Familia, Element Vital al Societatii

CUPRINS

INTRODUCERE 3

CAP. 1 SOCIETATEA ȘI INDIVIDUL 5

1.1 Definiția societății 5

1.2 Socializarea individului 6

1.3 Fenomene demografice 7

1.4 Familia, element vital al societății 8

CAP. 2. CUPLUL CONJUGAL -CĂSĂTORIA –FAMILIA 10

2.1 Cuplul conjugal-definiție 10

2.1.1 Definiție 10

2.1.2 Mecanismele alegerii partenerului 11

2.2 Căsătoria 12

2.2.1Definiție 12

2.2.2 Formele căsătoriei…… 14

2.2.3 Cadrul juridic și religios al căsătoriei 14

2.2.4 Piața maritală 15

2.3 Familia 16

2.3.1 Definiție 16

2.3.2 Evoluția istorică a familiei 17

2.3.3 Tipologia familiei 19

2.3.4 Funcțiile familiei 21

2.3.5 Status-urile și rolurile conjugale 22

2.3.6 Factorii care asigură coeziunea familiei 27

2.3.7 Rolul comunicării în familie 29

2.3.8. Femeia în familie și societate 30

2.3.9 Conflictul familial și familia în declin 33

CAP.3 DIVORȚUL 40

3.1Definiție 40

3.2 Istoricul divorțului 40

3.3 Teorii ale divorțului 41

3.4 Considerații teoretice privind condiționarea divorțului atât în creșterea, cât și în stoparea acestuia 43

3.5 Cauzele divorțului 45

3.6 Etapele divorțului 46

3.7 Tipologia divorțului 46

3.8 Motive din punct de vedere legal pentru divorț 47

3.9 Procedura juridică de desfacere a divorțului 48

3.10 Ce spun avocații despre divorț 49

3.11 Divorțul și Biserica 50

CAP. 4 EFECTELE DIVORȚULUI 53

4.1 Efectele divorțului asupra femeii 53

4.2 Efectele divorțului asupra copilului 59

4.3 Consecințe sociale 61

CAP. 5 METODOLOGIA CERCETĂRII 64

CAP.6 PROIECT DE INTERVENȚIE SOCIALĂ 100

CONCLUZII 102

Motto: "Și a zis Domnul Dumnezeu:

"Nu este bine să fie omul singur;

să-i facem ajutor potrivit pentru el"

(Geneză 2,18)

INTRODUCERE

În ultimul timp, în categoria marilor probleme cu care se confruntă societatea intră și una dintre cele mai grave maladii ce afectează familia, și anume divorțul. Numeroși autori vorbesc de familie în termeni de criză, luând ca argument creșterea numărului divorțurilor, a concubinajului, scăderea nupțialității și a natalității.

Datele statistice sunt de-a dreptul îngrijorătoare în ceea ce privește divorțul și desigur avem în vedere în special multiplele sale consecințe economice, psihologice și afective asupra partenerilor, precum și asupra copiilor sau ai altor membrii ai familiei de origine. Să fie oare dezinstituționalizarea familiei, condiția denuclearizării acesteia, cu consecința imediată a monoparentalității sau a singurătății definitive a multora dintre semenii noștri? Și dacă este așa “bulgărele” prefacerilor psihologice și interpersonale familiale mai poate fi cumva oprit sau încetinit în alunecarea sa grăbită pe panta viitorului?! Să fie oare pentru nucleul familial, în mod paradoxal, viitorul o “pantă” la capătul căreia individul se va trezi al nimănui și cu atât mai puțin al lui însuși? În ce măsură sunt afectate instituțiile, legile, ordinea, obișnuința? Sau cât de mare este distribuția, rezistența sau dorința de schimbare? Întrebările ar fi multe iar răspunsurile nu pot fi aflate decât de la oameni, răspunsuri pe care le găsești în cărți dosare, reviste, statistici sau direct prin dialog.

Cei ce se ocupă de oameni, nu fac altceva decât să încerce să le îmbunătățească viața: o mai bună sănătate fizică, psihică și spirituală, o calitate mai bună a vieții, o mai bună relaționare și încadrare.

S-a constatat că majoritatea familiilor monoparentale apărute în urma divorțului au ca susținător unic femeile. Pe măsură ce familia cu un singur părinte a devenit cunoscută ca o realitate incontestabilă, au apărut o serie de probleme, pornind de la cele economice și continuând cu cele legate direct de exercitarea status-rolului de părinte, precum și a relaționării interpersonale.

Astfel femeia aflată în situația de a divorța, împinsă fiind de mai mulți factori, dorind o eliberare de influențele negative ale comportamentului soțului ei, nu face altceva decât să se împovăreze cu o serie de sarcini pentru care fie nu e pregătită, fie nu e conștientă și în stare să le poarte.

Această lucrare va fi o încercare de a surprinde filmul durității vieții cotidiene, o încercare de a surprinde pe omul rupt de dimensiunea sa spirituală, încercând singur să-și găsească soluții la marile realități ale vieții.

CAP.1. SOCIETATEA ȘI INDIVIDUL

1.1 DEFINIȚIA SOCIETĂȚII

Deasupra omului și mai presus de el, cea care este supremă, societatea se impune prin însăși structura și trăsăturile ei. Un grup de oameni organizat, o reuniune de indivizi care au învățat să lucreze împreună, desemnează o societate.

Indivizii care constituie societatea nu sunt ei cei care o organizează, ci ei trebuie doar să se supună “tiparului” cristalizat de viață. Prin însăși faptul de a aparține la o societate (numit de sociologi proces de socializare sau individ socializat) individul sacrifică o parte din libertatea sa individuală, oricât de permisivă ar fi societatea respectivă. Și totuși, oamenii au nevoie de grup, par să aibă o trebuință stringentă de securitate emoțională, pe care o obțin prin adaptări la un număr mic de alți indivizi. Pe lângă faptul că această apartenență îi asigură satisfacții speciale, ea îi impune și obligații speciale, atât sub raportul unei responsabilități comune în cadrul societății mai largi, cât și sub aspectul drepturilor și obligațiilor reciproce dintre membrii unității respective.

Astfel, un bărbat obține numeroase avantaje din căsătorie și din întemeierea unei familii proprii dar totodată devine răspunzător în fața legii pentru datoriile soției și pentru stricăciunile pe care le provoacă copiii săi și își asumă obligații speciale față de soție și copii. Interesele fiecărui membru care aparține societății trebuie să se subordoneze intereselor întregului grup.

În toate societățile, activitățile necesare vieții ansamblului sunt împărțite și repartizate între diferiți membri. Această diviziune explicită a activităților îi asigură societății structură, organizare și coeziune. Ea transformă grupul indivizilor dintr-o simplă masă amorfă, într-un organism. Pe măsură ce diferențierea funcțiilor progresează, indivizii care le îndeplinesc devin din ce în ce mai dependenți de ansamblu. Omul ne apare ca o rotiță într-un angrenaj uriaș, în care rolurile sunt perfect stabilite și cu necesitate urmate pentru buna funcționalitate a sistemului. Indivizii care ocupă un anume loc în sistem pot veni sau pleca fără ca sistemul să dispară; locul lor este oricum luat de un altul care va avea același rol asociat statusului respectiv. Statusul lui îi este prescris în virtutea vârstei și a sexului său, a nașterii sau căsătoriei, într-o anumită unitate familială. El își învață rolurile pe baza statusului său, fie el actual sau anticipat.

1.2 SOCIALIZAREA INDIVIDULUI

Socializarea este un proces psihosocial de transmitere, asimilare a atitudinilor, valorilor, concepțiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunități în vederea formării adaptării și integrării sociale a unei persoane.

Într-o primă etapă a procesului de socializare putem spune că se realizează adaptarea individului la mediul social, conformitatea la normele sociale, iar apoi în etapa următoare individul reușește să transforme controlul social în autocontrol, își modifică comportamentul trecând de la o formă normativă a lui, la una normală, reglată intern. Conformitatea la normele sociale poate să fie determinată deci fie prin procesul de interiorizare a normelor, fie ca adeseori, individul nu este “conștient” de posibilitatea alegerii altor moduri de comportament, fie din teama de sancțiune ce decurge din nerespectarea normei. De felul în care se reușește sau nu procesul de socializare a individului este răspunzătoare familia, structura și coeziunea cuplului familial, relațiile afective ce există între părinți și copii, stilul și modul de educație folosit de părinți.

În genere familia este considerată ca fiind mediul în care se realizează socializarea primară a copilului; mediul familial poate fi deci atât o formă de adaptare și integrare a adolescentului, cât și o sursă generatoare de conflicte, de situații, de frustrație și stres pentru acesta, carențele și deficiențele de ordin educativ având rol deosebit în apariția unor forme comportamentale deficitare sau chiar deviante. R.E. Park afirma că “omul nu se naște uman, ci devine în procesul educației”.

R. Linton considera necesară o raportare permanentă a comportamentului necesar satisfacerii unei trebuințe la mediul la care individul acționează. Individul are la îndemână modele culturale care trebuie fixate ca modele de răspunsuri obișnuite. Prin instruire și prin imitație, individul își însușește deprinderi care îl determină să-și joace rolul social într-un mod nu numai eficient, dar și în mare măsură inconștient.

În cazul în care nu reușește să se adapteze sistemului de valori al societății căruia el îi aparține, se încearcă refugiul într-un alt grup, unde se adaptează culturii respective. Cultura este modul de viață al unei societăți. Acest mod include aspecte parțiale legate de comportament, dar toate au anumiți factori comuni. Ea constituie răspunsul normal și anticipat al oricărui membru al societății la o situație dată. Acest al doilea grup îi oferă individului satisfacerea necesităților și trebuințelor lui, îi oferă înțelegerea lui prin acceptarea în marea colectivitate și posibilitatea lui în universul aspirațiilor, toleranțelor și capacităților individuale.

1.3 FENOMENE DEMOGRAFICE

După al doilea război mondial, statisticele europene indică o creștere impresionantă a desfacerilor căsătoriei. Numărul lor s-a triplat în mai puțin de 25 ani, iar divorțul survine din ce în ce mai devreme în viața cuplurilor. Banalizat, divorțul aparține de acum înainte cadrului normal al vieții conjugale.

În urma statisticilor efectuate, se constată că în unele țări ca Franța, Suedia, Danemarca, Marea Britanie, SUA, că rata divorțurilor e foarte ridicată. În multe țări arabe în fiecare an numărul divorțurilor înregistrate reprezintă cam 20-25% din totalul căsătoriilor înregistrate în același an.

În România, după decembrie 1989 s-a procedat la o liberalizare a avorturilor, ceea ce a determinat o scădere a sporului natural al populației la -0,2 și o reducere a numărului de căsătorii începând cu anul 1990.

O privire statistică privind nupțialitatea ne arată că în anul 1990 au fost înregistrate 192.652 căsătorii, ajungând ca numărul acestora să scadă, ajungând în anul 2000 de doar 135.808 căsătorii. Referitor la rata fertilității se observă iarăși o scădere, și anume în anul 1990 era de 66,3 iar în 2000 a scăzut la 40,3. În ceea ce privește natalitatea, în anul 1990, numărul născuților vii a fost de 314.746 iar în anul 2000, a scăzut la 244.521. Rata natalității este influențată și de vârsta la prima căsătorie, aceasta în anul 2000 fiind de 26,9 ani la soț și 23,6 ani, la soție.

În România anual se încheie 170-190 de mii de căsătorii; din care se dizolvă anual prin divorțuri circa 30-40 de mii.

Datele statistice din Anuarul Statistic pe 2001 arată că în România din 30.725 de divorțuri, 15.778 sunt familii fără copii, 10.638 sunt familii cu un copil, 3.472 sunt familii cu doi copii, 574 sunt familii cu trei copii, 198 sunt familii cu patru copii și 65 sunt familii cu cinci copii și peste cinci copii.

În județul Sibiu din totalul de 862 de divorțuri , 425 sunt familii fără copii, 293 sunt familii cu un copil, 115ța cuplurilor. Banalizat, divorțul aparține de acum înainte cadrului normal al vieții conjugale.

În urma statisticilor efectuate, se constată că în unele țări ca Franța, Suedia, Danemarca, Marea Britanie, SUA, că rata divorțurilor e foarte ridicată. În multe țări arabe în fiecare an numărul divorțurilor înregistrate reprezintă cam 20-25% din totalul căsătoriilor înregistrate în același an.

În România, după decembrie 1989 s-a procedat la o liberalizare a avorturilor, ceea ce a determinat o scădere a sporului natural al populației la -0,2 și o reducere a numărului de căsătorii începând cu anul 1990.

O privire statistică privind nupțialitatea ne arată că în anul 1990 au fost înregistrate 192.652 căsătorii, ajungând ca numărul acestora să scadă, ajungând în anul 2000 de doar 135.808 căsătorii. Referitor la rata fertilității se observă iarăși o scădere, și anume în anul 1990 era de 66,3 iar în 2000 a scăzut la 40,3. În ceea ce privește natalitatea, în anul 1990, numărul născuților vii a fost de 314.746 iar în anul 2000, a scăzut la 244.521. Rata natalității este influențată și de vârsta la prima căsătorie, aceasta în anul 2000 fiind de 26,9 ani la soț și 23,6 ani, la soție.

În România anual se încheie 170-190 de mii de căsătorii; din care se dizolvă anual prin divorțuri circa 30-40 de mii.

Datele statistice din Anuarul Statistic pe 2001 arată că în România din 30.725 de divorțuri, 15.778 sunt familii fără copii, 10.638 sunt familii cu un copil, 3.472 sunt familii cu doi copii, 574 sunt familii cu trei copii, 198 sunt familii cu patru copii și 65 sunt familii cu cinci copii și peste cinci copii.

În județul Sibiu din totalul de 862 de divorțuri , 425 sunt familii fără copii, 293 sunt familii cu un copil, 115 sunt familii cu doi copii, 24 sunt familii cu trei copii, 3 sunt familii cu patru copii și 2 sunt familii cu cinci și peste cinci copii.

Prognozele demografilor și sociologilor sunt ferme în ceea ce privește instabilitatea cuplurilor pentru viitorul deceniu, chiar dacă divorțialitatea se va stabiliza sau se va diminua. Ei afirmă pe baza “cinismului cifrelor” că și în acest caz populația va continua să se disperseze în menajuri din ce în ce mai restrânse.

1.4 FAMILIA, ELEMENT VITAL AL SOCIETĂȚII

Familia este considerată elementul natural și fundamental al societății, principiu care apare atât în cadrul actelor noastre legislative, cât și în unele acte internaționale privind drepturile omului.

Întreaga dezvoltare a umanității este indisolubil legată de constituirea și evoluția formelor de colectivitate umană, dintre care familia reprezintă una dintre verigile sociale cele mai vechi și mai specifice în asigurarea continuității și afirmării depline a ființei umane. Deși relativ independentă în raport cu societatea în interiorul căreia se formează, familia este determinată în ultimă instanță și condiționată, în organizarea și evoluția sa de modul de organizare a societății pe care o reflectă.

Relațiile dintre familie și societate se manifestă în mai multe direcții:

Familia este sursa proceselor demografice care determină reproducerea și dezvoltarea forței de muncă și a masei de consumatori;

Prin intermediul socializării interne familia exercită o influență puternică asupra nivelului de dezvoltare fizică, intelectuală și morală a copiilor și tinerilor;

Familia este unul din principalii factori care asigură menținerea identității culturale naționale;

Inegalitățile în nivelul moral, educațional și cultural al familiilor au repercursiuni directe asupra fixării și reproducerii și adesea chiar asupra aprofundării inegalităților sociale, asupra apariției de noi pături sociale.

La rândul ei societatea influențează, direct și indirect forma familiei, dimensiunile acesteia, relațiile dintre parteneri și pe cele dintre generații:

Schimbarea relațiilor de proprietate și a organizării economice a societății determină schimbări în funcțiile familiei;

Natura acțiunilor desfășurate în familie și în afara ei modifică dimensiunile familiei și relațiile dintre parteneri;

Preluarea de către societate a unor funcții familiale tradiționale, favorizează creșterea importanței relațiilor afective dintre parteneri și generează noi modele familiale;

Mobilitatea socială și profesională dintr-o anumită societate este asociată și cu mobilitatea modelelor familiale și a ideologiilor familiilor;

Politicile familiei pot acționa direct sau indirect asupra modelelor familiale, asupra dimensiunii familiei și pot favoriza menținerea și expansiunea modelelor familiale dezirabile din punctul de vedere al societății globale.

CAP. 2. CUPLUL CONJUGAL-CĂSĂTORIA-FAMILIA

Omului îi este vital necesar să iubească și să fie iubit, are nevoie de relații puternic afective care să-l susțină psihologic. Cu alte cuvinte are nevoie de iubire, familie, prieteni, copii etc. . Omul a simțit nevoia prin însăși esența sa să nu fie singur, să aparțină cuiva, să se dedice cuiva, să simtă împreună și să trăiască alături de cineva sentimente, emoții etc. . Astfel întreaga noastră viață pendulează conform triadei cuplu-căsătorie-familie.

2.1 CUPLUL CONJUGAL

2.1.1 Definiție

Cuplul conjugal reprezintă o structură arhetipală, bazată pe polaritatea principiilor în care intră în acțiune două forțe: masculinul și femininul, forțe complementare ce tind spre armonie, care interacționează, se cunosc, se relevă, se dezvoltă.

Printr-un sistem complex de așteptări și repulsii, omul e în căutarea partenerului ideal care să-l satisfacă valoric. Căutăm mereu pereche potrivită cu care să trăim alături, să formăm un cuplu. Ne căutăm partenerul de viață pentru a ne dezvolta sexual, afectiv, mental, spiritual, unul prin intermediul celuilalt.

Cum și unde ne găsim un partener? Cu cine trebuie să trăim, să ne căsătorim? Putem fi fericiți, satisfăcuți de orice partener? Ne cunoaștem bine partenerul pe care l-am ales? Acestea sunt doar întrebări care comportă o serie de răspunsuri diferite pentru fiecare din noi. Chiar dacă sunt relativ banale, consider că aceste lucruri implică aspecte profunde, nesesizabile de ochiul profan. Adesea se poate citi istoria unei vieți individuale ca o succesiune de reușite sau eșecuri pentru găsirea partenerului ideal.

Aptitudinile indivizilor de a reuși în relația lor, pentru a putea construi un cuplu se rezumă la capacitatea individului de adaptare interpersonală, creativă, flexibilă care este exprimată prin diferite roluri conjugale pe care le dețin. Aceste roluri se învață de la părinți, prieteni sau din propria experiență și se perfecționează apoi pe tot parcursul vieții de cuplu. Cuplul, în orice context ar exista, trebuie să aibă capacitatea de a se crea și re-crea ca o diadă perfectă.

2.1.2 Mecanismele psihologice în alegerea partenerului

Alegerea partenerului de viață este una din cele mai grele și mai dificile probleme ale fiecăruia în parte, pentru că cu acel individ va trebui să-ți împarți bucuriile, gândurile, temerile, împlinirile și neîmplinirile, să devină de fapt un alt eu, o oglindă și în aceeași măsură să fie capabil de a primi, recepta trăirile celuilalt.

Am putea spune că nu este o alegere liberă ci alegerea e făcută sub forța destinului de care te simți constrâns când ești îndrăgostit sau că individul acționează de regulă conform unor motivații în mare parte inconștiente lui.

Dintre mecanismele psihosociale ale alegerii partenerului amintim:

a) Ipoteza atribuirii eronate a excitabilității

b) Efectul "Romeo și Julieta" sau amestecul părinților, ceea ce arată că există o relație directă între piedicile care se pun în fața unei acțiuni și dorința individului de a realiza acea acțiune (mecanismul "fructului oprit").

c) Efectul "greu de cucerit" – anumiți bărbați sunt atrași de femeile care afișează că sunt greu de cucerit, cu logica "cu cât voi avea ceva ce este mai greu de cucerit, cu atât înseamnă că sunt mai valoros".

Tot în alegerea partenerului sunt inovate următoarele ipoteze:

►Ipoteza similarității, a unei "omologii psihologice" și a statutelor și valorilor, confirmând expresia celebră "cine se aseamănă se adună".

► Ipoteza complementarității semnifică o formă specială de heterofilie caracteriologică la parteneri, verificând de asemenea expresia "atracția extremelor".

Sunt de părere că un cuplu se formează în principal atunci când există simpatie și dragoste, dar nu numai. Chiar dacă premisele formării cuplurilor diferă de la caz la caz, în general se pune accent pe latura afectivă, aceasta fiind considerată cea mai puternică garanție pentru dezvoltarea și stabilitatea unui cuplu.

Orice atracție interpersonală presupune două componente: actul interpersonal și atracția interpersonală. Actul interpersonal se referă la ceea ce se întâmplă "aici și acum", iar relația este rezultată în urma decantării, condensării actelor interpersonale sub forma unor liante puternic saturate afectiv care se mențin pe perioade îndelungate de timp. Interacțiunea interpersonală inter-sexe debutează cu o suită de acte interpersonale care pot duce la conturarea relației interpersonale.

2.2 CĂSĂTORIA

2.2.1 Definiție-generalități

Dicționarul de sociologie definește căsătoria ca fiind "o modalitate acceptată la nivel social prin care două(monogamia) sau mai multe persoane (poligamia) constituie o familie". Alegerea unui partener pentru căsătorie este un moment cu implicații deosebite pentru evoluția ulterioară a cuplului. Motivele și argumentele care au stat la baza deciziei de alegere, sunt profund implicate în chiar dinamica evolutivă familială, însă motivațiile căsătoriei suportă o serie de modificări de-a lungul “istoriei familiale” a fiecărui cuplu.

Dacă în societățile arhaice și tradiționale, normele instituționale prescriau cine se poate căsători sau cine trebuie să se căsătorească în mod preferențial și cu cine, căsătoria fiind de cele mai multe ori un "aranjament" al părinților, al clanului, al tribului, în societatea modernă, alegerea partenerului conjugal a devenit o problemă a individului punându-se pe prim plan valorile intimității, afecțiunii și realizării maritale a persoanelor. Astfel evoluția căsătoriei constituie un factor revelator în ceea ce privește rolul afectivității în transformarea profundă a realității familiale.

În a treia decadă a secolului al XIX-lea profesiunea și situația materială, calitățile morale păreau mai importante decât calitățile estetice sau dispozițiile psihologice. Rolul sentimentului în cadrul unui menaj era greu de precizat -norma socială nu considera că dragostea e o condiție pentru contractarea unei căsătorii și nici un criteriu pentru reușita acesteia.

Pe parcurs lucrurile se schimbă însă. Căsătoria e privită ca un proces de maturizare afectivă, de alegere liberă, personală, dragostea ocupând un loc central în cadrul căsătoriei și e însăși baza acesteia. Și totuși, deși buna înțelegere și fericirea cuplului au fost întotdeauna valori de dorit, idealul căsătoriei nu a fost și nu este întotdeauna peste tot încoronarea unei povești de dragoste.

Căsătoria nu se realizează în toate societățile cu același grad de universalitate. Ea nu este făcută la aceeași vârsta de către bărbați și femei în diferite culturi, fiecare are reprezentările și așteptările proprii cu privire la iubire și la viața de familie. Peste tot însă căsătoria presupune procese de adaptare la o nouă realitate, învățare de noi roluri sociale, schimbarea statusului social și al stilului de viață.

E. Fromm vede iubirea ca pe o decizie, judecată, o promisiune. Odată încheiată căsătoria, actul de voință ar trebui să garanteze continuarea iubirii.

Emoția de îndrăgostire apare sub forma unei "dominante" care determină modificări la nivelul personalității.

Freud definește dragostea ca fiind un fenomen eminamente sexual. H.S. Sullivan face o delimitare foarte clară între dragoste și sexualitate. Intimitatea este o situație care unește două persoane și le permite să-și mențină toate componentele demnității lor personale.

E. Fromm abordează problema iubirii din perspectiva omului modern, care este transformat într-un obiect de consum iar o căsătorie fericită este o "echipă" care funcționează bine.

În cadrul cuplului, dragostea se constituie totuși în factor al coeziunii interne, alături de încredere, îndatoriri, aspirații, țeluri, constituindu-se într-o modalitate complexă reacțional relațională în raport cu individul de sex opus. Sentimentul de dragoste, cunoaște în timp modificări în ceea ce privește intensitatea, stabilitatea, forma de manifestare. Iubirea tumultoasă și spectaculoasă, romantică care precede căsătoria se transformă în timp în una liniștită, rațională, echilibrată, bazată pe încredere și atașament, în funcție de modul de raportare și acomodare dintre cei doi parteneri.

2.2.2 Formele căsătoriei

În ceea ce privește formele căsătoriei putem aminti, citând-o pe Florica Chipea, următoarele:

"Monogamia – este forma de căsătorie în care pe un timp dat, o persoană e căsătorită cu o singură altă persoană. Este considerată forma cea mai civilizată de căsătorie. Creștinismul consideră această formă ca fiind naturală și binecuvântată de Dumnezeu, interzicând celelalte forme de căsătorie.

Poligamia – o formă de căsătorie dintre o persoană de un anumit sex cu mai multe persoane de sex opus. Are două forme: poliandria-o femeie are doi sau mai mulți bărbați și poliginia – un bărbat are două sau mai multe soții.

Căsătoria dintre persoane de același sex-mult discutata căsătorie între homosexuali."

2.2.3 Cadrul juridic și religios al căsătoriei

Dreptul definește căsătoria ca fiind "uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie de a întemeia o familie și reglementată de normele imperative ale legii". Căsătoria poate comporta un aspect juridic (sancționarea formală de către o instituție legitimă) și un aspect religios (sancționată formal de către o instituție religioasă, legitimă).

Căsătoria civilă (juridică) este de dată mai recentă. Mult timp uniunea maritală era sancționată doar religios. În prezent, sancțiunea religioasă este doar facultativă și posibilă doar după sancționarea ei civilă. În mod tradițional, căsătoria se realizează printr-o ceremonie publică (nunta), în prealabil realizându-se căsătoria civilă iar apoi cea religioasă.

Cununia religioasă are loc în cadrul bisericii, a instituției religioase. Biserica Ortodoxă prin Taina Cununiei, săvârșită de către preot, sancționează religios căsătoria primind binecuvântarea lui Dumnezeu pentru întemeierea unei familii creștine. Biserica Ortodoxă admite mariajul cu un credincios (credincioasă) de altă confesiune dacă aceasta își ia angajamentul că respectă religia ortodoxă a celuilalt, iar copiii să fie crescuți în duhul Bisericii Ortodoxe. Ca obstacole pentru căsătorie, Biserica consideră rudenia până la al patrulea grad pe linie colaterală și bineînțeles similaritatea de sex al celor doi parteneri.

Pentru a fi sancționată civil , căsătoria trebuie să îndeplinească câteva condiții de fond care se grupează în: condiții care asigură liberul consimțământ, condiții privitoare la aptitudinea fizică de a întemeia familia și condiții referitoare la aptitudinea morală de a încheia o căsătorie, precum și vârsta legală, la băieți-18 ani împliniți, iar la fete-16 ani împliniți (cu dispensă chiar 15 ani) și unele condiții de formă care sunt: garanția însăși a îndeplinirii condițiilor de fond și un mijloc de a aduce la cunoștința viitorilor soți noul regim juridic pe care doresc să-l adopte. Condițiile de formă se referă la formalitățile premergătoare încheierii căsătoriei și formalitățile de încheiere propriu-zise a căsătoriei.

Există însă și impedimente la căsătorie cum ar fi: bigamia, rudenia în anumite grade , adopția, tutela și bolile mintale.

2.2.4 Piața maritală

Piața maritală reprezintă un ansamblu de indivizi format din mai mulți bărbați și femei care trebuie să aleagă dintre candidații potențiali să se căsătorească. Acestea sunt premisele pentru procesul de căutare .Pentru găsirea unui partener concurează mai mulți bărbați și femei și astfel se presupune că există o piață a căsătoriei.

Piața maritală este un spațiu din care fiecare poate să-și aleagă un partener, în care fiecare își afișează și-și afirmă capitalul pe care îl dețin și pe care sunt dispuși să-l investească.

Foarte mulți oameni tind să considere căsătoria ca pe o "afacere" în care dacă știi cum să investești vei obține un profit. Pe piața aceasta, jocul cererii și ofertei acționează mereu, chiar dacă nu este conștientizat. În acest sens, mariajul ilustrează teoria schimbului în relațiile umane, interacțiunile dintre oameni producându-se în virtutea unui schimb ce presupune egalitatea raportului dintre "cât dau și cât primesc". Această teorie surprinde însă cauze ce conduc la disoluția familiei (în cazul în care unul dintre soți percepe o inegalitate).

2.3 FAMILIA

2.3.1 Definiție-aspecte generale

Familia desemnează o structura biopsihosocială primară, ea este cea care dă sens, continuitate și afirmare deplină a ființei umane. Modul de organizare și evoluția familiei sunt dependente de modul de organizare a societății pe care o reflectă.

Sociologul american R.M. Iver pe linia concepțiilor freudiene definea familia ca fiind “un grup caracterizat printr-o relație între sexe suficient de precisă și trainică pentru a asigura procrearea și creșterea copiilor”.

Burgess definește familia ca fiind o tovărășie în care relațiile sunt de camaraderie și, în același timp și o instituție dat fiind faptul că unitatea ei este determinată prin reguli, datini, acte normative tradiționale, obligatorii, ce își exercită presiunea socială, familia trăiește obiceiurile respectă anumite tradiții chiar incon`tient, aplică reguli de educație, într-un cuvânt, familia este cea care creează o atmosferă anume.(R.Vincent)

În sens sociologic, familia desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiație sau rudenie, ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, interese și aspirații, iar într-un sens juridic familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi și obligații care-și au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau în raporturi asimilare relațiilor de familie.

Privind familia ca un sistem, consider că sunt necesare câteva lămuriri în ceea ce privește această perspectivă din care este privită familia de unii teoreticieni. Un sistem este un tot unitar format din părți componente interdependente și interactive sau relații. Fiecare componentă a sistemului este interdependentă de cel puțin o parte din celelalte componente într-un mod stabil pe o anumită perioada de timp și spațiu.

Cuibul cald al familiei i-a învățat pe oameni să se bucure de viață, să iubească și să se dăruiască unul altuia.

"Familia privită ca celula de bază a societății", ca nucleu social influențează întreaga evoluție de viață a omului și-și pune amprenta cu evidență pe întreaga sa personalitate. Pentru unii, "viata in doi" ar trebui să compenseze frustrările vieții, fiind locul unde omul se întărește afectiv, unde recâștigă forțe și își găsesc echilibrul. Alții spun că viața în cuplu este un infern ce trebuie evitat sau că această viață este suportabilă doar sub un anumit număr de condiții ce trebuie impuse partenerului.

Pornind în viața nouă, tinerii trebuie să înțeleagă faptul că familia nu se decretează prin actul oficial mai mult sau mai puțin solemn al căsătoriei ci se făurește cu sacrificii, cu eforturi îndelungate, cu griji și frământări. Vechii romani obișnuiau la oficierea căsătoriei să pună un jug pe gâtul viitorilor soți, ca simbol al drumului pe care-l aveau de străbătut împreună.

Chiar dacă căsătoria e un “jug” mai mult sau mai puțin apăsător, istoria omenirii se repetă din totdeauna; omul se naște, crește și se dezvoltă în cadrul unei familii pentru ca la o anumită vârstă să-și creeze o nouă familie în care îndeplinește un nou rol, status, toate drumurile individului uman fiind legate de familie.

Familia rămâne pentru fiecare dintre noi o întrebare la care nu se poate răspunde decât cu iubire.

2.3.2 Evoluția istorică a familiei

Familia este instituția ale cărei origini se pierd în preistorie și al cărei rol a variat în decursul secolelor.

Lewis Morgan primul care a încercat să introducă o sistematizare în preistoria omenirii, consideră că, corespunzător celor trei epoci principale; sălbăticia, barbaria și civilizația, are loc și dezvoltarea familiei care este un element activ ce nu este niciodată staționar ci progresează de la o formă inferioară la alta superioară în aceeași măsură ca și societatea.

Astfel, de timpuriu s-a dezvoltat familia înrudită prin sânge cea dintâi treaptă a familiei unde grupele conjugale sunt împărțite pe generații între înaintași și urmași (bunicii între ei, părinții între ei și copiii între ei etc.) fiind excluse drepturile și îndatoririle conjugale.

► Familia panabua unde s-a constatat excluderea de la raporturile sexuale a fraților si surorilor.

► Familia pereche s-a născut la hotarul dintre sălbăticie și barbarie, fiind caracteristica epocii barbariei. În familia pereche, grupa a fost redusă la ultima ei unitate, la molecula cu doi atomi, un bărbat și o femeie. Din familia pereche va lua naștere familia monogamă, bazată pe dominația bărbatului și dreptul acestuia la infidelitatea ocazională, femeii cerându-i-se însă fidelitatea cea mai strictă, adulterul lor fiind crunt pedepsit.

► Familia nucleară traditională, specifică epocii civilizației este legată de generațiile trecute și de cele viitoare, fiind percepută ca un grup controlat de comunitate sau prin legături de rudenie și al cărei scop este în primul rând producția economică și securitatea membrilor ei.

► Familia nucleară modernă e considerată ca un produs specific al modernității, determinat de schimbările sociale și culturale ce au avut loc după al doilea război mondial. În drumul său spre modernitate familia a rupt legăturile dintre generații specifice familiei tradiționale, separându-se de comunitatea ce o înconjoară prin zidul de netrecut al vieții private, a abandonat treptat relațiile cu rudele îndepărtate și le-a bulversat pe cele cu rudele apropiate.

Astfel ceea ce distinge în mod real familiei nucleară tată-mamă-copil, de alte modele familiale ale lumii europene este sensul particular al solidarității ce leagă între ei membrii unității domestice și îi separă în același timp de restul comunității. În ceea ce se numește viață privată, familia e judecată în funcție de contribuția pe care o aduce la propășirea vieților private individuale.

Familia nucleară modernă sau noul familism nu mai acceptă cele două trăsături esențiale ale familiei tradiționale- dominația bărbatului și obligația femeii de a sta acasă, de a nu avea o profesiune și o slujbă. Intenția actualei generații este de a realiza o nouă formă de familie nucleară în care puterea de decizie este împărțită în mod egal între soț și soție și în care ambii trebuie să aibă o carieră profesională durabilă. Ea dorește să revitalizeze alte două valori specifice familiei nucleare tradiționale: un sentiment durabil al obligațiilor față de familie și dorința de a pune copiii pe prim plan. Aceste două trăsături sunt considerate sine qua non pentru noul familism.

► Familia viitorului nu poate fi descrisă și nici definită. Se știe doar că ea va fi mai puțin largă și mai fragilă, indefinită în nuanțele sale psihologice și în rolurile afective și sociale îndreptate spre dezvoltarea membrilor săi, debarasată de un determinism ce o condamnă la perpetuarea trecutului ce a făcut din ea o simplă “celulă socială”.

2.3.3 Tipologia familiei

Familia ca unitate socială poate fi considerată ca un sistem constituit din mai multe elemente între care se stabilesc relații de intercorelaționare reciprocă, întâlnit practic în toate societățile.

Sociologii au făcut diverse clasificări ale tipurilor de familie având în vedere unul sau altul din criteriile general-definitorii ale vieții de familie: coeziune, tensiune, conflictualitate, capacitate de adaptare, integrare și dezvoltare care determină climatul socio-afectiv al interacțiunii maritale:

1.După gradul de cuprindere al sistemului

● familie nucleară -constituită dintr-o pereche maritală și urmașii ei, care locuiesc și gospodăresc împreună. Ea reprezintă nucleul pe care-l conțin toate celelalte tipuri de familie.

● familia extinsă sau lărgită – cuprinde pe lângă nucleul familiei și alte rude și generații. De regulă într-o familie extinsă trăiesc trei generații sau rude ale acestora.

2.După apartenența indivizilor dintr-un cuplu complet

● familia de origine sau orientare – în care individul se naște și crește;

familia de procreere-constituită prin căsătorie, numită și familie conjugală.

3.După exercitarea autorității în familie

● patriarhală – în care bărbatul este cel care domină viața economică, politică și socială. Aceasta a corespuns perioadei în care principalul domeniu de activitate economică era agricultura și o putem numi familie agrară;

● familia matriarhală – în care relațiile de familie sunt dominate de femeie;

● familia egalitară – în care puterea și autoritatea aparține în mod egal bărbatului și femeii.

4.În funcție de locuința familiei

● familia de rezidență-ansamblul persoanelor care au o locuință comună și desfășoară activități economice gospodărești comune;

● familia de interacțiune-grupul de persoane între care există în primul rând relația de rudenie, dar și alte relații cum ar fi cele de întrajutorare, schimburi reciproce de produse.

5.În ceea ce privește normalitatea

● familii normale care îndeplinesc toate funcțiile sociale în mod adecvat;

● familii anormale-în care nu se realizează una sau mai multe funcții.

Pe baza analizelor conduitelor interacționale ale partenerilor se poate elabora și următoarea tipologie a familiei:

1. tipul căsniciei furtunoase în care alternează aspectul spasmodic al ritmului acomodării interadiacente cu fazele de “camaraderie”, afecțiune și contopire, împietrire și “gol”, crize care se pot prelungi uneori ani

2.tipul căsniciei molatice bazată pe menținerea reciprocă de egoisme, polaritatea partenerilor fiind incompletă și adesea neautentică, prin investirea doar a laturii “comode”, liniștite, plate, “lipsite de vlagă” și fără efort neliniștitor și emoțional al “simțirii celuilalt”.

3.tipul căsniciei dure reunește partenerii într-o formulă de parțială angajare printr-un comportament relațional reciproc rigid al caracterelor “împietrite”.

Herbert Gans în funcție de “interacțiunile familiale clasifică familia ca fiind:

● familii centrate pe adulți-familia e condusă de adulți pentru adulți, prin inducerea unor comportamente conforme cu modelul parental dezirabil;

● familii centrate pe copii-părinții își subordonează plăcerile, satisfacerii dorințelor copiilor;

● familii conduse de adulți-părinții au de regulă studii superioare și pot aprecia mai bine viitorul pentru descendenții lor. Copiii sunt învățați să lupte pentru dezvoltarea lor în conformitate cu propria individualitate.”

Din perspectiva coeziunii familiale, pot fi văzute patru tipuri de familii care manifestă modalități specifice în realizarea rolului parental în plan educațional:

1-familiile de tip paralel-caracterizate prin autonomie și încredere, închise în general, ezită și evită contactul cu exteriorul;

2-familiile de tip bastion-cu o tendință pronunțată spre închidere și fuziune, orice legătură cu exteriorul e considerată periculoasă și are caracter frustrant;

3-familiile de tip tovărășie-sunt categoric deschise spre fuziuni-cu scopul de a îmbogăți relațiile interne, de a facilita comunicarea.

4-familiile de tip asociație-arată o puternică autonomie a membrilor și independență a membrilor, care se subordonează doar parțial familiei.

2.3.4 Funcțiile familiei

Dacă rolul familiei a variat în decursul secolelor, familia a avut încă de la început funcția de a asigura continuitatea generațiilor și transmiterea patrimoniului de la o generație la alta.

Unii sociologi apreciază că familia îndeplinește în esență patru funcții: sexuală, reproductivă, economică și educațională sau socializatoare.

H. Stahl considera că există două mari categorii de funcții care aparțin familiei: funcțiile interne care cuprind funcțiile biologice și sanitare, funcțiile economice, cele de solidaritate familială, funcțiile pedagogico-educative și morale, iar funcțiile externe sunt cele care asigură dezvoltarea firească a personalității fiecărui membru a grupului, socializarea și integrarea corespunzătoare în viața socială.

Funcția biologică și sanitară-înglobează cerințele de procreere a copiilor cât și asigurarea cerințelor de igienă și sănătate pentru toți membrii familiei, asigurându-se astfel controale periodice de sănătate și respectarea riguroasă a tuturor normelor de igienă.

Funcția economică reprezintă indicatorul principal de echilibru dintr-o familie. Deosebit de importantă în cadrul funcției economice a familiei este locuința care favorizează sau stânjenește desfășurarea vieții de familie, asigurându-se o atmosferă plăcută sau neplăcută pentru membrii familiei. Alături de locuință intervine studiul bugetelor de familie, care sunt menite să scoată în evidență raportul dintre venituri și cheltuieli. Ponderea cheltuielilor pentru asigurarea hranei într-o familie are o mare importanță în aprecierea nivelului de trai al acesteia. Cu cât nivelul cheltuielilor pentru hrană este mai redus, cu atât nivelul de viață este mai ridicat în societatea respectivă. De asemenea, calificarea profesională a membrilor familiei, a soțului și soției, pentru asigurarea unui venit corespunzător pentru a face față cheltuielilor familiei, are un rol important în asigurarea funcției economice a familiei.

Funcția formativ educativă este aceea prin care părinții reușesc să-și educe copiii, să-i integreze în viața de familie și în viața de societate. În familie copilul învață aptitudinile de bază, tipurile de comportament necesare pentru a se încadra în societate, și se dezvoltă ca personalitate independentă.

Funcționalitatea normală a vieții de familie este condiționată de realizarea armonioasă a tuturor funcțiilor, care cunosc un întreg proces de dezvoltare, însoțind ele însele procesul de schimbări pe care l-a suferit și-l suferă societatea.

2.3.5 Status-urile și rolurile conjugale

Status-ul exprimă poziția de bază a unei persoane în cadrul unui grup; trebuie să distingem statusurile atribuite care sunt legate de anumite calități ale individului: vârsta și sexul și statusuri achiziționate, pentru care individul optează, face anumite eforturi. Fiecare persoană posedă concomitent mai multe statusuri; statusurile pot fi împărțite în trei categorii: status biologic, status familial și status extra-familial. Rolul reprezintă ansamblul de comportamente normate, standard asociate status-urilor, ceea ce așteaptă ceilalți de la o persoană care are un anumit status.

Rolul conjugal-parental din punct de vedere psihosocial constituie o formațiune complexă de atitudini, comportamente, comunicări verbale și expresive, orientate spre asigurarea, consolidarea și dezvoltarea relațiilor familiale. Rolul conjugal se preia inițial prin imitare, prin exersarea în propriul nucleu conjugal.

Conform teoriei lui Freud, tot ceea ce este omul la maturitate se datorează experiențelor copilăriei. Comportamentul părinților constituie un model pentru copil, generând neintenționat structuri psihice durabile. Frustrările se fixează, complexele se înrădăcinează în inconștientul nostru, mângâierile sau interdicțiile devin matrice a stărilor de spirit ale maturului.

În perioada 0-5 ani cuplurile nu se confruntă atât cu personalitățile celor doi parteneri, ci mai ales cu aderentele lor la vechile modele preluate din familiile de apartenență. Astfel apare “încrucișat” al proiecțiilor expectațiilor mutuale. Soțul își privește soția prin prisma mamei lui, el așteptând un comportament asemănător cu al mamei o identifică cu ea. Soția îl are drept “oglindă” pe tatăl ei, transferând rolul tatălui asupra soțului. Între soție și mama soțului există o relație de respingere, de asemenea între soț și tatăl soției; o respingere mai puternică se manifestă între soție și mama soțului.

Rolurile conjugale sunt marcate de relațiile natural-biologice ale cuplului, de complexitatea și profunzimea celor spiritual-psihologice, morale, juridice, economice. Unele dintre acestea domină într-o anumită fază a constituirii cuplului; altele au o manifestare lentă în traiul cotidian, dobândind accente într-o direcție sau alta, în funcție de o suită de factori obiectivi și subiectivi. În momentul de început partenerii se cunosc prea puțin în ceea ce privește aspectele valorice și de esență ale personalității lor dominante, elementul principal constituindu-l atracția și preferința irezistibilă care există între cei doi.

Principalele tipuri de roluri îndeplinite de membrii familiei sunt: roluri date și roluri asumate, roluri permanente și roluri temporare, roluri imanente și roluri tranzitive, roluri fundamentale și roluri nefundamentale, roluri principale și roluri secundare.

Obținerea unui echilibru prin distribuția rolurilor în familie nu este posibil, date fiind schimbările suferite de membrii familiei, adică vârsta, status ocupațional și parental, fapt ce implică o redistribuire a drepturilor și îndatoririlor corespunzătoare rolurilor.

Schimbarea rolului femeii în societatea contemporană antrenează simultan schimbări ale rolului bărbatului și implicit ale motivațiilor, percepțiilor și realizărilor parentalității ca instituție și construct social. Este unanim recunoscută creșterea și îmbogățirea rolului bărbaților în viața de familie ca răspuns adaptiv la noile schimbări ale statusului și rolului femeii.

Aceste schimbări survenite în rolurile masculine și feminine în societatea modernă determină modificări în modul de realizare a funcțiilor familiei. Din rolurile tradiționale ale bărbatului cel de susținător economic și cel de socializare al copiilor, ele se modifică ca urmare a încadrării femeii în activități productive.

Odată cu preluarea de către femeie al rolului de susținător se diminuează rolul ei de menajeră, se observă o descreștere a rolului ei în îngrijirea copiilor, o parte din vechile lui atribuții sunt preluate de soț sau de instituții. Și cu toate acestea, femeile provenite din mediul rural preiau asupra lor îndeplinirea aproape în exclusivitate a sarcinilor gospodărești, considerând că soțul nu are această obligație, în timp ce femeile provenite din mediul urban, atât cele salariate cât și cele casnice, solicită soțului o participare egală în îndeplinirea funcțiilor familiale.

Rolurile au fost împărțite în urma diviziunii muncii într-o multitudine de servicii sociale care au intrat în competiție cu familia în rolurile ei tradiționale. Familia nu mai furnizează individului nici un rol și nici un status social cristalizat, susceptibil să-i asigure identificarea familială sau socială. În familia industrială, rolurile și statutele tradiționale ce țin de sex sau vârstă, se descompun sau se inversează potrivit împrejurărilor.

În funcție de modul în care cei doi parteneri își îndeplinesc rolurile, avem două tipuri de familii: primul, în care fiecare din soți își realizează independent și separat de celălalt majoritatea îndatoririlor, iar cel de-al doilea tip este familia, care împarte responsabilitățile între cei doi parteneri și petrec cât mai mult timp liber împreună.

Joffre Dumazedier face o distincție între obligații adevărate și semi-obligații sau pseudo-obligații care derivă dintr-un sistem tradițional de valori și care se reduc adesea la un conformism desuet; ele corespund temerii de ce vor zice alții, de asemenea, unei surse de inadaptare a căminului la viața modernă și modului de viață familială în raport cu noile nevoi de loisir.

Factorii care contribuie la structurarea rolurilor conjugale sunt: nivelul instrucțional și de cultură al partenerilor, situația generală din societate, categoria socio-profesională a soților, rețeaua relațiilor exterioare ale nucleului conjugal cu familia extinsă, prietenii, vecinătatea, mediul de proveniență.

În cazul în care oricare din parteneri nu-și asumă rolul expectat, de celălalt partener în virtutea modelelor larg acceptate, apar modificări la nivelul familial. Ca modele de familii în care vorbim de roluri maritale incomplete avem:

1. semi-căsnicia, în care pot apare relații extraconjugale sau soțul sau soția nu-și exercită propriu-zis una sau mai multe din atribuțiile de rol expectate.

2. cupluri matur dependente sau “cuplul copil” al unui “cuplu adult” deja cristalizat. Este cuplul care trăiește sub tutela părinților, conviețuind cu socrii în același spațiu, fapt care are efecte inhibitorii și dezorganizatoare asupra vieții sexual-afective a cuplului. Inhibiția, pudoarea, reticența comportamentală împinsă într-un astfel de spațiu relațional contribuie la răcirea și artificializarea relațiilor dintre soți; modelele generând impotență la bărbați și frigiditate la femei care duc la infidelitate conjugală și suferința nevrotică.

Rolurile maritale inadecvate în raport cu statutul de sex avem în cadrul familiilor în care se manifestă o masculinitate și o feminitate supra sau subdimensionată datorate eșecului parental-filial cu consecințe negative în dezvoltarea psiho-afectivă și psiho-morală. În acest caz se produce o dilatare a rolului masculin sau feminin, se determină asimetrii în raporturile interpersonale dintre soți, de exemplu, soția "tirană” induce și accentuează complexe de masculinitate la soț.

Un alt model îl avem în cazul “travestiului” psiho-social marital, adică în inversarea rolurilor specifice sexelor determinat de insatisfacții mutuale, alimentate latent de un perpetuu sentiment de frustrație prin necesitatea de a intra contrar propriilor impulsuri și necesități, în rolul celuilalt sex.

Desincronizarea rolurilor de sex apare atunci când cei doi își asumă corespunzător rolul de sex, dar nu și-l exercită oportun, conform proiecțiilor de necesitate și așteptărilor mutuale. În această situație reproșul este maniera comunicațională cea mai frecvent întâlnită, competiția, stilul interacțional dominant. În aceste familii apar frecvent conduite nevrotice și în special un comportament instabil la copiii acestora.

Mai directă apare diferențierea între cele două tipuri de roluri în familie în concepția lui Tonniens, după care întreaga personalitate a bărbatului și a femeii este separată prin diferențele de gândire, de caracter și de temperament:

Bărbatul cu:

■ temperament, dominat de activitate

■ caracter, dominat de reflexie

■ gândire, dominată de cunoaștere

Femeia cu:

■ temperament, dominant afectiv

■ caracter, dominat de sentiment

■ gândire, dominată de intenție.

Rolurile maritale neautentice sunt cele care duc la o pseudo-căsnicie sau la “viețile paralele”, care supraviețuiesc numai datorită prezenței copiilor.

A. Toffler vede o zdruncinare a rolurilor prin lupta care se duce în jurul avortului, rolurile sexelor estompându-se și mai mult în urma cererii și obținerii unor drepturi de către homosexuali. El vede o schimbare până și în rolul copilului. O pereche are dreptul să plătească o femeie care să nască un copil conceput prin fecundare artificială.

Factorii ce asigură coeziunea familiei

M. Voinea împarte elementele care contribuie la unitatea familiei în două grupe: factori care sunt anteriori căsătoriei și factori care sunt prezenți în cursul căsătoriei.

Factorii anteriori mariajului sunt:

1.Reușita căsătoriei părinților, care le dă dreptul să spere într-un mariaj, al lor propriu, la fel de reușit;

2.Durata logodnei, care le oferă posibilitatea cunoașterii dacă este suficient de lungă;

3.Informația sexuală adecvată;

4.Fericirea personală în timpul copilăriei, asigură o dezvoltare, evoluție și maturizare normală a individului;

5.Aprobarea căsătoriei de către părinți; fără binecuvântarea și acordul părinților; deoarece părinții tot părinți rămân pentru fiecare în parte dintre soți;

6.Similitudine etnică și religioasă; ferește cuplul de diferențe în ceea ce privește stilul de viață, normele, tradițiile pe care le respectă;

7.Nivelul ridicat de educație și instrucție al partenerilor;

8.Concordanța vârstelor; influențează mai ales petrecerea timpului liber;

9.Gradul de maturitate.

Cea de-a doua grupă de factori sunt cei prezenți în timpul căsătoriei:

1.Aptitudinea precoce a femeii în relația erotică;

2.Încrederea în satisfacția de tip egalitar;

3.Sănătatea fizică și mentală;

4.Interese comune și atitudini favorabile față de partener;

5.Atitudinea față de căsătorie;

6.Existența copiilor.

Unitatea cuplului poate fi subminată de diferențele mari între aspirațiile partenerilor, prin imposibilitatea adaptării sentimentale sau sexuale, dificultăți de ordin economic, prin atracția unui partener spre o altă persoană, atașamentul exclusiv al unuia dintre soți sau al ambilor față de rude sau prieteni în ciuda preferințelor expres formulate de celălalt partener, de independența economică a soției, de neînțelegerile ce pot apare privind distribuția rolurilor, de divergențele ce pot apărea legate de creșterea și educația copiilor.

Consider că în cadrul oricărui cuplu sunt necesare acomodarea și asimilarea interpersonală, procese ce acționează în interiorul cuplului, acomodarea este definită prin trecerea de la obiceiuri, atitudini, valori și interese deosebite la acceptarea și respectarea lor ca atare de fiecare dintre ei.

Acomodarea se face într-o primă fază a evoluției căsătoriei, asimilarea apărând ca o ajustare mutuală completă dintre soți încât relația dintre ei devine parcă un singur proces în care contribuția fiecăruia nu mai poate fi descifrată.

Levinger împarte în două factorii ce contribuie la coeziunea cuplului. În prima grupă se înscriu factorii de atracție ce acționează în direcția menținerii unității cuplului:

1. Stima și afecțiunea reciprocă

2. Dorința soților de a duce o viață comună

3. Existența unei locuințe proprii

4. Potrivirea sexuală

5. Nivelul satisfăcător mutual al instruirii, venitului și ocupației lor.

Din cea de a doua grupă, ca factori ce se opun desfacerii căsătoriei, fac parte:

1. Existența copiilor

2. Sentimentul de respect al partenerilor față de contractul încheiat prin căsătorie

3. Afilierea la același grup de relații cu alte rude sau prieteni, care se opun desfacerii căsătoriei.

Iar ca factor de disoluție a căsătoriei ar fi :

1. Preferința unuia dintre parteneri față de un grup de relații cu rude sau prieteni , în condițiile în care celălalt partener respinge acel grup de relații.

2. Independența economică a soției în condițiile vieții moderne.

Dicks considera că sunt trei niveluri sau subsisteme principale care au importanța în menținerea diadei în diversele sale faze:

a) primul subsistem, cel al valorilor și normelor socioculturale în care acționează normele tradiționale de selecție pe bază de omogenitate socială;

b) cel de-al doilea subsistem al "eului central", operează la nivelul normelor personale , al judecăților conștiente și al așteptărilor derivate din dezvoltarea relațiilor cu obiectul prin învățare socială anterioară mariajului. Un mariaj va fi stabilit și va oferi satisfacție fie prin absența conflictelor importante dintre cerințele de rol, fie prin "investirea totală a persoanei" care permite rezolvare conflictelor provenind din divergențele de rol.

c) subsistemul "domeniul forțelor inconștiente" cuprinde așa-numitele "schimbări" pozitive sau negative între parteneri. Acestea sunt tendințele către satisfacerea nevoilor de relaționare, care au fost anterior "refulate" sau "disociate".

Succesul în căsătorie este asigurat prin atașamentul și afecțiunea partenerilor de posibilitatea obținerii unui echilibru emoțional , de capacitatea unui cuplu de a se crea și recrea continuu , ca o unitate duală , în interiorul căreia cele două personalități se afirmă , se dezvoltă și se satisfac una prin intermediul celeilalte, se interasimilează și intercondiționează psihologic, ceea ce conferă sens și valoare uniunii conjugale.

2.3.7 Rolul comunicării în familie

Ceea ce lipsește majorității cuplurilor este comunicarea integrală, reală, care alături de cunoașterea dintre persoane se constituie în instrumentul de dezvoltare a relațiilor de rol familial. În cadrul comunicării, pe lângă mesajele verbale sunt transmise și mesajele non-verbale: fizionomice, corporale.

Soții comunică senzorial mai autentic decât verbal, își furnizează informații necomunicate verbal sau distorsionează conținutul celor verbale prin insinuarea unei unde de "mister" . În comunicarea dintre doi oameni în general și dintre parteneri în special, se stabilesc două canale: conștient și inconștient.

Partenerii pot coopera în vederea atingerii unor scopuri comune care nu pot fi atinse decât prin colaborarea celor doi , sau poate exista o rivalitate mutuală prin atingerea aceluiași scop; chiar și o opoziție mutuală sau o agresiune raportată totdeauna la o țintă indivizibilă legată de prestigiu sau de o recompensă.

Excesul de "raționalizare" răcește climatul socio-afectiv. Numai emoțiile pozitive sunt de natură să-i apropie, să-i satisfacă și să-i ajute să evolueze. Indiferența este o cale de comunicare nesănătoasă, este rezultatul fricii, supărării sau nevoii de a manipula. În cadrul cuplurilor în care indiferența este prezentă, conversația este banală și strict utilitarist, iar tăcerea apare ca formă de manifestare a indiferenței.

Multe discuții intervenite într-un cuplu apar din motive minore și degenerează imediat cearta. Partenerii se ceartă din cauza banilor, sexului, hotărârilor, programului, educației copiilor, principiilor și responsabilităților în casă. Bărbatul și femeia resimt nevoia de dragoste în moduri distincte dar la fel de importante. Ea are nevoie de afecțiune, el de încredere. Ea are nevoie de înțelegere, el de toleranță. Ea pretinde respect, el pretinde apreciere.

Pentru a evita conflictele dureroase, este important ca bărbații să conștientizeze momentul în care sunt tentați să respingă opiniile partenerilor, iar femeile să recunoască greșeala pe care o face atunci când trimit mesaje negative este nevoie din partea partenerei de toleranță, iar din partea soțului de mai multă înțelegere, fiecare să facă un minim de efort de a-i oferi celuilalt acel ceva de care el are nevoie.

2.3.8 Femeia în familie și societate

O activitate profesională poate fi privită și dintr-un punct de vedere pozitiv, ca fiind o sursă de satisfacții, ea dându-i posibilitatea de auto-actualizare, de punere în valoare a capacităților de care femeia dispune, a imaginației și creativității, satisfacerea trebuinței de prestigiu și stimă.

Ceea ce aparținea în exclusivitate bărbaților, azi tinde spre a deveni ceva comun, fiind accesibil în aceeași măsură femeilor și bărbaților.

Explicații ale reușitei profesionale puse în legătură cu celibatul feminin, ar fi autoexcluderea sau ecuația "femei cu diplomă, femei periculoase" -mulți pretendenți nu apreciază deloc o anumită dominare culturală. Trebuie însă să adăugăm și o nesincronizare între perioada de formare profesională și calendarul matrimonial în cazul în care căutarea partenerului începe prea târziu, ocaziile de a-l găsi sunt mai rare. Celelalte opt ore le împarte în familie între copii, soț, activități gospodărești care în mod tradițional îi revin.

De creșterea și educarea copiilor sunt responsabili amândoi părinții, dar este necesară o implicare mai mare a mamei: copilul până la un an este dependent de mamă, un copil care mănâncă puțin neliniștește în primul rând mama, care se va îngrijora.

Timpul acordat pentru ea însăși este împărțit între saloanele de frumusețe, studierea cataloagelor de modă, a diverselor cure de slăbire sau timpul liber va fi folosit altfel: cu acul și ața sau studierea diferitelor cărți de bucate. Atunci când soția mai are nevoie de timp de pregătire pentru activitatea profesională pe care o desfășoară, atunci se întrevede o grabă în a le face pe toate.

În toate societățile dezvoltate s-a produs o modificare evidentă a rolului femeii în cadrul familiei și în afara acesteia. În ultimele decenii a avut loc un proces amplu pe care, cu un termen destul de neclar, l-am putea numi de "emancipare" a femeii. Acest proces include fenomene foarte diverse:

1.Creșterea duratei carierei școlare a femeilor

2.Creșterea ponderii femeilor ocupate în activitatea permanentă în afara familiei

3.Egalizarea statutului social al femeilor și bărbaților

4.O tendință de egalizare a statutului soților în cadrul familiei

5.Creșterea numărului femeilor care dispun de independență economică în raport cu părinții și cu soții lor.

6.Independența culturală și comportamentală a unui număr tot mai mare de femei în raport cu modelele familiale ale părinților

7.Laicizarea relațiilor dintre parteneri

8.Schimbarea atitudinii unui număr tot mai mare de femei față de nupțialitate și față de fecunditate

9.Schimbarea atitudinii unui număr tot mai mare de femei față de stabilitatea familiei și scăderea rolului femeii în asigurarea stabilității familiei.

Concomitent cu accelerarea mobilității sociale la nivelul întregii societăți a avut loc un proces de creștere a mobilității sociale, profesionale, geografice și comportamentale a femeilor. Au crescut durata carierei școlare urmate de femei și ponderea femeilor care urmează o carieră școlară lungă. Dobândirea unei calificări a permis unui număr crescând de femei să se integreze în activități permanente în afara familiei.

Femeile se așteaptă că în viitor vor avea mai multe șanse de promovare socială. Ele estimează că societățile vor fi mai permisive la promovarea lor socială sau chiar o vor favoriza.

Bărbații și ei consideră într-o mare proporție că în viitor femeile vor avea șanse mai mari de promovare socială. Diferențele dintre bărbați și femei devin însă sensibile în ceea ce privește dorințele lor referitoare la promovarea socială a femeilor. Bărbații doresc, într-o măsură mult mai mică decât femeile ca acestea să aibă un acces mai mare la posturi de conducere.

Aș mai putea spune că creșterea gradului de ocupare a femeii are consecințe multiple asupra comportamentului nupțial, asupra structurii și funcțiilor familiei, asupra fertilității și asupra relațiilor dintre soți. Mobilitatea socială și independența economică a femeii influențează într-o măsură importantă atitudinea față de fertilitate și comportamentul natalist al populației. Această influență este mai evidentă în ceea ce privește numărul de născuți de o femeie.

Ocupare permanentă a femeilor în activitate extrafamilială și mai ales urmărirea de către ele a unei cariere de promovare socială implică reducerea timpului pe care femeia îl poate destina fertilității și creșterii copiilor. Multe cupluri sunt puse în situația de a decide între promovarea socială a soției și creșterea unui număr mare de copii. Gradul de ocupare a femeii în activități extrafamiliale scade pe măsură ce crește numărul de copii.

Ocuparea femeii în activitatea permanentă extrafamilială produce schimbări în relațiile dintre soți, în distribuirea rolurilor în cadrul familiei și în modul de viață al familiei. În familiile tradiționale, în care soția în mod neobișnuit, nu are o ocupație în afara gospodăriei, sarcinile casnice reveneau aproape exclusiv acesteia. Soția își împărțea timpul său zilnic între activitatea legată de menaj sau gospodărie, cooperarea la muncile agricole, pregătirea hranei, îngrijirea copiilor, curățenia locuinței, întreținerea relațiilor de rudenie și vecinătate. În condițiile în care circa 1ț3 din zi soția este ocupată în afara familiei, s-a produs o redistribuire a activităților și o modificare puternică a modului în care aceasta își folosește timpul. În unele societăți și medii, s-a produs un transfer al unor activități de la soție la soț.

În familiile în care soția lucrează în afara menajului, s-a produs o scurtare a timpului de intimitate al soților o scurtare a timpului liber al femeilor și o scurtare a timpului lor de somn. Timpul liber al femeilor ocupate este de două ori mai mic decât al soțiilor casnice. Femeile ocupate în activități extrafamiliale petrec cu copii lor aproximativ de două ori mai puțin timp decât femeile casnice. Îngrijirea copiilor ridică pentru mamele ocupate probleme dificile dacă ele nu dispun de sprijin din partea familiei și a societății.

Efectele asupra nupțialității și fertilității care rezultă din creșterea ocupării femeilor și din dorința lor de promovare socială nu pot fi complet înlăturate. Ele pot fi în bună parte atenuate dacă se reduc situațiile de conflict dintre ocupare și fertilitate. Creșterea ocupării și dorinței de promovare socială a femeii nu conduc în mod absolut la scăderea fertilității sau la nefertilitate, dacă femeia este ajutată să poată realiza concomitent o descendență suficient de numeroasă, o calitate crescută a socializării copiilor și să poată răspunde nevoii și dorinței ei participare la activitatea economică și socială.

2.3.9 Conflictul familial și familia în declin

Viața familială este guvernată printr-o serie de reguli, unele explicite, altele implicite. Multe dintre regulile urmate în interacțiunile familiale nu sunt exprimate deschis. Probabil că în lipsa unor reguli adecvate nevoilor familiei ar exista și probleme în funcționarea familiei.

Deși guvernată de reguli, de dragoste și respect reciproc, viața familială nu e lipsită de conflicte. Există iluzia că iubirea presupune neapărat absența oricărui conflict. Dar conflictele duc la clarificare, produc un catharsis din care ambele persoane ies cu mai multă cunoaștere, mai multă forță.

Psihologul Dr. Howard Markman de la Universitatea din Denver, crede că dragostea și implicarea sunt necesare într-o relație pentru o căsnicie bună, dar aceasta nu e suficient. De ce are nevoie încă sunt abilitățile de comunicare și de a face față conflictelor.

Orice disfuncție conjugală putem s-o considerăm ca fiind cauzată de un "deficit" de comunicare. Această comunicare nu e un simplu schimb de mesaje verbale ci dimpotrivă un proces complex, cu modalități de interinfluențare, interdeterminare și mediere reciprocă între soți. Pe lângă comunicarea verbală , importantă este și comunicarea nonverbală, de tip erotic. Acest tip de comunicare creează intimitate în cuplu, atmosferă de siguranță, comuniune și consens mutual. Intimitatea alimentează plenar bucuria de a trăi, creează o emanație afectivă pozitivă pentru întreaga familie, copiii fiind "beneficiarii" ei indirect. Păstrarea intimității și stabilitatea relației conjugale rezultă adesea din capacitatea soților de a rezolva conflictele spre satisfacția ambilor parteneri.

Lewinger identifică trei strategii diferite întrebuințate de parteneri pentru rezolvarea conflictelor: evitare a conflictelor și acuzării partenerului, rezolvarea prin compromis, care se corelează pozitiv cu satisfacția în căsătorie.

Howard Markman subliniază ideea că modul în care faci față conflictelor este cel mai important predictor despre cum va supraviețui căsnicia ta. Se consideră că următoarele paternuri de comportament semnalează un colaps în căsnicie:

◄ fiecare partener se retrage din conflict;

◄ tendința de a escalada conflictul în fața dezacordului și imposibilitatea de a opri "lupta" înainte de a urma ceva urât;

◄ tendința de a anula relația prin aruncarea de insulte unul altuia.

E bine de știut că nu trebuie să evităm conflictele. Conflictul într-o căsnicie e inevitabil. Cum ne descurcăm cu el, modul în care reușim să-l rezolvăm este cea mai importantă problemă. Majoritatea conflictelor familiale sunt reglate în forul interior. Conveniențele, sistemul reticenței fac ca aceste conflicte să fie ascunse cu grijă, ele devenind chiar în anumite privințe substratul familiilor.

Mitrofan I. și Ciupercă C. propun următorii factori care acționează la nivel microsocial înspre declanșarea și menținerea unei stări conflictuale la nivelul cuplului:

► relații tensionate ale cuplului cu familia de orientare sauțși de origine;

► relații deficitare cu grupul de prieteni ale ambilor sau ale unuia dintre ei cu vecinii;

► dezechilibre în bugetul de venituri și cheltuieli;

► fapte incidentale-situaționale care pot declanșa unele disfuncții latente.

Nu putem să nu fim de acord cu aceste patru categorii de factori dar putem menționa că fiecare poate declanșa singur o stare tensională ca și în interrelație cu unul sau ca și cauză a altuia, și bineînțeles pot fi găsiți și alții în funcție de evoluția cuplului conjugal.

Un rol important în solidaritatea și stabilitatea familiei și care duce la disfuncționalitatea ei îl constituie agresivitatea și violența în familie. Cel mai adesea, femeile sunt agresate de soții lor, iar copiii la rândul lor pot fi victime ale tatălui sau ale mamei care-și revarsă mânia și neputința asupra lor, întotdeauna cel mai puternic își manifestă forța spre cel slab.

Agresivitatea prin diferitele ei forme: lovituri, cuvinte și pedepse injuste vrea să-l umilească pe celălalt. Violența poate de asemenea să avanseze mascată sub cea mai mare blândețe. Șantajul afectiv, ceea ce ni se impune sau ni se interzice "pentru binele nostru" sau pentru că ar face "prea multă suferință" altuia sau alteia, toate acestea concură la o înăbușire organizată a celuilalt sub masca celei mai mari amabilități aparente.

O altă formă de agresivitate este ironia, în care enunțul manifest ascunde semnificații latente diferite de mesajul verbal propriu-zis. Alături de conceptul de agresivitate le putem spune și pe cele de sadism și masochism. Tendința sadicului este de a-i determina pe alții să depindă de el și de a avea putere absolută și nelimitată asupra lor sau de a-i stăpâni și exploata, de a-i folosi, de a fura de la ei, de a-i sfârteca și de a incorpora tot ce este incorporabil. O altă dorință a sadicului e de a-i face pe alții să sufere sau de a-i vedea suferind. Tendințele masochiste se manifestă prin fuga de libertate, de a renunța la independența eului individual și de a-i uni eul cu cineva sau ceva din afara lor pentru a căpăta tăria de care eul individual are nevoie.

Gelozia este definită ca fiind o reacție sau stare afectivă constând în trăirea dureroasă a unei frustrări reale, posibile sau imaginare, în relația armonioasă. Marcată de rivalitate și ambivalență, se manifestă prin comportamente diverse mergând de la agresivitatea manifestă la idei de răzbunare. Trăirea geloasă implică frustrarea și invidierea rivalului, rănirea amorului propriu, dragoste și ura, convingerea și îndoiala, atracția și respingerea.

Oricare ar fi cauzele sau tipurile de gelozie, efectele ei sunt dăunătoare pentru relația interpersonală. Omul gelos suferă intens fiind mereu frământat de grija de a nu fi înșelat sau chiar părăsit și alături de persoana geloasă suferă și persoana pe care ea este geloasă fără temei. Gelozia poate duce în cazuri extreme la fapte nesăbuite ca de exemplu: abandonul familial, destrămarea cuplului conjugal, a defăimării publice a unor persoane, scandal, maltratări sau chiar crime.

O altă problemă cu care se confruntă cuplul conjugal este apariția unui copil care pe de o parte este un motiv de bucurie iar pe de alta, odată cu apariția lui în interiorul diadei, se produc modificări. Copilul poate fi piedica în calea realizării unor aspirații cum ar fi de exemplu: o pregătire profesională, exercitarea unor profesii care necesită timp și dăruire, petrecerea unui timp liber în doi, copilul înseamnă de fapt responsabilitate.

În unele cupluri copilul apare ca un rival al tatălui care captează atenția mamei și îi reduce timpul pe care până atunci era doar el beneficiar, de unde apariția sentimentului de gelozie. Un astfel de tată nu este capabil să-și iubească copilul, considerându-l o piedică.

În perioada actuală, mai mult chiar decât în altele, nașterea și creșterea copiilor constituie o problemă a căror soluții, pe lângă dificultăți, implică și posibilitatea unor nereușite, rateuri care cu greu pot să fie refăcute. Pentru familiile actuale "copii nu mai reprezintă axul central al vieții familiale ci cuplul soț-soție a devenit centru de greutate" al acestei unități sociale.

Aceeași perspectivă a satisfacției cuplului conjugal este supusă atenției raportând "eforturile la rezultatele obținute" în urma nașterii copiilor. Copii în viziunea acestor cupluri implică anumite costuri:

a)materiale-directe și indirecte;

b)sociale;

c)interacționale și psihologice, dar prin "rezultate" pot oferi și satisfacții.

A. Berge găsește și alte defecte părinților ca de exemplu: părinții care se socotesc răi dacă n-ar fi îngrijorați. Această anxietate este privită de copil ca fiind o slăbiciune din partea lor, punându-i pe părinți la discreția lui folosind șantajul afectiv, tot ceea ce dorește el, este să fie în centrul atenției.

Hiperprotecționismul părinților izvorăște din teama sau dintr-un excesiv simț de proprietate față de copil; aceasta induce la copil o neîncredere a lui în viață, dependență, sentimente de inferioritate și o lipsă de personalitate. Părinții perfecționiști acordă o importanță deosebită celui mai mic defect al copilului lor. Sunt meticuloși, chițibușari, exigenți, ocupați fără întrerupere să spioneze, să critice, să corecteze, să moralizeze.

Părinții posesivi obișnuiesc copilul să le spună lor totul, astfel copilul nu mai are dreptul la sentimente sau gânduri, la intimitate. Părinții nervoși transmit copiilor starea lor de nervozitate, ceea ce le creează o proastă dispoziție, neascultare, impertinență, instabilitate.

O altă esențială problemă cu care se confruntă cuplu este infidelitatea conjugală care este de cele mai multe ori reacția de apărare sau de căutare a unei soluții compensatoare la o relație maritală nesatisfăcătoare sau disfuncțională. Disfuncționalitatea unui cuplu apare datorită unei insuficiente cunoașteri a partenerilor între ei. Se produce o trecere bruscă de la o etapă de "idealizare" a personalității partenerului, la o etapă de confruntare "terestră" a celor doi. Se conturează la nivel individual puternice stări de nemulțumire ,de insatisfacție, cei doi se percep ca fiind o piedică în calea tuturor posibilităților. Această situație favorizează căutarea unui alt partener. Infidelitatea conjugală este adesea rezultatul unor acumulări de insatisfacții erotice afective și sexuale sau al "uzurii și rutinării" relațiilor.

Carențele în relațiile sexuale determină disfuncții și în alte planuri ale vieții de familie, cum ar fi: în sistemul de comunicare, în climatul afectiv al partenerilor, în comportamentul reproductiv, toate acestea sunt generatoare de tensiuni, violențe verbale, violențe fizice, izolare, adulter și chiar declinul familiei până la divorț. Transformarea familiei nucleare tradiționale, revoluția familială, s-a produs sub impactul concertat al unei multitudini de factori de natură economică, politică, juridică, morală și socială.

După unii autori, în ultimii 40 de ani, familia nucleară tradițională a suferit un proces constant de eroziune în toate țările occidentale. Astfel, o serie de sociologi consideră că declinul familiei se leagă nu doar de confuzia morală ci și de decadența generală a societății precum și de ideologizarea ce face din familie un obstacol în fața eliberării indivizilor. Numeroase familii nu păstrează adesea decât o ficțiune juridică atâta timp cât fiecare din membrii ei își caută libertatea de a-și trăi viața în mod independent, fără nici o obligație față de comunitatea familială.

Declinul familial spune Freud constă în ideea filosofică de contract. În felul acesta ea este considerată ca o simplă instituție ce poate fi făcută, refăcută sau desfăcută dacă se consideră că ea este o formă de alienare ce împiedică dezvoltarea ființei umane.

"Abaterile" comportamentului familial, în funcție de gravitatea și de consecințele lor atrag sancțiunea socială și favorizează totodată perturbări sociale în sens larg.

Rublent identifică patru reacții diferite la o relație intimă în declin:

● Soții discută problema, eventual cer un ajutor exterior sau încearcă să-și modifice fie punctul de vedere, fie comportamentul.

● Unul dintre parteneri sau ambii, așteaptă și speră ameliorare.

● Unul dintre parteneri neagă problemele sau îi reproșează celuilalt

● Despărțirea -unul dintre soți părăsește relația. Ruptura are cauze numeroase și nu poate fi pusă pe seama libertății, individualismului.

Pentru ca o căsnicie să meargă, nu-i un lucru ușor ci necesită o muncă grea. Căsnicia, ca orice încercare care merită, necesită răbdare și practică. Când există dificultăți e necesar să apelezi la ajutor în afară. Căsnicia de azi înseamnă mai mult decât doi oameni care trăiesc sub același acoperiș. Ei sunt două entități complexe și dinamice care devin și mai complexe când apar și copiii în tablou și trebuie la rândul lor încorporați în familie. A menține o familie în zilele noastre, este una din cele mai importante și deosebite provocări.

CAP.3 DIVORȚUL

Când dorința dispare și dragostea se ofilește, divorțul dezvăluie secretul acestei duble deziluzii. Astfel soții caută fericirea împreună și investesc afectiv în cuplu, dar atunci când acesta nu este la înălțimea așteptărilor, apare inevitabila ruptură.

3.1 DEFINIȚIE

Una din multiplele definiții ale divorțului este modalitatea juridică prin care se desface o căsătorie.

Prin divorț ia sfârșit cuplul conjugal, prin divorț se șterg acele clipe de fericire supremă când unul pe altul se asigurau din priviri încărcate de iubire și afecțiune asupra unei vieți conjugale armonioase. Atunci când cei doi parteneri ajung la concluzia că relația lor este definitiv compromisă ajung să aleagă o soluție destul de simplă, care rezolvă foarte repede toate problemele pe care cei doi nu le pot rezolva-divorțul. Fiecare partener așteaptă ca celălalt să-l "satisfacă" pe el fără să înțeleagă că și el trebuie să dea, stabilindu-se o relație unilaterală.

Murell și J.S. Stadnowiac dezvolta o teorie dinamică asupra cuplului conjugal, subliniind faptul că relația dintre soți să continue într-o măsură cu potențe conflictuale chiar de la constituirea ei, deci modificările sunt inevitabile.

Conflictele după părerea lui E. Fromm nu sunt distructive, ci ele duc la clarificare, cele două persoane ies din această stare de conflictualitate cu mai multă cunoaștere și cu mai multă forță.

3.2 ISTORICUL DIVORȚULUI

Istoria modernă a divorțului începe în Franța , la 20 septembrie 1792. Inamicul pentru legislator a fost Biserica, care a reușit să impună și să mențină timp de secole indisolubilitatea căsătoriei. Neexistând căsătorie civilă, jurământul religios era singurul care-i unea pe cei doi soți. Acum legea nu consideră căsătoria decât ca un contract civil care poate fi anulat.

Procedura de divorț se realiza printr-un tribunal de familie compus din rude ale soților care analizau motivele de divorț, judecau dacă cererea era sau nu îndreptățită și se ocupau de aranjamente financiare și de supravegherea copiilor.

Astăzi, divorțul are o largă recunoaștere legală, legislația preocupându-se din ce în ce mai mult de viitorul copiilor și al cuplului care divorțează, procedura de divorț implicând intervenția judecătorului, asistentului social și nu în ultimul rând al preotului.

3.3 TEORII ALE DIVORȚULUI

Teoria generaționistă

Studiile aprofundate ale constelațiilor familiale au evidențiat că părinții divorțați au fost adesea copiii unor cămine instabile, disociate sau divorțate. Vocația nefericirii conjugale poate fi astfel uneori anticipată prin analiza "istoriei" conjugale zbuciumate a familiilor de origine a fiecăruia dintre soți. În copilăria părinților se situează germenele discordiei viitoare, singura acțiune într-adevăr utilă este de a rupe acest lanț la nivelul copilului.

Teoria psihoafectivă

Susține că unei căsătorii voluntariste (unde părțile se iubeau și au investit afectiv) îi corespunde posibilitatea unei rupturi care să fie mai puțin traumatizantă pentru soți și copii. Aceasta poate fi o primă explicație a creșterii divorțurilor.

Teoria crizei

Criza implică în general un eveniment traumatizant, o situație stresantă (boală incurabilă, pierderea copilului, accident, etc.) care pot afecta într-o asemenea măsură familia, încât se poate ajunge la destrămarea ei. "Uneori aceste evenimente pot apărea asemenea unui cataclism în istoria familiei, de pe urma căreia familia nu se va mai putea redresa niciodată", dacă cei doi nu reușesc să depășească starea tensională prin propriile resurse (dragoste, susținere reciprocă) sau apelând în exterior la ajutor.

Tot aici se pot aminti influențele părinților unuia dintre soți îndreptate împotriva celuilalt partener, menite să altereze relațiile familiale și să creeze tensiune în atmosfera familială, o adevărată criză familială. Sunt binecunoscute cazurile de divorțuri provocate de socri, uneori chiar peste voința celor în cauză.

Teoria feministă

Unele reprezentanțe ale mișcărilor feministe au considerat familia ca principală sursă a inferiorității și subordonări femeii.

Femeia trebuie să fie eliberată de obligațiile de creștere a copiilor și de menaj. Astfel, în primele decenii ale secolului XX, Theresa Bildington Greig recomandă celibatul femeilor și respingerea vieții de familie ca singurul mijloc pentru realizare intelectuală a unei cariere de succes.

De asemenea, emanciparea economică a femeii, încadrarea în muncă prin care își poate obține independența și șansa de a alege despărțirea dacă mariajul "nu merge".

Concepția social-biologică

În concepția lui Wibson există două strategii reproductive și parentale "r" și "k". Dacă la animale comportamentul se înscrie pe un continuu între strategia "k" (comportament reproductiv mai scăzut) și "r" (comportament reproductiv mai ridicat), oamenii se înscriu în strategia "k".

Totuși se pare că există comunități care se află mai aproape de strategia reproductivă "r". Weinrich (1975) a comparat atitudinea reproductivă și parentală la unii indivizi din clasa de mijloc ca cea ale unor muncitori manuali între care s-a constatat bineînțeles diferențele de statut socio-economic, dar și strategii reproductive parentale opuse. Astfel în comparație cu reprezentanții clasei de mijloc, muncitorii și-au început viața sexuală mai devreme , au avut în medie un număr mai mare de copii, iar căsniciile lor au fost mai puțin stabile, divorțurile mai dese.

Concepția de factură sociologică

Pune în evidență importanța factorilor sociali în menținerea stabilității cuplurilor. Astfel s-a demonstrat că există o strânsă legătură între condițiile de viață precare și fragilitatea căsătoriei, divorțul fiind mai frecvent la grupurile sociale defavorizate din punct de vedere economic.

Stresul asociat sărăciei, a lipsurilor materiale creând stări de nesiguranță pentru funcționalitatea căsniciei. La aceasta se adaugă șomajul și perspectiva nesigură a vieții de mâine care pun în pericol existența familiei, provocând un stres teribil asupra șomerilor și familiilor lor.

Mediul social influențează rata divorțurilor. În mediul țărănesc se divorțează rar din motive de cheltuială și procedură juridică dificilă. În clasele mijlocii salariate, divorțul însă e destul de frecvent. În mediile bogate și în clasa dominantă , divorțul este rar deoarece constituie un obstacol serios pentru reproducerea capitalului social, politic, cultural sau economic, de regulă foarte ridicat.

O strânsă corelație există între rata divorțurilor și activitatea profesională a femeii. Divorțialitatea este sensibil mai ridicată de până la patru ori în cuplurile unde femeia este activă profesional decât în cuplurile unde este inactivă.

S-a demonstrat de asemenea că mariajele între persoane de rasă, naționalitate și religii diferite sunt mai vulnerabile.

3.4 CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND CONDIȚIONAREA DIVORȚULUI, ATÎT ÎN CREȘTEREA CÎT ȘI ÎN STOPAREA ACESTUIA

Divorțul este un fenomen psihic și social determinat de o multitudine de factori economici, sociali, culturali și religioși, care acționează la nivelul indivizilor, în interiorul cuplurilor și în afara acestora. Unii factori condiționează direct sau indirect creșterea divorțialității, în timp ce alții o frânează direct sau indirect.

În mod teoretic factorii care acționează asupra disoluției solidarității familiei și asupra divorțului au fost clasificați în mai multe grupuri, dintre care amintim:

1.Apariția și menținerea unor dezechilibre demografice între numărul femeilor și bărbaților dintr-o anumită zonă;

2.Creșterea volumului migrațiilor poate constitui un factor de creștere a divorțialității;

3.Urbanizarea.

Orașul a fost nu de puține ori făcut responsabil pentru toate relele de care suferă familia contemporană, fiind acuzat că aduce singurătatea și anonimatul, că restrânge ocaziile de comunicare și conviețuire și că reduce celula familiei la expresia cea mai simplă: soț, soție și unul sau doi copii. După cum spune Christiane Collange, "urbanizarea agravează conflictele interpersonale și prin urmare fragilizează căsătoria". Odată cu încheierea marii migrații de la sat la oraș a început "boomul divorțului" și imediat s-au observat diferențe de comportament între locuitorii marilor aglomerații și cei din localitățile mici.

Aceeași autoare afirmă că "regiunile urbanizate au furnizat întotdeauna cel mai mare număr de divorțuri, iar numărul căsătoriilor în zonele tradiționale este deosebit de mare."

4.Diminuarea controlului social asupra comportamentului familial este un factor ce acționează indirect asupra divorțialității prin nesancționarea unor comportamente care diminuează solidaritatea familială.

5.Condițiile economice generale pot fi în anumite societăți și în anumite situații, factori ce favorizează indirect disoluția unor cupluri cu deficiențe de solidaritate.

6.Experiența premaritală a partenerilor și atitudinea lor reciprocă față de aceasta.

7.Motivația căsătoriei și modul de încheiere a căsătoriei.

8.Vârsta la căsătorie și diferențele de vârstă dintre soți.

9.Heterogenitatea cuplui familial în raport cu mediul de proveniență al soților.

10.Poziția femeii în societate și familie.

11.Nerealizarea așteptărilor din perioada premaritală față de viitorul partener și față de viața de familie.

12.Atitudinile personale față de familie, căsătorie și divorț.

3.5 CAUZELE DIVORȚULUI

Cuplul căsătorit se confruntă de-a lungul existenței sale cu numeroase situații problematice, situații limită care de cele mai multe ori devin motive, cauze directe care împing la divorț. Cauzele ce stau la baza divorțului le-am putea împărți în două categorii și anume:

a)Cauze de ordin psihologic

În momentul închegării căsătoriei, fiecare dintre cei doi parteneri vine cu anumite concepții și deprinderi , păreri despre viață, muncă, etc. și are un anumit profil psihologic. Viața în doi însă presupune adaptare și acceptare. Când acestea lipsesc și dispare și sentimentul de dragoste care a stat la baza unirii celor doi, apare des utilizatul motiv "pașnic" de divorț-nepotrivirea de caracter, incompatibilitatea.

O altă cauză de acest fel este gelozia, care reprezintă o reacție sau o stare afectivă constând în trăirea dureroasă a unei frustrări reale, posibile sau imaginare, în relația armonioasă, fiind marcată de rivalitate și ambivalență, uneori se manifestă prin comportamente diverse mergând de la agresivitatea manifestă la idei de răzbunare.

b)Cauze de ordin psiho-social

1.Infidelitatea sau adulterul se pare că a fost singurul motiv de divorț în vechime .Infidelitatea otrăvește întotdeauna iubirea, ea fiind frecventă atât la bărbați cât și la femei, fiecare încercând să o justifice, cum că ar fi benefică pentru o relație de cuplu devitalizată, că nu provoacă suferința dacă cel înșelat nu află sau până la afirmația că dacă toată lumea o face e ceva "normal". Însă o dată cu realizarea actului, ceva s-a distrus între cei doi, relația se schimbă, apar șiruri întregi de neînțelegeri, tensiuni, și de cele mai multe ori divorțul este iminent.

2.Alcoolismul. Consumul de alcool, determină grave neînțelegeri în familie, asociat cu amenințări și insulte, creează un climat familial necorespunzător, conflictual ajungându-se de cele mai multe ori la agresivitate, violență verbală și fizică.

3.Violența. Ca formă de răzbunare privată, rămâne o practică populară larg răspândită. Loviturile, comportamentul violent al bărbatului sunt 80% din cazuri, motiv de divorț.

Pe lângă toți acești factori, divorțul e favorizat și de schimbarea concepției asupra căsătoriei și anume ea nu mai e considerată ca fiind ceva sacru, iar cuvintele Mântuitorului "ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă" și-au pierdut valabilitatea; majoritatea religiilor acceptă divorțul, nu mai este etichetat ca fiind un păcat de neiertat. Divorțul a devenit mai mult o opțiune practică în recenta formare a familiilor, de când ei țin să aibă mai puțin copii decât în trecut iar datorită veniturilor mari, e destul de ușor să plătească cineva o taxă de divorț.

3.6 ETAPELE DIVORȚULUI

Am putea vorbi despre mai multe etape sau faze ale divorțului, dintre care amintim:

a)Divorțul emoțional, care prezintă problema deteriorării căsătoriei;

b)Divorțul legal, bazat pe motivele legale prin care căsătoria a fost desfăcută;

c)Divorțul economic, care se ocupă cu împărțirea banilor și a proprietății;

d)Divorțul "co-parental", care include deciziile privind custodia copiilor și drepturile vizitei;

e)Divorțul "comunitate" cuprinde schimbările care vor avea loc în legătură cu prietenii, rudele, vecinii, instituțiile cu care aveau legături;

f)Divorțul psihic se concentrează pe încercările individului de a-și recăpăta autonomia și stima de sine pentru că de obicei un divorț înseamnă un eșec.

3.7 TIPOLOGIA DIVORȚULUI

Divorțul prezintă trei forme:

● Divorțul sancțiune -amândoi partenerii sunt culpabilizați;

● Divorțul constatare sau faliment -apare când legăturile dintre soți sunt puternic afectate, conștientizându-se falimentul uniunii conjugale;

● Divorțul remediu -soluția pentru o căsătorie complet compromisă, acordat pe baza consimțământului reciproc;

Divorțul remediu / sancțiune e privit ca sancțiune, dar poate fi și un remediu.

3.8 MOTIVE DIN PUNCT DE VEDERE LEGAL PENTRU DIVORȚ

Legile cuprinse în Codul Familiei sunt cele care ghidează judecătorul, în fața căruia se prezintă cei doi soți care nu vor să mai conviețuiască, iar judecătorul urmează să aprecieze și să decidă, în fiecare caz concret, dacă divorțul se impune sau nu.

Articolul 38 din Codul Familiei prevede ca motivele să fie obiectiv temeinice, adică să fie reale și serioase; relațiile dintre soți să fie grav și iremediabil vătămate, nu orice conflicte sau violențe se constituie în motive serioase, ci numai cele care au caracter de continuitate și de durată; vătămarea dintre soți trebuie să fie atât de gravă încât să nu mai poată fi altfel remediată decât prin divorț.

Articolul 613 din codul de procedură civilă prevede situații care se constituie în motive de divorț:

a) când soțul pârât suferă de alienare mintală cronică sau de debilitate mintală cronică;

b) când soțul pârât e declarat dispărut prin hotărâre judecătorească definitivă;

c) când unul din soți își părăsește partenerul, stabilindu-se în străinătate;

d) când soțul e condamnat la o pedeapsă privativă de libertate de cel puțin trei ani.

Practica judiciară de azi evidențiază o pondere crescândă a litigiilor civile care au ca obiect relațiile de familie, astfel că există o tendință constantă ca procesele care preced desfacerea căsătoriei să fie mult mai numeroase decât procesele de divorț. Această tendință se manifestă vizibil în cazul familiilor dezorganizate în care soți sunt despărțiți în fapt, situație în care numai unul dintre pârâți realizează ocrotirea minorilor, celălalt împiedică partenerul și copii să-și exercite dreptul de folosință a locuinței, le obstrucționează accesul la comunitatea de bunuri, îl privează de dreptul de a beneficia de întreținere, educație, supraveghere.

Fromm considera o eroare faptul că oamenii servesc drept ținte proiective atunci când se pune problema de a desface o căsătorie nefericită; atmosfera de tensiune și nefericire din "familia unită" este mult mai nocivă decât o ruptură deschisă pentru copii, care ar învăța cel puțin că omul este în măsură să pună capăt unei situații intolerabile printr-o decizie curajoasă.

3.9 PROCEDURA JURIDICĂ DE DESFACERE A DIVORȚULUI

Divorțul reprezintă așa cum prevede articolul 38 din Codul Familiei, mijlocul de desfacere a căsătoriei pentru motive temeinice care fac să nu mai fie posibilă continuarea căsătoriei.

Acțiunea de divorț având un caracter strict personal, aparține în exclusivitate soților. Soțul pârât poate să se declare de acord sau să se opună acțiunii soțului reclamant. El poate formula o cerere reconvențională dacă consideră că și soțul reclamant e vinovat de destrămarea căsătoriei.

Cererea de divorț este de competența instanței în circumscripția căreia se află cel din urmă domiciliu al soților. La primirea cereri de divorț, președintele instanței va da sfaturi de împăcare și un timp de gândire pentru a reflecta la hotărârea de divorț. Dacă împăcarea nu se realizează se va fixa termen în ședință publică. Judecata cererii de divorț are loc în ședință publică la care prezența reclamantului este obligatorie. Instanța se va pronunța asupra admiterii sau respingerii cererii de desfacere a căsătoriei.

Efectele juridice ale divorțului sunt:

■ soții își pot relua numele avut anterior sau îl pot păstra pe cel din timpul căsătoriei;

■ divorțul nu are efect asupra cetățeniei;

■ împărțirea bunurilor comune;

■ dreptul la moștenire se pierde;

■ apare obligația legală de întreținere între foștii soți;

■ încredințarea copiilor, dacă aceștia există.

E preferabil să nu se procedeze la o separare a copiilor, despărțirea lor ducând la traume psihice. Trebuie luată în considerare însă exprimarea dorinței de a rămâne cu unul sau altul dintre părinți dacă minorul are peste 10 ani. Această situație în care este pus copilul, de a alege între părinți, poate fi dureroasă dacă copilul se află în relații bune cu ambii părinți. Ce poate fi mai dureros decât să alegi între cei ce ți-au dat viață?

■ obligația dreptului de întreținere pentru copil de către celălalt părinte;

■ dreptul de a avea legături personale cu copilul.

Încredințarea copilului, custodia este cea mai importantă problemă cu care se confruntă instanța, foștii soți și nu în ultimul rând copii.

Deplângem situația prin care o hotărâre care încredințează copilul unui părinte poate fi considerată ca aducând cu sine condamnarea celuilalt părinte și încetarea rolului său în viața copiilor.

Nu sunt rare cazurile în care apar dispute între soți cu privire la încredințare și apoi probleme în ce privește vizitele la celălalt părinte. Sunt cazuri în care copilul așteaptă cu nerăbdare vizita la celălalt părinte sau refuză vizita. Ambele situații sunt interpretate speculativ de către părintele ce deține custodia.

3.10 CE SPUN AVOCAȚII DESPRE DIVORȚ

Atunci când cei doi parteneri ai unui cuplu ajung în punctul culminant al crizei, când cred că nu se mai poate face nimic pentru salvarea căsniciei lor, apelează la un avocat, care în baza legilor constată dacă motivele pe care cei doi soți le invocă sunt temeinice pentru ca relațiile maritale dintre ei să fie considerate grav și iremediabil vătămate.

Legea, în principiu, răspunde multitudinii de probleme ce apar într-un cuplu, dând posibilitatea divorțului în care partenerii se despart de comun acord, în cazul în care au cel puțin un an de căsnicie și nu sunt copii, aceasta fiind după decembrie 1989. Înainte de această dată, se cerea ca motivele să fie temeinice, astfel ca relația să apară grav și iremediabil vătămată, iar dacă nu "corespundeau" atunci erau înscrise unele fictive; uneori unul dintre soți, în mod deliberat comitea fapte care se constituiau în "veritabile" motive de divorț. Nu se vedea a fi o problemă faptul că cei doi nu mai aveau ce-și spune unul altuia, nu era admisă ca posibilitate , de fapt nici acum nu este. Tot după 1989 legea nu mai prevede ca relațiile să fie grav și iremediabil vătămate ci doar vătămate; divorțul se poate cere și fără motivare, dar sunt necesari doi martori care să confirme că cei doi soți nu se mai înțeleg.

Cercetările în domeniu arată că exisă cazuri în care cei doi soți se împacă, dar s-a constatat că majoritatea reintroduc acțiunea de divorț după cel puțin un an. De obicei femeile sunt cele care renunță, la rugămintea soților, cu promisiunea că se vor îndrepta și o fac în special pentru copii; această situație este specifică cuplurilor în care soțul este alcoolic.

Dar divorțul nu este întotdeauna iminent. Sunt și soți nehotărâți care după ce au înaintat acțiunea de divorț, nu știu ce să mai facă dacă e bine sau nu și atunci asaltează avocatul care e prea ocupat să mai aibă asemenea discuții. Acești nehotărâți și alții care se împacă rămân cu aceleași probleme nelămurite și nediscutate, pe care le-au avut și continuă să le aibă, pentru că nu caută cauze ci numai efecte.

Unii avocați consideră că un psiholog ar fi potrivit pentru evitarea divorțului, aceasta presupunând însă un anumit grad de cultură pentru a accepta serviciul lui; astfel un număr redus ar apela la un psiholog.

Oricum, avocații au un statut și un rol bine determinat, dar sunt de părere că nu pot înlocui psihologul sau asistentul social. Acolo unde unii vor să despartă ceilalți vor să unească, unde unii descoperă părțile negative ale fiecăruia dintre parteneri, ceilalți găsesc partea bună, pe care o vor restructura componentele mai puțin pozitive ale personalității reușind să le armonizeze.

Și ce este mai de folos omului și o dreptate pe care va ști că nu o are în întregime sau iubirea de care orice om are atâta nevoie?

3.11 DIVORȚUL ȘI BISERICA

"Ce Dumnezeu a împreunat, omul să nu despartă" (Matei 19, 6), este cuvântul absolut al Fiului Omului, care subliniază semnificația reală a unității conjugale.

Dacă ne referim la trecut, în Vechiul Testament, Moise spune următoarele lucruri despre divorț: "De va lua cineva femeie și se va face bărbat ei, dar ea nu va afla binevoință în ochii lui pentru că va găsi el ceva neplăcut la ea , și-i va scrie carte de despărțire i-o va da în mână și o va slobozi din casa sa " (Deuteronom 24,1). Moise însă nu a dat dreptul femeilor să divorțeze. Mai târziu femeia putea să se adreseze "tribunalului" curții care putea să ceară soțului să-i dea o hotărâre de divorț. "Păcatul trupesc" era singurul motiv pentru a divorța.

Hristos nu a încercat niciodată să abolească legea mozaică în general și nici pe cea cu privire la divorț, nici nu a constituit alta pozitivă, dar el a făcut mereu apel la propria conștiință și dreptate a omului.

Mai târziu Iustin Martirul și Filosoful, Tertulian, Origen, Ioan Hrisostomul, mai învățați ai primelor secole creștine priveau adulterul ca și motiv care să justifice divorțul.

Fericitul Augustin declara însă despre căsătorie că este indisolubilă "Ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă" (Matei 19,6)

Familia după învățătura ortodoxă e indisolubilă și în cadrul Sfintei Cununii harul se dă o dată pentru totdeauna.

Cununia prin vocație este indisolubilă, dar omul e supus păcatului și atunci când conlucrarea cu harul Cununiei încetează, când dragostea și răbdarea dispare, familia intră în criză spirituală și se poate încheia cu despărțire sau divorț. Divorțul este un eșec adică un păcat, ce poate duce la desfacerea unei familii ce ar trebui să rămână indisolubilă.

Biserica Ortodoxă învață că harul de la Cununie e indelebil , dar el poate fi însă alungat de realitatea crudă și păcătoasă a divorțului. Se spune deseori greșit că Biserica Ortodoxă "acceptă" divorțul . Nu ea nu-l acceptă , cum nu acceptă orice păcat, dar îl recunoaște, îl tolerează. Divorțul e o boală ce distruge familia și așa cum boala nu e constitutivă trupului așa și divorțul nu face parte din firescul unei cununii sau familii. Divorțul e un eșec , el trebuie prevenit, înlăturat , dar e absurd a-l interzice, "pentru că e absurd să interzici un eșec" spune Paul Evdokimov.

Divorțul nu e acceptat de Biserică, dar trebuie recunoscut și îngăduit acolo unde intervine, acesta fiind primul pas spre încercarea de vindecare a lui; boala se vindecă numai atunci când e depistată și recunoscută fără a fi acceptată vreodată. A nu recunoaște divorțul e a nu recunoaște realitățile răului și a nu lupta împotriva acestui rău. Biserică Ortodoxă prin urmare nu acceptă divorțul dar îl recunoaște și-l îngăduie tocmai pentru a încerca vindecarea față de acest păcat sau a ameliora rănile celor răpuși de această boală.

Cauzele de divorț în viziunea Bisericii Ortodoxe sunt următoarele:

■ la Matei 19, 9 se specifică principală cauză se duce la divorț și aceasta este adulter în sensul real și biblic al cuvântului. Adulter e moartea morală a unuia dintre parteneri

■ alte cauze legate de divorț sunt cele privind moartea sub următoarele aspecte:

a) moartea religioasă: erezia, schisma, secta, apostazia

b)moartea morală: crima(avortul), adulterul, silirea la acte morale sau refuzul vieții conjugale;

c)moartea civilă: adică dispariția, declararea civilă a unui soț ca mort, călugăria.

Alți analiști ai divorțului din perspectiva dreptului bisericesc aduc o viziune diferită asupra cauzelor lui:

a)canonice

b)civile acceptate de Biserică

c)civile neacceptate de Biserică.

Dintre cauzele civile neacceptate de Biserică amintim:

■ alienarea mintală -Biserica spune că este o trădare la motiv de boală;

■ impotența-e tot o boală și poate interveni oricând;

■ boli incurabile;

■ condamnarea mai mare de 3 ani;

■ nepotrivirea de caracter.

Această diferențiere practic nu se mai face azi chiar dacă ne întâlnim cu persoane divorțate din motive neacceptate de biserică. Așadar Biserica e totuși nevoită să accepte divorțul lor, e pusă în fața faptului împlinit, nu acceptă cauza, dar acceptă consecința.

CAP. 4 EFECTELE DIVORȚULUI

Desfacerea unei căsătorii, de cele mai multe ori însoțită de certuri, neînțelegeri, scandaluri, nu este lipsită de consecințe imediate directe sau indirecte care apar după o anumită perioadă de timp, de la pronunțarea divorțului. După divorț se produce o psiho-traumatizare a partenerilor datorată acestui șir neîntrerupt de neînțelegeri precum și în urma divulgări publice a unor aspecte ale vieții conjugale, separarea de unele bunuri comune ce aveau o valoare afectivă pentru parteneri. De asemenea foarte importantă este psiho-traumatizarea copiilor în perioada premergătoare divorțului. Copiii pot fi solicitați de unul dintre părinți să coalizeze împotriva celuilalt părinte sau dacă are peste 10 ani trebuie să aleagă cu care părinte să rămână, ceea ce este dureros pentru aceștia. Poate avea loc o îndepărtare afectivă a copiilor de unul dintre părinți sau chiar de amândoi. Dar cele mai grave sunt efectele indirecte care nu se văd imediat, dar care lasă urme adânci.

4.1 EFECTELE ASUPRA FEMEII

Femeia, spre deosebire de bărbat, iese de cele mai multe ori, din căsătorie cu demnitatea și integritatea știrbită. Un patern comun al divorțului este ca tatăl să plece iar mama să rămână cu copiii, rușinată, extenuată și cu grija zilei de mâine.

Specialiștii au încercat să delimiteze câteva etape psihologice parcurse de femeie(bărbat) după divorț:

În etapa de doliu, sentimentele de tristețe pot fi însoțite de durere, mânie sau vinovăție. Apare nevoia de a blama sau a pedepsi cealaltă parte. Aceste sentimente deși sunt normale, ele pot fi înspăimântătoare și supărătoare pentru cine le experimentează.

Etapa de dependență -emoțiile puternice pot scădea din intensitate, dar nevoia pentru diferite tipuri de suport financiar, emoțional-nu mai poate persista încă. În special când există și copii sau o căsnicie mai lungă, această dependență poate continua mult timp, chiar ani de zile. Aceasta poate fi un lucru pozitiv atâta timp cât nu devine o povară.

Construcția unei noi identități este foarte importată. Fiecare soț și-a format o parte din identitate pe baza relației de soț-soție din căsnicie. Când aceasta se sfârșește, e nevoie de timp pentru a stabili o nouă identitate ca persoană singură, ceea ce adeseori e un proces dureros de descoperire.

În etapa finală, a integrării, fiecare se simte confortabil cu noua identitate de persoană singură pe care și-a creat-o.

Această stadializare psihologică a acomodării de după divorț nu surprinde însă și alte aspecte negative ale vieții femeii după despărțire. Astfel este evidentă relația dintre divorț, singurătate, boli psihice și sinucidere, precum și relația divorț, sărăcie, stigmatizare, excludere socială și neglijarea copilului.

Experiența de a fi părinte este un tip de experiență aparte. Femeile și bărbații, părinți singuri, se confruntă cu o serie de probleme rezultate din conjugarea rolurilor profesionale parentale. Găsirea soluțiilor funcționale și păstrarea echilibrului psiho-afectiv personal și al familiei sunt direct proporționale cu nivelul de pregătire. Persoanele cu studii superioare fac mai bine față solicitărilor. Ca tendințe generale, părinții singuri permit mai multă independență copiilor lor.

Femeile (părinți singuri) se confruntă mai ales cu dificultăți privind munca domestică, ceea ce îi determină să apeleze la ajutor, solicitând rude, prieteni, cunoștințe.

a) Divorț-singurătate-boli psihice-sinucidere

Singurătatea apare ca o stare psihologică legată de unele experiențe subiective de viață pe baza cărora individul are sentimentul separării lui de ceilalți, se simte, se percepe izolat. Deși o sursă importantă a singurătății se găsește în dezechilibrul relațiilor interpersonale, singurătatea poate fi și un efect social structural. Astfel există situații sociale de risc pentru unele grupuri, cum ar fi în cazul acesta persoanele divorțate, care prin limitarea oportunităților de integrare sunt expuși mai mult decât alții la însingurare.

Efectele singurătății sunt diferite de la un individ la altul. Cercetările arată că perioadele lungi de izolare, de singurătate determină un număr mare de dificultăți. În primul rând există o durere psihologică tipică datorită izolării care crește cu timpul, putând duce la o stare schizofrenică. S-a demonstrat o legătură între statusul marital și tulburările mentale. Stresul asociat desfășurării divorțului poate provoca o vulnerabilitate la problemele psihiatrice. Cea mai stresantă experiență pentru mamele divorțate este lipsa banilor și problemele asociate creșterii și educării copiilor, dacă aceștia există, toate determinând stări frecvente și anxietate.

Persoanele singure divorțate, în special bărbații sunt în mai mare măsură dispuse să-și transforme "celibatul" într-o recăsătorire, dar, recăsătorirea femeii divorțate rămâne mai puțin frecventă decât cea a bărbaților încât femeile rămân singure în număr mult mai mare și în general pe perioade mai îndelungate.

Scurtarea perioadei de căsătorie a condus direct la vulnerabilizarea condiției psihosociale a femeilor, în special, al căror efectiv de "divorțate trăind singure" este în continuă creștere. Aceasta și pentru că numărul de recăsătoriri scade vertiginos, fie în favoarea uniunilor libere, fie a celibatului feminin.

Iolanda Mitrofan și C. Ciupercă afirmă că singurătatea și coabitarea sunt privite de obicei ca "stații" pe drumul căsătoriei.

Starea de singurătate acoperă o arie largă de procese psihice, începând cu stări trecătoare, de scurtă durată, insatisfacție, plictiseală, neîncredere, lipsă de comunicare, ajungând până la forma cea mai severă a singurătății ce poate conduce la sinucidere.

Se pare că sinuciderea în rândul celor divorțați este legată de patologia singurătății și nu numai. Din cercetări rezultă că sinuciderile ale persoanelor divorțate sunt mai numeroase decât cele ale restului populației. Divorțații se sinucid de 3-4 ori mai mult decât cei căsătoriți, iar dintre aceștia, bărbații divorțați se sinucid mai des decât femeile divorțate.

b)Divorț-stigmatizare

Divorțul antrenează în desfășurarea sa nenumărați factori psihologici, sociali și economici. Suferința provocată de pierderea partenerului de viață este accentuată de suferința provocată de stigmatizarea socială, de mentalitățile tradiționale.

Legislația și toleranța față de fenomenul divorțului, variază în funcție de societate, de cultura și valorile pe care le promovează. În unele țări, decizia de divorț este amânată datorită mentalității că persoanele divorțate vor intra într-o minoritate deviantă supusă oprobiului public.

Însă în majoritatea culturilor s-au schimbat mentalitățile, divorțul nu mai este în mod deosebit condamnat de societate. Noile atitudini nu privesc divorțul ca o devianță ci îl înscrie într-o nouă logică a căsătoriei.

Cu alte cuvinte a fi divorțat nu înseamnă "a fi văzut rău" de anturajul din care faci parte, controlul social dispărând, astfel a te căsători ori nu, a divorța sau nu, este o chestiune de ordin personal în care societatea se amestecă puțin sau chiar deloc.

Și totuși în societatea românească tradițională, a te căsători e privit "a fi în rândul lumii", iar a divorța e privit ca ceva "rău", nepotrivit.

c)Divorț-excludere socială-sărăcie

Excluderea socială este des utilizată în legătură cu termenii ca inegalitate, discriminare și sărăcie (excludere de la accesul la bunuri și servicii). Dintre categoriile sociale supuse studiului excluderii sociale se numără și familiile cu un singur părinte, femeile, ș.a.

Din moment ce una din consecințele divorțului pentru femei este încredințarea copilului spre creștere și educare și diminuarea veniturilor prin pierderea unui important susținător financiar al familiei, excluderea de la accesul la anumite bunuri și servicii este inevitabilă, puterea de cumpărare scade datorită resurselor limitate de care se dispune.

Profilul psihosocial al mamelor "părinți-singuri" include următoarele caracteristici:

● majoritatea familiilor monoparentale conduse de femei sunt formate din mamă și copilul ei;

● în aceste familii, mama asigură mai curând custodia fetelor decât a băieților;

● vârsta mamelor din aceste familii era tânără până la 1970; vârsta medie a acestor mame după 1970,era de 37,2 ani, iar în 1984 ea a scăzut la 34,6 ani;

● numărul mamelor divorțate, care își susțin familia a crescut cu 300% între 1970 și1984, iar 46% dintre familiile monoparentale, de tip matern, provin din divorțul femeii;

● mamele singure ca părinte se pot aștepta la experiența dificultăților financiare;

● ca părinte singur, mamele își extind rolul cu sarcini auxiliare, nespecifice rol-sexului. Femeile cu pregătire superioară și posibilități financiare au în general mai puține probleme ca mame singure, decât cele cu nivel scăzut de pregătire. Astfel, problemele cu absentarea de la serviciu, ocazionată de îmbolnăvirile copilului, vacanța școlară și îngrijirea și supravegherea copiilor mici, sunt mai greu rezolvate de mamele cu statut social mai scăzut;

● mamele singure manifestă câteva schimbări în relația cu copilul. Astfel ,unele dintre mamele divorțate își schimbă maniera în care se relaționează cu copilul, ceea ce voalează barierele între rolurile de adult și de copil. În mai multe cazuri, mama își împarte rolul parental cu primul născut.

Nu este exclus faptul că divorțul prin puternicul efect asupra psihicului femeii prin anxietatea și depresia pe care o provoacă, să-i afecteze acesteia capacitatea de muncă, relația cu colegii și conducerea, riscând chiar pierderea locului de muncă. Pierderea locului de muncă determină o insecuritate a mijloacelor de subzistență ce atrage excluderea de la protecție și de la accesul la bunuri și servicii, într-un cuvânt-sărăcia.

Alături de șomaj, boală, invaliditate, conotate puternic negativ, faptul de a fi părinte apare din ce în ce mai frecvent drept un factor de risc, de criză, implicând pentru femei ieșirea pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă de timp de pe piața muncii, reducerea drastică a veniturilor, diminuarea până la inexistență a timpului liber.

Sărăcia nu mai este un fapt accidental, singular, caracteristic unui individ sau altuia, apare ca o stare care afectează familii, grupuri mari de oameni, trecând prin semnificații din sfera privată în cea publică.

d)Divorț-neglijarea copilului-abandon

Dezorganizarea familiei aduce cele mai grave prejudicii dezvoltării copiilor și deși tulburați de separarea părinților, copii devin o sursă de stres pentru aceștia.

În special băieții pot cauza mamelor anxietate, depresie, nefericire. Sub această premisă mamele devin inafective și pot apărea comportamente negative și de aversiune față de copil. De asemenea schimbarea stilului de viață a mamelor cărora le sunt încredințați copii, evadarea acestora înseamnă de cele mai multe ori trecerea în umbră a mamei, copilul încetând de a mai fi "viața mamei" uneori stânjenind-o.

Toate acestea sunt factori de risc în abuz, neglijare sau chiar abandon la rude sau în instituțiile de ocrotire a copilului. Formele de neglijare întâlnite sunt cea fizică, emoțională și educativă.

Neglijarea fizică este strâns legată de sărăcie, părintele singur nu reușește să obțină cele necesare pentru un trai decent care să acopere nevoile primare ale copiilor. El este forțat adesea de situația în care se găsește să nu ofere, în ciuda bunelor intenții, suficientă îngrijire fizică copilului.

Părintele supus stresului asociat divorțului poate deveni neatent față de ordin emoțional al copilului, mai puțin afectuos, neglijând emoțional copilul. Se întâmplă ca părintele să nu fie constant în educația copilului, pierzând controlul, asupra lui uneori sau refuzând aplicarea unor metode educative coercitive față de copil. Astfel neglijat emoțional, copilul apare ca nestăpânit, impulsiv, incapabil de a se adapta la reguli.

Actul de neglijare sau abandon a copilului în familiile divorțate nu este general. Nu de puține ori mama își revarsă toată dragostea, atenția, grija față de copil, canalizându-și întreaga energie spre creșterea și educarea acestuia, renunțând la realizarea profesională și chiar la refacerea vieții prin recăsătorire. Faptul este pozitiv în măsura în care se păstrează anumite limite și dragostea mamei nu sufocă copilul, sau nu devine o povară pentru acesta. Dar există cazuri când copii profită de dragostea și bunătatea mamei și astfel ajung să săvârșească fapte deviante, deci căldura părintească și dragostea maternă au eficiență numai dacă sunt însoțite de exigența, seriozitatea și uneori chiar severitatea opiniei familiale, de cele mai multe ori impusă de tată.

Mamele singure manifestă câteva schimbări în relația cu copilul. În mai multe cazuri, mama își împarte rolul parental cu primul născut. Mama obișnuiește astfel să-i facă confidențe, să-i mărturisească variatele ei sentimente, ceea ce îi consolidează copilului rolul de confident. Astfel treptat și subtil, mama îi atribuie copilului rolul de partener, de suport emoțional, substitutiv al părintelui absent. Ca urmare, copilul e forțat, în cadrul patternurilor interacționale să-și dezvolte maturitatea în devans, în perioadele în care el nu e pregătit s-o facă.

Efectele divorțului asupra femeii sunt de cele mai multe ori distrugătoare, multe femei însă, după divorț își formează puternice convingeri pozitive cu privire la noua lor viață și, deși întâmpină numeroase dificultăți financiare, emoțional ele se consideră niște luptătoare și privesc cu optimism spre viitor.

4.2 EFECTELE ASUPRA COPILULUI

Conform Drepturilor Copilului, acesta trebuie să crească într-un mediu familial, într-o atmosferă de fericire, dragoste și înțelegere, dar viața de zi cu zi ne oferă exemple evidente de încălcare a acestui drept: abuzul, neglijența, infracționalitatea, violența în cazul familiilor dezorganizate și nu numai, care răpesc copilului dreptul la o viață fericită și liniștită în interiorul familiei de origine.

Divorțul ca soluție extremă la aceste probleme, provoacă modificări profunde la nivelul personalității copiilor și afectează decisiv relațiile lor cu cei doi părinți. Deseori copii pierd contactul cu părintele căruia nu i-a fost încredințat, determinând o îndepărtare afectivă de acesta. Dacă cauza divorțului a fost violența domestică, astfel de efecte sunt benefice.

Studiile și cercetările în domeniul relațiilor de familie au evidențiat că menținerea relațiilor cu ambii părinți este esențială pentru dezvoltarea intelectuală și moral-afectivă a copilului. Din acest motiv, ori de câte ori este posibil se recomandă menținerea relațiilor cu ambii părinți și după separarea prin divorț.

Copilul ține la unitatea părinților și de aceea, aproape toți copiii părinților divorțați visează să-și reunească părinții și sunt foarte satisfăcuți când reușesc să facă acest lucru, cu ocazia unui eveniment fericit sau nefericit (aniversare sau accident). Copilul încearcă să-și țină părinții împreună, iar dacă nu reușește atunci el are nevoie cel puțin de certitudinea că nici unul dintre părinți nu l-a abandonat și nici nu are intenția de a o face.

Divorțul e traumatizant pentru copiii, separarea părinților lor fiind greu de acceptat, însă fiecare copil este unic în ceea ce privește răspunsul de divorț. Și totuși, toți copii sunt la fel în ce privește dezvoltarea psihică, emoțională și cognitivă. Nivelele de dezvoltare a copilului au importante implicații în parcurgerea și acomodarea la schimbările provocate de divorț, astfel am putea urmări efectele pe mai multe perioade de vârstă:

♦ între 2 ani jumătate și 6 ani -preșcolarii sunt înspăimântați, confuzi și se blamează pe ei însuși. Sunt speriați că vor fi alungați sau trimiși într-un loc străin. Doar la 5-6 ani, pot să-și exprime sentimentele și să înțeleagă ceva din schimbările provocate de divorț;

♦ între 7 și 8 ani -copii exprimă sentimentele de tristețe și pierdere, teamă și insecuritate. Ei se simt abandonați și respinși, deși nu se blamează pe ei înșiși. Sunt supărați pe mame pentru că i-a trimis pe tați, dar le e frică să nu sporească furia mamelor. Își doresc mult reconcilierea părinților crezând că familia este necesară pentru securitatea și buna lor creștere;

♦ între 9 și 10 ani -copii au o mai realistă înțelegere a divorțului și pot mai bine să-și exprime propriile sentimente de mânie. Ei nu se simt responsabili pentru divorț dar le este rușine de comportamentul părinților. Loialitatea lor este divizată între părinți și frecvent se simt singuri și respinși.

♦ între 13 și 18 ani -adolescenții manifestă cel mai deschis supărarea cu privire la divorț. Își exprimă sentimente puternice de mânie, tristețe, rușine și stânjeneală. Divorțul forțează adolescenții să-și vadă părinții individual, de asemenea reexaminează propriile valori și concepte despre ceea ce este o relație maritală bună

Dintre consecințele divorțului asupra personalității copilului consider că trebuie să amintim: tulburările de comportament, eșecul școlar, delincvența, care sunt manifestări exterioare ale suferinței provocate de despărțirea părinților. Astfel apar tulburări de caracter ca minciuna, prefăcătoria, care se nasc din nevoia copilului de a se apăra în fața neliniștii și lipsei de securitate dintr-o familie dezorganizată. Ca tulburări de comportament apar tulburările psihomotorii (nervozitate, ticuri, masturbație etc.) și manifestări de dezechilibru afectiv (mânie, violență, opoziție).

Tulburările de caracter și comportament în multe cazuri fac dificilă adaptarea copilului la mediul școlar. Aceste dificultăți se concretizează în rămânerea în urmă la învățătură, dificultăți de adaptare la colectivul școlar. Tulburările de caracter îi fac pe copii puțin sociabili, cu greu acceptați de colegi și de profesori cărora le complică mult munca. Toate aceste manifestări îl îndepărtează pe copil de mediul școlar , determinându-l să intre în grupuri delincvente, unde va putea să se manifeste liber, comportamentul său deviant va fi acceptat de membrii grupului, adolescenții fiind cei mai predispuși pentru o astfel de orientare.

Numeroase studii demonstrează că, comportamentul delincvent este determinat de dezorganizarea vieții familiale ca o consecință a divorțului. Atmosfera din familia divorțată, lipsa autorității părintești, a controlului precum și a afecțiunii acestora ca urmare a divorțului, i-au determinat pe copii la adoptarea unor acte antisociale făcând din ei, adesea, victimele delincvenței.

Dacă divorțul survine din cauza violenței, a alcoolului, certurilor, neînțelegerilor, tinerii ajung să perceapă deformat locul și rolul căsătoriei în viața conjugală și familială și față de reprezentanții sexului opus. Părinții divorțați au fost adesea copii unor cămine instabile, divorțate. Pentru părinți este adesea dificil să-i ajute pe copii să facă față durerii provocate de divorț, crezând că-i protejează. Copii însă vor informații și explicații cu privire la schimbările din viața lor, ei vor să fie ascultați, să se discute cu ei și să fie eliberați de responsabilitatea pentru despărțirea părinților pe care ei și-o asumă. Așadar adeseori copii se simt responsabili de despărțirea părinților cu atât mai mult cu cât părinții nu le explică și nu discută despre adevăratul motiv al divorțului.

Studiile arată că atmosfera de tensiune și nefericire din familie este mult mai nocivă pentru copii decât ar fi o ruptură deschisă între părinți. Așadar, divorț sau nu, copilul suferă acolo unde părinții uită că sunt soți.

4.3 CONSECINȚELE SOCIALE

Divorțul prin efectul său asupra individului și a structurii familiei, inevitabil are efecte și asupra societății în ansamblu. Divorțul schimbă stilul de viață statusul social al femeii și bărbatului îi scoate din procentajul celor căsătoriți și îi orientează spre statusul de părinte singur sau părinte divorțat-recăsătorit sau părinți e aflat în relație de concubinaj.

După divorț părintele cu copil alcătuiește o familie monoparentală. Familiile monoparentale reprezintă aproximativ 10% din familiile cu copii din România, fără a fi susținuți de vreo formă specială de suport. Cele mai numeroase familii monoparentale au ca susținător unic femeile (9 din 10 părinți singuri sunt femei), tatăl de cele mai multe ori părăsește căminul obligându-se la plata pensiei alimentare. Chiar dacă familia monoparentală oferă femeii beneficii concrete: libertate, independență, control asupra propriei vieți, oferă însă și costuri pe măsură, tensiunea și încordarea cresc deoarece responsabilitățile ambilor părinți revin acum numai mamei, relaționarea cu copilul se schimbă, mama trebuie să-și asume și rolul tatălui.

A rămâne singură sau a-și reface viața printr-o recăsătorire este alegerea femeii divorțate. Datorită numărului destul de mare de recăsătorii ale celor divorțate se consideră că prima căsătorie este una de probă, în timp ce a doua determină o mai bună adaptare maritală a partenerilor care beneficiază în noua căsătorie de toate experiențele pozitive sau negative ale fostului mariaj. Dar din păcate căsătoria de probă nu este întotdeauna o garanție pentru succesul celei de-a doua, exemplu concludent fiind cazul recăsătoririlor multiple.

Recăsătorirea părintelui divorțat însă de cele mai multe ori cu greu acceptată de copil, care vede actul înlocuirii mamei /tatălui cu unul monstruos căruia i se adaptează cu greutate sau chiar deloc. Cu atât mai mult resentimentele față de părintele nou sunt mai mari cu cât persoana aceasta îl vitregește sau uneori chiar îl maltratează. Copiii sunt foarte sensibili la aceste schimbări în viața de familie, influențând puternic psihicul și comportamentul acestora.

Între a rămâne singură și a se recăsători, femeia divorțată poate alege uniunea liberă sau concubinajul. Concubinii se tem că mariajul poate compromite relațiile dintre ei, ca și cum istoria s-ar repeta pentru cei divorțați.

Indiferent de alegerea făcută (singură, recăsătorire, concubinaj) aceasta implică nenumărate aspecte psihologice, social-economice și mult curaj din partea femeii divorțate care trece printr-o schimbare radicală în propria ei viață. Prin caracterul de criză generat de schimbare, femeia conștientă sau nu, are nevoie de sprijin din partea familiei, prietenilor, rudelor, dar mai ales de un sprijin calificat (psiholog, asistent social, preot) pentru a se înțelege pe sine și a-și spori încrederea, stima de sine absolut necesare pentru a-și continua viața.

CAP.5. METODOLOGIA CERCETĂRII

1.TEMA

► Asistența socială a familiei monoparentale de tip matern, rezultată în urma divorțului

2.OBIECTIVELE

► identificarea consecințelor divorțului asupra femeii;

► surprinderea modului în care se realizează percepția socială a imaginii femeii divorțate;

► elaborarea soluțiilor de reabilitare psihologică și reintegrare socială a femeii.

3.IPOTEZELE

►un procent mare al familiilor monoparentale rezultate în urma divorțului sunt compuse din mamă și copil;

►în majoritatea cazurilor, prezența copilului e o piedică în reîntemeierea unei căsnicii;

►din punct de vedere al integrării socio-economice, femeile divorțate întâmpină dificultăți față de bărbați în procesul de integrare socială.

4.UNIVERSUL POPULAȚIEI

► îl reprezintă un număr de 11 cupluri, pe baza cărora am realizat studii de caz;

5.EȘANTIONAREA

► are la bază un eșantion de intenționalitate format din 60 de persoane, cărora le-am aplicat un chestionar;

6.ELABORAREA INSTRUMENTELOR

a) Definirea conceptelor

1.CĂSĂTORIA -am putea spune despre căsătorie că e considerată "o modalitate acceptată la nivel social prin care două (monogamia) sau mai multe persoane (poligamia) constituie o familie. (Dicționarul de Sociologie)

2.DIVORȚUL -reprezintă așa cum prevede, articolul 38 din Codul Familiei, mijlocul de desfacere a căsătoriei pentru motive temeinice care fac să nu mai fie posibilă continuarea căsătoriei.

3.FAMILIA MONOPARENTALĂ DE TIP MATERN -este un tip de familie format din mamă și copilul sau copiii săi, un grup de persoane aflate în relație de rudenie, rezultată prin filiație directă sau adopție, fiind adesea abordată ca o abatere de la familia nucleară, formată din soț soție și copiii lor minori.

b)Operaționalizarea conceptelor

1. CONCEPTUL DE CĂSĂTORIE

a)Decizia de căsătorie

■1- decizie proprie

● nevoia de împlinire comunicațional -afectivă

● nevoia biologică

● considerente financiare

● nevoia de integrare socială

■2-influența părinților

● motive materiale

● dorința unui status avantajos pentru copil

■3-influența rudelor, prietenilor

● integrarea în grupul celor căsătoriți –

■4-decizia partenerilor

● dorința de a coabita împreună

● respectarea normelor religioase și civile

b)Alegerea partenerilor

■1-în funcție de aspirații

● statut social

● situație financiară

■2-în funcție de influența părinților

● poziție socială și financiară

● pregătire profesională

■3-în funcție de sentimente

● prietenie

● iubire

■4-în funcție de situația profesional – ocupațională

● situație profesional – ocupațională superioară sau egală celei proprii

c)Exercitarea rolurilor conjugale

■1-manifestarea afecțiunii și sentimentelor

● manifestări intense

● manifestări ocazionale

■2-refuzul manifestării sentimentelor / răceală

● manifestări rare

● lipsa manifestării sentimentelor

■3-ajutor reciproc în menaj

● completarea activităților după specific feminin sau masculin

■4-activități desfășurate în parteneriat

● gospodărirea economico-financiară a cuplului conjugal

● consumarea activităților de loisir

■5-refuzul de a desfășura activități în parteneriat

● manifestări rare a desfășurării activităților în parteneriat

● lipsa desfășurării activităților în parteneriat

d)Dorința de a avea copii

■1-soții doresc să aibă copii

● sentimentul unui sens în viață prin copii

● nevoia de procreere propriu-zisă

■2-soții nu doresc să aibă copii

● copilul e considerat o povară

● lipsa suportului material-financiar

e)Exercitarea rolurilor parentale

■1-soția îngrijește copilul

● manifestarea sentimentului matern

● concepția tradițională a familiei că femeia întreține copilul

■2-ambii soți sunt preocupați de soarta copilului

● îndeplinirea datoriilor parentale

■3-unul dintre soți nu–și pune problema copiilor

● lipsa dragostei parentale

● prezența unui copil nedorit

● modele familiale deficitare

f)Relațiile copii-părinți

■1-copiii sunt controlați de părinți

● imaturitate psiho-fizică

● lipsa deciziei

■2-copiii au nevoie de protecție

● dependența de părinți

● necesitatea existenței sentimentului de siguranță la copil

● păstrarea integrității corporale

■3-copiii imită comportamentul părinților

● nevoia de modele

■4-părinții cunosc nevoile copiilor

● nevoi primare

● nevoi afective

● nevoi secundare

■5-părinții nu apreciază rezultatele copiilor

● neatingerea pragului impus de părinți

● dezinteresul părinților

■6-părinții nu sunt preocupați de soarta copiilor

● lipsa dragostei

● lipsa timpului

● neimplicarea în educația copilului

f) Participarea familiei la activitatea economică

■1- ocupă loc de muncă

● stabil, ocazional, zilier

● ambii soți lucrează

● unul din soți lucrează

■2- activități economice proprii

● program flexibil, mai mult timp pentru copii

● activități în proximitatea copiilor

■3- încadrați în firmele private

● instabilitate economică și nesiguranța locului de muncă

● cerințe de extra-program

h) Participarea familiei la activități cultural spirituale

■1- vizionarea emisiunilor televizate

● știri, reportaje, filme, muzică, documentare

■2- frecventarea mediilor culturalizante

● cinematografe, teatre, săli de concerte

■3- lecturarea

● cărți, reviste, ziare

■4- participarea la activități religioase

● slujbe, pelerinaje

● exersarea comportamentului moral-religios

2. CONCEPTUL DE DIVORȚ

a) Neîndeplinirea rolurilor conjugale

■1- lipsa afectivității, a comunicării între soți

● lipsa tandreței

● lipsa manifestării dragostei prin cuvinte

● lipsa comunicării plăcerilor și neplăcerilor

● lipsa comunicării verbale și non-verbale

■2- infidelitatea sau prezumția de infidelitate

● semnale erotice extraconjugale

● lipsa manifestării atracției sexuale

● manifestare geloziei extreme

● întârzieri fără motiv

■3- prezența agresivității și violenței

● violența domestică

● agresivitate fizică și verbală

■4- crize economico-financiare

● pierderea locului de muncă

● individualism financiar

● lipsa spiritului organizatoric al banilor

● starea de șomaj

■5- lipsa dorinței soților de a avea copii

● copilul este considerat o cheltuială în plus

■6- neputința unuia dintre soți de a avea copii

● boală

● impotență psihologică și biologică

b) Conflictul familial

■1- neacceptarea situației existente

● discuții dese în contradictoriu

● neîmplinirea așteptărilor celuilalt și a datoriilor conjugale

■2- dorința de a rezolva conflictul

● prezența sau lipsa discuțiilor

● realizarea unor pași spre rezolvarea conflictului

■3- propunerea unor soluții

● discutarea unor soluții

● propunerea reintegrării în roluri

c) Declinul familial

■1- renunțarea de a mai încerca

● nereușita rezolvării conflictului conjugal

■2- dezinteres total față de familie

● preocupări strict personale

● viață extraconjugală

● participarea la activități de loisir independente de familie

● neîndeplinirea datoriilor conjugale

d) Decizia de divorț

■1- decizie proprie

● decizia aparține unuia dintre soți

■2- influențe exterioare

● familie, rude, prieteni

■3- decizia ambilor soți

● soții hotărăsc împreună să divorțeze

e) Consecințele divorțului

■1-independența partenerilor

● revenirea la vechiul nume sau păstrarea celui actual

● manifestarea unor noi legături sociale și de cuplu

● existența unor noi activități de loisir

■2- eventuale îndoieli

● raportări la părțile pozitive ale relației de cuplu

● nostalgie

■3- partajul

● împărțirea bunurilor dobândite în comun

■4- custodia

● împărțirea copiilor

● stabilirea pensiei alimentare

3.CONCEPTUL DE FAMILIE MAONOPARENTALĂ DE TIP MATERN

a) Dimensiunea familială

■1- numărul membrilor

● mama

● copii

● alte rude din familia extinsă

■2- existența locuinței

● chirie

● proprie

■3- condiții de locuit

● apă, energie, gaz, mobilă, electrocasnice

■4- gospodărie

● anexe: beci, pod, garaj, grajd, curte, grădină

b) Dimensiunea socială

■1- relații interpersonale

● cu familia extinsă

● rudele, prietenii

■2- percepția socială

● etichetare, stigmatizare, excludere

■3- atitudini

● însingurare

● învinovățire

● înclinații spre sinucidere

● refugii în vicii

● abandon

● nesiguranță

c) Dimensiunea economică

■1- venituri

● financiare constante, ocazional sau inexistente

● din proprietăți

● din chirii

● din terenuri

■2- bugetul familiei

● venituri și cheltuieli lunare

d) Dimensiunea psihologică

■1- declinul proceselor psihice

● memoria

● iluzia

● capacitate de raționament

■2- nevoia afectivă

● disperare

● protecție

● dragoste

■3- factori motivaționali

● dorințe

● aspirații

● stima de sine

e) Dimensiunea profesională

■1- dobândirea unei profesii

● urmarea unor cursuri de calificare sau recalificare

■2- accesul la un loc de muncă

● posibilitatea depunerii unei cereri pentru ocuparea locului de muncă

● dorința de a ocupa un loc de muncă

■3- ocuparea locului de muncă

● aprobarea cererii pentru ocuparea locului de muncă

● prezentarea interesului pentru păstrarea locului de muncă

7. COLECTAREA DATELOR

a) elaborarea ghidului de interviu

b) elaborarea chestionarului

c) întocmirea studiilor de caz

GHID DE INTERVIU PENTRU FAMILIA MONOPARENTALĂ DE TIP MATERN REZULTATĂ ÎN URMA DIVORȚULUI

Numele și prenumele

inițiale

Vârsta

Sexul

Ocupația

Starea civilă

Religia

1. Școala absolvită

2. Locul de muncă

3. Locuință proprie sau chirie

4. Membrii familiei

5. Dotarea locuinței

6. Relația cu familia extinsă

7. Relația cu prietenii

8. Relația dintre mamă și copil în urma divorțului

9. Relația cu fostul soț

10. Dacă soțul vizitează copilul

11. Dacă copilul simte lipsa tatălui

12. Schimbări de comportament la copil după divorț

13. Greutățile întâmpinate de copil în ceea ce privește școala

14. Relațiile copilului cu prietenii

15. Dacă copilul își manifestă dorința ca părinții să se împace

16. Prezența sentimentelor de singurătate și marginalizare

17. Prezența sentimentelor de vinovăție

18. Dacă consideră divorțul o soluție

19. Dacă crede că a fost neîndreptățită în urma hotărârii judecătorești

20. Dacă datorită dublării sarcinilor i s-a agravat starea de sănătate

21. Situația financiară după divorț

22. Dacă fostul soț plătește copiilor o pensie alimentară

23. Dacă se consideră aptă de creșterea și educarea copiilor

24. Dacă au mai existat divorțuri în familia de origine

25. Cui a aparținut inițiativa divorțului

26. Dacă are planuri de recăsătorire

27. Dacă copii ar fi împotrivă ar renunța la această dorință

28. Dacă copiii ar fi un impediment ar renunța la ei pentru a-și împlini dorința de recăsătorire

29. Dacă s-ar recăsători care ar adevăratul și principalul motiv

30. Dacă a apelat la persoane calificate

31. Dacă familia o sprijină moral și financiar

Chestionar

În cadrul acestui chestionar dorim să aflăm opinia D-voastră în legătură cu problema divorțialității. D-voastră ați fost ales la întâmplare, iar răspunsurile D-voastră nu vor fi comunicate nimănui sub această formă. Ne interesează doar numărul persoanelor cu o opinie sau alta.

Vă rugăm să indicați importanța următoarelor elemente în vedere încheierii unei căsătorii, ierarhizându-le pe o scală de la 1 la 5, notând cu 1 pe cea mai importantă și cu 5 pe cea mai puțin importantă:

situația financiară:

poziția socială

atracția afectivă

influența parentală

nevoi sexuale

altele

Vă rugăm să arătați măsura în care următoarele elemente sunt cauze ale divorțului:

După părerea D-voastră, divorțul afectează partenerii cuplului conjugal:

într-o foarte mare măsură

într-o mare măsură

nici în mare nici în mică măsură

într-o mică măsură

într-o foarte mică măsură

Sunteți de părere că în urma divorțului femeile, în comparație cu bărbații, sunt afectate:

în mai mare măsură

în aceeași măsură

în mai mică măsură

Vă rugăm să indicați care sunt consecințele asupra copilului în urma divorțului părinților, ierarhizând următoarele elemente pe o scală de la 1 la 6, notând cu 1 pe cea mai frecventă și cu 6 pe cea mai puțin frecventă:

tulburări de comportament

eșec școlar

delicvență

vagabondaj

abandon

Vă rugăm să indicați în ce măsură femeia divorțată e afectată de următoarele elemente:

În viziunea D-voastră, cine credeți că se implică mai mult în creșterea și educarea copilului:

mama

tata

amândoi

Din câte cunoașteți D-voastră, majoritatea familiilor monoparentale rezultate în urma divorțului, sunt:

de tip matern

de tip patern

În cazul familiei monoparentale feminine, sunteți de acord cu afirmația că “femeia se află între eliberare și povară”:

DA

NU

În ce măsură credeți că femeia divorțată e implicată în demersul de recăsătorie, de existența copilului:

într-o foarte mare măsură

într-o mare măsură

nici în mare nici în mică măsură

într-o mică măsură

într-o foarte mică măsură

În ce mediu credeți că e mai frecvent divorțul:

urban

rural

Considerați că divorțul este mai frecvent la persoane:

cu studii superioare

cu studii medii

cu studii primare

Sunteți de părere că persoanele cu o cultură religios-morală bogată divorțează:

mai des

des

rar

mai rar

deloc

Când considerați că este mai eficientă intervenția personalului calificat în declinul familial:

înaintea divorțului

în timpul divorțului

după divorț

În ce măsură sunteți de părere că următoarele persoane calificate pot sprijini familia în perioada dinaintea divorțului, în timpul divorțului și după divorț:

Dacă ar fi să asociați anumiți termeni care ar defini “femeia divorțată” care ar fi aceștia:

……………………………………………………………………………………………

Vârsta:

18-24 ani

24-35 ani

35-50 ani

peste 50 ani

Sexul:

a) feminin b) masculin

Mediul:

urban

rural

Ocupația:

……………………………………………………………………………………………

Starea civilă:

căsătorit (ă)

necăsătorit (ă)

divorțat (ă)

văduv (ă)

Religia:

……………………………………………………………………………………………

Studii:

……………………………………………………………………………………………

8. INTERPRETAREA ȘI ANALIZA REZULTATELOR

interpretarea studiilor de caz:

În urma cercetării realizate aspra celor 11 femei divorțate am putea observa următoarele aspecte.

Din cele 11 studii de caz pe care le-am urmărit, 6 au avut ca principală cauză alcoolul iar ca urmare a consumului de alcool soții aveau în 5 din cele 6 cupluri conjugale – comportament agresiv, iar într-o familie sunt prezente și relațiile extraconjugale,

O altă cauză întâlnită în cadrul unei familii este neputința soțului de avea copii, soția dorindu-și foarte mult aceasta, divorțează.

Gelozia este o problemă cu care se confruntă una dintre familii, fiind principala cauză a divorțului.

În cadrul altei familii principala cauză a fost infidelitatea.

Comportamentul agresiv este o altă cauză a divorțului unui cuplu conjugal, soțiile sunt victimele soților – supusele lor.

O altă familie a divorțat datorită lipsei banilor.

Alcoolul, urmat de agresivitate, de multe alte vicii nu permite desfășurarea unei relații normale, a unei reale comunicări, deoarece supunerea prin forță determină anumite tactici d apărare prin manipulare, aluzii, pretexte, retrageri.

Ceea ce se poate observa, în 10 din 11 cazuri, este că idea divorțului a aparținut soției și majoritatea au 1 cel mult 2 copii.

În toate cele 11 cazuri, femeile au recunoscut că suferă de singurătate și o mare parte spuneau că au întâlnit probleme materiale.

Una dintre femei se află în prag de depresie nemainteresând-o cum arată sau cum se îmbracă.

Nici una dintre femei nu ar renunța la copii, dacă acești ara fi o piedică pentru o nouă relație, deși două dintre femei consideră că, copilul este o piedică în calea recăsătoriei

Două dintre femei neagă cu vehemență începerea unei relații noi, iar restul își doresc mult găsirea unui nou partener , deși toate poartă în suflet frica de un nou eșec.

Majoritatea au câte un prieten dar nu se simt pregătite pentru a reîntemeia o căsnicie, datorită eșecului anterior. Prin urmare doar două din cele 11 cazuri și-au refăcut viața prin recăsătorie, având o viață liniștită; două persoane s-au mai recăsătorit, dar căsnicia s-a finalizat cu alt eșec după numai 3 ani.

Doar 3 din cele 11 persoane sunt mulțumite de viața pe care o au din punct de vedere material și emoțional.

Șapte din ce 11 cazuri provin din familie în care nu erau frecvente divorțurile, iar 4 susțin că provin din familii cu probleme în acest domeniu.

Femeile se plâng că în urma divorțului aveau majoritatea sentimente de rușine, singurătate, descurajare, suprasolicitare emoțională, renunțare la viață, șoc, eliberare de un coșmar, repulsie față de bărbați, învinovăție.

interpretarea chestionarului

În urma elaborării chestionarului, am obținut anumite date în legătură cu situația familiei monoparentale, materne rezultate în urma divorțului.

La întrebarea 1. Și anume “Vă rugăm să indicați importanța următoarelor elemente în vedere încheierii unei căsătorii, ierarhizându-le pe o scală de la 1 la 5, notând cu 1 pe cea mai importantă și cu 5 pe cea mai puțin importantă” pe baza datelor din tabelul 1 de coordonate, am întocmit următorul grafic:

Din totalul subiecților, observăm că 74% au afirmat că atracția afectivă are o foarte mare importanță în cazul încheierii unei căsătorii și 12,3% au acceptat că situația financiară, pe lângă 4,3% care au apus că nevoile sexuale au o mare importanță.

Am putea spune că o mare parte a subiecților au accentuat latura sentimentală și nu pe cea materială.

Ar fi de remarcat faptul că există totuși 4% din totalul subiecților care au afirmat că atracția afectivă are o foarte mică importanță, 1,42% – consideră că situația financiară ar ocupa acest loc, în schimb 39,1 % afirmă că nevoile sexuale au o foarte mică importanță în vederea încheierii unei căsătorii.

Din corelația întrebării 1 cu întrebarea 21. Am obținut următoarea situație (Tabelul 1.2., 1.3)

Din totalul subiecților observăm că 82,2% din cadrul celor necăsătoriți consideră atracția afectivă pe primul loc, doar 65,6% din cadrul celor căsătoriți.

Am putea observa că pe ultimul loc nimeni n-a pus atracția afectivă din cadrul căsătoriților, în schimb ce 11,7% din totalul subiecților necăsătoriți au pus atracția afectivă pe ultimul loc (Tabelul 1.2, 1.3).

Observăm că în cadrul căsătoriților, situația financiară ocupă de 3 ori consecutiv cel mai mare procent, iar pe ultimele locuri începe să crească procentul celor necăsătoriți ceea ce înseamnă că persoanele necăsătorite pun accent mai mic pe situația financiară față de cele căsătorite.

(Tabel 2)

Din grafic observăm că un procent de 29,5% este acordat primei cauze a divorțului, alcoolul, urmată îndeaproape cu 28,5% de violență. Adunând acestea două observăm că reprezintă 58% din totalul cauzelor, ceea ce duce la concluzia că acestea sunt principalele cauze ale divorțului, ele influențând în cea mai mare măsură partenerii cuplului conjugal.

Datele arată că în foarte mică măsură sărăcia reprezintă o cauză a divorțului, și anume 47,2% din totalul subiecților afirmă că sărăcia afectează în foarte mică măsură partenerii; 7,1% spun că sărăcia este în foarte mare măsură cauza divorțului.

Infidelitatea în procent de 20,4% e considerată din totalul subiecților ca fiind o cauză în foarte mare măsură; doar 7,1% consideră nepotrivirea de caracter o cauză a divorțului în foarte mare măsură.

La întrebarea 4. “Sunteți de părere că în urma divorțului femeile, în comparație cu bărbații, sunt afectate: în mai mare măsură, în aceeași măsură, în mai mică măsură”, putem observa următoarele rezultate:

Observăm că din situația subiecților, 54% sunt de părere că femeile sunt mai afectate de divorț decât bărbații; 62% consideră că atât femeile cât și bărbații sunt afectați în aceeași măsură și doar 4% consideră că femeile sunt afectate în mai mică măsură decât bărbații.

Corelând întrebarea 4. cu întrebarea 18. am obținut următoarele rezultate folosind datele din tabelul de coordonate (Tabel 3).

Din grafic rezultă că din totalul subiecților masculinii doar 26,6% consideră că femeile sunt afectate mai mult decât bărbații în urma divorțului, 70% consideră că atât bărbatul cât și femeia sunt afectați în aceeași măsură și 3,3% consideră că bărbații ar fi mai afectați.

Din totalul subiecților feminini, 63,3% consideră că femeile sunt afectate în mai mare măsură decât bărbații, 33,3% consideră că ambii parteneri sunt afectați în aceeași măsură și la fel ca la subiecții masculini, 3,3% consideră că bărbații sunt afectați mai tare.

Am putea spune că femeile sunt subiective în ceea ce privește rezultatul obținut, dar ne putem înșela în idea că femeia suferă altfel decât bărbatul și asta reiese și din faptul că bărbații nu susțin că ei ar fi mai afectați și doar că suferă în egală măsură. Dar dimensiunea suferinței este dată de gradul de implicare a partenerilor în relație, în funcție de cât de mult au investit fiecare. De obicei bărbații sunt mai puternici sufletește, suportă mai ușor suferința iar femeile sunt mult mai sensibile.

Ca urmare a întrebării 5. am dorit să aflu care sunt consecințele divorțului părinților asupra copiilor. Astfel am obținut următoarele date (Tabelul 4.1.):

Din grafic observăm că din totalul subiecților, 46,1% au pus ca primă consecință dezechilibrul afectiv și 32,6% au decis că tulburările de comportament ocupă primul loc în rândul consecințelor divorțului asupra copiilor.

11,5% din totalul subiecților au considerat eșecul școlar pe primul loc, 5,7% au susținut că abandonul, 31,8% – vagabondajul și nimeni nu a susținut că urma divorțului părinților, copiii ar ajunge în primul rând adolescenții.

Am putea concluziona în urma acestor analize ca marcați cel mai mult afectiv sunt copii, ceea ce le determină și o mare tulburare de comportament, ceea ce le afectează rezultatele școlare, capacitatea de concentrare , unii sunt abandonați , iar o parte hotărăsc ei să părăsească casa părintească, nemaigăsind acolo liniște, înțelegere sau simțindu-se marginalizat sau chiar exclus, sau lipsit de atenția și dragostea părinților

Corelând întrebarea 5. cu întrebarea 18. Am obținut următoarele rezultate (Tabelul 4.1., 4.2.):

Pe baza datelor din tabelele de corelație observăm că din totalul subiecților masculini, 52,6% au pus pe primul loc drept cauză dezechilibrul afectiv și 48,2% din totalul subiecților feminini au fost de aceeași părere.

Pentru a observa părerea subiecților în legătură cu tulburarea de comportament și abandonul am întocmit un nou grafic.

(Tabel 4.1, 4.2.)

Pe baza datelor observăm că 41,1% din totalul subiecților masculini au considerat tulburările de comportament ca o urmare primă și 34,4% din totalul subiecților feminini au fost de aceeași părere.

În ceea ce privește abandonul, nimeni din totalul subiecților masculini nu a considerat pe primul loc faptul că urma divorțului părinților copii vor fi abandonați, pe lângă 18,7% din totalul subiecților feminini care au considerat că există cazuri în urma divorțului părinților, copiii sunt abandonați.

Făcând o mică paralelă cu răspunsurile de la întrebarea 8. unde majoritatea subiecților au răspuns că majoritatea familiilor monoparentale sunt tip matern, am putea înțelege că bărbații sunt mai puțin conștienți sau interesați de soarta copiilor lor și chiar dacă majoritatea nu luptă pentru obținerea dreptului asupra copiilor nu consideră că aceștia vor putea fi abandonați decât într-o foarte mică măsură.

Am formulat această întrebare pentru a observa în ce măsură consideră subiecții că femeia ar fi afectata de următoarele elemente: marginalizare, etichetare, sărăcie, concubinaj, excludere socială, singurătate.

“Vă rugăm să indicați în ce măsură femeia divorțată e afectată de următoarele elemente” marginalizare, etichetare, sărăcie, concubinaj, excludere socială, singurătate.

(Tabel 5.1., 5.2.)

Din datele obținute observăm că din totalul subiecților masculini, primele patru elemente și anume: marginalizarea, etichetarea, sărăcia și concubinajul, doar 10,5% din care pe toate le-au considerat ca prime consecințe, în timp ce 11,1% consideră că sunt afectate în foarte mare măsură de marginalizare, 34,3% consideră că sunt afectate în foarte mare măsură de etichetare, 3,7% de sărăcie și 14,8% de concubinaj.

În ceea ce privește excluderea socială se observă că 5,2% din totalul subiecților masculini au considerat că femeia e afectată în foarte mare măsură și nici o femeie nu a considerat că în urma divorțului ar fi atinse în mare măsură de excludere socială.

Ar mai fi de observat că ambele grupe, atât bărbații cât și femeile, au considerat că în urma divorțului femeia e afectată în foarte mare măsură de singurătate astfel, 52% dintre bărbați și 37% dintre femei au remarcat acest fapt.

Remarcăm că deși în marea majoritate a cazurilor femeilor divorțate recunosc că se confruntă cu probleme materiale, în situația de față doar 3,7%din totalul subiecților feminini au considerat că femeia divorțată e afectată în foarte mare măsură de sărăcie.

Prin întrebarea nr. 7. am dorit să pun în evidență cine se implică mai mult în creșterea și educarea copilului, astfel, am obținut următoarele rezultate:

Din totalul subiecților 62% au considerat că mama se ocupă mai mult de creșterea copiilor, 34% au considerat că amândoi și doar 4% din totalul subiecților sunt de părere că tata se implică mai mult în creșterea și educarea copiilor.

Corelând întrebarea 7. cu întrebarea 18. am obținut următoarele rezultate (Tabelul 6.1.):

Din totalul subiecților masculini 32,2% au răspuns că mama se ocupă cel mai mult de creșterea și educarea copiilor, 50% au răspuns că tata și 52,9% au răspuns că amândoi în comparație cu femeile care din total, 68% au afirmat mama, 50% tata și 47% amândoi.

Pentru analiza și din acest punct de vedere a acestei situații am întocmit următorul grafic (Tabelul 6.1.):

În urma analizei pe orizontală, din totalul subiecților masculini: 50% au afirmat că mama se ocupă de creșterea și educarea copiilor, 5% au afirmat că tata și 45% au afirmat că amândoi.

În urma analizei pe orizontale, din totalul subiecților feminini: 70% au afirmat că mama se ocupă de creșterea și educarea copiilor, 3,3% au afirmat că tata și 26,6% au afirmat că amândoi.

Concluzionăm că femeia pe lângă activitatea profesională și marea majoritate a lucrărilor casnice tot ei îi revin în foarte mare măsură și sarcina de a crește și educa copilul.

Prin întrebarea nr. 8. am dorit să urmăresc părerea subiecților în legătură cu ponderea familiilor monoparentale de tip matern sau patern în urma divorțului. În urma colectării și analizei datelor am obținut următoarele rezultate:

Din totalul subiecților chestionați, 92% au afirmat că în urma divorțului familiile monoparentale sunt de tip matern și 8% au răspuns că familiile monoparentale divorțate sunt patern.

Corelând întrebarea 8. cu întrebarea 18. am obținut următoarele (Tabel 7.1.):

Din analiza pe verticală, observăm că din totalul subiecților masculini 39,1% au răspuns că familiile monoparentale în urma divorțului sunt de tip matern și 60,8% dintre femei au afirmat acest fapt.

În ceea ce privește familiile monoparentale de tip patern, din totalul ambelor grupe de subiecți 50% au afirmat că în urma divorțului familiile monoparentale sunt de tip patern.

Din analiza pe orizontală reiese că din totalul subiecților masculini 90% au răspuns că familiile monoparentale sunt materne și 10% au răspuns că sunt paterne, iar din totalul subiecților feminini, 93,3% au răspuns că familiile monoparentale sunt de tip matern și 6,6% au afirmat că sunt de tip patern.

Pentru a afla părerea subiecților în legătura cu afirmația “femeia se află între eliberare și povară” am formulat întrebarea nr. 9. anume “În cazul familiei monoparentale materne, sunteți de acord cu afirmația că “femeia se află între eliberare și povară”

Din totalul subiecților 62% au fost de acord cu această afirmație, iar 38% au negat-o.

Corelând întrebarea 9. cu întrebarea 18., pe baza datelor din tabel am întocmit următorul grafic (Tabel 8.1.):

Observăm că 32,2% din totalul bărbaților au fost de acord cu afirmația și 67,7% din totalul femeilor, iar 52,6% din totalul subiecților masculini au negat și 47,3% dintre femei nu au fost de acord cu această afirmație.

Concluzionăm că un număr mare de femei sunt de părere că femeile în urma divorțului încercând să se elibereze , se împovărează, dar tot mare parte din ele consideră că afirmația nu-și are rostul.

Bărbații, într-un număr de 2 ori mai mic față de femei, consideră că femeile se împovărează prin divorț.

Pentru a afla dacă copilul e o piedică pentru întemeierea unei noi căsătorii la femeile divorțate, am formulat întrebarea 10. anume: “În ce măsură credeți că femeia divorțată e implicată în demersul de recăsătorie, de existența copilului” (Tabel 9.1.).

Din totalul subiecților masculini 33,3% consideră copilul într-o foarte mare măsură o piedică în calea căsătoriei femeii divorțate, față de 66,6% din totalul femeilor.

Din totalul subiecților masculini 44% consideră copilul într-o mare măsură o piedică în calea căsătoriei femeii divorțate, față de 56% din totalul femeilor.

Din totalul subiecților masculini 33,3% consideră copilul nici în mare nici în mică măsură o piedică în calea căsătoriei femeii divorțate, față de 66,6% din totalul femeilor.

Din totalul subiecților masculini 50% consideră copilul în mică măsură o piedică în calea căsătoriei femeii divorțate, față de 50% din totalul femeilor.

Din totalul subiecților masculini 0% consideră copilul într-o foarte mică măsură o piedică în calea căsătoriei femeii divorțate, față de 100% din totalul femeilor.

Pentru a afla în cadrul căror grupuri e mai frecvent divorțul, am formulat întrebarea 12. “Considerați că divorțul este mai frecvent la persoane” obținând următoarele rezultate:

Observăm că din totalul subiecților 50% consideră că divorțul e mai frecvent la persoanele cu studii superioare, 38% consideră la persoane cu studii medii și 12% consideră la persoane cu studii primare.

Din corelarea întrebării 12. cu întrebarea 23., pe baza datelor (tabelul de coordonate 10.1) am obținut următorul grafic .

Din totalul subiecților cu studii superioare, 58,3% au considerat că divorțul e mai frecvent la persoane cu studii superioare și 41,6% din totalul persoanelor cu studii medii.

Din totalul persoanelor cu studii superioare 65% au considerat că divorțul e mai frecvent la persoane cu studii medii și 35% din total ce au studii medii.

Din totalul persoanelor cu studii superioare 66,6% consideră că divorțul e mai frecvent la persoanele cu studii primare și 33,3% din totalul celor cu studii medii.

Pentru a afla când este mai eficientă intervenția personalului calificat, am formulat întrebarea 14. “Când considerați că este mai eficientă intervenția personalului calificat în declinul familial” și am obținut următoarele rezultate.

Din totalul subiecților 84% consideră că intervenția personalului calificat e eficientă înaintea divorțului, un procent de 12% consideră că în timpul divorțului și 4% după divorț.

Prin întrebarea 15. “În ce măsură sunteți de părere că următoarele persoane calificate pot sprijini familia în perioada dinaintea divorțului, în timpul divorțului și după divorț” am dorit s aflu la cine ar cere ajutor (ar apela) în situație de divorț.

Pe baza datelor (tabelul de coordonate 11.1.) am realizat următorul grafic:

Din grafic reiese că din totalul subiecților în foarte mare măsură, 47,1%, ar apela la psiholog, 45,2% la preot și doar 7,5% la asistent social.

Se observă faptul că foarte multe persoane ar apela la psiholog sau la preot, am putea spune în procente aproape egale și foarte puțini 7,5% ar apela în foarte mare măsură la asistent social.

Ne punem problema dacă asistentul ar putea să ajute ori nu, atâta timp cât foarte puțini ar apela la el sau probabil oamenii nu cunosc destul de bine atribuțiile unui asistent social.

Se observă totuși că în mare măsură, 47% din totalul subiecților, ar apela la asistent social, iar 25,4% la psiholog și 27,4% la preot.

Putem observa faptului că omul a fost și este o “ființă religioasă” după cum remarcă marele istoric al religiilor, M. Eliade. Afirmăm asta pe baza faptului că omul atunci când ajunge la greu și în situații limită, cum ar fi cea a divorțului, apelează la ajutorul lui Dumnezeu prin preot.

Corelând întrebarea 15. cu întrebarea 18. am obținut următorul grafic (Tabel 11.2 și 11.3.):

Observăm că femeile sunt într-un procent de 51,2% care ar apela în foarte mare măsură la psiholog față de bărbați care sunt doar 35,7%.

La asistent social din totalul bărbaților nici unul nu ar apela într-o foarte mare măsură la asistent social și doar 10,2% dintre femei ar face acest lucru.

De remarcat e faptul că 64,2% din totalul bărbaților ar apela la preot în foarte mare măsură și doar 38,4% dintre femei, deși se poate observa faptul că femeile sunt prezente într-un număr mult mai mare.

Corelând întrebarea 15. cu întrebarea 23. am obținut următoarele (Tabel 11.4, 11.5):

Este de remarcat faptul că 33,3% din totalul subiecților cu studii superioare ar apela în foarte mare măsură la psiholog și 55,5 din totalul celor cu studii medii.

Nici unul dintre cei cu studii superioare nu ar apela în foarte mare măsură la asistentul social și 5,5% dintre cei cu studii medii.

66,6% din totalul subiecților cu studii superioare ar apela în foarte mare măsură la preot și doar 38,8% din cei cu studii medii.

În situația de față am putea concluziona prin faptul că țara noastră aflată în perioada post comunistă, generația de intelectuali tineri au avut șansa datorită studiilor superioare să se elibereze de influențele ideologice atee, de aceea încrederea lor poate fi atât de mare în oamenii bisericii.

În schimb cei cu studii medii sunt mai puternic influențați de formele comuniste și imaginea psihologului atât de luminos importată din Occident are un mare impact asupra lor.

Prin formularea întrebării nr.16. am dorit să descopăr părerea subiecților despre felul cum e privită femeia divorțată astfel am primit următoarele răspunsuri:

neîmplinită;

experimentală;

singură;

introvertită, dificultăți;

singură, fortificare;

răspunzătoare;

liberă;

stresată;

nefericită, decepționată;

damă ușoară;

deșteaptă;

tristă, liberă;

excludere, suferință, însingurare;

dezechilibru;

ratată;

stabilă;

liniștită;

sărmană;

probleme financiare, afective;

complexată;

curajoasă;

solitară;

traumatizată;

marginalizare.

Din aceste răspunsuri putem să remarcăm foarte puțini consideră starea femeilor divorțate ca fiind una pozitivă. Amintim câțiva termeni precum: liberă, deșteaptă, curajoasă.

Am putea spune că majoritatea subiecților consideră că în urma divorțului femeia ajunge într-o stare cu trăsături negative, stare în care viața nu pare a-i aduce prea multă fericire.

Cu toate acestea putem spune că cei mai frecvenți termeni sunt termenii de libertate și singurătate care aparțin celor două aspecte: pozitiv și negativ.

La o observație mai adâncă ne putem da seama de faptul că libertatea când duce la însingurare nu mai este o libertate cu o lipsire a persoanei de aspectul ei comunicațional, ea care nu poate trăi decât în relații de comunicare cu late persoane.

Eliberarea femeii divorțate nu e decât o închidere a ei în colivia singurătății.

ANEXĂ

TABEL 1

TABEL 1.2.

TABEL 1.3.

TABEL 2.

Tabel 3

TABEL 4.1.

TABEL 4.2.

TABEL 4.3.

TABEL 5.1.

TABEL 5.2.

TABEL 6.1.

TABEL 7.1.

TABEL 8.1.

TABEL 9.1.

TABEL 10.1.

TABEL 11.1.

TABEL 11.2.

TABEL 11.3.

TABEL 11.4.

TABEL 11.5.