Familia Este Grupul Cel Mai Important Dintre Toate Grupurile Sociale Deoarece Ea Influienteaza Si Modeleaza Persoana Umana
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1.
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RAPORTURILE DE FAMILIE
Secțiunea 1-a. Principiile care guvernează raporturile de familie
1.1.1.Noțiunea sociologică și juridică de familie
Secțiunea a 2-a. Considerații generale privind căsătoria
1.2.1. Noțiunea și caracterele căsătoriei
Secțiunea a 3-a. Principiile privind relațiile dintre părinți și copii
1.3.1. Relațiile dintre părinți și copii
Capitolul 2.
LOGODNA
Secțiunea 1-a.Noutatea reglementării
2.1.1. Caractere juridice ale logodnei
Secțiunea a 2-a. Încheierea logodnei
2.2.2. Dovada încheierii logodnei
Secțiunea a 3-a. Ruperea logodnei
2.3.3. Efectele ruperii logodnei
Capitolul 3.
CĂSĂTORIA
Secțiunea 1-a. Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei
3.1.1.Consimțământul la căsătorie
3.1.2.Vârsta matrimonială
3.1.3. Diferențierea de sex
3.1.4. Impedimente la încheierea căsătoriei
Secțiunea a 2-a. Condiții de formă pentru încheierea căsătoriei
3.2.1.Obligația noilor soți de a-și comunica reciproc starea de sănătate
3.2.2. Declarația la căsătorie
Secțiunea a 3-a. Procedura încheierii căsătoriei
Secțiunea a 4-a. Formalități ulterioare încheierii căsătoriei
Secțiunea a 5-a. Nulitatea absolută a căsătoriei
Secțiunea a 6-a. Nulitatea relativă a căsătoriei
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Această lucrare are rolul de a sintetiza aspectele importante din viața oricărui individ, care dorește, la un moment dat, să își intemeieze propria familie. Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influiențează și modelează persoana umană.
Logodna este un prim pas pentru a oficia căsătoria.Ea reprezintă doar un angajament de comun acord al viitorilor soți de a se căsători, deobicei se realizează într-un cadru festiv, alături persoanele apropiate. Logodna, conform art. 266 din NCC, este definită ca fiind promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria. Fiind un acord de voință între cele două persoane, apreciem că, sub aspectul naturii sale juridice, ea nu poate fi considerată ca un simplu fapt juridic, fiind un act juridic sui generis, prin care logodnicii nu se obligă să încheie căsătoria (ceea ce presupune asumarea unei obligații „de rezultat”), ci să stabilească între ei o legătură care în final să ducă la încheierea căsătoriei (ceea ce presupune o obligație de mijloace). Așadar, logodna nu devine o necesitate sau o obligație, ea nu reprezintă o formalitate anterioară obligatorie încheierii căsătoriei, ci rămâne o facultate a viitorilor soți, prin care aceștia doresc să-și garanteze promisiunea viitoarei căsătorii.
Din punctul de vedere al dreptului civil, instituția căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile. Condițiile de fond sunt expres prevăzute de art. 271-277 NCC. Este vorba de condiții pozitive și anume: consimțământul la căsătorie, vârsta matrimonială, diferența de sex și de condiții negative, cum ar fi lipsa impedimentelor la căsătorie, ca starea de persoană căsătorită, rudenia, alienația sau debilitatea mintală, tutela. Consimțământul este reprezentat prin răspunsul afirmativ la întrebările delegatului de stare civilă, în urma întrebărilor specifice și anume, dacă cei doi doresc să se căsătorească unul cu celălalt și să formeze o familie. El este exprimat simultan de soți (ceea ce presupune prezența ambilor soți în fața delegatului de stare civilă), iar exprimarea sa constată în mod direct de ofițerul de stare civilă.
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND RAPORTURILE DE FAMILIE
Secțiunea 1. Principiile care guvernează raporturile
de familie
1. Noțiunea sociologică și juridică de familie
Potrivit art. 258 NCC, familia se întemeiază pe căsătoria liber consmțită între soți, pe egalitatea acestora, precum și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor.
În sens sociologic, familia, ca formă specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viață și interese. În cadrul relațiilor de familie apar aspecte morale, sociale, fiziologice. Acestea au un profund caracter de complexitate, pe care nu-l găsim în cadrul altor relații sociale.
Familia tipică, din punct de vedere sociologic, este formată din părinți și copii. În mod obișnuit, familia dă naștere următoarelor raporturi :
-cele de căsătorie ( baza familiei din punct de vedere sociologic);
-cele efective dintre soți (un efect al căsătoriei);
-cele dintre părinți și copii (rezultatul raporturilor dintre soți).
Sociologii disting forma simplă ( nucleară ) a familiei, care este reprezentată de părinți și copiii necăsătoriți și o formă extinsă, care cuprinde și de alte pesoane.
De exemplu, în cazul desfacerii căsătoriei (divorț), relațiile de famiile în sens sociologic încetează, pentru că nu mai există comunitate de viață și interese, dar relațiile de familie în sens juridic există și se materializează în obligația de întreținere între foștii soți, părinți și copii, ca și în dreptul la nume. Sunt situații când raportul juridic de familie există în afara familiei din punct de vedere sociologic.
În sensul Legii fondului funciar nr.18/1991, cu modificările ulterioare , conform art. 8 alin. (4), prin ,,familie se înțelege soții și copiii necăsătoriți, dacă gospodăresc împreună cu părinții lor.”
În sensul Codului Penal, relațiile de familie cuprind pe toți cei între care există obligația de întreținere .
Convenția europeană pentru drepturile omului, în art.8, reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie ( Comisia și Curtea de Justiție pentru Drepturile Omului au interpretat expresia viață de familie ca înglobând „cel puțin raporturile dintre rudele apropiate care ar avea un rol considerabil în viața de familie”.
Familia repezintă o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendență într-un model unic al solidarității umane. Este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește (I.Albu, Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București,1975, p.7.)
Familia ,,nu este o entitate care trebuie să se distingă de membrii săi, ci în fiecare dintre membrii săi există o parte a personalității care este a familiei”. În această ,,parte a personalității” trebuie să se observe aspectul familiar al intereselor în joc: interesele familiei sunt interesele comune fiecărui membru al familiei și se concretizează prin comuniunea de viață (de dragoste și de sentimente) care leagă pe fiecare component. Cu alte cuvinte, interesul familiei este interesul format din suma intereselor fiecărui membru care trăiește în cadrul comunității familiale. (G. Alpa, Lo spirito del diritto civile.La tradizione rivisitata, vol.II, Edizioni Culturali Internazionali Genova, 1985, p.140).
Victor Hugo afirma despre familie că este ,,cristalul societății : nu se dizolvă”. Platon, unul dintre marii filozofi ai antichității, în opera De Legibus, susținea că ,, pentru ca o republică să fie bine construită, cele dintâi legi trebuie să fie acelea care reglementează căsătoriile.”
Din familie fac parte soții, părinții, copii, precum și uneori,alte persoane între care există relații de rudenie. Luând naștere prin căsătorie, familia începe prin a fi formată din soți.
În sens juridic, familia reprezintă grupul de persoane între care există drepturi și obligații , care izvorăsc din căsătorie, rudenie, precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie. (I.P. Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006, p.12).
Noțiunea sociologică și cea juridică de familie, în mod obișnuit, coincid și se suprapun. Există însă situații în care această corespondență nu există. În cazul desfacerii căsătoriei prin divorț, relațiile de fapt, în sens sociologic, încetează între soți, deoarece între ei nu mai există o comunitate de viață și de interese. Deci relațiile de familie în sens juridic vor exista în continuare, cum ar fi cele privind întreținerea, dreptul la nume, bunurile comune, dacă acestea nu au fost împărțite la desfacerea căsătoriei dintre soți. (I.P. Filipescu, A.I.,Filipescu, Tratat, 2006, p.13.
Într-o definiție mai amplă, familia reprezintă o comunitate socială prin care se realizează viața în comun a soților și a copiilor acestora, care sunt uniți prin relații de ordin biologic, ecomomic, psihologic și spiritual. (A. Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, Tipografia Universității București, București, 1985, p.6).
Reglementare : principiile care guvernează relațiile de căsătorie sunt reglementate de art. 258 alin. (1) și (2) NCC.
Principiul căsătoriei liber consimțite: Un prim principiu consacrat în alin. (1) al art. 258 este principiul căsătoriei liber consimțite. Principiul este consacrat atât pe plan internațional, în art. 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (adoptată la Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948), art.12 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale (semnată la 4 noiembrie 1950, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994), (M. Of. nr.135 din 31 mai 1994), cât și pe plan național nu numai în alin.(1) al normei, ci și în Constituție, care, în art. 48 alin.(1), hotărăște că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți și în art.259 alin.(1) NCC, care precede că familia are la bază căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie.
Stricto senso, acest principiu cu valoare constituțională înseamnă că voința concordantă a viitorilor soți este singurul factor subiectiv, relevant și indispensabil la încheierea căsătoriei. Acordul sau opoziția părților sau ale altor persoane nu au conotații juridice. Caracterul liber consimțit al căsătoriei înseamnă că nu există nici privilegii și nici discriminări de natură socială, rasială, etnică, religioasă în exercițiul dreptului fundamental al oricărei persoane de a se căsători și de a întemeia o familie.
Principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie: Un al doilea principiu, consacrat tot de alin.(1) al art.258, este principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie.Astfel este consacrată egalitatea femeii cu bărbatul, atât în relațiile patrimoniale cât și cele personale dintre soți, cât și cele dintre părinți și copii.
Egalitatea femeii cu bărbatul în diferite activități este prevăzută în unele acte internaționale. Astfel, conform art.(1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ,,cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nicio restricție în ceea ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a forma o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei , în decursul căsătoriei și la desfacerea ei”.
Principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie presupune că, odată ce a fost încheiată căsătoria, soții sunt egali în drepturi și obligații, atât în relațiile dintre ei și desigur, în relațiile cu copii lor minori; ei trebuie să le asigure creșterea și educarea acestora împreună. În relațiile dintre soți, drepturile și obligațiile fiecăruia, având același conținut, sunt complementare și au o singură finalitate și anume, interesul comun (E.Florian, Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003, p.20). Egalitatea tului fundamental al oricărei persoane de a se căsători și de a întemeia o familie.
Principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie: Un al doilea principiu, consacrat tot de alin.(1) al art.258, este principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie.Astfel este consacrată egalitatea femeii cu bărbatul, atât în relațiile patrimoniale cât și cele personale dintre soți, cât și cele dintre părinți și copii.
Egalitatea femeii cu bărbatul în diferite activități este prevăzută în unele acte internaționale. Astfel, conform art.(1) din Declarația Universală a Drepturilor Omului, ,,cu începere de la împlinirea vârstei legale, bărbatul și femeia, fără nicio restricție în ceea ce privește rasa, naționalitatea sau religia, au dreptul de a se căsători și de a forma o familie. Ei au drepturi egale la contractarea căsătoriei , în decursul căsătoriei și la desfacerea ei”.
Principiul egalității în drepturi dintre bărbat și femeie presupune că, odată ce a fost încheiată căsătoria, soții sunt egali în drepturi și obligații, atât în relațiile dintre ei și desigur, în relațiile cu copii lor minori; ei trebuie să le asigure creșterea și educarea acestora împreună. În relațiile dintre soți, drepturile și obligațiile fiecăruia, având același conținut, sunt complementare și au o singură finalitate și anume, interesul comun (E.Florian, Dreptul familiei, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2003, p.20). Egalitatea dintre bărbat și femeie nu exclude însă dreptul femeilor la un regim de protecție, la fel cu al tinerilor, atunci când rațiunile sociale impun aceste măsuri.(Tr. Ionașcu, Egalitatea condiției juridice a soților, în L.P.nr.10/1958, p.105-106.)
Principiul ocrotirii familiei: Al treilea principiu consacrat de alin. (2) al art.258 este principiul ocrotirii familiei. Familia este ocrotită atât de stat cât și de societate în general, dreptul la ocrotire fiind consacrat constituțional în art. 26 alin. (1).
Totodată, art.8 al Convenției europene reglementează dreptul la respectarea vieții private și de familie. Respectul vieții private și de familie presupune obligația autorităților de a ocroti viața de familie și în același timp, obligația de a se abține de la orice intervenție arbitrară în aceasta. În lumina jurisprudenței Curți Europene, protecția vieții de familie privește viața de familie existentă, formată în urma încheierii căsătoriei și nu viața de familie aflată în stadiu de proiect. (C.E.D.O., Johnston și alții c. Irlandei, 18 decembrie 1986, www.echr.coe.in.).
Corelativ dreptului la ocrotirea familiei, alin.(3) al art. 258 instituie obligația statului de a sprijini realizarea căsătoriei, dezvoltarea și întărirea acesteia. Sprijinul poate fi materializat prin diverse măsuri economice și sociale. Spre exemplu, până la data de 3 iulie 2010, prin Legea nr.356/2006 privind acordarea unui sprijin financiar la constituirea familiei ( în prezent, abrogată prin Legea nr.118/2010), s-a prevăzut acordarea unui sprijin financiar în cuantum de 200 euro pentru persoanele care se află la prima căsătorie și au domiciliul sau reședința în România, indiferent de cetățenia soților ( sprijinul era condiționat de următoarele elemente: ambii soți să fie la prima căsătorie și au domiciliul sau reședința în România).Tot astfel, O.U.G. nr.158/2005 și O.U.G. nr. 148/2005, coroborate cu O.U.G. nr.111/2010, ambele în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2006, prevăd acordarea concediului și indemnizației de maternitate, respectiv de îngrijire a copilului bolnav, de îngrijire a copilului până la 2 ani sau până la 3 ani în cazul copilului cu handicap. Prin Legea nr.277/2010 s-a reglementat alocația pentru susținerea familiei. Tot în scopul ocrotirii și sprijinirii familiei, dezvoltării și consolidării solidarității familiale, bazată pe prietenie, afecțiune și întrajutorare morală și materială a membrilor familiei, ce constituie un obiectiv de interes național, a fost adoptată Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea și combaterea violenței în familie. Ca atare, prin diferite acte normative, au fost stabilite măsuri care în final să contribuie la sprijinirea familiei, la încurajarea relațiilor de căsătorie, la consolidarea instituției familiei.
Principiul ocrotirii căsătoriei și familiei este cuprins în diferite acte internaționale:
Declarația Universală a Drepturilor Omului, în art. 16 prevede că ,,familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”;
Pactul Internațional privind drepturile economice, sociale, culturale, în art. 10 alin. (1) precizează că ,,o ocrotire și o asistență cât mai largă cu putință trebuie să fie acordate familiei, element moral și fundamental al societății, în special pentru întemeierea sa și în răstimpul cât are responsabilitatea întreținerii și educării copiilor care sunt în sarcina sa”;
Pactul internațional privind drepturile civile și politice: adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966, ratificat de România prin Decretul nr.212/1974 (B. Of.nr.146 din 20 noiembrie 1974) , în art. 23 alin.(1) precizează că ,, familia este elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului”;
Convenția europeană a drepturilor omului, în art.8 consacră dreptul la respectarea vieții private și de familie.
Conform sociologilor (A. Giddens, Sociologie, ed. a III, Ed.All, București, 2001, p.175-179.), întrucât relațiile de familie și rudenie formează o parte din viața noastră a tuturor, viața de familie cuprinde, practic, întreaga gamă a experiențelor emoționale. Relațiile de familie-cele între soț și soție, părinți și copii, frați și surori sau între rude mai îndepărtate-pot fi cordiale și presărate cu împliniri. Dar ele pot fi la fel de bine încărcate cu cele mai grave tensiuni, ducând oamenii la disperare și supunându-i unui profund sentiment de teamă și vinovăție.
Noțiunea de soți: În sensul noului Cod civil, sintagma ,,soți” desemnează bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.Așadar, numai persoanele de sex diferit, pot avea calitatea de soți, nu și cele care conviețuiesc împreună, fără însă a fi legate prin căsătorie.
Secțiunea a 2-a. Considerații generale
privind căsătoria
1.2.1. Noțiunea și caracterele căsătoriei
Alineatul (1) al art. 259 NCC definește căsătoria, ca fiind o uniune între două persoane de sex diferit, realizată pe baza consimțământului lor liber exprimat, cu respectarea condițiilor de fond și de formă cerute de lege.
Din definiția căsătoriei se pot desprinde caracterele acesteia (I.P.Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat, 2006, p.26.):
căsătoria este o uniune dintre un bărbat și o femeie; uniunea se realizează prin consimțământul celor care se căsătoresc și odată realizată, ea este reglementată de normele legale;
căsătoria este liber consimțită (Latinii spuneau: ,,Nuptias non concubitus sed consensus facit”- ceea ce înseamnă că ,,nu traiul împreună ci consimțământul face căsătoria”), în sensul că soții își exprimă în mod liber consimțământul, pe baza afecțiunii reciproce existente între ei;
căsătoria este monogamă, acest caracter decurgând în mod firesc din fundamentul căsătoriei și anume afecțiunea reciprocă a soților; caracterul exclusiv al dragostei implică monogamia; nici o persoană nu poate fi căsătorită în același timp decât cu o singură persoană de sex opus; legislația în vigoare pedepsește bigamia;
căsătoria se încheie în formele cerute de lege; spunem că are caracter solemn, deoarce ea se încheie într-un anumit loc, în fața unei autorități de stat, la o dată dinainte stabilită;
căsătoria are un caracter civil, încheierea și înregistrarea ei fiind de competența exclusivă a autorității de stat;
căsătoria se încheie pe viață; legătura căsătoriei este menită să dăinuiască tot timpul vieții soților;
căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate dintre bărbat și femeie; această egalitate se manifestă atât în raporturile dintre soți, cât și față de copii; egalitatea dintre bărbat și femeie depășește sfera relațiilor de familie, existând toate domeniile vieții sociale;
căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii; căsătoria este baza familiei; când avem o căsătorie încheiată în alt scop decât cel al întemeierii unei familii, suntem în prezenta unei căsătorii fictive, care este lovită de nulitate absolută.
Dreptul la căsătorie implică libertatea de alegere între burlăcie și căsătorie. Dreptul de a întemeia o familie include în conținutul său dreptul de a avea copii, deci de a procrea ( inclusiv prin recurgerea la tehnicile de fertilizare artificială, date fiind progresele înregistrate în domeniul procreației asistate medical) și dreptul de a adopta copii. (C. Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol.I, Drepturi și libertăți, Ed. All Beck, București, 2005, p.856.)
Scopul căsătoriei este declarat în alin. (2) al art. 259 NCC, acesta fiind întemeierea unei familii. Este indiferent dacă ambii soți sau numai unul dintre aceștia urmăresc un alt scop decât cel al întemeierii unei familii, cum ar fi, spre exemplu, obținerea unor privilegii prin căsătoria încheiată de un absolvent al institutului teologic pentru a obține o parohie.
Reglementări generale privind căsătoria: Alineatul (3) al art.259 NCC consacră obligativitatea căsătoriei civile și caracterul facultativ al căsătoriei religioase, care poate fi celebrată doar după încheierea căsătoriei civile, textul fiind o preluare a dispozițiilor art.48 alin. (2) din Constituție. Instituția căsătoriei, sub aspectul condițiilor cerute pentru încheierea sa valabilă, a cauzelor de nulitate care afectează căsătoria, își găsește reglementarea în noul Cod Civil.
Încetarea căsătoriei: Căsătoria are un caracter perpetuu, ea se încheie pe viață, putând înceta în cazul morții unuia dintre soți ( fie fizic constatată, fie declarată pe cale judecătorească) sau putând fi desfăcută prin divorțul soților. Căsătoria nu poate fi afectată de vreun termen sau de o condiție.
Dreptul la căsătorie: Este reglementat de art.16 al Declarației Universale Drepturilor Omului, text conform căruia ,,1. Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul și femeia fără nici o restricție în privința rasei, cetățeniei sau religiei, au dreptul să se căsătorească și să întemeieze o familie. 2.Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu consimțământul liber și deplin al viitorilor soți. 3.Familia constituie elementul natural și fundamental al societății și are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.” Totodată, acest drept este reglementat în Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice, precum și de art.12 din Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, text potrivit căruia ,,începând cu vârsta stabilită prin lege, bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători și de a întemeia o familie conform legislației naționale ce reglementează exercitarea acestui drept.”
Deși art. 12 din Convenția Europeană este intitulat ,,Dreptul la căsătorie”, din modul său de formulare rezultă că în cuprinsul său ar fi proclamate două drepturi distincte: dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie. O asemenea interpretare a fost dedusă din folosirea conjuncției ,,și” din partea finală a reglementării convenționale, în care se utilizează sintagma ,,exercitarea acestui drept”, cu referire la întemeierea unei familii (C. Nicolescu, Conținutul dreptului la căsătorie și la întemeierea unei familii reflectat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Dreptul nr.3/2009, p. 52). Dreptul la căsătorie nu poate fi refuzat cu titlu de sancțiune vreunei persoane, cum ar fi, căsătoria unei persoane aflate în stare privată de libertate.
Legea aplicabilă căsătoriei în raporturile de drept internațional privat: Sub acest aspect, distingem între condițiile de fond și cele de formă cerute pentru încheierea valabilă a căsătoriei. Condițiile de fond sunt guvernate de legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei, conform art.2586 NCC. Prin urmare:
-dacă o căsătorie se încheie în străinătate între cetățeni români se aplică legea română; dacă o căsătorie se încheie în țara noastră între cetățeni străini, se aplică legea lor națională;
– dacă o căsătorie se încheie în străinătate între un cetățean român și un cetățean străin, fiecare dintre viitori soți este supus, în ceea ce privește căsătoria, legii lui naționale;
– dacă o căsătorie se încheie în țara noastră între un cetățean român și un cetățean străin se aplică legea națională a fiecărui soț;
– dacă legea națională a cetățeanului străin cunoaște un impediment la căsătorie care, după legea română, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acest impediment nu se va aplica, cu condiția ca unul dintre soți să fie cetățean român, iar căsătoria să se încheie pe teritoriul țării noastre;
– dacă o căsătorie se încheie în străinătate între un cetățean român și un apatrid ( persoană fără cetățenie), pentru acesta din urmă se aplică legea țării unde își are domiciliu, iar în lipsă, legea țării unde își are reședința, în timp ce cetățeanul român este supus legii române;
-dacă o căsătorie se încheie în țara noastră între un cetățean român și un apatrid, pentru acesta din urmă se aplică legea română dacă are domiciliul în România, iar cetățeanul român este supus legii române;
– dacă o căsătorie se încheie în țara noastră între doi apatrizi, fiecare este supus legii țării unde își are domiciliul sau reședința, iar în cazul în care domiciliul sau reședința apatrizilor este în România, se aplică legea română. (I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, ed. revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p.395).
Condițiile de formă sunt guvernate de legea statului pe al cărui teritoriu se celebrează căsătoria. În situația căsătoriei încheiate de un cetățean român în străinătate, în fața agentului diplomatic sau consular al României în statul respectiv, aceasta este supusă formalităților prevăzute de legea română.
Principiul monogamiei- art. 273 NCC:,,este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”. Cu alte cuvinte, nu se poate căsători bărbatul sau femeia căsătorită sau cei pentru care s-a pronunțat desfacerea căsătoriei, dar hotărârea judecătorească nu este definitivă. Este ceea ce se numește monogamie serială, deoarece nu sunt interzise căsătoriile succesive, ci existența mai multor căsătorii în același timp.Din punct de vedere penal o asemenea faptă constituie infracțiunea de bigamie, iar din punct de vedere civil aceasta se sancționează cu desființarea celei de-a doua căsătorii [ art. 293 alin.(1) și art. 273 NCC].
Secțiunea a 3-a. Principiile privind relațiile dintre părinți și copii
1.3.1. Relațiile dintre părinți și copii
Principiul egalității depline în drepturi între copii: Textul art. 260 NCC consacră cu caracter general principiul egalității depline în drepturi între copii, fără a deosebi după cum sunt din căsătorie, din afara acesteia sau adopții. Egalitatea se manifestă în privința tuturor drepturilor recunoscute copilului, fie prin acte normative cu caracter general ( cum este Codul civil, Codul de procedură civilă), fie prin acte normative cu caracter special [cum este Legea nr.272/2004 (M.Of. nr.557 din 23 iunie 2004)].
Acest principiu al egalității în drepturi este consacrat și de art.448 NCC, cu referire special la instituția filiației, text conform căruia copilul din afara căsătoriei a cărui filiație fost stabilită față de un părinte, are față de acesta și rudele sale aceeași situație cu a copilului din căsătorie.
Îndatorirea părinților de creștere și educare a copiilor minori: Calitatea de părinte dă naștere atât la drepturi, cât și la obligații. Principala îndatorire a părinților este aceea de creștere și educare a copiilor lor minori. Raportat la principiul egalității în drepturi a copiilor, consacrat cu caracter general de art.260 NCC, îndatorirea de creștere și educare privește copilul în general de art. 260 a deosebi după cum acesta este din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptat. Corelativ acestei obligații îi corespunde dreptul copilului (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptat) de a fi crescut și educat de părinții săi.
Creșterea copilului este apreciată ca fiind una dintre cele mai dificile responsabilități ale părinților. O importanță deosebită trebuie acordată comunicării între părinți pe probleme de disciplină și comportament ale copilului. Părintele este cel mai important model pentru copilul său. El este principalul responsabil de îndrumarea copilului. Conform art.30 alin. (2) din Legea nr.272/2004, act normativ special în domeniul protecției și promovării drepturilor copilului rămas în vigoare și după data de 1 octombrie 2011, cu excepția art.40 alin. (1), art.41 și art.42, expres abrogate prin art. 230 lit.x) din Legea nr.71/2011 (M. Of. Nr. 409 din iunie 2011), părinții au obligația să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor prevăzute de această lege. Corelativ acestei obligații, părinții copilului au dreptul să primească informațiile și asistența de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia [art.30 alin. (3) din Legea nr.272/2004].
În îndeplinirea obligației de creștere și educare se acordă întâietate principiului interesului superior al copilului. Conform art.31 alin.(2) din Legea nr.272/2004, exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului. O asemenea bunăstare se poate realiza prin diferite mijloace și anume: prin îngrijirea copilului, prin menținerea relațiilor personale cu acesta, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii copilului, prin reprezentarea sa legală și administrarea patrimoniului său. Ori de câte ori intervin neînțelegeri între părinți cu privire la exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanța de tutelă, după ascultarea ambiilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului [art.31 alin. (3) din Legea nr.272/2004]. Noțiunea de interes superior al copilului este largă și cuprinde ansamblul de factori care concurează la o dezvoltare normal armonioasă, atât din punct de vedere fizic, cât și psihic.
Corelativ drepturilor omului, recunoscute legislativ prin Legea nr.272/2004, părinții au îndatoriri strâns legate de creșterea și educarea copilului lor. Astfel, dreptul copilului la creștere în condiții care să permit dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială îi corespunde obligația corelativă a părinților: a) de a supraveghea copilul; b) de a coopera cu copilul și de a-i respecta viața intimă, privată și demnitatea; c) de a informa copilul despre actele și faptele care l-ar putea afecta și de a-i lua în considerare opinia; d) de a întreprinde toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor; e) de a coopera cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului.
Dreptului copilului de a beneficia de un nivel de trai care să permit dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială, consacrat de art.44 alin. (1) din Legea nr.272/2004, îi corespunde obligația corelativă a părinților de a asigura, în limita posibilităților, cele mai bune condiții de viață necesare creșterii și dezvoltării copiilor, locuință, precum și condiții necesare pentru creștere, educare, învățătură și pregătirea profesională.
Dreptul copilului de a crește alături de părinți. Potrivit art. 30 alin (1) din Legea nr.272/2004, copilul are dreptul de a crește alături de părinții săi.
Separarea copilului de părinții săi sau de unul dintre aceștia împotriva voinței lor nu poate avea loc decât cu titlu excepțional, adică în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului (art.33 din Legea nr. 272/2004). Ca atare, adoptarea măsurii separării copilului de părinți, în contra voinței, poate intervine dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele cerințe:
-împrejurarea ce justifică separarea este prevăzută expres într-un act normativ ( spre exemplu, separarea poate fi dispusă, conform art.36 din Legea nr.272/2004, atunci când există motive temeinice de a suspecta că viața și securitatea copilului sunt primejduite în familie, deci când copilul este victima abuzului sau neglijării din partea părinților; când părinții trăiesc separat și trebuie luată o decizie în privința domiciliului copilului);
-separarea se impune în interesul superior al copilului;
-este posibilă revizuirea judiciară a măsurii separării copilului de părintele său ori de câte ori dispar sau se modifică împrejurările care au justificat adoptarea măsurii separării.
Orice separare a copilului de părinții săi trebuie să fie precedată de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii. Pentru a se preveni măsura separării, serviciilor publice de asistență socială le revine obligația de a lua toate măsurile necesare pentru depistarea precoce a situațiilor de risc care pot determina separarea copilului de părinții săi, precum și pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinților și a violenței în familie.
Principiul interesului superior al copilului: Ori de câte ori se ia o măsură care privește un copil, indiferent de persoana (fizică sau juridică) care o ia, trebuie respectat imperativ principiul primordial al interesului superior al copilului, consacrat pe plan internațional în art. 3 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată, și pe plan național, nu numai în noul Cod civil, ci și în art. 6 lit. a) din Legea nr. 272/2004. Conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 272/2004, acest principiu este impus inclusiv în legătură drepturile și obligațiile ce revin părinților copilului, altor reprezentanți legali ai săi, precum și oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal. Principiul interesului superior al copilului predomină în toate demersurile și deciziile care privesc copii, întreprinse de autoritățile publice și de organismele private autorizate, precum și în cauzele soluționate de instațele judecatorești.
Interesul superior al copilului pornește de la realizarea faptului că acesta este un individ care are nevoi și drepturi distincte de cele ale părinților. Prin urmare, interesul său ar putea fi diferit de cel al părinților sau tutorilor săi. Astfel, este normal ca interesul copilului să prevaleze în fața altor interese, atunci când se iau măsuri cu privire la copil.
Recomandarea 874 (1979) a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei precizează ca un prim principiu urmatoarele: ,,Copii nu trebuie să mai fie considerați proprietatea părinților, ci trebuie să fie recunoscuți ca indivizi având propriile drepturi și nevoi”.
Pentru a determina interesul superior al copilului, trebuie să se utilizeze criterii obiective, iar judecatorul trebuie să țină seamă de ele, evitând să decidă doar pe baza sentimentelor sau a convingerilor personale. În acest scop, instanța de tutelă poate dispune efectuarea unor investigații de către asistenți sociali, psihologi sau alți experți din domeniul judiciar pentru a stabili condițiile de viață ale copilului și ale părinților săi (Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului, Rolul judecătorilor și al procurorilor în protecția și promovarea drepturilor copilului, Ed. Trei, București, 2006, p.43).
Instanța de tutelă determină interesul superior al copilului ținând cont de urmatoarele criterii:
nevoile fizice, emoționale și psihologice ale copilului, inclusiv nevoia copilului de stabilitate, având în vedere vârsta și etapa de dezvoltare a minorului;
identificarea culturală, lingvistică, religioasă și spirituală a copilului, inclusiv apartenența la o anumită etnie;
opiniile și preferințele copilului, în măsura în care acestea pot fi verificate în mod rezonabil;
natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și fiecare dintre părinții săi;
natura, forța și stabilitatea relației dintre copil și fiecare frate/soră, bunic și orice altă persoană semnificativă din viața copilului, față de care copilul a dezvoltat legături de atașament;
capacitatea fiecărei persoane, pentru care decizia instanței s-ar putea aplica, de a îngriji copilul și de a răspunde nevoilor acestuia;
capacitatea fiecărei persoane, cu privire la decizia instanței s-ar putea aplica, de a comunica și coopera în chestiunile care privesc copilul;
orice antecedente ale fiecărei persoane, pentru care decizia instaței s-ar putea aplica, relevente pentru siguranța și bunăstarea copilului;
beneficiile pe care dezvoltarea și menținerea de relații semnificative cu ambii părinți le au asupra copilului și voința fiecaruia dintre aceștia de a susține dezvoltarea și menținerea unei relații cu celălalt părinte;
istoricul îngrijirii copilului;
orice plan propus pentru îngrijirea și creșterea copilului.
Medierea familială: Soluționarea oricăror cereri referitoare la copii ar trebui să aiba loc pe baza înțelegerii dintre soți, scop în care autoritățile care desfașoară activitate în domeniul protecției copilului au obligația de a da soților îndrumările necesare pentru ca, în final, cererea privitoare la copil să fie soluționată pe cale amiabilă.
Un rol esențial în soluționarea oricărei cereri privitoare la copii îl are medierea familială. Aceasta este definită ca fiind un proces voluntar, caracter confidențial, cu rol de a ajuta părțile să-și explice reciproc problemele și nevoile în prezența unui mediator familial calificat, care de regulă este un asistent social, un avocat, un psiholog ( Autoritatea Națională pentru Protecția Copilului, op. cit., p, 45).
Avantajele medierii familiale constau în aceea că reduce ostilitatea și face să crească șansele unei cooperări pe timp îndelungat; este mai puțin costisitoare; durează în timp mai puțin decât un proces; dă posibilitatea părților să comunice direct, fiecare parte implicată în mediere având posibilitatea de a asculta nevoile și dorințele celuilalt, să ia mai bine în considerare interesul superior al copilului.
Noțiunea de ,,copil”: Prin sintagma ,,copil” se are în vedere persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea de exercițiu.
Această prevedere cuprinsă în alin. (5) al art. 263 NCC trebuie coroborată cu dispozițiile art. 38 si art. 39 NCC. Astfel, de regulă, minorul dobândește capacitatea de exercițiu la momentul când devine major, adică la împlinirea vârstei de 18 ani. Prin excepție de la această regulă generală, minorul poate dobândi capacitatea de exercițiu anterior împlinirii vârstei de 18 ani în urmatoarele situații:
prin căsătorie [este vorba de căsătoria încheiată pentru motive temeinice, în condițiile art. 272 alin. (1) NCC, de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani].
prin emancipare, adică prin recunoașterea de către instanța de tutelă, justificată de existența unor motive temeinice, a capacității depline de exercițiu a minorului care a împlinit vârsta de 16 ani. Efectele recunoașterii judecatorești a capacității de exercițiu anticipate se concretizează în posibilitatea minorului respective de a dobândi și exercita drepturile și de a-și asuma și executa obligațiile civile ca o persoană majoră, fără a mai fi necesară încuviințarea părinților sau ocrotirea acestuia prin tutelă.
Emanciparea a fost definită în doctrină ca fiind ,,un act solemn sau un beneficiu legal, care are ca efect desființarea puterii părintești sau a tutelei, conferind minorului dreptul de a se conduce singur în ce privește actele personale și de a-și administra patrimoniul in limitele unei capacități restrânse” (C.Hamangiu, I. Rosetti- Bălănescu, AL. Băicoianu, Tratat de drept civil român vol. 1, Ed. All, București, 1998, p. 435). Potrivit vechii reglementări, spre deosebire de cea cuprinsă în art.40 NCC, emanciparea pronunțată conferea minorului o capacitate de exercițiu mai largă, dar nu deplină, existând și acte juridice pe care acesta nu le putea încheia singur.
Principiul ascultării opiniei copilului: Un principiu general menit să asigure respectarea și garantarea drepturilor copilului , consacrat de art. 6 lit. h) din legea nr. 272/2004, este principiul ascultării opiniei copilului și luarea acesteia în considerare, ținând cont de vârsta și de gradul de maturitate ale copilului. Principiul este consacrat și convențional. Astfel, art. 12 din Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului se referă la dreptul copilului de a-și exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl privește. Ascultarea are menirea de a asigura participarea copilului la procesul de luare a deciziei.
Obligativitatea ascultării minorului:. Obligativitatea ascultării opiniei copilului există numai atunci când minorul a împlinit vârsta de 10 ani. Până la această vârstă, ascultarea copilului este lăsată la aprecierea autorităților administrative și/sau judiciare chemate să ia o măsură cu privire la un copil.
Instituirea obligației de ascultare a minorului nu înlatură reglementările cu caracter special referitoare la consimțământul sau procedurile care privesc minorul (E. Florian, în Colectiv, Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed C.H. Beck, București, 2012, p.262.). De exemplu, este necesar consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani pentru schimbarea prenumelui [art. 473 alin. (3) NCC] sau în materie de adopție.
Dreptul copilului de a fi ascultat.; Ascultarea în procedurile referitoare la copii constituie un drept al copilului. Acest drept presupune:
posibilitatea copilului de a solicita orice informație potrivit cu vârsta sa și obligația corelativă a autorităților de a oferi informația solicitată;
pobilitatea de a-și exprima punctul de vedere;
posibilitatea copilului de a fi informat în privința consecințelor pe care le poate genera opinia sa exprimată, în cazul în care este respectată;
posibilitatea informării asupra oricăror consecințe pe care le poate genera orice decizie referitoare la copil.
Dreptul copilului la informare este recunoscut și de art. 6 din Convenția asupra relațiilor personale care privesc copii, adoptă la Strasbourg la 15 mai 2003 [și ratificată de România prin Legea nr. 87/2007(M. Of. Nr. 257 din 17 aprilie 2007)], text conform căruia un copil considerat conform dreptului intern că are suficient discernământ are dreptul, exceptând cazul în care ar fi în mod evident contrar interesului său superior, să primească orice informație relevantă, să fie consultat, să își exprime opinia.
Dreptul copilului de a fi ascultat include și dreptul lui de a cere să fie ascultat, cererea care poate fi formulată atât de copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, cât și de cel care a împlinit această vârstă. Desigur, în condițiile în care ascultarea minorului care a împlinit 10 ani este obligatorie, sancțiunea fiind nulitatea absolută a măsurilor luate în privința copilului care nu a fost ascultat, refuzul ascultării copilui poate interveni atunci cand se apreciază că nu este necesară audierea copilului care nu a împlinit vârsta de 10 ani.
Practica romanească, precum și cea a altor țări consideră că audierea unui copil singur nu contravine dreptului la un process echitabil. Însă, întâlnirea dintre autoritatea administrativă/judiciară și copil trebuie consemnată în cuprinsul unui act, indiferent de denumirea lui (proces- verbal, raport).
CAPITOLUL II. LOGODNA
Secțiunea 1-a.Noutatea reglementării
2.1.1.Caractere juridice ale logodnei
Deși noul Cod civil nu califică expres logodna ca fiind un contract, din ansamblul reglementării s-ar putea desprinde această concluzie. Astfel, art. 266 definește expres logodna ca fiind ,,promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.” Textul se referă expres la ,,încheierea logodnei”, respectiv la condițiile de fond și formalitățile logodnei.
Logodna este definită de art. 266 alin (1) NCC ca o promisiune reciprocă a două persoane de sex diferit de a se căsători în viitor.
Din această definiție putem desprinde următoarele caractere juridice ale logodnei:
logodna este o uniune între două persoane; actul logodnei presupune o legătură între cele două persoane pentru realizarea unui scop comun și anume : încheierea căsătoriei;
logodna se încheie între un bărbat și o femeie; fiind o stare juridică premergătoare căsătoriei, logodna împrumută această trăsătură esențială, fiind interzisă logodna între persoane de același sex; după cum căsătoria este dominată de principiul monogamiei, ca o consecință a caracterului exclusiv al sentimentului de dragoste , tot astfel cei logodiți nu pot încheia o altă logodnă, câtă vreme cea anterioară nu a încetat;
logodna este liber consimțită; astfel, nimic nu împiedică persoanele respective de a-și promite reciproc încheierea căsătoriei;
logodna este consensuală; încheierea logodnei nu este supusă nici unei formalități; prin urmare, nu este necesară intervenția vreunei autorități pentru constatarea încheierii logodnei, părțile având libertatea deplină de a alege modalitatea concretă de exprimare a consimțământului; spre deosebire de căsătorie, unde însăși legea fundamentală prevede posibilitatea celebrării religioase, însă numai după încheierea căsătoriei civile, logodna nu cunoaște o astfel de reglementare;
logodna se încheie până la căsătorie; părțile pot să convină, cu ocazia logodnei lor, asupra datei încheierii căsătoriei ( în condițiile legii), după cum au libertatea să nu stabilească nimic în acest sens; durata logodnei nu poate depăși momentul încheierii căsătoriei;
logodna se întemeiază pe egalitatea în drepturi și obligații a persoanelor logodite; această egalitate se referă atât la condițiile încheierii, cât și la relațiile între logodnici;
logodna se încheie în scopul căsătoriei; promisiunea reciprocă pe care și-o fac părțile vizează încheierea căsătoriei, al cărei scop este întemeierea unei familii. Cu alte cuvinte, prin încheierea logodnei nu se creează o familie, ci doar o eventuală premisă a nașterii sale. ( D. Lupașcu, R. Gâlea, Unele considerații privind reglementarea logodnei în noul Cod civil român și în unele legislații străine, Lex ET Scientia Internațional Journal-Juridical Series, nr. XVII, vol. 1/2010, p.180-181).
Istoric și natură juridică: În vechiul drept francez, logodna era considerată un contract care genera ,,obligația de a face”, adică de a încheia căsătoria.Neîndeplinirea acestei obligații atrăgea răspunderea logodnicului vinovat, care era dator să plătească despăgubiri. În Codul Calimach, logodna era obligatorie, ea trebuind să fie urmată, în termen de 2-4 ani, de căsătorie. În cazuri determinate era admisă desfacerea acesteia. Logodna era astfel o stare juridică premergătoare a căsătoriei. Legislațiile moderne, cu unele excepții, nu mai acordă valoare juridică logodnei, ceea ce înseamnă că aceasta este doar o stare de fapt, un ,,proiect de căsătorie”, susceptibil de a fi dovedit cu orice mijloc de probă. Din punct de vedere sociologic, logodna are semnificația trecerii de la celibat la căsătorie.
Întrucât logodna este definită ca o promisiune de căsătorie, deci un acord de voință dintre două persoane, apreciem că, sub aspectul naturii sale juridice, aceasta nu poate fi considerată ca un simplu fapt juridic, ea fiind un act juridic sui generis, prin care logodnicii nu se obligă să încheie căsătoria ( ceea ce presupune asumarea unei obligații de rezultat), ci să stabilească între ei relații care în final să ducă la încheierea căsătoriei (ceea ce presupune o obligație de mijloace).Prin instituționalizarea sa în normă juridică, logodna nu devine o necesitate, o formalitate anterioară obligatorie încheierii căsătoriei, ci rămâne o facultate a viitorilor soți, prin care aceștia tind să-și garanteze promisiunea viitoarei căsătorii, respectiv tind să opună astfel și terților cu care interacționează.
Condițiile de valabilitate sunt cele de formă si de fond. Așadar, condițiile de formă: sub aspectul condițiilor cerute pentru încheierea valabilă a logodnei, este de remarcat că legea nu impune vreo condiție de formă. Prin urmare, nu este necesar ca odată cu încheierea logodnei să se semneze de către părți un act juridic care să conțină promisiunea reciprocă de încheierea viitoarei căsătorii, întrucât simpla acceptare a logodnei dovedită cu orice mijloc de probă ( spre exemplu, cu martori) produce efecte juridice. De asemenea, nu se impune ca logodnicii să conviețuiască în fapt, acest aspect fiind indiferent pentru valabilitatea logodnei. Logodna nu este supusă vreunei formalități, însă nimic nu împiedică logodnicii să imprime actului juridic civil al logodnei anumite forme solemne și anume: promisiunea de căsatorie în fața martorilor, oficierea religioasă a logodnei, punerea de verighete pe deget, schimbul de daruri de logodnă, ospăț, obiceiuri practicate în vechiul drept românesc. Nimic nu ar împiedica logodnicii să încheie actul de logodnă în formă autentică notarială, pevăzând clauze cu privire la ruperea logodnei, situație în care, desigur, notarul va verifica îndeplinirea condițiilor logodnei.
Condițiile de fond: Valabilitatea logodnei presupune însă îndeplinirea condițiilor de fond cerute pentru încheierea valabilă a căsătoriei, exceptând avizul medical și autorizarea instanței de tutelă. Este vorba de urmatoarele cerințe:
consimțământul părților, care trebuie sa fie liber exprimat, să fie neviciat prin eroare (numai eroarea cu privire la identitatea fizică a logodnicului poate constitui eroare care viciază consimțământul), dol (care presupune folosirea de manopere dolosive sau mijloace frauduloase pentru a determina o persoană să încheie logodna), violență (ce presupune constrângerea fizică sau psihică a unei persoane pentru a încheia logodna), să fie exprimat personal (nu este permisă reprezentarea) și simultan de logodnici.
vârsta matrimonială, fiind necesar ca fiecare dintre părți să fi împlinit 18 ani sau minim 16 ani, dacă există motive temeinice, caz în care este necesară încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui ori a persoanei sau autorității abilitate să exercite drepturile părintești (nu se impune autorizarea instanței de tutelă și nici avizul medical, elemente cerute la încheierea căsătoriei persoanei care a împlinit vârsta de 16 ani; în lipsa unei condiții de formă impuse de lege, încuviințarea logodnei poate avea loc fie verbal, fie în formă scrisă, de asemenea, actul juridic al încuviințării logodnei este unul cu caracter unilateral, revocabil până la momentul încheierii logodnei).
În ceea ce privește vârsta matrimonială, este de subliniat faptul că logodna se poate încheia chiar și la o vârstă înaintată. De asemenea, ea se poate încheia indiferent de diferența de vârstă între logodnici.
lipsa impedimentelor ca: existența unei căsătorii nedesfăcute, calitatea de rude a părților în linie dreaptă sau până la gradul IV inclusiv, exceptând ipoteza în care există autorizarea instanței de tutelă pentru încheierea logodnei între rudele de gradul IV, alienația sau debilitatea mintală, existența între părți a raportului tutore- minor, identitatea de sex.
Condiții de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsatorie sunt determinate de legea națională a fiecăruia dintre soți la data încheierii promisiunii (art. 2585 NCC).
Secțiunea a 2-a. Încheierea logodnei
2.2.1. Dovada încheierii logodnei
Încheierea logodnei poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, cum ar fi martori, fotografii, înscrisuri ce atestă diferite plăți efectuate cu ocazia ospățului prilejuit de încheierea logodnei, actul de logodnă eliberat de preot ( N.C. Aniței, Dreptul familiei, Ed. Hamangiu, București, 2012, p.24), prezumții.
Logodna nu implică obligatoriu conviețuirea faptică a logodnicilor. Însă aceasta nu este exclusă. Traiul în comun a două persoane, cu caracter continuu și stabil, poate avea semnificația unei promisiuni tacite de căsătorie ( E. Florian, Noul Cod civil, p.264).
Efectele încheierii logodnei. Logodna nu obligă la încheierea căsătoriei. Cu toate acestea, se admite că logodnicii sunt obligați la curtoazie și respect reciproc.
Logodnicii au drepturi și obligații egale, iar bunurile dobândite împreună pe perioada logodnei constituie bunuri proprietate pe cote-părți. Totodată, copiii născuți dintr-o relație de logodnă au statutul juridic de copii din afara căsătoriei.
Secțiunea a 3-a. Ruperea logodnei
2.3.3. Efectele ruperii logodnei
Încheierea logodnei reprezintă doar o modalitate de prefigurare a viitorului angajament matrimonial. Astfel, logodna nu obligă la încheierea căsătoriei, ceea ce înseamnă că, ulterior încheierii acesteia, oricare dintre logodnici poate rupe logodna, neputând fi obligat să încheie căsătoria. Nefiind un contract, logodna poate fi ruptă oricând, indiferent de forma în care se încheie și indiferent de conținutul actului juridic care i-a legat, cel care rupe logodna neputând fi obligat, împotriva voinței sale, să încheie căsătoria, atât timp cât consimțământul la căsătorie trebuie să fie liber exprimat.
De asemenea, logodnicii nu pot stipula o clauză penală pentru ruperea logodnei. Clauza penală, definită ca acea convenție accesorie, prin care părțile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de o parte ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației de cealaltă parte, stipulată de logodnici, este considerată nescrisă, ea neputând produce efecte juridice.
Clauzele considerate nescrise pot fi private ca nulități absolute și parțiale care, însă, operează de drept ( G.Boroi, L. Stănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012, p.204).
Ruperea logodnei nu presupune îndeplinirea vreunei formalități și poate fi probată cu orice mijloc de probă.
Efectele ruperii logodnei: Restituirea darurilor. Ruperea logodnei, care are ca finalitate neîncheierea în viitor a căsătoriei, are ca efect restituirea darurilor primite de logodnici cu ocazia celebrării logodnei sau pe parcursul logodnei, dar în vederea căsătoriei. Nu sunt supuse restituirii darurile obișnuite, potrivit art.268 alin. (1) NCC.
Obligația de restituire intervine doar atunci când logodna a fost ruptă. Prin urmare, ori de câte ori nu poate fi vorba de o ruptură a logodnei ( ca, de exemplu, în cazul decesului unuia dintre logodnici sau al încheierii căsătoriei dintre logodnici), obligația de restituire nu poate subzista.
Nu au relevanță motivele pentru care logodna a fost ruptă. Ruptura poate fi urmarea conduitei unuia dintre logodnici ori urmarea voinței comune a logodnicilor.
Restituirea are loc în natură, ca regulă generală și numai dacă aceasta nu mai este posibilă (spre exemplu, bunul nu mai există, fiind distrus, pierdut, înstrăinat, degradat etc), restituirea se realizează pe măsura îmbogățirii.Ca atare, în această din urmă ipoteză, se va restitui beneficiul obținut din acel bun.
Restituirea este condiționată de îndeplinirea anumitor cerințe:
a) logodna să înceteze prin voința ambilor sau a unuia dintre logodnici, adică pe motive care depind de voința logodnicilor; obligația de restituire nu există atunci când logodna a încetat din motive independente de voința logodnicilor, cum ar fi moartea unuia dintre ei;
b) logodnicii să fi primit daruri fie cu ocazia celebrării logodnei, fie în timpul logodnei, dar în vederea căsătoriei; ori de câte ori darurile nu au fost primite cu ocazia celebrării logodnei sau în vederea căsătoriei, nu se impune restituirea acestora; este vorba, așadar, de daruri făcute fie cu ocazia celebrării logodnei, fie anterior acestui moment, dar ca manifestare a bucuriei logodnei, ca felicitare pentru hotărârea realizării logodnei, respectiv de daruri făcute ulterior logodnei, pe durata acesteia, dacă sunt făcute în vederea căsătoriei. Ori de câte ori scopul declarat al normei (,,în considerarea logodnei”, ,,în vederea căsătoriei”) lipsește, darurile primite nu sunt supuse restituirii, fiind vorba de daruri obișnuite care se fac unei persoane, chiar dacă nu este logodită, cum ar fi darurile primite cu ocazia sărbătorilor de Paști, de Crăciun, de ziua de naștere sau onomastică, darurile primite cu ocazia sărbătoririi unui număr de ani, de luni de când logodnicii s-au cunoscut, cele primite cu ocazia absolvirii unor studii universitare, postuniversitare, doctorale;
c) să nu intre în categoria darurilor obișnuite.
Norma din art.268 NCC nu indică vreun element care să stea la baza calificării unui dar primit ca intrând în categoria darurilor obișnuite . Este cert însă, din analiza normei, că și darurile obișnuite sunt făcute fie în considerarea logodnei, fie în vederea căsătoriei. În lipsa unui element de calificare a unui dar ca având caracter obișnuit, credem că în această categorie pot fi incluse darurile de valoare redusă, scopul legii fiind acela de protecție a darurilor de valoare semnificativă, cum ar fi imobile, autoturisme, bijuterii de valoare, rare, unicate, tablouri de valoare, acțiuni bine cotate.
La calificarea unui dar ca fiind obișnuit trebuie să se aibă în vedere contextual în care a fost oferit, dar și starea materială a persoanelor în cauză (D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei, 2011, Ed. Universul Juridic, București, 2011, p.50). Într-o altă opinie, se consideră că în categoria darurilor obișnuite intră darurile manuale, specie a contractului de donație, care, prin derogare de la regula formei autentice, este valabil încheiat prin faptul remiterii bunului (E. Florian, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București, 2011, p.18; E. Florian, Noul Cod civil, p.269).
Așa cum s-a afirmat în doctrină, valoarea economică sau/ și afectivă a unui bun oferit logodnicului este doar orientativă și se impune a se întregi cu elemente de fapt (E. Florian, Dreptul familiei, 2011, p.17-18).
Dovada scopului pentru care s-au oferit acele daruri se poate face cu orice mijloc de probă. Restituirea darurilor se poate cere atât de către logodnici, cât și de către terții care au făcut daruri logodnicilor în considerarea logodnei sau în timpul logodnei, dar în vederea căsătoriei. Dreptul la acțiunea în restituirea darurilor se prescrie, conform art.270 NCC, în termenul special de 1 an de la data ruperii logodnei. Fiind un termen de prescripție, acesta este susceptibil de întrerupere, suspendare, repunere în termen.
Răspunderea pentru ruperea logodnei-Condiții: Ruperea logodnei în mod abuziv. Răspunderea poate fi antrenată în două ipoteze și anume:
a ruperii abuzive a logodnei;
a determinării culpabile a ruperii logodnei.
Nu este relevantă ruptura propriu-zisă, ci împrejurările în care aceasta a intervenit ( E.Florian, Noul Cod civil, p.270. Obligația la plata de despăgubiri pentru ruperea logodnei ia naștere atunci când logodna este ruptă în mod abuziv, nu și atunci când intervine prin voința ambilor logodnici sau a unuia dintre ei, acceptată de celălalt logodnic. Caracterul abuziv trebuie să fie o înfrângere totală a bunei-credințe. Buna-credință se prezumă, astfel că titularul acțiunii în despăgubiri trebuie să probeze caracterul abuziv al ruperii logodnei.
În aprecierea caracterului abuziv se ține seama, alături de caracterul internațional, de elementul temporal (durata în timp a logodnei) și elementul material ( motivele concrete care au justificat ruperea logodnei). Spre exemplu, o logodnă ruptă la scurt timp după încheierea ei poate fi apreciată ca abuzivă, o astfel de atitudine punând în discuție serozitatea pe care cel ce pune capăt logodnei o manifestă la încheirea acesteia. De asemenea, poate fi considerată abuzivă ruperea logodnei cu puțin timp înainte de data stabilită pentru celebrarea căsătoriei, după o conviețuire faptică a logodnicilor o perioadă îndelungată de timp, după ce au fost distribuite invitațiile de nuntă , după ce s-au efectuat cheltuielile necesare pregătirii nunții, după ce au fost depuse actele la oficiul stării civile.
În ceea ce privește infidelitatea unuia dintre logodnici, ce constituie cauză a ruperii logodnei, ea nu poate fi a preciată ca având caracter abuziv, dacă nu se dovedește că, spre exemplu, infidelitatea exista anterior logodnei și cu toate acestea s-a încheiat logodna, care a durat o perioadă semnificativă de timp, iar ulterior aceasta s-a rupt cu puțin timp înainte de încheierea căsătoriei. Ruperea logodnei poate fi considerată însă în anumite împrejurări și ca element de sinceritate, de bună-credință din partea logodnicului infidel, în relația dintre logodnici.
Obligația la plata de despăgubiri poate interveni uneori și în ipoteza constatării nulității logodnei, atunci când această sancțiune este determinată de nerespectarea unor condiții de fond care nu pot fi remediate ( deci exclud definitiv încheierea viitoarei căsătoriei), cum ar fi lipsa diferenței de sex, rudenia, alienația sau debilitatea mintală. Dacă asemenea impedimente au fost cunoscute numai de unul dintre logodnici, acesta devine de rea-credință și nu mai poate pretinde despăgubiri. În schimb, celălalt logodnic, de bună-credință, care nu a cunoscut existența impedimentelor care fac imposibilă în viitor încheierea căsătoriei și atrag nulitatea logodnei, în cazul ruperii logodnei (urmare a declarării nulității acesteia) va putea invoca în favoarea sa de dispozițiile art.269 NCC, putându-se reține, așa cum s-a subliniat în doctrină ( E.Florian, Noul Cod civil, p.266), că logodnicul de rea-credință prin propria sa conduită (constând în ascunderea impedientelor care în final împiedică încheierea căsătoriei) l-a determinat pe celălalt logodnic să rupă logodna. În ipoteza cunoașterii impedimentelor de ambii logodnici, caracterul abuziv ori culpabil al ruperii logodnei nu poate subzista. Ambii logodnici find de rea-credință la încheierea logodnei, nu pot pretinde obținerea vreunui avantaj patrimonial.
Despăgubirile care pot fi solicitate pentru ruperea abuzivă a logodnei:. Despăgubirile constau în plata de către partea aflată în culpă a cheltuierilor făcute sau contractate în scopul încheierii în viitor a căsătoriei. Prin urmare, în categoria despăgubirilor care pot fi solicitate pentru ruperea abuzivă a logodnei intră atât cheltuielile făcute efectiv, până la momentul ruperii logodnei, cât și cheltuielile încă neefectuate, dar contractate, care însă trebuie efectuate în viitor în virtutea obligației contractual asumate. Este vorba de cheltuielile cu rezervarea sălii în care va avea loc petrecerea de nuntă, cheltuielile cu îmbrăcămintea viitorilor miri, sumele achitate cu titlu de avans pentru asigurarea celor necesare nunții ( rezervare fotograf, muzică), eventuale cheltuieli efectuate pentru procurarea unor bunuri necesare soților în vederea pregătirii locuinței conjugale, care nu s-ar fi achiziționat dacă nu exista perspectiva căsătoriei ( spre exemplu, cumpărarea unui apartament în scopul stabilirii locuinței conjugale, achiziționarea de bunuri mobile pentru decorarea sau mobilarea unei locuințe privite de logodnici ca viitoarea locuință conjugală), adică orice cheltuială care fie se dovedește că a fost efectuată, fie a fost doar contractată, fără a fi plătită, dar care trebuie achitată, fiind făcută obligatoriu în scopul celebrării căsătoriei sau din perspectiva căsătoriei. Pentru acordarea despăgubirii este necesar a se proba că toate sumele solicitate sunt potrivite cu împrejurările, adică este vorba de cheltuieli care nu s-ar fi efectuat dacă nu exista perspectiva căsătoriei, de cheltuieli care se fac în mod obișnuit pentru celebrarea căsătoriei, desigur, avându-se în vedere și elementele extrinseci, precum statutul social al persoanelor care urmează să se căsătorească, nivelul lor de trai, starea lor materială, elemente care diferențiază o nuntă de alta. Nu intră în calculul despăgubirilor cheltuielile apreciate ca exagerate, care nu sunt necesare pentru organizarea unei nunți.
De asemenea, pot fi acordate despăgubiri și pentru alte prejudicii cauzate ca urmare a ruperii logodnei, cum ar fi despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a atingerii aduse demnității, onoarei unui logodnic, sănătății fizice sau psihice a acestuia. Despăgubirile pot fi cumulate cu obligația de restituire a darurilor prevăzută la art. 268 NCC.
La baza acordării despăgubirilor stă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie, prevăzută de art.1357 alin. (1) NCC. Teza naturii delictuale a răspunderii este afirmată și de jurisprudența franceză ( E. Florian, Dreptul familiei, 2011, p.20).
Persoana răspunzătoare de prejudiciu.-Calitate procesuală pasivă.: Repararea prejudiciului cade în sarcina logodnicului care rupe abuziv logodna. Totodată, răspunderea poate fi antrenată și în sarcina persoanei care, în mod culpabil, determină pe unul dintre logodnici să pună capăt logodnei.
Calitatea procesuală activă.: Răspunderea civilă delictuală pentru ruperea culpabilă a logodnei poate fi angajată atât la cererea logodnicului vătămat, cât și la solocitarea terților care au achitat sau contractat anumite cheltuieli în vederea căsătoriei. Astfel, actiunea în răspundere civilă pentru prejudiciul patrimonial suferit poate fi antrenată și la cererea părinților unuia dintre logodnici, care dovedesc ajutorul material oferit ca urmare a încheierii logodnei și în perspectiva căsătoriei. Acțiunea în răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciul moral cauzat apartine numai logodnicului vătămat într-un drept al său nepatrimonial.
Prescripția dreptului la acțiunea în răspundere pentru ruperea logodnei.: În cazul ruperii logodnei, restituirea darurilor la cererea unui logodnic sau la cererea terților, repararea prejudiciului material suferit logodnicului vătămat, la cererea acestuia sau a terților prejudiciați material, repararea prejudiciului moral suferit de logodnicul vătămat, la cererea sa, pot fi solicitate pe cale de acțiune într-un termen de un an, care curge de la data ruperii logodnei. Acest termen este unul de prescripție, susceptibil de suspendare, întrerupere, repunere în termen. Este vorba de o reglementare derogatorie de la termenul general de prescripție.
Invocarea prescripției extinctive: Norma din art.270 NCC trebuie coroborată cu regulile generale în materia prescripției, acolo unde nu sunt derogatorii. Astfel, conform art.2506 alin. (1) NCC, prescripția nu operează de plin drept, ci ea trebuie invocată de partea interesată. Acest text se coroborează cu prevederele art. 2512 alin.(1) și (2) NCC, conform prscripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință. Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu.
Prescripția poate fi invocată, potrivit art.2513 NCC, numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate. Ulterior acestui moment, partea interesată să invoce prescripția decade din dreptul de a o mai invoca, consecința fiind aceea a analizării pretențiilor ca fiind formulate în termenul legal. Odata ce s-a împlinit termenul de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea prestației, dar dacă a executat-o de bunăvoie după împlinirea termenului de prescripție, nu mai poate cere restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul prescripției era împlinit.
Instanța competentă privind acțiunea în răspunderea pentru ruperea logodnei: Fiind vorba de un litigiu evaluabil în bani, competența în primă instanță a soluționării unei asemenea acțiuni revine judecătoriei, dacă valoarea este sub sau egală cu 500.000 lei sau tribunalului, dacă valoarea obiectului litigiului depășește 500.000 lei, potrivit art. 2 pct.1 lit. b) CPC. Sub aspect teritorial, competența este cea de drept comun, ea revenind instanței de la domiciul pârâtului, conform art.5 CPC.
În viitoarea reglementare, conform art.94 pct. 1 lit. a) NCPC, competența materială în primă instanță a soluționării unei asemenea acțiuni revine judecătoriei, indiferent de valoare, dacă legea nu prevede altfel. Sub aspect teritorial, competența este cea de drept comun, ea revenind instanței de la domiciliul pârâtului, conform art.107 NCPC .
Legea de aplicare este constituită din art.24: dispozițiile privind logodna sunt aplicabile numai în cazul în care aceasta a fost încheiată după data intrării în vigoare a Codului civil.
CAPITOLUL III. CĂSĂTORIA
Secțiunea 1. Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei
Condițiile de fond cerute pentru încheierea valabilă a căsătoriei reprezintă acele împrejurări care trebuie să existe la încheierea căsătoriei, pentru ca aceasta să se poată realiza în mod valabil (A.Corhan, op, cit.: G.C. Frențiu, B.D. Moloman, Los requisites de fondo y forma exigidos por la ley rumana para contraer matrimonio, Revista Juridica de la Universidad Catolica de Santiago de Guayaquil, nr.28/2010, Guayaquil-Ecuador, p.51-73).
Condițiile de fond sunt expres prevăzute de art. 271-277 NCC.Este vorba de condiții pozitive și anume: consimțământul la căsătorie, vârsta matrimonială, diferența de sex și de condiții negative, cum ar fi lipsa impedimentelor la căsătorie, ca starea de persoană căsătorită, rudenia, alienația sau debilitatea mintală, tutela.
Legea aplicabilă condițiilor de fond pentru încheierea căsătoriei. Condițiile de fond sunt cârmuite de legea națională a viitorilor soți la momentul celebrării căsătoriei (art.2586), spre deosebire de condițiile de formă, care sunt cârmuite de legea locului unde se încheie căsătoria [legea statului pe al cărui teritoriu se celebrează căsătoria-art. 2587 alin. (1) NCC, n.n.(I. Filipescu, M. Jacotă, Drept internațional privat, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1968, p.196 și urm.; I.P. Filipescu)]. Potrivit art. 2587 alin. (2) NCC, căsătoria care se încheie în fața agentului diplomatic sau a funcționarului consular al României în statul în care acesta este acreditat, este supusă condițiilor de formă prevăzute de legea română.
3.1.1.Consimțământul la căsătorie
Caracter personal și liber: Conform art. 271 NCC, căsătoria se încheie prin consimțământul liber exprimat de fiecare soț. Consimțământul nu poate fi exprimat prin reprezentant, căsătoria fiind un act juridic civil ce nu poate fi încheiat decât persoanl de părți, nu prin reprezentare.Ca atare, consimțământul se exprimă în fața delegatului de stare civilă, chiar în momentul încheierii căsătoriei, personal de fiecare soți. Caracterul personal al consimțământului exclude deci posibilitatea exprimării lui prin reprezentant iar caracterul liber al consimțământului exclude manifestarea acestuia ca rezultat al violenței fizice și/sau morale exercitate asupra viitorilor soți.
Promisiunea de căsătorie: Consimțământul la căsătorie trebuie să existe la momentul încheierii căsătoriei. Promisiunea reciprocă de căsătorie (logodna) ori promisiunea unilaterală de căsătorie nu reprezintă un consimțământ anticipat, care să dea naștere obligației de a încheia căsătoria.
Exprimarea consimțământului la căsătorie: Consimțământul se manifestă prin răspunsul afirmativ la întrebările delegatului de stare civilă, adresate fiecăruia dintre soți, în sensul dacă vor să se căsătoraescă unul cu celălalt. El se exprimă simultan de soți (ceea ce presupune prezența ambilor soți în fața delegatului de stare civilă) iar exprimarea sa se constată în mod direct de ofițerul de stare civilă.
Când unul dintre soți este în imposibilitatea de a vorbi ( spre exemplu, este mut sau surdomut), consimțământul se poate exprima prin gesture sau în orice mod, dar el trebuie să fie neîndoielnic. Consimțământul surdomuților, al celor care vorbesc o limbă pe care nu o cunoaște delegatul de stare civilă se dă în prezența unui interpret, sens în care se va încheia un proces-verbal (I.P. Filipescu, Tratat, 1998, p.20).
Prin Legea nr.116/1992 (M.Of. nr.330) din 24 decembrie 1992) România a ratificat Convenția privind consimțământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie și înregistrarea căsătoriilor, adoptată de Adunarea generală a Organizației Națiunilor Unite ( New York, 10 decembrie 1962). Conform art.1 alin. (1) al Convenției, nicio căsătorie nu se va putea încheia legal fără liberul și deplinul consimțământ al ambelor părți, acest consimțământ trebuind a fi exprimat personal, în prezența autorității competente să oficieze căsătoria și a martorilor, în urma unei publicități suficiente, potrivit dispozițiilor legii. Dreptul la încheierea căsătoriei numai cu consimțământul liber al ambilor soți este prevăzut și în art. 16 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.
Lipsa consimțământului la căsătorie: Există cazuri în care se consideră că lipsește consimțământul la căsătorie și anume:
când unul dintre soți răspunde negativ sau nu răspunde la întrebarea delegatului de stare civilă și totuși acesta declară încheiată căsătoria;
alienatul sau debilul mintal consimte la căsătorie în momentul în care este lipsit de luciditate sau în momentele sale de luciditate pasageră;
căsătoria fictivă, adică aceea încheiată în alte scopuri decât întemeierea unei familii.
Viciile care pot afecta consimțămânul la căsătorie. Pentru valabilitatea încheierii unei căsătorii consimțământul nu trebuie să fie viciat. Viciile care pot afecta consimțământul sunt eroarea, dolul și violența. În această materie nu își găsește aplicabilitate leziunea.
Eroarea constituie viciu de consimțământ numai dacă poartă asupra identității fizice a ceiluilalt soț, nu și asupra identității sale civile ( spre exemplu, faptul că unul dintre soți nu a știut că celălalt soț este divorțat sau că este copil din afara căsătoriei ori a crezut că aparține unei anumite familii nu constituie eroare viciu de consimțământ care să atragă nevalabilitatea căsătoriei).
Dolul presupune folosirea unor manopere dolosive de un soț în scopul de a-l determina pe celălalt să încheie căsătoria ori omisiunea unuia dintre soți, în mod fraudulos, de a-l informa pe celălalt asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. Dolul trebuie să poarte asupra unor calități esențiale ale viitorului soț sau asupra unor aspecte esențiale în privința cărora există obligația informării, pe care dacă le-ar fi cunoscut soțul inocent nu ar fi încheiat căsătoria. Însă aceste calități sau aspecte trebuie să fie necesare pentru încheierea căsătoriei ( este vorba, de exemplu, de starea de sănătate, care constituie o calitate necesară încheierii căsătoriei; în schimb starea materială nu reprezintă o asemenea calitate.)
Violența presupune constrângerea fizică sau psihică exercitată asupra unei persoane ( a unui soț) în scopul încheierii căsătoriei . Temerea reverențioasă, adică respectul datorat părinților ori altor ascendenți, nu este viciu de consimțământ la căsătorie. Violența presupune luarea în considerare a unor aspect cum ar fi vârsta, starea de sănătate, caracterul persoanei asupra căreia se exercită actele de violență, alte împrejurări care pot influența persoana la momentul la care își exprimă consimțământul.
Sancțiune: Sancțiunea încălcării normei din art. 271 NCC este nulitatea absolută a căsătoriei, expres reglementată de art. 293 NCC, text cu care trebuie coroborate aceste dispoziții.
Aplicarea legii în timp: Valabilitatea consimțământului la încheirea căsătoriei anterior datei de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, se apreciază în raport de dispozițiile legii în vigoare la data încheierii căsătoriei, adică în raport de prevederile Codului familiei, conform art.25 din Legea nr. 71/2011. Căsătoria încheiată după data de 1 octombrie 2011 este supusă condițiilor de fond prevăzute de noul Cod civil.
3.1.2.Vârsta matrimonială
Vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei: Legea stabilește o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei atât pentru femeie cât și pentru bărbat. Sintagma, ,,vârstă matrimonială” se referă la vârsta de 16 ani împliniți. Ca principiu, o persoană se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de 18 ani. Pentru motive temeinice, minorul care nu a împlinit vârsta de 18 ani, dar are împlinită vârsta de 16 ani, se poate căsători în temeiul unui aviz medical cu încuviințarea părinților ori după caz, a tutorelui ori, dacă nu există părinți și nici tutore, a persoanei sau autorității care a fost abilitată să exercite autoritatea părintească și cu autorizarea instanței de tutelă în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința minorul, conform art. 272 alin.(2) NCC.
Încheierea căsătoriei de către minor: Încheierea valabilă a căsătoriei de către minor este supusă următoarelor condiții:
minorul are împlinită vârsta de 16 ani;
există motive temeinice;
există un aviz dat de un medic, care să ateste împrejurarea specială în care se află persoana;
există încuviințarea părinților, tutorelui, persoanei sau autorității abilitate să exercite drepturile părintești, după caz și autorizarea instanței de tutelă [ judecătoria în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința minorul, conform art.229 alin. (1) din Legea nr.71/2011 ori, după caz, în condițiile noilor dispoziții procedurale, conform art. 107 NCC raportat la art.144 alin.(1) NPC].
Sancțiunea încheierii căsătoriei cu un minor care nu a împlinit 16 ani este nulitatea absolută a căsătoriei, expres prevăzută de art. 294 alin (1) NCC, nulitate care însă poate fi acoperită dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de constatare a nulității ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a rămas însărcinată ori a născut un copil. Rezultă a contrario că acoperirea nulității nu intervine atunci când numai unul dintre soți a împlinit 18 ani până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de constatare a nulității iar celălalt soț nu este în situația specială prevăzută de art. 294 alin.(2) NCC, aceea de graviditate sau de părinte al unui copil.
În practica judiciară au fost apreciate ca motive temeinice: boala, starea de graviditate a femeii, ceea ce infirmă prezumția de impubertate; relațiile intime notorii ale bărbatului cu femeia cu care vrea să se căsătorească; nașterea unui copil; faptul că femeia a fost victima unui viol și dorește să se căsătorească cu autorul violului. ( I. Imbrescu, E.Imbrescu, Opinii-parțial critice-asupra practicii administrative cu privire la încheierea căsătoriei de către minorii cu vârsta de 16 ani împliniți, în Dreptul nr.9/2011, p.156.
Avizul medical are menirea de a atesta starea de sănătate a minorului care dorește să se căsătorească, gradul de maturitate fiziologică, psihică, intelectuală, elemente ce asigură exprimarea consimțământului liber, care permit asumarea îndatoririlor specifice căsătoriei, cu toate consecințele care decurg din încheierea acestui act juridic. Un asemenea aviz este prealabil încuviințării părinților sau tutorelui, după caz și nu înlătură prezentarea certificatelor medicale privind starea sănătății, atunci când, pentru motive temeinice, unul dintre viitorii soți se află în imposibilitatea de a se deplasa la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, al primăriei competente pentru a face declarația de căsătorie [art.45 alin.(2) din Metodologia cu privirea la aplicarea unitară dispozițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G. nr.64/2011 (M. Of. Nr. 151 din 2 martie 2011) ].Avizul medical are un caracter esențial, în sensul că un aviz negativ împiedică încheierea căsătoriei minorului chiar în condițiile în care există încuviințarea părinților.
Dreptul părinților de a încuviința căsătoria copilului este o componentă a ocrotirii părintești. În ceea ce privește forma consimțământului dat de părinți, tutore, alte persoane sau autorități abilitate să exercite drepturile părintești, în doctrină s-a arătat că exprimarea consimțământului trebui să aibă loc prin declarație dată în fața ofițerului de stare civilă competent să încheie căsătoria (I. Imbrescu, loc. cit., p. 158).
Conform art. 46 alin. (1) din Metodologie, încuviințarea căsătoriei minorilor de către părinți ori, după caz, de către tutore se face printr-o declarație dată la S.P.C.L.E.P. ( serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor) sau primăria competentă odată cu declarația de căsătorie. Dacă părinții ori, după caz, tutorele locuiesc/ locuiește în altă localitate decât cea în care se încheie căsătoria, încuviințarea se dă la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria din localitatea de domiciliu acestora, care o înaintează de îndată la S.P.C.L.E.P sau, după caz, primăriei competente pentru încheierea căsătoriei ori se poate prezenta o declarație pe proprie răspundere, autentificată, din care să rezulte că părintele este de acord cu încheierea căsătoriei de către copilul său minor, care a împlinit vârsta de 16 ani.
Consimțământul se exprimă odată cu depunerea declarației de căsătorie. Dacă părintele sau persoana chemată să-și exprime consimțământul locuiește în altă localitate decât cea unde se va oficia căsătoria, declarația din care rezultă că este de acord cu încheierea căsătoriei se depune la serviciul local de evidență a persoanei (sau la primărie, unde nu există un asemenea serviciu) din localitatea unde locuiește persoana a cărei încuviințare se solicită, urmând ca aceasta să fie trimisă serviciului public comunitar local de evidență a persoanei (sau la primărie, unde nu există un asemenea serviciu) din localitatea unde urmează a se încheia căsătoria. Persoana chemată să dea încuviințarea legală, aflată în străinătate, poate să-și exprime consimțământul printr-o declarație autentificată dată în fața unui notar de la locul unde se află sau a reprezentantului diplomatic sau consular al României din țara respectivă.
Dacă unul dintre părinți refuză încheierea căsătoriei ( se opune acesteia), divergența dintre părinți se va soluționa de instanța de tutelă [ judecătoria în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul sau reședința, potrivit art.229 alin.(1) din Legea nr. 71/2011], ținând seama de interesul minorului. Ca atare, dacă raportat la acest interes superior al copilului, refuzul încuviințării încheierii căsătoriei este abuziv, instanța de tutelă (sesizată de minorul care a împlinit 16 ani, asistat de reprezentantul său legal, cu acțiunea prin care se urmărește suplinirea consimțământului părintelui care se opune) va da o hotărâre prin care va suplini consimțământul părintelui care refuză să consimtă benevol la încheierea căsătoriei. Dimpotrivă, ori de câte ori se constată că refuzul este justificat, instanța va respinge cererea de suplinire a consimțământului la căsătorie, astfel că în această situație căsătoria nu se va putea încheia.
În ipoteza în care unul dintre părinții minorului este decedat, dispărut, pus sub interdicție, în imposibilitate fizică sau psihică de a-și exprima consimțământul, încuviințarea se dă numai de celălalt părinte.În schimb, părintele decăzut din drepturile părintești păstrează dreptul de a încuviința căsătoria copilului său, câtă vreme sancționarea decăderii din drepturi nu este enumerată printre cazurile în care nu este necesar acordul părintelui la căsătoria minorului său. Părinții își pot revoca consimțământul la căsătorie până la momentul încheierii acesteia.
Autorizarea cerută instanței de tutelă, care se exprimă pentru fiecare minor în parte, în cazul în care ambii viitori soți sunt minori, are rolul de a confirma existența motivelor temeinice ce justifică încheierea căsătoriei, precum și respectarea drepturilor copilului.
Cererea de autorizare se soluționează de instanța de tutelă, adică judecătoria în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau reședința minorului care dorește să se căsătorească, potrivit art. 229 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. În condițiile viitoarelor dispoziții procedurale cuprinse în noul Cod de procedură civilă, în materia familiei, odată cu aplicarea prevederilor art.114 alin (1) NCPC, competența teritorială va reveni tot instanței de tutelă în a cărei rază teritorială își are domiciliul sau reședința minorul.Cererea se soluționează cu ascultarea obligatorie a minorului, conform art. 264 NCC. Calitatea procesuală activă revine minorului care dorește să se căsătorească, care, la momentul la care solicită autorizarea, este o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă, fiind necesar ca acesta să fie asistat de reprezentantul său legal. Cererea se soluționează în cadrul unei proceduri necontencioase, printr-o încheiere care se pronunță în ședință publică, supusă numai căii de atac a recursului, care se judecă în camera de consiliu, conform art. 336 alin. (5) CPC.
Cu privire la judecata în primă instanță în procedura necontencioasă, în literatura juridică a fost criticată o soluție a practicii judiciare, care a autorizat căsătoria unui minor de 17 ani soluționând o asemenea cerere în ședință publică. S-a arătat că soluția este greșită întrucât, fiind vorba de o procedură necontencioasă, soluționarea cauzei are loc în camera de consiliu (D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Drepul familiei, 2011, p.62, nota de subsol 6).
Apreciem că soluția practicii de judecare a unei cereri de autorizare în ședința publică este corectă. Prin Decizia nr. XV/2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în cadrul unui recurs în interesul legii ( M. of. nr. 866 din 22 decembrie 2008), s-a statuat că dispozițiile art.121 alin. (1) CPC [corespondent art.17 NPC, n.n.] privitoare la judecata în primă instanță a cererilor privitoare la procedurile necontencioase, cu excepția cazurilor când legea dispune altfel.
În reglementarea noului Cod de procedură civilă, potrivit art.532 alin. (1) și art. 534 NCPC, cererea necontencioasă se judecă în camera de consiliu; încheierea prin care se încuviințează cererea este executorie și este supusă numai apelului. Apelul poate fi făcut de orice persoană interesată, chiar dacă nu a fost citată la soluționarea cererii, termenul de apel curgând de la data la care cel interest a luat cunoștință de încheiere, dar nu mai târziu de un an de la data pronunțării. Apelul se judecă în camera de consiliu.
Sancțiunea încheierii căsătoriei fără încuviințarea părinților sau a tutorelui, după caz, respectiv fără autorizarea instanței de tutelă este nulitatea relativă a căsătoriei, expres reglementată de art.297 NCC, text cu care trebuie coroborată norma din art. 272 NCC.
Încheierea căsătoriei de către minorul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu ca efect al unei căsătorii anterioare/minorul emancipat: În literatura juridică s-a subliniat faptul că aceste condiții nu trebuie îndeplinite de minorul care a dobândit capacitate deplină de exercițiu ca efect al unei căsătorii anterioare, desfăcute sau anulate, acesta fiind în situația viitorului soț care a împlinit vârsta de 18 ani (T. Bodoașcă, Examen de ansamblu și observații critice privind familia și căsătoria în reglementarea noului Cod civil, în Dreptul nr.1/2009, p.25-26).
În ceea ce privește minorul căruia i s-a recunoscut capacitate deplină de exercițiu anticipată, în baza art.40 NCC, odată recunoscută deplina capacitate de exercițiu, minorul va putea încheia singur o căsătorie, ca de altfel orice alt act juridic civil, fără a avea nevoie de încuviințările și autorizările prevăzute de lege.
S-a exprimat și opinia în sensul că minorul care a dobândit capacitate de exercițiu anticipată are nevoie de încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, a persoanei sau autorității abilitate să exercite drepturile părintești. (E.Florian, Dreptul familiei, 2011, p.26).
Vârsta până la care se poate încheia o căsătorie: Legea stabilește vârsta minimă de căsătorie, însă nu precizează vârsta până la care se poate încheia o căsătorie, astfel încât căsătoria se poate realiza chiar la extremă bătrânețe. Legea nu exclude nici încheierea căsătoriei în extremis vitae-în pragul morții, fiind vorba de situații în care de regulă sunt legalizate situații preexistente, cum ar fi o relație de concubinaj de lungă durată. Doctrina franceză admite și căsătoria postumă, în cazuri excepționale, cu condiția însă ca viitorul soț, care a încetat din viață, să fi îndeplinit formalitățile necesare încheierii căsătoriei, iar consimțământul să nu fie echivoc. Autorizația pentru o astfel de de căsătorie este dată de președintele republicii, pentru motive grave,fără a fi supusă vreunui control judecătoresc. O asemenea căsătorie nu produce consecințe matrimoniale și nici nu creează drepturi succesorale. ( A. Benabent, Droit civil- La famille, Librairie de la Cour de Cassation, Paris, 1997, p.65-66).
Diferența de vârstă maximă între viitorii soți: Așa cum legea nu stabilește o vârstă maximă pentru încheierea căsătoriei, nu stabilește nici o diferență de vârstă maximă între viitorii soți. Teoretic, căsătoria se poate încheia oricare ar fi diferența de vârstă între soți. Desigur, o diferență prea mare ar constitui un indiciu că se dorește încheierea unei căsătorii fictive.
Vârsta matrimonială se dovedește prin certificatele de naștere în original sau copii legalizate, care se atasează la declarația de căsătorie, precum și prin actele de identitate.
Valabilitatea căsătoriei din perspectiva respectării condiției vârstei matrimoniale la încheierea unei căsătorii anterior datei de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, se apreciază în raport de dispozițiile legii în vigoare la data încheierii căsătoriei, adică în raport de prevederile Codului familiei, conform art.25 din Legea nr.71/2011. Ca atare, atunci când căsătoria s-a încheiat anterior intrării în vigoare a Legii nr.288/2007, de modificare a Codului familiei, adică anterior datei de 8 noiembrie 2007, de o minoră care a împlinit vârsta de 15 ani, cu autorizările prevăzute de lege, aceasta este valabilă, fiind respectate prevederile art.4 C. fam., în forma în vigoare la momentul încheierii căsătoriei. Căsătoria încheiată după data de 1 octombrie 2011 este supusă condițiilor de fond și de formă prevăzute de noul Cod civil.
3.1.3. Diferențierea de sex
Căsătoria dintre persoane de același sex: Norma din art. 277 NCC interzice căsătoria dintre persoane de același sex.Diferența de sex a fost expres prevăzută și în cadrul logodnei, prin art.266 alin.(5) NCC, statuându-se că aceasta poate fi încheiată numai între bărbat și femeie.
Danemarca a fost prima țară care, prin Legea din 1 iunie 1989, a dat posibilitatea persoanelor de același sex să înregistreze uniunea lor.Prima țară care a reglementat căsătoria între persoanele de același sex a fost Olanda, prin Legea din 21 decembrie 2000, intrată în vigoare la 1 aprilie 2001.
Jurisprudența C.E.D.O. este foarte clară în această privință. În cauza Van Oosterwijck c. Belgiei ( 6 noiembrie 1980) s-a statuat că o căsătorie presupune o relație între două persoane de sex opus. În diferite cause, Curtea Europeană a statuat că scopul art.12 este acela de a proteja căsătoria tradițională între două persoane de sex biologic diferit, ca fundament juridic al familiei ( C.E.D.O, Rees c. Regatului Unit, 17 octombrie 1986; Cossey c. Regatului Unit, 27 septembrie 1990; Sheffield și Horsham c. Regatului Unit, 30 iulie 1998; R. și F. c. RegatuluiUnit, 28 noiembrie 2006.
Căsătoria încheiată de un transsexual: Având în vedere că transsexualitatea (fenomenul denumit „transsexualism”, presupune o tulburare de identitate, în sensul că persoana anatomic și genetic aparține unui sex, iar psihologic aparține celuilalt sex, având dorința sau sentimentul de a aparține sexului opus) este un fenomen care permite individului să-și schimbe sexul, conform sentimentelor sale intime și autentice de apartenență la sexul opus (A. Corhan, op. cit., p.69), s-a pus întrebarea dacă această persoană se poate sau nu căsători. În prezent, se admite posibilitatea încheierii unei asemenea căsătorii, cu condiția ca persoana care a pierdut caracterele sexului său de origine să-l informeze pe viitorul soț, omisiunea putând constitui cauză de anulare a căsătoriei (Sindromul transsexual se caracterizează prin „sentimental unui individ normal constituit de a aparține sexului opus, cu o dorință intensă și obsedantă de schimbare a stării sexuale , pentru a putea trăi sub o aparență conform cu idea că așa este el însuși”).
În dreptul suedez persoana care dorește să-și schimbe sexul nu are nevoie de consimțământul celuilalt, dar acesta din urmă are deschisă posibilitatea promovării divorțului.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut, în cauzele I.C. Regatului Unit și Goodwin c. Regatului Unit, că nu există nici un motiv care să justifice privarea transsexualilor, în orice circumstanță, de a se căsători. O soluție contrară ar duce la încălcarea dispozițiilor art. 12 din Convenția Europeană, care reglementează dreptul la căsătorie.Prin cererea adresată Comisiei, reclamanta Christine Goodwin, o transexuală operată, care a trecut de la sexul masculin la cel feminin, s-a plans de nerecunoașterea juridică a noii sale identități sexuale, ca și statutul juridic al transsexualilor în Regatul Unit. Prin urmare a hotărârii date în cauza Christine Goodwin c. Regatului Unit, Regatul Unit a implementat un sistem ce permite transsexualilor să solicite și să obțină un certificat de recunoaștere a noii lor identități sexuale ( C.E.D.O., Parry c. Regatului Unit, hotărârea din 28 noiembrie 2006). Din momentul pronunțării hotărârilor în cauzele I. c. Regatului Unit, în anul 2002, prin care s-a produs revirimentul jurisprudenței Curții europene în domeniul transsexualității, dreptul fundamental la căsătorie este recunoscut și garantat în sistemul Convenției europene și persoanelor transsexuale.
Înterzicerea căsătoriei dintre persoane de același sex sau diferite forme de conviețuire echivalate cu căsătoria: Fără a aduce atingere dreptului la liberă circulație, România nu recunoaște căsătoriile dintre persoanele de același sex sau diferitele parteneriate încheiate în străinătate între persoanele de același sex sau de sex opus, indiferent de cetățenia lor.
Sancțiune: Căsătoria încheiată între persoanele de același sex este lovită de nulitate absolută în baza art.293 alin. (1) raportat la art. 271 NCC. Astfel, potrivit art.271 NCC, căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora, încălcarea acestei prevederi fiind sancționată cu nulitatea absolută. Sancțiunea intervine nu numai atunci când căsătoria se încheie cu nerespectarea prevederilor privind consimțământul la căsătorie, ci și atunci când ea nu se încheie între persoane de sex diferit.
Dovada diferenței de sex: Diferența de sex se dovedește prin certificatele de naștere în original sau copii legalizate, care se atașează la declarația de căsătorie, precum și prin actele de identitate.
Aplicarea legii în timp: Valabilitatea unei căsătorii încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, se apreciază în raport de dispozițiile legii în vigoare la data încheierii căsătoriei, adică în raport de prevederile Codului familiei, conform art.25 din Legea nr.71/2011. Căsătoria încheiată după data de 1 octombrie 2011 este supusă condițiilor de fond ( pozitive sau negative) și de formă prevăzute de noul Cod civil.
3.1.4. Impedimente la încheierea căsătoriei
A. Bigamia
Principiul monogomiei.Sacțiune: Noul Cod civil consacră principiul monogamiei, potrivit căruia se poate căsători numai persoana care nu este căsătorită, este divorțată sau văduvă, fiind interzisă poligamia (căsătoria unui bărbat cu mai multe femei) sau poliandria (căsătoria unei femei cu mai mulți bărbați).
Monogamia este o consecință firească a dragostei, ca fundament al căsătoriei, sentiment care, având un caracter exclusiv, duce la concluzia că o căsătorie întemeiată pe dragoste nu poate fi decât monogamă (pentru detalii privind principiul monogamiei în literatura franceză, a se vedea D. Sterckx, le mariage en droit civil, Larcier, Bruxelles, 2004, p. 89-90.)
Principiul monogamiei este promovat mai cu seamă în legislațiile din spațiul euro-american, fiind considerat una din dogmele societății civilizate [cu toate acestea, protecția vieții familiale in sensul art. 8 din Convenția europeană se extinde și asupra familiei constituite altfel decât potrivit tradiției europene, cu condiția să fie recunoscută de legea națională; bunăoară, există și beneficiază de protecție relația familială dintre un străin poligam și toți copii săi (Com.E.D.O., A. și A. c. Olandei, dec. din 6 ianuarie 1992, www.echr.coe.int, speța nr. 24)].
Principiul monogamei este de ordine publică; încheierea căsătoriei cu nerespectarea acestei interdicții se sancționează cu nulitatea absolută, potrivit art. 293 alin. (1) NCC.
Interzicerea poligamiei și a poliandriei: Ca atare, este interzisă atât poligamia – căsătoria unui bărbat cu mai multe femei (poligamia este admisă în mai multe țări africane sau din lumea arabă. În Capitolul 4 al Coranului există versete conform cărora, în anumite situații, un bărbat poate avea cel mult 4 soții. În Indonezia, cel mai mare stat cu majoritate musulmană, este admisă căsătoria dintre un bărbat și o femeie care împărtășesc aceeași credință, în timp ce ateilor nu le este permis să se căsătorească), cât și poliandria – căsătoria unei femei cu mai mulți bărbați (poliandria se practică mai rar, mai ales în unele țări asiatice. Un caz particular de poliandrie este așa-numita poliandrie adelfică, întâlnită în Tibet, care presupune căsătoria unei femei cu un bărbat si cu frații acestuia. Poliandria este definită ca o formă de familie alcătuită dintr-o femeie mamă, copiii ei și doi sau mai mulți bărbați. Pentru ca o familie să fie considerată poliandrică, fiecare dintre soți trebuie să fie tatăl a cel puțin unuia dintre copii femeii. Poliandria este foarte rară. Cele mai cunoscute societăți poliandrice sunt Todas din India, Sherpa din Nepal, Țăranii din Tibet, Kandyan Sindhalenes din Sri Lanka, Marquensans din Polynezia), întâlnite în lumea asiatică, arabă, africană, astfel că fiecare dintre viitorii soți trebuie să fie, după caz, celibatar, văduv, divorțat ori persoană a cărei căsătorie a fost anulată sau declarată nulă. Încalcarea interdiției este sancționată cu desființarea celei de-a doua căsătorii (art. 293 NCC), iar din punct de vedere penal, fapta constituie infracțiunea de bigamie și se pedepsește în conformitate cu legea penală (art. 303 C. pen.).Poligamia, în diferitele sale forme, cunoaște și azi, contrar credinței comune, o răspândire deloc neglijabilă.
Situația cetățeanului străin care dorește încheierea unei căsătorii în România și a cărui lege națională permite poligamia sau poliandria: Impedimentul la căsătorie care rezultă din starea de persoană căsătorită este incident și în privința cetațeanului străin care dorește încheierea unei căsătorii în România și a cărui lege națională permite poligamia sau poliandria (E. Florian, Dreptul familiei, 2011, p. 29.). Un astfel de cetățean nu va putea încheia o căsătorie pe teritoriul țării noastre, însă dacă ea este încheiată într-o țară ce permite poliadria, ea nu se va putea desființa pentru bigamie.
Situația persoanei care se recăsătorește după ce soțul său a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă, care ulterior se anulează ca urmare a apariției primului soț: Nu există bigamie în cazul în care o personă se recăsătorește după ce soțul său a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească definitivă (Conform art. 222 din Legea nr. 71/2011, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, referirea din cuprinsul noului Cod civil la hotărârea definitivă se va înțelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă), dar după încheierea noii căsătorii hotărârea de declarare a morții s-a anulat datorită apariției primului soț. În această situație rămâne valabilă cea dea doua căsătorie, prima considerându-se desfacută pe data încheierii celei de a doua căsătorii, conform art. 293 alin. (2) NCC, condiția fiind aceea ca soțul celui declarat mort să fi fost de bună credință la momentul încheierii noii căsătorii. Dacă aceasta a fost de rea-credință la data încherii celei de a doua căsătorii (în sensul că a cunoscut că soțul său nu este decedat, ci este în viață), cea de a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută pentru bigamie, rămânând valabilă prima căsătorie.
Aplicarea legii în timp: Valabilitatea unei căsătorii încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, când a intrat in vigoare noul Cod civil, se apreciază în raport de dispozițiile legii în vigoare la data încheierii căsătoriei, adică în raport de prevederile Codului familiei, conform art. 25 din Legea nr. 71/2011. Căsătoria încheiată dupa data de 1 octombrie 2011 este supusă condițiilor de fond (pozitive sau negative) și de formă prevăzute de noul Cod civil.
B. Rudenia
Interzicerea căsătoriei între rude de sânge și rude prin adopție: Norma din alin. (1) al art. 274 NCC are în vedere rudenia firească, de sânge și nu cea prin alianță (afinitatea), iar norma din alin. (3) al art. 274 NCC are în vedere rudenia stabilită prin adopție.
Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, indiferent de gradul de rudenie (de exemplu, este oprită căsătoria între tată și fiică, între bunic și nepoată), precum și între cele în linie colaterală până la gradul IV inclusiv (de exemplu, este oprită căsătoria între unchi și nepoată, mătușă și nepot).
În cazul adopției se interzice atât căsătoria între persoanele devenite rude ptin adopție (adoptator sau ascendenții sai, pe de o parte și cel adoptat sau descendenții săi, pe de altă parte; copiii adaptorului, pe de o parte, si cel adoptat sau copiii acestuia, pe de altă parte; persoanele adoptate de același părinte adoptiv), cât și cea între persoanele a căror rudenie firească a început prin efectul adopției. Adopția cu efecte depline are ca efect încetarea efectelor juridice ale rudeniei firești, dar nu și legătura de sânge față de familia de origine, rudenia firească păstrându-și relevanța ca impediment la căsătorie (E. Florian, Dreptul familiei, Ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 36.).
Căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea: Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea (rude de sânge, persoane devenite rude prin adopție, persoane a căror rudenie firească a rezultat din adopție) poate fi autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care solicită încuviințarea. Instanța se pronunță în baza unui aviz medical special dat în acest sens.
În ipoteza reproducerii umane asistate medical cu terț donator, impedimentul la căsătorie se va analiza prin prisma filiației și a rudeniei atribuite de lege (E. Florian, Noul Cod civil, p. 279.), atât timp cât filiația și rudenia biologică, reală, nu sunt cunoscute.
Căsătoria între rude prin alianță: Nu este interzisă căsătoria în cazul persoanelor devenite rude prin alianță. Dovada rudeniei se face cu acte de stare civilă.
Aplicarea legii în timp:Valabilitatea unei căsătorii încheiate anterior date de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, se apreciază în raport de dispozițiile legii în vigoare la data încheierii căsătoriei, adică în raport de prevederile Codului familiei, conform art. 25 din Legea nr. 71/2011. Căsătoria încheiată după data de 1 octombrie 2011 este supusă condițiilor de fond (pozitive sau negative) prevăzute de noul Cod civil.
C. Tutela
Interzicerea căsătoriei între tutore și persoana minoră. Sancțiune: În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa (art. 275 NCC). Considerentele sunt, de această dată, preponderent morale. Tutorele nu este întotdeauna o rudă a minorului, ci poate fi un afin, un prieten al familiei minorului, o persoană de încredere desemnată de părinte.
Existența tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei. Interdicția încheierii căsătoriei are caracter limitat, ea durează în timp până la încetarea tutelei sau a funcției tutorelui, moment de la care căsătoria poate avea loc.
Aplicarea legii în timp: Valabilitatea unei căsătorii încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, se apreciază în raport de dispozițiile legii în vigoare la data încheierii căsătoriei, adică în raport de prevederile Codului familiei, conform art. 25 din Legea nr. 71/2011. Căsătoria încheiată după data de 1 octombrie 2011 este supusă condițiilor de fond (pozitive sau negative) și de formă prevăzute de noul Cod civil.
Potrivit art. 26 din Legea nr 71/2011, existența tutelei constituie cauză de nulitate relativă căsătoriei încheiate după intrarea în vigoare a noului Cod civil. Pentru căsătoriile încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, sunt incidente dispozițiile art. 8 C. fam., care interziceau, tot sub sancțiunea nulității relative, căsătoria dintre tutore și minorul aflat sub tutela sa. Sancțiunea prevăzută pentru încălcarea acestei interducții are tot nulitatea relativă, deoarece art. 19 C. fam. prevedea expres și limitativ cazurile în care o căsătorie este lovită de nulitate absolută, prin acestea neregăsindu-se și ipoteza căsătoriei dintre tutore și minorul aflat sub tutela sa.
D. Alienația și debilitatea mintală
Articolul 211 din Legea nr. 71/2011 definește expresiile alienației mintală sau debilitatea mintală: ,,În sensul Codului civil, precum și al legislației civile în vigoare, prin expresiile alienației mintală se înțelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină incompetența psihică ori un handicap psihic ce determină incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile”.
Interzicerea căsătoriei alienatului și a debilului mintal: În cazul alienatului și al debilului mintal se interzice căsătoria, deoarece, pe de o parte, aceste persoane nu pot exprima consimțământul valabil, iar, pe de o altă parte, există riscul nașterii unor copii cu deficiențe psihice.
Starea de alienație sau debilitate mintală trebuie să existe la momentul încheierii căsătoriei, fără a avea relevanță că persoana respectivă se află sau nu la data încheierii căsătoriei într-un moment de luciditate.
Este important să se dovedească, cu orice mijloc de probă, faptul că la momentul încheierii căsătoriei persoana suferă de o boala psihică ce o împiedică să realizeze consecințele social-juridice ce pot decurge din exercitatea drepturilor și obligațiilor civile.
Sancțiunea încălcării acestei interdicții o constituie nulitatea absolită, expres prevăzută de art. 293 alin. (1) NCC, fără a deosebi dacă alienatul sau debilul mintal este sau nu pus sub interdicție. Căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal este lovită de nulitate absolută, chiar dacă starea de boală psihică a fost cunoscută și acceptată de celălalt soț.
Valabilitatea căsătoriei încheiate de persoana lipsită vremeinic de discernământ. Noul Cod civil nu interzice căsătoria realizată de persoana lipsită vremeinic de facultățile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale (datorită unor cauze precum boala, beția, hipnoza etc.). Anterior aplicării noului Cod civil, potrivit art.9 C. fam., era oprit să se căsătorească cel care este lipsit vremelnic de facultățile mintale, cât timp nu avea discernământul faptelor sale. Aceasta însemna că o astfel de persoană nu putea încheia o căsătorie în momentul în care era lipsită vremelnic de discernământ. A contrario, în perioadele în care aveau discernământ aceste persoane puteau încheia o căsătorie valabilă.
Aplicarea legii în timp: Valabilitatea unei căsătorii încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, se apreciază în raport de dispozițiile legii în vigoare la data încheierii căsătoriei, adică în raport de prevederile Codului familiei, conform art. 25 din Legea nr. 71/2011. Căsătoria încheiată după data de 1 octombrie 2011 este supusă condițiilor de fond (pozitive sau negative) prevăzute de noul Cod civil.
Secțiunea a 2-a.Condiții de formă pentru încheierea
căsătoriei
Aplicarea legii în timp: Valabilitatea unei căsătorii încheiate anterior datei de 1 octombrie 2011, când a intrat în vigoare noul Cod civil, se apreciază în raport de dispozițiile legii în vigoare la data încheierii căsătoriei, adică în raport de prevederile Codului familiei, conform art. 25 din Legea nr. 71/2011. Căsătoria încheiată după data de 1 octombrie 2011 este supusă condițiilor de formă prevăzute de noul Cod civil.
3.2. 1.Obligația noilor soți de a-și comunica reciproc starea de sănătate
Comunicarea stării de sănătate.Condiții: Obligația viitorilor soți de a-și comunica reciproc starea de sănătate constituie o condiție de formă a încheierii căsătoriei. Scopul acestei cerințe este dublu în primul rând, de ordin medical – legea oprește căsătoria celor care suferă de anumite boli (persoana care se află pe teritoriul român are obligația să se supună măsurilor de prevenire și combatere a bolilor transmisibile, dispuse de unitățile sanitare, iar conform art. 276 NCC, alienatul și debilul mintal nu se poate căsători) și în al doilea rând, fiecare dintre viitorii soți trebuie să cunoască starea sănătății celuilalt pentru a putea aprecia liber dacă dorește sau nu încheierea căsătoriei.
Comunicarea reciprocă a stării de sănătate se realizează prin depunerea ca anexă la declarația de căsătorie, care cuprinde și mențiunea ,,declarăm că am luat la cunoștință reciproc de starea sănătății noastre în vederea încheierii căsătoriei’’, a actelor medicale cuprinzând rezultatul examenelor medicale pe care viitorii soți trebuie să le facă în vederea încheierii căsătoriei (ne referim la certificatul prenupțial, care cuprinde rezultatele examenului medical veneric, pulmonar și neuro-psihic).
Pentru a fi afectată căsătoria ca urmare a necomunicării de către un soț a stării sale de sănătate, se impune ca boala să fi fost cunoscută de soț anterior încheierii căsătoriei (numai astfel există intenția de a nu divulga boala de care suferă), soțul bolnav să fie de rea-credință în sensul că, deși cunoaște boala de care suferă în mod voit, o ascunde de celălalt soț, boala să prezinte o anumită gravitate.
În cazul unor afecțiuni minore, obișnuite și vindecabile, care nu afectează viața, sănătatea soțului sau scopul căsătoriei, omisiunea comunicării nu este relevantă.
3.2.2.Declarația de căsătorie
Locul depunerii declarației de căsătorie: Anterior încheierii căsătoriei soții își manifestă voința de a încheia căsătoria prin întocmirea declarației de căsătorie. Această declarație se face personal de viitorii soți, în scris, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria, care este cea în a cărei rază teritorială își au domiciliul sau reședința viitorii soți sau cel puțin unul dintre aceștia.
Prin derogare de la această regulă, a depunerii declarației de căsătorie la sediul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria, în anumite situații, există posibilitatea depunerii declarației de căsătorie, în anumite situații, există posibilitatea depunerii declarației de căsătorie în alt loc decât sediul primăriei unde urmează a se încheia căsătoria. Credem că este vorba de acele situații speciale în care unul dintre viitorii soți este împiedicat să se prezinte la sediul primăriei pentru depunerea declarației de căsătorie din motive ca: boala, starea de detenție preventivă sau definitivă, starea de graviditate.
Deși alin. (1) al art. 280 NCC regementează depunerea declarației de căsătorie la primăria unde urmează a se încheia căsătoria, credem că această reglementare legală trebuie coroborată cu dispozițiile O.G. nr. 84/2011 privind înființarea, organizarea și funcționarea serviciilor publice comunitare de evidență a persoanelor (M. Of. Nr. 544 din 1 septembrie 2001.). Conform art. 4 din O.G. nr. 84/2011, în subordinea consiliilor locale ale comunelor, orașelor și municipiilor, au fost înființate servicii publice comunitare locale de evidență a persoanelor, prin reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propriu al consiliilor locale și a formațiunilor locale de evidență a populației din structura Ministerului Administrației și Internelor. Prin atribuțiile acestor servicii se numără, potrivit art. 5 și acelea de întocmire, ținere a evidenței și eliberare a certificatelor de stare civilă; de înregistrare a actelor și faptelor de stare civilă, precum și a mențiunilor și a modificărilor intervenite în statutul civil, în domiciliul și reședința persoanei, în condițiile legii; de întocmire și păstrare a registrelor de stare civilă, în condițiile legii; de întocmire, completare, rectificare, anulare sau reconstituire a actelor de stare civilă, în condițiile legii. Ca atare, având în vedere faptul că, în urma înființării serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor, atribuțiile serviciului de stare civilă din cadrul primăriei au fost preluate de aceste servicii, care continuă să existe și în prezent, după data de 1 octombrie 2011, nefiind desființate sau reorganizate sub aspectul atribuțiilor în domeniul stării civile, suntem de părere că prevederile art. 280 NCC, care se referă la depunerea declarației de căsătorie la primărie, trebuie coroborate cu dispozițiile art. 25 din Legea nr. 119/1996, republicată (M. Of. Nr. 339 din 18 mai 2012), și cu prevederile O.G. nr. 84/2001, în sensul că în localitățile unde sunt înființate servicii publice comunitare locale de evidență a persoanelor, declarația de căsătorie se depune la acest serviciu, iar în localitățile unde nu există înființat un astfel de serviciu, declarația se depune la primărie.
Chiar dacă prin art. 230 lit. b) din Legea nr. 71/2011 s-a prevăzut expres abrogarea oricăror dispoziții contrare, cu toate că sunt cuprinse în legi speciale, apreciem că nu suntem în prezența unor dispoziții contrare, care ar impune aplicarea prioritară a prevederilor noului Cod civil. Ca atare, în opinia noastră, prin sintagma ,,primărie’’, utilizată în cuprinsul textului analizat, trebuie să înțelegem atât serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, ca entitate distinctă, cât și serviciul de stare civilă din cadrul primăriei localității unde nu există înființat un serviciu public comunitar local de evidență a persoanelor.
Dacă unul dintre soți nu se află în aceeași localitate, el va face declarația căsătoriei la primăria sau la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor în a cărui rază teritorială se află, care o va transmite în termen de 48 de ore la primăria sau serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, după caz, unde urmează a se încheia căsătoria. Dispozițiile alin. (4) al textului analizat se regăsesc și în art. 25 din Legea nr. 119/1996, republicată, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 80/2011, conform căruia: ,,Dacă unul dintre viilorii soți (…) nu se află în unitatea administrativ-teritorială unde urmează a se încheia căsătoria, ei pot face declarația de căsătoria, (…) la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, la primăria unității administrativ-teritoriale unde au domiciliul sau reședința, care o transmite în termen de 48 de ore serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, primăriei unde urmează a încheia căsătoria’’. Totodată, aceste dispoziții sunt cuprinse și în art. 41 alin. (3) din Metodologie, conform căruia: ,,În cazul în care unul dintre viilorii soți nu se află în unitatea administrativ- terirorială unde urmează a se încheia căsătoria, el poate face declarația de căsătorie la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria din cadrul unității administrativ-teritoriale unde urmează a se încheia căsătoria’’.
Persoanele arestate sau condamnate, în baza unor mandate de arestare ori de executare a pedepsei privative de libertate, pot încheia o căsătorie pe timpul măsurii arestării și executării pedepsei, situație în care, potrivit art. 41 alin. (4) din Metodologie, vor depune declarația de căsătorie la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria în a cărei rază administrativ-terirorială se găsește sediul arestului/penitenciarului, care va fi și competentă să o încheie, indiferent de domiciliul sau reședința viitorilor soți.
Persoanele care pot depune declația de căsătorie: Declarația se face personal de viitorii soți. Când viitorul soț este minor, părinții, tutorele, după caz, sau, în lipsa acestora, persoana ori autoritatea abilitată să exercite drepturile părintești fac personal o declarație prin care încuviințează încheierea căsătoriei.
Potrivit art. 41 alin. (2) din Metodologie, cetățenii români aflați în străinătate pot depune declarația de căsătorie la misiunile diplomatice și oficiile consultante de carieră ale României din străinătate, șefii acestora îndeplinind atribuții de stare civilă, conform art. 1 din Metodologie.
În ceea ce privește cetățenii străini cu domiciliul sau reședința în România, conform art. 41 alin. (1) din Metodologie, care nu distinge în funcție de cetățenia viitorilor soți, ci se referă în general la viitorii soți, aceștia vor depune declarația de căsătorie la S.P.C.L.E.P sau, după caz, la primaria locului de domiciliu ori de reședință al acestora ori al unuia dintre ei, în cazul în care viitorii soți au domicilii sau reședințe diferite.
Conținutul declarației de căsătorie. Declarația cuprinde voința soților de a se căsători, mențiunea că au luat cunoștință de starea de sănătate a fiecăruia, că îndeplinesc condițiile de fond, că nu există impedimente la căsătorie, mențiunea privind numele pe care soții îl vor purta după căsătorie, precum și regimul matrimonial ales. Totodată, în cazul în care viitorii soți au făcut declarațiile de căsătorie la servicii de stare civilă diferite, declarația va cuprinde și indicarea locului unde urmează să se încheie căsătoria.
Potrivit art. IX din Legea nr. 60/2012, începând cu data intrării în vigoare a legii – 20 aprilie 2012 – în toate actele normative în vigoare, sintagma ,,serviciul/serviciile de stare civilă’’ se înlocuiește cu sintagma ,,serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor/serviciile publice cominitare locale de evidență a persoanelor’’.
În cazul în care declarația de căsătorie nu cuprinde indicarea numelui pe care soții urmează a-l purta după încheierea căsătoriei, se prezumă că fiecare dintre aceștia dorește să rămână cu numele avut anterior căsătoriei.
În literatura juridică s-a afirmat că, în ipoteza în care viitorii soți refuză să înscrie în curpinsul declarației de căsătorie regimul matrimonial ales, ofițerul de stare civilă este obligat să refuze celebrarea căsătoriei, deoarece, prevederile art. 281 alin (1). NCC sunt imperative (T. Bodoașcă, Aspecte privind reglementarea generală a regimului juridic matrimonial în noul Cod civil român, în Dreptul nr. 5/2010, p. 60.). În ceea ce privește, o părere ar fi că neindicarea regimului matrimonial ales nu împiedică celebrarea căsătoriei, ci acesta se va încheia, soții urmând să fie supuși regimului comunității legale de bunuri. Opinia poate fi justificată pe următoarele considerente:
Art. 281 alin. (1) NCC prevede și obligația soților de a menționa în declarația de căsătorie numele de familie pe care urmează să-l poarte după încheierea căsătoriei; cu toate acestea, în cazul în care o asemenea mențiune nu se face, este unanim admis că se prezumă că soții au înțeles să rămână cu numele avut anterior căsătoriei; ca atare, în lipsa mențiunii cu privire la nume, deși dispozițiile art. 281 alin. (1) NCC sunt imperative, totuși încheierea căsătoriei nu va fi refuzată;
Ori de cate ori soții doresc să li se aplice un alt regim decât cel al comunitații legale, au obligația prezentării, ca anexă la declarația de căsătorie, a convenției matrimoniale încheiate în foamă autentică, prin care stabilesc regimul matrimonial ales, care poate fi fie cel al separației de bunuri, fie cel al comunității convenționale; în lipsa prezentării unei asemenea convenții, regimul matrimonial nu poate fi altul decât cel al comunității legale; prin urmare, în lipsa acordului soților în sensul alegerii unui alt regim matrimonial, va fi și implicit aplicat regimul comunității legale(A.F. Dobre, Convențiile matrimoniale sub imperiul noului Cod civil, În Dreptul nr. 3/2010, p.28.);
În cazul în care la declarația de căsătorie s-ar anexa o convenție matrimonială care cuprinde un anumit regim matrimonial, pe care soții l-ar declara în cuprinsul declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă va menționa în actul de căsătorie regimul ales de soți, fără a putea verifica legalitatea, deci altul decât cel declarat la încheierea căsătoriei;
Conform art. 313 alin. (3) NCC, atunci când nu sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege, soții sunt considerați în raporturile cu terți de bună-credință ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.
Ca atare, în baza acestor considerente relevante, pornind de la principiul că regimul matrimonial al soților este cel al comunității legale, dacă nu există o convenție matrimonială de alegere a altui regim permis de lege, apreciem că neindicarea în cuprinsul declarației de căsătorie a regimului matrimonial ales nu împiedică realizarea căsătoriei, ci între soți va opera regimul comunității legale, exceptând situația în care ulterior căsătoriei soții prezintă o convenție matrimonială încheiată anterior căsătoriei lor, caz în care între ei are efect convenția matrimonială din momentul încheierii căsătoriei.
Dosarul de căsătorie-Actele anexă declarației de căsătorie: Conform dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 119/1996, republicată și art. 42 alin. (1) din Metodologie, odată cu declarația de căsătorie viitorii soți prezintă următoarele acte;
Actul de identitate, în original și copie;
Certificatul de naștere, în original și copie;
Certificatul medical privind starea sănătății, întocmit pe formular-tip, care trebuie să poarte numărul de înregistrare, data certă, sigiliul/ștampila unității sanitare, semnătura și parafa medicului; certificatele medicale sunt valabile 14 zile de la data emiterii și trebuie să cuprindă mențiunea expresă că persoana se poate sau nu se poate căsători; uzul misiunilor diplomatice și oficiilor consulare ale României trebuie să conțină toate rubricile și să fie însoțite de traducerea în limba română legalizată, cu apostilă sau supralegalizare, după caz;
d) Acte, în original și în copie tradusă și legalizată ori certificată de ofițerul de stare civilă, din care să rezulte desfacerea căsătoriei anterioare, dacă este cazul.
Dosarul de căsătorie mai poate cuprinde, în funcție de circumstanțe, decizia instanței tutelare de încuviințare a încheierii căsătoriei de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani sau de persoanele care sunt rude de gradul IV, decizia primarului localității de încuviințare a încheierii căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile de la depunerea declarației de căsătorie.
Potrivit art. 42 alin. (2) din Metodologie, dovada desfacerii căsătoriei anterioare se poate face cu unul dintre următoarele documente:
Certificatul de despărțire sau de divorț, eliberat în perioada 1951-1960;
Certificatul de naștere sau de căsătorie, cu mențiunea de desfacere a căsătoriei;
Sentința de divorț rămasă definitivă și irevocabilă; pentru divorțul pronunțat în intervalul 8 octombrie 1966 – 31 iulie 1974, acesta trebuie să poarte mențiunea că a fost înscrisă în actul de căsătorie în termen de două luni de la rămânerea definitivă a hotărârii.
Dovada încetării căsătoriei anterioare se face cu certificatul de deces al fostului soț, conform art. 42 alin. (3) din Metodologie.
Publicitatea declarației de căsătorie. Declarația de căsătorie se primește de ofițerul de stare civilă, care are obligația de a o publica, prin afișarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei sau, după caz, al serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor (în localitățile în care există organizat un asemenea serviciu), unde urmează să se încheie căsătoria și pe pagina de internet a acestora și, după caz, la sediul primăriei sau, după caz, al serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor unde celălalt soț își are domiciliul sau reședința.Textul alin. (2) al art. 283 NCC precizează conținutul exact și obligatoriu al extrasului din declarația de căsătorie. Astfel, extrasul cuprinde: data afisării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data afișării.
Natură juridică a declarației de căsătorie-Revocarea promisiunii de căsătorie: Depunerea și înregistrarea declarației de căsătorie nu au semnificația unui antecontract de căsătorie, nu au valoare juridică de sine stătătoare, nu creează obligația încheierii căsătoriei. Însă, revocarea intempestivă a promisiunii de căsătorie, la fel ca și în cazul logodnei, poate genera o acțiune în dezdăunări, dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale (art. 1357 NCC).
Efectele afișării declarației de căsătorie: Reînnoirea declarației de căsătorie.Data până la care se poate încheia căsătoria. Căsătoria se încheie în termen de 10 zile de la data afișării declarației de căsătorie, în acest termen incluzându-se, potrivit alin. (3) al art. 283 NCC, atât ziua afișării, cât și ziua în care se oficializează căsătoria. Termenul de 10 zile este unul prohibitiv, calculat pe sistemul inclusiv.
Totodată, norma din art. 284 NCC reglementează un termen imperativ în care trebuie încheiată căsătoria, sub sancțiunea caducității sale. Este vorba de termenul de 30 de zile calculat de la momentul afișării declarației de căsătorie, moment care are loc, conform art. 283 NCC și art. 41 alin. (1) din Metodologie, în ziua depunerii (primirii) declarației de căsătorie.
Reînnoirea declarației de căsătorie poate avea loc în urmatoarele situații:
În ipoteza în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la momentul afișării declarației de căsătorie (nu au relevanță motivele, acestea putând fi variate: spitalizarea unuia dintre viitorii soți; decesul unei rude apropiate etc.).
Este reglementat, așadar, un termen imperativ în care căsătoria trebuie încheiată și anume 30 de zile de la momentul afișării declarației de căsătorie. Termenul se calculează, conform art. 2553 NCC, pe sistemul exclusiv, în sensul că în calculul său nu intră nici ziua de pornire, aceea a afișării declarației și nici cea la care se împlinește.
Pornind de la prevederile art. 283 alin. (3) NCC, conform cărora căsătoria nu se încheie mai devreme de 10 zile de la data afișării declarației de căsătorie și coroborându-le cu dispozițiile art. 284 NCC, care instituie termenul imperativ de 30 de zile din momentul afișării declarației de căsătorie în care trebuie realizată căsătoria, rezultă că, în fapt, căsătoria trebuie încheiată în termen de 20 de zile din momentul în care se permite celebrarea ei ( al expirării termenului prohibitiv de 10 zile).
Termenul imperativ de 30 de zile este incident și în ipoteza în care primarul localității unde urmează a se celebra căsătoria aprobă, la cererea viitorilor soți, reducerea termenului prohibitiv de 10 zile;
În cazul în care viitorii soți doresc să modifice declarația inițială (spre exemplu, s-au răzgândit în privința numelui pe care îl vor purta; au încheiat o convenție matrimonială, renunțând astfel la regimul comunității legale; minorul a devenit major, nemaifiind necesară încuviințarea părinților sau a tutorelui).
În aceste situații, viitorii soți au obligația de a formula o nouă declarație de căsătorie, care urmează aceeași procedură legală: depunerea la ofițerul de stare civilă, afișarea ei în extras, urmând ca încheierea căsătoriei să aibă loc în termen de 10 zile de la data afișării declarației, exceptând cazurile în care termenul se poate reduce, cu încuviințarea primarului localității unde urmează a se încheia căsătoria. Textul nu limitează numărul reînoirilor declarațiilor de căsătorie, astfel că, ori de câte ori viitorii soți se află în imposibilitatea încheierii căsătoriei în termen de 30 de zile prevăzut de lege ori doresc să modifice declarația inițială (desigur, înăuntrul termenului de 30 de zile de la data afișării declarației de căsătorie, adică anterior încheierii căsătoriei), aceștia au teoretic posibilitatea de a formula și depune o nouă declarație de căsătorie.
Încheierea căsătoriei după ce declarația de căsătorie a devenit caducă (respectiv după ce a trecut termenul de 30 de zile de la momentul afișării de căsătorie, fără ca declarație să fie reînnoită sau fără îndeplinirea formalităților de publicitate în cazu reînoirii declarației) nu afectează valabilitatea căsătoriei.
Omisiunea formalităților de publicitate-Sancțiune: Conform prevederilor art. 19 raportat la art. 13 C. fam., încheierea căsătoriei cu nerespectarea formalităților de publicitate nu afectează valabilitatea căsătoriei.
Declararea numelui de familie: Soții declară numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie, în fața ofițerului de stare civilă, fie odată cu depunerea declarației de căsătorie, fie ulterior, dar până la momentul încheierii căsătoriei [art. 48 alin. (1) din Metodologie]. Dacă înțelegerea referitoare la numele de familie a intervenit după depunerea declarației, dar înainte de a se încheia căsătoria, această înțelegere se consemnează într-o declarație scrisă care se anexează la declarația inițială.
Conform normei din art. 282 NCC, soții au urmatoarele posibilități;
Să-și păstreze numele lor dinaintea căsătoriei;
Să ia numele unuia sau altuia dintre ei;
Să-și reunească numele de familie;
Un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Din acestă reglementare legală rezultă că modificarea numelui de familie intervine numai în trei situații:
Când soții decid să poarte nume de familie comun numele lor reunite;
Pentru soțul care a luat ca nume de familie numele celuilalt soț;
Pentru soțul care decide să-și reunească numele avut anterior căsătoriei cu numele soțului său.
Se poate constata că soților le este recunoscută o posibilitate limitată de stabilire a numelui purtat după căsătorie. Statul poate limita posibilitățile de stabilire a numelui, fără ca acesta să constituie o atingere adusă vieții private, cu condiția ca restricția să corespundă grijii legiuitorului de a exprima unitatea familiei prin cea a numelui, criteriu privit ca garanție a moralității publice (I.C. Dumitrescu, Un aspect privind reglementarea alegerii numelui de familie de către soți, în Dreptul nr. 10/2004, p. 132-135.).
Așadar, modificarea numelui de familie nu are loc în cazul în care soții s-au decis să păstreze fiecare numele lor de familie avute anterior căsătoriei și în cazul soțului care și-a păstrat numele, în timp ce celălalt soț a decis să poarte numele de familie reunite.
Schimbarea ulterioară a numelui de familie, pe cale administrativă, poate avea loc în condițiile O.G. nr. 41/2003, însă condiționat de acordul celuilalt soț [art. 311 alin. (2) NCC]. De asemenea, acordul soțului exprimat în fața instanței de judecată care încuviințează adopția este necesar, conform art. 473 alin. (4) NCC și în ipoteza modificării numelui de familie al unuia dintre soți ca efect al adopției.
Opoziția la căsătorie: Opoziția la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă existența unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea căsătoriei (I.P. Filipescu, Tratat, 1998, p. 31.).
Formularea opoziției. Condiții de formă. Persoanele și termenul în care se poate face opoziția: Opoziția trebuie făcută în formă scrisă, în termen de 10 zile de la data afișării declarației de căsătorie, acesta conținând numele, prenumele, adresa titularului, indicarea împrejurărilor pentru care nu se poate încheia căsătoria, a dovezilor pe care se întemeiază opoziția, semnătura titularului. Ea se poate face de orice persoană, chiar dacă nu justifică vreun interes sau chiar de ofițerul de stare civilă, în intervalul de timp dintre data depunerii declarației de căsătorie și momentul încheierii căsătoriei.
În cazul de reînnoire a declarației de căsătorie, orice persoană poate formula opoziție la căsătorie în noul termen de 10 zile stabilit pentru încheierea căsătoriei, indiferent dacă a formulat sau nu opoziției și în termenul inițial de 10 zile fixat pentru celebrarea căsătoriei.
Respingerea opoziției la căsătorie ca fiind rămasă fără obiect: În cazul în care se formulează opoziției la căsătorie, în termenul legal, însă căsătoria nu se încheie, întrucât viitorii soți doresc să-și modifice declarația inițială, ceea ce presupune depunerea unei noi declarații de căsătorie, conform art. 284 NCC, apreciem că ofițerul de stare civilă va respinge opoziția la căsătorie ca fiind rămasă fără obiect, fără a mai verifica aspectele relevate, atât timp cât obiectiv este cert că în temeiul declarației de căsătorie depuse inițial nu mai poate avea loc căsătoria.
Refuzul celebrării căsătoriei: Ori de câte ori s-a formulat o opoziție la căsătorie, iar declarația de căsătorie nu a devenit caducă ca urmare a modificării declarației inițiale de căsătorie, ofițerul de stare civilă va proceda la analiza opoziției la căsătorie în intervalul de timp rămas până la data stabilită pentru celebrarea căsătoriei. În situația în care ofițerul stării civile apreciază că opoziția nu este întemeiată, o va respinge și va proceda la încheierea căsătoriei. În ipoteza în care pentru efectuarea verificărilor este necesar un timp mai îndelungat, ofițerul stării civile va amâna momentul încheierii căsătoriei.
În schimb, dacă opoziția este întemeiată, atunci ofițerul de stare civilă va refuza încheierea căsătoriei, întocmind un proces- verbal constatator. Procesul-verbal va fi motivat, întocmit în două exemplare, din care unul se înmânează persoanelor care intenționau să se căsătorească [art. 52 alin. (2) din Metodologie]. În cazul refuzului încheierii căsătoriei, cel interesat se poate adresa judecătoriei (ca instanță de tutelă) în raza căreia domiciliază [art. 28 alin. (2) din Legea nr. 119/1996, republicată, în forma modificată și completată prin O.U.G. nr. 80/2011].
Opozițiile care nu sunt făcute cu îndeplinirea cerințelor legale constituie acte oficioase de informare a ofițerului de stare civilă. Aceste acte nu sunt obligatorii pentru ofițerul de stare civilă, astfel că acesta nu este ținut să suspende încheierea căsătoriei sau să refuze încheierea ei.
Data încheierii căsătoriei: Căsătoria se încheie în termen de 10 zile de la data afișării declarației de căsătorie, în acest termen incluzându-se, potrivit alin. (3) al art. 283 NCC, atât ziua în care se oficiază căsătoria. Acest termen este unul prohibitiv, în interiorul căruia se interzice celebrarea căsătoriei. În cazul în care unul dintre viitorii soți nu se află în unitatea administrativ-teritorială unde urmează a se încheia căsătoria și face declarația de căsătorie la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria din cadrul unității administrativ-teritoriale pe raza căreia se află, care are obligația să o transmită, în termen de 48 de ore, la S.P.C.L.E.P. sau, după caz, la primăria din cadrul unității administrativ- teritoriale unde urmează a se încheia căsătoria, termenul de 10 zile curge, conform art. 49 alin. (2) din Metodologie, de la data la care s-a primit declarația de entitrate unde urmează să se încheie căsătoria [sub acest aspect, considerăm că trimiterea pe care o face art. 49 alin. (2) din Metodologie la art. 41 alin. (4) din același act normativ constituie o eroare materială, trimiterea trebuind făcută la alin. (3) al art. 41].
Termenul poate fi redus, cu încuviințarea primarului localității unde urmează a se încheia căsătoria, respectiv a consiliului sau diplomatului cu atribuții consulare, în ipoteza căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, în cazul existenței unor motive temeinice (spre exemplu, viitoarea soție este însărcinată și nașterea urmează să aibă loc în termenul de 10 zile de la declarația de căsătorie; viitorul soț este militar și are o permisie mai mică de 10 zile; viitorul soț urmează a pleca la studii sau într-o misiune în strainătate în interiorul termenului de 10 zile de la declarația de căsătorie).
După expirarea termenului de 10 zile, căsătoria se poate încheia, numai cu aprobarea primarului în România, consulului sau diplomatului cu atribuții consulare, în cazul căsătoriilor încheiate la misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, pentru situații temeinic justificate, însă numai până la expirarea termenului de valabilitate a certificatelor medicale referitoare la starea sănătății viitorilor soți; în cazul expirării termenului de valabilitate a acestora, viitorii soți sunt obligați să obțină și să depună certificate medicale valabile [art. 49 alin. (4) din Metodologie].
Secțiunea a 3-a. Procedura încheierii căsătoriei
Principiile ce guvernează procedura încheierii căsătoriei. Din cuprinsul normei art. 287 NCC rezultă următoarele principii ce guvernează procedura încheierii căsătoriei:
căsătoria se încheie la sediul primăriei sau, după caz, al serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor, cu excepția cazurilor prevăzute de lege când căsătoria poate fi celebrată în afara sediului; potrivit art.24 alin. (2) din Legea nr.119/1996, republicată, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 80/2011, căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, al primăriei, pentru motive temeinice ( spre exemplu, starea de graviditate a femeii, boala unuia dintre soți care împiedică deplasarea acestuia la sediul primăriei sau al serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor, după caz);
soții trebuie să fie prezenți personal în fața ofițerului de stare civilă, nefiind permisă reprezentarea acestora;
prezența soților trebuie să fie concomitentă;
căsătoria este publică, la celebrare putând participa oricine dorește; publicitatea este asigurată prin însăși asigurarea accesului efectiv al oricărei persoane și nu prin prezența efectivă a publicului larg;
căsătoria se încheie în prezența a doi martori;
căsătoria se celebrează în limba română; prin excepție, persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor maternă; celebrarea căsătoriei în limba maternă a persoanei poate avea loc la cerere numai atunci când ofițerul de stare civilă sau persoana care oficiază căsătoria cunoaște această limbă; în caz, celebrarea căsătoriei va avea loc în limba română.
S-a opinat că, în situația în care ofițerul de stare civilă nu cunoaște limba maternă a viitorilor soți, limbă în care aceștia doresc încheierea căsătoriei, viitorii soți se pot prevala de prevederile art.279 alin. (2) NCC, care permit, cu aprobarea primarului, celebrarea căsătoriei de un ofițer de stare civilă altul decât cel de la domiciliul sau reședința viitorilor soți, care cunoaște limba în care viitorii soți doresc încheierea căsătoriei ( E.Florian, Noul Cod civil, p. 292).
Prin sintagma „cel ce oficiază căsătoria” s-a arătat că trebuie să se înțeleagă persoana care exercită atribuții de ofițer de stare civilă, cum ar fi agentul diplomatic sau consular al României (E. Florian, Noul Cod civil, p.292).
Locul încheierii căsătoriei: Ca regulă generală, căsătoria se încheie în localitatea unde viitorii soți își au domiciliul sau reședința. Ea se încheie de ofițerul de stare civilă la sediul serviciului de stare civilă, cu excepția cazurilor prevăzute de lege, cele în care unul dintre soți este împiedicat să se delaseze la sediul serviciului de stare socială din cauza infirmității, a bolii grave, a sarcinii înaintate sau a morții iminente (I.P. Filipescu, Tratat, 1998, p.33).
În mod excepțional, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți, în vederea publicării. În această situație, aprobarea cade în sarcina primarului din unitatea administrativ-teritorială unde urmează a se încheia căsătoria.Trebuie avute în vedere în acest sens prevederile art.280 alin. (1) NCC, conform cărora declarația de căsătorie se depune la primăria sau serviciul public comunitar local, după caz, unde urmează a se încheia căsătoria.
Tot ca excepție de la regula încheierii căsătoriei la primăria sau serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, după caz, din localitatea unde viitorii soți își au domiciliul sau reședința, art.41 alin.(4) din Metodologie cu privire la aplicarea unitară a dispozițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin H.G. nr.64/2011(M. Of. nr. 151 din 2 martie 2011), prevede că persoanele arestate sau condamnate, în baza unor mandate de arestare ori de executare a pedepsei privative de libertate, încheie căsătoria pe timpul măsurii arestării și executării pedepsei la S.P.C.L.E.P. sau caz, la primăria în a cărei rază administrativ-teritorială se găsește sediul arestului/penitenciarului, indiferent de domiciliul sau reședința viitorilor soți.
Căsătoria se poate încheia și la bordul unei nave aflate sub pavilion românesc în timpul unei căsătorii în afara granițelor țării, cu condiția ca viitorii soți să fie cetățeni români[art.69 alin. (3) din Metodologie].Potrivit art. 7 din Legea nr.119/1996, republicată, (M. Of. nr.339 din 18 mai 2012), căsătoria este oficiată de comandantul navei, care exercită atribuții de ofițer de stare civilă și este înregistrată în jurnalul de bord. La momentul sosirii în țară, comandantul navei are obligația de a înainta o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului unde este înregistrată nava, Primăriei sectorului 1 București, care va întocmi actul de căsătorie.În timpul călătoriei ce depășește apele teritoriale române, comandanții de nave nu pot încheia căsătoria între un cetățean străin și un cetățean român, precum și între cetățenii străini care se află pe navă, chiar dacă viitorii soți ar avea dovezile cerute de lege [art.69 alin.(5) din Metodologie].
Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar în afara granițelor țării. Aceasta rezultă din interpretarea a conrario a dispozițiilor art.7 alin (4) din Legea nr. 119/1996, republicată, conform cărora „dacă nașterea sau decesul are loc pe o aeronavă, în timpul unei călătorii în afara teritoriului României, evenimentul se înregistrează de comandantul aeronavei în carnetul de drum”. Observăm că textul se referă doar la survenirea pe aeronavă a două evenimente: nașterea și decesul, fără a cuprinde referiri la căsătorie. Menționarea expresă a celor două fapte de stare civilă duce la concluzia că s-a dorit excluderea posibilității încheierii unei căsătorii pe o aeronavă.
Sintagma „primărie” utilizată în cuprinsul art. 287 NCC. Dispozițiile normei din art. 287 NCC, referitoare la prezența concomitentă a soților la încheierea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă, la sediul primăriei, trebuie coroborate cu prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr.119/1996, republicată, text potrivit căruia căsătoria se încheie de către ofițerul de stare civilă, la sediul serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, al primăriei în a cărei rază de competență teritorială își are domiciliul sau reședința unul dintre viitorii soți. Totodată, dispozițiile normei analizate trebuie coroborate și cu prevederile art.4 și art.5 din O.G. nr. 84/2001, conform cărora în subordinea consiliilor locale ale comunelor, orașelor de evidență a persoanelor, prin reorganizarea compartimentelor de stare civilă din aparatul propiu al consiliilor locale și a formațiunilor locale de evidență a populației din structura Ministerului Administrației și Internelor care, printre atribuții, au și pe acelea de întocmire, ținere a evidenței și eliberare a certificatelor de stare civilă, precum și a mențiunilor și modificărilor intervenite în statutul civil, în domiciliul și reședința persoanei, în condițiile legii; de întocmire și păstrare a registrelor de stare civilă, în condițiile legii; de întocmire, completare, rectificare, anulare sau reconstituire a actelor de stare civilă și a oricăror mențiuni efectuate pe actele de stare civilă, în condițiile legii.Ca atare, având în vedere faptul că, în urma înființării serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor, atribuțiile serviciului de stare civilă din cadrul primăriei au fost preluate de aceste servicii, care continuă să existe și în prezent, după data de 1 octombrie 2011, nefiind desființate sau reorganizate sub aspectul atribuțiilor în domeniul stării civile, încheierea căsătoriei are loc la sediul serviciului comunitar local de evidență a persoanelor în acele localități în care înființat un asemenea serviciu, respectiv la sediul primăriei, în cazul inexistenței serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor în localitatea unde urmează a se încheia căsătoria.
Excepții: Încheierea căsătoriei înafara sediului serviciului public comunitar local ori al primăriei. Excepțiile de la regula generală, aceea a încheierii căsătoriei la sediul serviciului public comunitar local ori al primăriei, presupun existența aprobării primarului unității administrativ-teritoriale unde urmează a se oficia căsătoria, în sensul posibilității încheierii căsătoriei în afara sediului serviciului public comunitar local ori al primăriei, după caz. O asemenea aprobare este condiționată de dovada existenței unor motive temeinice, care împiedică soții sau unul dintre soți să se deplaseze la sediul serviciului public comunitar local ori al primăriei în vederea încheierii căsătoriei. Pot fi considerate motive temeinice starea de graviditate a femeii, boala unuia dintre soți care împiedică deplasarea acestuia, starea de detenție.
Celebrarea căsătoriei: Ofițerul stării civile procedează la identificarea viitorilor soți, constată îndeplinite condițiile de fond, lipsa impedimentelor la căsătorie, lipsa opozițiilor ori respingerea lor ca neîntemeiate, ia consimțământul soților, după care declară încheiată căsătoria. Ulterior, citește soților dispozițile Codului civil privitoare la drepturile și obligațiile soților, întocmește actul de stare civilă, care se semnează de soți cu numele de familie pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie, de martori, de ofițerul de stare civilă și eliberează soților certificatul de căsătorie.
Martorii la căsătorie. Căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă și în prezența a doi martori, care semnează actul de căsătorie. Martorii atestă faptul că soții și-au exprimat consimțământul la locul celebrării, personal, în fața ofițerului de stare civilă și a martorilor.
Alineatul (2) al normei din art. 288 NCC indică limitativ persoanele care nu pot avea calitatea de martor la încheierea unei căsătorii. Astfel, nu pot fi martori la încheierea căsătoriei următoarele categorii de persoane:
incapabilii (adică minorii care nu au implinit vârsta de 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească );
persoanele care din cauza unei deficiențe psihice sau fizice nu sunt apte să ateste faptul că soții și-au exprimat consimțământul personal, la locul unde se celebrează căsătoria, în prezența ofițerului de stare civilă și a martorilor.
Poate fi martor orice persoană căreia legea nu îi interzice acest lucru, indiferent dacă martorul este sau nu rudă sau afin cu vreunul din viitorii soți, indiferent de gradul de rudenie sau de afinitate.
În condițiile în care actul juridic al căsătoriei nu poate fi încheiat prin reprezentare, lipsa vreunuia dintre soți sau a martorilor atrage sancțiunea nulității absolute a căsătoriei.
Momentul încheierii căsătoriei: Căsătoria se încheie în momentul în care ofițerul de stare civilă, după ce ia consimțământul fiecărui soț, îi declară căsătoriți. Încheierea căsătoriei presupune răspunsul afirmativ al fiecăruia dintre viitorii soți la întrebarea ofițerului de stare civilă dacă vor să se căsătorească unul cu celălalt. În acestă materie dictonul latin qui tacet, cum loqui potuit et debuit, consentire videtur ( cine tace, deși a putut și ar fi trebuit să vorbească , este considerat că a consimțit) nu își găsește aplicare.
Actul de căsătorie întocmit de un ofițer de stare civilă necompetentă: Căsătoria se încheie în fața delegatului de stare civil.În cazul în care persoana care a exercitat atriuțiile de delegat de stare civilă nu avra o asemenea competență, actul de căsătorie întocmit de acesta este valabil, conform art.102 NCC, dacă persoana a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederior legale, cu excepția cazului în care beneficiarii acestui act au cunoscut, în momentul întocmirii lui, lipsa acestei calități.
Secțiunea a 4-a.
Formalități ulterioare încheierii căsătoriei
Înregistrarea căsătoriei-Certificatul de căsătorie: Înregistrarea căsătoriei este ulterioară încheierii actul juridic al căsătoriei și servește ca mijloc de probă a realizării căsătoriei. Înregistrarea căsătoriei nu are valoare constitutivă de drepturi, ci reprezintă doar un element de probă.
Neînregistrarea căsătoriei sau neregularitățile înregistrării nu atrag nulitatea căsătoriei (E.Florian, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p.40; Trib. Suprem, s. civ., nr. 1253/1974, în C.D. 1974, p.233).
Înregistrarea căsătoriei în registrul actelor de stare civilă se face de îndată de către ofițerul de stare civilă, imediat după momentul încheierii căsătoriei, iar actul de căsătorie se semnează de către soți, de cei doi martori și de ofițerul de stare civilă. După înregistrarea efectuată, ofițerul de stare civilă va completa certificatul de căsătorie, care va fi înmânat soților și care constituie mijlocul de dovadă a încheierii căsătoriei.
În cazul în care căsătoria are loc pe o navă, în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale române, înregistrarea se face de către comandantul navei, în jurnalul de bord. Înregistrările făcute în jurnalul de bord vor cuprinde datele necesare întocmirii actului de stare civilă, precum și semnăturile cerute de lege, acestea făcând dovada evenimentului până la întocmirea actului de stare civilă.
Comandantul navei eliberează persoanelor îndreptățite o dovadă cu privire la înregistrarea făcută, iar în termen de 30 de zile de la sosirea în țară înaintează, prin căpitănia portului, un extras de pe jurnalul de bord la Direcția de Stare Civilă a Sectorului 1 al municipiului București, care va întocmi actul de stare civilă și va elibera certificatul corespunzător[art. 69 alin. (2) din Metodologie.]
Întocmirea ulterioară a actului de căsătorie-Reconstituirea actului de căsătorie: Potrivit art.53 lit. b) din Legea nr.119/1996, republicată, întocmirea ulterioară a actului de căsătorie se poate solicita dacă întocmirea acestuia a fost omisă sau refuzată, deși s-a luat consimțământul soților de către ofițerul de stare civilă.
Conform art.52 din Legea nr. 119/1996, republicată, reconstituirea aceluiași act se poate face, la cerere, în două situații:
registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în totalitate sau în parte;
actul de stare civilă a fost înlocuit în străinătate și nu poate fi procurat certificatul sau extrasul de pe acest act.
Ca regulă, cererea de reconstituire sau de întocmire ulterioară a actului de stare civilă, însoțită de actele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente să întocmească actul.În situațiile prevăzute la art.52 lit.b), cererea de reconstituire a actului de stare civilă, însoțită de actele doveditoare, se depune la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale pe a cărei rază se află domiciliul persoanei interesate. Cererea este soluționată în termen de 30 de zice, prin dispoziție a primarului, cu avizul prealabil al serviciului public comunitar județean de evidență a persoanei. Dispoziția se comunică solicitantului în termen de 10 zile de la emitere. Un asemenea act poate fi contestat la instanța judecătorească în a cărei rază teritorială se află sediul autorității competente.
Transcrierea actului de căsătorie: În situația unei căsătorii încheiate în străinătate de cetățeni români, actul de căsătorie încheiat de autoritatea străină locală competent se transcrie, obligatoriu, în registrele de stare civilă române, în termen de 6 luni de la întoarcerea în țară sau de la primirea din străinătate a certificatului ori extrasului de stare civilă. Cererea de transcriere, care se depune la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau la primăria unității administrativ-teritoriale de la locul de domiciliu al solicitantului, se aprobă de către primar, după ce s-a obținut avizul prealabil al S.P.C.J.E.P. Cererile înregistrate la serviciile de stare civilă ale sectoarelor municipiului București se avizează în prealabil de către șeful Serviciului Public Comunitar Local de Evidență a Persoanelor.Cererile privind cetățenii români care nu au avut niciodată domiciliul în România se transcriu cu aprobarea primarului sectorului 1 al municipiului București și cu avizul prealabil al Direcției Generale de Evidență a Persoanelor a Municipiului București.Conform art. 73 alin. (6) din Metodologie, cererea de transcriere se adresează primarului unității administrativ-teritoriale de la domiciliul comun al soților, iar dacă soții au domicilii diferite în țară, la oricare dintre cele două primării pe raza cărora aceștia își au domiciliul.
Este interzisă transcrierea certificatelor și extraselor de stare civilă procurate din străinătate fără avizul prealabil al S.P.C.J.E.P. și fără aprobarea primarului [art.76 alin (4) din Metodologie].
Formalitățile privind regimul matrimonial: În scopul cunoașterii de către terți a stării civile a soților și a regimului matrimonial ales, ofițerul de stare civilă are următoarele obligații:
să menționeze pe actul de căsătorie regimul matrimonial ales de soți;
să comunice la Registrul național notarial al regimurilor matrimonial o copie a actului de căsătorie, fără a avea relevanță dacă soții au încheiat sau nu o convenție matrimonial;
să comunice notarului public, ce a autentificat convenția matrimonială, o copie a actului de căsătorie. Comunicarea se face din oficiu și de îndată, sintagmă ce semnifică imediat, adică în aceeași zi sau cel târziu a doua zi lucrătoare care urmează.
Dovada încheierii căsătoriei: Conform art.292 alin. (1) NCC, dovada încheierii căsătorieii se face cu actul de căsătorie și certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului de căsătorie. Textul trebuie coroborat cu prevederile art. 12 din Legea nr.119/1996, republicată, conform cărora starea civilă se dovedește cu actele întocmite în registrele de stare civilă, precum și cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Prin excepție de la regula generală a dovedirii încheierii căsătoriei cu actul de căsătorie și certificatul emis în baza acestuia, în situații expres prevăzute de lege, căsătoria poate fi dovedită cu orice mijloc de probă. Potrivit art.13 din Legea nr.119/1996, republicată, starea civilă se poate dovedi prin orice mijloace de probă în fața instanței judecătorești sesizate de persoana nemulțumită în cazul în care ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce întră în atribuțiile sale, precum și în fața serviciilor publice comunitare locale de evidență a persoanelor sau a ofițerului de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ-teritoriale competente, când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă, în următoarele situații:
nu au existat registre de stare civilă;
registrele de stare civilă au fost pierdute ori distruse în totalitate sau în parte;
nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor după actele de stare civilă;
întomirea actelor de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată. De asemenea, dovada încheierii căsătoriei cu alte mijloace de probă poate avea loc nu numai în cazul în care se solicită reconstituirea actelor de stare civilă, ci și în ipoteza întocmirii ulterioare a actului de căsătorie.
Secțiunea a 5-a.Nulitatea absolută a căsătoriei
Distincție între „nulitatea căsătoriei” și „divorț”: Se impune a se face distincția dintre „nulitatea căsătoriei” și „divorț”. Cu toate că ambele instituții pun capăt căsătoriei, între ele există deosebiri structural de cauză și efect. Căstoria încheiată cu nerespectarea cerințelor de valabilitate anterioare sau concomitente celebrării căsătoriei este sancționată cu nulitatea, iar efectele sale se produc retroactive-ex tunc. Divorțul sancționează o căsătorie încheiată în mod valabil, vătămată iremediabil din cauze ulterioare încheierii căsătoriei, iar efectele sale se produc numai pentru viitor-ex nunc.
Legea aplicabilă nulității căsătoriei și efctelor acestei nulități: Legea care reglementează cerințele pentru încheierea căsătoriei se aplică nulității căsătoriei și efectelor acestei nulități. Astfel, în privința condițiilor de fond cerute pentru încheierea căsătoriei este incident legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei, iar condițiile de formă sunt guvernate de legea statului pe teritoriul căruia se celebrează.
Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea condițiilor de formă poate fi admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și în legea română.
Cazurile de nulitate absolută: Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la condițiile de fond și de formă indicate expres de lege și anume:
căsătoria încheiată cu lipsa consimțământului soților;
căsătoria încheiată de o persoană care este deja căsătorită;
căsătoria încheiată între persoane care sunt rude în grad prohibit de lege;
căsătoria încheiată între adoptator sau rudele sale, pe de o parte, adoptat sau rudele acestuia, pe de altă parte;
căsătoria încheiată de alienatul sau debilul mintal;
căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor legale privitoare la prezența personală a soților, împreună, la sediul primăriei sau al serviciului public comunitar de evidență a persoanelor pentru a-și da consimțământul la căsătorie, în prezența a doi martori și a ofițerului de stare civilă;
căsătoria încheiată între persoane de același sex;
căsătoria încheiată de un delegat de stare civilă incompetent.
Secțiunea a 6-a. Nulitatea relativă a căsătoriei
Cauze de nulitate relativă-Lipsa încuviințărilor cerute de lege: Potrivit art.297, este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviințările sau autorizarea prevăzute la art.272 alin.(2) , (4) și (5). Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel al cărui încuviințare era necesară. Dispzițiile art.46 alin(4) se aplică în mod corespunzător.
Poate fi anulată astfel acea căsătorie încheiată de minorul care a împlinit vârsta de 16 ani, fără încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui și/sau fără autorizarea instanței de tutelă.
Sancțiunea nulității relative poate interveni nu numai atunci când lipsesc toate cerințele mai sus enunțate (încuviințarea ocrotitorului legal, autorizarea instanței de tutelă) ci și atunci când lipsește doar una dintre ele.
În cazul în care unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitatea de a-și manifesta voința, încuviințarea se dă de celălalt părinte, aceasta fiind suficientă pentru îndeplinirea condiției încuviințării de părinte a căsătoriei copilului său. De asemenea, dacă instanța de tutelă, prin hotărâre judecătorească, a decis ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de unul dintre părinți, încuviințarea acestuia este suficientă.
În lipsa părinților, încuviințarea se dă de tutore, iar în lipsa tutorelui, de persoana sau autoritatea abilitată să exercite drepturile părintești (poate fi vorba de persoana fizică, asistentul maternal, serviciul de tip rezidențial la care se dispune plasamentul copilului, familia extinsă sau substitutivă căreia i se încredințează în plasament copilul sub 2 ani-art.55, art.58, art.60, art.64 din Legea nr.272/2004).
Lipsa încuviințarii părinților, tutorelui sau persoanei sau autorității abilitate să exercite drepturile părintești, după caz, atrage anularea căsătoriei numai atunci când nu există o hotărâre judecătorească a instanței de tutelă prin care se suplinește refuzul abuziv al ocrotitorului legal, ținând seama de interesul superior al minorului.
Nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana a cărei încuviințare era necesară.
În cazul în care nulitatea relativă intervine ca urmare a lipsei autorizării instanței de tutelă, acțiunea în anulare nu se va introduce de instanța de tutelă, ci aceasta este obligată să sesizeze procurorul, care va fi titularul acțiunii în anulare.
Trimiterea din alin.(2) al art.297 NCC la alin. (4) al art. 46 NCC constituie o eroare rezultată din necorelarea formei inițiale a Legii nr.287/2009 cu forma republicată a legii. Articolul 46 din Legea nr. 287/2009, în forma anterioară republicării, avea patru alineate. Ulterior, prin Legea nr.71/2011, pct.7, textul art.46 alin. (1) a fost abrogate, astfel că s-a procedat cu ocazia republicării Legii nr. 287/2009 la numerotarea alineatelor, alin. (2) devedind alin. (1) și așa mai departe, astfel încât fostul alin. (4) a devenit, în prezent , alin.(3), fără ca această modificare de numerotare să fie corelată și în cuprinsul art. 297 NCC.
Cauza de nulitate relativă-Viciile consimțământ: Anularea căsătoriei poate interveni și în cazul în care consimțământul soților nu a fost liber exprimat, ci a fost viciat prin eroare dol sau violență. Definită în general ca falsă reprezentare a realității în momentul încheierii actului juridic, eroarea constituie viciu de consimțământ numai dacă privește identitatea fizică a celuilalt soț. Orice altă eroare-spontană, neprovocată-cum ar fi cea asupra calităților fizice sau psihice, asupra caracterului, temperamentului, în privința pregătirii profesionale, rămâne irelevantă sub aspectul valabilității căsătoriei. (T. Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2005, p.240.). Astfel, faptul că unul dintre soți nu a știut că celălalt soț este divorțat sau că este copil din afara căsătoriei, ori a crezut că aparține unei anumite familii nu constituie eroare viciu de consimțământ care să atragă nevalabilitatea căsătoriei.
Dolul, numit și viclenie, reprezintă de asemenea o falsă reprezentare a realității, dar, spre deosebire de eroare propriu-zisă, nu este spontană, ci provocată prin mijloace dolosive. Dolul are o componentă subiectivă, eroarea și una obiectivă, constând în mijloacele întrebuințate pentru a provoca eroarea. Mijloacele dolosive sau viclene întrebuințate de una dintre părți trebuie să fie astfel încât să fie evident că, fără acestea, cealaltă parte nu ar fi încheiat căsătoria. Ca atare, în aprecierea caracterului determinat al vicleniei se va ține seama de experiența de viață, de pregătirea și de alte date privitoare la persoana care se pretinde victimă.
Simplele afirmații ale unei persoane, în sensul că este însărcinată și că, dacă nu acceptă căsătoria, o va avea pe conștiință atât pe ea, cât și pe copilul conceput, nu pot fi apreciate ca mijloace viclene de o natură și o gravitate care să determine o persoană să consimtă la încheierea căsătoriei ( T. Bodoașcă, Aspecte critice sau controversate din legislația și doctrina română cu privire la condițiile încheierii căsătoriei, în Dreptul nr.3/2004, p.106; C.S.J., s. civ., dec. nr. 2196/1999, în D.Tițian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei adnotat, Ed. Hamangiu, București, 2007, p.29).
Problema caracterului determinant al dolului se apreciază, așadar, de la caz la caz, instanța de judecată trebuind să aibă în vedere elemente precum cele menționate mai sus.
Violența, constând în constrângerea fizică sau morală exercitată asupra viitorului soț, constituie viciu de consimțământ dacă temerea insuflată prin acte de violență a fost decisivă la încheierea căsătoriei. Violența cuprinde un element obiectiv-constrângerea și un element subiectiv-teama insuflată, care conjugate, aduc atingere caracterului liber al manifestării de voință. Violența poate fi fizică, în cazul în care amenințarea se referă la integritatea fizică a persoanei sau la bunurile sale și psihică, în situația în care privește onoarea, demnitatea, reputația, sentimentele persoanei.
Anularea căsătoriei poate fi solicitată numai de soțul al cărui consimțământ a fost viciat. Ca atare, nici o persoană în afara acestuia nu poate solicita anularea căsătoriei pe temeiul viciilor de consimțământ.
CONCLUZII
Familia, cea mai veche cutumă a umanității, cum o numea distinsul profesor Jean Carbonnier, se bucură de o nouă abordare, care, chiar dacă nu este perfectă, reușește în mare măsură să modernizeze reglementările din domeniu, potrivit valorilor societății contemporane. Este vorba despre o abordare care ține cont de noile realități apărute în domeniul vieții de familie, generate, pe de o parte, de evoluția raportului dintre libertatea individului și interesul familiei, care generează o mai mare independență patrimonială a fiecăruia dintre soți iar pe de altă parte, de o nouă interpretare și protecție a interesului superior al copilului.
În linii generale, noul Cod civil aduce o serie de noutăți atât de ordin material cât și procedural.
Astfel, se stabilește o competență unică în rezolvarea cauzelor privind aspectele de dreptul familiei reglementate de Codul civil, care aparține instanței tutelare.
Codul civil a readus în dreptul românesc pluralitatea regimurilor matrimoniale și, implicit, posibilitatea alegerii de către viitorii soți a regimului matrimonial aplicabil căsătoriei lor. Regimul matrimonial convențional aplicabil unei căsătorii se poate alege prin încheierea unei convenții matrimoniale (un contract de căsătorie). În lipsa încheierii unei convenții matrimoniale, căsătoriei i se aplică regimul matrimonial al comunității legale. Convenția matrimonială desemnează astfel actul juridic prin care viitorii soți, având parte de libertatea conferită de legiuitor, își stabilesc, prin acordul lor, regimul matrimonial propriu sau își modifică, în timpul căsătoriei, regimul matrimonial sub care s-au căsătorit . Convenția matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, care le aduce la cunoștință posibilitățile pe care le au în privința adoptării unui regim matrimonial. La încheierea convenției matrimoniale, potrivit dispozițiilor art. 330 NCC, consimțământul trebuie dat în fața notarului public, de ambii soți, personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat. Condițiile de fond care trebuie respectate pentru valabilitatea convenției matrimoniale au în vedere capacitatea de a încheia un astfel de act juridic. Capacitatea părților de a încheia o convenție matrimonială este apreciată potrivit principiului habilis ad nuptias, habilis ad pacta nuptialia, ceea ce înseamnă că orice persoană care se poate căsători în mod valabil are și capacitatea de a încheia o convenție matrimonială. Momentul încheierii convenției matrimoniale este diferit de cel al căsătoriei, capacitatea părților fiind apreciată, pentru fiecare dintre acestea, la momentul încheierii respectivului act. Vârsta matrimonială trebuie să fie împlinită și la data încheierii convenției matrimoniale, nu doar la data celebrării căsătoriei.
BIBLIOGRAFIE
1. A. Giddens, Sociologie, ed. a III, Ed.All, București, 2001;
2. A. Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, Tipografia Universității București, București, 1985;
3. C. Nicolescu, Conținutul dreptului la căsătorie și la întemeierea unei familii reflectat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Dreptul nr.3/2009;
4. D. Lupulescu, Actele de stare civilă, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1980;
5.D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
6.E. Florian, Dreptul familiei, Ed. „C.H. Beck”, București, 2006;
7.E. Florian, Protecția drepturilor copilului, Ed. „C.H.Beck”, București, 2006
8.G. Alpa, Lo spirito del diritto civile.La tradizione rivisitata, vol.II, Edizioni Culturali Internazionali Genova, 1985;
9.G.C. Frențiu, Comentariile Codului civil-Fmilia, Ed. „Hamangiu”, București, 2012;
10.I.P. Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
11. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, ed. revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2005;
12.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. „Universul Juridic”, București, 2006;
13.R. G.Albăstroiu, Dreptul familiei.Regimuri matrimoniale, Ed.„Hamangiu”, București, 2013;
15.S.P. Gavrilă, Instituții de dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, Ed.„Hamangiu”, București, 2012;
16. Teodor Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2005;
17. Teodor Bodoașcă, Studii de dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
BIBLIOGRAFIE
1. A. Giddens, Sociologie, ed. a III, Ed.All, București, 2001;
2. A. Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, Tipografia Universității București, București, 1985;
3. C. Nicolescu, Conținutul dreptului la căsătorie și la întemeierea unei familii reflectat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Dreptul nr.3/2009;
4. D. Lupulescu, Actele de stare civilă, Ed. Științifică și enciclopedică, București, 1980;
5.D. Lupulescu, A. M. Lupulescu, Dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2006;
6.E. Florian, Dreptul familiei, Ed. „C.H. Beck”, București, 2006;
7.E. Florian, Protecția drepturilor copilului, Ed. „C.H.Beck”, București, 2006
8.G. Alpa, Lo spirito del diritto civile.La tradizione rivisitata, vol.II, Edizioni Culturali Internazionali Genova, 1985;
9.G.C. Frențiu, Comentariile Codului civil-Fmilia, Ed. „Hamangiu”, București, 2012;
10.I.P. Filipescu, A.I.Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed. a VIII-a revăzută și completată, Ed. Universul Juridic, București, 2006;
11. I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, ed. revăzută și adăugită, Ed. Universul Juridic, București, 2005;
12.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. „Universul Juridic”, București, 2006;
13.R. G.Albăstroiu, Dreptul familiei.Regimuri matrimoniale, Ed.„Hamangiu”, București, 2013;
15.S.P. Gavrilă, Instituții de dreptul familiei în reglementarea Noului Cod civil, Ed.„Hamangiu”, București, 2012;
16. Teodor Bodoașcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2005;
17. Teodor Bodoașcă, Studii de dreptul familiei, Ed. C.H. Beck, București, 2007.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Familia Este Grupul Cel Mai Important Dintre Toate Grupurile Sociale Deoarece Ea Influienteaza Si Modeleaza Persoana Umana (ID: 165285)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.