Familia, Factor Fundamental In Satisfacerea Nevoilor Si Evolutia Copilului

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. FAMILIA, FACTOR FUNDAMENTAL ÎN SATISFACEREA NEVOILOR SI EVOLUȚIA COPILULUI

Noțiuni introductive despre familie

Funțiile familiei

CAPITOLUL II. PROBLEMATICA SEPARARII COPILULUI DE FAMILIE

2.1. Cauzele apariției fenomenului

2.2. Tipologia familiilor cu risc de separare a copilului de părinți

2.2.1. Famila săracă, având un nivel de trai scăzut

2.2.2. Familia imorală, lipsită de valori etice

2.2.3. Familia monoparentală

2.2.4. Familia conflictuală

2.2.5. Familia de adolescenți

2.2.6. Familia cu membrii dependenți , alcoolici

CAPITOLUL III. COPILUL AFLAT ÎN SISTEMUL DE PROTECȚIE

3.1. Drepturile copilului

3.2. Protecția copilului

3.3. Măsurile de protecție de tip familial

3.3.1.Menținerea copilului în familia de origine

3.3.2. Plasamentul familial

3.3.3. Supravegherea specializată

3.3.4. Asistența Maternală

Capitolul IV. Aplicarea managementului de caz În cadrul DGASPC IaȘi

4.1. Prezentarea Serviciului Management de Caz

4.1.1. Înființarea, organizarea și structura Serviciului Management de Caz

4.1.2. Definiție. Caracteristicile managementului de caz

4.1.3. Activități generale ale Serviciului Management de Caz

4.1.4. Beneficiarii Serviciului Management de Caz

4.1.5. Funcțiile Serviciului Management de Caz

4.1.6 Etapele managementului de caz

4.1.7. Misiunea Serviciului Management de Caz

4.1.8. Obiectivele Serviciului Management de Caz

4.1.9. Responsabilitățile principale ale managerului de caz

4.1.10. Parteneri și colaboratori

4.2. Managementul de caz pentru copii în asistență maternală

4.2.1.Descrierea Compartimentului Copil în Asistență Maternală

4.2.2.Responsabilități specifice managerului de caz din Compartimentului Copil în Asistență Maternală

4.2.3.Proceduri specifice managerului de caz din Compartimentul Copil în Asistență Maternală

4.2.34.Puncte tari și puncte slabe ale managementului de caz

CONCLUZII

ABREVIERI

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

In orice societate, familia reprezintă “o formă de comunitate umană, alcătuită din cel puțin doi indivizi, uniți prin legături de căsătorie și/sau paterne, realizând, mai mult sau mai puțin, latura biologică și cea psihosocială”(.I., Mitrofan, C., Ciupercă, 1997, p..141).

In familie se cristalizează un stil caracterisic de viață pe baza raporturilor biologice, economice, juridice morale, educaționale. Stilul de viață generază un climat ce reflectă concepțiile de viață ale membrilor familiei și este determinat de modul în care s-a realizat căsătoria, calitatea conduitelor de parteneriate și a rolurilor conjugale, gradul de cultură și de afinitate spirituală, atitudinea față de educația copiilor, relațiile intra și intergeneraționale, condițiile materiale (E., Macavei, 1989, p. 90 ).

Fiecare familie dezvoltă o structură proprie a repartizării responsabilităților devenind un agent de socializare prin intermedioul căruia membrii familiei își interiorizează norme și valori, preiau roluri și dezvoltă abilități de rezolvare a problemelor. Specifice oricărui sistem sunt nu numai limita interioară și exterioară care departajează elementele componente unele față de celelalte, dar și conflictul. Acesta poate fi considerat ca o manifestare a emoțiilor acumulate.

Copilul poate fi expus, cu sau fără protecție, acestor conflicte care devin surse de dificultăți familiale și motivații pentru protecția socială (M., Spânu, 1998, p. 10 ).

Copiii, proveniți din familiile problemă și pentru care s-a instituit o măsură de protecție, constituie o categorie a populației cu o poziție evident dezavantajată față de copiii normali; aceasta fiind ca una din problemele majore și ea poate fi soluționată numai prin efortul comun al tuturor oamenilor de bună credință din domeniile: social, afaceri, știință, cultură și nu în ultimul rând politică.

Modul în care un copil este valorizat de către o societate se reflectă în preocuparea pe care aceasta o are pentru ca drepturile sale să fie respectate și implementate în toate domeniile vieții sociale, fie ele politice ori private. Viața oricărui copil începe în momentul nașterii și adaparea la mediul exterior pântecelui mamei, mediu care se dovedește uneori primitor, alteori neatrăgător sau chiar primejdios.

Dragostea și îngrijirea necondiționate sunt privilegiul acelor copii care cresc fericiți în sânul familiilor lor. Către ceilalți copii, noi, oamenii, trebuie să ne întindem mâinile pentru a le oferi îngrijire și suport afectiv. Societatea, de-a lungul timpului, a dezvoltat un sistem alternativ de protecție, a acestor copii defavorizați, pentru a le oferi pentru un timp sau permanent o altă familie celor ce traversează dificultăți, care le pot afecta iremediabil dezvoltarea fizică și psihică, într-un cuvânt spus viitorul.

FAMILIA, FACTOR FUNDAMENTAL ÎN SATISFACEREA NEVOILOR ȘI EVOLUȚIA COPILULUI

Noțiuni introductive despre familie

Familia reprezintă pentru copil mediul cel mai adecvat creșterii și dezvoltării sale precum și locul prin care copilul pătrunde în viața umană, în societate, în cultură.

Responsabilitatea principală în creșterea și dezvoltarea copiilor revine părinților în timp ce comiunitatea locală și statul, prin intermediul diferitelor sale instituții, au datoria de a sprijini eforturile părinților sau de a intervene în situația în care aceștia nu pot sau eșuează. Grupul familial este unul dintre cele mai importante grupuri sociale, având un rol deosebit în structurarea personalității și asigurarea securității copilului, pentru o perioadă a vieții, viață reală, intensă, viața lui proprie. Familia îl apară, și, totodată, îl înzestrează pe copil cu posibilități de a stabili schimbul cu mediul.

Toate cercetările în domeniu conduc la concluzia că nici o altă instituție nu este atât de sensibilă la exprimarea trebuințelor, a slăbiciunilor sau a potențialului de dezvoltare ale copilului. În familie copilul învață să iubească și să fie iubit, este cadrul în care el își va investi resursele emoționale și va învăța să le controleze, modificându-și astfel personalitatea în dimensiunile sale fundamentale (B. Bradford, O. Chirilă, M. Popescu, N. Neguțu, M. Tobias, L. Costache, 1999, p. 32).

Rolul mamei

O dată cu evoluția societății, cu modificarea unor factori sociali, economici și tehnici care stau la originea acestei schimbări, tabloul tradițional al familiei s-a modificat profound și în special statutul femeii și echilibrul tradițional al rolurilor pe care le au acești doi părinți. Totuși mama este cea care are rolul principal.

Între copilul purtat la sân, hrănit și îngrijit încă din primele clipe de viață, și mamă se stabilește o legătură cu totul deosebită, o relație unică, mai degrabă o contopire. Mama reprezintă pentru noul născut garanția siguranței lui, centrul său de referință. Mama este pentru copil pivotul existenței și inițiatoarea pentru viață, de aceea este foarte importantă tonalitatea în care se realizează contactul cu sugarul.

Mama este prima persoană pe care o va iubi copilul și prin urmare este foarte important dacă legătura cu această persoană este relaxată, bazată pe dragoste, sau dacă etse bazată pe încordare și tensiune. Relațiile sale viitoare față de alte persone vor apărea ca un ecou al acestei prime iubiri. Mama apare ca inițiatoare pentru viață, la început pe plan emoțional și afectiv, apoi intelectual și cultural.

La disponibilitățile copilului răspund ofertele mamei. Este vorba despre o capacitate extraordinară ce îi permite mamei să se adaptze la nevoile copilului. Mama învață care sunt comportamentele adecvate prin încercări și erori, sentimentul competenței se afirmă gradual, în paralel cu iubirea maternă (I. Dombici, M. C. Ghinescu, S, Milea, P., C., Murgoci, F., Rulfi, 2002, p. 117 )

Carența maternă provoacă tulburări grave în dezvoltarea copilului, în special în ceea ce privește elaborarea personalității și în sfera inițierii pentru viața concretă. Ceea ce se desprinde ca fiind important în urma celor prezentate anterior este că separarea să nu se facă prea devreme, să fie progresivă. De asemenea, separarea să nu se extindă pe toată durata zilei, pentru ca mama să se poată dedica copilului, comunicând cu el, esențială fiind calitatea relațiilor dintre mamă și copil și timpul petrecut împreună.

Rolul tatălui

Tatăl înseamnă un partener care oferă dragoste și siguranță pentru mamă și prin aceasta indirect și pentru copil. La început, tatăl apare ca o dublură a mamei pe care o secundează și înlocuiește în anumite limite. Alături de tată, copilul manifestă sentimentul de siguranță, contactele copilului cu tatăl provocând variație în starea de contopire a lui cu mama.

In acest moment tatăl îl face pe copil să iasă din starea de nediferențiere inițială, provocând astfel primele trăsături de individualizare. El începe să capete trăsături specifice, pe măsură ce prinde consistență, considerație, importanță. De aceea, treptat el devine un personaj central. Față de acest personaj plin de prestigiu, forță, putere, copilul se raportează cu atenție, încredere și mândrie. Tatăl ocupă prin urmare o poziție importantă în sistemul de valori pe care copilul și le constituie puțin câte puțin. Se consideră că pentru copil carența paternă se traduce mai ales printr-o carență morală.

Copilul are permanent nevoie de o imagine paternă, astfel încât, în lipsa acesteia, copilul își creează un tată imaginar, căruia caută să-i semene și cu care se poate mândri.

În realizarea unui proces educativ eficient, în dezvoltarea armonioasă a copilului, trebuie însă coordonate cele două roluri ale părinților. Educația copiilor presupune înțelegerea între părinți și dragoste reciprocă (B. Bradford, O. Chirilă, M. Popescu, N. Neguțu, M. Tobias, L. Costache, 1999, p.48).

S-a observat că atât tatăl cât și mama arată comportamente asemănătoare în interacțiunile lor cu copilul. Există totuși diferențe: interacțiunea mamă-copil este centrată pe îngrijire pe când cea tată-copil pe joc (I. Dombici, M. C. Ghinescu, S, Milea, P., C., Murgoci, F., Rulfi, 2002, p.117).

Politicile de sprijinire a familiei au drept scop diminuarea stresului și a presiunilor care exercită un impact negativ asupra membrilor familiei și promovarea drepturilor copilului (M. Spânu, 1998, p.97).

Se spune adesea că tații sunt mai puțin devotați decăt mamele în îngrijirea copiilor și că e nevoie ca ei să dovedească că au competențele unui părinte, în vreme ce competența maternă este presupusă ca exixtentă dacă nu se dovedește lipsa ei. Dorința unui tată de a juca un rol activ în îngrijirea copiilor săi poate fi adesea considerată ca o amenințare a rolului central al mamei, mai degrabă decât o sursă de forță și sprijin pentru ea și pentru copii (L., Parkinson, 1993, p. 14).

Funcțiile familiei

În societatea modernă actuală structura și funcțiile familiei române au suferit o serie de modificări. În acest sens, unii sociologi consideră că familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, cuplul familie fiind mai mult interesat de satisfacerea propriilor interese și mai puțin de realizarea funcțiilor pe care societatea le atribuie instituției familiei. Se poate argumenta acesată afirmație prin prezentarea schimbărilor ce au antrenat fiecare funcție în parte.

Funcția economică – ,, prin trecerea de la familia extinsa la cea nucleară sau la alte forme atipice ale ei, s-au redimensionat componentele funcției economice, atât în ceea ce priveste producerea de bunuri, cât și administraea bugetului de venituri și cheltuieli. Astfel, familia nu mai este o unitate productivă autosuficienă, membrii ei fiind dependenți de veniturile caștigate în afara gospodariei.” (P. Iluț, 1995, p.48).

Apoi s-a modificat și componenta privind pregătirea profesională a descendenților. Transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii se întâlnește din ce în ce mai rar, iar aceasta din cauza deplasării locului de muncă al individului din interiorul familiei în eici, M. C. Ghinescu, S, Milea, P., C., Murgoci, F., Rulfi, 2002, p.117).

Politicile de sprijinire a familiei au drept scop diminuarea stresului și a presiunilor care exercită un impact negativ asupra membrilor familiei și promovarea drepturilor copilului (M. Spânu, 1998, p.97).

Se spune adesea că tații sunt mai puțin devotați decăt mamele în îngrijirea copiilor și că e nevoie ca ei să dovedească că au competențele unui părinte, în vreme ce competența maternă este presupusă ca exixtentă dacă nu se dovedește lipsa ei. Dorința unui tată de a juca un rol activ în îngrijirea copiilor săi poate fi adesea considerată ca o amenințare a rolului central al mamei, mai degrabă decât o sursă de forță și sprijin pentru ea și pentru copii (L., Parkinson, 1993, p. 14).

Funcțiile familiei

În societatea modernă actuală structura și funcțiile familiei române au suferit o serie de modificări. În acest sens, unii sociologi consideră că familia și-a pierdut mult din caracterul ei de instituție socială, cuplul familie fiind mai mult interesat de satisfacerea propriilor interese și mai puțin de realizarea funcțiilor pe care societatea le atribuie instituției familiei. Se poate argumenta acesată afirmație prin prezentarea schimbărilor ce au antrenat fiecare funcție în parte.

Funcția economică – ,, prin trecerea de la familia extinsa la cea nucleară sau la alte forme atipice ale ei, s-au redimensionat componentele funcției economice, atât în ceea ce priveste producerea de bunuri, cât și administraea bugetului de venituri și cheltuieli. Astfel, familia nu mai este o unitate productivă autosuficienă, membrii ei fiind dependenți de veniturile caștigate în afara gospodariei.” (P. Iluț, 1995, p.48).

Apoi s-a modificat și componenta privind pregătirea profesională a descendenților. Transmiterea ocupațiilor de la părinți la copii se întâlnește din ce în ce mai rar, iar aceasta din cauza deplasării locului de muncă al individului din interiorul familiei în exterior, în întreprinderi și servicii sociale.

Funcția de socializare – această funcție a fost și ea afectată de mutațiile lumii contemporane. Sistemul școlar creat a înlocuit, în mare măsură, procesul instructiv educativ din familie, înlocuire datorată atât unor cauze obiective, cât și subiective. În acest context, părinții nu mai pot asigura transmiterea de cunoștințe copiilor lor, nu le mai pot satisface nevoia de instrucție la standardul exigențelor actuale.

In altă ordine de idei, lucrând în afara familiei, ,,părinții sunt mai putin timp cu copiii, care sunt duși de la cele mai fragede vârste în instituții specializate (creșe, grădinițe). Astefel ei nu numai că nu dispun de timpul necesar realizării unei socializări firești, dar de multe ori, nici nu au conștiința acțiunilor educative” (M., Voinea, 1996, p. 62 ).

Funcția de solidaritate familială – diminuarea acestei funcții se datorează în special mobilității sociale, mobilitate ce face ca locul de muncă să difere de cel residențial. Acest lucru nu face decât să influiențeze negativ solidaritatea familiei, macinată de separarea fizică existentă între membrii familiei.

Pe de altă parte, atât relația conjugală, cât și cea parentală, au început să fie dominate de frământări și contradicții. Prima, datorită unui complex de factori (emanciparea femeii, diviziunea modernă în familie, satisfacerea legată de viața sexuală), a doua din cauza adâncirii diferențelor dintre modele actuale aparținând diferitelor generații.

Funcția sexuală și reproductivă –se acordă o importanță prea mare performanțelor sexuale. Importanța crescândă acordată performanțelor sexuale face ca indivizii să acorde o serie de comportamente ce cad, de cele mai multe ori, în cele două extreme: dorința de a poseda sau inhibiția (teama) de a nu fi destul de bun /ă în actul sexual. Aceste comportamente sunt, de regulă, vinovate de satisfacția și insatisfacția indivizilor față de relația de cuplu, de continuitatea și viabiliatea mariajului.

In privința funcției de reproducere, într-o perioadă scurtă de timp s-a trecut de la familia extinsă (din punct de vedere numeric) la cea restrânsă iar numarul copiilor doriți a scazut continuu, ajungându-se la unu-doi copii în societatea contemporană. Mai mult, se conturează tot mai clar tendința cuplurilor de a renunța la copii și de a trece la un nou mod de viață (famila axată pe adulți).

Cristian Ciupercă subliniază faptul că ,,familia românească a evoluat de-a lungul istoriei noastre ca o matrice psihosocială cu marcantă stabilitate, bazată pe principiul sincroniei și complementarității rolurilor masculine și feminine. Sistemul familial a transgresat de la o structură extinsă, multigeneratională, cu dominanță autoritară de tip patern (în cadrul căruia raportul părinți–copii erau reglate de scheme tradiționale relative rigide și de valori morale, spirituale, educative și materiale transmise prin legi nescrise) către o structură familială relativ restransă, de tip nuclear, dar având ca specific păstrarea unor raporturi semnificative, de tip satelit, ale familiei de origine, ceea ce i-a conferit un dinamism interpersonal și intergenerațional deosebit”(C. Ciupercă, 2001, p.5).

PROBLEMATICA SEPARĂRII COPILULUI DE FAMILIE

Cauzele apariției fenomenului

Adesea ne confruntăm și cu situații când părinții nu pot sau nu vor să-și asume responsabilitatea de a-și îngriji copiii. Pentru toți acești copii, separarea de familie generează o traumă profundă cu repercusiuni grave asupra dezvoltării personalitații lor. Dezvlotarea psiho-socială-afectivă a copilului este influiențată de realizarea atașamentului și a legaturii de afecțiune dintre copil și mamă. Lipsa părintilor și a unui mediu familial determină absența unor sentimente și emoții normale ale copilului, întârzieri în dezvoltarea fizică, tulburări de comportament.

Există trei elemente cu importanță majoră în cazul separării:

durata separării;

condițiile și cauzele în care a avut loc separarea;

modalități de îngrijire și dezvoltare oferite copilului la nivelul separării.

În toate societățile este de așteptat ca familiile să joace un rol important în îngrijirea membrilor sai. Totuși, în afara familiei, asistența socială servește ca vehicul primar pentru menținerea stabilității atât în legatură cu individul, cât și în legatură cu societatea în asamblu (Holt România , 2002, p. 32) .

Este bine cunoscută zicala „este mai bine să previi decât să tratezi”.

Asta înseamnă că este mult mai bine din foarte multe motive, printre care bunăstarea copilului și costurile pentru stat, să previi să se întâmple ceva negativ decât să trebuiască să faci față compromiselor. Unele se pot realiza cel mai bine prevenind situații de separare a copliilor de familiile lor decât la nivelul comunității, acolo unde aceștia trăiesc.

Responsabilitatea Legii nr.272/ 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului sunt aplicabile tuturor copiilor, indiferent unde se află, lîngă părinți sau separat de aceștia, în școală sau deja pe piața muncii, în țară sau în străinătate, cu probleme de sănătate, handicap sau comportament.

O pevenire eficientă presupune existența serviciilor de suport general pentru familii (asigurarea veniturilor minime, acces la servicii de sănătate, sprijin educațional) și capacitatea de a răspunde la diferitele nevoi individuale.

Responsabilitatea pentru prevenirea situațiilor de încalcare a drepturilor copilului se află la doua niveluri în legea privind drepturile copilului: mai întâi există măsuri generale de prevenire: scopul lor este soluționarea situațiilor de risc care afectează bunăstarea, sănătatea și educația copilului. Aceste măsuri îi implică pe toți cei care au contact cu copiii: cadre didactice, asistenți medicali, vecini. În al doilea rând, serviciile publice de asistență socială au abligația de a asigura și de a monitoriza aplicarea măsurilor de prevenire a separării coplilului de familia sa .

A abandona ceva sau pe cineva înseamnă a renunța la un bun sau un drept. Acest verb nu mai are și întelesul de a părăsi, în asistența socială aplicindu-se la categoriile de familii sau de copii. Legat de acest din urmă sens, cuvântul abadon capătă o conotație aparte, delimitând una dintre cele mai dureroase experiențe umane(I., Mitrofan, C., Ciupercă, 1997, p.23).

In literatura de specialitate există diverse explicații acordate noțiunii de abandon asupra copilului. Se observă astfel, indiferent de unghiul din care este abordată problema abandonului–psihoafectiv, social sau material-că specialiștii fac unele precizări complementare și delimitări atunci când le definesc. Aceste diferențieri se realizează în funcție de forma de manifestare a abandonului (ca stare emoțională sau ca situație concretă), în funcție de gravitatea fenomenului și de impactul pe care îl are față de cel părăsit.

Prin risc de separare se înțelege posibilitatea ca unul sau mai mulți indivizi ai unui sistem familial să fie ignorați sau neglijați – în acest caz putem vorbi de un semi–abandon și excluși din familie.

Această posibilitate este foarte probabil să se concretizeze în condițiile în care conlucrează o serie de factori care țin de natura internă a familiei respective (mod de organizare și funcționare), dar și de influiențe extrinseci familiei (nivelul socio-economic al zonei în care trăiește familia repectivă, gradul de deschidere din partea comunității.

2.2. Tipologia familiilor cu risc de separare a copilului de părinți

Riscul de separare a copilului de părinți/familie, apare mai ales în sistemele familiale carențiale. Se poate vorbi de sistem familia carențial atunci când acest sistem nu mai poate asigura coeziunea subsistemelor pe care le conține, nemaifiind satisfacute nevoile de baza ale membrilor familiei: nevoia de hrană, de protecție, de siguranță și socializare. Dacă sistemelor familiale și elementelor componente ale acestora nu li se asigură trebuințele amintite, se poate considera că în respectivele familii există probleme structurale și funcționale.

In cazul familiei cu carențe și risc de separare sunt afectate sistemele de relații reciproce, schimburile informațioanle și emoționale între subsistemele de bază: marital și parental.

Din aceasta perspectivă, separarea se manifestă ca factor de risc crescut în urmatoarele tipuri de cupluri și modele familiale:

2.2.1.Familia săracă, având un nivel de trai scăzut

2.2.2.Familia ,,imorală”, lipsită de valori etice

2.2.3. Familia monoparentală

2.2.4. Familia conflictuală

2.2.5. Familia de adolescenți

2.2.6. Familia cu membrii dependenți , alcoolici

2.2.1. Famila săracă, având un nivel de trai scăzut

La o primă analiză atunci când vorbim de familiile cu risc de abandon se deduce implicit că o parte, dacă nu toate relațiile familiale, sunt afectate și alterate. Principala cauză care duce la apariția unei situații de abandon și la alterarea sistemelor dintr-o familie este sărăcia. Degradarea factorului economic are cea mai mare influiență în dezechilibrul familiei.

Când analizăm familia săracă drept mediu în care este foarte posibil să se producă abandonul, trebuie evaluată starea de deteriorare a sistemelor familiale și să avem în vedere următorii indicatori: venitul, condițiile de locuit, starea de sănătate fizică a membrilor familiei (uneori și starea de sănătate mintală), posibilitățile de asigurare a necesităților primare.

Sub raportul veniturilor experiența practică arată că familia care riscă să își abandoneze copiii sau să fie părăsită de câtre unul din membri (soț sau soție) prezintă bugete excesiv de mici, care fac practic imposibilă supraviețuirea la un nivel minim de subzistentă.

Așadar, lipsa veniturilor, lipsa unui loc de muncă constant și remunerate în mod corespunzator pun în pericol stabilitatea, structura și funcționalitatea unui sistem familial. In asemenea condiții precare, sub influiența stresului generat de neajunsuri devine tot mai pertinentă posibilitatea ca unul dintre soți/parteneri să se sustragă îndatoririlor și să părăsească mediul familial sau o altă situație, familia însăși să simtă constrângerea de a-și abandona unul dintre copi, uneori chiar mai mulți.

O altă problemă la fel de importantă ca și veniturile foarte mici ale familiei amenințate de abandon, este aceea a lipsei unei locuințe. Un sistem familial care nu dispune de un spațiu locativ propriu, în care să se poate desfășura în parametrii autogospodăririi, evoluției fizice a subsistemelor integrate, are mari șanse de a suferi blocaje funcționale și în situații extreme, de a fi afectate de abandon.

A treia dimensiune de care trebuie să țunem cont este cea legată de starea de sănătate și rezistență fizică a membrilor unei familii. În situațiile de sărăcie acută, familia se află în imposibilitatea de a procura medicamentele, de a acoperi costurile ridicate de spitalizare sau altă formă de îngrijire a membrilor bolnavi.

Sumarizând aspectele legate de sărăcia familiei cu risc de abandon, înțelegem că lipsa veniturilor, șomajul, lipsa unei locuințe și gradul de periculozitate fizică la care sunt expuse astfel de sisteme familiale fac practic imposibilă asigurarea necesităților primare legate de creșterea copiilor, hrănirea acestora, securitatea fizică și psihică.

Mai trebuie spus că în foarte multe familii cu risc de abandon se întâlnește pe lângă influiența dimensiunilor descrise–venit scăzut, lipsa locuinței, starea de sănătate precară, neasigurarea corespunzătoare a veniturilor primare-și cea a altor carențe de ordin intrisec: nivel de instruire scăzut al membrilor familiei, lipsa unei calificări profesionale, influiențe și clișee provenite din familiile de origine ale partenerilor (de exemplu, perpetuarea modelului femeii ca soție casnică).

Familia ,,imorală” lipsită de valori etice

În categoria sistemelor familiale care prezintă risc crescut de abandon se integrează familia cu disfuncții majore sub aspecte educaționale, ale valorilor și componentelor membrilor ei. Numim acest tip: familie imorală, lipsită de valori etice.

Trebuie specificat că lipsa concordanțelor morale apare ca simptom al unor veritabile crize familaile de natură psihologică.

Prima situație care conduce spre imoralitate și decădere apare în contextul dezinstuționalizării și denuclearizării familiei. Este vorba de o patologizare psihosocială a relațiilor dintre soți, parteneri și dintre părinți și copii. Din cauza unor cauze intrapsihice–imaturitate sau labilitate afectivă, dependență emoțională-și interpersonale–graba de a închega o familie, percepția eronată a celuilalt–asistăm la prefaceri ale structurilor feminine și masculine, la distorsiuni sau amputări ale exercitării rolurilor familiei, la evaziuni, neglijare sau abandon de roluri.

O a doua situație cu tendințe spre decădere și imoralitate se conturează în cazurile de”neautenticitate a relațiilor familiale” (I., Mitrofan, C., Ciupercă, 1997, p.29).

Adulterul, infidelitatea, disfuncțiile sexual-afective, promiscuitatea devin la un moment dat consecințe ale proceselor de inadaptare și incompetență maritală.

În cazul tuturor familiilor carențiale (inclusiv cele cu risc de abandon) este vorba de o disfuncție conjugală. Subsistemele soț-soție/partener–parteneră care mijlocesc această disfuncționalitate sunt percepute ca având o poziție prioritară în interiorul microgrupului familiei. E de la sine înțeles că dacă aceste subsisteme principale nu pot asigura prin interacțiunea lor dimensiunea moral-educativă, promovând în schimb modele comportamentale anormale, uneori chiar delicvente, celelalte subsisteme și relații intersistemice vor fi afectate și vor prelua modele negative. Astfel, lipsa responsabilității părinților se va răsfrânge și se va oglindi în comportamentul iresponsabil al copiilor.

Decăderea și lipsa modelelor moral-educative ale unei familii pun sub semnul întrebării permanența, stabilitatea și evoluția subsistemelor pe care le încorporează.

Finalitățile funcționale ale unui sistem familial sunt în pericol de a nu fi realizate. Astfel, scopurile majore ale sistemului familial sunt serios afectate:

finalitatea sexual-procreativă în familiile lipsite de responsabilități moral-educative, unul sau ambii parteneri pot recurge la relații extraconjugale datorită labilității emoționale sau ca urmare a unei legături fragile, inautentice cu partenerul de viață din cadrul familiei. Copiii născuți în astefel de situații sunt mai mult “accidentali” decât doriți, existând posibilitatea de a fi neglijați sau chiar abandonați.

finalitatea educativă și morală – disfuncționalitatea conjugală conduce adesea la eșec parental. Educația și socializarea membrilor tineri ai familiei se realizează nedirijat, amoral, ea bazându-se exclusiv pe învățărea observațional-imitativă a unor comportamente de multe ori inadecvate (M., Borș, 1992, p.33)–adulter, abandon familial, etc–sau neconvenționale, promovate într-o atmosferă concesivă–cei doi soți/parteneri își tolerează unul altuia excapadele extraconjugale, trecând sub tăcere aceste inadvertențe în rolul familiei.

finalitatea administrativ-economică – în familiile cu carențe etice și educaționale, partenerii/soții se absolvă reciproc de orice responsabilitate vizavi de ceilalți membri ai familiei, manifestând obligații de natură conjugală și parentală în sensul asigurării condițiilor decente de viață, asigurarea hranei, siguranța fizică etc.

Realitatea familiei imorale trebuie surprinsă într-un context cauzal specific: situațiile anterioare determină în mare măsură natura situațiilor actuale, iar acestea la rândul lor, nefiind corectate, duc la perpetuarea modelului familial conjugal.

Andre Berge consideră că incapacitatea unor persoane de a-și asuma rolurile conjugale și parentale, tendința spre imoralitate și iresponsabilitate, trebuie căutate și explicate în contextul unor situații care țin de copilăria actualilor “soți” sau “părinți”.

“O asemenea lipsă de experiență își are deseori originea în faptul că nimeni n-a știut să joace, cândva, în preajma lor asemenea roluri” (A., Berge, 1967, p.41).

În familia lipsită de valențe educative și etice partenerii se consideră cel mai adesea prejudiciați în privința libertății personale și a manifestării propriu-zise a acestei libertăți. În încercarea lor de a-și revendica acest drept, cei mai mulți ajung la forme aberante de protest–adulter, părăsirea famileii, violență domestic etc-și, chiar la abandonul unora dintre membri–adesea copiii-care par să îngrădească sau să le împiedice libertatea și realizarea profesională.

Familia monoparentală

Famlia monoparentală este acea familie formată dintr-un singur părinte și copiii acestuia, situație care poate apărea în urma divorțului sau a abandonului familial, fie în urma decesului unui părinte, a adopției realizate de o singură persoană sau a creșterii copiilor din afara căsătoriei (, Mitrofan, 1998, p.28). Din punctul de vedere al frecvenței, cele mai multe familii monoparentale rezultă în urma divorțului.

Din perspectivă sistemică, în cazul familiei monoparentale diada soț – soție/ tată – mamă dispare. Această modificare structurală la nivelul sistemului primar afectează stabilitatea și latura funcțională atât a familiei ca întreg, cât și a subsistemelor pe care le încorporează.

Sistemul familial de tip monoparental prezintă o serie de particularități față de tipul clasic al familiei complete format din cei doi părinți și copiii lor. Aceste particularități rezultă în principal din redistribuirea tuturor funcțiilor și a responsabilităților între membrii constanți ai familiei monoparentale.

Subsistemele familial rămase trebuie să “acopere” deficitul datorat lipsei unui părinte astfel încât ele să asigure prin interrelație echilibru, normalitatea și evoluția familiei cu asemenea structură. Când în cadrul unui asemenea sistem nu pot fi atinși parametri de evoluție pentru toți membri, familia monoparentală poate risca o multitudine de situații problematice, printre care și posibilitatea de abandon.

Adesea, riscul de abandon apare în cadrul sistemului familial de tip monoparental care prezintă următoarele dimensiuni:

părinte cu mai mult de doi copii;

situație economică precară și lipsa oricărei rețele de ajuor financiar și material;

stres puternic;

incapacitatea părintelui singur de a se adapta la situație;

deteriorarea relației și a comunicării părinte – copil.

Aceste condiții pot genera stări conflictuale, situații dificile și crize de abandon în funcție de modul în care se combină, în funcție de numărul prezenței lor în cadrul unei singure familii și nu în ultimul rând în funcție de impactul pe care îl au asupra membrilor familiei. Factorii declanșatori de situații riscante afectează sistemul familial monoparental mai ales în condițiile de vulnerabilitate–fizică, psiho-afectivă și materială ridicată a părintelui rămas singur.

Dintre toate dimensiunile evidențiate, segmentul economic și cel al relaționării interfamiliale (părinte–copil) le considerăm a fi elemente cu potențial ridicat de risc pentru declanșarea abandonului și a neglijării.

Dimensiunea economică

Este cea mai vizibilă, influiențând în cea mai mare măsură viața familiei monoparentale. Costul ridicat al vieții antrenează eforturi deosebite din partea părintelui rămas cu copiii. În cazul în care numărul acestora este mai mare, iar părintele nu poate acoperi cheltuielile necesare creșterii lor din cauza șomajului sau a lipsei unei calificări profesionale, poate apărea constrângerea de a abandona unul (sau mai mulți) copii.

Particularitatea familiei monoparentale cu risc de abandon datorat insuficienței materiale rezidă însă de mai multe ori din tipul carențial de personalitate a părintelui rămas în familie–imaturitatea psihoafectivă, nivelul scăzut al responsabilității, o slabă tărie de caracter-și nu în ultimul rând din natura relațiilor cu ceilalți membri ai familiei, din trăinicia comunicării afective cu copiii.

b) Dimensiunea comunicațional-relațională

Comunicarea și modul în care relaționează părintele cu copiii se modifică foarte mult în cazul familiei monoparentale. Incoerențele și blocajele care apar între aceste două subsisteme pot genera tensiuni extreme și posibilități de abandon sau semi-abandon.

Frecvente sunt situațiile în care copiii cei mai mari devin un veritabil suport economic pentru familiile monoparentale. Ei pot primi sarcini suplimentare și nespecifice rolurilor lor. De exemplu, părintele singur, de foarte multe ori, împarte rolul parental cu primul născut; obișnuiește să-i facă confidențe, să-i mărturisească ce sentimente are, ceea ce îi consolidează copilului rolul de cofident.

În situațiile în care părintele singur atribuie copilului rolul celuilalt părinte care este absent, conflictul dintre cele două părți (părinte vs. copil) poate ajunge până la a imita conflictele maritale ale mamei cu fostul soț (care a părăsit-o sau a divorțat). Astfel de situații limită pot semnifica ruptura definitivă dintre părinte și copil sub forma neglijării fizice, a semi-abandonului prin ignorare sau chiar a abandonului afectiv și fizic (excludere din familie).

Familia monoparentală cu risc de abandon poate fi privită din perspectiva unui sistem închis, în care limitele sunt rigide, iar feed-back-ul dintre subsisteme și elemente componente ale acestora din urmă este static ori inexistent. Ca majoritatea familiilor de tip carențial care pot dezvolta numeroase situații riscante, sistemul familial monoparental cu risc de abandon se poate deplasa spre entropie și chiar dezorganizare, acestea luând aspectele neglijării și abandonului, ale alcolismului, depresiei sau vagabondajului.

2.2.4 Familia conflictuală

Conform teoriei sistemelor, orice familie împlică o serie de componente-subsisteme-care diferă unele de altele și nu pot fi niciodată perfect integrate. Sistemul are astfel nevoie de modalități specifice pentru a integra aceste subsisteme. Deosebirile dintre și între membrii familiei conduc la variate nivele de tensiune și stres. Când tensiunea și stresul se dezvoltă ca relație a două sau mai multe componente-soților/părinților sau copiilor–sistemul respectiv experimentează conflictul (Gârleanu-Șoitu,D.T., Note de curs).

Definim familia conflictuală ca fiind acel sistem în care relațiile dintre subsisteme sunt puternic perturbate, pe un fond de conflict intens și susținut, datorat incapacității familiei de a-și mobiliza resursele de coeziune și echilibrul sub acțiunea unor factori constitutivi, dar și exteriori mediului familial.

Într-o asemenea conjuctură se poate ajunge la abandon ca efect și formă de manifestare a conflictualității familiei.

După Iolanda Mitrofan, familiile conflictuale afectate de situații problematice- printre care și situația de a risca o formă de abandon-se caracterizează prin următorii parametri: „conflictualitate manifestată, intermitentă și cu tensiune crescută”. Aceste trăsături devin vizibile la nivelul subconștientului soț-soție transmițând apoi efecte negative asupra celorlalte dimensiuni familiale.

Trebuie menționat că severitatea conflictului intrasistemis crează risc de abandon în măsura în care este dublat de acțiunea facilitatoare a altor factori: consumul de alcool, incorecta administrare a bugetului familiei, izolarea socială, incongruențe de status-rol sau blocaje de comunicare.

O caracteristică importantă a familiei de tip conflictual este aceea că întreține prin modelul patologic de funcționare un set de cauze și efecte care alimentează și susțin carențialitatea sistemului familial: de exemplu consumul de alcool poate fi o cauză a violenței din familie, dar și un efect al conflictului intrafamilial nerezolvat. Mergând mai departe, abandonul familial poate fi o cauză a conflictelor părinte-copil în cazul familiei monoparentale sau un efect al neînțelegerilor multiple din cadrul sistemului familial.

Luând în considerare aceste aspecte ale familiei conflictuale, înțelegem că nevoile de bază-securitate, protecție și socializarea membrilor familiei nu vor fi atinse niciodată sau, după caz, vor fi realizate într-o manieră eronată.

Securitatea și protecția familiei

Într-un mediu stabilizat și agravat de tensiune, de suferință fizică și morală, convețuirea familiei își pierde valențele pozitive. Membrii unei astfel de familii suferă diverse traume psihice și efective pe un fond de totală insecuritate.

Lipsa de siguranță afectează în primul rând copiii, care fiind martori activi ai diverselor forme de violență verbală sau fizică sunt marcați pe plan psiho-afectiv, se plasează de partea unuia sau altuia dintre părinți; trăiesc mereu cu sentimentul terorizant că în orice clipă poate apărea o nouă situație conflictuală.

Paul Ostericht surprinde aceste aspecte în următoarea situație:”când familia nu-și îndeplinește funcția fundamentală de securitate, este inevitabil ca, într-un fel sau altul, rolul său aculturant și individualizat să se altereze în aceeași măsură. Imaginea pe care copilul și-o face despre sine va fi întotdeauna viciată de insecuritate”(Ostericht, P., 1973, p. 38.)

În unele situații conflictul intrafamilial poate atinge cote alarmante și în acest caz există pericolul neglijării sau renunțării voite la rolul de părinte, luând forma directă de abandon prin neglijare în cadrul familiei.

Modelul familial de socializare

Sistemele familiale care dezvoltă în timp conflicte interne și grave sub aspectul naturii lor–amenințări, șantaje emoționale, certuri, violența fizică și uneori sexuală – oferă și perpetuază un model social negativ.

Deficiențele de natură adaptiv-socială ale sistemului familial conflictual pot îmbrăca diverse forme: izolarea familiei de restul comunității, copii care își părăsesc familia de origine preferând varianta străzii datorită conflictualității și tensiunii familiale, abandonul familial din partea soțului/soției care încearcă să se sustragă situației tensionate.

Sub aspectul socializării, copiii din familiile conflictuale pot repeta–conform teoriei imitației-comportamentele antisociale ale părinților încercând la un moment dat să se sustragă problemelor prin diverse forme de abandon, neglijare sau părăsire.

În fiecare din situațiile menționate se întreține și se consolidează același cerc vicios de cauze și efecte care vor afecta un alt sistem familial, anume acela al viitorului adult a cărui copilărie se caracterizează prin dezechilibru, prin securitatea și inadaptabilitatea familiei de origine.

2.2.5. Familia formată de adolescenți

Familia de adolescenți reprezintă un tip particular de sistem familial al cărui specific este dat în primul rând de trei dimensiuni:

vârsta soților/părinților;

responsabilitatea/maturitatea psiho-afectivă;

autonomia economoco-financiară.

Acest tip de familie prezintă disfuncționalități datorate aspectelor negative care ar putea apărea din coroborarea celor trei dimensiuni pecifice-de exemplu, vârsta prea mică a soților la căsătorie explică în unele cazuri lipsa de responsabilitate a părinților adolescenți față de copiii lor, insuficienta maturitate psiho-emoțională conduce adesea la dependența economică și financiară a tinerelor familii față de rudele apropiate sau de prieteni.

Implicațiile sociale psihologice și materiale ale familiei de adolescenți se regăsesc în cazul multor sisteme familiale de acest gen, sub forma unor riscuri care afectează deopotrivă pe soții adolescenți, pe copiii acestora, dar și imaginea familiei ca întreg, ea însăși subordonată macrosistemului social.

O situație problemă a familiei de adolescenți este riscul de abandon. Abandonul poate apărea în acest tip de familie atunci când se produce un dezechilibru de funcționare datorat nesincronizării/nepotrivirii în acțiuni a celor trei coordonate – vârstă, maturitate, statut economic.

Adolescenții formulează idei, principii, idealuri care apar ca noi pentru restul familiei. Adesea părinții și bunicii nu acceptă valorile tinerei generații, iar tinerii se simt frustrați datorită încercărilor adulților de a le controla viața.

Aceste preziceri conduc la concluzia că este necesară o schimbare în familia cu adolescenți pentru ca aceștia să se dezvolte și să devină maturi, echilibrați din punct de vedere psihic, dar și din perspectiva adaptării sociale ( M., Spânu, 1998, p. 25).

Vârsta

Deși nu poate fi considerat un indicator perfect, vârsta medie a partenerilor la căsătorie reprezintă „un semn al riscului” (M.,Spânu, 1998, p.49 ). Sub incidența acestui indicator s-a înregistrat un număr considerabil de căsnicii prematur formate și destrămate.

În ceea ce privește copiii părinților aflați la vârsta adolescenței, se întâmplă ca mulți dintre aceștia să fie neglijați, să fie îngrijiți și educați în maniere îndoielnice și superficiale sau în cazurile grave excluși din mediul familial de origine.

În acele situații în care sarcina conduce la o căsătorie timpurie, aceasta din urmă este de obicei instabilă fiindcă asumarea rolurilor soț/soție și părinte impun în prealabil o pregătire psihologică, lucru greu de realizat de un adolescent. Datorită dificultății și complexității responsabilităților care îi revin în noul sistem familial, unul din cei doi parteneri ar putea renunța la statusul pe care îl deține în cadru familial, recurgând la divorț sau chiar la abandonul celuilalt partener și a copiilor lor.

De obicei astfel de situații extreme de abandon se produc în familii de adolescenți tocmai datorită acțiunilor corelate ale factorilor sus menționați – vârstă, maturitate, venit – dar și datorită implicațiilor pe care le presupun carențele educaționale și deficiențele emoționale ale soților.

În ceea ce privește relația de atașament copil- părinte adolescent (V., Miftode, 1995, p.129), opiniile specialiștilor sunt împărțite. Unii consideră că mama adolescentului poate avea un comportament satisfăcător în ceea ce îl privește pe copilul său, alții dimpotrivă, cred că vârsta mamei adolescente ar condiționa relația de atașament deficitară cu propriul copil.

În cazurile dificile, nerăbdarea, insensibilitatea, cazul marital eșuat și expectanțele nerealiste ale mamei adolescente o pot determina să-și abandoneze copilul.

Abandonul copilului din familiile de adolescenți și-ar putea găsi o explicație logică. După opinia Iolandei Mitrofan, părinții adolescenți care încheagă o familie prea devreme se confruntă cu dilema creată de motivația pe care au avut-o când au ales varianta căsătoriei și conștientizarea consecințelor care ardecurge din această alegere: copiii înșiși, se sperie și fug din fața vieții de soț și părinte (I., Mitrofan, 1996, p.26).

Lipsa maturității și responsabilității

Direct condiționată de vârstă, absența unei personalități bine închegate, instabilitățile de ordin emoțional, afectiv și psihic la familia de adolescenți, condiționează adeseori calitatea funcționării respectivei familii, evoluția și rezistența ei în timp. Familia formată din acei parteneri care sunt insuficient dezvoltați psiho-afectiv va dispune de un model de conviețuire specific. Acest model de conviețuire este de fapt reprezentarea completă a comportamentului naiv și imatur al partenerilor adolescenți.

Evitarea responsabilităților, lipsa unei percepții realiste, uneori înclinația spre teribilism–considerate ca manifestări specifice vârstei–fac ca sistemul familiei format din adolescenți să prezinte în cel mai mare grad riscul de a se destrăma foarte repede și de a da naștere unor copii care nu îi pot întreține și de aceea îi abandonează.

Incapacitatea părinților adolescenți de a-și crește copiii în sânul familiei din cauza indisponibilităților de natură afectiv-emoțională și-ar putea găsi o explicație în tipul de educație afectivă și relațiile de atașament avute de părinții adolescenți cu propriile familii.

Stresul emoțional al adolescenților care se grăbesc să se căsătorească și să dea naștere unui copil, reprezintă adesea expresia insatisfacțiilor trăite în familiile de origine.

În aceste situații sarcina timpurie apare ca o compensație a tinerilor mame care au fost abandonate sau neglijate de propriile familii. Riscul ca aceste femei să recurgă ele însele la abandonul sau neglijarea copiilor este destul de mare dacă se ia în considerare lipsa unui partener corect de relaționare și de atașament în continuare față de copil.

Studiile demonstrează că stresul emoțional al părinților adolescenți poate supune familia și copiii acesteia la o serie de dificultăți: abandon, separare, violență, predispoziție pentru apariția familiei monoparentale. Gravitatea fenomenelor negative care pot apărea în familia de adolescenți este cu atât mai mare cu cât ele validează teoria ciclicității dificultăților familiei: părinții care au fost dezavantajați, deprivați sau abandonați pot înregistra eșecuri sau dificultăți cu proprii lor copii.

Dependența economico-financiară

O problemă comună multor familii de adolescenți este aceea reprezentată de dezavantajele materiale, condițiile restrictive de conviețuire și lipsa unei locuințe proprii.

Toate aceste neajunsuri pot crea un mediu riscant care pune sub semnul întrebării soarta și siguranța materială a partenerilor adulți și a copiilor acestora. Statusurile de soț/soție și părinte presupune existența unor venituri proprii care să permită autofinanțarea familiei de adolescenți ca sistem autonom. În multe situații însă această independență economică este imposibil de realizat, familia adolescentă depinzând în totalitate de resursele familiilor de origine, locuind în imobilul uneia sau alteia dintre acestea.

Acest tip de dependență anulează funcția economică pe carea ar presupune-o orice tip de sistem familial. Situație des întâlnită în realitate este aceea a familiei de adolescenți „anexată „ altui sistem familial–în cele mai multe cazuri este familia lărgită–care din resursele sale trebuie să acopere și nevoile celei dintâi. Apariția unui copil în aceste condiții poate fi extrem de riscantă, mai ales când familia-sursă dispune de un număr mare de membri și de resurse insuficiente.

Eșecul economic al familiei de adolescenți atrage după sine imposibilitatea funcționării sale, a creșterii și educării copiilor ajungându-se astfel la posibilitatea de abandon.

Familia cu membri dependenți de alcool

Consumul de alcool se înscrie în categoria celor mai importanți factori sau a celor mai semnificative comportamente distructive care efectează structura și funcționalitatea unui sistem familial, putând genera în timp disoluția acestuia sau pierderea definitivă a unor membri ai familiei.

Consumul de alcool apare în anumite cazuri ca un comportament de apărare, de substituție sau compensare datorat unor cauze ca: stesul, sărăcia permanentă și acutizarea precarității materiale, blocajele comunicaționale grave în structura intrafamilială.

La nivelul familiei, efectele negative se regăsesc sub forme diverse ca: violența domestică, abuz asupra copiilor, eșec profesional, anxietate, tendință spre izolare totală. Consecințe grave ale consumului de alcool în cadrul unei familii se regăsesc la nivelul relaționării și comunicării părinte-copil. Copilul din familia în care există membri alcoolici riscă să dezvolte conduite care atestă tulburări la nivelul psiho-somatic: teamă, deznădejde, vină, furie, negare, confuzie, slabă dezvoltare a identității de sine, copilul simțindu-se singur, abandonat sau respins.

Copiii din familia în care se consumă abuziv alcool, se percep pe ei înșiși ca fiind neiubiți, neîncurajați, complăcându-se în postura de membri negjijați ai familiei.

Riscul de neglijare și abandon care îi amenință pe copiii familiei cu membri alcoolici lasă urme adânci în matricea de dezvoltare și evoluție.

Copilul AFLAT În sistemul de protecȚie

Sistemul ocrotirii copilului în vederea asigurarii bunăstării sale poate fi definit ca fiind ansamblul de servicii oferite de un stat, prin care li se asigură copiilor suport material, asistență medicală, educație, condiții de locuit și întreținere (Thoburn, 1998, p. 290). Se poate distinge între sensul larg și cel restrâns al ocrotirii copilului.

În primul sens, asigurarea bunăstării se referă la întreg evantaiul de servicii menite să asigure dezvoltarea, sănătatea, educația și ocrotirea copiilor pentru prevenirea tulburărilor de dezvoltare și de integrare socială, iar în cel de-al doilea protecția copiilor este o structură separată, menită să ofere sprijin categoriilor de copii aflați în situații speciale de dificultate, fiind expuși unor condiții de creștere considerate dificile, care le pun în pericol sănătatea psihică sau fizică. A doua accepție, mai restrânsă, este mai apropiată aceleia în care se realizeaza azi, în România, sistemul de protectie a copilului.

In legatură cu prima acceptie, mai largă, care cuprinde o arie extinsă de servicii, instituții și profesioniști care lucrează cu și pentru copii, protecția copilului are un rol integrator, în sensul ca ea impune drepturile copilului și interesul superior (primordial) al acestuia în fața intereselor părinților, a celorlalte persoane care îl îngrijesc, al profesioniștilor și al instituțiilor frecventate de copii și de familiile sau susținătorii lor.

În acceptul de bunăstare a copilului, așa cum este cuprins în Convenția Internatională cu privire la drepturile copilului, intră o gamă largă de servicii și implicarea unor profesioniști, care să apere copiii de orice fel de discriminări, de abuzuri sau de neglijare.

Prin politica socială a familiei în cadrul fiecărui stat se pot consolida preocupările focalizate spre întărirea familiei și sporirea bunăstării copilului. Statul are obligația de a veghea ca funcționarea instituțiilor, serviciilor și lăcașurilor responsabile pentru grija și protecția copilului să fie conformă cu normele fixate de către autoritățile competente, în special în domeniul securității și sănătății și în ceea ce privește numărul și competența personalului lor, ca și în privința unui control corespunzător (Mănoiu, F., Epureanu, V., 1994, p.54).

3.1. Drepturile copilului

Drepturile de dezvoltare

Tuturor copiilor trebuie să li se asigure satisfacerea nevoilor de bază, nu numai pentru supraviețuire și protecție, ci și pentru a-și dezvolta personalitatea, talentele, abilitățile mentale și fizice. Ei au nevoie de tot ceea ce îi poate ajuta să crească și să se dezvolte. De exemplu, au nevoie de prieteni și de familie, de dragoste și de distracție, au nevoie de un mediu curat și de locuri de joacă, de povești și muzică, de școli și biblioteci, precum și de toate lucrurile care le stimulează mintea și îi ajută să crească și să se dezvolte de la an la an.

De calitatea îngrijirii copilului depinde însăși buna dezvoltare (fizică, intelectuală, emoțională) a acestuia, apoi ca adolescent, tânăr și, nu în ultimul rând ca viitor adult.

Asistenții sociali pot contribui la intensificarea îngrijirii copiilor de către proprii părinți sau de către personalul instituțiilor de îngrijire specializate printr-o bună cunoaștere a particularităților familiilor și instituțiilor, printr-o corectă evaluare a necesităților copilului și prin sprijinirea emoțională și informațională a îngrijitorilor (M. Spânu, 1998, p.37).

Asistenții sociali trebuie să cunoască importanța perspectivei teoretice asupra domeniului:,, Cea mai bună practică este, mai întâi, o bună teorie. Nici o intervenție corectă și nici ub rezultat pozitiv, de mare eficiență, nu se pot realiza în afara perspectivei teoretice asupra domeniului vizat. Impactul teoriei asupra rezultatelor obținute este cu atât mai puternic și evident cu cât domeniul de referință este mai complex, iar mijloacele de cunoaștere și intervenție mai moderne ( V. Miftode, 1995, p.18).

Toate lucrurile de care au nevoie copiii pentru dezvoltare trebuie să corespundă fiecărui stadiu de dezvoltare în parte. Dacă se sare o etapă, copilul va avea nevoie de ajutor special pentru a o compensa.

De exemplu, un copil surd trebuie să învețe o limbă înainte să împlinească cinci ani, fie că este o limbă vorbită sau un limbaj pentru surdo-muți, deoarece aceasta e perioada propice, în care creierul construiește conexiunile necesare pentru limbaj. Dacă se ratează această „fereastră de oportunitate”, copilul va avea nevoie de îngrijire specială sau de recuperare ca să ajungă din urmă stadiul de dezvoltare.

Prin urmare, copiii au drepturi de dezvoltare, precum dreptul la educație, dreptul la îngrijiri medicale, dreptul la asistență socială și dreptul la joacă.

Părinții, atât mama cât și tatăl, sunt principalii responsabili pentru asigurarea dezvoltării copilului, care trebuie să țină seama de capacitățile în dezvoltare ale copilului și de drepturile de participare ale copilului. Statul trebuie să ajute părinții în această sarcină prin furnizarea unor facilități.

Copii au dreptul :

Copiii au dreptul de a primi o educație care să le permită dezvoltarea, în condiții nediscriminatorii, a aptitudinilor și personalității lor (art. 47).

Copiii au dreptul să crească alături de părinții lor (art. 30). Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor (art.31).

Copiii au dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate pe care o pot atinge și de a beneficia de serviciile medicale și de recuperare necesare pentru asigurarea realizării efective a acestui drept (art. 43).

Copiii au dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să le permită dezvoltarea fizică, mintală, spirituală, morală și socială (art. 44).

Copiii au dreptul de a beneficia de asistență socială și de asigurări sociale (art. 45).

Copiii au dreptul la odihnă și vacanță (art. 49).

Drepturile de participare

Drepturile de participare le permit copiilor să aibă un cuvânt de spus în ceea ce privește viețile lor. Acestea le oferă copiilor posibilitatea de a-și exprima părerile, de a discuta problemele pe care ei le consideră importante, precum și de a căuta și a primi informații relevante pentru ei.

În unele cazuri, legislația românească permite în mod explicit copiilor să aibă un cuvânt de spus după o anumită vârstă. De exemplu, copiii pot să-și aleagă propria religie la vârsta de 16 ani, însă religia lor nu poate fi schimbată fără consimțământul lor nici înainte de vârsta de 14 ani.

Drepturile de participare ale copilului sunt, totuși, limitate, în sensul că, pentru a și le exercita, copiii trebuie să fie capabili să-și formeze propriile păreri. Însă a nu se înțelege că drepturile de participare nu se aplică în cazul copiilor mici. Din contră, și aceștia din urmă au nevoi și capacități participative.

În conformitate cu legislația românească, copilul în vârstă de peste 10 ani trebuie să fie ascultat în toate procedurile juridice și administrative care îl privesc (de exemplu, copilul în vârstă de peste 10 ani pentru care s-a deschis procedura de adopție trebuie să consimtă la adopție).

Și copiii cu vârstă mai mică pot fi audiați, iar dacă autoritatea competentă consideră de cuviință, părerile copilului vor fi luate în considerare în funcție de vârsta și gradul de maturitate ale copilului. Pe scurt, cu cât copilul avansează în vârstă, cu atât mai multe nevoi participative va avea, și cu atât mai capabil va fi să-și formeze propriile păreri. Prin urmare, drepturile participative devin extrem de importante la copii.

Copii au dreptul :

să-și exprime liber opinia asupra oricărei probleme care îi privește (art. 24);

să fie ascultați în toate procedurile care îi privesc (art. 24);

Dreptul de a fi ascultat îi conferă copilului posibilitatea de a cere și de a primi orice informație pertinentă, de a fi consultat, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii care îl privește (art. 24.3).

la libertatea de exprimare (art. 23);

la libertatea de gândire, de conștiință și de religie (art. 25);

la libera asociere în structuri formale și informale, precum și libertatea de întrunire pașnică, în limitele prevăzute de lege (art. 26);

la protejarea imaginii lor publice și a vieții lor intime, private și familiale (art. 22);

să depună singuri plângeri referitoare la încălcarea drepturilor lor fundamentale (art. 29, alin. 1);

Copilul aparținând unei minorități nationale, etnice, religioase sau lingvistice are dreptul la viață culturală proprie, la declararea apartenenței sale etnice, religioase, la practicarea propriei sale religii, precum și dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alți membri ai comunității din care face parte (art. 27.1);

la împlinirea vârstei de 14 ani, copilul poate cere încuviințarea instanței judecătorești de a-și schimba felul învățăturii și al pregătirii profesionale (art. 47.3);

să conteste modalitățile și rezultatele evaluării și de a se adresa în acest sens conducerii unității de învățământ, în condițiile legii (art. 48.3).

Drepturile de protecție

Majoritatea drepturilor copilului au un caracter protectiv. Copiii trebuie protejați împotriva unor situații de risc, precum transferul ilegal în străinătate, violență, abuz sau neglijare din partea părinților sau a îngrijitorilor săi, abuz sexual sau de altă natură, implicarea în traficul de substanțe ilicite și traficul de copii.

Protecția este necesară și în cazul copiilor aflați în situații vulnerabile: copii refugiați, copii cu dizabilități, copii aparținând minorităților naționale, precum și copii aflați în zone de conflict armat. În plus, trebuie protejate relațiile copilului cu familia.

Copiii au dreptul să își cunoască părinții, să fie îngrijiți de părinți și nu pot fi separați de aceștia decât în condiții strict definite. Dacă are totuși loc o astfel de separare, copiii au dreptul să mențină relații personale și să fie în contact direct cu părinții chiar și atunci când locuiesc în țări diferite.

Copiii au dreptul să fie protejați împotriva:

oricăror forme de violență, abuz, rele tratamente sau neglijență (art. 85);

transferului ilicit în străinătate și a nereturnării (art. 99);

exploatării economice (art. 87);

exploatării sexuale și a violenței sexuale (art. 99) ;

folosirii ilicite de stupefiante și substanțe psihotrope (art. 88) ;

răpirii și traficării în orice scop și sub orice formă (art. 99);

pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante (art. 28 și 90);

lipsirii, în mod ilegal, de elementele constitutive ale identității sale sau de unele dintre acestea (art.8.5);

Copilul este înregistrat imediat după naștere și are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobândi o cetățenie și, dacă este posibil, de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijit, crescut și educat de aceștia (art.8.2).

În relația cu părinții, copiii au dreptul:

de a-și cunoaște părinții și de a fi îngrijiți și educați de aceștia (art. 8.2 și art. 30) ;

de a nu fi separați de părinți împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitativ prevăzute de lege (art. 33);

la protecție alternativă (art. 39);

de a menține relații personale și contacte directe cu părinții, rudele, precum și cu alte persoane față de care copilul a dezvoltat legături de atașament (art. 14);

Protecția copilului

Protecția copilului este o activitate care are drept scop promovarea creșterii și educării copilului în cadrul familiei, prevenirea și eliminarea situațiilor care prezintă pericol pentru copil, precum și de a asigura protecția acestuia în cazul în care a ramas fără îngrijire părintească. Protecția copilului este asigurată prin ansamblul prestațiilor financiare, masurilor și serviciilor destinate îngrijirii și bunăstării copilului.

Măsurile destinate protecției copilului sunt administrative și/sau judecătorești și pot fi luate numai în interesul superior al copilului.

                Măsurile administrative sunt urmatoarele:

a)       tutela

b)       curatela

c)       plasamentul

d)       plasamentul în regim de urgență

e)       încadrarea copilului într-un grad de handicap

f)        orientarea școlară a copilului cu nevoi speciale

Beneficiază de protecție în condițiile prezentei legi următoarele categorii de copii:

a)       copii ai căror părinți sunt decedați, necunoscuți, puși sub interdicție, declarați judecătorește morți ori dispăruți sau decăzuți din drepturile părintești, copilul declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă sau copilul pentru care instanța judecătorească nu a hotărât încredințarea unei familii sau persoane, în condițiile legii;

b)       copii cu nevoi speciale;

c)       copii a caror dezvoltare fizică, morală sau intelectuală ori a căror sănătate este primejduită în familie (abuzat, maltratat, neglijat);

d)       copii a căror securitate, dezvoltare sau integritate morală este periclitată în familie din motive independente de voința părinților;

e)       copii care au săvârșit fapte prevazute de legea penală dar nu răspund penal;

f)        copii care au instituită o măsură de protecție, au împlinit vârsta de 18 ani, dar fără a depăși vârsta de 26 ani, și urmează o formă de învățământ recunoscută de lege.

Măsuri de protecție de tip familial

3.3.1. Menținerea copilului în propria familie

Acest serviciu acționează la nivel primar și are drept scop prevenirea separării copilului de familia sa. Costurile legate de oferirea unui asemenea serviciu social sunt relativ reduse implicând sprijinirea familiei în vederea păstrării unității familiale prin acțiuni de tipul: oferirea de suport financiar în funcție de nevoilie familiei, consiliere, terapie individuală, de grup și familială, programe educative de dezvoltare a competențelor adultului în domenii cum ar fi educarea copiilor, managementul veniturilor și al cheltuielilor, grupuri de suport.

Prin acest serviciu se asigură dezvoltarea copilului în propria familie chiar dacă condițiile materiale sunt precare.

David Howe arăta că ”și familia cea mai carențiată material și afectiv care nu reușește să asigure condiții optime de îngrijireși formare a copilului, constituie totuși o soluție mai bună decât cea mai dotată și adecvată agenție de protecție, care nu va reuși să suplinească funțiile grupului familial, al fraților, bunicilor și în primul rând ale imaginii părinților în persoana copilului”( V., Miftode, 1999, p. 117).

3.3.2. Plasamentul familial

Plasamentul copilului la o persoană sau la o familie este o măsură de protecție specială cu caracter temporar ce se aplică în cazul în care securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului este periclitată în famile din motive independente de voința părinților.

Familia de plasament poate fi găsită în cadrul familiei lărgite a copilului sau în comunitatea căreia acesta îi aparrține sau poate una complet necunoscută. Sistemul plasamentului familial este considerată „a doua cea mai bună opțiune ” pentru copil-după adopție.

Majoritatea țărilor occidentale și-au închis instituțiile de ocrotire de mari dimensiuni prin sezvoltarea sistemului de plasament familial individual sau pentru mici grupuri de copii (V. Miftode, M. Cojocaru, Ș. Cojocaru, D. Gîrleanu, G. Irimescu, C. Soitu, 2002. p. 248).

Familia de primire poate fi compusă din membri ai familiei lărgite din care face parte copilul și își asumă responsabilitatea creșterii și educării copilului.

Plasamentul se face cu acordul părinților, aceștia având dreptul să mențină legături permanente și nemijlocite cu copilul, pe toată durata plasamentului.

3.3.3. Supravegherea specializată

Măsura de supraveghere specializată se dispune în condițiile Legii nr. 272/2004 față de copilul care a săvârșit o faptă penală și nu răspunde penal. Această măsură, constă în menținerea copilului în familia sa, sub condiția respectării de către acesta a unor obligații cum ar fi:

frecventarea cursurilor școlare;

utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;

urmarea unor tratamente medicale;

interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane.

3.3.4. Asistența maternală

Conform HG nr. 679/12 iunie 2003 privind condițiile de obținere a atestatului, proceduriile de atestare și statutul său, asistentul amternal profesionist este persoana fizică ce asigură prin activitatea ce o desfășoară la domiciliul său creștertea, îngrijirea și educarea necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe cre îi primește în plasament.

Atestarea se poate face numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– au capacitate deplina de exercițiu;

– prin comportamentul lor în societate, starea sănătății și profilul lor psihologic, prezintă garanții pentru îndeplinirea corectă a obligațiilor care revin unui părinte, referitoare la creșterea și educarea copiilor săi;

– au în folosință o locuință care acoperă necesitățile de preparare a hranei, igiena, educație și odihna ale utilizatorilor săi, inclusiv cele ale copiilor care urmează a fi primiți în plasament.

Conform legii, nu poate fi aistent maternal care a suferit o condamnare prin hotărâre judecătoarească rămasă definitivă pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni, nici părintele decăzut din drepturile părintești sau cel al cărui copil a fost declarat abandonat, și nici persoana care suferă de boli cronice transmisibile.

O persoană poate deveni asistent maternal profesionist numai dacă nu are alt contract individual de muncă salarizată. Activitea persoanelor atestate ca asistent maternal se desfășoară în baza unui contract individual de muncă, încheiat cu serviciul public specializat pentru protecția copilului.

Pentru fiecare copil încredințat asistentului maternal legislația prevede că se pot acorda sumele necesare pentru acoperirea cheltuielilor lunare de hrană, echipament, jucării, cazarmament, materiale igienico-sanitare, rechizite școlare, materiale cultural-sportive și sumele aferente acoperirii cheltuielilor de locuit. Aceste sume se suportă din bugetul consiliului județean, valoarea lor depinzând de mărimea acestuia.

Pe perioada plasamentului copilului sau copiilor, asistenții maternali beneficiază de un salariu de bază stabilit între limita minimă și cea maximă pentru asistentul social cu pregătire medie, în funcție de vechimea în muncă. Ei beneficiază în același timp și de un spor de 15 % pentru solicitare psihică crescută și condiții de muncă deosebite. Dacă au în încredințare cel puțin doi copii, primesc un spor de 15 % calculat la salarul de bază, iar dacă îngrijesc un copil cu dizabilități sau infectat cu HIV/bolnav de SIDA, primesc un spor de 25 %, calculat la salarul de bază (A. Muntean, J., Sagebiel, 2007, pp.178-178 ).

Atestatul se eliberează la o perioadă de trei ani, după care poate fi reînnoit. În acestă perioadă, atestatul poate fi suspendat sau retras de Comisia pentru Protecția Copilului, la propunerea motivată a serviciului public specializat pentru protecția copilului, care supraveghează activitatea asistentului maternal.

Denumirea oficială de ,,asistent matenal”, plină de sens este rar utilizată de către angajatori, chiar de către angajate pentru a se identifica între ele. Activitatea lor rămâne percepută în registrul lui a face mai curând în cel al lui a fi: ,,am grijă de copii”, în loc de ,,sunt asistentă maternală” (A. Vilbrod, I. Ionescu, 2004, p.163 ).

Plasamentul copiilor aflați în situații de risc la asistenții maternali profesioniști este atent monitorizat de către specialiștii din cadrul autorităților în domeniu, activitatea acestora chiar și la domiciliul lor fiind ridicată la exigențele celui mai înalt rang de profesionalism.

Aplicarea managementului de caz În cadrul DIRECȚIEI GENERALE DE ASISTENȚĂ SOCIALĂ ȘI PROTECȚIA COPILULUI (DGASPC)

Prezentarea Serviciului Management de Caz

Inființarea, organizarea și structura Serviciului Management de Caz

SERVICIUL MANAGEMENT DE CAZ (S.M.C.) s-a înființat la data de 1.01.2011, prin hotărârea Consiliului Județean Iași nr. 379/23.12.2010 de aprobare a organigramei și statelor de funcții ale Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (D.G.A.S.P.C ) Iași. Managementul de caz în domeniul protecției copilului este stabilit prin Ordinul nr.288/2006 pentru aprobarea Standardelor Minime Obligatorii privind managementul de caz în domeniul protecției drepturilor copilului.

In cadrul D.G.A.S.P.C. Iași Serviciul Management de Caz cuprinde, conform organigramei, 103 persoane (din care 1 funcție conducere); în fapt sunt 55 de persoane (asistenți sociali, psihologi, psihopedagogi, pedagogi) care întrunesc condițiile managementului de caz. Activitatea acestui serviciu este coordonată de un șef serviciu, subordonat direct conducerii D.G.A.S.P.C. Iași – directorului de resort.

In cadrul Serviciului Management de Caz al D.G.A.S.P.C. Iasi funcționează 5 compartimente prin care se realizează coordonarea activităților de asistență socială în domeniul protecției copilului, după cum urmează:

Compartimentul management de caz pentru asistenți maternali profesioniști;

Compartimentul management de caz pentru copii in sistem rezidențial;

Compartimentul management de caz pentru copii in asistență maternală;

Compartimentul management de caz pentru plasamente familiale ;

Compartimentul management de caz pentru supraveghere specializată

Definitie. Caracteristicile managementului de caz

Managementul de caz, aplicat în domeniul protecției drepturilor copilului reprezintă ca metodă de lucru obligatorie, ansamblul de tehnici, proceduri și instrumente de lucru care asigură coordonarea tuturor activităților de asistență socială și protecție specială desfășurate în interesul superior al copilului de către profesioniști din diferite servicii/ instituții publice și private.

Managementul de caz asigură o intervenție multidisciplinară și interinstituțională, organizată, riguroasă, eficientă și coerentă pentru copil, familie/ reprezentant legal și alte persoane importante pentru copil, se centrează pe coordonarea, organizarea și direcționarea tuturor intervențiilor destinate asigurării serviciilor și integrarea acestora în beneficiul copiilor și familiilor acestora, pe reducerea perioadei de ședere a copiilor în sistemul de protecție prin urmărirea permanentă a progreselor înregistrare în atingerea finalității planului individualizat de protecție îi are în vedere concertarea activităților destinate prevenirii separării copilului de familia sa (Ș., Cojocaru, 2008, p.24).

Pentru fiecare caz reprezentat de un copil ale carui nevoi identificate recomanda instituirea unei masuri de protecție specială este numit, prin dispoziție a directorului general adjunct al D.G.A.S.P.C., la propunerea șefului Serviciului Management de Caz, un manager de caz care va elabora și monitoriza implementarea planului individualizat de protecție .

Activități generale ale Serviciului Management de Caz

Serviciului Management de Caz colaborează cu Biroul strategii, programe, proiecte în domeniul asistenței sociale și relația cu ONG în soluțonarea solicitărilor primite de la organism privat autorizt de a desfăsura activități cu/pentru copiii ocrotiți în sistemul de protecție și în vederea încheierii convențiilor de parteneriat;

colaborează cu Serviciul Resurse Umane în privința studenților practicanți și voluntarilor (SMC asigură îndrumarea studenților practicanți și a voluntarilor și confirmă efectuarea orelor de practică/voluntariat);

verifică, îndrumă, constată și intervine metodologic la nivelul modului de îngrijire a copiilor din sistemul de protecție, în vederea ameliorării activității, propunând modalităti de optimizare;

verifică modul în care sunt furnizate serviciile și intervențiile pe dimensiunile asistență socială, psiho-educațională și medicală pentru copilul care beneficiază de măsuri de protecție specială, conform Standardelor Minime Obligatorii specifice fiecărui tip de serviciu;

urmărește modul în care sunt asistate persoanele cu capacitate deplină de exercițiu care își continuă studiile și au stabilită masură de protecție specială;

urmărește și supraveghează modul în care sunt aplicate hotărârile Comisiei pentru Protecția Copilului/Instanței care stabilesc măsuri de protecție specială;

asigură aplicarea metodei managementului de caz la nivelul compartimentelor specifice subordonate Serviciul Management de Caz prin coordonarea activităților de asistență socială și protecție specială desfășurate în interesul superior al copilului;

realizează evaluarea psihologică a părinților care solicită reintegrarea copiilor, precum și a situației lor socio-materiale, acordând asistență și sprijin părinților copilului separat de familie în vederea reintegrării sale în mediul familial;

în colaborare cu Biroul Comunicare Registratură Relații cu Publicul și Evaluare Inițială (BCRRPEI) si Compartiment Monitorizare, realizează și actualizează permanent baza de date națională a D.G.A.S.P.C. pentru copiii cu măsuri de protecție specială (C.M.I.T.S.).

soluționează cereri privind vizitarea copiilor din sistemul de protecție (părinți care au pierdut legatura cu copiii lor);

acordă asistență și sprijin părinților copilului separat de familie în vederea reintegrării sale în mediul familial;

urmărește să realizeze diminuarea măsurii de protecție specială a copiilor prin identificarea posibilităților de reintegrare familială a acestora sau a adopției ;

întocmește PIP împreună cu echipa multidisciplinară și urmărește încheierea contractelor cu familia/reprezentantul legal și contractelor de furnizare a serviciilor sociale încheiate între familie/reprezentant legal si furnizorul de servicii;

reevaluează, cel puțin odată la 3 luni si ori de câte ori este nevoie, împrejurările care au stat la baza instituirii măsurii de protecție, propune împreună cu echipa, după caz, menținerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecție;

asigură organizarea, coordonarea și monitorizarea activităților în care sunt implicați și alți profesioniști atunci când nevoile copilului impun aceste intervenții;

realizează evaluarea detaliată/complexă a copilului în context socio-familial;

asigură monitorizarea cazului după atingerea finalității PIP până la închiderea cazului, monitorizarea activitații și serviciilor prevăzute în planul individualizat de servicii (PIS) și pregatirea documentației pentru închiderea cazului;

coordonează planificarea activităților în vederea integrării socio-profesională a beneficiarilor care părăsesc sistemul de protecție și a activităților privind mutarea copilului în familia naturală/extins/substitut/centru de plasament;

îndeplinește orice alte atribuții dispuse de conducerea instituției, în limitele competentelor legale;

urmărește în colaborare cu celelalte structuri specializate ale D.G.A.S.P.C. Iași, implementarea și finalizarea programelor și proiectelor specifice aprobate;

inițiază, concepe și derulează acțiuni/campanii de promovare a protecției și promovării drepturilor copilului, în vederea prevenirii separării copilului de familie și reducerea perioadei măsurilor de protecție specială (măsuri provizorii) vizând o măsură definitivă pentru copii.

Beneficiarii Serviciului Management de Caz

copiii separați temporar sau definitiv de părinții lor, urmare a stabilirii, în condițiile legii, a măsurii de protecție specială;

tinerii care au împlinit vârsta de 18 ani și care beneficiază, în condițiile legii, de protecție specială;

familia/familia extinsă/familia substitutivă.

Funcțiile Serviciului Management de Caz

de coordonare a activităților în implementarea planului individualizat de protecție;

de colaborare și mediere a relației dintre managerul de caz din cadrul D.G.A.S.P.C. precum și a relației acestora cu serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și institutțiilor care au responsabilități în domeniul asistenței sociale sau care au tangență cu copiii în activitatea pe care o desfășoară precum și cu reprezentanții societății civile care desfășoară activități în domeniu;

de execuție prin planificarea tuturor activităților în sensul asigurării mijloacelor umane, materiale și financiare necesare pentru îndeplinirea responsabilităților;

de reprezentare a copilului, familiei si managerului de caz în raport cu celelalte instituții;

de evaluare și monitorizare a progreselor înregistrate de către copil și familie în atingerea obiectivelor planului individualizat de protecție;

participă la fundamentarea, realizarea și implementarea strategiei D.G.A.S.P.C.

Etapele managementului de caz

Identificarea, evaluarea inițială și preluarea cazurilor;

Evaluarea detaliată/complexă a situației copilului;

Planificarea serviciilor și intervențiilor, concretizată într-un plan prevăzut în legislație: plan individualizat de protecție, plan de recuperare, plan de reabilitare și/sau reintegrare socială, plan de servicii (PS);

Furnizarea serviciilor și intervențiilor pentru copil, familie/ reprezentant legal și alte persoane importante pentru copil;

Monitorizarea și re-evaluarea periodică a progreselor înregistrate, deciziilor și intervențiilor specializate;

Inchiderea cazului.

Activitățile desfășurate în cadrul acestor etape se bazează pe :

principiile individualizării și personalizării,

implicarea activă (consultare și participare) a copilului și familiei/ reprezentantului legal.

Misiunea Serviciului Management de Caz

Coordonarea activităților de asistență socială și protecție specială desfășurate în interesul superior al copilului, prin elaborarea și monitorizarea implementării PIP până la închiderea cazului pentru copiii separați de familie;

Imbunătățirea calității vieții copiilor din sistemul de protecție și diminuarea perioadei de separare de familie, concomitent cu formarea continuă a personalului în vederea optimizării vieții copiilor, în conformitate cu legislația aprobată;

Specialiștii din cadrul SMC, cu studii universitare și postuniversitare de specialitate, în psihologie, psihopedagogie, pedagogie, asistență socială sunt dedicați respectării și promovării drepturilor copiilor din sistemul de protecție sau care frecventează centrele de zi și optimizării calității vieții copiilor prin aplicarea cunoștințelor și experienței dobândite și prin urmărirea aplicarii Standardelor Minime Obligatorii și a legislației specifice.

Serviciul Management de Caz este un serviciu centrat pe nevoile beneficiarilor (copii, părinți, personal, studenți, voluntari, copii și tineri foști ocrotiți în sistem rezidențial), personalul activând cu profesionalism și implicare, în conformitate cu legislația în vigoare.

Obiectivele Serviciului Management de Caz

Pentru atingerea obiectivelor sale, Serviciul Management de Caz utilizează proceduri administrative și de management performant, punându-se un accent deosebit pe calitatea serviciilor furnizate în vederea acoperirii nevoilor reale ale beneficiarilor.

coordonarea, organizarea și direcționarea tuturor intervențiilor destinate asigurării serviciilor și integrarea acestora în beneficiul copiilor și familiilor acestora, în scopul optimizării calității vieții copiilor din sistemul de protecție;

reducerea perioadei de ședere a copiilor în sistemul de protecție prin urmărirea permanentă a progreselor înregistrare în atingerea finalității PIP în vederea identificării în cel mai scurt timp posibil a oportunității reintegrării/integrării familiale sau adopției copiilor;

întărirea capacității parentale și a ocrotitorilor prin asumarea responsabilităților față de creșterea, îngrijirea și educarea copiilor aflați în ingrijire;

creșterea numărului de copii pentru care se propune schimbarea măsurii de protecție (din plasament în centrul de plasament/familii substitut în plasament familial, reintegrare, adopție );

promovarea unui sistem coerent, coordonat și integrat de asistență psiho-socio-educativă pentru copiii aflați în sistemul de protecție sau care frecventează centrele de zi și pentru familiile acestuia;

îmbunătățirea continuă a serviciilor acordate copiilor din sistemul de protecție;

combaterea riscului de excluziune socială a tinerilor foști instituționalizați și a copiilor reintegrați in familie;

dezvoltarea personală, managerială și a echipelor de specialiști din sistemul de protecție prin promovarea bunelor practici în domeniul asistenței psiho-socio-educative a copilului și familiei și prin contribuția continuă la perfecționarea acestui domeniu.

Responsabilitățile principale ale managerului de caz

coordonează eforturile, demersurile și activitățile de asistență socială și protecție specială desfășurate de echipa management de caz în interesul superior al copilului;

elaborează PIP/ celelalte planuri prevazute în legislație și alcătuiește echipa multidisciplinară și, după caz, interinstituțională, și organizează înâalnirile cu echipa, precum și cele individuale cu profesioniștii implicați în rezolvarea cazului;

asigură colaborarea și implicarea activâ a familiei/reprezentantului legal și a copilului, și îi sprijină pe aceștia în toate demersurile întreprinse pe tot parcursul managementului de caz (de ex. organizarea de întâlniri periodice sau la solicitarea acestora, acompaniere, sprijin emoțional, consiliere);

asigură comunicarea între toate părțile implicate în rezolvarea cazului;

asigură respectarea etapelor managementului de caz și derularea etapelor pentru toți copiii aflați în evidența D.G.A.S.P.C. (cazuri repartizate spre soluționare);

întocmește, înregistrează toate informațiile și reactualizează dosarul copilului;

coordonează metodologic responsalilul de caz pentru prevenire (RCP);

asigură aplicarea principiilor individualizării și personalizării, precum și pe implicarea activă (consultare și participare) a copilului și familiei/ reprezentantului legal.

comunică, cu avizul sefului Serviciului Management de Caz /persoanei desemnate, la Biroul Comunicare Registratură Relații cu Publicul și Evaluare Inițială cazurile pentru care a fost luată decizia de închidere.

participă la programe de pregătire specifică, în funcție de nevoile de formare.

Parteneri si colaboratori

Serviciul Management de Caz formează împreună cu serviciile comunitare cu responsabilități în educație, sănătate, pregătire profesională, protecție socială etc., o rețea de sprijin comunitar pentru facilitarea accesului clienților la servicii de specialitate în conformitate cu nevoile acestora. SMC are n vedere acțiuni comune de genul : schimburi de informații, participări la acțiuni de interes comun, etc.

Echipa Serviciului Management de Caz are în vedere permanent identificarea potențialilor parteneri comunitari (asistenți sociali, cadre didactice, medici, asistente medicale, consilieri locali, preoți, vecini, etc.) care pot contribui la dezvoltarea activităților SMC, pot deveni persoane de sprijin pentru activitățile SMC iar ulterior pot deveni persoane responsabile de plan individualizat de servicii.

Pentru o bună colaborare interinstituțională, intervenția în implementarea planului individualizat de protecție a specialiștilor din exteriorul D.G.A.S.P.C. se face în baza unor acorduri de colaborare și contracte de servicii, urmare a solicitărilor scrise ale managerului de caz aprobate de către conducerea D.G.A.S.P.C.

În ceea ce privește parteneriatul cu familia, acesta presupune: informarea familiei în legătură cu responsabilitatile Serviciului Management de Caz, valorile promovate, drepturile și obligațiile familiei; implicarea familiei în planificarea activitatilor în beneficiul acesteia; cooptarea părinților ca parteneri egali în orice decizie care îi privește pe ei și pe copilul lor, informarea părinților cu privire la nevoile și drepturile copilului, tehnici de îngrijire/educare, educație pentru sănătate, etc.

Managementul de caz pentru copii în asistență maternală

Descrierea Compartimentului Copil în Asistență Maternală

Compartimentul Copil în Asistență Maternală (CAMP) are în evidență un număr de 1165 copii, pentru care au fost instituite măsurile de plasament în regim de asistență maternală.

In cadrul compartimentului sunt angajati un numar de 24 de asistenți sociali și psihologi.

Din cadrul acestora un numar de 12 angajați nu lucrează pe cazuri, fiind în concediu pentru creșterea copilului. Efectiv, sunt 8 asistenți sociali și 4 psihologi care îi desfășoară activitatea în cadrul acestui compartiment.

Fiecarui manager de caz îi corespunde un număr de aproximativ de 160 cazuri (copii), repartizaț pe zone în Municipiul Iași și în comunele aferente județului Iași ( numărul comunelor al unui manager de caz este în funcție de numărul de asistenți maternali din acea comună și de numărul de copii plasați la asistenții maternali profesioniști ).

Responsabilități specifice managerului de caz din Compartimentului Copil în Asistență Maternală

asigură evaluarea, în urma sesizării, a nevoilor copilului care necesită o masură de protecție și revizuirea evaluării nevoilor copilului;

întocmește planul individualizat de protecție plan ce cuprinde obiectivele și activitățile ce vor fi realizate pe termen scurt și lung, activități ce sunt stabilite pe baza evaluării nevoilor copilului; planul este întocmit înaintea plasării copilului sau imediat după, în cazul plasamentului în regim de urgentă;

asigură monitorizarea și revizuirea planul individualizat de protecție trimestrial, înaintea reevaluării măsurii de plasare; revizuirea se realizează și ori de câte ori modificări neașteptate în viața copilului impun acest lucru. Revizuirea planul individualizat de protecție se face luând în considerare și nivelul dezvoltarii copilului raportat la parametrii corespunzatori vârstei acestuia. In procesul de revizuire a planului individualizat de protecție, implică familia copilului, asistentul maternal ptofesionist, copilul și supervizorul asistentului social al copilului; poate implica în acest proces orice alți specialiști care pot fi consultați cu privire la îngrijirea, protecția și dezvoltarea copilului.

întocmeste, păstrează și reactualizează dosarul copilului care cuprinde cel puțin evaluarea nevoilor copilului și revizuirile periodice ale acesteia, PIP, alte informații relevante pentru copil și trecutul lui, minutele întălnirilor de revizuire, decizii referitoare la măsura de protecție, orice dovezi care atestă dorințele și părerile exprimate de către copil și dacă acestea au fost luate în considerare;

cu consultarea asistentului matrenal profesionist și familiei copilului, se va asigura că aceste informații privind originea copilului îi sunt dezvăluite în funcție de vârsta acestuia, capacitatea de înțelegere, nevoi, sentimente și circumstanțe; asistentul social al copilului oferă sprijinul necesar pentru a-l ajuta pe copil să înțeleagă și să facă față acestor informații. Atât asistentul social, cât și asistentul matrenal profesionist încurajează copilul să reflecteze și să-și înteleagă trecutul, în funcție de vârsta și capacitatea copilului;

realizarea instruirii specifice a asistentului maternal profsionist cu privire la nevoile copilului, înaintea plasării acestuia. Asistentul social al copilului aduce la cunostință asistentului maternal profesionist toate informațiile despre copil, necesare în vederea asigurării îngrijirii în siguranță a acestuia, precum și a celorlalți copii ai asistentului maternal profsionist sau plasați la acesta;

realizează evaluarea nevoilor copilului, care include aspecte legate de sănătate, identitate, familie și relații sociale, conduită, dezvoltare emotională, comportament și deprinderi de îngrijire personală în cel mult 7 zile de la data plasamentului în regim de urgență, ( în cazuri excepționale, cu aprobarea supervizorului, acest termen se poate prelungi cu cel mult 5 zile) sau în maximum 30 de zile de la data sesizării. Pregatirile referitoare la îngrijirea de zi cu zi a copilului se realizează înaintea plasării copilului sau în cel mult 7 zile după plasare, în cazul plasamentului în regim de urgență; asistentul social al copilului va coordona această activitate și va facilita comunicarea și informarea părților (copil, familie, AMP);

îi implică în evaluarea nevoilor copilului pe următorii: familia copilului, copilul, persoana care îl îngrijește sau l-a avut în îngrijire, alți specialiști, precum și orice alte persoane relevante pentru viața copilului;

transmite copii ale evaluării nevoilor copilului familiei copilului, asistentului maternal și oricărei alte persoane relevante, implicate în protecția și îngrijirea acelui copil;

realizează revizuiri ale evaluării nevoilor copilului la intervale regulate, cel puțin trimestriale, pe durata măsurii de protecție și ori de câte ori s-a constatat o modificare neașteptată în circumstanțele care au dus la stabilirea măsurii;

ține seama de evaluarea nevoilor copilului în stabilirea planului individualizat de protecție, recomandarea măsurii de protecție, reevaluarea periodică a măsurii și informarea autorităților competente;

informarea în scris a AMP cu privire la drepturile și obligațiile legale ce îi revin acestuia cu privire la persoana copilului pe durata plasării, înainte de mutarea copilului;

realizează potrivirea în baza planului individualizat de protecție și a celor mai recente evaluări ale nevoilor copilului și, respectiv, a abilităților și competențelor asistentului maternal profesionist. Implică în procesul de potrivire copilul, familia acestuia, AMP și familia sa, alți copii aflați îh plasament la asistentului maternal, precum si alți specialiști. Consemnează informațiile specifice luate în considerare la realizarea potrivirii, dar și acele informații despre nevoile copilului care nu sunt satisfacute în totalitate de către AMP; aceste informații, dar și măsurile de sprijin și asistență prevazute în vederea compensării vor fi menționate în convenția de plasament.

ține cont cu prioritate, în recomandarea măsurii de protecție, de posibilitatea plasării copilului împreună cu frații/surorile acestuia, dacă aceasta nu contravine interesului superior al copilului. Ia în considerare posibilitatea plasării copilului la un AMP în afara comunității copilului numai în cazul în care asistenții maternali profesioniști locali nu corespund nevoilor copilului. In cazul plasării copilului în afara comunității sau la un AMP de origine etnică diferită de a copilului, asistentul social al copilului ia măsuri suplimentare de pregătire, consiliere și sprijin al copilului;

se asigură că în procesul de potrivire copilul dispune de o perioadă de acomodare cu viitorul asistent maternal profesionist pentru a-și putea exercita dreptul la opinie cu privire la decizia de plasare; înainte de mutarea propriu-zisă a copilului, asistentul social al copilului se asigură că acesta cunoaste familia și mediul asistentului maternal profesionist;.

întocmiește convenția de plasament pentru fiecare copil; convenția cuprinde elementele prevazute de lege, este în acord cu PIP și detaliază toate cerințele de îngrijire ale copilului

transmite copii ale convenției de plasament copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, asistentului maternal profesionist, familiei copilului, precum și altor persoane fizice sau juridice prevăzute de lege; acolo unde nu este cazul, acest lucru se va consemna la dosarul copilului;

coordonaează activitățile privind mutarea copilului la asistentul maternal profesionist;

organizează, coordonaează și monitorizează activitățile în care sunt implicați alți specialiști, atunci când nevoile copilului impun aceste intervenții;

asigură menținerea relațiilor copilului cu familia sa sau cu orice alte persoane relevante pentru viața acestuia;

participă la programe de pregatire specifică, în funcție de nevoile de formare;

asigură respectarea prevederilor cu privire la îngrijirea și protecția copilului și promoveaza bunăstarea și dezvoltarea copilului;

vizitează în mod regulat copilul, având inclusiv întâlniri individuale cu copilul; numărul vizitelor lunare;

asigură, în condițiile legii, menținerea relațiilor copilului cu familia sau cu orice alte persoane relevante pentru viața copilului; stabilește, în condițiile legii, proceduri clare și concrete privind modalitățile prin care se realizează menținerea relațiilor sociale ale fiecarui copil plasat, precum și privind susținerea, monitorizarea și evaluarea acestora. Cu consultarea asistentului maternal profesionist, a copilului, familiei și prietenilor acestuia, coordonează toate activitățile referitoare la menținerea relațiilor, inclusiv frecvența și localizarea vizitelor și supervizarea necesară. Acordă atenție în special menținerii acelor relații care contribuie cu prioritate la definirea și păstrarea identității copilului. Ține evidența întâlnirilor/vizitelor și consemnează impactul acestora asupra copilului; aceste informații, precum și opinia copilului cu privire la întălnire sau vizită sunt luate în considerare la revizuirea planului individuakizat de protecție;

cu consultarea asistentului maternal profesionist, se asigură că fiecare copil este înscris la un medic de familie și are acces la o îngrijire medicală corespunzatoare, inclusiv consiliere și terapie, îngrijire stomatologică și oftalmologică, un regim alimentar adecvat și informații despre un mod de viață sănătos;

cu consultarea asistentului maternal profesionist, se asigură că orice formă de discriminare sau abuz suferit de copil este adusă în atenția școlii fără nici o întârziere, modalitatea de soluționare a acestor aspecte se consemnează în dosarul copilului;

sprijină tânărul aflat în situația încetării măsurii de plasare, furnizandu-i toate informațiile despre sprijinul disponibil după încetarea măsurii. Inainte de încetarea măsurii de plasare, fiecare tânăr primește informații complete și clare privind sprijinul financiar sau de altă natură, disponibil în condițiile legii

Proceduri specifice managerului de caz din Compartimentul Copil în Asistență Maternală

Identificarea, evaluarea inițială și preluarea cazurilor

Identificarea și evaluarea inițială a copiilor care necesită o masură de protecție se realizează de către specialiștii din urmatoarele compartimente:

Serviciu Situații de Urgență (SSU);

Compartiment Prevenire Marginalizare Socială (CPMS);

Biroul Comunicare Registratură Relații cu Publicul și Evaluare Inițială (BRCRPEI);

Mai pot fi referite cazuri de către alte compartimente, în care copilul beneficiază de masură de protecție, pentru care există propuneri de înlocuire a acesteia cu măsura plasamentului la un asistent maternal profesionist, plasament familial sau centru de plasament (CP).

Evaluarea detaliată/complexă a situației copilului și familiei de origine/substitut

In urma evaluării situației copiilor, specialiștii din cadrul compartimentelor menționate care au realizat evaluarea întocmesc un raport de evaluare psiho-socială, aprobat de către conducerea D.G.A.S.P.C., prin care se propune plasamentul la un asistent maternal profesionist.

Situatiile prin care se propune plasament la un AMP pot fi urmatoarele :

când există acordul părinților cu privire la măsura de protecție, caz în care plasamentul se va realiza prin Comisia pentru Protecția Copilului (CPC) .

Asistentul social din cadrul Serviciului Management de Caz, Compartiment Asistenți Matrenali Profesioniști propune asistentul maternal profesionist, cazul este prezentat în Comisia pentru Protecția Copilului de către managerul de caz sau responsabilul de caz care propune scoaterea copilului din familie.

Cazul este preluat în totalitate după aprobarea plasamentului de către Comisia pentru Protecția Copilului, cu predarea dosarului în original; asistentul social CAMP devine manager de caz după prezentarea cazului în Comisia pentru Protecția Copilului.

Raportul de evaluare psiho-socială pentru plasamentul prin Comisia pentru Protecția Copilului și planul individualizat de Protecție sunt întocmite de catre managerul de caz sau responsabilul de caz care propune plasamentul. Pentru Compartiment Prevenire Marginalizare Socială cazul va fi prezentat de catre reprezentanții centrelor zonale.

cand persoana care îngrijește copilul se împotrivșste instituirii unei măsuri de protețtie

Specialistul din cadrul D.G.A.S.P.C. care constată existența unei astfel de situații și consideră că se impune plasamentul copilului la un asistent maternal, propune, într-un Raport de evaluare psiho-socială, plasamentul la un asistent maternal profesionist, care este nominalizat de către Serviciul Management de Caz, Compartiment Asistenți Maternali Profesioniști.

Plasarea și îngriirea copilului

Managerii de caz din cadrul celor două compartimente, în derularea activităților referitoare la plasarea și îngrijirea copilului la asistent maternal profesionist, vor ține cont de opinia copilului, a familiei biologice a acestuia și a asistentului maternal profesionist. In aceste demersuri, cei doi manageri vor colabora între ei.

a) Procesul de potrivire constă în identificarea și pregătirea unei familii care să răspundă nevoilor specifice ale copilului care urmează a fi plasat. In procesul de potrivire trebuie parcurse câteva etape minime obligatorii:

Potrivirea teoretică – presupune luarea în considerare a unor criterii referitoare la :

copil (vârsta acestuia, temperamentul său, naționalitate, rasă, religie, nevoi speciale);

familia lui biologica (vârsta, ocupație, interese pentru diferite domenii, nivel de educație, naționalitate, rasă, religie);

asistentul maternal profesionist (vărsta, temperament ocupație, atitudinea față de alte etnii, situația legală, preferințe privind copilul, disponibilități, reșendintă, alți copii prezenți în familie). Această etapă are loc în cadrul unei sedințe de echipă la care participa managerul de caz/responsabilul de caz care au AMP disponibili. Acestora le va fi prezentată minuta încheiată cu compartimentul care solicită identificarea unui AMP pentru copil. Soluțiile identificate se vor consemna în caietul de sedințe de echipă.

Informarea și pregatirea părților implicate – această etapă presupune:

informarea copilului, potrivit capacității sale de întelegere și gradului sau de maturitate,

informarea familiei naturale și informarea asistentului maternal profesionist. In funcție de tipul de plasament prezentat anterior, pregătirea se realizează de către serviciile responsabile de situația copilului, respectiv de cele care au propus plasarea copilului la un asistent maternal profesionist.. Pregatirea asistentului maternal profesionist revine managerului de caz din Compartiment Asistenți Maternali Profesioniști.

Acomodarea copilului cu asistentul maternal profesionist – se realizează pe parcusul unui număr de întălniri între copil și AMP și familia acestuia. Această etapă implică parcurgerea următoarelor faze:

– întâlniri ale copilului cu asistentul maternal profesionist la domiciliul copilului ( daca este posibil),

– întâlniri pe teren neutru și întâlniri la domiciliul asistentului maternal, în baza unor referate de învoire , întocmite de catre managerul de caz al copilului împreună cu managerul de caz AMP și vizate de șeful de serviciu/persoana desemnată și aprobate de directorul de resort. Singura execeptie în desfășurarea procesului de acomodare o reprezintă plasamentul copilului în regim de urgență, având drept scop asigurarea imediată a securității copilului și a unui reprezentant legal.

b) Hotărârea de plasament/Setința Civilă se face nominal la asistent maternal profesionist și este o consecință a evolutiei favorabile a procesului de acomodare.

Dacă plasamentul se realizează prin Comisia pentru Potecția Copilului, se întocmește dosarul de plasament, cu documentele copilului care se atașează datelor AMP : copie certificat de naștere, adeverintă medicală, adeverință de elev, raport de evaluare a nevoilor copilului, completat de managerul de caz din compartimentul care referă cazul, copii după actele de identitate ale părinților, certificat de persoană cu handicap și alte documente relevante pentru situația copilului.

c) Mutarea propriu-zisă la AMP – se realizează imediat după ce autoritatea competentă a luat hotararea de plasament (după prezentarea și aprobarea cazului în CPC, emiterea deciziei de urgentă sau primirea Sentinței Civile de la Instanță. Mai există posibilitatea mutării copilului în baza unui referat întocmit de către consilierul juridic care a susținut cazul în Instanață, referat în care este menționat faptul ca acest caz a rămas în pronunțare).

Se va încheia o convenție pentru fiecare copil primit. Aceasta convenție cuprinde informații referitoare la copil, motivele hotărârii de plasament, planul de aplicare și obiectivele plasamentului, modalitățile de menținere a contactului între copil și familia sa biologică, modalitățile de supraveghere a activității asistenților maternali profesioniști și de evaluare periodică a evoluției copilului, drepturile și obligațiile specifice ale părților cu privire la ocrotirea copilului plasat.

Copilul va lua cu el, la domicilliul asistentului maternal profesionist obiectele personale de care este atașat. In cazul mutării copilului de la un AMP la alt AMP, copilul va lua și obiectele personale, în baza unui proces verbal încheiat cu noul ocrotitor.

Convenția de plasament va fi întocmită de managerul de caz al asistentului maternal profesionist, pentru unele informații fiind necesare date de la managerul de caz al copilului-modalitatea de a ține legatura cu familia naturală etc.

Planificarea serviciilor și intervențiilor–plan de servicii, plan individualizat de protecție, plan individualizat de servicii.

Planul individualizat de protectie se întocmeste imediat după luarea în evidență a copilului care necesită luarea unei măsuri de protecție, urmând a fi revizuit periodic la trei luni, sau ori de câte ori este necesar. In cazul copiilor plasați la asistent maternal profesionist, PIP –ul inițial este întocmit de către managerul de caz /responsabilul de caz care referă cazul în scopul luării unei măsuri de protecție pentru copil. Elementele minime care trebuie cuprinse la întocmirea planului individualizat de protecție sunt: dezvoltarea copilului (o imagine generală asupra progreselor/regreselor înregistrate de copil, incluzând dezvoltarea fizică, intelectuală, afectivă și comportamentală), starea de sănătate a copilului, educația copilului, menținerea legăturii copilului cu familia biologică, activitatea asistentului social responsabil de caz, reușita plasamentului, planul cu privire la copil și responsabilități, finalitatea planului și revizuirea lui se realizează în funcție de evolutța cazului, ținând cont de interesul superior al copilului.

După realizarea plasamentului, managerul de caz al copilului va reface PIP-ul cu date actualizate privind protecția copilului la asistent maternal profesionist ( medic de familie, învățător/diriginte etc) – termen trei luni de la PIP-ul inițial, când se face reevaluarea.

Furnizarea serviciilor și intervențiilor pentru copil, familie/alte persoane importante pentru copil

Pentru copiii care beneficiază de alte servicii, din cadrul DGASPC/OPA sau alte instituții, acestea vor fi consemnate în dosarul copilului, managerul de caz al copilului va contacta specialiștii din alte servicii ( cazul centrelor de zi, terapie logopedică etc).

La propunerea managerului de caz al copilului, părinții pot participa la cursuri de educație parentală. Punerea în practică a planului elaborat (PIP, PIS), urmărind obținerea rezultatelor stabilite și măsurabile prin desfășurarea activităților de către specialiștii D.G.A.S.P.C. Iași și de către beneficiar.

In această etapă se derulează activitățile și sunt aplicate tehnicile de intervenție stabilite în cadrul planului de servici, planului individualizat de protecție și planului individualizat de servicii, dintre care Ghidul Standarde Minime Obligatorii recomandă o listă din care pot fi extrase doar cele care se pliază pe caracteristicile cazului respectiv: consilierea, participarea la grupurile de suport, ajutor financiar/material, consultanță juridică, terapie individuală sau de grup, oferirea de informații generale de planificare familială, educație și instruire, acompaniere socială, vizite la domiciliul beneficiarului, discuții cu familia largită, facilitare și mediere, asistență medicală, recuperare, educație formală/informală etc. Toate intervențiile realizate, rezultatele obtinuțe, sunt înregistrate în dosarul beneficiarului urmarindu-se indicatorii stabiliți în cadrul planului individualizat de protecție și planului de servicii.

Furnizarea prestațiilor, serviciilor și a altor intervenții cuprinse în PIP /PS si PIS-uri se face în baza contractului cu familia/reprezentantul legal al copilului ce este încheiat cu managerul de caz, aprobat de directorul D.G.A.S.P.C. și este, avizat de catre consilierul juridic al D.G.A.S.P.C.

Contractul de furnizare de servicii sociale se încheie cu familia/reprezentantul legal al copilului numai după aprobarea planurilor individualizate de servicii de catre manmagerii de caz. În situația copilului care a împlinit vârsta de 18 ani și beneficiază, la cerere, în continuare de protecție specială, Contractul de furnizare de servicii sociale se încheie cu acesta.

Organizarea de către managerul de caz/responsabilul de caz a întâlnirilor de caz la care participă membrii echipei pluridisciplinare și membrii familiei și copilul, după caz, dacă echipa consideră că este necesară prezentța acestora, pentru a lua deciziile necesare soluționării cazului. Aceste întâlniri au loc cel puțin lunar sau cu o altă periodicitate impusă de natura cazului. Aceste reuniuni au ca obiective principale: realizarea evaluărilor periodice ale implementării planului individualizat de servicii și a planului individualizat de protecție; revizuirea PIP-urilor și a PIS-urilor trimestrial; adoptarea deciziilor privind monitorizarea cazurilor.

Monitorizarea și re-evaluarea periodică a progreselor înregistrate, deciziilor și intervențiilor specializate

Monitorizarea plasamentului are în vedere prevederile convenției de plasament, precum și cele ale planului individualizat de protecție:

Vizitele de urmărire-frecvența minimă a vizitelor, anunțate și neanunțate, la AMP este săptamanală în prima lună de plasament iar apoi bilunară. In urma realizarii vizitelor se vor întocmi rapoarte de catre managerul de caz al copilului, vizate de către șeful Serviciului Managemenr de Caz/persoana desemnată. Pentru cazurile copiilor ocrotiți la asistenții maternali profesioniști din județ, rapoartele de monitorizare lunară sunt întocmite de către managerul de caz/responsabilul de caz, conform repartizării.

Rapoartele sunt întocmite în timp util ( maxim 25 ale lunii) pentru intocmirea pontajului pe luna în curs. OPA care are încheiat cu D.G.A.S.P.C. Iași o convenție de colaborare pentru monitorizarea asistenților maternali profesioniști, va trimite rapoartele de monitorizare lunară la sfârșitul lunii Serviciului Management de Caz.. Rapoartele vizează evoluția copilului la AMP.

Pentru derularea în bune condiții a activității, asistenții maternali profesioniști vor avea acces la serviciile dezvoltate de OPA sau de alte autorități la nivelul comunității.

Rolul acestor servicii este de a susține activitatea asistentului maternal profesionist pe timpul zilei în situații de urgență, facilitarea efectuarii concediilor legale și informarea, consilierea acestora în diverse domenii de interes. Alte servicii de sprijin: cursuri de formare continuă a asistenților maternali profesionști; grupuri de suport pentru asistenții maternali profesionști; grupuri de suport pentru copiii aflați în sistemul de protecție pe teme specifice (educație sexuală, tulburări de comportament, orientare școlară, etc); consiliere pe probleme specifice a copiilor și asistenților maternali profesioniști.

Închiderea cazului

Încetarea plasamentului-se poate realiza conform planului individualizat de protecție sau poate fi determinată de alte motive, în ambele situații încetarea plasamentului la asistent maternal profesionist se realizează printr-o hotărâre de încetare, revocare sau înlocuire a măsurii de ocrotire a copilului pronunțată de către Comisia pentru Protecția Copilului sau Instanță. Revocarea poate avea loc în următoarele situații :

reintegrare în familia naturală

plasament în familia largită

adopție

mutare la alt asistent maternal profesionist

integrare socio-profesională

Managerul de caz întocmește Referatul de închidere a cazului, vizat de șeful Serviciului Management de Caz/persoana desemnată. Dosarul se închide și se arhivează. Se comunică în scris fostului asistent maternal profesionist faptul că nu mai este în baza de date a D.G.A.S.P.C.

Puncte tari și puncte slabe ale managementului de caz

CONCLUZII

Protecția și ocrotirea copilului, densitatea și dotarea serviciilor de asistență socială, în măsură să satisfcă diversitatea nevoilor este unul din indicatorii care exprimă nivelul de dezvoltare și gradul de democratizare a unei societți.

După 1989, serviciile de asistență socială s-au dezvoltat deosebit de mult, căpătând valențe noi. In ultima periodă se susține din ce în ce mai clar și mai argumentat ideea că serviciile de protecție a copilului treebuie să lucreze într-o relație de parteneriat cu părinții și nu împotriva acestora.

Asistentul social are un rol important în culegerea informațiilor cu privire la mamă și copil, stabilește împreună cu mama un plan personalizat de acțiune în vederea depășirii situațiilor de criză create și a identificării unor soluții de viitor cu privire la copil și la medierea relației de cuplu și a relației cu familia lărgită.

Măsurile de protecție trebuie să cuprindă programe speciale de antrenare a părinților naturali în sisteme educaționale de pregătire pentru exercitarea corectă și cu succes a responsabilităților parentale.

Astăzi, problema României trebuie să fie o problemă a întăririi, a refacerii, a susținerii familiei. Ca politică a țării, e important să identificăm familiile cu risc de destrămare și cu risc de a lăsa copiii în neglijare totală. Aceste familii trebuie monitorizate și susținute prin mijloace economice și educativ comunitare. E nevoie de schimbarea comportamentului comunității față de familiile cu risc și este unul din punctele care trebuie să intre intre în politica noastră și să fie tratat cu seriozitate.

ABREVIERI

D.G.A.S.P.C – Direcția Generală de Protecție a Drepturilor Copilului

SMC – Serviciul Management Caz

SMO – Standardelor Minime Obligatorii

MC – Manager caz, management de caz

RC – Responsabil de Caz

MOF – Metodologii de Organizare si Funcționare

ROF – Regulamentul de Organizare si Funcționare

BRCRPEI – Birou Comunicare Registratură Relații cu Publicul și Evaluare Inițială

PIP – Plan individualizat de Protecție

PIS – Plan Individualizat de Servicii

AMP – Asistent Maternal Profesionist

SSU – Serviciu Situații de Urgență

CAMP- Compartimentul Management de Caz pentru Copii în Asistență Maternală

CPMS – Compartimentul Prevenire Marginalizare Socială

O.P.A- Organism Privat Autorizat

CMTIS – baza de date existentă la nivel Nnațional (Child
Monitoring and Tracking Informațional System)

BIBLIOGRAFIE

Berge, A., Defectele părinților, 1967, Editura Didactică și Pedagogică,

București;

Borș, M., Părinții și copiii, 1992, Editura Gutinuul, Baia Mare;

Bradford, L., Chirilă, O., Popescu, M., Neguțu, M., Tobias, M., Costache, L.,1999, Instruire și proceduri pentru asistenții maternali, Holt Internațional Children’s Services România;

Ciupercă, C., 2001, Revista Psihologică;

Cojocaru, M., 2003, Managementul serviciilor de asistență socială, Editura Fundației Axis;

Cojocaru, Ș., 2005, Metode apreciative în asistența socială. Ancheta, supervizarea, și managementul de caz, Editura Polirom;

Cojocaru, Ș., Cojocaru, D., 2008, Managementul de caz în protecția copilului, Editura Polirom, ;

7. Dombici, I., Ghinescu M.C., Milea, S., Murgoci, C. P., Rulfi, F., 2002;

8. Gârleanu-Șoitu, D.T., Teoria sistemelor în acțiunea psihopedagogică și

socială, Note de curs;

Iluț, P., 1995, Familia, Cunoaștere și asistență, Editura Argonaut, Cluj Napoca;

Macavei, E., 1989, Familia și casa de copii, Editura Litera, București;

Mănoiu, F., Epureanu V., 1994, Asistența socială în România, Editura A.L.L., București;

12. Miftode, V., Cojocaru, M., Cojocaru, S., Gîrleanu, D., Irimescu, G., Soitu, C.,

2002, Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, Editura

Lumen, Iași;

13. Miftode, V., 1999, Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu;

14. Miftode, V., 1999, Dimensiuni ale asistenței sociale, Editura EIDOS,

Botoșani;

15. Miftode, V., 1995, Metodologia sociologică, Editura Port-Franco, Galați;

Miftode, V., 1995, Teorie și metodologie în Asistență Socială, Editura Fundației AXIS, Iași;

Mitrofan, L., Ciupercă, C., 1997, Familia de la A la Z, Editura Stiințifică, București;

Mitrofan, L., Ciupercă, C., 1997, Psihologia relațiilor dintre sexe. Mutații și alternative, Editura Alternative, București;

Mitrofan, Iolanda 1997, Revista Psihologia, Editura Ștințifică și Tehnică, București;

Muntean, Ana și Sagebiel J., 2007, Practici în asistența socială în România și Germania, Editura Polirom, Iași;

Ostericht, P., 1073, Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Parkinson, L., 1993, Separarea, divorțul și familia, Editura Alternative;

Spânu, M., 1998, Introducere în asistența socială a familiei și copilului, Editura tehnică, Chișinău;

Vilbrod, A. și Ionescu, I., 2004, Asistența socială în tranziție, Institutul European;

Voinea, M., 1996, Psihosociologia familiei, Editura universității din București;

REVISTE ȘI STUDII:

Holt România, 2002, Ghiduri de bună practică în asistența socială a familiei și copilului, Editura Lumen, Iași;

LEGISLAȚIE:

– Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

BIBLIOGRAFIE

Berge, A., Defectele părinților, 1967, Editura Didactică și Pedagogică,

București;

Borș, M., Părinții și copiii, 1992, Editura Gutinuul, Baia Mare;

Bradford, L., Chirilă, O., Popescu, M., Neguțu, M., Tobias, M., Costache, L.,1999, Instruire și proceduri pentru asistenții maternali, Holt Internațional Children’s Services România;

Ciupercă, C., 2001, Revista Psihologică;

Cojocaru, M., 2003, Managementul serviciilor de asistență socială, Editura Fundației Axis;

Cojocaru, Ș., 2005, Metode apreciative în asistența socială. Ancheta, supervizarea, și managementul de caz, Editura Polirom;

Cojocaru, Ș., Cojocaru, D., 2008, Managementul de caz în protecția copilului, Editura Polirom, ;

7. Dombici, I., Ghinescu M.C., Milea, S., Murgoci, C. P., Rulfi, F., 2002;

8. Gârleanu-Șoitu, D.T., Teoria sistemelor în acțiunea psihopedagogică și

socială, Note de curs;

Iluț, P., 1995, Familia, Cunoaștere și asistență, Editura Argonaut, Cluj Napoca;

Macavei, E., 1989, Familia și casa de copii, Editura Litera, București;

Mănoiu, F., Epureanu V., 1994, Asistența socială în România, Editura A.L.L., București;

12. Miftode, V., Cojocaru, M., Cojocaru, S., Gîrleanu, D., Irimescu, G., Soitu, C.,

2002, Populații vulnerabile și fenomene de auto-marginalizare, Editura

Lumen, Iași;

13. Miftode, V., 1999, Fundamente ale asistenței sociale, Editura Eminescu;

14. Miftode, V., 1999, Dimensiuni ale asistenței sociale, Editura EIDOS,

Botoșani;

15. Miftode, V., 1995, Metodologia sociologică, Editura Port-Franco, Galați;

Miftode, V., 1995, Teorie și metodologie în Asistență Socială, Editura Fundației AXIS, Iași;

Mitrofan, L., Ciupercă, C., 1997, Familia de la A la Z, Editura Stiințifică, București;

Mitrofan, L., Ciupercă, C., 1997, Psihologia relațiilor dintre sexe. Mutații și alternative, Editura Alternative, București;

Mitrofan, Iolanda 1997, Revista Psihologia, Editura Ștințifică și Tehnică, București;

Muntean, Ana și Sagebiel J., 2007, Practici în asistența socială în România și Germania, Editura Polirom, Iași;

Ostericht, P., 1073, Copilul și familia, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Parkinson, L., 1993, Separarea, divorțul și familia, Editura Alternative;

Spânu, M., 1998, Introducere în asistența socială a familiei și copilului, Editura tehnică, Chișinău;

Vilbrod, A. și Ionescu, I., 2004, Asistența socială în tranziție, Institutul European;

Voinea, M., 1996, Psihosociologia familiei, Editura universității din București;

REVISTE ȘI STUDII:

Holt România, 2002, Ghiduri de bună practică în asistența socială a familiei și copilului, Editura Lumen, Iași;

LEGISLAȚIE:

– Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului