „o modificare de durată a unor legături cu puternică semnificație afectivă, pe care subiectul le-a stabilit anterior” (Florescu, 1999). Vorbind de abandon, trebuie luată în considerație și adaptarea copiilor la situația nou apărută în viața lor. Separarea copiilor de unul sau de ambii părinți prin plecarea la muncă în străinătate pe o perioadă variabilă de timp generează trăirea sentimentului de abandon, cu repercusiuni asupra personalității copiilor. În funcție de durata absenței, se pot înregistra o serie de probleme legate de asigurarea nevoilor specifice ale copilului, precum și riscul apariției unor deficite intelectuale și/sau a unor tulburări emoționale și comportamentale (Luca, 2007). Într-un studiu realizat de Asociația Alternative Sociale, „Singur Acasă”, 2007 (studiu realizat în cadrul proiectului „Home Alone”; coordonator cercetare Dr. Gabriela Irimiescu) se afirmă că plecarea părinților are efecte negative asupra copiilor: aceștia trăiesc sentimentul de abandon. Dar oare se poate vorbi în realitate de un abandon? Dacă ar fi să definim mai exact acest tip de abandon, poate terminologia folosită ar fi mai degrabă „abandon parțial”, ceea ce duce la o contradicție de termeni.

Odată cu proiectul Daphe, finanțat de UE, au fost „oficializate” în vocabularul științific european două tipuri de abandon: unul deschis și altul secret.  Abandonul deschis a fost definit ca părăsirea cu bună știință a copilului de către părintele său, părinte a cărui identitate este cunoscută și care respinge în mod voit răspunderea părintească. De asemenea, niciun alt membru al familiei nu poate sau nu vrea sa își asume răspunderea de a avea grijă de copil. Abandonul secret este cel în care părăsirea copilului se face în secret de către părintele său, acesta nu poate fi identificat și deci respinge în mod voit și anonim răspunderea părintească (DAPHNE, 2011).

Într-un chestionar UNICEF din 2005 adresat instituțiilor de protecție a copilului din Republica Moldova se utilizează de asemenea terminologia de „copii abandonați temporar”, dar este pus în legătură cu fenomenul copiilor plasați temporar de părinții lor ce domiciliază în Republica Moldova.

Dezintegrarea familiei

Însă tot în Republica Moldova, ca o preluare din studiile rusești, în special, se folosește terminologia „familie temporar dezintegrată”. Prin termenul „familie temporar dezintegrată” se are în vedere familia în care unul sau ambii părinți sunt plecați peste hotarele țării pe termen lung, adică mai mult de 6 luni (Paladi, 2005).

Definiția subliniază, pe de o parte, aspectul temporar al situației, fiind reglementată și limita minimă a plecării: 6 luni. Autorul nu precizează pe baza căror studii a fixat această limită. Deficiențele în stabilirea unui astfel de termen sunt multiple: un copil de 3 luni va resimți diferit o absență a unui părinte față de un copil de 6 ani; apar diferențe majore în cazul în care în acest interval minim este menținut sau nu un contact cu persoana/persoanele plecate (prin intermediul telefoanelor, Internetului sau a corespondenței poștale). Într-o publicație a Centrului Național de Prevenire a Abuzului față de Copii se face chiar o lărgire a ariei de cuprindere a termenului de “familie temporar dezintegrată”, înțelegându-se orice familie divorțată sau în situație de divorț, familie în care un soț e în detenție sau decedat, familie în care cineva din soți e plecat pe un termen lung din familie (IMPACT, 2005). Definiția aceasta se apropie mult de cea a definirii familiei monoparentale.

Familie intactă și nu prea

Un alt termen adus în discuție este cel de „familie non-intactă”. Termenul aduce prin definire un raport antagonic cu cel de familie intactă (nucleară). În literatura de specialitate se afirmă că „Familia nucleară (sau simplă) este unitatea compusă dintr-o pereche maritală (soț, soție) și copiii dependenți de ei, care locuiesc și gospodăresc împreună.” (Gheorghiu, 2012). Acest tip de familie este considerat de unii cercetători familiei intacta, semnificând faptul ca familia nu a trecut prin divorț, separare sau moarte a unui membru (Pescaru, 2004). Însă chiar și terminologia de familie intactă este pusă sub semnul întrebării iar definirea ei suportă schimbări. Realitatea zilelor noastre arată că sunt multe cupluri care locuiesc împreună o perioadă, pot da naștere unor copii și abia apoi se căsătoresc „legal” sau nu. Pe de altă parte, mișcările de recunoaștere a drepturilor homosexualilor au determinat reevaluarea unor concepte, inclusiv negarea cuvântului „doi” în definirea familiei. Spre exemplu, în premieră pentru provincia canadiană British Columbia, o fetiță în vârstă de trei luni născută la Vancouver va avea trei persoane trecute la capitolul „părinți” din certificatul de naștere: tatăl biologic și un cuplu de lesbiene. Astfel, căutându-se utilizarea unor termeni „political correctness” se folosește definiția: „Familia intactă este familia nucleară în care membrii au rămas constant, în absența unui divorț sau a altui factor de dezbinare” (The Oxford Pocket Dictionary of Current English, 2009) Pe de altă parte, din punct de vedere structural și funcțional (Askan, 2004), lucrurile pot fi diferite: o familie poate fi intactă ca și structură („în acte” sunt căsătoriți, locuiesc fizic împreună) dar, în realitate, lucrurile nu „funcționează” – fiecare are viața personală, se ocupă sau nu ambii părinți de educația copiilor, implicarea în viața de familie a unui părinte poate fi minimă sau inexistentă.

Termenul de familie „non-intactă” sau în unele versiuni „neintactă” (vezi traducerea studiului IAV, 2007) este puțin folosit în literatura de specialitate din România, dar este mult mai „uzitat” în literatura științifică străină, în special în cea anglo-saxonă și hispanică (Finlay, 2014).

Această terminologie, de familie (gospodărie) „non-intactă” este folosită și în legătură cu familiile rezultate în urma migrației. Spre exemplu, într-un studiu privind migrația familiilor hispanice din New York City, gospodăriile au fost clasificate ca "intacte" în cazul în care toți membrii au părăsit New York City până în 1980. O gospodărie "non-intactă " este denumită cea în care unul sau mai mulți membri au rămas în New York City sau au mers în altă parte. (Mann, 1988) Într-un studiu privind migrația în China, efectuat pe 3354 copiii, se face precizarea că nu au fost studiate familiile non-intacte provenite dintr-un divorț, deces sau alte motive, ci doar acele familii non-intacte în care unul sau ambii părinți au plecat la lucru în străinătate. (Qiang, 2013)

Cu toate că termenul este consacrat în legătură cu migrația, folosirea sintagmei „familie non-intactă” are câteva dezavantaje. În primul rând, așa cum preciza studiul antemenționat, aria de cuprindere a denumirii de „familie non-intactă” este mult mai largă (lucru menționat și în legătură cu familia monoparentală), intrând în această clasificare și familii care au suferit divorțul, decesul, dispariția unui părinte etc. În al doilea rând, lipsește în această definire a familiei referire la noțiunea de timp, având în vedere faptul că mulți din părinții migranți se reîntorc, după o vreme, în sânul familiei sau își reîntregesc familia în țara în care au plecat la muncă. Ar fi deci mai aproape de realitate terminologia „familie temporar non-intactă”, sintagmă inexistentă în literatura de specialitate.

Transnaționalitatea și migrația

La final este adus în discuție și terminologia de „familie transnațională”. Conceptul de „transnaționalism” derivă din sociologia migrației și poate fi definit ca fiind „procesul prin care oamenii stabilesc și mențin relații socioculturale care transcend granițele sociopolitice” (Schiller, 1992). O familie este transnațională dacă părinții sunt căsătoriți însă membrii familiei sunt separați unii de alții datorită plecării la muncă în străinătate.

Unii autori (Bryceson, Vuorela, 2002) definesc familiile transnaționale ca familii care trăiesc o parte sau cea mai mare parte din timp separat unii de alții, și totuși țin laolaltă și creează ceva ce poate fi văzut ca sentimentul de bunăstare colectivă sau unitate, anume „familiaritatea” (family-hood) chiar traversând granițele naționale. Aceste familii, prin legăturile emoționale și financiare pe care le întrețin, pe de altă parte, prin mijloacele moderne de comunicații ce le ajută să nu se piardă între două lumi, reușesc să își construiască un spațiu social care le permite să stea în unitate (Herrera, 2001). Există dezbateri care au în vedere relația dintre transnaționalism și globalizare, precum și în ce măsură definește transnaționalismul procese noi de migrație care diferă față de migrațiile precedente. Dinamica actuală a practicilor transnaționale se datorează schimbărilor în tehnologia informației și în transporturi, care fac posibile comunicarea și mobilitatea facilă și ieftină între țările de destinație și cele de origine (Anghel, 2008). Termenul de „familie transnațională” (trans = dincolo, peste) este mai adecvat și dacă avem în vedere alți termeni ce ar fi putut fi folosiți, cum ar fi cel de „familie internațională” (termen care, pe lângă faptul că este denumirea unei mișcări religioase pornite în 1968, în California, poate crea confuzii în ceea ce privește naționalitatea membrilor familiei). Un aspect ce lipsește acestei terminologii este factorul „timp”, de aceea mai corect ar fi să numim, din acest punct de vedere, acele familii în care unul din părinți a plecat ca fiind „familii temporar transnaționale”. Dar fiindcă nu există familii permanent transnaționale, decât la nivel ideatic, aspectul temporar nu ar trebui neapărat precizat în terminologie, cât mai ales cuantificat, fiindcă nu e același lucra ca un tată să fie plecat 6 luni din familie sau 3 ani. Un al doilea element ce trebuie avut în vedere este că familiile transnaționale rezultate în urma migrației sunt doar o parte dintr-o masă mai mare a familiilor în care membrii sunt în țări diferite. Spre exemplu, familiile militarilor implicați în operațiuni speciale NATO (cum au fost și sunt în România) sunt tot familii transnaționale ca și familiile în care bunica merge să aibă grijă de nepoții din străinătate iar bunicul rămâne în țară să aibă grijă de gospodărie.

Studiile care au ca scop cercetarea directă a familiilor transnaționale delimitează și alte subdomenii ale acestei tematici. Există studii care cercetează aspecte privind maternitatea transnațională (Hondagneu-Sotelo și Avila, 1997; Erel, 2002, Larg, 2005, Parreňas, 2001, 2005; Raijman et al., 2003), altele cercetează copilăria transnațională (Pribilsky, 2004) (Orellana et al, 2001, Dreby, 2007) sau paternitatea transnațională (Pribilsky, 2004). Pribilsky, 2004 sau Sørensen, 2005 au cercetat problematica relaționării în cuplul transnațional. (apud. Foamete-Ducu, 2011).

Din perspectiva cursului vieții, se propun mai multe tipuri de familii transnaționale, în funcție de vârsta migranților (Baldassar, 2013). Un caz este cel al cuplurilor tinere, care formează o familie transnațională înainte de a fi părinți, caz care e diferit de cel al părinților singuri, care au o familie fără a intenționa să aibă copii sau de cazul unei familii post-divorț, chiar dacă sunt tot tineri. Motivația în cazul cuplurilor tinere, fără copii, este în legătură cu realizarea „visului”, și nu e doar pentru a-și îmbunătăți condițiile de trai familial, ci și cu scopul de a procura niște bani fie pentru deschiderea unei afaceri, fie, mai ales, pentru asigurarea condițiilor viitoare pentru activitatea lor ca părinți (Bolzman, 2007). În cazul unei familii adulte, care are deja copii mari, adulți, motivația plecării poate îmbrăca aspecte simultane: nevoile copiilor adolescenți sau tineri, nevoile părinților în vârstă sau în legătură cu nepoții sau viitorii nepoți.

O altă clasificare a familiilor transnaționale este dată de factorul genului implicat în migrației. Studiile arată că există o diferență importantă dacă avem de a face cu plecarea mamei/soției în străinătate sau a tatălui/soțului. Plecarea mamei este resimțită mult mai dureros de  copii decât plecarea tatălui, ceea ce se explică prin legătura spirituală specială dintre copil și mamă, inclusiv în cazul băieților (Cheianu-Andrei, 2011). Datele colectate indică asupra faptului că acei copii a căror mamă este plecată peste hotare, sunt mai închiși, mai nostalgici, cu greu își stăpânesc lacrimile, comparativ cu situațiile în care tatăl este plecat. Această situație este cauzată atât de  lipsa pilonului emoțional din cadrul familiei, cât și de multitudinea de sarcini care cad pe umerii copiilor (situație caracteristică mai ales fetelor) în urma plecării mamei.

Un aspect aparte al problemei este dat de dispersia spațială și interdependența relațională, fiind considerate ca fiind cele două dimensiuni primare ale familiei transnaționale (Laaroussi, 2010). În funcții de aceste două dimensiuni, se pot face și alte clasificări.

De aceea, propun adoptarea și în literatura de specialitate românească a termenului de „familie transnațională”, cu următoarele tipologii:

în funcție de gen: familie transnațională feminină (atunci când mama este plecată), familie transnațională masculină (când tata este plecat);

în funcție de vârsta migranților: familii transnaționale tinere, familii transnaționale adulte, familii transnaționale vârstnice;

în funcție de existența copiilor: familii transnaționale fără copii sau cu unul, doi sau mai mulți copii;

în funcție de distanța geografică a migrantului: familie transnațională apropiată sau depărtată;

în funcție de relațiile existente în timpul migrației unui membru: familii transnaționale cu grad ridicat de relaționare (cei care vorbesc aproape zilnic pe Internet sau la telefon), cu grad mediu sau scăzut de relaționare;

în funcție de timpul în care are loc separarea în țări diferite a membrilor familiei: familii transnaționale de scurtă durată (aici am putea lua reperul de 6 luni propus de unii sociologi menționați anterior), de durată medie și de lungă durată;

în funcție de motivul pentru care are loc aspectul transnațional ar putea fi: familie transnațională migrantă (cazul avut în studiu), familie transnațională în interes de serviciu (cazul militarilor NATO, conducători de filiale, sucursale de multinaționale, sportivi legitimați la diferite cluburi în străinătate etc.), familie transnațională pentru studii (universitare, postuniversitare, formări, specializări) etc.

Alte clasificări ce ar putea fi făcute (cu ar fi: familii transnaționale poligame sau monogame, familii transnaționale heterosexuale sau homosexuale etc.) nu au legătură cu realitatea românească actuală.

Important însă este ca fiecare din acești termeni să fie folosit în contextul corect și în cazul corect, în dinamica evoluției familiale.

Indicele de transnaționalitate

În studierea companiilor multinaționale s-a propus indicele de transnaționalitate, pentru că există firme extravertite (cu indicele peste 80%) sau introvertite (sub 30%). Oare de ce nu am avea acest indice și în cazul familiilor transnaționale? În stabilirea indicelui, din punct de vedere economic, sunt avute mai mulți indicatori. (Ivan, Iacovoium, 2008, p.78) Care ar fi însă indicatorii avuți în vedere în cazul familiilor?

Un prim aspect al problemei este dat de feminizarea migrației. Conform estimărilor fundației SOROS, 34% (prin extrapolare, la nivelul țării, aproximativ 12.000) din copiii cu ambii părinți plecați în străinătate trăiesc în grija altor persoane cel puțin doi ani, iar 54% (respectiv 19.000) de mai puțin de un an. Cei mai mulți din acești copii rămân în grija familiei extinse, în special a bunicilor (UNICEF România, 2008, p.45), dar este de remarcat că și în cazul plecării mamei, doar 54% din copii rămân în grija tatălui, copiii rămânând în grija bunicilor sau a altor rude și prieteni. În ceea ce privește efectul plecării părinților asupra sănătății psihice ni se spune că „copiii cu ambii părinți plecați sau doar cu mama plecată au raportat în mai mare măsură prezența frecventă a unor sentimente de deprimare” (Toth și Toth, 2007: p.24), deci absența mamei creează mai multe probleme decât cea a tatălui.

Mamele migrante din timpul acesta păstrează intimitatea familială „virtuală”, comunicând regulat cu cei de acasă (zilnic cel mai des, până la săptămânal cel mai rar) (Parreñas, 2005b, Wilding, 2006; Vertovec, 2004, 2006, 2009). Astfel, femeile migrante atribuie sarcini de la distanță, verifică îndeplinirea lor și oferă recompense, cea mai mare parte fiind materiale. De câțiva ani, Internetul este cel mai utilizat în această comunicare, mai ales că România se află în topul țărilor, în ce privește viteza de internet și tarifele reduse. Dincolo de comunicarea regulată care devine ca un ritual în familie – oră exactă și / sau de zile pentru comunicare – și telefonul mobil este un accesoriu obligatoriu al celor de acasă și a femeilor migrante.

Studiul comunicării mediate de calculator în general și a celei realizate prin Internet, în special, este un domeniu de frontieră ca linie de studiu recunoscută în domeniul comunicării. (Urs, 2011, p.16). Inițial, atât timp cât încă Internetul nu era utilizat în masă, comunicarea mediată de calculator a fost văzută ca o simplă comunicare interpersonală (Morris, Ogan, 1996, p.42), fără a lua în considerare idiosincraziile noului mediu. Avântul tehnologic dar și penetrarea Internetul în toate țările la un nivel de neconceput în anii 90, a făcut ca Internetul să fie azi văzut ca o utilitate de bază, doar că, de cele mai multe ori, ea vine „la pachet”: fie împreună cu cablul, cu factura la telefonie mobilă sau, pur și simplu, gratis (în zonele free din diferite localități).

Comunicarea mediată de calculator are, în plus, mai multe atribute ce pot deveni importante. În primul rând, evoluțiile tehnologice moderne ar trebui să rescrie denumirea acestui tip de comunicare. Se numește comunicare mediată de calculator, dar calculatoarele sunt de multe tipuri (desktop, laptop), apoi există tablete cu funcții similare (mai ales în ceea ce privește comunicarea), smartphon-urile sunt și ele tot mai sofisticate, preluând funcționalitățile calculatoarelor, există e-reader, ochelari digitali, televizoare inteligente, computere de bord ultrasofisticate și cine știe ce se va mai inventa. De aceea, în acest context, termenul de calculator are puțin de-a face cu definiția acceptată (aceea de computer personal), ci reprezintă dispozitivul electronic care oferă o platformă sistemului de operare și aplicațiilor software necesare pentru realizarea transmisiunilor în rețea.

În al doilea rând, lasă „urme” ce pot fi vizibile de alte persoane „interesate” de depistarea lor (nu doar de serviciile secrete, ci de orice persoană pricepută), cum ar fi history (la Messenger sau Skype), stocarea discuțiilor pe forumuri, bloguri sau păstrarea mesajelor neșterse de la crearea mail-ului. Rețelele de comunicare sunt și mai puțin „intime”.

O a treia caracteristică este că această comunicare, în acest timp, este cea mai ieftină. Conversațiile transfrontaliere nu sunt limitate de costuri adiționale. Dacă anumite conexiuni în perioada de început (gen dial-up) erau limitate ca și trafic, acum în România majoritatea rețelelor fixe au Internet nelimitat. Rețelele mobile încă mai au restricții de trafic, dar nici ele nu vor mai ținea mult.

Nu se poate ignora un alt aspect care nu a mai existat în istoria omenirii până acum: crearea unei comunități în afara unui areal geografic, de unde și termenul de comunitate virtuală. Prin comunitatea virtuală înțelegem acea grupare de oameni care inter-relaționează reciproc prin intermediul sistemelor de informare și comunicare, realizând schimburi simbolic valorice, în anumite domenii de interes, ce ele-însele construiesc și mențin astfel de apartenențe. Modul de comunicare și precum și conținuturile adiacente coagulează, întrețin și dau consistență mediului formator astfel născut. Acest tip de comunitate se definește prin cooperarea și schimbul permanent de informații. Avem de a face cu o comunitate epistemică, ce structurează o noosferă, scop și referențial al întemeierii ei.(Cucoș, 2010, p.120).

Un aspect ce ține de transnaționalitate, pe care Parrenas (2001) îl analizează este impactul emoțional al distanței și modalitățile de gestionare, dar aici se include și perspectiva copiilor. Aceștia sunt în conflict cu părinții pe trei planuri: copiii nu sunt de acord că bunurile materiale ar înlocui dragostea, au impresia că părinții nu sunt conștienți de eforturile depuse de ei pentru a menține integritatea familiei și le reproșează mamelor vizitele prea rare (petrec împreună cam două luni la patru ani). Unii copii prețuiesc apropierea de mama lor mai mult decât beneficiile materiale, și le privesc ca excluzându-se reciproc.

În ce privește rezultatele școlare, Toth și Toth (2007) arată că mai mult de 80% dintre copii vorbesc cu părinții plecați cel puțin săptămânal, despre rezultatele școlare ale copiilor, relațiile intrafamiliale și diverse dorințe ale copiilor. Mai mult de 70% dintre copiii care au părinți plecați la muncă descriu relația lor cu părinții ca fiind foarte bună însă plecarea unui părinte este asociată cu o relație de calitate mai slabă cu părintele rămas. Mai multe cercetări au arătat că plecarea părinților la muncă are efecte negative asupra notelor copiilor (Bădescu, Stoian și Tănase, 2009; Tufiș, 2007)

P.A. Gongla și E.H. Thompson (Apud Preda M., 1999) au alcătuit o tipologie a familiilor monoparentale și biparentale pe baza dimensiunilor specifice ale unei familii: structurală (referitor numărul și calitatea familiilor în cadrul structurii relației de rudenie), interactivă (referitor la procesele de comunicare și contact între membri) și psihologică (include particularitățile fiecărui membru dar și sentimentul atașamentului și identității comune). În această tipologie, interacțiunea dintre membrii familiei are un rol determinant, fie că vorbim de familie monoparentală sau biparentală, interacțiune ce poate avea un rol foarte important în determinarea transnaționalității.

De asemenea, un indicator care multă vreme nu a fost preocuparea teoriile migrației internaționale este cel asupra relațiilor de gen. Femeile au fost implicit considerate dependente de bărbați în procesele de migrație. În ultimii ani, genul a penetrat discuțiile despre migrație, iar femeile au început să fie analizate ca principali protagoniști. Declinul conceptelor de 'comunitate' sau 'grup social', cât și reconfigurări globale ale proceselor de producție și consum au lăsat loc abordărilor situaționale ale migrației, în strânsă legătură cu abilitatea femeilor sau a bărbaților de a-și menține propriile proiecte de migrație. Femeile migrante sunt considerate din ce în ce mai active în susținerea financiară a familiilor lor prin remitențe sau ca agenți ai schimbărilor sociale în comunitățile de origine sau destinație. În plus, migrația femeilor și rolul principal pe care acestea le joacă în procesele de migrație permit o examinare critică a transformărilor familiei.

Aceste atribute ale familiei transnaționale se pot constitui în indicatori ce pot fi avuți în vedere în stabilirea indicelui de transnaționalitate. Propunerea mea este:

indicatorul interdependență relațională: relație zilnică prin Internet sau telefon (5%), relație la două-trei zile (10%), relație săptămânală (15%), relație lunară (20%), relație sporadică, la distanțe de luni de zile (25%);

indicatorul gen să aducă un plus de 5% în cazul în care persoana plecată este mama;

indicatorul vârsta copiilor: de la 18 ani în jos, câte 2% se adaugă pentru fiecare an;

indicatorul rezultate școlare: câte 5% pentru fiecare medie sub cele obținute când părintele era în țară;

indicatorul implicare în luarea deciziilor familiale și în viața familiei: foarte mult (5%), mult (10%), potrivit (15%), puțin (20%) sau deloc (25); acest ultim procent arată, practic, absența din cadrul familiei din punct de vedere psihologic;

indicatorul „timp”: 5% pentru cazul în care reîntregirea familiei se face în maxim 6 luni, 10% pentru timp de întregire între 6-12 luni, 15% pentru revenirea migrantului într-un interval de timp de peste 1 an.

Toți acești indicatori ar trebui dublați în cazul în care ambii părinți sunt plecați în străinătate.