Familia Expresie a Unitatii de Interactiuni Si Intercomunicari Personale

Între dragoste și familie există o strânsă dependență, fiind foarte greu de separat una de cealaltă. Dragostea reprezintă piatra de temelie pentru buna desfășurare a vieții de familie, iar familia oferă cadrul de manifestare și împlinire a dragostei .

S-au dat multiple definiții familiei:

D. Burges și H. Locke : “ Familia este o unitate de interacțiuni și intercomunicări personale, cuprinzând rolurile sociale de soț și soție, mamă și tată, fiu și fiică, frate și soră.“

R. Vincent: “ O familie constituie un grup înzestrat cu caracteristici proprii care trăiesc anumite obiceiuri, respectă anumite tradiții, chiar inconștient, care aplică anumite reguli de educație, într- un cuvânt care crează o atmosferă.“

O. Badina și F. Mahler: “ Familia este un grup social, realizat prin căsătorie, cuprinzând oameni care trăiesc împreună, cu o gospodărie casnică comună, sunt legați prin anumite relații natural-biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund unul pentru altul în fața societății.“

În sens sociologic familia – ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață, interese și întrajutorare. În acest interes, se poate spune că familia este o realitate socială prin comunitatea de viață dintre soți, dintre părinți și copii, precum și dintre alte rude.

Noțiunea modernă de familie provine din latinescul familia care, inițial, a desemnat proprietatea cuiva, pământul, casa, banii, sclavii etc. și, mai apoi, relațiile de rudenie sau afiliere. Definițiile termenului au variat mult în funcție de disciplina și perspectiva teoretică a cercetătorului, în scopul său, de momentul istoric sau nivelul organizării sociale etc. Astăzi, familia este definită ca “o structură dinamică, în permanent proces de modelare si re-modelare, constând în ansamblul relațiilor dintre membrii ei, uniți prin căsătorie, origine (filiație sau rudenie prin descendența dintr-un autor comun) și adopție” .

Membrii grupului familial locuiesc împreună (sunt co-rezidenți), comunică și interacționează unii cu alții în funcție de rolurile familiale adoptate, au o viață economică, interese, norme și valori commune, ei creând și menținând un mod de viață și o mentalitate comune.

I.2. Familia-dimensiuni, caracteristici și tipologii.

A. Perspectiva juridică

Mult timp, până în preajma secolului al XIX-lea, familia a fost considerată drept o asociere “naturală, prepolitică, ierarhică, indisolubilă și privată între părțile unui cuplu heterosexual și copiii lor naturali” (Minow M. și Shanley M. L. cit. în Turliuc M.N. , 2004).

Această concepție asupra familiei s-a dovedit a fi profund sexistă: soțul avea autoriate asupra soției, era stăpânul gospodăriei și reprezentantul întregii sale familii în sfera publică. Teoria nu a acoperit, însă, întreaga realitate a situațiilor și raporturilor familiale.

Diferența dintre imaginea familiei în teoria politică și legislație, pe de o parte, și experiențele de viață și expectațiile multor indivizi, pe de altă parte, a sporit considerabil de la mijlocul secolului al XIX-lea și până astăzi.

Treptat, căsătoria a fost înțeleasă ca un contract, încheiat cu consimțământul partenerilor, uniunea putând fi desfăcută atunci când una dintre părți nu respecta convențiile stabilite prin acordul comun.

De la mijlocul secolului al XIX-lea, au fost acceptate tot mai mult adopțiile legale, reflectând faptul că relațiile dintre părinte și copil pot fi create și prin voința și consimțământ, nu numai prin activitatea biologică naturală.

Din a doua jumatate a secolului trecut, a fost pus sub semnul întrebării caracterul „natural” al subordonării femeii autorității soțului ei, iar copiii au încetat a mai fi tratați ca o proprietate parentală.

Ca urmare a imixtiunii tot mai mari a statului în domeniul privat familial, legile au restrâns puterea absolută a soțului asupra soției, a părinților asupra copiilor, au lărgit libertățile copiilor și au impus solicitarea opiniei lor pentru stabilirea custodiei în urma divorțului .

Din moment ce acțiunile membrilor familiei au fost considerabil restricționate de deciziile politice și legislative, familia nu a mai putut fi analizată ca o „entitate prepolitică”.

Actualmente, familia este definită din punct de vedere juridic ca grup de persoane între care există relații de sânge, căsătorie și adopție, drepturi și obligații cu originea în actele juridice (certificatul de căsătorie, înfiere etc.).

Ea reprezintă o entitate formată din soțul, soția și copii lor sau ai oricăruia dintre ei, care au aceeași locuința. Dar familia poate include și părinții soților (cu același domiciliu ca și ei) sau poate fi alcătuită dintr-o persoană singură (necăsătorită, divorțată sau văduvă) și copiii aflați în întreținerea acesteia.

Cele mai importante relații din cadrul familiei sunt reglementate prin norme juridice. Acestea vizează totalitatea raporturilor de familie, clasificate în urmatoarele categorii (:

Raporturile de căsătorie, legate de încheierea căsătoriei, condițiile de fond și de formă, efectele personale și patrimoniale ale căsătoriei, încetarea și desfacerea acesteia;

Raporturile de filiație, privind modul în care se stabilește filiația față de părinți, situația legală a copilului născut în căsătorie sau în afara ei;

Raporturile de adopție privesc încheierea și încuviințarea înfierii, persoanele între care adopția poate avea loc, raporturile personale și patrimoniale care rezultă din adopție, desființarea și desfacerea adopției;

Raporturile privind ocrotirea parentală, incluzând ansamblul drepturilor și obligațiilor părinților față de interesele personale și patrimoniale ale copiilor lor minori;

Unele raporturi asimilate de lege raporturilor familiale. Este vorba de relațiile dintre foștii soți, unele relații dintre un soț și copilul celuilalt soț, unele relații dintre fostul copil adoptat și fostul parinte adoptiv etc.

B.Perspectiva sociologică

Ca realitate socială complexă, familia s-a dezvoltat odată cu evoluția societății și s-a modificat în funcție de schimbările înregistrate la nivel societal. Definițiile sociologice ale familiei au subliniat diferite dimensiuni sau aspecte intercorelate ale sistemului familial , precum:

a) Dimensiunea biologică, sexuală: familia apare ca o instituție bazată pe sexualitate și pe tendințele materne și paterne, ale căror forme variază de la o cultură la alta;

b) Dimensiunea psihologică, afectivă: familia este o unitate emoțională capabilă să îndulcească pentru fiecare membru în parte loviturile mai grele ale vieții;

c) Dimensiunea psihosocială, interacțională: familia apare ca o unitate de interacțiuni și intercomunicații personale cuprinzând rolurile sociale de soț și soție, mamă și tată, părinte și copil, frate și soră, constituită în și prin afecțiune mutuală împărtășită;

d) Dimensiunea socială: prin familie se realizează o comunitate de viață între soți, între părinți și copii (uneori și cu alte rude). Dacă latura biologică a ramas constantă, aproape neschimbată de-a lungul timpului, latura socială este veșnic schimbătoare, ea decurgând din morala, educația, aspectele economice, juridice, psihosociale etc., specifice unui context sociocultural dat;

e) Dimensiunea moral-educativă: familia este o realitate educativă prin crearea unui mediu cu puternice valențe educative oferite copiilor, și o instituție morală, puternic impregnată de valorile iubirii și moralei religioase.

Interesată cu precadere de aspectele structurale și de variabilele macrosociale ale familiei, perspectiva sociologică a fost deosebit de prolifică în dezvoltarea tipologiilor familiale.

Astfel, în funcție de dimensiunile grupului familial și de gradul de dezvoltare a societății deosebim familia extinsă de cea nucleară. Limbajul sociologic tradițional desemnează prin familia extinsă unitatea creată prin două sau mai multe familii nucleare sau conjugale, care locuiesc împreună, în același cămin, unite prin legatura părinte-copil și cea dintre frați și surori.

Veriga-cheie în acest lanț sunt părinții care se află în relație de rudenie directă atât cu copiii lor, cât și cu proprii părinți (bunicii copiilor lor). Familia extinsă funcționează pe baza unor reguli relativ rigide și a unui sistem imobil al valorilor morale, menite să asigure stabilitatea și „spiritul de clan”.

Se credea adesea că familia nucleară a aparut recent, în ultimii 100 de ani și chiar mai puțin. În realitate, nu există societate din istoria umanității care să nu fi acordat importanță familiei elementare sau nucleare (..). În majoritatea cazurilor, aceasta a existat în paralel cu cea extinsă, ca grup co-rezidențial. Familia nucleară (restrânsă sau conjugală) constă din relațiile dintre soț, soție și copiii lor sau cei adoptați. În cadrul ei, poziția centrală aparține legăturii conjugale, indicată și de noțiunea de căsătorie/căsnicie sau cuplu conjugal.

Preponderența familiei de tip nuclear este astăzi tot mai mult pusă sub semnul întrebării de sporirea numărului familiilor monoparentale, a familiilor fără copii, a cuplurilor consensuale, hetero- sau homosexuale.

În funcție de poziția ocupată în contextul familial, de copil sau adult, literatura sociologică tradițională menționează existența a două tipuri de familii: de origine și de procreare. Familia de origine este cea în care suntem născuți, în care ocupăm statutul de copil. Familia de procreare este aceea pe care o creăm ca adult, prin căsătorie, și în care deținem statutul de soț/soție, mamă/tată.

De asemenea, în funție de axa tradiție-modernitate, putem deosebi familia patriarhală (sau tradițională) de familia contemporană. Familia patriarhală, de tip extins, cel mai adesea funcționa sub autoritatea celui mai în vârstă adult de sex masculin, respectul fiind elementul esențial al menținerii ordinii. Pater familias menținea stricta diviziune și stratificare a rolurilor domestice în care activitatea era reglată de tradițiile și îndeletnicirile ancestrale.

Soțul / tatăl își exercita autoritatea asupra soției și copiilor, fiind responsabil pentru asigurarea mijloacelor economice necesare membrilor gospodăriei sale pe care îi reprezenta în sfera publică. Mama / soția răspundea de organizarea vieții și a cheluielilor gospodăriei având grijă de integritatea fizică a rezidenților gospodăriei, și asigura sprijinul moral și educația membrilor familiei.

Totuși, reponsabilitatea educației morale și a educației membrilor familiei cădea în sarcina ambilor parinți. Acestora le revenea și sarcina alegerii partenerilor copiilor, în funcție de statutul lor economic și social. Familia de acest tip era mai ales o unitate de producție și de reproducție, un mecanism de transmitere a proprietații și a rangului social, de la o generație la alta, de pregătire a noilor generații să facă ceea ce au făcut și generțiile trecute.

În drumul său spre modernitate, familia s-a îndepărtat de obiceiuri și tradiții, de lanțul filiației și a bulversat relațiile cu cei apropiați.

Familia contemporană este (preponderent) nucleară, cu o structură mai flexibilă a rolurilor maritale. Ideea egalității juridice dintre bărbat și femeie și nevoia de emancipare a femeii au condus la expectanța potrivit căreia sarcinile domestice pot fi negociate și redistribuite între soți.

Premisele familiei nucleare sunt sentimentele de afecțiune dintre soți, care își aleg partenerul fără a mai fi constrânși de tradiție sau de opinia publică. Familia modernă a întărit relațiile afective dintre membrii nucleului familial, devenind o stare de spirit .

În funcție de efectul numeric și cel structural, se disting trei forme de familii: familia patriarhală, familia instabilă și familia tulpină. Familia instabilă își crește copiii fără a le transmite respectul pentru autoritate și tradiție și fără a-i pregăti pentru a fi independenți, originali și plini de inițiativă. Famila tulpină este varianta diminuată a familiei patriarhale, în care se încurajează autonomia și separarea tinerilor soți de familiile lor de origine (sau roirea noilor familii).

Din punctul de vedere al rolurilor de sex, există trei modele familiale: familia patrimonială, familia conjugală și familia asociativă. În fiecare dintre acestea rolul masculin și cel feminin decurge din relația pe care o întrețin cu proprietatea, producția și reproducția biologică și socială. Familia patrimonială este constituită în scopul menținerii și amplificării proprietății. Famila conjugală vizează cuplul fără descendenți, alcătuită exclusiv din cei doi soți, în care primează interesul comun și reciprocitatea afectului.

Familia asociativă include familiile cu dublu venit, în care ambii soți sunt salariați sau cele cu dublă carieră, în care soții au o carieră similară, comparabilă ca nivel al prestigiului, poziției sau venitului. Acest tip de familie s-a extins odata cu intratrea masivă a femeii în câmpul muncii și se fondează pe o relație mai egalitară între sexe, dar acest egalitarism progresează odata cu urcarea în ierarhia socială.

Dacă repartizarea rolurilor de sex maritale în sânul unei familii se realizează în funcție de poziția bărbatului și femeii în relațiile lor economice și non-economice, atunci această repartiție se bazează pe opiniile și reprezentările sociale. Analizând reprezentările căsătoriei ca instituție, Louis Roussel a identificat patru tipuri de căsătorii, considerate ulterior tipuri de familie :

– familia tradițională, formată din cuplul conjugal și copiii săi, ca reprezentare dominantă;

– familia alianță (sau „istorie”), dominată de solidaritatea fondată pe amintirea mereu vie a unui trecut fericit și pe speranța unui viitor mai bun;

– familia fuzională, în care soții consideră că atâta timp cât au capacitatea de a se susține unul pe celălalt prin empatie și anticipare emoțională, uniunea lor este una autentică;

– familia asociativă (sau „club”), în care soții își respectă independența, își recunosc autonomia și puterea, inclusiv cea de a rupe relația dacă li se pare deficitară.

Perspectiva psihosocială

Din punct de vedere psihosocial, familia reprezintă exemplul tipic al grupului social primar sau restrâns. Noțiunea de grup social a fost definită ca o pluraritate de indivizi, asociați prin legături de tip normativ, comunicativ, afectiv și funcțional. Grupul primar este caracterizat prin dimensiunile sale reduse (de la minimum 2, la 30-40 de indivizi), prin existența relațiilor psihologice explicite, a unui sistem de interacțiuni dinamice și a unui obiectiv comun, prin existența unei rețele de roluri și statusuri, a unui sistem de norme și valori recunoscute și acceptate. Cele două caracteristici fundamenale ale oricărui grup social sunt existența unui scop comun (care constituie motorul și catalizatorul acțiunii grupale) și interdependența care există între membrii grupului. Toate acestea pot fi identificate și în cazul realității familiale.

Familia constă într-un ansamblu de relații afective și de comunicare formate prin căsătorie, origine sau adopție. Ea rezidă într-un ansamblu de roluri maritale, parentale și filiale, de interse, aspirații, scopuri, norme și valori comune, recunoscute, acceptate și interiorizate de membrii familiei, impuse de viața în comun. Membrii familiei mențin și perpetuează o cultură comună, derivată din cultura societății date, prezentând și unele caracteristici proprii familiei respective. De asemenea, relațiile lor „față în față”, strânsa lor inerdependență și scopul comun sunt facilitate de faptul că membrii unei familii sunt co-rezidenți.

Familia prezintă însă și o serie de particularități diferențiatoare, care își pun amprenta asupra variațiilor individualismului și colectivismului, ale autonomiei și solidarității

1. Astfel, față de orice alt context familial, familia are calitatea unică de a influența cele mai multe domenii ale vieții noastre, de la obiectivele noastre educaționale la modul în care facem față conflictelor, de la filosofia religioasă sau seculară pe care o alegem la aspectele despre care putem discuta confortabil. Nici un alt cadru social nu influențează atât de multe aspecte ale vieții noastre cotidiene și nu complică la fel de mult raportul dintre gradul în care ne afirmăm individualitatea și cel privind menținerea legăturii cu ceilalți.

2. Un alt aspect distinctiv este apartenența involuntară. Este adevărat faptul că membership-ul involuntar caracterizează și alte apartenențe de grup ale noastre, din moment ce nu ne putem alege etnia, categoria socială sau cea sexuală în care venim pe lume. Este însă dificil, dacă nu imposibil, să abdicăm de la mediul intim, familial. Este cu siguranță mai ușor să schimbăm relațiile noastre de prietenie, slujba, proiectele profesionale, opțiunea religioasă, apartenența națională sau cea etnică, decât să schimbăm relațiile noastre familiale.

3. Legăturile familiale par să aibă o mai mare durată, comparativ cu cele din cadrul altor grupuri sociale. Expectanța unei mai mari permanențe este întărită de obligațiile interpersonale autoasumate, de sancțiunile sociale și aranjamentele legale care definesc relațiile maritale și cele părinte-copil. Unul din rezultatele acestui tip de aranjament formal este diminuarea gradului de autonomie sau individualism al unei persoane și complicarea conexiunilor dintre membrii familiei.

4. Familia se deosebește de alte grupuri sociale și prin raportul dintre public și privat, prin gradul mai mare în care activitatea familială poate fi ascunsă perspectivei publice. Domeniul privat include universul secretelor familiale. O clasificare a acestora include : secretele individuale, interne și împărtășite. Secretul individual rămâne neformulat, neîmpărtășit nici unuia dintre membrii familiei. Secretele interne apar atunci când cel puțin doi membri ai grupului familial dețin câte un secret pe care îl ascund unul față de altul sau față de persoane din afara familiei. Secretele împărtășite sunt cele cunoscute de toți membrii familiei, care sunt foțați să-l păstreze unul față de altul – toți știu, dar nimeni nu vorbește – și față de indivizii din afara mediului familial. În același timp, există secrete dulci, lejere sau amuzante și secrete toxice, care trimit la vulnerabilitatea personală, la complexele și dificultățile individuale, de cuplu sau familiale.

5. O altă caracteristică distinctivă a familiei este tendința membrilor săi de a elabora o mentalitate specifică, o „paradigmă familială”, o „concepție asupra lumii”. Paradigma se referă îndeosebi la regulile familiale privind relațiile interpersonale, modul în care membrii familiei trebuie să acționeze asupra mediului sau să-l interpreteze. Regulile care guvernează viața familială sunt implicite, nescrise, tind să se repete și să devină redundante. Ele dispun de autonomie și tind să se mențină în timp. Paradigma familială include mecanismele care controlează progresul spre autonomie, ca și menținerea solidarității. Deși autonomia și solidaritatea coexistă în fiecare familie, gradul în care ele sunt încurajate sau tolerate diferă de la o familie la alta.

6. Familiile diferă față de alte grupuri restrânse și prin intensitatea sentimentelor și emoțiilor trăite și exteriorizate în granițele lor. Deși emoțiile puternice pot fi exprimate și la locul de muncă sau în diverse asociații voluntare, intensitatea, varietatea și continuitatea stărilor afective familiale nu sunt egalate de cele din alte tipuri de relații. Membrii grupului familial sunt legați de expresiile puternice ale iubirii, atașamentului, loialității și sensibilității față de sentimentele celuilalt. Fațeta întunecată a acestei caracteristici vizează sentimentele de respingere, de frustrare, de furie, moderată sau puternică, care conduc la violență. Experiențele emoționale pozitive, în cadrul familial, constituie un suport psihologic pentru membrii familiei, un imbold de a-și afirma individualitatea și de a explora mediul social extern. Afectele pozitive sunt cele mai puternice și mai complicate elemente ale conexiunilor care mențin unit grupul familial. Sentimentele negative trăite în unele familii pot cataliza procesele de separare și destrămare a legăturilor familiale. O altă posibilitate este aceea de a utiliza sentimentele pozitive sau negative pentru întărirea legăturilor patologice, care sunt excesiv de închise, și pentru a submina progresul unei persoane spre autonomie.

7. În fine, trebuie subliniat faptul că unele aspecte biologice, naturale, pot juca un anumit rol în modul de exprimare a autonomiei și solidarității din cadrul familiei. Comportamentele de atașament dintre părinți și copii, procesele emoționale primare care guvernează viața de familie, forțele biologice care conduc persoana atât la legături intime, cât și la dezvoltarea propriei personalități pot constitui dovada faptului că individualitatea persoanelor și mediul familial au rădăcini biologice certe.

1.3. Subiecții principali ai familiei – drepturile și îndatoririle acestora.

În principiu, căsătoria se fundamentează pe sentimentul de dragoste reciprocă, care trebuie să constituie liantul încheierii oricărei căsătorii. Noțiunea de dragoste a fost surprinsă în diferite ipostaze de-a lungul timpului, primind o multitudine de definiții, printre care trebuie să reținem:

– Leibnitz spune că dragostea înseamnă a te bucura de fericirea altuia („amor est gandere felicitate alterius“);

– poetul parnasian francez Treophile Gautier (..) afirma că iubirea este un egoism în doi („un egoisme a deux“);

– J.D. Hormay (..): „Dragostea adevărată este drumul în doi spre un ideal comun“. O serie de manuscrise egiptene datând de mii de ani cuprind poeme de dragoste, poeme închinate naturii și contemplării iubirii în cadrul acesteia, poezii în care sunt evidente noțiunile de iubire și pasiune. Nu numai egiptenii au scris despre iubire; și în literatura veche greacă găsim pasaje ce descriu războaie purtate din cauza răpirii unor femei. Însă realitatea, în multe cazuri, este crudă și ne prezintă o altă fațetă a relației dintre bărbat și femeie. În decursul timpului, inegalitatea între sexe, materializată, în principal, prin actul de maltratare a femeii, a făcut subiectul unei întregi literaturi de profil. Chiar și în zilele noastre se face, adesea, referire fie la mitul atotputerniciei masculine, fie la necesitatea „eliberării“ femeii.

Femeia, împreună cu copii și cei înaintați în vârstă, prezintă un grad mare de vulnerabilitate victimală, în primul rând datorită inferiorității sale fizice, date fiind caracteristicile sale bio-constituționale și psihocomportamentale. Ea, însă, suportă fără îndoială, și tendința inconștientă a bărbatului de posesiune exclusivă și totală asupra căreia el își poate manifesta o sumedenie de drepturi și interdicții, nu de puține ori umilitoare. Această concepție vine din istoria relațiilor din cadrul cuplului existent în spațiile primitive, în antichitate și chiar în istoria modernă. Literatura păstrează cu strălucire cele două ipostaze ale femeii: zeitate adorată fără rezerve și obiect de vânzare, plăceri și umiliri.

În general, femeia se deosebește de bărbat printr-o serie de trăsături de personalitate specifice: sensibilitate, finețe, activitate ordonată, sentimente deosebite, preocupări pentru frumos, emotivitate, inteligență analitică, aptitudini educaționale. Prin tradiție, imaginea femeii în raport cu bărbatul a fost permanent devalorizată, femeia având de suportat o multitudine de variante de umilire, desconsiderare și chiar maltratare, și toate acestea ca urmare a unor norme socio-culturale acceptate și promovate de grupurile și mocrogrupurile de apartenență.

Formele de victimizare la care a fost supusă femeia au variat de la o cultură la alta, de la o etapă istorică la alta, de la forme mai ușor agresive pâna la forme violente, fizic și psihic traumatizante. Femeia trebuia să accepte așa-numita „comandă socială“, pedeapsa aplicată (bătaia) din partea tatălui sau soțului fiind considerată firească și normală. Alteori, femeia a trebuit să accepte o completă izolare, o acoperire totală a corpului, inclusiv a feței, incomoditățile centurilor de siguranță, consecințele „regulilor“ sociale privind conduita bărbatului adoptată pentru deflorarea femeii. O serie de „reguli“ implicau și faptul că femeia trebuie bătută chiar la începutul căsătoriei pentru a ști de „frica bărbatului“ toată viața; altele permiteau bărbatului să-și etaleze capacitățile virile în funcție de numărul de zile de convalescență a femeii după deflorare .

De multe ori se întâmplă, chiar și în zilele noastre, să auzim o femeie care a fost supusă de-a lungul căsniciei unui „regim special“ din partea bărbatului, educându-și băieții în mentalitatea „tu ești băiat, deci poți să mergi în curte să bați mingea, în timp ce sora ta va sta în casă și o va ajuta la treabă pe mămica ta”. Societatea a acceptat, în fond, o astfel de condamnare a femeii, pornind de la ideea, prost și eronat concepută, că suferința ar face parte din așa-zisa „natură feminină“.

În prezent, emanciparea femeii, în special asupra statului social, urmărește o modificare radicală a raporturilor dintre feminitate și masculinitate, emanciparea având ca scop principal schimbarea rolului femeii în societate, cucerirea unor drepturi egale cu ale bărbatului, accesul femeilor la școlarizare, exercitarea de profesii pe aceleași trepte ca și bărbații.

Drepturi și îndatoriri ale soților

Aceste drepturi și îndatoriri sunt reglementate într-un cadru legal care oferă ambilor soți posibilitatea exercitării de drepturi și asumării de obligații, în vederea bunei desfășurări a vieții conjugale.

Codul familiei stabilește obligația soților de a contribui la cheltuielile căsniciei. Acest lucru se raportează la mijloacele de care dispun soții. În cadrul unei căsnicii, putem împărți bunurile în două categorii: bunuri comune ale soților și bunuri proprii ale fiecărui soț . Bunurile comune reprezintă bunurile dobândite de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei. Bunurile proprii ale fiecărui soț sunt reprezentate de bunurile dobândite înainte de căsătorie de către soțul respectiv, precum și bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moștenire, afară numai dacă dispunătorul prevede că acestea sunt bunuri comune.

O altă categorie de bunuri proprii unui soț, bunuri dobândite în timpul căsătoriei, o reprezintă bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă. Indemnizația de asigurare sau despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei reprezintă tot bunuri proprii unui soț.

Soții administrează și folosesc împreună bunurile comune și dispun tot astfel de ele. În cazul desfacerii căsătoriei, bunurile comune se împart între soți conform învoielii acestora. În cazul în care soții nu cad de acord asupra modului de împărțire a acestora, atunci cea care este în măsură să dispună modul de împărțire este instanța judecătorească. Codul familiei prevede răspunderea soților cu bunurile comune pentru:

– cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune – obligațiile ce le-au contractat împreună;

– obligațiile contractate de fiecare dintre soți pentru împlinirea nevoilor obișnuite ale căsătoriei.

Conform legislației române, bărbatul și femeia au drepturi și îndatoriri egale în căsătorie. Astfel, soții hotărăsc de comun acord în tot ce privește căsătoria. Legea conferă ambilor soți posibilitatea de a-și păstra numele dinaintea căsătoriei, de a lua numele unuia dintre soți sau numele lor reunite. În acest sens, se poate vorbi de obligația soților de a purta nume comun declarat în fața delegatului de stare civilă cu ocazia celebrării căsătoriei, nume ce nu poate fi schimbat pe cale administrativă decât cu acordul celuilalt soț.

În România, potrivit dispozițiilor legale, se asigură protecția și ocrotirea copiilor și minorilor. Astfel, ambii părinți au aceleași drepturi și îndatoriri față de copii lor minori. Părinții trebuie să ia măsuri la persoana și bunurile copiilor, numai de comun acord. Părinții au obligația de a asigura o bună dezvoltare fizică și psihică a copilului, condiții optime de pregătire profesională și integrare în societate. Bunurile copilului minor sunt administrate de către părinți, care au și obligația de a-l prezenta în actele civile până când acesta împlinește 18 ani.

Dacă părinții, prin felul de exercitare a drepturilor părintești, prin purtare abuzivă sau prin neglijență gravă în îndeplinirea îndatoririlor de părinte, ori dacă educarea învățarea sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit de devotament față de România atunci ei trebuie să răspundă în fața instanței judecătorești care, la cererea autorității tutelare va pronunța decăderea părintelui din drepturile părintești. Chiar dacă instanța judecătorească a dispus decăderea din drepturile părintești, părinții nu sunt scutiți de îndatorirea de a întreține copilul. În cazul în care legătura dintre părintele decăzut din drepturile părintești și copil nu periclitează creșterea, educarea, învățătura sau pregătirea profesională a copilului, autoritatea tutelară va permite legături personale înre părintele decăzut și copil, iar dacă aceste situații nu mai există, instanța judecătorească trebuie să-i redea părintelui decăzut drepturile acestuia.

I.4. Disfuncția și conflictul conjugal.

În sistemul familial, interacțiunile diadice cojugale polarizează și determină preponderent sensul evoluției și finalitățile bio-psiho-socio-educaționale ale nucleului familial. Diada conjugală deține o poziție prioritară generativă în interiorul microgrupului familial, ea reprezentând subsitemul a cărui semnificație funcțională influențează major funcționalitatea tuturor celorlalte subsisteme nucleare familiale: relațiile parental – familiale de tip mamă-fiu, tată-fiu, mamă-fiică, tată-fiică și relațiile dintre frați. Din acest motiv, stilul și climatul interacțional conjugal sunt răspunzătoare în explicitarea succeselor și eșecurilor familiale în general, a satisfacțiilor și insatisfacțiilor resimțite, a stării de echilibru și dezechilibru funcțional, interpersonal și individual.

În perspectivă interpersonală, tensiunile și disfuncțiile ce se produc într-unul din subsistemele familiale se repercutează și, de cele mai multe ori, se potențează în cadrul celorlalte subsisteme, implicând în procesul disfuncțional întreaga structură de roluri familiale și, prin aceasta, afectând în grade și maniere diferite pozițiile și dezvoltarea armonioasă a personalității membrilor sistemului familiei.

În termeni generici, „disfuncția conjugală este considerată ca fiind un incident critic interacțional diadic, care perturbă și distorsionează pattern-urile comportamentale maritale homeostatice (conduitele de rol), dezorganizând sau stagnând procesele homeodinamice, de interacomodare și interasimilare diadică, afectând consecutiv finalitățile funcționale ale cuplului: sexual-procreative, educaționale, socioafective, administrativ-organizatorice, productiv-economice și recreative” .

Starea de „criză conjugală”, care se instituie de obicei ca stare de conflict manifest sau submanifest între soți, propagă în întregul sistem familial tensiuni de intraadaptare-integrare, ceea ce întreține recurent și agravează, de cele mai multe ori, incidentul critic marital.

O analiză funcțional-interpersonală asupra cauzelor, condițiilor și mecanismelor disfuncțiilor maritale relevă un întreg lanț etiologic al incidentului disfuncțional, ca efect al propagării unei succesiuni de conflicte individuale (intrapsihice) și interpersonale (intradiadice). Astfel, într-o situație particulară, se poate crea între cei doi parteneri un decalaj sau un dezechilibru în consensul motivațional. Lipsa de consens motivațional dezechilibrează balanța bioafectivă și interacțională în cuplu, generând modificări perturbatoare în sistemul de expectații mutuale și crescând astfel decalajul între expectațiile și aspirațiile privind comportamentul de rol marital propriu și al partenerului. La acest nivel, se produce primul dezechilibru funcțional sub forma unui conflict intramotivațional susținut de conflictul intermotivațional individual.

Sentimentele de afecțiune mutuală (dragostea conjugală) sunt rezultatul stabilirii unui optimum intra- și intermotivațional bio-psiho-social, ele alterându-se în condițiile unui proces disfuncțional conjugal și, implicit, familial. Astfel, decalejele, asimetria și necorespondențele create între nivelurile mutuale de trebuințe, expectații, aspirații și manifestări bioafective, comportamental-relaționale, perceptiv-cognitive și comunicaționale pot conduce la o stare de conflict intermotivațional, care antrenează, după principiul „reacțiilor în lanț”, disfuncțiilor la toate palierele interacționale diadice, ceea ce conduce la dezorganizarea conduitelor de rol conjugal și parental. Dezechilibrarea balanței intermotivaționale diadice generează și este, la rândul său, recurent întreținută de conflictele de intercunoaștere, intercomunicare și interacțiune bio-afectivă, domestico-organizatorică, parental-educativă, ceea ce creează un întreg sistem disfuncțional familial. În interiorul său, disfuncțiile se pot repercuta în sensuri multidirecționale, potențându-se, transformându-se și covertindu-se, imprevizibil, dintr-o formulă de manifestare în alta, de la un palier interacțional la altul.

Sistemul disfunțional conjugal comportă două niveluri de analiză (Mitrofan Iolanda, 1989):

– nivelul de profunzime (primar), constând în dezorganizări ale funcționalității mecanismelor interpersonale care contribuie la intercrearea „personalităților maritale” și implicit, a structurii de rol conjugal: disfuncții ale mecanismelor de intermotivare, intercunoaștere, intercomunicare și interacțiune; toate aceste disfuncții cumulate impietează asupra funcției de interdezvoltare biopsihosocială a soților, generând progresiv incompatibilitatea acestora și periclitând stabilirea uniunii conjugale și a nucleului familial;

– nivelul de suprafață (secundar), constând în distorsionări ale modelelor de rol marital mutual expectate, relevate de dezorganizări ale pattern-urilor și habitusurilor consensuale intrafamiliale și extrafamiliale, cu alterări consecutive ale rolurilor și funcțiilor sexual-procreative, recreative și integrative social și socioprofesional.

Conflictul conjugal este o stare de disfuncționalitate în viața și activitatea conjugală care poate fi de intensitate diferită și se poate întinde pe perioade diferite de timp (plecând de la forme mai simple și ajungând la forme mai complexe). Conflictul conjugal constituie o iminență în evoluția interacțională conjugală, având în esență o valoare dinamogenă și catharctică în procesul interacomodării diadice. În situațiile în care intensitatea, conținutul, forma de manifestare și frecvența conflictelor cresc semnificativ, acestea capătă valențe dezorganizatoare în microgrupul familial, alterând progresiv relațiile dintre soți, dintre părinți și copii. Un anume tip de conflict conjugal poate deveni astfel un simptom al unei patologii interacționale familiale, potențând recurent sistemul disfuncțional instituit.

Prin combinarea a trei parametri importanți în analiza conflictului:

1. gradul de tensiune generat de conținutul (natura) conflictului marital (ridicat, moderat, scăzut);

2. forma de manifestare predominantă a conflictului în culplu (manifestă, letentă);

3. durata conflictualității în dinamică (continuă, interminentă), rezultă o tipologie a conflictualității conjugale :

1. Cupluri cu conflictualitate majoră de aspect manifest, continuu, cu tensiune crescută; prezintă mare potențial dizolvant și psihopatogen pentru unul sau ambii parteneri;

2. Cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune crescută; prezintă potențial dizolvant semnificativ, care nu totdeauna se finalizează cu separarea soților, dar facilitează dezvoltarea dizarmonică a relției conjugale cu efecte psihopatologice individuale și de grup familial;

3. Cupluri cu conflictualitate manifestă, continuă, cu tensiune moderată; au o evoluție instabilă, cu tendiță la deteriorarea esenței relației conjugale, dar cu menținerea structurii de cuplu, într-o formulă de pseudoconjugalitate, în care conduitele evazioniste și substitutive (ca adulterul, alcoolismul compensator sau supreinvestiția profesională) coexistă cu menținerea pațială a exercitării rolului conjugal;

4. Cupluri cu conflictualitate manifestă, intermitentă, cu tensiune moderată; acest tip de conflictualitate poate facilita cunoașterea interpersonală, având o funcție de corecție reciprocă a conduitelor de rol;

5. Cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune moderată; în aceste cupluri,conflictualitatea planează asupra relației ca o continuă virtualitate, cauză și efect simultan al unui grad de frustrare reciproc întreținut;

6. Cupluri cu conflictualitate submanifestă, continuă, cu tensiune scăzută; acest tip de conflictualitate favorizează efortul de acomodare reciprocă, producând corecții permanente ale conuitelor interacționale pe linia sincronizării lor;

7. Cupluri cu conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu tensiune moderată; au o evoluție armonioasă, în cadrul căreia acest tip de conflictualitate facilitează acomodarea interpersonală, prezentând forme de manifestare „benigne” cu caracter de stimulare reciprocă cum ar fi ironia, persiflarea, comportamentul pseudoludic verbal ca supapă de descărcare a unor tendințe de nuanță agresivă;

8. Cupluri cu conflictualitate submanifestă, intermitentă, cu tensiune scăzută; sunt cupluri ce evoluează rapid și stabil către asimilare interpersonală, în cadrul lor, dezacordurile și confruntările neavând un caracter frustrant, ci, din contră, gratifiant și de intermodelare, partenerii preluând și asimilând reciproc puncte de vedere inițial diferite.