Familia Factor Determinant In Formarea Si Educarea Copilului

CAPITOLUL II

Familia – factor determinant în formarea și educarea copilului

Societatea este universul uman în care trăim. Ea este scena pe care evoluăm de la naștere până la moarte. Este un univers al diversității prin excelență, de vreme ce fiecare din noi este unicat în timp și spațiu, diversitate prin care Cel veșnic ne uimește cu necuprinsul Lui. El ne-a “plantat” prin naștere într-un anumit mediu social cu identitate etnică distinctă, cu valori morale și intelectuale, cu obiceiuri și practici tradiționale păstrate cu grijă și transmise din generație în generație. Tot ce asimilăm de la mediul în care trăim se cristalizează în noi, ne umple ființa și va deveni încetul cu încetul personalitatea noastră. Primim o mulțime de lucruri de la societate și dăm, la rândul nostru, ceva din noi; fondul ei se manifestă, se exprimă pe sine, se reflectă în persoana noastră, îi aparținem. Ea ne modelează în mare măsură profilul moral, ne dă avânt să îndrăznim în visurile noastre sau ne oprește, ne impune limite, ne înghesuie în tiparele noastre înguste.

Familia este fără îndoială locul privilegiat pentru educația copiilor. Ea are un rol important în câmpul educativ, nu numai pentru că părinții își pot exercita rolul autorității, trăit ca slujire, dar și pentru că este locul unde pot fi experimentate valorile și principiile cele mai profunde. Educația la pace, la libertate, la ascultare, la iubire, la viața afectivă și sexuală în familie dobândește o dimensiune cotidiană și permite fiilor o formare graduală și eficientă.

2.1. Demnitatea în familie

Elementul fundamental de legătură în familie, între părinți și între părinți și copii este iubirea. De atmosfera din familie depind sentimentele de siguranță sau nesiguranță, fericire sau nefericire, dezvoltarea capacităților intelectuale și afective ale membrilor ei. Puține aspecte etice sunt gravate de prejudecăți cum este înțelegerea demnității membrilor familiei. Persistă confuzii și idei rigide, cu efecte nedorite, deopotrivă în plan educativ cât și în plan practic, înțelegând bunul mers al întregii familii.

Familia contemporană, cunoaște schimbări importante, uneori dramatice, ce influențează în mare măsură dezvoltarea echilibrată și pozitivă a copilului.

Creșterea procentuală a familiilor monoparentale aduce schimbări majore în educația și dezvoltarea copilului. Problemele existente în viața de familie sunt numeroase și complexe, de la lipsa banilor, atmosfera tensionată ce ajunge până la violență și până la situații critice generate de nivelul cultural și de educație scăzută a părinților. Toate acestea conduc la probleme de educație și dezvoltare a copiilor.

2.1.1. Demnitatea și respectul între soți

Este foarte important ca în familie să se respecte demnitatea fiecărui membru, deoarece prin respectul reciproc se traduce în practică iubirea adevărată, fără de care nu se poate realiza o educație eficientă. Soțul are demnitatea de cap al familiei, pe care nimeni nu i-o neagă. Dar este mare diferență între ceea ce ar trebui să fie această demnitate și ce înțeleg unii prin ea. Există soți care pur și simplu abuzează de calitatea lor de bărbați, de forța lor fizică, pentru a impune o autoritate față de soție și copii. În loc de a fi ocrotitorii familiei ei devin de fapt teroriștii familiei. Simpla lor prezență inspiră membrilor acesteia o frică care dă naștere în plan educativ la multiple efecte negative. Copiii ajung să aibă un caracter ascuns, presiunea psihologică la care sunt supuși se refulează în nedorite reacții compensatorii, iar mama se aliază – măcar în ascuns – cu copiii, familia divizându-se în două tabere. Când soția acceptă situația de mai sus, efectele se limitează la cele arătate. Dacă ea este însă o fire mai dârză, între cei doi soți va avea loc o nesfârșită înfruntare, presărată cu certuri aprige, reproșuri, poate uneori și cu lovituri.

De unde provine tot necazul? Desigur, în primul rând, de la o înțelegere greșită de către soț a statutului său de cap al familiei. Într-adevăr, calitatea de cap al familiei nu exclude consultarea cu soția în problemele de familie, ci o presupune. Atunci când se nasc conflicte prin schimburi de păreri, într-un context sau altul, soții au datoria să analizeze bine argumentele aduse și, judecând obiectiv, să se ia decizii bune, evitând certurile prin restabilirea relației și a liniștii. Sfatul în familie nu poate fi niciodată rău, iar cine îl disprețuiește se lipsește de multe soluții mai bune decât le-ar fi adus singur. Desigur, într-o căsnicie există o împărțire a sarcinilor. Unor bărbați nu li se pare, spre exemplu, de demnitatea lor, de a ajuta un copil mic ce trebuie îngrijit, lăsându-l să sufere și să plângă până vine soția ca să-l îngrijească.

Nici soțiile nu sunt scutite de erori în privința înțelegerii demnități lor în familie. Unele greșesc printr-un limbaj nepotrivit cu delicatețea cerută oricărei femei, cu atât mai mult atunci când este mamă și, implicit, educatoare a copiilor ei. Altele găsesc o ciudată traducere a ideii egalității în drepturi a femeii cu bărbatul, consumând băuturi alcoolice la fel ca bărbații băutori.

Măsura respectării demnității în relațiile dintre soți se reflectă în atitudinea copiilor. Soțul care încalcă demnitatea celuilalt soț, prin cuvinte sau fapte, în fața copiilor, trebuie să se aștepte la unul dintre următoarele efecte: fie aceștia se vor solidariza cu părintele căruia i se încalcă demnitatea, revoltându-se contra celuilalt părinte, fie vor ajunge să-și desconsidere pe nedrept părintele înjosit.

Nu trebuie uitată nici respectarea demnității copilului de către părinți. De la o anumită vârstă, se instalează efectiv sentimentul rușinii. E bine ca sentimentul acesta să fie menajat chiar și de părinți. Sentimentul pudorii nu trebuie ironizat, ar fi o greșeală educativă categorică, dimpotrivă, trebuie încurajat și respectat în primul rând de părinți, pentru a deveni o trăire constantă și o deprindere practică.

Mica societate care este familia, respectarea demnității fiecărui membru este de cea mai mare importanță. Prin respectul reciproc și întrajutorarea necondiționată se traduce în practică iubirea în familie, fără de care nu există nici demnitate adevărată și nici educație eficientă.

2.1.2. Datoria părinților de a educa copii

„Și a făcut Dumnezeu pe om după chipul său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l supuneți” (Gen 1,27-28).

Prin aceste cuvinte, Autorul sacru ne pune în față o realitate fermecătoare: înrudirea omului cu Dumnezeu, care se manifestă în forma sa cea mai înaltă, în posibilitatea pe care omul o are, mai precis, prin intermediul experienței de procreare, de a dărui viața.

Chiar și exortația apostolică Familiaris consortio se referă la acest concept: „Rolul fundamental al familiei este slujirea vieții, de a realiza de-a lungul istoriei binecuvântarea de la început a Creatorului, transmițând prin naștere de la om la om chipul lui Dumnezeu. Fecunditatea este rodul și semnul iubirii conjugale, mărturie vie a deplinei dăruiri reciproce a soților”.

Tații și mamele, ca și colaboratori ai Creatorului în a da viață, sunt, deci, în mod automat, împotriva îngrozitoarelor delicte ale avortului provocat. Prin întreruperea sarcinii este suprimată o ființă umană, care abia începe să trăiască, deci este una nevinovată: „Un copil conceput în pântecele mamei nu este niciodată un agresor nedrept, ci este o ființă lipsită de apărare, care așteaptă să fie acceptată și ajutată”.

În sfârșit, prin intermediul familiei, Creatorul prelungește creația și revarsă divinul în om. Soții devin astfel miniștri ai celor două funcții, care sunt proprii divinității: aceea a iubirii și a vieții care, venind de la Dumnezeu, se unesc și se completează până când devin de nedespărțit. Dacă scade iubirea, scade și viața. În constituția pastorală Gaudium et spes se spune în mod expres: „Dumnezeu, Stăpânul vieții, le-a încredințat oamenilor misiunea nobilă de a ocroti viața, misiune ce trebuie îndeplinită într-un mod vrednic de om. Așadar, încă de la zămislirea ei, viața trebuie protejată cu cea mai mare grijă: avortul ca și infanticidul sunt crime odioase” (GS 51).

Însă slujirea vieții, nu a luat sfârșit odată cu nașterea copiilor, dar continuă în modul cel mai profund cu formarea integrală a persoanei. Misiunea educativă a familiei își are rădăcinile sale în actul procreativ: părinții, dând viață copilului, au datoria și dreptul de a tutela și de a o ajuta să se dezvolte în toate componentele sale fizice, psihice și spirituale până la maturitatea persoanei.

Dumnezeu a indicat educația copiilor ca pe o misiune primară a părinților, deoarece el nu a încredințat nimănui, în afară de părinți, o asemenea operă: a da viață unei noi ființe și a o forma ca persoană.

În declarația conciliară despre educația creștină Gravissimus educationis se afirmă următoarele: „Părinții, deoarece au dat viață copiilor lor, au obligația foarte gravă de a-i educa, și de aceea trebuie considerați primii și principalii lor educatori. Această funcție educativă a lor este atât de importantă încât, acolo unde lipsește, cu greu poate fi suplinită” (GE 3). Această afirmație este reluată și în exortația apostolică Familiaris consortio:

„Dreptul și datoria de educație a părinților sunt considerate ca esențiale, în legătură cu transmiterea vieții umane: ca originare și primare, în comparație cu misiunea educativă a altora, acest lucru fiind posibil datorită raportului de iubire care există între părinți și fii. Această educație este, în sfârșit, de neînlocuit și inalienabilă, pentru că nu poate fi încredințată cu totul altora și nici uzurpată de alții”.

Educația trebuie să fie o continuă naștere. A naște un om, înseamnă a da la lumină o ființă imperfectă, care are nevoie de ajutor, a cărei dezvoltare către maturitatea integrală nu poate fi realizată bazându-se pe determinismul fizic sau instinctul animal. Omul care se naște are dreptul de a ajunge la acea maturitate fizică, psihică și spirituală de care este capabil și care îl face apt comportamentelor, rolurilor și scopurilor care sunt proprii unei ființe umane sau unei persoane. Cei care au săvârșit actul procreator, au datoria de a-l ajuta pe cel care fără voia lui, și în urma acelui act, este chemat la viață.

Acest drept și această datorie își află fundamentul în iubirea părinților care devine izvorul, sufletul și norma operei educative, ei fiind chemați direct de Dumnezeu prin sacramentul căsătoriei.

Educația este o misiune a iubirii și a bucuriei. Soții care procreează copiii din iubire, tot astfel să-i și educe, cu iubire. Mai înainte de a învăța să iubească, copiii au nevoie de a trăi iubirea și de a se simți iubiți.

Această experiență originară lipsește atunci când copilul nu este introdus într-o iubire conjugală autentică a soților și pune stăpânire pe el acea boală a timpului, care este pesimismul existențial sau cel puțin dubiul asupra sa, asupra propriului drept la viață și asupra valorii propriei existențe. Copilul care, născându-se, stabilește imediat un raport pozitiv cu lumea, se mișcă în ea fără teamă și se simte susținut și de cuplul conjugal. El nu numai că îl ajută și îl susține, dar devine pentru copil ambientul vital pentru o bună creștere.

Prin iubire copilul învață și își însușește alte valori, care sunt constitutive iubirii însăși: respectul față de ceilalți, blândețea, iubirea, etc., care dobândesc un echilibru în creșterea lui.

Familiaris consortio afirmă:

„Elementul cel mai radical al obligației educative a părinților este iubirea paternă și maternă; aceasta își găsește împlinirea în munca educativă în care vrea să desăvârșească angajarea în serviciul vieții: iubirea părinților din izvor devine sufletul și chiar norma care inspiră și conduce acțiunea educativă concretă, îmbogățind-o cu acele valori de gratitudine, perseverență, bunătate, slujire și spirit de sacrificiu, care toate sunt cel mai prețios rod al iubirii”.

Iubirea rămâne principiul intrinsec, forța permanentă și țelul ultim al acestei datorii și acestui drept al părinților care este educația: așa cum fără iubire, familia nu este o comunitate de persoane, tot astfel fără iubire, familia nu poate trăi, nu poate crește și nu se poate perfecționa ca și comunitate de persoane: „Omul nu poate trăi fără iubire. Rămâne pentru sine de neînțeles, viața lui este lipsită de sens, dacă nu este scoasă în relief de iubire, dacă nu se întâlnește cu iubirea, dacă nu o experimentează și nu și-o face proprie, dacă nu ia parte vie la iubire”.

2.1.3. Neînțelegerile dintre părinți

Părinții sunt primii educatori ai copilului și cei care au autoritatea cea mai mare asupra lor. Ca urmare, orice diferență de poziție din partea lor, pe plan educativ, va avea urmări negative asupra formării acestuia. Aceste neînțelegeri pot porni din faptul că tata și mama sunt două persoane distincte, formate în medii familiale diferite, având deci păreri proprii, privind educația copilului. Mai provin și din diferența de fire dintre soți. De obicei tata este mai aspru, iar mama este mai blândă, și de aici decurg ideile diferite cu privire la metodele de urmat. Mai intervine și cazul când unul dintre soți, de regulă tatăl, neglijează în mod conștient educația, o compromite în mod iresponsabil. Unele neînțelegeri sunt declarate, provocând adevărate certuri între soți, altele însă sunt ascunse și efectele lor negative ies la iveală mult mai târziu, uneori cu atât mai dramatic cu cât au fost ascunse vreme mai îndelungată. Există cazuri când, de exemplu, tații sunt bine intenționați, dar foarte exigenți cu copiii. Copilul temându-se de un asemenea tată, caută să-și ascundă greșelile în fața lui. Mamei fiindu-i milă de copil, devine complice cu el în a-i ascunde greșelile.

O altă formă de neînțelegere între soți pe plan educativ ar fi izbucnirea unor înfruntări deschise, chiar violente între soți. Unul este educat într-un fel, altul în alt fel. Aceștia ar trebui să discute între patru ochi ce ar fi mai bine pentru copil, să ceară sfatul unui educator experimentat, în loc să țină morțiș la părerile proprii. În această situație părinții nu au nimic comun cu educația. Ei, prin orgoliul lor reușesc să-și vâneze reciproc greșelile, și le impută unul altuia cât mai exagerat. Copilul care asistă la o astfel de dispută este preocupat cu cine să se alieze pentru a-și câștiga protecția. Așadar din neînțelegerile soților privind educația copilului nu câștigă nimeni.

2.1.4. Raportul dintre frați

În familie, copilul nu este ajutat numai de mama sau de tatăl lui. Unii specialiști afirmă că uneori copilul împrumută mult mai multe de la frații lui. Atunci când părinții creează o atmosferă potrivită în casă, jocurile, discuțiile, întreaga coexistență ajută pe copil să se dezvolte în cel mai bun mod. Între copil și părinți, între cei mici și cei mari nu poate avea loc un dialog edificator, așa cum poate avea loc între frați, chiar dacă aceștia uneori se ceartă pentru o jucărie sau pentru un alt motiv. Certurile dintre frați nu sunt întotdeauna rele, dacă părinții știu să abordeze pozitiv situațiile de conflict. În situații mai grave, când conflictele dintre frați se accentuează, părinții trebuie să acorde o mare grijă dreptății. Este foarte greu uneori ca părinții să se poarte cu dreptate față de toți copiii. Dar este foarte important de știut că atunci când părinții nu se raportează la fel față de toți copiii, vor crea traume. Copilul față de care nu se vor purta drept, se va izola, fără ca să vadă acest lucru în exterior. Când afirmăm că unii părinți fac deosebire între copii nu înțelegem că fac acest lucru prin reproșuri de felul: „ Tu nu ești copilul nostru, stai în colțul acela!” Se întâmplă adesea ca unul dintre copii să fie mai drăgălaș, mai vorbăreț, capabil să atragă atenția celor din jur, iar celălalt să fie neglijat, neluat în seamă pentru că toată atenția se orientează spre cel care spunem noi că este drăgălaș. Când un copil este mai drăgălaș decât celălalt, în mod spontan, fără să-și dea seama, părintele poate să-și manifeste preferință față de acesta, și pe celălalt (sau ceilalți) să-l neglijeze. Deseori afirmațiile de genul „Vezi surioara ta ce cuminte și ascultătoare este, iar tu…!? O astfel de atitudine este ucigătoare pentru copii. Dacă părinții nu sunt egoiști vor avea grijă să fie față de toți copiii lor cât mai drepți posibil.

Există părinți care nu întotdeauna sunt sinceri față de copii pe motivul că aceștia nu înțeleg, nu trebuie să afle anumite lucruri. Copiii, și cei mici și cei mari, și cei drăgălași și cei mai puțin drăgălași, și cei bolnăvicioși și cei vioi trebuie să se simtă atât de firesc și de liberi în casă, în fața părinților, încât să poată spune, fără rezerve, tot cea ce vor să spună. Copilul nu trebuie să aibă rezerve atunci când vrea să spună ceea ce i s-a întâmplat. Când copilul nu se simte liber în fața tatălui sau a mamei cum poate să spună ce are de spus? Pentru copii este imperios necesar să poată vorbi liber. Să greșească, să exagereze, să fabuleze este foarte normal pentru vârsta lui. Este foarte important să se poată exprima lejer, iar părinții vor încerca, într-o manieră foarte delicată, să-i îndrepte, vor încerca să reformuleze ceea ce-a spus copilul, dar niciodată să nu-i răspundă copilului astfel încât, aceste să se teamă să mai vorbească, să se manifeste.

2.2. Familia locul creșterii și educării copilului

Familia este cea mai veche și cea mai importantă instituție din lume. Familia este o comunitate întemeiată prin căsătorie care unește pe soți cu soțiile lor și pe descendenții acestora prin relații strânse din punct de vedere biologic, economic, spiritual, psihologic.

Familia nu se întemeiază pe comoditate, nu are ca scop tovărășia, nu este suficient să locuiești în aceeași casă, să dormi sub același acoperiș, să mănânci la aceeași masă. Scopul familiei este împlinirea reciprocă, dezvoltare și creștere. Familie înseamnă unitate în idealuri și interese, înseamnă a te bucura împreună și a suferi împreună.

Familia, ca mediu afectiv, ce este în măsură mai presus de orice, să răspundă cel mai bine ființei care ia dat viață, îi poate accepta cel mai bine starea sa de copilărie. Locul unde copilul învață să fie iubit și să iubească, cu mult înainte ca el sa fie în stare să facă o asemenea distincție, este deci cadrul familial. Acesta este cadrul în care copilul își va putea investi toate resursele emoționale și va învăța să le controleze, făcând încetul cu încetul experiența întregii game a sentimentelor. Fiindcă este un mediu mai ales afectiv, familia este o adevărată școală a sentimentelor. În acest mod familia modelează personalitatea în dimensiunile ei fundamentale.

Această formare și informare sentimentală se elaborează după caracterul relațiilor trăite de copil și al interacțiunilor la care asistă ca spectator mai mult sau mai puțin implicat.

2.2.1. Sentimentul de siguranță în familie

Familia oferă copilului acel sentiment de siguranță care apare tot mai mult, astăzi, drept condiție fundamentală a dezvoltării și echilibrului său interior. Dacă copilul ar fi doborât de nenumăratele pericole care îl pândesc sau de nesatisfacerea trebuințelor elementare cărora este încă incapabil de a le fata față, nu s-ar mai putea vorbi de dezvoltare. Pe de alta parte, nu putem vedea în ce mod ar putea avea loc dezvoltarea dacă copilul ar fi total împiedicat să participe la viața din jurul lui, deoarece orice activitate eficace i-ar fi interzisă de slăbiciunea sa și de lipsa de adecvare a mijloacelor de care dispune; în asemenea situație el nu ar învăța să trăiască.

Familia contribuie cu un cadru stabil si coerent în care anxietatea provocată de copil, de incapacitatea sa de a face fata numeroșilor stimuli interni și externi ce îl asaltează, este redusă considerabil. Aceasta acțiune securizată care, la început, este exercitată mai ales de mamă, permite copilului să se instaleze în viața curentă. Familia continuă să-i ofere parțial și într-un mod diferit siguranța în timpul anilor de creștere și chiar la vârsta adultă.

Sentimentul de siguranță, atât de important pentru ființa în formare, depinde de ansamblu complex de factori care vor trece în curând nivelul satisfacțiilor elementare și pe acelea al identificărilor situațiilor constatate, depășind astfel, și încă cu mult, simpla protecție împotriva amenințărilor materiale.

Sentimentul de siguranța depinde de următoarele condiții: protecția împotriva loviturilor din afară, de satisfacerea trebuințelor elementare, coerența și stabilitatea cadrului de dezvoltare.

Sentimentul de a fi acceptat de ai săi ca membru al familiei, să fie iubit, să dăruiască dragoste, să fie izvor de bucurie și de mulțumire pentru adulți, să fie condus și îndrumat ca persoană, să i se accepte caracteristicile individuale, să aibă posibilitatea de acțiune și experiență personală.

Când familia nu-și îndeplinește funcția fundamentală de securizare, este inevitabil că într-un fel sau altul, rolul său de a avea o cultură, de a fi individul și de a putea socializa să nu se diminueze. Imaginea pe care copilul și-o face despre sine, despre alții și despre lume să fie mereu una de siguranță.

2.2.2. Responsabilitatea părinților în educarea copilului

Familia este la început universul copilului. Mama și tatăl sunt cei care oferă copilului securitate și afecțiune, protecție, inițiere de a porni la drum în viață. Familia reprezintă pentru el, într-o oarecare măsură, o imagine a societății în care va trebui cândva sa se integreze. Ea va lăsa amprenta adâncă asupra personalității copilului și va da, în parte, orientarea vieții lui.

Părinții au datoria morală de a-și educa copiii. Contrar părerii greșite ce predomină astăzi în societate, părinții pot culege roadele muncii lor în familie, pot avea copii frumoși și bine crescuți. Condiția este să-și ia în serios responsabilitatea de părinți de a-și crește și educa copiii.

Legea, de asemenea, pune în sarcina părinților datoria de a se îngriji de creșterea și dezvoltarea copiilor.

“Ambii parinti au aceleași drepturi și îndatoriri față de copiii lor minori, fără a deosebi după cum aceștia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori înfiați. Ei exercită drepturile lor părintești numai în interesul copiilor”.

“Părinții sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățarea și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului; spre a-l face folositor colectivității.”

Educarea copiilor înseamnă un mare privilegiu și o mare responsabilitate: un privilegiu de a învăța pe cineva, dar tot odată o mare răspundere de a modela un destin.

Exemplu părinților este fundamental unei instruiri eficace, puterea propriului exemplu. Acesta este deosebit de important în educația copilului din doua motive. Primul motiv ar fi că oricine nu trăiește învățăturile pe care le “predică”, va constata că articularea verbală a acestora nu va avea o prea mare eficacitate. Dimpotrivă, un astfel de părinte va degenera în mod treptat ajungând să abandoneze educarea. În al doilea rând, dacă există o contrazicere de termini între teorie și practică, copilul va ignora învățătura și va alege să o discrediteze, urmând mai degrabă un exemplu negativ. Viața părintelui se ridică la un nivel mai înalt decât învățăturile lui și strigă cu atâta putere încât copilul poate deveni surd la ceea ce părintele spune.

Familiile care formează tinerii și tinerele cei mai puternici din punct de vedere moral și cei mai harnici sunt aceia în care copiii și părinții sunt prieteni, în care părinții îi susțin fără greutate în creșterea și evoluția lor, respectând mereu în ei ființa umană.

Într-o astfel de familie, părinții își cuceresc copiii prin naturalețea lor, prin sinceritatea lor, trăiesc în așa fel încât copiii să poată asista la realizările lor pe cât este posibil, la bucuriile, durerile și greșelile lor. Astfel de parinti pot, de asemenea, fără superioritate artificială să admită nevoia de creștere a copiilor și să-i educe fără ca aceștia să-și dea seama, printr-un schimb natural de idei și moduri de a vedea lucrurile.

Copiii nu trebuie să primească orice lucru ca și cum ar fi vorba de un dar, ci, după posibilitățile lor, să participe la munca din casă ; vor învăța să se poarte atent cu părinții și unii față de alții; au datori și drepturi tot atât de neschimbat ca acelea ale persoanelor mai în vârstă, iar aceștia se vor purta cu considerație față de copii, după cum și ei vor învăța să aibă considerație față de ceilalți. Vor fi puși zilnic în fața realizărilor vieții, vor putea să devină cu adevărat folositori, nu numai să se prefacă a fi. Sentimentul de responsabilitate este transmis copiilor chiar de la o vârstă fragedă.

2.2.3. Rolul mamei în educarea copilului

Mama îl poartă pe copil în sânul său, îl aduce pe lume, îl hrănește și îl îngrijește, cel puțin în primele săptămâni de viață. Astfel se constituie o legătură deosebită, un tip de relație cu totul unică. Mama constituie pentru copil acea parte a existenței, este garanția siguranței lui, este centrul sau de referință într-o lume care nu are deocamdată formă și stabilitate.

Nu este deloc exagerat să spunem că un copil mic trăiește în funcție de mama lui: în consecință, de mama depinde calitatea “instalării” lui în existentă. Mama, reprezintă pentru copil ființa lui proprie, lumea exterioară, viața. Mama este prima persoana pe care o va iubi copilul. Ea este prima lui dragoste absolută și totală. Atitudinea copilului față de alte persoane este esențial determinate de relația sa cu acea primă persoană care este mama.

Semnificația pe care o vor avea pentru el mai târziu oamenii, și perspective în care el va considera raporturile cu lumea, depind de mamă. Mama este pentru el un prototip și un model. Acest rol primordial al mamei, de agent inițiator, de ghid și model are o deosebită strălucire în primii ani de viața ai copilului. Copilul are nevoie de mamă, ea îi este indispensabilă.

2.2.4. Rolul tatălui în educarea copilului

Imaginea tatălui și a rolului său nu derivă în închipuirea copilului numai din raporturile ce se stabilesc între ei și viața cotidiană, ci și din ceea ce așteaptă de la tată familia și întreaga societate. Tatăl este în general dornic să-și asume cel mai bine rolul care-i este încredințat și face aceasta prin: afecțiune simbolizată prin prezența în familie, prin protecție acordând sprijin material constând în bani, hrană, locuință și a deciziilor care se așteaptă din partea lui atunci când este nevoie. Din partea lui se așteptă a fi un model de imitare și identificare, să-i dăruiască copilului cunoștințele și experiența sa, să își exercite rolul de tată cu autoritate.

Tatăl este cel care determină prin profesia sa nivelul social la familiei și mediul în care ea se dezvoltă. Fie că mama are o meserie sau nu, ea se ocupă mai mult de casă și de familie, pe când tatăl apare ca o legătură între familie și societate. Începând cu vârsta cea mai fragedă, copilul vede în tată, prin intermediul mamei, “legea”, el este cel care decide ce e rău și ce e bine, și care, întorcându-se seara acasă, este ”judecătorul” așteptat și de temut al evenimentelor zilei. Pentru ca regulile impuse de tată să fie într-adevăr respectate, ele trebuie să fie ferme, tatăl știind să le impună prin autoritatea sa, dar fără a avea o atitudine tiranică față de copil. Tatăl are, sau ar trebui să aibă, conștiința exactă a valorilor, știe să impună ferm o lege, dar în același timp știe să păstreze afecțiunea copiilor.

Autoritatea este expresia unei personalități puternice, exigente, care știe să se afirme și să reușească care se bucură de un prestigiu destul de mare.

Conștient de valoarea sa, el nu poate accepta sa fie contrazis. În familie vrea să fie ascultat, respectat, venerat. Ceilalți sunt în ochii lui ființe slabe care au nevoie să fie protejate, conduse; el știe ceea ce este mai bine pentru întreaga familie, și ca atare ei nu trebuie să discute acțiunile sale.

Copiii acestui tată sunt adesea fricoși, timizi, închiși în ei. Supunerea lor este atât de mare încât așteaptă fără încetare directive din partea lui, devin incapabili să ia singuri decizii privind persoana lor și se maturizează greu. Se întâmplă ca unii dintre acești copii să sufere repetate eșecuri la școală, în viața profesională și sentimentală, să nu depășească nivelul de cultură și reușitele tatălui lor.

Unii copiii,însă, se revoltă împotriva unui astfel de tată autoritar nu acceptă să facă nici un compromis. Este instabil emoțional, are explozii agresive pe care nu le poate controla. Astfel iau naștere ciocniri violente între două personalități puternice, care sfârșesc prin ruptura dintre tată și fiu, în final placarea adolescentului de acasă. Această autoritate, a unor părinți, are consecințe traumatizante asupra copiilor.

2.3. Rolul educației morale în dezvoltarea copilului

Familia este aceea care păstrează și transmite valorile și virtuțile, iar persoana umană își găsește aici demnitatea originală și personală. Familia ca o comunitate de viață și de iubire trebuie să știe să primească pe cel aflat în nevoie ajutându-l să se integreze într-o societate cu adevărat umană și primitoare. Ea este chemată să se dedice operelor și serviciilor sociale, într-un mod cu totul deosebit îndreptându-se către cei săraci și lipsiți. Astfel comuniunea familială se deschide la o solidaritate vastă redând personalitatea și valoarea acestor persoane în societatea civilă.

Familia, unde persoana se formează, este chemată să devină protagonistă a “politicii familiare”, contribuind la deciziile politice și administrative pentru a nu cădea în riscul de a fi victime. Ea are dreptul de a crește ca și comunitate, exercitându-și responsabilitatea în a transmite viața și a educa fiii, trăindu-și în mod liniștit propria intimitate, având o casă și un serviciu.

Familiile sunt o resursă extraordinară pentru societate. Ele trebuie ajutate să se exprime și să se evidențieze mai mult, având în același timp nevoie de curaj și avânt. Ele trebuie să cultive iubirea lor, perseverând în dezvoltare și formare și reunindu-se în asociații sau mișcări.

Rolul familiei, și mai cu seamănă al familiei creștine în societate, depinde foarte mult de felul în care se conștientizează valorile umane, existând în același timp o implicare atât la nivel social cât și politic. Familia, conștientă fiind de rolul și importanța pe care o are în societate, este chemată să-și demonstreze capacitățile sale, încercând să transforme societatea care astăzi se pare că a căzut într-o oarecare demoralizare.

2.3.1. Educarea personalității în copilărie

Potrivit interpretării despre dezvoltarea personalității, copilul traversează o perioadă de latență, adică o perioadă de minimă atenție la problemele sexuale, mai înainte de a se întâlni cu marile probleme ale adolescenței. Atenția părinților trebuie să se îndrepte către întreaga viață a copilului și la nevoile proprii acestei perioade. Raportul părinți-copii, în perioada copilăriei, rămâne important pentru dimensiunea formativă. Procesul de creștere și de maturizare pornește de la o situație egocentrică la capacitatea de a acorda atenție persoanelor apropiate; de aceea părinții trebuie să-și educe copiii lor la o deschidere față de lumea celorlalți: școala, prietenii, grupul, lumea.

La această vârstă copilul trebuie să învețe să discute cu profesorii și cu prietenii; îi întâmpină o experiență de acceptare sau de refuz, care poate da naștere la probleme de ordin afectiv sau sexual, pe care părinții trebuie să-i ajute să le depășească.

La sfârșitul copilăriei se deschide pentru copii o nouă perioadă a vieții, caracterizată de o dezvoltare globală a personalității, perioadă pe care experții o numesc adolescență.

Adolescența este chemată și vârsta critică, vârstă dificilă, vârsta pubertății, vârsta creșterii fizice, pentru că în această perioadă au loc schimbări fiziologice în trupul băieților și al fetelor, care apoi îi transformă în bărbați și femei, însă nu fără conflicte și crize.

Unul din riscurile adolescenței este tocmai un exces de atenție asupra propriei persoane și o staționare, o poposire în propriul eu, rezultând o sărăcire a raporturilor inter-personale, făcând neînsemnate relațiile autentice cu ceilalți și favorizând astfel evadarea, auto-erotismul în raporturile sexuale timpurii. Adolescența este și primăvara iubirii, deoarece dezvoltă forme rafinate și fragile de prietenie. Există în adolescent bucuria de a trăi, de a se întâlni, de a face proiecte împreună cu prietenii, de a se simți utili la ceva și cuiva, de a face schimb de experiențe sau de a fi cu o persoană care îi iubește.

Prima sarcină a părinților este aceea de a da copiilor lor o educație sănătoasă cu privire la pubertate, mai înainte ca ea să aibă loc sau mai înainte de momentul în care se verifică transformările corporale, tipice acestei perioade. Dacă părinții nu prevăd ca fiii lor să fie înștiințați despre aceste transformări, ei învață din altă parte cum ar fi: strada, televiziunea sau pornografia, având rezultate dăunătoare pentru viața lor.

Părinții trebuie să știe să rămână alături de copiii lor, intensificând dialogul, dar fără o excesivă preocupare și severitate. Ei traversează o trecere obligatorie pentru a ajunge la responsabilitatea sentimentelor lor. Tot astfel, trebuie să știe să lumineze și să conducă copiii lor să aibă o atitudine pozitivă față de propriul trup, să știe să îndrepte energiile psihofizice către lumea externă care poate fi o activitate sportivă sau viața de grup.

2.3.2. Importanța dialogului dintre părinți și profesori

Școala, ca și familia, se prezintă ca un loc al relațiilor din punct de vedere sexual distincte și educația afectivă și sexuală nu poate fi încredințată vreunui expert, dar trebuie să implice individul în totalitatea sa. Tocmai în acești ani de școală ai copilului, dialogul între părinți și profesori trebuie să constituie o cale privilegiată pentru a determina modalitățile de intervenție cele mai potrivite pentru copil.

De multe ori preocuparea părinților în a dori ca fiii lor să învețe bine și să aibă succes, poate provoca copiilor complicații emotive ca de exemplu care: stări de neliniște, fugă de realitate, frustrări, acestea putându-se verifica atunci când li se cere copiilor să rezolve anumite probleme superioare propriilor lor capacități.

Tot astfel profesorii, care îi descurajează sau îi înjosesc pe copii, pot provoca în ei repercusiuni emotive dintre care: agresivitate, nesiguranță, regresiunea dezvoltării afective a copilului, reîntoarcerea la propria lume egocentrică.

În dialogul părinți-profesori trebuie să se găsească un echilibru, pentru a realiza un raport motivat, care să provoace copilul să-și asume sarcini semnificative, chiar atunci când acestea sunt dificile sau neplăcute; dialogul părinți-profesori va fi important pentru a ajuta copilul să depășească dificultățile și tensiunile și astfel să-l pregătească pentru viitor.

Către opt-nouă ani, copilul trăiește un proces de socializare, care pe lângă școală, se realizează și în descoperirea grupului celor de o vârstă cu el. Copilul nu caută grupul ca o realitate pentru a se juca sau a-și petrece timpul liber, ci descoperă în grup o realitate socială diferită de grupul familiar; este o descoperire a lumii înconjurătoare care-l atrage tot mai mult.

Desigur, intrarea și rămânerea în grup nu sunt mereu lucruri simple; copilul trebuie să accepte reguli de comportament, să împărtășească scopurile, să depășească conflictele. Toate acestea impun copilului o modalitate de colaborare și acceptare a diferitelor roluri pe care le poate interpreta în cadrul grupului.

Mulți părinți văd adesea în grup, un concurent periculos, chiar de-a dreptul rival acțiunilor lor formative; ei se întreabă, dacă copiii știu să distingă tovarășii buni de cei răi, dacă știu să reacționeze în fața modelelor și a comportamentelor negative, dacă știu să depășească dificultățile care se pot naște în interiorul grupului sau să poată suporta fenomenele de înstrăinare sau de marginalizare.

Așadar, pe de o parte, este necesar să se dea elan vieții grupului și a lăsa ca proprii copii să participe, tocmai pentru că se întâlnesc cu prietenii, consolidându-se astfel, procesul de identificare a propriei imagini personale și sociale. Totodată este necesar să existe educatori maturi, care să știe a fi conducători prețioși și discreți, în așa fel, încât copiii să știe a fi critici față de prejudecățile ambientului care îi înconjoară, să știe să dezvolte un mod de gândire corect, deschis contribuțiilor pozitive care provin din realitatea familială și socială.

Deci, chiar dacă părinții trăiesc o anumită tristețe în ceea ce privește despărțirea copilului, care caută noi roluri afective, ei trebuie să fie bucuroși că copilul acceptă să participe la un grup formativ, să controleze dacă grupul este animat de persoane responsabile, să participe la întâlniri cu educatorii și cu ceilalți părinți, pentru a analiza problemele educative și situațiile care se experimentează în grup.

2. 3.3. Educarea copiilor la valorile creștine

Familia creștină este comunitatea în care copiii învață valorile morale, unde îl cunosc și-l cinstesc pe Dumnezeu, cunosc cum să-și folosească libertatea, în definitiv viața trăită în familia creștină este o inițiere a vieții trăită în societate.

Familia trebuie ajutată și apărată prin măsuri sociale corespunzătoare. Importanța familiei pentru viața și bunăstarea societății, implică pentru societate o răspundere deosebită în susținerea și consolidarea căsătoriei și a familiei.

Puterea civilă trebuie să considere că este îndatorirea ei sacră „recunoașterea, ocrotirea moralității publice și promovarea prosperității domestice”.

În mentalitatea liberală, căsătoria și familia nu sunt instituții naturale, adică care au structuri prin natura lor obiectivă, dar sunt instituții umane, condiționate de mediul și de momentul istoric particular și de decizia omului. Trebuie însă înțeles clar faptul că familia nu este o invenție în structura sa esențială (chiar multe aspecte concrete sunt condiționate de momentul istoric). Valoarea socială a familiei constă mai ales în capacitatea sa de a da naștere, în mod potrivit cu demnitatea omului, la o nouă viață și a de a crește și educa copiii. Membrele societății au dreptul să se nască și să crească într-o familie, deoarece acolo se desfășoară primul proces de socializare radicală în care natura umană a fiecăruia este dezvoltată. În familie învățăm să fim oameni, fiind totodată și o inițiere în viața de societate. Când familia nu poate sau nu vrea să ducă la îndeplinire această datorie, răul provocat este foarte mare și greu de reparat. De aceea sănătatea societății (și a Bisericii) depinde foarte mult de starea familiilor.

Familia în esența sa are origine naturală și nu este instituită din voința omului. Așadar instituția naturală familială este universală și necesară prin natura umană și nu este destinată să se încheie cu evoluția socială. Legile familiei nu sunt stabilite de stat, nici de acordul liber între soți și nici de altă autoritate contingentă, ci de natura și de voința lui Dumnezeu, care sunt imutabile și veșnice. Familia, ca orice societate are și o autoritate, necesară mai ales pentru educația copiilor: prin natura sa, numai o familie poate să aibă grijă de copii în toate exigențele lor (fizice, morale, spirituale).

Familia ca celulă originară a societății, este prima între grupările sociale de mijloc care se află la mijloc între societate și individ; este un element de bază prin rolul său, pe care Papa Paul al II-lea îl numește “cultural”. Lumea se poate schimba numai pornind de la familie: ”Pentru a depăși mentalitatea individualistă răspândită astăzi, este necesară o angajare concretă de solidaritate și caritate care începe înăuntrul familiei prin sprijinul reciproc pe care și-l dau soții și continuă prin grija pe care generațiile o au una față de alta. Astfel familia se definește ca o comunitate de muncă și de solidaritate”.

Familia a devenit celula primară și vitală a societății deoarece Dumnezeu Tatăl a instituit căsătoria și a pus-o ca început și temelie a societății umane. Are legături organice și vitale cu societatea, deoarece ea constituie baza și alimentul permanent al societății, prin obligația de slujire a vieții. Familia este aceea în care se nasc cetățenii și totodată ea este prima școală a virtuții sociale care sunt sufletul dezvoltării societății însăși. Astfel, prin vocația sa familia nu se închide în ea, ci se familia se deschide spre alte grupuri familiare și spre societate, asumându-și propriul rol social.

Familia este plinătatea umanității și celula societăți. Fără familie nu există societate iar fără sensul familiei lipsește sensul societății. Statul contemporan, renovând sensul societății ca fiind o realitate etică, cere familiei valorile sale fundamentale.

Societatea fără familie este goală; familia fără umanitate este oarbă. Procesul social, înțeles în sensul de a găsi noi conținuturi și noi forme în întâlnirea umană, cere dezvoltarea și expansiunea persoanei umane. În acest sens este văzută colaborarea dintre om și societate. Din această colaborare se naște satisfacția omului de a trăi în comunitate. Satisfacția este considerată ca o cale a libertății și iubirii în societate și în stat.

Omul prin căsătorie și în căsătorie, cu familia și în familie trebuie să fie conștient că donează comunității un act, care de fapt este actul iubirii ce contribuie la expansiunea și la exaltarea valorilor umane. Statul deci trebuie să recunoască și el la rândul său originalitatea familiei și drepturile ei, considerând unitatea familiei și indisolubilitatea căsătoriei la dimensiunea unui drept original al omului care trebuie respectat și favorizat. Familia și căsătoria prezintă o uniate deosebită care relevă personalitatea omului.

Așadar, indisolubilitatea căsătoriei și a familiei este realizată din punct de vedere uman în măsura în care este fundament și proces al socializării umane și totodată a umanizării societății.